. Diagnosticul Rentabilitatii Si Riscul de Faliment. Analiza Rentabilitatii (s.c. Xyz S.r.l.)

Capitolul 1

EFICIENȚA ECONOMICA

Eficienta economica – continut si indicatori

Obiectivul fiecărui agent economic (și anume obținerea unui volum cât mai mare de producție, calitativ corespunzătoare, cu eforturi și cheltuieli cât mai mici) are la bază aplicarea celei mai eficiente soluții dintre variantele de producție posibile, adică aplicarea acelei soluții care asigură realizarea unor efecte maxime cu eforturi minime, într-o perioadă de timp cât mai scurtă. Cu alte cuvinte, cu cât eficiența unei activități economice este mai ridicată, cu atât activitatea este mai profitabilă.

Definiția clasică (așa cum reiese din “Dicționarul complet al economiei de piață”) ne prezintă eficiența ca: “Formă concretă de manifestare a principiului raționalității în viața economică atât la nivelul fiecărui agent economic, cât și pe ansamblul economiei naționale”. Se evidențiază astfel necesitatea folosirii factorilor de producție existenți la un moment dat la nivelul fiecărui agent economic în condiții de raționalitate economică, astfel încât să se asigure satisfacerea unor nevoi nelimitate cu resurse tot mai limitate pe ansamblul economiei naționale.

În sens general, se scoate în relief, într-o formă sintetică, relația de interdependență dintre efectul economico-social util și efortul depus la nivel microeconomic, de ramură sau pe ansamblul economiei naționale.

Totuși, eficiența economică devine o utopie în condițiile în care pe piață există atâtea elemente incerte:

volumul activității (nu există evidența cererii solvabile pe piață);

instabilitatea prețurilor atât pentru cerere, cât și pentru utilități.

În plus, relațiile trebuie să se bazeze pe un parteneriat solid, pe încheierea unor precontracte. Abia atunci putem vorbi despre eficiență, deoarece există garanția că, pentru producția realizată există o piață de desfacere.

Eficienta economica exprima, in esenta, calitatea activitatii economice de a utiliza rational factorii de productie limitati. Ea exprima cerinta obtinerii efectelor economico- sociale in conditiile cheltuirii rationale a resurselor de munca, materiale si financiare.1

O activitate eficientă este caracterizată de următoarele condiții (îndeplinite cumulativ):

__________________________________________________________________

1Ion Bucur – Economie politica, Editura Universitatii din Ploiesti, 2005,pag.82

◦ bunurile și serviciile obținute în urma desfășurării activității să acopere o nevoie

socială reală;

◦ rezultatul trebuie să acopere integral efortul depus și să aibă ca efect obținerea

unui anumit câștig;

◦ să asigure menținerea echilibrului ecologic.

Dacă una dintre condiții nu poate fi realizată, rezultatul este echivalent cu irosirea muncii sociale.

Deși este legată de toate domeniile de activitate, forma fundamentală o constituie eficiența producției, deoarece consecințele ei se regăsesc în toate componentele vieții economico-sociale.

Având în vedere rolul deosebit de important al eficienței, acest concept a fost “pus sub lupă” fiind studiat de o serie întreagă de specialiști în frunte cu Adam Smith. Totuși, abia în secolul XX, Wasili Leontieff (bazându-se pe metoda input-output) ajunge la concluzia că este necesară compararea permanenta a efectelor (rezultatele) cu eforturile (cheltuielile) pentru determinarea eficienței.

Această noțiune se exprimă fie sub forma randamentului combinării și utilizării factorilor de producție (caz în care oglindește efectele economice obținute la o unitate de efort depus), fie sub forma consumului specific de factori de producție pentu obținerea efectelor scontate (se are în vedere consumul de factori de producție care revine pe o unitate de efect economic util).

Măsurarea eficienței economice presupune determinarea indicatorilor care exprimă eforturile depuse și efectele obținute, iar acestea au următoarea formă:

Efect Efort

Efort Efect

La modul general, eficiența vizează efecte maxime cu cheltuieli minime sau cheltuieli mai mici pentru aceeași unitate de producție realizată.

Cu alte cuvinte, eficiența economică presupune utilizarea unui volum de factori de producție cât mai mic (minim) pentru fiecare unitate de produs realizat.

Cum resursele au un caracter limitat, iar volumul bunurilor și serviciilor necesare continuă să crească, folosirea eficientă a acestora este deosebit de importantă. Astfel, producția necesară trebuie realizată prin creșterea eficienței utilizării factorilor de producție și nu prin sporirea volumului de resurse atrase și consumate.

Într-o economie de piață în care fiecare producător este interesat să obțină bunuri în condiții de rentabilitate maximă, eficiența sau ineficiența face diferența, agenții economici nerentabili fiind eliminați.

Se au în vedere astfel perfecțiunile tehnice, organizatorice, profesionale și de management, adică a componentelor principale ale programului de care depinde însăși armonizarea eficienței cu dreptatea socială.

În ceea ce privește indicatorii eficienței economice, majoritatea specialiștilor consideră că aceasta este în general un concept valoric, rezultatele și cheltuielile apreciindu-se cu ajutorul banilor, prin intermediul banilor, deși eficiența poate fi exprimată și cu ajutorul indicatorilor fizici.

Acest lucru reiese și din raportul a doi indicatori cantitativi (respectiv efect/efort, raport care trebuie să fie cât mai mare sau efort/efect, raport ce trebuie să fie cât mai mic) al cărui rezultat, și anume indicatorul de eficiență, este unul calitativ.

Totuși , având în vedere caracterul complex al categoriei de eficiență se consideră că e necesară utilizarea unui “sistem de indicatori” care cuprinde și indicatori de maximă sinteză, dar și indicatori care relevă doar o latură sau alta a proceselor și fenomenelor economice înfăptuite.

Pentru realizarea sistemului de indicatori trebuie să se realizeze, pe cât posibil, îmbinarea mărimilor în expresie valorică cu cele în expresie fizică.

Indicatorii pot fi clasificați după mai multe criterii de grupare:

-a) pe baza datelor din contul de productie:

productia bruta;

cifra de afaceri;

valoarea adaugata bruta si neta;

excedentul brut si net de exploatare.

-b) pe baza contului de venituri:

venituri totale ale firmei;

venitul disponibil sau economiile nete.

-c) în funcție de factorii de producție analizați:

indicatorii eficienței utilizării resurselor umane;

indicatorii eficienței utilizării capitalului;

indicatorii eficienței utilizării resurselor naturii.

În vederea reliefării indicatorilor “clasici” de eficiență, pentru efecte (rezultate ) se folosesc: producția marfă; producția vândută și încasată; producția globală; valoarea adăugată; profitul etc.

Pentru eforturi (cheltuieli) se utilizează: capitalul avansat; capitalul folosit;capitalul fix; consumul de energie electrica.

Indicatorii eficienței economice se mai pot clasifica și în funcție de nivelul la care se face evaluarea și analiza economică:

-1) indicatori calculați la nivel macroeconomic – ce se referă, în principal, la evaluarea efectelor economice ale economiei naționale, cum ar fi: produsul național net anual, produsul intern net și brut, produsul global brut etc. sau la evaluarea resurselor consumate (valoarea investițiilor, consumul dintr-o anumită resursă etc.) și a eficienței acestora (produsul național net la un leu investit, produsul intern brut sau net ce revine la o persoană etc.);

-2) indicatori calculați la nivel microeconomic – aici se includ toți indicatorii de volum sau de eficiență economică ce caracterizează realizările unității economice sau o activitate oarecare: valoarea producției, numărul de salariați, producția la 1000 lei capital fix, profitul la 1000 lei producție etc. Acești indicatori mai pot fi împărțiți în indicatori cu caracter general (comuni oricărei sfere de activitate – producție, investiții, comerț etc.) și indicatori de bază (diferiți în funcție de obiectul analizei).

Datorită gradului înalt de sinteză și relevanță se detașează productivitatea muncii și rentabilitatea, dar pe lângă acestea se mai numără și rata profitului, producția la 1000 lei capital fix, profitul la 1000 lei capital fix, investiția specifică, termenul de recuperare a investițiilor, coeficientul de eficiență economică a investițiilor etc.

º Productivitatea muncii evidențiază forța de muncă și se calculează astfel:

-1) Q – valoarea producției;

N – numărul de salariați sau de muncitori.

În acest caz, productivitatea muncii exprimă valoarea producției realizate în medie de un salariat sau de un muncitor.

-2) q- cantitatea de produse realizată.

Această formulă reflectă numărul de unități fizice produse de un salariat, respectiv necesarul de salariați pentru realizarea unei unități dintr-un anumit produs.

-3) sau , unde:

T- numărul de ore consumate pentru obținerea producției q.

Productivitatea muncii mai poate fi exprimată și în funcție de timpul de muncă consumat pentru obținerea unei anumite producții.

Acest indicator se folosește în special la stabilirea normelor de producție și oglindește numărul de produse ce se realizează într-o unitate de timp (formula nr.1) sau timpul necesar pentru obținerea unei unități fizice (formula nr.2). Uneori, eficiența unui factor de producție rezultă din compararea cu un alt factor de producție cu care se găsește în corelație.

Indicatorul se numește gradul de înzestrare tehnică a muncii Z și exprimă volumul de capital fix de care se servește un salariat în procesul de transformare a obiectelor:

Cf – valoarea capitalului fix;

N – numărul de salariați care participă la procesul de producție respectiv.

Acest indicator exprimă în mod indirect eficiența factorului muncă, deoarece în mai toate cazurile dotarea locurilor de muncă cu utilaje performante, conduce la productivități superioare.

ºRentabilitatea – este definită sintetic ca fiind însușirea unei unități economice, a unui produs sau a unei resurse de a aduce profit, ca urmare a unor încasări mai mari decât cheltuielile, într-o perioadă dată.

ºRata profitului – deoarece reflectă cel mai bine capacitatea unei societăți comerciale sau a unei acțiuni economice de a aduce beneficii, ea poate fi considerată cel mai sintetic indicator de exprimare a eficienței întregii activități economice. Pentru a se aprecia rentabilitatea trebuie să se țină cont de întregul profit obținut într-o anumită perioadă de timp, de totalul efortului făcut pentru obținerea profitului respectiv (atât în activitatea de producție, cât și în cea de investiții), precum și de structura eforturilor și a efectelor economice. În ceea ce privește aprecierea ratei profitului la nivelul agenților economici se va avea în vedere beneficiul obținut și totalul resurselor consumate (costul de producție)

Cea mai utilizată formulă de calcul a indicatorului este :

P – profitul anual (sau pe produs);

C – cheltuielile anuale de producție (sau pe produs).

Rata profitului reflectă atât totalitatea efectelor finale (din anumite activități), cât și totalitatea resurselor consumate, indiferent de natura lor – resurse umane, materiale sau financiare pentru desfășurarea acelei activități.

Această formulă exprimă cel mai bine influența tuturor factorilor care au participat la procesul de producție, deci a factorilor care au favorizat obținerea profitului respectiv. Indicatorul poate fi utilizat atât la nivelul socitații (exprimând beneficiul ce se obține la 100 lei chellirea normelor de producție și oglindește numărul de produse ce se realizează într-o unitate de timp (formula nr.1) sau timpul necesar pentru obținerea unei unități fizice (formula nr.2). Uneori, eficiența unui factor de producție rezultă din compararea cu un alt factor de producție cu care se găsește în corelație.

Indicatorul se numește gradul de înzestrare tehnică a muncii Z și exprimă volumul de capital fix de care se servește un salariat în procesul de transformare a obiectelor:

Cf – valoarea capitalului fix;

N – numărul de salariați care participă la procesul de producție respectiv.

Acest indicator exprimă în mod indirect eficiența factorului muncă, deoarece în mai toate cazurile dotarea locurilor de muncă cu utilaje performante, conduce la productivități superioare.

ºRentabilitatea – este definită sintetic ca fiind însușirea unei unități economice, a unui produs sau a unei resurse de a aduce profit, ca urmare a unor încasări mai mari decât cheltuielile, într-o perioadă dată.

ºRata profitului – deoarece reflectă cel mai bine capacitatea unei societăți comerciale sau a unei acțiuni economice de a aduce beneficii, ea poate fi considerată cel mai sintetic indicator de exprimare a eficienței întregii activități economice. Pentru a se aprecia rentabilitatea trebuie să se țină cont de întregul profit obținut într-o anumită perioadă de timp, de totalul efortului făcut pentru obținerea profitului respectiv (atât în activitatea de producție, cât și în cea de investiții), precum și de structura eforturilor și a efectelor economice. În ceea ce privește aprecierea ratei profitului la nivelul agenților economici se va avea în vedere beneficiul obținut și totalul resurselor consumate (costul de producție)

Cea mai utilizată formulă de calcul a indicatorului este :

P – profitul anual (sau pe produs);

C – cheltuielile anuale de producție (sau pe produs).

Rata profitului reflectă atât totalitatea efectelor finale (din anumite activități), cât și totalitatea resurselor consumate, indiferent de natura lor – resurse umane, materiale sau financiare pentru desfășurarea acelei activități.

Această formulă exprimă cel mai bine influența tuturor factorilor care au participat la procesul de producție, deci a factorilor care au favorizat obținerea profitului respectiv. Indicatorul poate fi utilizat atât la nivelul socitații (exprimând beneficiul ce se obține la 100 lei cheltuieli de producție), cât și pe sortimente (reliefând profitul ce revine la 100 lei cheltuieli efectuate pentru sortimentul respectiv).

Rata profitului la nivelul societății comerciale poate fi exprimat și astfel:

Vn – venitul net al întreprinderii, ca excedent de valoare obținut ca diferență între producția marfă și cheltuielile efectuate.

Vn cuprinde profitul societății, la care se adaugă impozitele și taxele plătite de aceasta către stat.

Asadar, eficienta economica înseamna obtinerea unor efecte economice
utile, în conditiile cheltuirii într-un mod rational si economicos a
unor resurse materiale, umane, financiare, folosindu-se pentru aceasta
metode stiintifice de organizare a activitatii.

1.2 Factorii cresterii eficientei economice

În viața economică a unei țări, forma concretă pe care o îmbracă condițiile creșterii economice este reprezentată de factorii de creștere economică.

“Condițiile creșterii economice desemnează ansamblul elementelor de ordine natural-materială, umană, social-politică, tehnico-științifică, ecologică etc. care, prin însăși consistența lor, permit și, în anumite situații, favorizează procesul de creștere economică dintr-o țară. Ele mai pot fi denumite premise ale creșterii economice, deoarece îndeplinesc rolul de cadru general, indispensabil declanșării și susținerii oricărei activități economice.”1

În ceea ce privește însă factorii de creștere economică și, mai precis, modul de prezentare al acestora, părerile specialiștilor sunt împărțite.

Astfel, Eugen Prahoveanu (autorul lucrării “Economie politică – Fundamente de teorie economică”) este de părere că determinarea factorilor de creștere economică nu se poate face in mod global, deoarece operațiunea este complexa si

necesită diferențierea factorilor creșterii economice actuale de factorii de care depinde creșterea economică potențială.

Spusele acestuia sunt contrazise însă de Constantin Popescu, Dumitru Ciucur și Dan Ilie Morega în lucrarea “Economie – Manual Universitar”, domniile lor considerând că factorii trebuie explicați într-o viziune globală tocmai datorită faptului că “influențele lor sunt extrem de complexe, conjugate și contradictorii și, de aceea, sunt dificil de departajat.”

Ierarhizarea influenței lor asupra procesului creșterii economice se poate totuși realiza. S-a constatat că, unii dintre ei au o acțiune directă și un caracter prioritar și decisiv, iar alții au o acțiune mediată de primii.

Există trei factori cu influență nemijlocită, decisivă: factorul uman (resursele de muncă), factorul material (resursele naturale și echipamentele de productie

__________________________________________________________________

1Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu – “Economie-Manual Universitar”, editura Economică, 2001, pag.460

acumulate), factorul informațional-tehnologic.

Factorii cu acțiune imediată (cei care generează influențe complementare factorilor de producție) includ: rentabilitatea investițiilor; cheltuielile de cercetare-dezvoltare; politicile financiare, monetare, bugetare și fiscale statale; capacitatea de absorbție a pieței interne, schimburile internaționale, politica ecologică etc.

În funcție de caracterul acțiunii lor și de importanța lor prioritară, factorii creșterii economice au un mod specific de acțiune. Fiecare factor se abordează ținând cont de trei aspecte: unul cantitativ, unul calitativ și unul structural.

Dimensiunea cantitativă are în vedere volumul global al fiecărui factor. Aportul specific al acestei dimensiuni este pur extensiv și presupune mobilizarea și utilizarea unui volum sporit de factori (de la o perioadă la alta),în condițiile în care randamentul lor rămâne constant.

Dimensiunea calitativă se referă la randamentul utilizării resurselor. Aportul acestei dimensiuni este pur intensiv și se încearcă îmbunătățirea nivelului randamentelor respective (de la o perioadă la alta) ce au ca scop sporirea eficienței economice generale a activității productive.

Dimensiunea structurală are menirea să intensifice influențele cantitative și calitative, ținând cont de proporțiile în care se combină diferitele categorii de factori și de repartizarea acestora pe destinații de utilizare (ramuri economice, grupuri de produse din cadrul acestora). În acest caz, aportul celorlalte două dimensiuni depinde de intensitatea acțiunii factorilor și de modificarea ponderii lor în structura sistemului economiei naționale. Astfel, influențele structurale pot fi pozitive sau negative în funcție de rezultatele creșterii economice.

Factorul uman contribuie la procesul de creștere economică prin sporirea (la nivel național) a volumului muncii prestate, precum și a productivității muncii.

Pe piața muncii există o anumită migrație a factorului muncă determinată de diferite tendințe și care influențează aportul factorului uman la creșterea economică. O foarte mare importanță în cadrul acestui circuit îl au, pe termen mediu și lung, tendințele tehnico-științifice reflectate de sistemul de învățământ și de cererea de locuri de muncă pentru ramuri și firme situate pe poziții tehnologice avansate. În plus, se ține cont și de orientarea investițiilor de dezvoltare, precum și de interesul întreprinzătorilor de a-și plasa capitalul în ramurile preferate pentru competitivitatea pe care o oferă.

Factorul material este reprezentat de resursele naturale atrase în producție și de echipamentul de producție existent. Prin combinarea și funcționarea lor se formează capitalul tehnic, respectiv real.

Acest factor cunoaște și anumite restricții ca urmare a limitării fondurilor de investiții, din capacitatea de absorbție a pieței, din criteriile tehnice și economice de combinare a factorului material cu cel uman, precum și din caracterul epuizabil al unor resurse naturale, din limitele regenerării altora, din caracterul ciclic al reânnoirii capitalului fix (ritmul acestuia nu poate fi forțat).

Eugen Prahoveanu consideră factorul natural ca fiind o componentă importantă a resurselor economice deoarece reprezintă, în esență, resursele primare.Datorită caracterului limitat ele reprezintă o constantă. El susține chiar că, pe măsura sporirii ritmului de utilizare și atingerii punctului maxim de exploatare, creșterea lor încetează, stabilindu-se la un nivel inferior celui maxim. Ca urmare, dacă exploatarea scade, scade și producția.

Factorul informațional, tehnologic are rolul de a potența laturile calitative ale factorilor de producție.

În cadrul acestui factor se pornește de la progresul tehnic ce reflectă perfecționarea mijloacelor de producție și a bunurilor, modernizarea formelor de organizare și conducere a proceselor de fabricație, îmbunătățirea metodelor de măsurare a intrărilor și ieșirilor în și din activitatea economică.

Imbunatatirea activitatii economice prin inventii si inovatii este potential nelimitata. Realizari importante s-au obtinut pe linia descoperirii unor noi metode de obtinere a unor materiale, a unor sisteme tehnice noi.1

Practic, progresul tehnic (componentă a progresului social) ameliorează mediul economic creat de om, mediu care cunoaște foarte multe limitări.

Acest factor este strâns legat de noile tehnologii și de existența unui personal înalt calificat. Dacă nu sunt aplicați simultan, resursele economice nu sunt folosite eficient.

Indiferent de determinarea factorilor de creștere economică (viziune globală sau nu), indiferent de tipul acestora, cert este un lucru: importanța lor nu poate fi ignorată.

1.3 Creșterea eficienței economice – necesitate

stringentă a economiei

Omenirea – ca agent economic – indiferent de spațiu și de timp, s-a confruntat încă de la început cu problema rarității, respectiv cu insuficiența resurselor în raport cu nevoile și acest lucru este demonstrat de întreaga experiență istorică.

Potențialul de resurse (primare și derivate) al Terrei rămâne permanent în

__________________________________________________________________

1 Ion Bucur – Economie politica, Editura Universitatii din Ploiesti, 2005, pag.91

urma trebuințelor. Apare astfel o stare continuă de tensiune între resursele economice limitate și nevoile neliminate (care trebuie să fie satisfăcute prin intermediul lor). Conștientizarea rarității resurselor a condus la adoptarea unui ansamblu de acțiuni și activități sociale care au ca obiectiv principal eficiența.

A apărut astfel preocuparea constantă de a identifica și de a prognoza condițiile, împrejurările, factorii și modalitățile de acțiune care contribuie la atenuarea tensiunii existente, atât la un moment dat, cât și în dinamică pe termen mediu și lung.

Fenomenul creșterii economice este considerat “cel mai important factor pentru asigurarea unor standarde de viață ridicate pe termen lung”1, conform lucrării “Principiile economiei”, creația lui Richard C. Lipsey și a lui K. Alec Chrystal.

Ținând cont de importanța deosebită a creșterii economice și de faptul ca aceasta a devenit un obiectiv prioritar pentru toate țările, ea a inceput sa fie analizata cu deosebită atenție, apărând astfel foarte multe definiții.

Dintre acestea, cele care surprind cel mai bine esența creșterii economice sunt cele date de Joseph Schumpeter (în lucrarea “Capitalisme , socialisme et democratie”): “Creșterea economică este procesul de distrugere creatoare care revoluționează neincetat structura economică, distrugând continuu elementele vechi și creand neincetat elemente noi”2.

Creșterea economică este analizată concomitent atât la nivel macro-, cât și la nivel microeconomic.

La nivel macroeconomic, în esență, aceasta reprezintă un proces cumulativ (pe termen mediu și lung) de modificări cantitative, calitative și structurale care generează creșterea productivității factorilor de producție, și implicit capacitatea sporită a economiei de a oferi bunuri de o diversitate și într-un volum mai mare și mult mai bune din punct de vedere calitativ. Evaluarea fenomenului se realizează prin sporirea rezultatelor macroeconomice reale, per total și pe locuitor.

Intensitatea creșterii economice (în sens restrâns) se apreciază prin ritmul creșterii economice reale, pe total și pe locuitor, care pe termen mediu și lung trebuie să fie pozitiv :

respectiv

_____________________________________________________________________________________________________________________

1 , 2 “Tribuna economică” , nr.49 , 2002 , p.63

Rce = ritmul creșterii economice;

Rce/loc. = ritmul creșterii economice pe locuitor.

PIBr = produsul intern brut real obținut prin deflatarea PIB nominal;

PIBr/loc. = produsul intern brut real obținut prin deflatarea PIB nominal pe

locuitor.

Se apreciază că :

ritmul pozitiv de evoluție al Rce și Rce/loc. (în ultimă instanță al ofertei de bunuri) este rezultatul prin care se identifică creșterea economică;

sursa potențială a creșterii economice este reprezentată (în sens larg) de progresul tehnic;

pentru ca progresul tehnic –în sens larg- să genereze creșterea productivității factorilor de producție este necesară intensificarea utilizării lui eficiente, pe termen mediu și lung, precum și ample legături și adaptări între toate subsistemele societății, inclusiv modificări instituționale și ideologice.

La nivel microeconomic, perspectiva se schimbă, deși finalitatea este aceeași (deoarece agenții economici participă indirect la creșterea economica, ei urmărind, în primul rând, atingerea propriului obiectiv: câștigul).

Conform spuselor lui J.K.Galbraith: “Nimic nu este mai important decât consumul de bunuri; consumatorul își maximizează pe această cale fericirea”¹. Keynes considera că, consumul reprezintă “singurul scop și singura țintă a oricărei activități economice ”².

Se poate spune deci, că acesta reprezintă principalul imbold asupra productivității muncii, productivitate care contribuie la rându-i la crearea produsului național.

În fond, omul desfășoară o activitate cu unicul scop de a-și asigura condițiile necesare, corespunzătoare pentru o viață decentă și, de ce nu, prosperă.

Cu alte cuvinte, scopul final al economiei de piață este satisfacerea consumului, a nevoilor individului și ale colectivității per ansamblu.

Se ajunge astfel la eficiența economică și, mai ales, la creșterea acesteia, creștere ce reprezintă o necesitate obiectivă atât pentru societate, cât și pentru

fiecare agent economic în parte. Sporirea eficienței este imperativă, deoarece piața reprezintă o adevărată “sită” naturală, si singurii care rezistă sunt agenții economici care obțin profit în condițiile existenței unei concurențe dure.

La baza unei economii de piață stau libera inițiativă, concurența și formarea liberă a prețului pe piață.

__________________________________________________________________

¹´² N.G. Niculescu, Maria Ponta, Elena Niculescu – “Economie politică 2”, editura Polirom, 1998, pag. 183

În ceea ce privește prețurile, acestea îndeplinesc 3 funcții:

1) de transmitere a informațiilor cu privire la cererea de pe piață;

2) impun producerea a ceea ce este cu adevărat necesar la o calitate corespunzătoare, ținând cont și de concurență;

3) de distribuire a veniturilor în conformitate cu activitatea desfășurată de firme.

O altă caracteristică fundamentală a economiei de piață este libera inițiativă ce se bazează pe proprietatea individuală asupra resurselor economice. Proprietatea privată îi acordă individului posibilitatea exercitării dreptului de proprietate cu tot ceea ce decurge din aceasta: posesiune, utilizare, dispoziție, uzufruct.

În ceea ce privește concurența, piața reprezintă un sistem de relații între agenții economici la care aceștia participă în funcție de interese. Problematica relațiilor vizează trei aspecte majore: cantitatea, calitatea și prețul bunurilor economice. Atât în teorie, cât și în practică, acest gen de relație este cunoscută sub numele de concurență. Creșterea eficienței este impusă deci de însăși mecanismul concurenței.

Pentru realizarea acestui obiectiv, trebuie să se țină totuși cont și de caracterul limitat al resurselor, realitate care impune dezvoltarea unui comportament economic rațional.

În esență, sporirea eficienței economice are în vedere două dimensiuni:

creșterea rezultatelor;

diminuarea cheltuielilor.

Reducerea cheltuielilor pe unitatea de produs reprezintă calea reală de ridicare a eficienței economice.

Există și situații în care sporirea beneficiilor se realizează prin majorarea prețurilor, dar această modalitate nu poate fi considerată un factor de creștere a eficienței, ci pur și simplu un transfer de venituri de la cetățeni către ofertanți și, indirect, la buget.

Sporirea eficienței economice se poate efectua însă prin:

▫ reducerea costurilor de producție și, în principal, a cheltuielilor materiale, a consumurilor specifice prin: achiziționarea de noi tehnologii; reproiectare; eliminarea rebuturilor; utilizarea înlocuitorilor etc.;

▫ ridicarea nivelului tehnic al utilajelor, concomitent cu utilizarea mai eficientă a aparatului existent. Deoarece noua tehnologie (mult mai performantă decât cea veche) este mai scump, pentru obținerea unui spor de eficiență este necesar ca această cheltuială să fie mai mică decât venitul pe care-l vor aduce mașinile și instalațiile recent achiziționate;

▫ înnoirea și modernizarea produselor. Utilizând o tehnologie nouă este posibilă înnoirea și inovarea de produse (inovațiile nu se referă întotdeauna la produse noi, inovarea având în vedere și înnoirea unor produse existente).

Cresterea economica este factorul fundamental al dezvoltarii umane. Ea exprima sporirea capacitatii unei economii de a furniza mai multe bunuri finale in structura si calitatea cerute de consumatori. Pe suportul cresterii economice devin posibile cresterea bunastarii economice, a nivelului de instruire, a duratei medii de viata.

În concluzie, creșterea economică semnifică o evoluție pozitivă pe ansamblu , ascendentă a economiei naționale (sau regionale) pe termen mediu și lung (la care participă implicit toți agenții economici), capabilă să îmbunătățească viața oamenilor.

Capitolul 2

RENTABILITATEA ECONOMICA

2.1 Rentabilitatea economică – conținut si indicatori

Obiectivul principal al unui agent economic îl reprezintă obținerea unui beneficiu. Rentabilitatea, ca noțiune economică generală, reflectă acea capacitate a activității economice de a genera profit. Acesta, la rândul său, reflectă eficiența ce a stat la baza desfășurării activității economice.

Profitul (beneficiul) este necesar atât dezvoltării, cât și remunerării capitalului, astfel că firmele ce nu pot face față cerințelor pieței și concurenței, dovedindu-se nerentabile sunt supuse falimentului.

La nivel microeonomic, profitul se definește ca o expresie bănească a unei părți din prețul de vânzare al unui bun sau serviciu. Pe piață însă, el reprezintă consecința firească a raportului cerere-ofertă și a capacității agentului economic de a produce venituri peste cheltuielile efectuate, de care să dispună atât el, ca persoană fizică sau juridică, cât și întreaga societate.

Rentabilitatea este influențată în mod hotărâtor de consumatorul final. În funcție de nevoile acestuia, agentul economic își plasează capitalul și își desfășoară producția. Acest lucru servește deci și la creșterea eficienței la nivel microeconomic (deși nu acesta este scopul principal aflat în vizorul agentului economic).

Deoarece rentabilitatea măsoară atât calitatea activității, cât și succesul combinării factorilor de producție, este necesară cunoașterea valorii și volumului resurselor antrenate în procesul de producție. Pentru ca veniturile să fie mai mari decât cheltuielile, deci efortul să fie minim în raport cu efectul, trebuie să se țină cont de următoarele lucruri/situații:

▪existența factorilor de producție;

▪prețul factorilor de producție;

▪acoperirea nevoilor (nelimitate) cu ajutorul unor resurse (limitate);

▪exigențele consumatorilor vis-à-vis de calitatea bunurilor;

▪protejarea mediului înconjurător etc.

Ținând cont de toate acestea, se poate spune că rentabilitatea (eficiența activității economice) apare ca o contradicție între ceea ce dorește producătorul (valorificarea produselor sale la prețuri cât mai avantajoase pentru sine) și ceea ce dorește consumatorul (achiziționarea necesarului la un preț cât mai mic). Acest lucru are anumite repercusiuni asupra producătorilor care se văd nevoiți să-și adapteze produsele la cerințele calitative ale consumatorilor, obținute însă la un cost cât mai redus. În funcție de capacitatea sa de a realiza acest lucru, producătorul acoperă un segment cât mai mare de piață, pătrunde pe noi piețe sau este eliminat din "joc".

Bineințeles că și statul este interesat de rentabilitatea întreprinderilor, aceasta însemnând un plus la bugetul de stat (valoare adăugată = aport adus de o firmă care înregistrează profit).

La rândul lor, acționarii privesc rentabilitatea ca profit net (și "nu prin valoarea dividendelor primite în decursul unui an")¹. Creșterea continuă a bogăției lor asigură în final atât remunerarea capitalului pus în joc, cât și plata celorlalți factori de producție.

Deci, rentabilitatea trebuie privită atât sub aspect tehnic, economic și financiar ea determinându-se pe unitatea de produs, întreprindere sau ramură.

Rentabilitatea se poate măsura în mărime relativă (prin rata rentabilității) și absolută (prin masa profitului, ca indicator de volum).

Mărimea profitului la nivel de produs se definește ca diferența pozitivă dintre prețul de vânzare (i) și costul mediu pe produs:

pr= PV-CPM

Masa profitului, dacă veniturile sunt mai mari decât cheltuielile efectuate, dă o orientare generală asupra unei activități desfășurate de o întreprindere. Ea arată mai puțin efortul făcut la nivel microeconomic pentru obținerea acestor rezultate.2

Indicatorul ce exprimă rentabilitatea economică în mărime relativă este rata rentabilității. Aceasta se poate exprima prin:

a) Rata rentabilității economice ce evidențiază gradul de valorificare a tuturor factorilor de producție și a resurselor antrenate într-o activitate pentru a aduce profit.

Rata de rentabilitate economica reprezinta rata de rentabilitate a ansamblului capitalurilor atrase de catre firma de la proprietarii si creditorii sai. Într-o acceptiune mai larga, rata rentabilitatii economice exprima eficienta capitalului economic alocat activitatii productive a întreprinderii.

Există mai multe moduri de exprimare a ratei rentabilității economice, cum ar fi :

▪

______________________________________________________________________________

¹,2 N.G.Niculescu, Maria Ponta, Elena Niculescu – “Economie politică 2”, Ediția Polirom, Iași, 1998, p.126

Rezultatul economic se definește ca sumă între rezultatul producției, amortisment și sarcinile financiare pe termen scurt, mediu și lung. În totalul activului, imobilizările sunt înscrise la valoarea lor brută.
Rata rentabilitatii economice trebuie sa îndeplineasca urmatoarele conditii :
– sa fie mai mare decât rata inflatiei pentru a asigura mentinerea valorii sale;
– în termeni reali, trebuie sa remunereze capitalurile investite la nivelul ratei minime de randament din economie adica rata medie a dobânzii plus rata riscului economic si financiar pe care si le-au asumat furnizorii de creditorii firmei.

b) Rata rentabilității financiare – se calculează ca raport între profitul net și

capitalul propriu și arată aptitudinea capitalurilor proprii de a obține profit într-o anumită perioadă :

x100

Rata rentabilității financiare depinde de structura capitalurilor permanente, adică de relația dintre capitalul împrumutat, datorii și capitalul propriu. Rata rentabilității financiare este influențată în mod hotărâtor de un coeficient numit și "pârghie financiară".

Costul capitalului împrumutat se măsoară prin rata medie a dobânzilor la capitalul împrumutat, respectiv la datoriile financiare:

Sd=suma dobânzilor (componentă a cheltuielilor financiare);

D=datorii financiare (împrumuturi și credite bancare).

Rata rentabilității financiare se mai poate exprima și prin intermediul ratei rentabilității economice, a ratei dobânzilor împrumuturilor și creditelor bancare, a coeficientului capacității de îndatorare și a cotei de impozit pe profit astfel:

Ci= cota de impozit pe profit;

Re= rata rentabilității economice;

Rd= rata dobânzii;

D/Kpr= coeficientul capacității de îndatorare.

c) Rata rentabilității exploatarii care cuprinde ratele marjelor de acumulare si ratele privind randamentul activelor.

Ratele marjelor beneficiare cuprind:

– rata valorii adăugate cifrei de afaceri (RVACA) măsoară gradul de integrare al intreprinderii industriale

Valoarea adaugata

RVACA =––––––––––

Cifra de afaceri

Aceasta rata se poate descompune astfel:

Amortismente si provizioane calculate

Ponderea amortizarii si provizioanelor in VA =–––––––––––– x 100

Valoarea adaugata

Cheltuieli cu personalul

Ponderea cheltuielilor cu personalul in VA = ––––––––––––x100

Valoarea adaugata

Ponderea cheltuielilor cu personalul în valoarea adăugată evidențiază gradul în care întreprinderea recurge la automatizare sau la mecanizare.

În mod normal, prin automatizarea proceselor industriale, ponderea cheltuielilor cu manopera ar trebui să scadă, concomitent cu creșterea cheltuielilor cu amortizarea, astfel încât rentabilitatea viitoare a întreprinderii se va sprijinii, în mare parte, pe creșterea calificării muncii salariale. În acest caz, analiza trebuie completată și cu rata productivității muncii.

Valoarea adaugata

Rata productivității muncii= ––––––––––

Numar de personal

Ponderea amortizărilor și provizioanelor în valoarea adăugată evidențiază o parte din cheltuielile neplătibile în termen scurt și este mai ridicată când intensitatea capitalistică a întreprinderii este mai mare, în caz contrar, reînnoirea echipamentelor fiind frânată de lipsa autofinanțării. Dar, relația între marja brută de autofinanțare și finanțarea externă este dată de rata privind finanțarea întreprinderii (RFI).

Marja bruta de autofinantare

RFI= –––––––––––––––––––––

Datorii financiare mai mari de un an

unde:

Marja bruta de autofinantare = Amortismente si provizioane calculate +Rezultatul contabil

O rata scăzută confirmă nevoia de finanțare externă, în timp ce valoarea supraunitară a raportului evidențiază posibilitatea de autofinanțare pe viitor a întreprinderii.

– rata excedentului brut de exploatare (REBE) sau rata marjei brute de exploatare.

Excedentul brut de exploatare

REBE=––––––––––––––-

Cifra de afaceri

O ameliorare a excedentului brut de exploatare exprimă o creștere a productivității, în măsura în care ea (REBE) nu e simpla consecință a creșterii valorii adaugate, iar scăderea ei, în raport cu o rată a valorii adaugate stabilă, dovedește o împovărare referitoare la costurile exploatării. De altfel, în întreprinderile în care procesul tehnologic este rapid, unde trebuie în permanență investit, preocupările pentru menținerea și creșterea excedentului brut de exploatare în raport cu valoarea adăugată ar trebui să fie permanente.

– rata rezultatului exploatării (RRE) exprimă eficiența activității de exploatare sub toate aspectele : industrial, administrativ și comercial.

Rezultatul exploatarii Rezultatul brut al explatarii – Amortismente

RRE =–––––––––– = ––––––––––––––––––––

Cifra de afaceri Cifra de afaceri

– rata marjei nete (RMN) traduce rentabilitatea globală a întreprinderii pe ansamblul activității sale (capacitatea sa de a genera profit și de a rezista concurenței).

Rezultatul net al exercitiuluii

RMN =––––––––––––-

Cifra de afaceri

– rata privind excedentul de trezorerie al exploatării (RETE) evidențiază surplusul monetar real degajat de activitatea de exploatare ce poate fi utilizat pentru dezvoltarea întreprinderii, rambursarea datoriilor, prelevarea cheltuielilor obligatorii și remunerarea acționarilor.

Excedentul de trezorerie al exploatarii

RETE = –––––––––––––––

Cifra de afaceri

La nivelul intreprinderii pot fi puse in evidenta mai multe rate de rentabilitate, de structura sau de rotatie. Ele se pot determina ca raport intre efecte si eforturi si pot fi exprimate in procente, in zile sau in marimi absolute. Aceste rate completeaza diagnosticul financiar al firmei prin capacitatea lor informationala.

2.2 Factorii care influenteaza rentabilitatea

economica

În încercarea lor de a obține profit, agenții economici se izbesc de o serie de factori ce influențează evoluția rentabilității .

Creșterea rentabilității se realizează prin creșterea profitului brut și net la un moment dat, majorare ce se raportează la resursele alocate de intreprindere pentru desfășurarea activității. Ea stimulează realizarea programului de producție în funcție de cerințele existente pe piață. Astfel, creșterea rentabilității intreprinderilor românești apare ca o relație de interdependență între menținerea evoluției și dezvoltarea capacității performante a lor, pe de o parte și acoperirea continuă a trebuințelor economiei naționale pe ansamblul său, pe de altă parte .

Sporirea profitabilității trebuie să aibă mai întâi în vedere confruntarea utilității produselor fabricate cu nevoile sociale reale . În al doilea rînd, rentabilitatea îi obligă pe agenții economici să folosească cu un randament ridicat factorii de producție (participanți și combinați). În al treilea rând, concurența dură de pe piață obligă la realizarea unor bunuri corespunzătoare din punct de vedere calitativ, orice abatere negativă punând firma în situația de a-și pierde clienții .

Astfel, pentru a majora masa profitului, întreprinderile vor influența direct reducerea costurilor mărfurilor sau serviciilor prin acțiuni și măsuri ce vizează ca nivelul costului să se situeze sub limita prețurilor de pe piață . Dar, în cadrul economiilor moderne, prețul de vînzare nu depinde într-o proporție atât de mare de întreprinzător (ca reprezentant al ofertei), cât mai ales de cumpărător (ca reprezentant al cererii) . Se poate spune deci, că prețul reprezintă instrumentul de măsurare a rentabilității activității . El se formează în urma raportului cerere-ofertă, la care se adaugă însă și concurența .

Pentru a putea fixa un preț și pentru a decide cantitățile pe care urmează să le realizeze, firmele trebuie să producă la un cost cât mai scăzut, fiind însă permanent informate în ceea ce privește cererea și concurența .

Rentabilitatea unei firme depinde în mare măsură și de direcția și măsurile luate de către managerul acestuia . Bineînțeles că se are în vedere menținerea și, eventual, atragerea unor noi clienți luându-se o serie de decizii care să influențeze costul . Astfel, firma este tentată să sadă prețul de vînzare pentru a-și asigura un profit cât mai mare sau, cel puțin, pe cel ordinar (în funcție de costul produsului vândut) . Scăderea costului se mai poate realiza și prin alte metode, ca de pildă alegerea furnizorilor celor mai apropiați (pentru reducerea cheltuielilor de transport ) în cazul în care achiziționarea materiilor prime de la aceștia presupune o valoare aproximativ egală cu cea care ar rezulta din contactarea altor furnizori.

Alți factori care acționează asupra mărimii masei profitului sunt:

▪ volumul produselor comercializate (determină cifra de afaceri);

▪ calitatea produselor și serviciilor;

▪ ponderea mărfurilor cu un profit ridicat față de cele cu un profit mai scăzut etc.

Creșterea rentabilității are implicații favorabile și în relațiile economice externe. Competitivitatea produselor românești pe piața mondială depinde de calitatea corespunzătoare a acestora, obținute însă la costuri cât mai mici și care asigură astfel o rentabilitate sporită .

Sporirea rentabilității agenților economici în condițiile existenței unei concurențe acerbe și în concordanță cu exigențele cumpărătorilor depinde de:

▪ creșterea volumului de producție;

▪ reducerea costurilor de producție;

▪ calitatea producției și a serviciilor;

▪ prețul de vînzare a produselor;

▪ accelerarea vitezei de rotație a capitalurilor întreprinderii .

Creșterea volumului de producție

În viziunea agentului economic, maximizarea profitului se realizează prin creșterea producției: o întreprindere devine rentabilă doar în cazul în care atinge un nivel optim de producție, ceea ce asigură o cifră de afaceri corespunzătoare și o masă a profitului (brut și net) ridicată. În schimb, ea trebuie să aibă permanent în atenție reducerea costurilor totale și, mai ales, diminuarea costurilor variabile. "Așadar ,o alegere a producției optime are în vedere, în primul rând, maximizarea profitului întreprinzătorului. În pratică, ea se subordonează unei activități de combinare eficientă a factorilor de venit cu un minim de cheltuieli de resurse."¹

__________________________________________________________________

¹N.G.Niculescu, Maria Ponta, Elena Niculescu –“Economie politică 2”, Ediția Polirom, Iași, 1998, p.129

Rentabilitatea întreprinderii depinde foarte mult de folosirea resurselor (limitate) care influențează hotărîtor producția și formarea prețurilor de către piață. Prin urmare, principiul dualității influențează deciziile producătorului, acesta fiind nevoit să urmărească interrelațiile dintre costurile de producție (care sunt variabile) și obținerea profitului concomitent cu cunoașterea limitei de la care începe să apară beneficiul .

Pragul de rentabilitate reprezintă o metodă de analiză a rentabilității, el permițînd evidențierea anumitor particularități:

▪ stabilirea nivelului de la care producția devine rentabilă;

▪ stabilirea volumului producției necesare pentru a se realiza un anumit cuantum al profitului;

▪ evidențierea relației de interdependență dintre dinamica producției și dinamica costurilor totale (costuri fixe plus costuri variabile).

Punctul mort, cunoscut și sub denumirea de punct critic sau punct de echilibru, se exprimă prin relațiile:

qr x PV= ÎT=CPT → pr= 0

qr= cantitatea de produse necesare pragului de rentabilitate;

ÎT= încasări totale;

Această analiză este de tip strict economic, dar ea are consecințe financiare. Ea răspunde relației existente între volumul și costul producției în funcție de structura costurilor. Structura tradițională a costurilor se bazează pe distincția între cheltuieli fixe și cheltuieli variabile.

٠ cheltuielile variabile

Cheltuielile variabile sunt cheltuielile care variază sensibil în raport cu volumul producției și al vânzărilor. Costul materiilor prime utilizate la fabricarea unor produse este proporțional volumului activității pentru o situație tehnologică existentă la un moment dat. Cheltuielile variabile sunt evidențiate relativ exact în cele mai multe cazuri, dar o marjă de eroare este întotdeauna posibilă în acest tip de raționament.

٠ cheltuielile fixe

Cheltuielile fixe sunt acelea care nu variază în funcție de volumul producției. Amortismentele sunt cheltuielile fixe cele mai reprezentative. Ansamblul cheltuielilor generale, mai ales cheltuielile administrative, cheltuielile cu sediul social depind de structura de organizare a întreprinderii la un moment dat și nu de volumul producției.

Această abordare trebuie privită prin prisma timpului, deoarece pe termen lung toate cheltuielile sunt considerate variabile și numai pe termen scurt unele sunt variabile și altele sunt fixe.

Cheltuielile fixe sunt cele care au cea mai mare influență asupra nivelului riscului de exploatare, același nivel al cheltuielilor fixe fiind mult mai bine absorbit de o cifră de afaceri mai mare. Dar importanța acestor cheltuieli nu poate fi apreciată în valoare absolută, ci numai în raport de marja generată de întreprindere, deoarece în unele sectoare, de exemplu acela al serviciilor, raportul cifră de afaceri /cumpărări este foarte mare, deci cheltuielile fixe sunt mult mai ușor absorbite prin cifra de afaceri.

Sinteza între nivelul cheltuielilor fixe și cel al marjei o realizează punctul mort, evidențiat prin analiza Cost – Volum – Profit.

Dacă admitem că cifra de afaceri și cheltuielile variabile variază proporțional cu volumul de activitate, atunci există un volum al activității care permite acoperirea cheltuielilor fixe și degajarea unui rezultat de exploatare pozitiv. Punctul mort sau punctul critic este dat de acel nivel al activității, respectiv de acea cifră de afaceri, care absoarbe în totalitate cheltuielile de exploatare ale unei perioade, iar rezultatul este nul. Acest punct mai este denumit și “prag de rentabilitate” și evidențiază nivelul minim de activitate la care trebuie să se situeze întreprinderea pentru a nu lucra în pierdere. Dacă întreprinderea depășește acest nivel, activitatea sa devine rentabilă, deci riscul economic va fi cu atât mai mic cu cât nivelul punctului mort va fi mai redus.

Determinarea pragului de rentabilitate se poate face, în funcție de scopul urmărit, în unități fizice, în unități valorice sau în număr de zile, pentru un singur produs sau pentru întreaga activitate a întreprinderii.

Fluctuația volumului activității poate avea importante repercursiuni asupra echilibrului financiar pe termen scurt. Scăderea vânzărilor se traduce imediat printr-un fenomen de stocaj dacă producția nu este imediat redusă și nu se diminuează progresiv creditul acordat clientelei și a creditului – furnizor. Mecanismul ciclului financiar al exploatării este perturbat. Înainte ca măsurile de redresare să fie luate pentru relansarea producției și pentru reducerea stocurilor, trezoreria poate fi grav afectată. Astfel, în cazul scăderii cererii pe piață, scădere neprevăzută de întreprindere, prețurile vor scădea. Acest lucru va duce la întârzierea plăților, creșterea stocurilor, a provizioanelor pentru exploatare și a celor pentru riscuri și cheltuieli.

În concluzie, volumul activității Q determină punctul de echilibru sub care întreprinderea obține pierderi iar deasupra lui întreprinderea obține profit. Punctul mort este un instrument de analiză a gestiunii de origine economică. În optica financiară, el pune în evidență un mecanism important al sensibilității rezultatului.

Determinarea pragului de rentabilitate în unități valorice la întreprinderile monoproductive se face înmulțind pragul de rentabilitate în volum (QPR) cu prețul de vânzare unitar (p) obținând :

CF

p QPR = –––––– p

mcv

mcv

iar R mcv = ––––––- x 100 (rata marjei asupra costului variabil unitar)

p CF

CA PR = QPR p sau CA PR = ––––––

R mcv

Potrivit ultimei relații, pragul de rentabilitate reprezintă valoarea cifrei de afaceri pentru care suma cheltuielilor fixe este egală cu marja absolută asupra costului variabil.

Stabilirea pragului de rentabilitate în zile prezintă deosebit interes în procesul decizional, având semnificația datei calendaristice la care pragul de rentabilitate este atins. Acesta se stabilește astfel :

CA PR

PR zile = ––––– 360

CA realizata

Evaluarea riscului de exploatare pornind de la modelul pragului de rentabilitate se concretizează în două maniere complementare:

fie calculând rata care exprimă direct riscul de exploatare (RPR):

CA PR

RPR = ––––– x 100

CA realizata

Cu cât această rată este mai mare, cu atât riscul va fi mai mare și invers.

fie calculând indicele de securitate ( IS ) care evidențiază marja de securitate de care dispune întreprinderea:

CA reala – CA PR

IS = –––––––––––––

CA reala

Marja de securitate a întreprinderii va fi cu atât mai mare cu cât indicele este mai mare.

Aprecierea riscului de exploatare structural poate fi făcută și cu ajutorul unui “indicator de poziție” față de pragul de rentabilitate, indicator exprimat atât în mărimi absolute (), cât și în mărimi relative (´), potrivit relațiilor:

CA reală – CAPR

= CA reală – CAPR și ´= –––––––––

CAPR

Poziția absolută (), denumită și flexibilitate absolută evidențiază capacitatea întreprinderii de a-și adapta producția la cerințele pieței. Este de dorit ca acest indicator să fie cât mai mare, pentru a evidenția o flexibilitate ridicată a întreprinderii, respectiv un risc de exploatare cât mai redus. Indicatorul de poziție relativ (´) denumit și coeficientul de volatilitate, înregistrează valori mari atunci când riscul este minim. El are aceeași valoare informațională ca și flexibilitatea absolută.

Conform studiilor realizate în economiile occidentale, situația întreprinderii în raport cu pragul de rentabilitate este apreciată astfel:

instabilă, dacă CA reală este cu mai puțin de 10% deasupra pragului de rentabilitate;

relativ stabilă, dacă CA reală este cu 20% deasupra punctului critic;

confortabilă, dacă CA reală depășește punctul critic cu peste 20%.

Modelul pragului de rentabilitate prezentat este fundamentat pe ipoteza privind liniaritatea evoluției indicatorilor financiari (CA, costuri), pe toată perioada supusă analizei.

Există două modalități de determinare a punctului sau pragului de rentabilitatea variației producției în funcție de evoluția costului total, a costurilor variabile și a prețului de vînzare: metoda liniară și metoda neliniară .

Baza relației de calcul a pragului de rentabilitate pornește de la următoarea ecuație simplă:

PVqr= CPT

PVqr= valoarea încasărilor întreprinderilor pentru o activitate.

CPT= valoarea costurilor totale efectuate de întreprinzător pentru obținerea încasărilor.

În cazul în care are loc această egalitate, iar CPT= CPF + CPV (unde CPV = CPVM ) rezultă că:

PVqr= CPF + CPVM qr ;

PVqr- CPVM qr= CPF qr(PV- CPVM )= CPF

Deci ,

Condițiile existente pe piață (deci , cele reale) impun însă folosirea metodei neliniare, deoarece în practică există variații în procesul de producție, mai ales în ceea ce privește costul variabil care, deși are întotdeauna elemente ce se dezvoltă proporțional, are și elemente cu o evoluție neproporțională . Acestea imprimă și costului total un mers neliniar. Ca urmare, nici curba costului total nu va avea o evoluție liniară.

Metoda neliniară aduce în atenție existența a 2 praguri de rentabilitate: unul inferior și altul superior, mărginit de zona profitului, precum și prezența a 2 zone de pierderi:

▪când volumul producției este redus și costurile totale devin mai mari decât încasările totale;

▪cînd volumul producției este prea ridicat, dar încasările din vânzarea producției nu recuperează cheltuielile totale efectuate ca urmare a acțiunii legii randamentelor care descresc.

Cu alte cuvinte, agenții economici vor obține profit doar în cazul în care producția se situează între limită inferioară și cea superioară a pragului de rentabilitate.

B.Reducerea costurilor de producție

Reducerea costurilor de producție are o importanță deosebită pentru sporirea rentabilității întreprinderi , astfel că agenții economici iau o serie de măsuri de reducere a costurilor pentru a fi în conformitate cu cerințele pieței:

negocierea în vederea obținerii unor prețuri de cumpărare a factorilor de producție la niveluri cât mai mici;

stabilirea unor stocuri optime sau reducerea lor până la o limită posibilă;

reducerea consumurilor specifice apelând și la substituirea unor materiale;

reducerea cheltuielilor cu salariile pe unitatea de produs (productivitatea muncii mai mare decât salariul mediu);

diminuarea cheltuielilor de fabricație;

diminuarea cheltuielilor de exploatare a utilajelor;

menținerea cheltuielilor de dezvoltare la un nivel rezonabil:

scăderea cheltuielilor de depozitare, de desfacere;

scăderea sau menținerea cheltuielilor administrative și de publicitate etc.

C.Calitatea producției și a serviciilor

În activitatea economică, există o serie de termeni ce derivă din “calitate” (ca noțiune generală):

Calitatea proiectată (Qpr) – totalitatea caracteristicilor de calitate și valorile acestora selecționate în faza proiectării unui produs.

Calitatea omologată (Qom) – totalitatea caracteristicilor de calitate și valorile acestora acceptate prin omologare.

Calitatea prescrisă (Qps) – ansamblul caracteristicilor de calitate și valorile acestora ce se regăsesc în standardul produsului.

Calitatea optimă (Qop) – ansamblul caracteristicilor de calitate și valorile acestora aflate la nivelul superior într-o anumită perioadă de timp, pe plan național și internațional .

Calitatea contractată (Qct) – ansamblul caracteristicilor de calitate și valorile acestora care au constituit obiectul unui contract de livrare .

Calitate livrată (Qe) – nivelul calitativ al produselor din lot în momentul livrării (se consemnează în certificatul de calitate) .

Calitatea reală(Qr) – totalitatea caracteristicilor de calitate și valorile acestora constatate după livrare de către beneficiar.

D. Prețul de vînzare al produselor

Pentru ca o întreprindere să fie rentabilă, prețul de vînzare al bunurilor comercializate trebuie să fie mai mare decât costul mediu sau cel de oportunitate. Ar însemna totuși că întreprinzătorii sunt familiarizați cu cererea de pe piață , gradul de saturare al pieței; veniturile cumpărătorilor, precum și cu structura prețurilor cu influențele lor. Pentru formarea prețurilor care să asigure un profit maxim (brut și net) se pleacă de la fundamentarea lor ca prețuri de ofertă pregătite pentru negociere (pentru că piața va “dicta” sau cel puțin, va influența puternic prețul final), apoi aplicarea fermă a prețurilor negociate în cadrul tranzacțiilor și, de asemenea, o actualizare a acestora în termeni legali, justificate de influențele care apar asupra costului total. Într-o economie de piața normală, echilibrată, unde concurența influențează formarea liberă a prețului, la formarea acestuia stă costul ca bază de negociere. Această situație îl favorizează pe consumator .

Dacă tarifele și prețurile nu țin cont de costuri, cu timpul consumul se va diminua, iar acest lucru are influențe negative asupra cifrei de afaceri și, implicit, și asupra rentabilității . Formarea prețului reprezintă o problemă pentru întreprinzători și pentru manageri, deoarece acesta se confruntă cu o serie de contradicții . Pe de o parte, din prețul final ei trebuie să elimine cheltuielile neidentificate, cele provocate de risipă, nepricepere etc . Pe de altă parte, au datoria de a semnala ponderile mari în preț a cheltuielilor determinate de plata obligațiilor la bugetul de stat și la alte instituții.

Tocmai aceste cheltuieli fac ca produsele românești să fie nerentabile, deci nu pot face față concurenței externe, iar consumatorii ajung să prefere produsele din import (de multe ori, mai bune din punct de vedere calitativ). Deoarece ar trebui să se urmărească avantajarea cumpărătorului, măsurile adoptate trebuie să vizeze reducerea costului la produsele interne și nu majorarea prețului la cele de import .

E. Accelerarea vitezei de rotație a capitatalui înterprinderii.

Aceasta generează efecte pozitive semnificative asupra rentablității întreprinderii. Printre ele se numără și rolul capitalului avansat care, fară a fi majorat, poate determina o producție mare cu un profit așteptat. Efectul: eliberarea de resurse financiare sporite ce pot fi folosite pentru investiții , modernizarea activelor fixe sau pot fi fructificate pe căi legale. Managerii trebuie să acorde o atenție sporită procesului de aprovizionare, producție, comercializare fără a forța astfel obținerea profitului. Înterprinderile rentabile sunt capabile să ofere pieței mărfurile necesare în cantitățile și la calitatea corespunzătoare. În cazul în care producția nu este absorbită de piață (caz în care agentul economic nu-și poate recupera cheltuielile din încasări) aceasta va fi sistată pentru ca pierderea să nu devină și mai mare. Dacă viteza de rotație a capitalului este mică, apare situația de blocare a capitalului datorită stocurilor supradimensionate ce diminuează valoarea producției vândute (deci a încasărilor). Acesta va influența cifra de afaceri în mod negativ și, implicit, puterea de cumpărare a agentului economic. În schimb, dacă viteza de rotație a capitalului crește, activitatea agentului economic va fi recompensată în mod corespunzător prin obținerea de profit.

În practică, toți factorii prezentați mai sus au o acțiune directă asupra dinamicii ratei de rentabilitate. Există însă și factorii ce influențează indirect rata rentabilității, cum ar fi:

eficiența învățământului;

sistemul de sănătate;

eficiența acumulării investițiilor și cercetarii științifice.

Alți factori indirecți care țin însă mai mult de managementul firmei sunt: calitatea activității de producției, aprovizionarea și desfacerea produselor, calitatea managementului (profesionalismul acestuia). Cele 2 categorii de factori se află într-o relație de interdependență, astfel că rentabilitatea este considerată ca o expresie globală și sintetică a eficienței economice.

2.3 Investiție-risc-rentabilitate

“Dacă natura umană nu avea gustul pentru risc, dacă ea nu găsea nici o satisfacție, alta decât cea pecuniară, de a construi o uzină sau o cale ferată, de a exploata o mină sau o fermă, singure investițiile suscitate printr-un calcul stabilit la rece nu puteau lua, fără îndoială, o mare extensie."(J.M.Keynes-Tribuna economica, nr49, pag.29).

O investiție reprezintă o decizie ce poate avea consecințe importante asupra activității economice. Este necesară deci, realizarea în prealabil a unui studiu estimativ în ceea ce privește rezultatele și efectele generate de acestea. Este clar că la baza unei investiții stă capitalul, iar investitorul este interesat ca acțiunea sa să fie rentabilă. Rentabilitatea nu este însă singurul lucru de care se ține cont, existând atât aspecte strict măsurabile, cât si altele care nu pot fi măsurate foarte exact, dar la fel de importante (cum ar fi efectele sociale). Elementele luate în calcul sunt numeroase : stabilirea exactă a nevoilor investitionale; găsirea soluțiilor posibile de realizare a fiecărei investiții în parte; estimarea termenului de recuperare a resurselor investite etc.

Totuși, deși spusele specialiștilor ar trebui să aibă greutate, cei care decid sunt tot posibilii investitori, deci agenții economici care, indiferent de naționalitate, urmăresc câștigul. Întrebarea este dacă ei sunt dispuși să riște.

Apare astfel problema optimizării corelației dintre rentabilitate și risc.

Astfel , riscul a intrat "sub lupă" , făcând să apară tot felul de definiții, cum ar fi : a) "sacrificiul unui avantaj imediat sau absența unui consum imediat în schimbul unor avantaje viitoare;

b) pierderea unui avantaj cert și imediat dintr-o investiție;

c) incertitudinea asupra valorii unui bun financiar ce se va înregistra la o dată viitoare."¹

______________________________________________________________________________

¹ Constantin Popescu , Dumitru Ciucur , Dan Ilie Morega – "Microeconomia concurențială", editura Economică , București , 1997 , pag.68

Conform teoriei neoclasice a riscului (elaborată de A.Marshall și dezvoltată de A.C.Pigou) există câteva criterii (enumerate mai jos) după care se ghidează o întreprindere a cărei activitate se desfășoară în condiții de incertitudine, iar ca urmare a acestei situații, are un profit variabil: primul criteriu se referă la cuantumul beneficiului scontat, iar cel de-al doilea – la mărimea fluctuațiilor posibile ale profitului.

Ceea ce au încercat Marshall și Pigou să "creioneze", pornind de la teoria unității marginale, era legat de comportamentul întreprinderii. S-a ajuns astfel la concluzia că, dacă există 2 variante care-i oferă agentului economic șansa să obțină câștigul scontat, acesta o va alege pe cea în care fluctuația profitului este cea mai mică (se caută deci , varianta care permite obținerea aceluiași beneficiu, dar în condițiile unei fluctuații minime).

Potrivit teoriei neoclasice, un conducător de întreprindere (un manager) preferă să obțină un profit sigur, decât un profit de aceeași mărime, dar care implică o eventuală fluctuație.

Există însă și specialiști care au găsit o hibă în teoria lui Marshall (teorie care nu încurajează asumarea riscului). Aceștia consideră că unii oameni simt nevoia să "cocheteze" cu pericolul ceea ce-i poate aduce în pragul falimentului sau îi poate îmbogăți rapid. Este și cazul celor care preferă bursa de valori la termen (contractele futures sau contractele options). În cazul acestei forme de speculă, cei ce vând speră ca până la scadență, cursul titlurilor să scadă, în timp ce cumpărătorii speră că vor asista la creșterea cursului. Bineințeles că participanții nu se aruncă cu capul înainte. Ei fac tot posibilul să adune cât mai multe informații pentru a micșora incertitudinea, dar este evident că fiecare parte (căci va câștiga fie cumpărătorul, fie vânzătorul) riscă.

Se ajunge astfel la teza fundamentală a teoriei neoclasice a riscului din care reiese că: "pentru un profit scontat mai mare, întreprinzătorul este gata să accepte un risc mai mare"¹.

În concluzie, dacă riscul crește, "prețul" asumării acestuia crește la rându-i, iar agentul economic va accepta această veritabilă "ruletă rusească" în funcție de informațiile pe care le are la dispoziție (și mai ales în funcție de sursa din care acestea provin), precum și de "dependența de andrenalină" a fiecăruia.

__________________________________________________________________

¹Constantin Popescu , Dumitru Ciucur , Dan Ilie Morega – "Microeconomia concurențială", editura Economică , București , 1997 , pag.68

Capitolul 3

ANALIZA RENTABILITATII LA S.C. „ROMBLAST „
S.R.L.

Rentabilitatea este definita sintetic ca fiind capacitatea intreprinderii de a realiza profit, necesar atat dezvoltarii, cat si remunerari capitalurilor.

Profitul, ca indicator absolut al rentabilitatii, constituie premisa si consecinta a unei activitati.

Ca premisa, se are in vedere faptul ca initierea unei activitati implica o anumita investitie, iar consecinta o constituie rezultatul asteptat de investitor. Cu cat acest rezultat este mai mare, cu atat se formeaza noi surse disponibile pentru alte investitii.

Analiza rentabilitatii se realizeaza pe baza contului de profit si pierdere, care arata modul in care s-a ajuns la o anumita stare patrimoniala finala, care au fost fluxurile de venituri si cheltuieli.

3.1 PREZENTAREA GENERALA A FIRMEI S.C. „ROMBLAST „
S.R.L.

Societatea comerciala Romblast cu sediul in Paulesti are ca obiect de activitate fabricarea articolelor din sticla si si-a propus sa arate lumii intregi extraordinarul talent al mestesugarilor sticlari romani.

Imbinand vechile tehnici ale prelucrarii sticlei cu noile forme de design si combinatii de materiale, produsele firmei se potrivesc oricarui fel de interior : clasic sau modern, fiind obiecte decorative unice si fara varsta.

Oferta este foarte dinamica si flexibila, firma putand produce o mare varietate de produse in functie de cererea de pe piata.

S.C. Rom Blast S.R.L. a fost infiintata in anul 1991 si are un capital social de 183.700 lei detinut in totalitate de o persoana fizica, actionar unic. In conformitate cu legislatia in vigoare se incadreaza in categoria intreprinderilor Mici si Mijlocii (I M M ). IMM sunt definite ca societăți comerciale cu numărul mediu scriptic de personal până la 249 (inclusiv), raportat în anul anterior, care au cifra de afaceri anuală în echivalentul a până la 8 milioane euro, conform datelor din bilanțul contabil al ultimului an fiscal încheiat, și cu o pondere a societății comerciale mari în capitalul social al acționarilor IMM mai mică de 25%.

Din punct de vedere juridic firma are personalitate de sine statatoare fiind platitoare de impozite si taxe catre bugetul de stat .

Compania are o fabrica care se intinde pe o suprafata de 1500 mp, cu peste 130 de angajati si 5 departamente bine organizate care ofera o mare capacitate de productie de calitate.

Conform Legii nr. 15/1990 si statutului de organizare, firma are urmatoarea structura organizatorica:

Conducerea executiva

Administratorul societatii

Directorul de productie

Directorul economic.

Compartimente tehnice, economice si administrative

Compartimentul financiar – contabil

Compartimentul de productie

Compartimentul de aprovizionare, marketing

3.Sectiile de lucru

Administratorul societatii aproba operatiunile de incasari si plati, de cumparare si vanzare de bunuri, angajeaza si concediaza personalul, stabileste drepturile si obligatiile acestuia, aproba bilantul si contul de profit si pierdere pe anul precedent precum si proiectul de activitate si de buget pe anul in curs, verifica gospodarirea fondurilor fixe si a mijloacelor circulante, numerarul din casa si registrele de evidenta contabila.

Compartimentul de productie este condus de un inginer care coordoneaza activitatea in cadrul sectoarelor de productie si are in subordine sefii de formatii pe linii de fabricatie.

Sefii de formatie raspund de activitatea muncitorilor din subordine , realizarea comenzilor pentru export cu respectarea termenelor de livrare , urmareste calitatea produselor realizate , consumul de materii prime si materiale , si consumul de gaz metan.

Productia realizata este destinata in principal exportului .

Valoarea medie a exportului realizat în anui 2002- 2005 este de 450.000 EUR.

Țările în care s-a realizat export : S U A , CANADA , ANGLIA , ITALIA JAPONIA , IRLANDA .

3.3 ANALIZA SOLDURILOR INTERMEDIARE DE GESTIUNE

Analiza rentabilității se realizează pe baza contului de rezultate “Profit și pierdere” (anexă la bilanțul contabil) ce are o importanță deosebită în analiza financiară, el regrupând fluxurile reale și financiare ce au loc în timpul desfășurării activității de către agentul economic. De asemenea, acest cont pune în lumină operațiile realizate de către firmă în timpul perioadei de gestiune.

Situația generală pe baza contului de profit și pierdere urmărește evoluția profitului pe categorii de activități, punând totodată în evidență modificările suferite de acesta de-a lungul timpului. Datele conținute de contul de profit și pierdere pentru cei 4 ani analizați sunt prezentate in anexa nr 1 si cele continute in bilantul contabil pentru periada 2002-2005 sunt prezentate in anexa nr 2.

Structura contului de profit si pierdere pe cele trei tipuri de activitati permite degajarea unor solduri de acumulari banesti potentiale , destinate sa indeplineasca o anumita functie de remunerare a factorilor de productie si de finantare a activitatii viitoare , denumite Solduri intermediare de gestiune prezentate in anexa nr 3.

Soldurile intermediare de gestiune sunt indicatori care pun in evidenta etapele formarii rezultatului exercitiului in stransa conexiune cu structura de venituri si cheltuieli aferente activitatii unei intreprinderi. Aceste solduri sunt considerate un instrument esential al uniformizarii continutului informatiei la nivel microcontabil si legatura intre acest nivel si conturile nationale.

Valoarea adaugata 2002 = 1.539.024 + 169.748 + 2.758 – 109.575 -152.008 –

222.189 – 494.589 = 733.169

Valoarea adaugata 2003 = 2.338.916 – 55.426 + 175.047 – 141.287 – 255.341 –

344.604 – 762.176 = 955.129

Valoarea adaugata 2004 = 1.869.855 – 757.015 + 1.339.325 – 185.574 -352.153 –

320.086 – 901.731 = 692.621

Valoarea adaugata 2005 = 1.467.900 + 93.874 + 48.608- 59.375 – 281.048 –

227.103 – 514.016 = 528.840

EBE 2002 = 733.169 – 256.435 – 18.686 = 458.048

EBE 2003 = 955.129 – 311.025 – 16.599 = 627.505

EBE 2004 = 692.621 – 344.398 – 24.412 = 323.811

EBE 2005 = 528.840 – 343.230 – 16.750 = 168.860

Rezultatul exploatarii 2002 = 1.901.566 – 1.603.931 = 297.635

Rezultatul exploatarii 2003 = 2.674.071 – 2.213.939 = 460.132

Rezultatul exploatarii 2004 = 2.854.028 – 2.791.370 = 62.658

Rezultatul exploatarii 2005 = 1.747.437 – 1.606.201 = 141.236

CAF 2002 = 458.048 + 140.431 +20.289 – 17.571 + 49.605 – 56.347 – 37.100 –

27.778 = 529.577

CAF 2003 = 627.505 + 98.328 + 20.872 – 61.704 + 117.206 – 186.154 – 16.799 –

72.370 = 526.884

CAF 2004 = 323.811 + 144.000 + 73.323 – 118.567 + 257.863 – 309.682 – 8.453

= 356.795

CAF 2005 = 168.860 + 87.358 + 33.020 – 157.804 + 49.697 – 33.480 – 3.581 –

3.660 = 140.410

Din analiza soldurilor intermediare de gestiune , se observa ca acestea inregistreaza o scadere atat in valori absolute nominale cat si in valori absolute reale in perioada 2002 – 2005.

Valoarea adaugata reprezinta sursa de acumulari banesti din care se face remunerarea participantilor directi si indirecti la activitatea economica a firmei: personal, stat, creditori, actionari si firma prin capacitatea de autofinantare. Pe parcursul celor 4 ani analizati se inregistreaza o scadere a valorii adaugate datorata in primul rand cresterii cheltuielilor cu gazul metan , cunoscut fiind faptul ca industria sticlei este mare consumatoare de gaz metan , astfel cheltuielile cu gazul metan cresc de la 30 % la 55 % in raport cu cheltuielile materiei prime si materiale.

Excedentul brut din exploatare care este o masura a performantelor economice ale intreprinderii, o resursa financiara fundamentala pentru intreprindere, independent de politica financiara a acesteia si de politica de investitii scade ca urmare a cresterii accentuate a cheltuielior cu salariile. Desi este o resursa financiara fundamentala utilizata pentru cresterea capacitatii de productie, plata cheltuielilor financiare, a dividendelor nu reprezinta decat o resursa de trezorerie potentiala, susceptibila de a se transforma in disponibilitati pe masura reglementarii decalajelor dintre nevoile si resursele exploatarii.

Rezultatul exploatarii este influentat negativ de facilitati fiscale prin aplicarea amortizarii accelerate pentru investiile realizate in utilaje si echipamente de productie , iar rezultatul curent si rezultatul net sunt influentate atat de cheltuielile cu dobanzile platite pentru creditele contractate pe termen scurt si lung cat si de diferenta nefavorabila de curs valutar.

Capacitatea de autofinantare reprezinta potentialul financiar degajat de activitatea rentabila a intreprinderii, la sfarsitul exercitiului financiar, destinat sa remunereze capitalurile proprii si sa finanteze investitiile si alte necesitati ale intreprinderii fara a apela la resurse externe. Pe parcursul celor 4 ani analizati se constata scaderea capacitatii de autofinantare, dar asta nu afecteaza continuitatea activitatii firmei.

Analizand soldurile intermediare de gestiune pe perioada 2002-2005 se poate aprecia ca pe ansamblu societatea nu se confrunta cu o situatie critica , reusind sa realizeze profit desi conjunctura macroeconomica a fost nefavorabila tuturor agentilor economici.

Graficul acestor indicatori este prezentat in fig. nr 3, 4.

Capitolul 4

DIAGNOSTICUL RENTABILITATII

Diagnosticul rentabilitatii poate fi realizat prin intermediul a trei categorii de rate de eficienta : ratele privind rentabilitatea exploatarii , ratele de rentabilitate economica si ratele de rentabilitate financiara. Aceste rate masoara eficienta mijloacelor economice si financiare alocate intregii activitati a intreprinderii.

4.1 RATELE PRIVIND RENTABILITATEA EXPLOATARII

Aceste rate cuprind , doua categorii :

A. ratele marjelor beneficiare (marjele de acumulare );

B. ratele privind randamentul activelor .

4.1.1 Ratele marjelor beneficiare

Ratele marjelor beneficiare cuprind:

1. Rata valorii adăugate cifrei de afaceri (RVACA) care măsoară gradul de integrare al intreprinderii industriale

Valoarea adaugata

RVACA =––––––––––

Cifra de afaceri

Evoluția sa permite aprecierea strategiei industriale a întreprinderii, iar diminuarea ratei poate semnifica o utilizare ineficientă a factorilor de producție externi.

Pentru ca analiza să fie mai eficientă, se pot determina și ratele de structură ale valorii adăugate, pe baza principalelor două elemente constitutive ale acesteia, respectiv cheltuielile cu personalul și amortismentele și provizioanele calculate, potrivit relațiilor:

Amortismente si provizioane calculate

Ponderea amortizarii si provizioanelor in VA =–––––––––––– x 100

Valoarea adaugata

Cheltuieli cu personalul

Ponderea cheltuielilor cu personalul in VA = ––––––––––––

Valoarea adaugata

RVA2002= 733.169 / 1.588.629 = 0.46

RVA2003 = 955.129 / 2.456.122 = 0.39

RVA2004 = 692.621 / 2.127.718 = 0.33

RVA2005 = 528.840 / 1.517.597 = 0.35

Rata valorii adaugate cifrei de afaceri masoara gradul de integrare al intreprinderii, prin raportul valoare adaugata/productie (CA). In cei 4 ani analizati acest indicator inregistreaza o diminuare de la 0.46 in anul 2002 la 0.35 in anul 2005 ceea ce demonstreaza ca firma a folosit ineficient factorii de productie externi.

De asemenea se poate remarca si faptul ca ponderea cheltuielilor cu personalul in valoarea adaugata a crescut in timp ce rata productivitatii muncii a scazut foarte mult, ceea ce a influentat in mod negativ activitatea firmei.

2.Rata excedentului brut de exploatare (REBE) sau rata marjei brute de exploatare.

Excedentul brut de exploatare

REBE=––––––––––––––-

Cifra de afaceri

Rata excedentului brut de exploatare va indica aptitudinea proprie activității de exploatare de a degaja profit. Fiind comparabilă cu rata intensității capitalistice, în măsura în care întreprinderea este puternic industrializată este necesar ca rata marjei brute de exploatare să fie foarte ridicată, întreprinderea având în acest caz posibilitatea financiară de reînnoire rapidă a echipamentelor sale.

Pentru a elimina influența politicii fiscale asupra rezultatului brut se poate calcula rata privind rezultatului brut al exploatării influențat de cheltuielile financiare (RRBE după cheltuielile financiare):

Rezultatul brut al exploatarii dupa cheltuielile financiare

REBE dupa ch. financiare= –––––––––––––––––––

Cifra de afaceri

Comparația dintre această rată și REBE evidențiază incidența finanțării externe asupra întreprinderii.

REBE2002 = 458.048 / 1.588.629 = 0.29

REBE2003 = 627.505 / 2.456.122 = 0.26

REBE2004 = 323.811 / 2.127.718 = 0.15

REBE2005 = 168.860 / 1.517.597 = 0.11

Rata excedentului brut din exploatare inregistreaza o scadere simtitoare in aceasta perioada, ceea ce semnifica scaderea capacitatii financiare a firmei de a inlocui vechile echipamente. Asta nu inseamna ca firma nu se poate folosi de credite pentru retehnologizare.

3.Rata rezultatului exploatării (RRE) exprimă eficiența activității de exploatare sub toate aspectele : industrial, administrativ și comercial.

Rezultatul exploatarii Rezultatul brut al exploatarii – Amortismente

RRE =–––––––––– = ––––––––––––––––––––

Cifra de afaceri Cifra de afaceri

Rezultatul exploatării prezintă avantajul de a fi influențat de politica de amortizare devenind un rezultat net al exploatării.

RRE2002 = 297.635 / 1.588.629 = 0.19

RRE2003 = 460.132 / 2.456.122 = 0.19

RRE2004 = 62.658 / 2.127.718 = 0.03

RRE2005 = 141.236 / 1.517.597 = 0.09

Rata rezultatului exploatarii prezinta aceeasi tendinta descrescatoare, rezultatul exploatarii fiind influentat in mod negativ de cheltuielile cu materialele, cu gazul metan si de cheltuielile cu salariile. Desi in primii ani veniturile din exploatare au o tendinta crescatoare, in anul 2005 se constata o scadere semnificativa datorita scaderii veniturilor din productia vanduta.

4. Rata marjei nete (RMN) traduce rentabilitatea globală a întreprinderii pe ansamblul activității sale (capacitatea sa de a genera profit și de a rezista concurenței).

Rezultatul net al exercitiului

RMN = ––––––––––––-

Cifra de afaceri

Dacă indicatorul surprinde variația indicatorului net (∆RN) în raport cu variația cifrei de afaceri (∆CA), raportul va exprima rata profitului marginal (RPM):

Variatia rezultatului net

RPM = ––––––––––––

Variatia cifrei de afaceri

Dacă prețurile nu pot fi majorate în condițiile în care costurile cresc, rata marjei nete și implicit rata profitului net se vor diminua. Profitul atinge valoarea maximă atunci când costul marginal al unei anumite variații a producției va fi egal cu prețul de vânzare.

Pe perioade mai lungi și, în special, în marile întreprinderi, evaluarea activității de exploatare este bine să fie făcută cu ajutorul ratei privind rezultatul exploatării (RRE).

RMN2002 = 272.575 / 1.5883629 = 0.17

RMN2003 = 346.930 / 2.456.122 = 0.14

RMN2004 = 11.914 / 2.127.718 = 0.01

RMN2005 = 12.792 / 1.517.597 = 0.01

Marja neta a inregistrat scaderi semnificative in perioada analizata, ajungand in anul 2005 la 0.01. Aceasta scadere se datoreaza diminuarii rezultatului net al exercitiului, rezultat influentat de cresterea costurilor si de scaderea productiei.

5.Rata marjei de autofinanțare (RMAF) este o variantă a RMN , mai puțin sensibilă decât aceasta la politica de amortizare și constituire de provizioane.

Capacitatea de autofinantare

RMAF = –––––––––––––-

Cifra de afaceri

Măsoară surplusul de resurse de care dispune întreprinderea pentru a-și asigura dezvoltarea și / sau remunerarea acționarilor săi.

RMAF2002 = 529.577 / 1.588.629 = 0.33

RMAF2003 = 526.884 / 2.456.122 = 0.21

RMAF2004 = 356.795 / 2.127.718 = 0.17

RMAF2005 = 140.410 / 1.517.597 = 0.09

Rata marjei de autofinantare inregistreaza de asemenea valori descrescatoare, dar cu ajutorul creditelor pe termen lung firma isi poate asigura dezvoltarea activitatii sale.

Rata privind finantarea 2002 = 529.577 / 417.857 = 1.27

Rata privind finantarea 2003 = 1

Rata privind finantarea 2004 = 356.795 / 615.983 = 0.58

Rata privind finantarea 2005 = 140.410 / 724.498 = 0.1

In anii 2002 si 2003 rata privind finantarea intreprinderii inregistreaza valori supraunitare astfel ca firma este capabila sa se autofinanteze in viitor. Dar in urmatorii 2 ani aceasta rata devine subunitara confirmand nevoia de finantare externa .

4.1.2 Ratele privind randamentul activelor

Ratele privind randamentul activelor circulante: apreciază eficiența utilizării mijloacelor economice, fiind determinate ca raport între diferiți indicatori de rezultat (rezultatul exploatării, rezultatul net ) și activele utilizate de întreprindere pentru realizarea lor.

1.Rata rentabilității fondurilor avansate (RFA).

Rezultatul exploatarii

RFA = –––––––––-

Activul total

Activ total= Capital economic+ Imobilizări de exploatare+ NFRAE+ Disponibilități

Comportamentul întreprinderii în legătură cu creșterea randamentului activelor poate fi pus în evidență descompunând acest raport în două componente formale :

Rezultatul exploatarii Rezultatul exploatarii Cifra de afaceri

––––––––– = –––––––––– x ––––––––

Activul total Cifra de afaceri Activul total

Rata rezultatului Coeficient de rotație

Exploatării a activului total

În felul acesta, randamentul activelor apare ca o rezultantă a celor două rate, același randament putând fi generat de două politici diferite : una vizează creșterea marjei beneficiare în condițiile creșterii profitului din exploatare mai rapid decât cifra de afaceri ; cealaltă vizează creșterea ritmului de rotație a activului, în principal, printr-o puternică creștere a cifrei de afaceri.

Rata privind randamentul activelor, exprimată în această formă, prezintă unele limite referitoare la riscul unei anumite incoerențe între conținutul numărătorului și numitorului, limite care pot fi înlăturate dacă rezultatul exploatării de la numărător va fi raportat numai la activele de exploatare.

RFA2002 = 0.19 * 1.42 = 0.27

RFA2003 = 0.19 * 0.91 = 0.17

RFA2004 = 0.03 * 0.65 = 0.02

RFA2005 = 0.09 * 0.46 = 0.04

Rata rentabilitatii fondurilor avansate inregistreaza valori descrescatoare in cei 4 ani analizati, ceea ce semnifica ca desi firma a avut profit activitatea de exploatare nu a fost foarte eficienta.

Analiza rentabilitatii firmei cu ajutorul ratelor marjelor beneficiare si a ratelor privind randamentul activelor se regaseste in anexa nr. 4.

Graficele acestor rate sunt prezentate in fig 5, 6 , 7.

4.2. RATELE DE RENTABILITATE ECONOMICA

Aceste rate masoara eficienta mijloacelor materiale si financiare alocate intregii activitati a intreprinderii. Se poate face o anumita distinctie intre ratele de rentabilitate (raport intre rezultate si capitaluri alocate) si ratele de marja (raport intre rezultate si cifra afacerii.

Capitalurile asupra carora se analizeaza profitabilitatea sunt cele angajate de intreprindere, in cadrul exercitiului. pentru cresterea averii proprietarilor si remunerarea „furnizorilor" de capitaluri. Rentabilitatea economica a acestor capitaluri investite ne apare ca o rentabilitate intrinseca, ce nu tine seama de modalitatea de procurare a capitaluriior (proprii sau imprumutate). Este deci independenta de politica de finantare promovata de intreprindere . Se pot calcuta astfel :

– rata excedentului brut de exploatare (REBE )care ofera o apreciere globala asupra rentabilitatii brute a capitalului investit:

EBE

REBE = –––––––-

Activ economic

In care Activ economic = Imo + NRF

Deoarece din excedentul brut de exploatare nu s-a dedus amortizarea, aceasta rata are avantajul ca nu este afectata de politica de amortizare (degresiva sau progresiva).

REBE2002 = 458.048 / 2.276.970 = 0.20

REBE2003 = 627.505 / 1.776.703 = 0.35

REBE2004 = 323.811 / 2.404.600 = 0.13

REBE2005 = 168.860 / 2.405.302 = 0.07

Desi rata excedentului brut din exploatare are un trend descrescator in perioada analizata, valorile raman pozitive ceea ce ne arata ca firma dispune de resurse financiare pentru continuarea activitatii.

– rata rentabilitatii economice (Rec) care exprima capacitatea capitalului economic efectiv investit (Imo + NFRE) de a degaja un profit (net de impozit = EBIT – Impozit), prin care sa se asigure autofinantarea cresterii nete a intreprinderli sI remunerarea investitorilor de capital (actionari si creditorii):

EBE

R ec = –––––––-

Capitalul economic

Aceasta rata este caracteristica pentru rentabilitatea intreprinderii. Ea poate fi asimilata cu rata interna de rentabilitate a ansamblului de investitii mai noi si mai vechi ale intreprinderii. Rata rentabilitatii economice este dependenta de structura capitalurilor intreprinderii (proprii si imprumutate). Rec a unor intreprinderi similare din punct de vedere tehnologic si economic (cu active economice similare ) dar cu structura capitalurilor diferita, va inregistra marimi mai mari sau mai mici in functie de economiile fiscale din caracterul deductibil al dobanzii din materia impozitului pe profit.

Foarte adesea se calculeaza o rata bruta de rentabilitate economica :

EBE

R ec = –––––––-

Capitalul economic brut

Rata rentabilitatii economice brute masoara amplitudinea capitalului economic de a asigura reinnoirea si remunerarea sa , reinnoire care ar trebui sa se realizeze intr-o perioada cat mai scurta .

In economiile occidentale se considera corespunzatoare o rentabilitate economica mai mare de 25 % , ceea ce inseamna ca in maximum 4 ani intreprinderea isi poate reinnoi capitalurile angajate , prin excedentul sau brut de exploatare .

In conditiile economiei romanesti care inregistreaza durate de rotatie a activelor economice mult mai mari de 4 ani , pragul minim al rentabilitatii economice va fi mult mai mic decat al economiilor occidentale .

REC2002 = 458.048 / (2.199.149 + 257.002) = 0.19

REC2003 = 627.505 / (2.828.213 + 179.954) = 0.21

REC2004 = 323.811 / (2.939.550 + 344.881) = 0.10

REC2005 = 168.860 / (3.031.616 + 127.618) = 0.05

Si rata rentabilitatii economice inregistreaza valori descrescatoare, dar firma dispune totusi de resurse pentru reinnoirea capitalului.

– rata profitului net (RPN) care exprima rentabilitatea neta de dobanzi si de impozit a activului economic investit :

PN

R PN = ––––––

Activ economic

Fiind o rata neta de dobanzi, aceasta este dependenta de structura capitalurilor intreprinderii, respectiv de gradul ei de indatorare. Din acest punct de vedere ea este mai putin comparabila cu ratele profitului net realizate de alte intreprinderi similare din punct de vedere tehnologic si economic.

RPN2002 = 272.575 / 2.276.970 = 0.12

RPN2003 = 346.930 / 1.776.703 = 0.20

RPN2004 = 11.914 / 2.404.600 = 0.005

RPN2005 = 12.792 / 2.405.302 = 0.005

Rata profitului net inregisteaza un trend descrescator in aceasta perioada, datorita scaderii profitului net inregistrat de firma.

Analiza ratei de rentabilitate economica nu se poate face decat prin studierea evolutiei in timp a indicatorilor si a componentelor acestora (rezultate, capitaluri), referitoare la aceeasi intreprindere. De asemenea, rata rentabilitalii economice trebuie sa fie superioara ratei de inflatie, pentru ca intreprinderea sa-si poata mentine substanta sa economica. In termeni reali, rata rentabilitatii economice trebuie sa remunereze capitalurile investite la nivelul ratei minime de randament din economie (rata medie a dobanzii) si al riscului economic si financiar pe care si l-au asumat "furnizorii" de capitaluri (actionarii si creditorii intreprinderii).

Se constata ca ratele rentabilitatii economice calculate in termeni nominali au scazut in cei 4 ani analizati, situandu-se sub nivelul inflatiei. Acest lucru indica faptul ca intreprinderea nu si-a recuperat integral investitiile facute. De asemenea daca calculam ratele in termeni reali observam ca acest indicator inregistreaza valori negative.

Desi rata rentabilitatii economice a avut un trend descrescator in acesti 4 ani, totusi ea poate fi majorata in urmatoarea perioada fie prin cresterea marjei asupra valorii adaugate , fie prin cresterea productivitatii activelor sau prin cresterea gradului de imobilizare a capitalului economic , fie actionand simultan asupra acestor trei factori .

Aceste rate sunt prezentate in anexa nr 5, iar evolutia este prezentata in graficele din fig 8,9,10,11.

4.3. RATELE DE RENTABILITATE FINANCIARĂ

Ratele de rentabilitate financiara exprimă capacitatea întreprinderii de a degaja profit net prin capitalurile proprii angajate în activitatea sa. Altfel spus, rentabilitatea financiară exprimă randamentul capitalurilor proprii. Deci, rentabilitatea financiară reflectă scopul final al acționarilor unei întreprinderi (și mai general, al proprietarilor sau asociaților), exprimat prin rata de remunerare a investiției de capital făcută de aceștia prin procurarea acțiunilor întreprinderii, sau a reinvestirii totale / parțiale a profiturilor ce le revin de drept.

De aceea, la numitorul raportului vor figura capitalurile proprii sau media acestora în măsura în care în cursul exercițiului au avut loc modificări sensibile ale capitalului propriu prin aporturi noi în numerar. La numarator figurează de obicei rezultatul net (profitul net) sau rezultatul curent înainte de impozitare, care prezintă în raport cu profitul net avantajul de a fi mai apropiat de realitatea financiară deoarece elimină incidența amortizărilor și provizioanelor.

Pentru o societate rentabilitatea capitalurilor proprii (Rf) poate fi exprimată astfel:

Profitul net al exrcitiului

Rf = –––––––––

Capitaluri proprii

sau

Dividende

Rf = ––––––

Capitaluri proprii

Primul raport exprimă rentabilitatea financiară netă, iar al doilea randamentul capitalurilor proprii, deci al plasamentului financiar făcut de acționari prin cumpărarea acțiunilor întreprinderii.

Rentabilitatea financiară remunerează acționarii, fie prin acordare de dividende, fie sub forma afectării (majorării) rezervelor care în fapt reprezintă o creștere a averii proprietarilor, prin încorporarea lor în capital și deci o creștere a valorii intrinseci a acțiunii.

Ca și rentabilitatea economică, rentabilitatea capitalurilor proprii poate fi descompusă pe componente:

Profitul net Profitul net Cifra de afaceri

Rf = ––––––––– = ––––––––- x –––––––––––

Capitaluri proprii Cifra de afaceri Capitaluri proprii

Rata marjei nete Rotatia capitalurilor

de acumulare proprii

adică

Rentabilitatea financiară = Rentabilitatea economică Rata globală de îndatorare.

Drept urmare, rentabilitatea financiară, având originea în rentabilitatea economică, va fi determinată de aproximativ aceiași factori, respectiv:

rata marjei nete de acumulare (factor cantitativ) care măsoară profitabilitatea întreprinderii, fiind un indicator de politică industrială;

rotația activului total prin cifra de afaceri (factor calitativ), indicator de politică comercială;

rata globală de îndatorare (factor calitativ), reprezentând structura financiară și deci politica de finanțare.

Rata globala de indatorare poate fi scrisa si in alt mod :

Pasiv total datorii totale

–––––– = 1 + ––––––- = 1 + L

Capitaluri proprii capitaluri proprii

Coeficientul L ce reflecta gradul de indatorare al intreprinderii este numit si „ rata levierului financiar „ sau „ bratul levierului financiar „

Fiind influentata de rentabilitatea economica si de gradul de indatorare , rentabilitatea financiara se majoreaza pe masura ce indatorarea creste . Acest efect multiplicator al coeficientului de indatorare constituie efectul de levier , denumire ce provine de la faptul ca imprumuturile reprezinta o parghie financiara care inflenteaza nivelul rentabilitatii capitalurilor proprii .

Atât capitalul propriu cât și cel împrumutat comportă costuri. Diferența fundamentală dintre costul capitalului propriu și cel al capitalului împrumutat rezidă în faptul că fondurile proprii nu sunt remunerate decât în cazul în care întreprinderea obține beneficii, în timp ce capitalul împrumutat trebuie remunerat, oricare ar fi rentabilitatea întreprinderii.

O întreprindere puternic îndatorată va avea sistematic cheltuieli financiare mari (împrumutul principal + dobândă), ceea ce micșorează posibilitatea de autofinanțare. Prin urmare, întreprinderea respectivă va trebui să recurgă la noi credite pentru a-și acoperi nevoile de finanțare care, la rândul lor, vor contribui la creșterea cheltuielilor financiare. În aceste condiții, criteriul rentabilității este hotărâtor. Dacă întreprinderea este rentabilă, adică rata rentabilității este superioară ratei dobânzii este posibilă și de dorit apelarea la credite, în opoziție cu alternativa de a aștepta să se formeze treptat fonduri proprii pentru finanțarea unui proiect.

Efectul de îndatorare se obține comparând rentabilitatea economică a firmei cu capitalul împrumutat:

dacă Re rata dobânzii un efect de îndatorare pozitiv sau favorabil;

dacă Re rata dobânzii un efect de îndatorare negativ sau nefavorabil.

Rentabilitatea financiară este direct proporțională cu structura financiară și cu diferența între Re și rata dobânzii (D). Practic, rentabilitatea financiară este cu atât mai mare cu cât structura financiară este mai îndatorată și cu cât este mai mare diferența dintre rata dobânzii și rata rentabilității economice.

DAT

Rf = Re + –-(Re –D).

CP

Este avantajos ca întreprinderea să se finanțeze atât cu fonduri proprii cât și împrumutate când rata Re este superioară D, întrucât eficiența utilizării capitalurilor proprii (Rf) este mai mare. Ritmul de creștere al Rf este mai mare la întreprinderile îndatorate, cu condiția ca Re D.

În schimb, structura financiară îndatorată implică un risc financiar sporit, determinat de cheltuielile financiare fixe.

În concluzie: dacă Re D efect pozitiv de îndatorare Rf Re finanțare prin credite, respectiv structura financiară îndatorată este oportună:

dacă Re D efect negativ de îndatorare Rf Re finanțare prin credite, respectiv structura financiară îndatorată este inoportună.

RF2002 = 272.575 / 1.859.114 = 0.15

RF2003 = 346.930 / 1.776.703 = 0.20

RF2004 = 11.914 / 1.788.617 = 0.01

RF2005 = 12.792 / 1.681.408 = 0.01

Rata de rentabilitate financiara inregistreaza valori descrescatoare in perioada analizata, in anii 2004 si 2005 valoarea acesteia apropiindu-se de zero ceea ce evidentiaza o valorificare inferioara a capitalurilor proprii. Scaderea ratei rentabilitatii financiare se datoreaza in primul rand cheltuielilor ridicate cu gazul metan, facilitatilor fiscale privind amortizarea, cheltuielilor cu dobanzile si diferentele de curs valutar. De asemenea se poate remarca si influenta nefavorabila a indatorarii firmei asupra capitalurilor proprii.

Aceste rate sunt prezentate in anexa nr 6 iar evolutia este prezentata in graficele din fig 12,13,14,15.

Capitolul 5

DIAGNOSTICUL RISCULUI

Noțiunea de risc este inseparabilă de cele de rentabilitate și flexibilitate (flexibilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a se adapta și de a răspunde eficient la variațiile pieței). Rezultatul întreprinderii este supus riscurilor care însoțesc acțiunile sale în toate domeniile de activitate de producție și de distribuție. Acest risc inerent tuturor activităților desfășurate de întreprindere se traduce prin variabilitatea rezultatului întreprinderii la modificarea cifrei de afaceri și structurii cheltuielilor (fixe și variabile), la modificarea structurii capitalurilor (proprii și împrumutate) și a variabilității solvabilității întreprinderii, a capacității de a-și onora, la scadență, obligațiile asumate față de terți. În ansamblul activității ei, întreprinderea comportă trei categorii de riscuri:

– riscul de exploatare (economic);

– riscul de finanțare (financiar);

– riscul de faliment.

Analiza rentabilității constituie, fără îndoială, un aspect esențial al diagnosticului financiar, dar concluziile sunt adesea incomplete dacă nu se ia în considerare celălalt aspect al analizei financiare – riscul. Deci, un diagnostic financiar complet nu se poate realiza decât în cuplul celor două axe de analiză : rentabilitate – risc. Noțiunea de echilibru financiar nu are sens decât în cadrul acestei dualități rentabilitate – risc. Delimitarea analizei riscului de analiza rentabilității nu trebuie să ducă la concluzia că cele două aspecte sunt independente. Rentabilitatea nu poate fi apreciată decât în funcție de riscul suportat și invers. Diferiții agenți economici nu-și asumă un risc decât în funcție de rentabilitatea pe care ei o așteaptă. De altfel, în teoria economică este tot mai frecvent acreditată ideea că echilibrul financiar este respectat dacă rentabilitatea unui agent economic compensează riscul asumat, risc dependent în mod egal de factori economici și de politica financiară a firmei.

DIAGNOSTIC FINANCIAR

RENTABILITATE RISC

comercială economică financiară economic financiar de faliment

Fig. nr. 1 – Schematizarea diagnosticului în funcție de aspectele urmărite

Riscul afectează rentabilitatea activului și, ca o consecință, pe aceea a capitalului investit. De aceea, el poate fi abordat atât din punct de vedere al întreprinderii, în calitate de organizator al procesului de producție animat de intenția creșterii averii proprietarilor și remunerării corespunzătoare a factorilor de producție, cât și de poziția investitorilor financiari din afară, interesați de realizarea celui mai bun plasament, în condițiile unei piețe cu mai multe sectoare de rentabilitate și grade de risc diferite.

Într-o accepțiune generală, riscul se traduce prin variabilitatea rezultatelor întreprinderii sub presiunea condițiilor de mediu. Această variabilitate este cu atât mai bine stăpânită cu cât întreprinderea deține un anumit grad de flexibilitate. Riscul activității întreprinderii nu reprezintă de fapt decât incapacitatea întreprinderii de a se adapta la timp și cu un cost redus la o variație a mediului. Riscul poate fi abordat în maniere diferite, în funcție de punctul de vedere adoptat. Se poate adopta punctul de vedere al întreprinderii ca organizație, sau punctul de vedere al investitorului. Astfel apare diferențierea între capitalul economic și capitalul financiar. Riscul care apare în activitatea economică a întreprinderii se poate răsfrânge și asupra activului financiar.

Analiza riscurilor financiare cărora trebuie să le facă față întreprinderea a dus la sublinierea importanței riscului de faliment. Sursa fundamentală a unui astfel de risc se află în insolvabilitatea posibilă a întreprinderii. De aceea este necesar să se pună accentul pe importanța menținerii solvabilității (printre sarcinile avute în vedere de gestiunea financiară), chiar dacă această sarcină nu constituie, de fapt, decât o formă particulară a sarcinii generale referitoare la stăpânirea riscurilor financiare.

5.1 RISCUL DE FALIMENT

Solvabilitatea reprezinta capacitatea intreprinderii de a face fata obligatiilor scadente care rezulta din angajamentele anterioare contractate , fie din operatii curente a caror realizare conditioneaza continuarea activitatii, fie din prelevari obligatorii.

In sistemul analizei financiar-patrimoniale, analiza aptitudinii intreprinderii de a fi solvabila si de a invinge riscul de faliment ocupa un loc central. Orice dereglare privind achitarea obligatiilor genereaza prejudicii si necesita o corectura urgenta. Totodata, echilibrul financiar este un imperativ absolut, adica nu poate fi omis sub nici o motivatie. In practica economica, se poate concepe ca o intreprindere care cunoaste o perioada mai dificila sa renunte provizoriu la unele obiective de crestere, obiective economice sau sociale. In schimb, ea nu poate renunta la asigurarea obiectivului de solvabilitate, care constituie conditia financiara de supravietuire1 .

Intreprinderea poate cunoaste dificultati financiare periodice, ca de exemplu intarzierea platilor in anumite momente ale anului sau in perioade de accelerare a cresterii. Chiar daca viabilitatea intreprinderii nu e pusa in pericol, imaginea sa se poate degrada datorita perturbarilor periodice.

Permanenta unor dificultati de achitare a obligatiilor este expresia unei fragilitati economice si financiare structurale. Ele pot genera restrangerea activitatii, reducerea efectivului de salariati, restructurarea sistemului de gestiune sau in cazurile foarte grave, falimentul intreprinderii.

Conform teoriei patrimoniale, o întreprindere este solvabilă dacă asigură echilibrul maselor bilanțiere de aceeași durată. Pornind de la acest echilibru care trebuie să existe între durata unei operații de finanțare și durata mijloacelor de finanțare corespunzătoare, bilanțul financiar pune în evidență două reguli principale ale finanțării, respectiv: nevoile permanente de alocare a fondurilor bănești vor fi acoperite din capitaluri permanente, îndeosebi din capitaluri proprii si nevoile temporare vor fi, în mod normal, finanțate din resurse temporare.

Diagnosticul riscului de faliment constă în evaluarea capacității întreprinderii de a face față angajamentelor asumate față de terți, deci în evaluarea solvabilității întreprinderii. Analiza riscului de faliment se poate realiza în manieră statică, prin analiza echilibrelor financiare din bilanț, sau în manieră dinamică, prin analiza fluxurilor din tabloul de finanțare sau, într-o manieră mai puțin aplicabilă în cazul societăților românești, prin metoda scorului.

________________________________________________________________

1M.Niculescu, Analiza economico-financiara, Bucuresti,1993, pag.279

5.2.ANALIZA STATICA A RISCULUI DE FALIMENT PE BAZA BILANTULUI PATRIMONIAL

Analiza financiar-patrimoniala este in esenta o analiza statica in care sunt prioritare valoarea si solvabilitatea intreprinderii. Acest tip de analiza a reprezentat mult timp in teoria economica singura modalitate de evaluare a riscului.

Analiza statică poate fi făcută în funcție de cele două concepții de elaborare a bilanțului: patrimonială și funcțională.

În cazul primei concepții, interesează patrimoniul net al acționarilor și activul economic în ansamblu, ca o garanție pentru creditori. Instrumentele operaționale utilizate în acest scop sunt: fondul de rulment funcțional, ratele de lichiditate, ratele de îndatorare.

În cazul în care dificultățile financiare ale întreprinderii devin periodice, acestea pot pune în pericol echilibrele fundamentale și pot afecta reputația firmei, ceea ce influențează nefavorabil desfășurarea activității viitoare.

Principalele instrumente operationale la care recurge analiza financiara pentru investigarea riscului de faliment sunt: fondul de rulment si ratele de solvabilitate.

analiza fondului de rulment patrimonial

Fondul de rulment (FRF) reprezinta partea din capitalul permanent destinata si utilizata pentru finantarea activitatii curente de exploatare si apare atunci când resursele permanente sunt mai mari decât necesitățile permanente de alocare a fondurilor bănești. Acest excedent de resurse permanente degajat de ciclul de finanțare al imobilizărilor poate fi utilizat sau “rulat” pentru reînnoirea activelor circulante. Deci FR apare ca o marjă de securitate financiară care permite întreprinderii să facă față, fără dificultate, riscurilor diverse pe termen scurt. Această marjă de securitate financiară garantează solvabilitatea întreprinderii permițând acesteia, în caz de probleme comerciale sau la nivelul ciclului financiar al exploatării (reducerea temporară a vânzărilor, întârzierea plăților de către clienți, accelerarea plăților către furnizori, etc.), conservarea unei anumite autonomii, respectiv a unei independențe financiare față de creanțierii sai.

Daca activele circulante se rotesc mai repede decat obligatiile, inseamna ca intreprinderea poate sa-si asigure echilibrul financiar.

Daca activele circulante se rotesc mai lent decat obligatiile pe termen scurt, mentinerea echilibrului financiar necesita un fond de rulment pozitiv si de valoare

ridicata.1

FRF poate fi stabilit prin două modalități:

1) FRF = CAPITALURI PERMANENTE – NEVOI PERMANENTE

Astfel, fondul de rulment financiar este o parte a capitalurilor permanente degajată de etajul superior al bilanțului pentru a acoperi nevoile de finanțare din partea de jos a bilanțului.

2) FRF = ACTIV CIRCULANT NET – DATORII MAI MICI DE UN AN

(cu lichiditate mai mică de un an) (inclusiv creditele bancare curente)

În această ipoteză, fondul de rulment financiar evidențiază surplusul activelor circulante nete în raport cu datoriile temporare sau partea activelor circulante nefinanțată de datoriile pe termen scurt.

Această formulă prezintă interes pentru faptul că evidențiază în termeni concreți problema solvabilității viitoare a întreprinderii. Determinat prin confruntarea directă dintre lichiditățile previzibile pe termen scurt (activele circulante) și angajamentele imediat exigibile (datorii pe termen scurt), indicatorul fondul de rulment financiar capătă semnificația unui excedent de lichidități potențiale sau marja de securitate față de riscurile activității economice.

FR permanent=CP-Ai

FR 2002 = (1.859.114 + 417.857) – 1.693.420 = 583.551

FR 2003 = ( 1.776.703 + 0 ) – 1.903.594 = -126.891

FR 2004 = ( 1.788.617 + 615.983) – 2.013.206 = 391.394

FR2005 = ( 1.681.408 + 724.498 ) – 3.044.211 = -638.305

In anul 2003 fata de anul 2002 se observa o scadere drastica a fondului de rulment permanent , firma nemaidispunand de resursele financiare necesare finantarii activelor circulante. Si in anul 2004 se inregistreaza o scadere a fondului de rulment permanent dar exista totusi resurse financiare pentru finantarea activelor circulante necesare. Nu se poate spune insa acelasi lucru si despre anul 2005 cand avem de-a face cu un fond de rulment permanent negativ.

Fondul de rulment propriu masoara excedentul de capital propriu peste valoarea activelor imobilizate.

FR propriu = FR permanent – Obligatii pe termen lung si mediu

__________________________________________________________________

1G.Vintila, Gestiunea financiara a intreprinderii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2000

FR2002 = 583.551 – 417.857 = 165.694

FR 2003 = -126.891 – 0 = -126.891

FR 2004 = 391.394 – 615.983 = -224.589

FR 2005 = -683.305 – 724.498 = -1.362.803

In ciuda unui fond de rulment negativ firma si-a mentinut solvabilitatea pe parcursul celor 4 ani analizati. In aceasta perioada nu a existat riscul ca firma sa-si inceteze sau sa-si restranga activitatea.

b) Necesarul de fond de rulment

Un alt indicator al echilibrului financiar este nevoia de fond de rulment (NFR), care reflectă un anumit echilibru ce trebuie să existe între nevoile temporare și resursele temporare:

NFR = NEVOI TEMPORARE – RESURSE TEMPORARE

(exclusiv disponibilități) (exclusiv credite bancare

pe termen scurt)

Nevoia de fond de rulment pozitivă semnifică un surplus de nevoi temporare, în raport cu resursele temporare posibile de mobilizat.

Situația în care NFR este pozitivă poate fi considerată normală, numai dacă este rezultatul unei politici de investiții privind creșterea nevoii de finanțare a ciclului de exploatare. În caz contrar, NFR poate evidenția un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor și creanțelor, pe de-o parte, și exigibilitatea datoriilor de exploatare pe de altă parte, respectiv încetinirea încasărilor și urgentarea plăților. Valoarea sa negativă evidențiază surplusul resurselor temporare, în raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante sau necesități temporare mai mici decât sursele temporare posibile de mobilizat.

Asemenea situație poate fi apreciată favorabil dacă este rezultatul accelerării rotației activelor circulante și al angajării de datorii cu scadențe mai mari, adică s-au urgentat încasările și s-au relaxat plățile. Acesta este un caz mai des întâlnit la întreprinderile cu activitate comercială, datorită creditelor – furnizor mult mai mari decât creditele – client. Astfel, NFR negativă nu trebuie finanțată ci, dimpotrivă, finanțează fondul de rulment și trezoreria.

NFR = NEVOI TEMPORARE – RESURSE TEMPORARE

NFR2002 = 677.266 – 171.537 = 505.729

NFR2003 = 1.206.828 – 282.209 = 924.619

NFR2004 = 1.210.118 – 283.774 = 926.344

NFR2005 = 289.639 – 302.234 = -12.595

In primii 3 ani NFR este pozitiv, ceea ce denota faptul ca exista un surplus de nevoi temporare , in raport cu resursele temporare posibil de mobilizat. Acest lucru s-a datorat politicii de investitii in scopul dezvoltarii ciclului de exploatare.

In anul 2005 insa NFR devine negativ, nevoile temporare sunt acoperite in totalitate de resursele temporare, datorita angajarii unor datorii cu scadente mai relaxate.

c)Trezoreria neta

Diferența dintre fondul de rulment și nevoia de fond de rulment reprezintă trezoreria netă (TN):

TN = FOND DE RULMENT – NEVOIA DE FOND DE RULMENT

O trezorerie netă pozitivă este rezultatul întregului echilibru financiar al întreprinderii.

Dacă TN este pozitivă (FRF>NFR), atunci excedentul de finanțare se va regăsi sub forma disponibilităților bănești în conturi bancare și în casă. Aceasta se concretizează într-o îmbogățire a trezoreriei, întrucât întreprinderea dispune din abundență de lichidități care îi permit atât rambursarea datoriilor financiare pe termen scurt, cât și efectuarea diverselor plasamente eficiente și în deplină siguranță pe piața monetară și/sau financiară. Se poate vorbi astfel chiar de o autonomie financiară pe termen scurt.

Trezoreria netă negativă (FRF<NFR) semnifică un dezechilibru financiar, la încheierea exercițiului contabil, un deficit monetar acoperit prin angajarea de credite pe termen scurt. Această situație evidențiază dependența întreprinderii de resursele de financiare externe. În acest caz, se urmărește obținerea celui mai mic cost de procurare al noilor credite, prin negocierea mai multor surse de astfel de capital (credite de trezorerie , credite de scont, etc.).

Situația în care fondul de rulment financiar și nevoia de fond de rulment financiar sunt egale, corespunde unei situații în care echilibrul trezoreriei este perfect asigurat, fără excedent sau deficit. Deci FRF permite finanțarea integrală a NFR (FRF=NFR), și atunci întreprinderea poate evita dependența sa față de resursele de trezorerie.

TN = FOND DE RULMENT – NEVOIA DE FOND DE RULMENT

TN2002 = 583.551 – 505.729 = 77.822

TN2003 = -126.891 – 924.619 = -1.051.510

TN2004 = 391.394 -926.344 = -534.950

TN2005 = -638.305 – (-12.595) = -625.710

In anul 2002 trezoreria neta pozitiva indica faptul ca firma dispune de disponibilitati banesti in conturi bancare si in casa si se bucura de autonomie financiara pe termen scurt.

In urmatorii 3 ani insa situatia se schimba trezoreria neta devine negativa, iar firma este nevoita sa apeleze la finantare externa.

d) Cash-flow

Un alt indicator cu o putere deosebită de sinteză este cash – flow-ul perioadei (CF), determinat conform relației:

CF = TN1 – TN0

în care : TN1 = trezoreria netă la sfârșitul exercițiului contabil;

TN0 = trezoreria netă la începutul exercițiului contabil.

Dacă fluxul monetar net, respectiv cash- flow-ul perioadei, este pozitiv, aceasta reflectă o creștere a capacității reale de finanțare a investițiilor, în consecință o îmbogățire a activului net real, o confirmare a majorării valorii proprietății.

CF = TN1 – TN0

CF2003 = -1.051.510 – 77.822 = -1.129.332

CF2004 = -534.950 – (-1.051.510) = 516.560

CF2005 = -625.710 – (-534.950) = -90.760

Din analiza fluxului de trezorerie se remarca doar in anul 2004 se poate vorbi de o crestere reala a capacitatii de finantare a investitiilor. In anii 2003 si 2004 fluxul de trezorerie negativ impune ideea ca, cheltuielile efectuate in cursul exercitiului financiar au fost mai mari decat incasarile din vanzari.

Dar analiza patrimonială prezintă anumite limite. Astfel, aceasta evidențiază, în principal, riscul de insolvabilitate în detrimentul riscului de exploatare, una din preocupările majore ale conducerii întreprinderii. De asemenea nu există o normă care să recomande mărimea optimă a fondului de rulment financiar, putând fi făcute comparații doar intre întreprinderi sau comparații în timp. Totuși, apreciat ca indicator de risc limitat, existența unui FRF pozitiv rămâne totuși condiția imperativă a unei situații financiare considerate sănătoase de către împrumutătorii instituționali.

b)analiza ratelor de solvabilitate

Ratele de solvabilitate realizeaza o raportare a activelor realizabile la obligatiile exigibile in vederea evaluarii riscului de faliment. Aceste rate caracterizează situația financiară a întreprinderii, pornind de la structura bilanțului financiar (etajul inferior al acestuia). De fapt, acestea măsoară capacitatea de plată a întreprinderii, respectiv solvabilitatea pe termen scurt.

Ratele frecvent utilizate sunt: rata solvabilitatii generale, rata solvabilitatii partiale si rata solvabilitatii imediate.

1) Rata solvabilitatii generale notată RSG sau rata capacității de plată a ciclului de exploatare reflectă posibilitatea componentelor patrimoniale curente de a se transforma într-un termen scurt în lichidități pentru a satisface obligațiile de plată exigibile. Lichiditatea globală se apreciază favorabilă atunci când rata lichidității generale are o mărime supraunitară (cuprinsă între 2 și 2,5).

Active cu lichiditate sub un an Active circulante

RSG = –––––––––––– sau RSG = ––––––––––-

Pasive cu exigibilitate sub un an datorii exigibilitate sub un an

RSG 2002 = 992.694/ 413.400 = 2.40

RSG 2003 = 1.393.529 /1.377.566 = 1.01

RSG 2004 = 1.310.447 / 790.034 = 1.66

RSG 2005 = 314.336 / 724.108 = 0.43

Valoarea supraunitară a ratei din anii primii 3 ani arată că, cel puțin pe termen scurt, întreprinderea are capacitatea de a-și achita datoriile exigibile si este pusă la adăpost de o insuficiență de trezorerie care ar putea fi provocată de rambursarea datoriilor la cererea creanțierilor.

In anul 2005 rata inregistreaza o scadere accentuata, dar nu pune in pericol continuarea activitatii.

Rata solvabilitatii generale arata ca intreprinderea din punct de vedere al solvabilitatii se afla la limita inferioara a acceptabilitatii, fara a fi alarmanta. In perioada urmatoare trebuie sa se faca eforturi pentru asigurarea disponibilitatilor necesare onorarii obligatiilor financiare.

Rata solvabilitatii generale este echivalenta cu asa-zisa “rata a fondului de rulment”( RFR) calculata ca raport intre capitalul permanent si activul imobilizat:

RFR = (Capitalul permanent) / (Activ imobilizat)

RF2002 = (1.859.114 + 417.857) / 1.693.420 = 1.35

RF2003 = 1.776.703 / 1.903.594 = 0.93

RF2004 = (1.788.617 + 615.983) / 2.013.206 = 1.19

RF2005 = (1.681.408 + 724.498) / 3.044.211 = 0.79

Aceasta rata este supraunitara cand la acoperirea activelor circulante a concurat, pe langa obligatiile pe termen scurt, si capitalul permanent.

2) Rata solvabilitatii partiale

Rata solvabilitatii partiale (RSP) exprimă capacitatea întreprinderii de a-și onora datoriile pe termen scurt din creanțe și disponibilități.

Valoarea supraunitară a acestei rate evidențiază faptul că stocurile nu sunt finanțate prin datorii pe termen scurt. În general raportul este subunitar și nu produce dificultăți, în condițiile în care întreprinderea dispune de stocuri sănătoase și previziuni de trezorerie corecte. În teoria economică, există opinii potrivit cărora o rată cuprinsă între 0,8 și 1 ar reprezenta situația optimă în ceea ce privește solvabilitatea parțială.

RSP = ( Activ circulant – Stocuri ) / Obligatii pe termen scurt

RSP = ( Creante + Plasamente + Disponibilitati ) / Obligatii pe termen scurt

RSP 2002 = (992.694 – 384.984 ) / 413.400 = 1.47

RSP 2003 = ( 1.393.529 – 410.306 ) / 1.377.566 = 0.71

RSP 2004 = ( 1.310.447 – 683.903 ) / 790.034 = 0.79

RSP 2005 = ( 314.336 – 200.408 ) / 724.108 = 0.31

Desi valorile ratei solvabilitatii partiale nu se incadreaza intre limitele impuse de specialisti, totusi firma nu isi finanteaza stocurile din datoriile pe termen scurt. Datoriile pe termen scurt sunt onorate din creante si disponibilitati. Valoarea subunitara a acestei rate nu inseamna ca firma este in dificultate, deoarece isi desfasoara activitatea intr-un sector cu piata de desfacere sigura.

3) Rata solvabilitatii imediate

Rata solvabilitatii imediate (RSI) caracterizează capacitatea de rambursare instantanee a datoriilor, ținând cont de încasările (disponibilitățile) existente.

O valoare de 0,2 –0,3 ar exprima raționalitatea unei întreprinderi bine administrate din punct de vedere financiar (un rezultat mai mare decât 0,3 fiind, cu atât mai puțin apreciat corespunzător).

O valoare scazuta a ratei de solvabilitate imediata poate fi perfect compatibila cu mentinerea echilibrului financiar daca intreprinderea minimizeaza valoarea incasarilor sale si detine in schimb valori de plasament, creante, stocuri usor mobilizabile in concordanta cu exigibilitatea obligatiilor la termen.

Totuși, rata solvabilitatii imediate este un indicator puțin relevant, datorită instabilității încasărilor.

RSI = ( Plasamente + Disponibilitati ) / Obligatii pe termen scurt

RSI 2002 = 57.345 / 413.400 = 0.14

RSI 2003 = 176.860 / 1.377.566 = 0.13

RSI 2004 = 96.275 / 790.034 = 0.12

RSI 2005 = 24.093 / 724.108 = 0.03

Cu toate ca disponibilitatile banesti sunt inferioare obligatiilor pe termen scurt, firma nu a avut dificultati in achitarea acestora la termen detinand creante si stocuri usor mobilizabile.

Un alt indicator des folosit in evaluarea riscului financiar este rata autonomiei financiare.

Creditorii impun ca aceasta rata sa fie subunitara. De asemenea, pentru aprecierea solvabilitatii se recomanda compararea activului net contabil cu totalul pasivului. Anumite organisme financiare pretind ca activul net contabil sa fie mai mare decat o treime din pasiv.

Activul net contabil > ¾ Pasiv

RAF = Obligatii pe termen mediu si lung / Capital propriu

RAF 2002 = 417.857 / 1.859.114 = 0.22

RAF 2003 = 0 / 1.776.703 = 0

RAF 2004 = 615.983 / 1.788.617 = 0.34

RAF 2005 = 724.498 / 1.681.408 = 0.43

Acest indicator este subunitar si se incadreaza recomandarilor organismelor financiare din tarile cu economie de piata.

4) Rata solvabilității pe termen lung (RSTL) arată gradul în care întreprinderea face față datoriilor totale:

Activ total Capitaluri proprii + Datorii totale

RSTL = –––––––– = –––––––––––––––

Datorii totale Datorii totale

Acest indicator măsoară, în principal, securitatea de care se bucură creditorii pe termen lung și scurt, precum și marja de creditare a întreprinderii. Valoarea raportului mai mare decât 1,5 dovedește că întreprinderea are capacitatea de a-și onora obligațiile bănești, imediate și îndepărtate, față de terți.

Solvabilitatea este generată de o activitate eficientă, iar lipsa capacității de plată și a lichidității pot avea caracter temporar, dacă întreprinderea se bazează pe o solvabilitate generală.

Această rată exprimă în termeni relativi un indicator echivalent în valoare absolută corespunzător activului neangajat în datorii: situația netă. O valoare mai mică de 1,5 evidențiază riscul de insolvabilitate pa care și l-au asumat furnizorii de fonduri puse la dispoziția întreprinderii, risc evidențiat de valoarea negativă a situației nete.

RSTL = Activ total / Datorii Totale

RSTL2002 = (1.693.420 + 992.694 + 4.256) / (413.400 + 417.857) = 3.24

RSTL2003 = (1.903.594 + 1.393.529 + 891) / 1.377.566 = 2.39

RSTL2004 = (2.013.206 + 1.310.447) / (790.034 + 615.983) = 2.36

RSTL2005 = (3.044.211 + 314.336) / (724.108 + 724.498) = 2.32

In urma analizei celor 4 ani se poate concluziona ca firma are capacitatea de a-si onora obligatiile catre terti. Solvabilitatea ridicata arata ca intreprinderea desfasoara o activitate eficienta si nu exista riscul de restrangere a activitatii.

Ratele de îndatorare

Comparând finanțarea externă prin datorii, cu fondurile proprii, aceste rate pun în evidență componența datoriilor din pasiv, dar și repartiția capitalurilor permanente între fondurile proprii și cele împrumutate pe termen mediu și lung.

Sistemul ratelor de îndatorare cuprinde următoarele rate:

1) Coeficientul total de îndatorare sau rata levierului (L) care reflectă gradul în care capitalurile proprii asigură finanțarea activității întreprinderii. Poate fi interpretată și ca o rată a autonomiei financiare a întreprinderii, indicând gradul în care angajamentele sale, pe termen lung și scurt sunt garantate de capitalurile proprii ale întreprinderii.

Datorii totale ( termen scurt si lung )

L = –––––––––––––––-

Capitaluri proprii

Cu cât rata levierului este mai mare ca 1, cu atât întreprinderea va depinde mai mult de creanțierii săi. Dacă levierul este subunitar, banca poate acorda în continuare împrumuturi în condiții de garanție sigură.

L = Datorii totale / Capitaluri proprii

L2002 = (413.400 + 417.857) / 1.859.114 = 0.45

L2003 = 1.377.566 / 1.776.703 = 0.78

L2004 = (790.034 + 615.983) / 1.788.617 = 0.79

L2005 = (724.108 + 724.498) / 1.681.408 = 0.86

Analizand rata de indatorare in perioada 2002 – 2005 se constata ca intreprinderea nu depinde de imprumuturile primite de la creditori, angajamentele sale putand fi acoperite de capitalurile proprii. De asemenea rata de indatorare subunitara poate fi o garantie pentru obtinerea de noi credite.

2) Rata datoriilor financiare (RDF) exprimă gradul de îndatorare pe termen lung:

Datorii financiare ( termen lung si mediu )

RDF = ––––––––––––––––-

Capitaluri permanente

Întreprinderea poate beneficia în continuare de credite bancare pe termen lung și mediu dacă rata datoriilor financiare este mai mică decât 0,5.

RDF = Datorii financiare / Capitaluri permanente

RDF2002 = 417.857 / (1.859.114 + 417.857 + 413.400) = 0.16

RDF2003 = 0 / (1.776.703 + 0 + 1.377.566) = 0

RDF2004 = 615.983 / (1.788.617 + 615.983 + 790.034) = 0.19

RDF2005 = 724.498 / (1.681.408 + 724.498 + 724.108) = 0.23

Valoarea ratei de indatorare in cei 4 ani analizati este mai mica decat 0.5, ceea ce inseamna ca gradul de indatorare nu este ridicat, intreprinderea isi poate achita creditele existente si isi poate permite contractarea de noi credite pentru continuarea activitatii.

3) Rata independenței financiare (RIF) este complementară cu rata datoriilor financiare și măsoară ponderea capitalurilor proprii în ansamblul resurselor permanente:

Capitaluri proprii

RIF = ––––––––––––-

Capitaluri permanente

În general, rata trebuie să fie superioară sau cel puțin egală cu 0,5.

RIF = Capitaluri proprii / Capitaluri permanente

RIF2002 = 1.859.114 / (1.859.114 + 413.400 + 417.857) = 0.69

RIF2003 = 1.776.703 / (1.776.703 + 1.377.566) = 0.56

RIF2004 = 1.788.617 / (1.788.617 + 790.034 + 615.983) = 0.56

RIF2005 = 1.681.408 / (1.681.408 + 724.108 + 724.498) = 0.54

In perioada analizata ponderea capitalurilor proprii este mai mare de 50% ceea ce semnifica ca intreprinderea se bucura de independenta financiara putandu-si acoperi la nevoie datoriile din capitaluri proprii.

4) Rata capacității de împrumut (RCI) care compară resursele proprii cu împrumuturile contractate pe termen lung. Această rată se recomandă să aibă o valoare supraunitară:

Capitaluri proprii

RCI = ––––––––

Datorii la termen

RCI2002 = 1.859.114 / 417.857 = 4.45

RCI2003 = 1.776.703 / 0 = 0

RCI2004 = 1.788.617 / 615.983 = 2.90

RCI2005 = 1.681.408 / 724.498 = 2.90

Rata capacitatii de imprumut este supraunitara astfel ca firma isi poate onora inprumuturile contractate pe termen lung.

5) Rata capacității de rambursare (RCRTL) exprimă în număr de ani capacitatea întreprinderii de a rambursa în totalitate împrumuturile contractate pe termen lung:

Imprumuturi ( termen lung )

RCRTL = –––––––––––

Capacitatea de autofinantare

Capacitatea de rambursare va fi cu atât mai bună cu cât valoarea raportului este mai mică. Limita maxima propusa de normele bancare este de 3 ani, iar pentru rambursarea datoriilor totale de 4 ani.

RCRTL = Imprumuturi pe termen lung / Capacitatea de autofinantare

RCRTL2002 = 417.857 / 529.577 = 0.79

RCRTL2003 = 0 / 526.884 = 0

RCRTL2004 = 615.983 / 356.795 = 1.73

RCRTL2005 = 724.498 / 140.410 = 5.16

In anul 2003 intreprinderea nu a contractat credite pe termen lung finantandu-si activitatea din resursele proprii. In 2002 si 2004 firma se incadreaza cu rambursarea imprumuturilor in limitele stabilite de normele bancare.

6) Rata de prelevare a cheltuielilor financiare (RPC) pune în evidență capacitatea de plată a costului îndatorării, separând întreprinderile falimentare de cele sănătoase:

Cheltuieli financiare

RPC = ––––––––––––––

Excedentul brut de exploatare

Acest raport trebuie să aibă o valoare de cel mult 0,6.

RPC = Cheltuieli financiare / Excedentul brut de exploatare

RPC2002 = 17.571 / 458.048 = 0.04

RPC2003 = 61.704 / 627.505 = 0.10

RPC2004 = 118.567 / 323.811 = 0.37

RPC2005 = 157.804 / 168.860 = 0.93

Si din analiza acestui indicator putem trage concluzia ca firma isi poate achita costurile creditelor bancare si nu se numara printre intreprinderile constranse sa-si restranga sau sa-si inceteze activitatea.

Aprecierea solvabilitatii prin metoda ratelor este adesea putin semnificativa datorita aprecierii generale a lichiditatii, respectiv solvabilitatii, fara luarea in analiza a gradului (duratei) de realizare a activelor, respectiv pasivelor.

5.3 ANALIZA DINAMICĂ A RISCULUI DE FALIMENT

Analiza dinamică a riscului de faliment permite diagnosticarea și explicarea dezechilibrelor financiare evidențiate prin analiza statică. Cele două tipuri de analiză sunt deci complementare și trebuie făcute în același timp.

Acest tip de analiză se realizează în cadrul tabloului de finanțare, fiind instrumentul central al studiului privind echilibrul funcțional dinamic, care pornește de la fluxurile de fonduri determinate atât de operațiile de exploatare cât și de cele de capital (de investiții și de finanțare). Utilitatea documentului este egală atât pentru împrumutător cât și pentru managerii întreprinderii. El permite conducerii întreprinderii să se asigure că dispune de resurse financiare suplimentare pentru realizarea investițiilor prevăzute. De asemenea, tabloul permite aprecierea riscului de nerambursare a creditelor.

Tabloul de finanțare furnizează informații privind evoluția globală a trezoreriei, ca rezultantă a echilibrului financiar, fără a evidenția aportul fluxurilor financiare legate de exploatare, de finanțare sau de elemente excepționale. Aceste explicații sunt oferite de tabloul fluxurilor financiare, respectiv de tabloul fluxurilor de trezorerie și de tabloul plurianual al fluxurilor financiare. Informațiile conținute de acestea sunt utile analizei evoluției situației financiare a unei societăți comerciale deoarece ele permit utilizatorilor să evalueze capacitatea acesteia de a genera lichidități sau, după caz, necesitățile în materie de disponibilități monetare.

Deci acest tip de analiză se realizează cu ajutorul următoarelor tablouri:

a) tabloul de finanțare “nevoi – resurse”;

b) tabloul fluxurilor de trezorerie;

c) tabloul plurianual al fluxurilor financiare.

a) Tabloul de finanțare “nevoi – resurse”

Prezintă evoluția patrimoniului de la un exercițiu la altul prin prisma raporturilor dintre utilizări și resurse, evidențiind variația trezoreriei nete rezultată din confruntarea variației fondului de rulment net global cu variația nevoii de fond de rulment pentru exploatare și în afara exploatării. Pentru aceasta este necesar ca bilanțul de deschidere și de închidere să prezinte aceeași structură funcțională.

Tabloul de finanțare cuprinde două părți.

Prima parte analizează modul de realizare, în dinamică, a echilibrului structural între elementele stabile ale bilanțului funcțional (utilizări și resurse stabile), iar a doua parte analizează modul cum s-a utilizat fondul de rulment în asigurarea echilibrului funcțional între elementele ciclice ale bilanțului (utilizări și resurse ciclice) și al echilibrului monetar între încasări și plăți. Ecuația fundamentală pe care o explică tabloul de finanțare este următoarea:

FR = NFR + TN

respectiv, variația fondului de rulment, rezultată din partea de sus a bilanțului, este reconstituibilă, prin cumularea variației nevoii de fond de rulment cu variația trezoreriei nete. Modificarea nevoii de fond de rulment determină ameliorarea sau degradarea fondului de rulment și se reflectă în variația trezoreriei nete:

TN = FR – NFR

Pentru elaborarea tabloului de finanțare se parcurg două faze:

– determinarea variației fondului de rulment, ca urmare a modificării structurii capitalurilor (în partea superioară a bilanțului);

– determinarea variației trezoreriei nete, ca urmare a modificării nevoii de fond de rulment (partea de jos a bilanțului), articulată cu variația fondului de rulment.

Prin intermediul tabloului de finanțare se evidențiază fluxurile de resurse financiare mobilizate de întreprindere din autofinanțare și din vânzări de active (interne) și din aport de capital și împrumuturi (externe) și utilizarea acestor resurse financiare pentru investiții, plata dividendelor, rambursarea împrumuturilor și, eventual, restituirea capitalurilor proprii.

Analiza acestor fluxuri financiare pornește de la constatarea, în bilanțuri succesive, a unui flux de resurse atunci când crește un post de pasiv (ca urmare a unui aport nou de capital sau a unor credite noi) și/sau atunci când scade un post de activ (amortizarea activelor fixe, revânzarea de active). În cazul unui flux de alocare a capitalurilor bănești, crește un post de activ (prin cumpărare de materii prime și/sau de active fixe) sau scade un post de pasiv (rambursarea unor datorii, plata dividendelor).

Deci, trezoreria se modifică nu numai ca efect al cheltuielilor și veniturilor de gestiune, ci și ca urmare a operațiunilor de capital, respectiv și a variației soldurilor de datorii, la sfârșitul perioadei față de începutul exercițiului financiar. În cursul exercițiului devin plătibile cheltuieli efectuate în exercițiul anterior. Tot astfel devin încasabile, în cursul exercițiului, venituri înregistrate în exercițiul anterior. De asemenea, veniturile și cheltuielile exercițiului devin realizabile în exercițiul următor.

În plus, trezoreria întreprinderii fiind unică, variază și în raport de cheltuielile plătibile pentru investiții și ca urmare a fluxurilor de capital și de dobânzi, rezultate din operațiile financiare și excepționale ale întreprinderii în cursul exercițiului.

Deci, tabloul de finanțare reflectă fluxurile de resurse financiare stabile (permanente) și cele pe termen scurt (ciclice), fiind astfel un instrument principal al gestiunii financiare pentru analiza și previziunea variației fondului de rulment și a variației trezoreriei nete.

∆NFR2003/2002 = 924.619 – 505.729 = 418.890

∆NFR2004/2003 = 926.344 – 924.619 = 1.725

∆NFR2005/2004 = -12.595 – 926.344 = -938.939

∆TN2003/2002 = -1.051.510 – 77.822 = -1.129.332

∆TN2004/2003 = -534.950 + 1.051.510 = 516.560

∆TN2005/2004 = -625.710 + 534.950 = -90.760

∆FR2003/2002 = 418.890 + (-1.129.332) = -710.442

∆FR2004/2003 = 1.725 + 516.560 = 518.285

∆FR2005/2004 = 938.939 + (-90.760) = 848.179

b) Tabloul fluxurilor de trezorerie

Acest tablou apreciază într-o logică financiară și globală coerența deciziilor strategice luate de întreprindere. Structura tabloului se bazează pe o anumită logică financiară.

Tabloul urmărește, în primul rând, să evidențieze capacitatea întreprinderii de a genera trezorerie (ETG) din întreaga sa activitate. Excedentul de trezorerie global (ETG) se calculează astfel:

ETG = EBG – NFR

unde EBG = excedentul brut global

EBG = EBE

alte venituri sau cheltuieli de exploatare

venituri financiare încasabile

alte venituri sau cheltuieli excepționale încasabile sau plătibile (fără

prețul de cesiune al imobilizărilor).

ETG apreciază capacitatea întreprinderii de a degaja lichidități din activitatea sa, independent de politica financiară și fiscală. El constituie deci o primă măsură a independenței întreprinderii față de partenerii săi externi. Dacă ETG este acoperitor pentru toate datoriile scadente ale exercițiului, atunci indică aptitudinea întreprinderii de autofinanțare a investițiilor interne (active corporale și necorporale) și/sau a investițiilor externe (în active financiare).

După aceea trebuie să se constate în ce măsură conducerea întreprinderii are posibilitatea de a conserva în totalitate sau parțial această trezorerie. Interesează, deci, mărimea prelevărilor obligatorii care afectează această trezorerie, cât și partea care rămâne la dispoziția conducătorilor întreprinderii, reprezentând fluxul de trezorerie disponibil (FTD). Acesta apreciază gradul de stăpânire a fluxurilor de trezorerie de către conducătorii întreprinderii. Acest sold rezultă din ETG după acoperirea cheltuielilor și rambursarea împrumuturilor financiare pe care întreprinderea nu la poate reporta în timp. Un asemenea flux de trezorerie, integral la dispoziția întreprinderii, îi asigură o anumită flexibilitate. FTD permite, de asemenea, aprecierea coerenței deciziilor financiare.

Demersul continuă cu cercetarea modului de utilizare a trezoreriei rămasă la dispoziția întreprinderii, în special pentru finanțarea investițiilor, evidențiindu-se astfel logica deciziilor de investiții luate de conducătorii întreprinderii.

În final, întreprinderea trebuie să acopere nevoile de finanțare reziduale sau să utilizeze surplusul degajat la acest nivel.

EBG = EBE

alte venituri sau cheltuieli de exploatare

venituri financiare încasabile

alte venituri sau cheltuieli excepționale încasabile sau plătibile (fără

prețul de cesiune al imobilizărilor).

EBG2002 = 458.048 + 140.431 – 37.100 + 566 +19.723 = 581.668

EBG2003 = 627.505 + 98.328 – 16.799 + 386 + 20.486 = 729.906

EBG2004 = 323.811 + 144.000 – 8.453 + 739 + 72.584 = 532.681

EBG2005 = 168.860 + 87.358 – 3.581 + 70 + 32.950 = 285.657

ETG = EBG – NFR

ETG2003 = 729.906 – 418.890 = 311.016

ETG2004 = 532.681 – 1.725 = 530.956

ETG2005 = 285.657 – (-938.939) = 1.224.596

In perioada analizata excedentul de trezorerie general este pozitiv si in crestere, ceea ce indica posibilitatea firmei de a-si achita integral datoriile curente fara a depinde de partenerii externi. De asemenea, excedentul de trezorerie poate fi folosit de intreprindere pentru modernizarea echipamentelor si pentru continuarea activitatii in bune conditii.

c) Tabloul plurianual al fluxurilor financiare

Analiza dinamică a trezoreriei realizată în cadrul acestui tablou permite aprecierea, într-o logică financiară și globală, a eficienței și coerenței deciziilor de gestiune în domeniul investițiilor și finanțării.

Tabloul plurianual sintetizează, pe o perioadă suficient de lungă, fluxurile economice și financiare degajate de activitatea întreprinderii și este structurat în trei părți.

Prima parte a tabloului regrupează fluxurile economice și realizează o paralelă între rezultatul operațiilor de exploatare (rezultat economic brut) și investițiile necesare menținerii și creșterii activității de exploatare a întreprinderii, respectiv investițiile în imobilizări de exploatare și în variația nevoii de fond de rulment pentru exploatare.

Aspectul financiar, evidențiat în partea a doua a tabloului, este pus în evidență prin regruparea operațiilor privind îndatorarea globală (generatoarea de fluxuri financiare sub forma variației datoriilor financiare inclusiv a creditelor bancare curente) și a altor operații realizate cu împrumutătorii, statul și acționarii (operațiuni generatoare de fluxuri de repartiție sub forma cheltuielilor financiare, a impozitului pe profit și a dividendelor plătite).

Partea a treia a tabloului regrupează celelalte fluxuri financiare neevidențiate încă, fluxuri care au fie un caracter aleatoriu (venituri financiare, venituri din cesiunea imobilizărilor), fie excepțional (pierderi sau venituri excepționale, creșterea capitalului propriu).

Ansamblul fluxurilor are ca rezultantă finală variația disponibilităților. Acest sold are o semnificație mai puțin importantă, deoarece el exprimă excedentul sau insuficiența lichidităților degajate de ansamblul operațiilor în cursul unui exercițiu dat, fără a explica contribuția diferitelor activități la formarea lui.

5.4 DETECTAREA RISCULUI DE FALIMENT PRIN MEDODA SCORULUI

Diagnosticul financiar permite, prin sistemul de rate de rentabilitate și de echilibru financiar evidențierea punctelor tari și a celor slabe ale gestiunii financiare, chiar și a riscurilor de exploatare, financiare, de îndatorare, etc., dar nu se poate evidenția riscul global de faliment.

De aceea s-a încercat elaborarea unei metode de predicție a riscului de faliment, pornind de la o grupare de rate strâns corelate cu starea de sănătate a întreprinderilor. Procedeul folosit este tehnica statistică de analiză discriminatorie a caracteristicilor financiare, determinate cu ajutorul ratelor, ale întreprinderilor cu funcționare normală și a celor cu dificultăți de gestiune economică și financiară. Pentru fiecare din cele două grupuri se selecționează progresiv cu ajutorul unei proceduri informatice ratele cele mai discriminante, până când procentul de clasament bun (diferențierea corectă a întreprinderilor) este suficient de ridicat. Se caută cea mai bună combinație liniară a ratelor care să facă cel mai bine diferența între cele două categorii de întreprinderi.

Această combinație liniară duce la determinarea unui indicator numit scor, notat cu Z, care dă o bună aproximare a riscului de faliment pentru o întreprindere dată. Modul de calcul al lui Z este :

n

Z = ( Ki Ri) + C

i=1

în care,

Ki = coeficientul de pondere al fiecărei rate;

Ri = rate selecționate la puterea discriminantă cea mai ridicată;

C = constanta (care poate să apară sau nu);

n = numărul de rate reținute pentru calculul mărimii Z.

Condiția de selecție a ratelor de caracterizare a performanțelor întreprinderii este ca acestea să fie independente între ele, în raport cu funcția scor. Altfel, un anumit grad de corelație între rate ar conduce la înregistrarea în funcția scor Z a unor influențe repetate ale aceluiași fenomen economico-financiar.

Printre diferitele funcții scor elaborate, cele mai cunoscute sunt :

modelul Altman;

modelul Conan și Holder;

modelul Băncii Franței.

Modelul Altman este unul din primele funcții scor elaborată în SUA. Acest model are cinci variabile și se prezintă astfel:

Z = 1,2 R1 + 1,4 R2 + 3,3 R3 + 0,6 R4 + 1 R5

în care variabilele R1….R5 (vezi tabelul nr.1 ) sunt indicatori economico – financiară, iar constantele cu care sunt amplificați sunt de natură statistică și exprimă într-o măsură semnificativă ponderea sau importanța variabilei în logica economică a evaluării riscului de faliment.

* Capital circulant = Active circulante – Pasive circulante

** Profit reinvestit = Profit net – dividende

Scorul Z este interpretat astfel:

– când Z <= 1,8 , starea de faliment este iminentă;

– când Z > 3 , situația financiară este bună și bancherul poate avea încredere în întreprinderea respectivă. Aceasta este solvabilă.

– când 1,8 <= Z < 3 , situația financiară a întreprinderii este dificilă, cu performanțe vizibil diminuate și apropiate de pragul stării de faliment. Aflată în această situație întreprinderea își poate relansa activitatea, dacă adoptă o strategie financiară corespunzătoare.

Modelul Altman este aplicabil mai ales în condițiile în care există bursă de valori.

Calculul riscului de faliment prin modelul Altman nu se poate efectua in cazul intreprinderii analizate, deoarece aceasta nu este cotata la bursa.

Calculul si interpretarea modelului Altman

– tabel nr. 1-

Modelul Conan și Holder se aplică întreprinderilor industriale cu un număr de 10 până la 500 de salariați și se bazează pe analiza lichiditate – exigibilitate. Modelul are, de asemenea, 5 variabile:

Z = 0,24 R1 + 0,22 R2 + 0,16 R3 – 0,87 R4 – 0,10 R5

unde,

R1 reprezinta ponderea excedentului brut din exploatare in total datorii

EBE

R1 = –––––––––-

DAT (totale)

R2 reprezinta ponderea capitalurilor permanente in total activ

Capitaluri permanente

R2 = ––––––––––

Activ total

R3 reprezinta rata solvabilitatii partiale

Activ circulant ( fara stocuri)

R3 = –––––––––––––

Obligatii pe termen scurt

R4 reprezinta rata cheltuielilor financiare

Cheltuieli financiare

R4 = –––––––––-

Cifra de afaceri

R5 reprezinta rata de remunerare a personalului ( cheltuielile cu personalul in valoarea adaugata)

Cheltuieli cu personalul

R5 = –––––––––––––

Valoarea adaugata

Riscul de faliment depinde de valoarea scorului astfel:

Interpretarea modelului Conan, Holder

– tabel nr. 2

Cu cât valoarea lui Z este mai mică, cu atât mai mult întreprinderea este mai vulnerabilă.

R1 = EBE / Datorii

R2002 = 458.048 / 17.571 = 26.07

R2003 = 627.505 / 61.704 = 10.17

R2004 = 323.811 / 118.567 = 2.73

R2005 = 168.860 / 157.804 = 1.07

R2 = Capitaluri permanente / Total activ

R2002 = (1.859.114 + 417.857 + 413.400) / (992.694 + 1.693.420) = 1.00

R2003 = (1.776.703 + 1.377.566) / (1.393.529 + 1.903.594) = 0.96

R2004 = (1.788.617 + 615.983 + 790.034) / (1.310.447 + 2.013.206) = 0.96

R2005 = (1.681.408 + 724.498 + 724.108) / (314.336 + 3.044.211) = 0.93

R3 = Activ circulant (fara stocuri) / Obligatii pe termen scurt

R2002 = (992.694 – 384.984) / 2.686.114 = 0.23

R2003 = (1.393.529 – 410.306) / 3.297.123 = 0.30

R2004 = (1.310.447 – 683.903) / 3.323.653 = 0.19

R2005 = (314.336 – 89.835) / 3.358.547 = 0.07

R4 = Cheltuieli financiare / Cifra de afaceri

R2002 = 17.571 / 1.588.629 = 0.01

R2003 = 61.704 / 2.456.122 = 0.03

R2004 = 118.567 / 2.127.718 = 0.06

R2005 = 157.804 / 1.557.593 = 0.10

R5 = Cheltuieli cu personalul / Valoarea adaugata

R2002 = 256.435 / 733.169 = 0.35

R2003 = 311.025 / 955.129 = 0.33

R2004 = 344.398 / 692.621 = 0.50

R2005 = 343.230 / 528.840 = 0.65

Z = 0,24 R1 + 0,22 R2 + 0,16 R3 – 0,87 R4 – 0,10 R5

Z2002 = 0.24*26.07 + 0.22*1.00 + 0.16*0.23 – 0.87*0.01 – 0.10*0.35 = 6.47

Z2003 = 0.24*10.17 + 0.22*0.96 + 0.16*0.30 – 0.87*0.03 – 0.10*0.33 = 2.64

Z2004 = 0.24*2.73 + 0.22*0.96 + 0.16*0.19 – 0.87*0.06 – 0.10*0.50 = 0.80

Z2005 = 0.24*1.07 + 0.22*0.93 + 0.16*0.07 – 0.87*0.10 – 0.10*0.65 = 0.32

In urma analizei riscului de faliment prin metoda scorurilor se constata ca societatea se afla intr-o situatie foarte buna, iar probabilitatea falimentului este mai mica de 10%. Compania activeaza intr-un domeniu cu putini competitori si cu piata de desfacere asigurata. Desi costurile cu gazul metan sunt foarte mari si tind sa creasca (datorita cresterii preturilor la aceasta materie prima), totusi firma reuseste sa-si desfasoare activitatea in asa fel incat sa-si acopere cheltuielile, dar sa obtina si profit fara a creste exagerat preturile.

CONCLUZII

Reluand definitia rentabilitatii, acest indicator reflecta capacitatea intreprinderii de a produce profit.

In perioada analizata societatea a trebuit sa se adapteze la situatia existenta in economia romaneasca, dar totodata sa se si dezvolte si sa-si diversifice activitatea.

In cei 4 ani luati in considerare avem de-a face cu scaderea cifrei de afaceri de la 1.588.629 in 2002 la 1.517.597 in anul 2005, ca urmare a cresterii costurilor de productie, dar si a scaderii productiei vandute.

Cel care reflecta cel mai bine rezultatele obtinute de firma este contul de profit si pierdere. Se observa ca :

– veniturile din exploatare au cea mai mare pondere in total venituri si au o tendinta fluctuanta. Daca in anii 2003 si 2004 veniturile au un trend crescator, in anul 2005 avem de-a face cu o scadere importanta a acestora, ele ajungand la un nivel inferior veniturilor din 2002;

– cheltuielile din exploatare au aceeasi tendinta ca si veniturile, cu diferenta ca nivelul cheltuielilor in anul 2005 este egal cu cel din anul 2002;

– veniturile financiare au aceeasi tendinta fluctuanta, pe cand cheltuielile financiare au o tendinta crescatoare, datorita creditelor contractate de firma.

– cheltuielile financiare sunt mai mari decat veniturile financiare, rezultatul financiar fiind negativ.

Rezultatul exploatarii reflecta exact marimea veniturilor si cheltuielilor- daca in anul 2003 se inregistreaza o crestere semnificativa, in anul urmator avem de-a face cu o scadere de aproape 86.38% fata de anul 2003. In anul 2005 profitul din exploatare creste cu 125.40% fata de anul 2004.

Veniturile din productia vanduta au o tendinta de crestere in anul 2003 pentru ca in urmatorii 2 ani sa inregistreze un trend descrescator. Acest lucru nu este surprinzator daca luam in considerare productia realizata in aceasta perioada de firma. In anul 2003 productia realizata a crescut cu 35.940 kg, dar in urmatorii ani se observa o scadere drastica, in anul 2005 ajungand la o cantitate inferioara anului 2002.

Cantitatea de produse realizata a scazut in primul rand datorita costurilor ridicate si in special a costurilor cu gazul metan, dar si datorita pierderii unora dintre clientii sai.

Desi s-a incercat cresterea preturilor pentru a se acoperi cheltuielile ocazionate de realizarea produselor, acest lucru nu a fost posibil deoarece s-a tinut cont de reactia clientilor, iar cresterea de pret a fost mai mica decat necesar.

Un alt factor care a influentat in mod negativ veniturile firmei a fost cheltuiala cu dobanzile, deoarece firma a avut nevoie de credite bancare pentru dezvoltarea activitatii si reinnoirea echipamentelor tehnologice.

Privita pe ansamblu in functie de cantitatea de produse fabricate ne dam seama ca fata de anul 2002, in anul 2005 productia vanduta a inregistrat o crestere destul de insemnata. Acest lucru demonstreaza ca desi firma a avut probleme, nu au fost afectate sansele de continuare a activitatii.

In urma analizei riscului de faliment prin metoda scorurilor se constata ca societatea se afla intr-o situatie foarte buna, iar probabilitatea falimentului este mai mica de 10%. Compania activeaza intr-un domeniu cu putini competitori si cu piata de desfacere asigurata. Desi costurile cu gazul metan sunt foarte mari si tind sa creasca (datorita cresterii preturilor la aceasta materie prima), totusi firma reuseste sa-si desfasoare activitatea in asa fel incat sa-si acopere cheltuielile, dar sa obtina si profit fara a creste exagerat preturile.

Societatea S C ROM BLAST SRL desi s-a confruntat cu situatii critice a reusit sa se mentina ca agent economic viabil , prin retehnologizare – cu utilaje performante , prin cucerirea de noi piete in special pe relatia SUA si Japonia .

Se apreciaza ca rezultatele acestei rentabilitati economice pentru anul 2006 sa depaseasca rata medie a dobanzii sa se situeze la un nivel de 19 % , ca urmare a eforturilor facute de colectivul de conducere a societatii , prin crearea de noi modele de articole de sticlarie care au fost prezentate vechilor si noilor colaboratori ( clienti )

Desi la nivel national industria sticlei a inregistrat un declin major si multi din agentii economici din acest sector au falimentat , totusi firma a reusit sa se mentina pe piata si sa-si continue activitatea.

Societatea este certificata ISO – ceea ce reflecta preocuparea conducerii de adaptare a societatii la conditiile de integrare europeana .

BIBLIOGRAFIE

D. Ciucur, – Economie – manual universitar, Editura Economica, Bucuresti,

I. Gavrila, 2001;

C. Popescu

A.Isfanescu, – Analiza economico-financiara, Editura Economica, Bucuresti,

C.Stanescu, 2003 ;

A.Baicusi

D. Margulescu – Analiza economico-financiara a intreprinderii, Editura Tribuna

Economica, Bucuresti, 1994 ;

N.G. Niculescu – Economie politica, Editura Economica, Bucuresti, 1999 ;

N.G. Niculescu, – Economie politica 2, Editura Polirom, Iasi, 1998;

M. Ponta,

E. Niculescu

M. Niculescu – Analiza economico-financiara, Bucuresti, 1993;

C. Popescu, – Microeconomie concurentiala, Editura Economica, Bucuresti,

D. Ciucur, 1997;

D. I. Morega

G. Vintila – Gestiunea financiara a intreprinderii, Editura Didactica si

Pedagogica, Bucuresti, 2000 ;

Documente din cadrul departamentului financiar – contabil al firmei;

Revista Tribuna Economica;

Dictionarul complet al economiei de piata.

=== organigrama ===

1.2 Organigrama : S.C.ROM BLAST S.R.L