Diagnosticul, Profilaxia Si Combaterea Infectiilor Respiratorii Feline

UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE ȘI MEDICINĂ VETERINARĂ “ION IONESCU DE LA BRAD” DIN IAȘI

FACULTATEA DE MEDICINĂ VETERINARĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific,

Prof. univ. Dr. Elena Velescu

Absolvent,

Ștefan – Vlad Apostol

2016

UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE ȘI MEDICINĂ VETERINARĂ “ION IONESCU DE LA BRAD” DIN IAȘI

FACULTATEA DE MEDICINĂ VETERINARĂ

SPECIALIZAREA: MEDICINĂ VETERINARĂ

Diagnosticul, profilaxia și combaterea infecțiilor respiratorii feline

Coordonator științific,

Prof. univ. Dr. Elena Velescu

Absolvent,

Ștefan – Vlad Apostol

IAȘI

2016

Cuprins

INTRODUCERE

Lista tabelelor și a figurilor

PARTEA I – CONSIDERAȚII GENERALE

CAPITOLUL 1

CARACTERELE EPIDEMIOLOGICE ȘI ETIOLOGIA INFECȚIILOR RESPIRATORII FELINE

1.1 Caractere epidemiologice

1.2 Etiologie

1.2.1 Herpesvirusul felin tip 1 – încadrare taxonomică și morfologie

Calicivirusul felin – încadrare taxonomică și morfologie

1.3 Chlamydophila felis

1.4 Bordetella bronchiseptica

CAPITOLUL 2

2.1……………………………………………………………………………………………………………………… 2.2……………………………………………………………………………………………………………………… 2.3………………………………………………………………………………………………………………………

PARTEA a II-a – CONTRIBUȚII PROPRII

Capitolul 3

3.1 ……………………………………………………………………………………………………………………..

3.2 ……………………………………………………………………………………………………………………..

3.3 ……………………………………………………………………………………………………………………..

Capitolul 4………………………………………………………………………………………………………………..

4.1……………………………………………………………………………………………………………………… 4.2……………………………………………………………………………………………………………………… 4.3……………………………………………………………………………………………………………………… 4.4……………………………………………………………………………………………………………………… 4.5………………………………………………………………………………………………………………………

Concluzii …………………………………………………………………………………………………………………..

Anexe (dacă există)

Bibliografie ………………………………………………………………………………………………………………. x

Lista figurilor, lista tabelelor

Partea I – Considerații generale

INTRODUCERE

Pisicile sunt gazda unora dintre cele mai vechi boli infecțioase cunoscute de medicina veterinară, fiind implicate de aseameanea și în prim-planul infecțiilor mai nou descoperite. Pisicile sunt victime ale răspândirii rapide a agenților patogeni dar și ai celor care se ascund în liniște în propriul lor ADN. Deoarece pisicile devin companioni tot mai importanți ai oamenilor din întreaga lume, medicii veterinari au dezvoltat metode fiabile de diagnostic și în mod excepțional, strategii efieciente de prevenire și tratament pentru mai multe infecții. În ciuda acestui fapt, bolile infecțioase ale felinelor ocupă o parte importantă a practicii de zi cu zi, fie datorită faptului că încă nu există suficiente soluții sau pentru că unele pisici rămân încă afara sferei de îngrijire veterinară.

În literatura de specialitate este descris ,,complexul respirator infecțios al felinelor” (F-URI – Feline upper respiratory infection complex) (Vasiu, 2003), ,,complexul bolilor respiratorii ale felinelor” sau ,,coriza contagioasă a pisicii” (Paul, 1996; Cătană, 2005), URTD – Upper respiratory tract Disease (Gaskel și col., 2004; Dinnage și col., 2009), complex de boli alcătuit din caliciviroza felină alături de infecții virale feline precum herpesviroza felină (rinotraheita infecțioasă felină), și infecții bacteriene precum infecția cu Chlamtdiophila felis, cu Bordetella bronchiseptica sau Mycoplasma spp.

Complexul bolilor respiratorii ale felinelor reprezintă o problemă importantă atât pentru medicii veterinari cât și pentru proprietarii și crescătorii de pisici la nivel mondial, herpesvirusul și calicivirusul felin fiind descriși ca principalele cauze ale infecțiilor.

Calicivirusul felin a fost izolat pentru prima dată în anul 1957 în Noua Zeelandă de către Fastier și colaboratorii. Aceștia au reușit să izoleze virusul pe culturi celulare de la pisicile domestice (Ormerod și Jarrett, 1978; Green și col., 2000).

Herpesvirusul felin – ,,Felid herpesvirus-1” (sau virusul rinotraheitei feline) a fost identificat pentru prima dată, ca entitate distinctă, în Statele Unite ale Americii de către Crandell și colaboratorii în 1957. Având o răspândire largă, boala a fost identificată și în Canada (Ditchfuield în 1965), în Elveția (Burckie 1963), în Anglia (Johnson 1966). (Perianu și col., 2012)

Încă de la începutul descoperirii sale, boala a prezentat o importanță deosebită datorită contagiozității și mortalității ridicate, în special la tineret, în lipsa tratamentului. Infecțiile respiratorii ale pisicilor au în proporție de 80-90% ca agent cauzal herpesvirusul felin tip 1 sau calicivirusul felin.

CAPITOLUL 1

CARACTERELE EPIDEMIOLOGICE ȘI ETIOLOGIA INFECȚIILOR RESPIRATORII FELINE

Caractere epidemiologice

Complexul respirator infecțios al felinelor este o afecțiune cu o largă răspândire în populația de feline (îndeosebi la pisici), fiind prezentă în majoritatea țărilor. Transmiterea către om nu este posibilă.

Boala afectează pisicile fără a ține cont de rasă, vârstă sau sex. Sunt mai sensibile pisicile până la vârsta de un an, dar și cele mai înaintate în vârstă, imunosupresia fiind un factor favorizant. Pisicile din rasele brahicefalice (British Shorthair, Persană, Pisica de Himalaya) sunt predispuse la infecții ale căilor respiratorii superioare, datorită structurii lor faciale. Condiția fizică și statusul vaccinărilor joacă un rol important în susceptibilitatea unei pisici de a contacta o infecție a căilor respiratorii superioare, dar și cele care trăiesc în gospodării cu aglomerări de pisici, colonii sau adăposturi ale asociațiilor pentru protecția animalelor sunt predispuse la boală. S-a descoperit faptul că stresul joacă un rol important în cauzarea infecțiilor respiratorii, de aceea pisicile din adăposturi, colonii, felise sau cele supuse unui transport pe timp mai îndelungat, care se confruntă, în general, cu un nivel ridicat de stres, sunt susceptibile contractării bolii.

Factorii externi precum umiditatea, curenții de aer, frigul sau căldura excesivă pot influența apariția și evoluția bolii.

Principalele surse de infecție sunt reprezentate de pisicile bolnave, purtătoare și eliminatoare de virus, pisicile în convalescență, cele sălbatice sau din grădinile zoologice (Perianu și col., 2012). O pisică infectată va elimina particule contagioase prin salivă sau secreții ale căilor respiratorii (jetaj). Pisicile susceptibile pot contracta infecția prin contact direct cu o altă pisică infectată sau prin expunerea în mediu cu obiecte care au fost contaminate cu secreții de la animale bolnave sau purtătoare și eliminatoare de virus (boluri de mâncare, cuști, ustensile, personal îngrijitor, etc.) (Murray J.K. și col., 2008). În majoritatea cazurilor, pisica se îmbolnăvește prin contact direct, deoarece virusurile și bacteriile pot supraviețui în mediu numai pentru o perioadă scurtă de timp, fiind ușor de distrus prin proceduri adecvate de dezinfecție.

Pisicile care au trecut prin boală pot rămâne purtătoare și eliminatoare de virus pentru perioade variabile de timp, sau chiar pentru toată viața, mai ales in infecțiile simultane cu virusul imunodeficienței feline sau virusul leucemiei feline.

Cu toate că mamiferele aparținând familiei Felidae sunt considerate a fi susceptibile infecției, în cazul felinelor sălbatice, datele cu privire la receptivitatea și manifestările clinice ale acestora la infecțiile respiratorii ale tractusului superior sunt insuficiente, infecția fiind constatată la pisica sălbatică (Felis silvestris) (Daniels și col., 1999; și Rodriguez, 2009), râsul comun (Lynx lynx), ghepard (Acinonyx jubatus) (Munson și col., Thalwitzer col., 2010), pumă (Puma concolor) (Foley și col. 2013), leopard (Panthera pardus) și leu (Panthera leo) (Di Martino col., 2009; Radford și col., 2007). Conform unui studiu realizat de Paker și colaboratorii în 1999, pe durata a 10 ani, în Parcul Național Serengeti (Tanzania), 372 din 374 de lei au fost depistați pozitiv la infecția cu Herpesvitus felin tip 1, incluzând 8 pui cu vârsta sub un an. Cu toate acestea, nici un animal nu a prezentat semne clinice de boală (Paker și col., 1999; Driciru și col., 2006).

Etiologie

Complexul respirator infecțios al felinelor este un termen folosit pentru reprezentarea unor infecții respiratorii cauzate de unul sau mai multi agenți patogeni, bacterieni sau virali. Cele mai des întâlnite virusuri care determină infecții ale tractului respirator superior la pisici sunt Herpesvirusul felin de tip I (cunoscut ca și agent provocator al rinotraheitei virale feline) și Calicivirusul felin, în timp ce bacteriile de asociație care provoacă infecții la nivelul respirator superior la feline sunt reprezentate de Bordetella bronchispetica și Chlamydophila felis. Bacterii din genul Mycoplasma spp. pot fi de asemenea implicate în infecția tractusului respirator anterior. Alți germeni bacterieni ce pot agrava infecția sunt reprezentați de Pasteurella multocida, Staphylococcus spp., Streptococus spp., Escherichia coli, Klebsiella spp., etc.

Tabel 1.1 Agenții etiologici primari implicați în infecțiile tractusului respirator superior (Perianu și col., 2012)

1.2.1 Herpesvirusul felin tip 1 – încadrare taxonomică și morfologie

Rinotraheita infecțioasă reprezintă una dintre afecțiunile complexului respirator infecțios al felinelor. Agentul etiologic este reprezentat de un Herpesvirus felin tip 1, denumit ,,Felid herpesvirus-1” (virusul rinotraheitei feline), aparținând grupei Herpes, din familia Herpesviridae, subfamilia Alphaherpesviruinae, din genul Varicellovirus.

Herpesvirusurile sunt virusuri cu genomul format din ADN dublu catenar, linear, având simetrie icosaedrică, fiind învelite de un peplos lipoproteic. Capsida are diametrul cuprins între 120-150 nm și este învelită cu două straturi: unul intern (în contact cu capsida, fiind format din proteine legate covalent cu glucide aminate) și unul extern reprezentat de un strat dublu lipidic.

Fig. 1.1 Structura unui herpesvirus (sursa: http://homepage.usask.ca/~vim458/virology/)

Herpesvirusul felin tip 1 este monopatogen pentru pisică și nu are proprietăți hemaglutinante. Se cultivă în culturi renale, testiculare și pulmonare de pisică, având efect citopatic și se multiplică în mucoasa nazală, trahee și mucoasa conjunctivă.

Virusul are o rezistență scăzută în mediul ambiant, fiind inactivat în 18-24 ore. De asemenea, comportă o rezistență scazută față de substanțele dezinfectante obișnuite (săpunuri, detergenți).

1.2.2 Calicivirusul felin – încadrare taxonomică și morfologie

Caliciviroza este o boală infecțioasă cauzată de un virus încadrat în familia Caliciviridae, genul Calicivirus, și caracterizată prin inflamarea mucoasei căilor respiratorii anterioare. Agentul etiologic, denumit ,,Feline calicivirus”, este un virus cu simetrie icosaedrică, cu dimensiuni de 35-40 nm, genomul fiind format din ARN monocatenar, nesegmentat.

Calicivirusul felin a fost inițial considerat ca făcând parte din familia Picornaviridae (Melnick și col., 1974), având denumirea de ,,feline picornavirus” (Green și col., 2000). S-a constatat ulterior că structura, prorpietățile fizico chimice și mecanismul de replicare sunt diferite față de cele de la picornavirus (Burroughs și Brown 1974).

Deși este unic din punct de vedere patogenic, calicivirusul felin prezintă o mare variabilitate de patogenități, de la tulpini hipovirulente (tulpina F9) care produc forme subclinice de boală, la tulpini hipervirulente (tulpina FCV255, tulpina FCV-Kaos) ce pot produce infecții sistemice (Porter și col., 2008).

Virusul poate fi izolat pe linia celulară de rinichi de pisică CRFK (Crandell-Rees feline kidney), unde produce efect citopatic și se replică rapid (Radford și col. 2000; Sato și col. 2002).

Calicivirusul felin prezintă o rezistență medie spre mare în mediul extern, putând rezista până la o lună de zile la temperatura camerei, pe suprafețe uscate, sau chiar mai mult la temperaturi mai scăzute.

Fig.1.2 Calicivirus felin – aspecte morfologice (sursa: http://jvi.asm.org/content/85/21/11381/F2.expansion.html)

Chlamydophila felis

Chlamydophila felis reprezintă unul dintre potențialii agenți etiologici ai coplexului respirator felin. De asemenea, reprezintă agentul etiologic pentru Chlamydioza felină, o boală infecțioasă și contagioasă care se manifestă prin semne de conjunctivită, jetaj, rinită, strănut, iar în forme mai grave, pneumonie.

Chlamydophila felis este o bacterie cocoidă, cu formă de tijă, gram- negativă, cu un perete celular lipsit de peptidoglicani. Fiind un parazit intracelular obligatoriu, îi lipsește capacitatea de a se replica în mod autonom (Becker, 1978). Are o rezistență scăzută în mediul exterior, fiind sensibila la variațiile de pH și temperatură. În mediul ambiant, își pierd capacitatea infectantă în 48 de ore (Perianu și col., 2012).

Deoarece Chlamydophila felis nu are capacitatea de a supraviețui în afara gazdei, transmiterea ei necesită un contact strâns între pisici. Secrețiile oculare reprezintă principala cale de transmitere a bacteriei. Infecția este cel mai des întâlnită în gospodăriile cu aglomerări de pisici sau în cazul feliselor, unde se urmărește reproducerea lor, prin urmare, prevalența infecției fiind mai ridicată în rândul pisicilor cu pedigree (Wills și colab., 1987).

Majoritatea infecțiilor apar la pisicile tinere, în special la cele sub vârsta de un an. Chlamydophila felis este bacteria cea mai frecvent asociată cu conjunctivita la pisici fiind izolată la peste 30% din pisicile afectate, în special la cele cu conjunctivită cronică (Wills și colab., 1988).

Studii serologice au arătat că peste 10% din pisicile de companie nevaccinate au anticorpi (Gunn-Moore și colab, 1995;. Lang, 1992).

Chlamydophila felis prezintă tropism pentru mucoasa conjunctivală, perioada de incubație fiind între 2 și 5 zile. Boala se manifestă printr-o conjunctivită intensă, cu o hiperemie puternică a membranei nictitante, blefarospasm și discomfort ocular.

Fig.1.3 Conjunctivită la pisică infestată cu Chlamydophila felis (sursa: http://www.abcdcatsvets.org/chlamydia-chlamydophila-felis/)

Secrețiile oculare sunt mai întâi apoase, devenind mai apoi mucoide sau mucopurulente.

Chlamydophila felis poate fi o cauză a complexului respirator felin în adăposturile de salvare, cu aglomerări de pisici. Vaccinarea trebuie luată în considerare în cazul în care au existat antecedente de boală în adăpost. Din moment ce este necesar contactul apropiat între pisici, iar rezistența organismului în afara gazdei este scăzută, adăpostirea individuală a pisicilor și bunele norme de igienă sunt necesare pentru a împiedica răspândirea infecției.

Bordetella bronchiseptica

Bordetella bronchiseptica este o bacterie Gram – negativă, sub formă de tijă aparținând genului Bordetella. Aceasta poate provoca bronșită infecțioasă la câini, pisici și alte animale.

Fig.1.4 Bordetella bronchiseptica (sursa: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/a4/Bordetella_bronchiseptica.jpg)

Bordetella bronchiseptica reprezintă un agent patogen primar al complexului respirator la pisicile domestice, mai ales în cazurile unde sunt colectivități mari de pisici, cum ar fi adăposturile sau gospodăriile cu multe pisici. Rareori infecția se poate transmite la om, bacteria având o rezistență scăzută la factorii de mediu, de asemenea fiind sensibilă la substanțele dezinfectante obișnuite.

Bacteria se regăsește în secrețiile nazale și orale ale pisicilor infectate, colonizează epiteliul ciliat al tractusului respirator al gazdei, stabilind astfel infecții cronice. Numărul de anticorpi serici crește repede după infectare, dar nu se cunoaște câtă vreme persistă aceștia în organism. Semnele respiratorii sunt, de obicei, asociate infecției cu Bordetella bronchiseptica, pe lângă acestea apărând și febra, tusea, strănutul, secrețiile oculare, dispneea, până la pneumonie severă.

Pneumonia este prezentă de obicei la puii de pisică cu vârsta mai mică de 10 săptămâni, dar și pisicile mai în vârstă pot fi afectate. Infecția cu Bordetella bronchiseptica trebuie avută în vedere în cazul fiecărei pisici care prezintă tuse.