Diagnosticul Intreprinderilor In Dificultate
Cuprins
Introducere
Capitolul 1 – Conceptul și cadrul de definire a întreprinderilor în dificultate
Întreprindere în dificultate – concept
1.1.1Definirea întreprinderilor în dificultate
1.1.2Dimensiunea financiară a stării de dificultate
Riscul și incertitudinea în desfășurarea activității întreprinderii
Cauzele dificultăților economice și financiare
Capitolul 2 – Procesul de depreciere – Starea de insolvență
2.1 Semnalele de alarmă
2.2 Procesul de degradare – etape
2.2.1 Fazele procesului de degradare
2.2.2 Nivelele deprecierii activității întreprinderii
2.3 Starea de insolvență
2.3.1 Criterii de compromitere a continuării activității
2.3.2 Declanșarea stării de insolvență și necesitățile economico-juridice
2.3.3 Consecințele declanșării stării de insolvență
Capitolul 3 – Modalități de diagnosticare a întreprinderilor în dificultate
3.1 Necesitatea și rolul diagnosticului
3.2 Indicatorii afectați ai întreprinderilor în dificultate
3.3 Metode de diagnosticare utilizate de analiza economico-financiară
3.3.1 Metode tradiționale de diagnosticare
3.3.1.1 Analiza conturilor anuale pe baza indicatorilor valorici
3.3.1.2 Metoda ratelor
3.3.2 Metode și tehnici moderne de diagnostic
3.3.2.1 Analiza SWOT- metodă de diagnostic global
3.3.2.2 Metoda scorurilor
3.3.2.3 Metoda fluxurilor de trezorerie
3.3.2.4 Metode nefinanciare
Capitolul 4 – Redresarea activității firmelor în dificultate
4.1 Caracteristicile întreprinderilor redresabile și procesului de redresare
4.2 Evaluarea firmelor redresabile. Planul de redresare
4.3 Strategii de redresare a firmelor în dificultate
Capitolul 5 – Studiu de caz
5.1 Prezentarea generală a S.C. CRISBETON SRL
5.1.1 Date de identificare
5.1.2 Istoricul și înființarea societății
5.2 Analiză diagnostic
5.2.1 Analiza mediului extern
5.2.2 Evoluția vânzărilor
5.2.3 Politica de produs
5.2.4 Nivelul tehnologic
5.3 Analiza financiară
5.3.1 Ratele de structură a activului și pasivului
5.3.2 Gestiunea resurselor
5.3.3 Analiza echilibrului financiar
5.3.4 Riscul de faliment
5.3.5 Soldurile intermediare de gestiune
5.3.6 Ratele de rentabilitate
5.4 Concluzii
Concluzii
Bibliografie
Anexe
Introducere
În ultimii ani, în țara noastră s-au înregistrat schimbări majore în multiple planuri: informațional, cultural, social, politic, economic. În cadrul acestora s-au produs modificări economice fundamentale, care plasează întreprinderea în prim-planul dezvoltării societății românești. Economia influențează tot ce se gasește în jurul nostrum și de pe o zi pe alta, tot ce ne înconjoară poate să se prăbușească.
În lucrarea de față doresc să prezint un demers științific înspre cunoașterea trăsăturilor
specifice întreprinderilor în dificultate, a procesului de degradare a situației economic-financiare
și a înțelegerii modalităților de diagnosticare a întreprinderilor în decădere. Diagnosticul întreprinderilor în dificultate se realizează într-un proces de identificare a unor strategii de redresare a acestora.
Obiectivele pe care le-am avut în vedere în elaborarea acestei lucrări de licență
sunt, în principal, următoarele:
delimitarea conceptului de întreprindere în dificultate
evidențierea procesului de degradare și analizarea stării de insolvență
identificarea principalelor metode de evaluare utilizate în diagnosticul întreprinderilor în dificultate;
sesizarea diferitelor aspecte privind redresarea activității întreprinderilor în dificultate,
elaborarea unui studiu de caz, abordând tehnici și metode de analiză
Am încercat îndeplinirea acestor obiective propuse pe parcursul celor șase capitole ale
lucrării, având ca scop realizarea unei prezentări complete și într-o logică firească a temei
abordate.
În realizarea acestei lucrări am beneficiat de sprijinul conducătorului
științific, domnul Conf. univ. dr. Chirilă Emil pentru care ii mulțumesc.
Capitolul 1
Conceptul și cadrul de definire a întreprinderilor în dificultate
Întreprindere în dificultate – concept
Definirea întreprinderilor în dificultate
Un loc important în activitatea unei organizații este deținut de analiza aptitudinii întreprinderii de a fi solvabilă, de a opera în condiții de risc minim. Echilibrul financiar este un imperativ permanent, dar și absolut pentru orice agent economic. Permanent, în sensul că menținerea solvabilității este o limitare pe care întreprinderea trebuie să și-o impună în mod current, iar absolut, în sensul că nu poate fi omis sub nicio formă. În practică, o întreprindere ce trece printr-o perioadă mai dificilă poate să renunțe la unele obiective de creștere sau obiective sociale, însă nu poate renunța la obiectivul “solvabilitate” , deoarece acesta condiționează supraviețuirea întreprinderii.
De la o situație financiară dificilă și până la starea de faliment, noțiunea de “întreprindere în dificultate” este vastă. Jean Brilman, în cartea sa, “Gestion de crise et strategie de redressement”, a definit întreprinderiea în dificultate astfel:„întreprinderea în dificultate nu este numai acea întreprindere care are probleme financiare, ci este ,de asemenea, aceea care, întâlnind sau previzionând anumite dificultăți, ia măsuri imediate cu scopul de a nu avea probleme financiare„. Aceste întreprinderi se individualizează printr-un volum de activitate în scădere, o rentabilitate redusă, o degradare a climatului social, până la declanșarea unor greve.
Literatura de specialitate dă mai multe definiții pentru o întreprindere în dificultate, având în vedere gravitatea situației cu care se confruntă :
– eșec economic, care reprezintă neacoperirea costurilor totale cu veniturile obținute de firmă
– eșecul firmei, care se referă la orice agent economic ce și-a încetat activitatea, având ca rezultat o pierdere pentru creditori ;
– insolvabilitate tehnică, ce semnifică neîndeplinirea obligațiilor curente, pe măsură ce ajung la scadență. O întreprindere care nu are suficiente lichidități pentru plata datoriilor va oferi creditorilor un semnal de alarmă, fiind considerată în încetare tehnică de plată ;
– insolvabilitate în faliment, când totalul datoriilor depășește valoarea reală a activelor, situație în care se produce adesea lichidarea firmei.
– situație financiară dificilă, caz care exclude încetarea platilor și privește întreprinderile ce au, în principal, dificultăți de trezorerie și care nu respect echilibrele esențiale ce privesc situațiile economico-financiare.
– faliment, un termen cu valențe juridice, reprezentând mai precis procedura prin care o firmă, declarată în stare de insolvență, se va lichida, încetând activitatea economică. Falimentul este un eșec declarat conform criteriilor stabilite de către legislația în domeniu.
Reglementările juridice în vigoare din România privind starea de dificultate a unei firme și măsurile ce pot fi luate definesc insolvența ca fiind acea stare a patrimoniului debitorului, caracterizată prin incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile.
1.1.2 Dimensiunea financiară a stării de dificultate
Se constată că definirea stării de dificultate este strâns legată de dimensiunea financiară a riscului asumat de întreprindere în activitatea sa economică. Starea de dificultate a unei întreprinderi, în literature e specialitate, mai este definită ca fiind “incapacitatea întreprinderii de a-și onora datoriile sau dezechilibrul financiar dintre sursele de finantare și mijloacele economice care sunt acoperite din acestea”.
Starea de dificultate a întreprinderii presupune prezența unor puncte vulnerabile în activitatea acesteia. Sesizarea unei asemenea stări are semnificația unor deficiențe ale gestionării riscului întreprinderii, adică nu s-a avut în vedere o previzionare reală a unei astfel de stări. Dacă s- ar fi apelat la o analiză previzională a situației a întreprinderii, aceasta ar fi avut ca efect luarea unor măsuri progresive de însănătoșire a situației economico-financiare a întreprinderii.
Există două categorii de factori care sunt în măsură să determine starea de dificultate a unei firme, și anume:
1. factori cu privire la activitatea internă a firmei (factorii ce țin de managementul firmei): – supradezvoltarea, forța comercială slabă, obiective greșit alese, lipsa controlului costurilor, comunicare defectuoasă, neadaptarea la schimbare, respectiv pierderea unor proiecte importante.
2. factori cu privire la mediul extern în care își desfășoară activitatea firma: condițiile economice generale (recesiune, creștere), modificări dezavantajoase ale legislației, mutații în structura și interesele forței de muncă, cauze ecologice, calamități naturale.
Acești factori pot exercita o influență convergentă asupra activității firmei, astfel că o întreprindere cu o organizare internă sau sistem de gestiune defectuos poate avea și o capacitate de adaptare scăzută la condițiile impuse de mediul său extern.
Caracterizarea strict financiară a stării de dificultate nu este o deficiență, deoarece manifestarea celorlaltor funcțiuni ale întreprinderii (comercială, producție, resurse umane) se extinde asupra situației financiare a firmei. Întreruperea plăților constituie ultimul rezultat al disfuncționalităților de orice natură întâmpinate în desfășurarea activității întreprinderii.
O firmă poate întâmpina dificultăți temporare determinate, de neacoperirea în termen a unor creanțe importante sau de repeziciunea de a plăti într-o perioadă de creștere economică. În cazul acesta dificultățile de plată sunt expresia unui dezechilibru financiar de moment și deci care nu pune în pericol echilibrele economico-financiare esențiale și nu afectează activitatea economică și imaginea firmei într-o mare măsură.
Permanența dificultăților de onorare a obligațiilor este expresia unor vulnerabilități economice și financiare profunde, realizate pe o perioadă mai îndelungată, care pot genera falimentul întreprinderii.
Recurgând la perechea rentabilitate/risc, putem delimita întreprinderea în dificultate ca fiind aceea a cărei activitate exprimă un risc financiar și operațional ridicat, pe fondul obținerii unor pierderi semnificative.
Fig. 1.1 – Poziționarea întreprinderii în funcție de rentabilitate/risc
Riscul și incertitudinea în desfășurarea activității întreprinderii
Cauzele dificultăților pe care le întâmpină o întreprindere constituie concretizări ale riscurilor pe care și le asumă. Acțiunile conștiente sau inconștiente desfășurate asupra elementelor componente ale unui sistem pot determina apariția unor efecte directe, dar și manifestarea unor rezultate întâmplătoare directe sau indirecte nedorite, pe care literatura de specialitate le definește „riscuri”.
Factorul care asociază activității tuturor agenților economici o marime mai mare sau mai mică de risc este piața, ale cărei mecanisme realizează o selecție între agenții economici competitivi și cei necompetitivi.
“Riscul este o categorie socială, economică, politică, naturală cu originea în
incertitudinea generării sau nu a unei pagube” . Riscurile au la bază cauze precum:
– specificul activității întreprinderii;
– calitatea managementului;
– conjunctura economică;
– calitatea relațiilor cu partenerii de afaceri, etc.
În definirea riscului sunt abordate concomitent două componente și anume frecvența și gravitatea. Indiferent de tipul riscului care se poate produce în activitatea unei întreprinderi, aceste două aspecte reprezintă variabilele riscului, ce permit măsurarea acestuia:
• Frecvența apariției evenimentului de care este legat riscul
• Gravitatea impactului pe care îl are evenimentul respectiv.
Frecvența este stabilită de experiență și depinde de capacitatea de observare a apariției unui eveniment într-o anumită perioadă de timp. Gravitatea impactului unui eveniment perturbator poate fi: neglijabilă,( fară efecte profunde asupra performanțelor firmei), semnificativă, majoră sau critic, catastrofică. Se consideră că aceste caracteristici ale risculuiabilități economice și financiare profunde, realizate pe o perioadă mai îndelungată, care pot genera falimentul întreprinderii.
Recurgând la perechea rentabilitate/risc, putem delimita întreprinderea în dificultate ca fiind aceea a cărei activitate exprimă un risc financiar și operațional ridicat, pe fondul obținerii unor pierderi semnificative.
Fig. 1.1 – Poziționarea întreprinderii în funcție de rentabilitate/risc
Riscul și incertitudinea în desfășurarea activității întreprinderii
Cauzele dificultăților pe care le întâmpină o întreprindere constituie concretizări ale riscurilor pe care și le asumă. Acțiunile conștiente sau inconștiente desfășurate asupra elementelor componente ale unui sistem pot determina apariția unor efecte directe, dar și manifestarea unor rezultate întâmplătoare directe sau indirecte nedorite, pe care literatura de specialitate le definește „riscuri”.
Factorul care asociază activității tuturor agenților economici o marime mai mare sau mai mică de risc este piața, ale cărei mecanisme realizează o selecție între agenții economici competitivi și cei necompetitivi.
“Riscul este o categorie socială, economică, politică, naturală cu originea în
incertitudinea generării sau nu a unei pagube” . Riscurile au la bază cauze precum:
– specificul activității întreprinderii;
– calitatea managementului;
– conjunctura economică;
– calitatea relațiilor cu partenerii de afaceri, etc.
În definirea riscului sunt abordate concomitent două componente și anume frecvența și gravitatea. Indiferent de tipul riscului care se poate produce în activitatea unei întreprinderi, aceste două aspecte reprezintă variabilele riscului, ce permit măsurarea acestuia:
• Frecvența apariției evenimentului de care este legat riscul
• Gravitatea impactului pe care îl are evenimentul respectiv.
Frecvența este stabilită de experiență și depinde de capacitatea de observare a apariției unui eveniment într-o anumită perioadă de timp. Gravitatea impactului unui eveniment perturbator poate fi: neglijabilă,( fară efecte profunde asupra performanțelor firmei), semnificativă, majoră sau critic, catastrofică. Se consideră că aceste caracteristici ale riscului, dar în special gravitatea, încadrează întreprinderea în dificultate în una din fazele procesului de depreciere, direcționând și alternativele strategice de redresare.
Conform definițiilor date mai sus, riscul prezintă următoarele trăsături
specifice:
– este un eveniment incert, dar posibil, avându-și originea în incertitudine. Ca noțiune, incertitudinea are semnificația de nedeterminare, lipsă de siguranță, având la bază lipsa de informare sau o informare incompletă, fapt ce duce la ezitări și inconsecvență în luarea deciziilor, cu consecințe negative asupra performanțelor și echilibrului financiar al firmei.
– este un eveniment ce produce pagube materiale sau/și morale;
– odată produse, efectele riscului nu mai pot fi înlăturate;
– sursele de risc sunt diferite, acesta fiind generat de relaționarea individului cu mediul .
Riscurile sunt de mai multe tipuri, iar acestea se clasifică după mai multe criterii și anume:
a) după forma luată de risc:
– risc de exploatare (operațional), acesta este legat de nesiguranța randamentului
activității întreprinderii. Exprimă “volatilitatea rezultatului
economic la condițiile de exploatare, realizarea lui fiind condiționată de
evoluția raportului dintre cheltuielile fixe și cele variabile”;
– risc financiar, acesta caracterizează instabilitatea rezultatelor sub impactul
structurii financiare
– risc de faliment (de insolvabilitate), reprezintă riscul de a nu plăti
obligațiile bănești la scadență și condiționează continuarea activității
întreprinderii.
b) după de natura lor:
– riscuri comerciale (de neplată), care semnifică degradarea capacității de plată
a clientului atât din motive obiective (insolvabilitate) cât și din motive subiective (rea-voință);
– riscuri de catastrofe;
– riscuri sociale, acestea sunt provocate de evenimente previzibile sau imprevizibile(siguranța locului de muncă, starea de sănătate a personalului, , nivelul de trai)
– riscuri politice, acestea sunt independente de voința și solvabilitatea clienților (greve, războaie, , embargo-uri, etc), care îi împiedică să își achite obligațiile față de furnizori;
-riscuri valutare, acestea cuprind: riscul de schimb valutar, riscuri legate de creșterea costurilor de producție ale produselor exportate; riscul fluctuației ratei dobânzii la credite.
O cale de gestionare a riscurilor este aceea de obținere și stăpânire a tehnicilor de autofinanțare a riscurilor, materializată prin constituirea de provizioane. Economiști străini sunt de părere că întreprinderile trebuie să suporte comparațiile și să-și asigure supraviețuirea, adică să-și dovedească competitivitatea și securitatea evitând să fie vulnerabile.Din acest mod de privire, gestiunea strategică ia adesea o întorsătură paradoxală.
Cerințele de competitivitate și securitate sunt satisfăcute de acumulările de experiență profesională și susținute de schimbările care devalorizează acumulările anterioare.
Fig. 1.2 – Obiective contradictorii care trebuiesc gestionate într-o manieră constructivă (prelucrare după Joffre și Koenig)
Etapele parcurse în gestionarea riscurilor sunt:
1. Identificarea și analiza situațiilor ce presupun riscuri;
2. Examenul de oportunitate a diferitelor tehnici juridice, economice, financiare
ce pot fi utilizate;
3. Alegerea tehnicilor potrivite tipului întreprinderii și riscului identificat;
4. Gestiunea operațională a riscului prin aplicarea măsurilor;
5. Controlul și corectarea, pe parcurs, a aplicării tehnicilor și măsurilor.
Managementul riscului trebuie să se intereseze, prin urmare, de toate aspectele ce privesc activitatea unei întreprinderi: de calitatea relațiilor cu clienții și furnizorii, de alegerea noilor produse în consens cu cererea de pe piață, de studierea proiectelor majore și de politicile de creștere externă.
Cauzele dificultăților economice și financiare
Toate întreprinderile sunt expuse riscului de a înceta să-și mai continue activitatea, însă riscul de faliment este mult mai ridicat pentru firmele care se confruntă cu dificultăți. Cunoașterea cauzelor dificultăților și înțelegerea lor stabilește premisa acțiunii de previzionare a activității firmei și a strategiilor pe care le va aborda în funcție de starea ei de sănătate.
Principalele cauze ale dificultăților, clasificate după domenii de activitate sunt:
1. Piața/concurența (activitatea comercială)
– piața este saturată, oferta fiind mult mai mare decât nivelul cererii;
– piața suferă o profundă scădere, de durată;
– piața dispare din cauza modificărilor suferite de cerere, de nevoile consumatorilor;
– apar concurenți noi care beneficiază de tehnologii inovatoare și de mai bune condiții de desfacere;
– în modă sunt suferite schimbări;
– pierderea unor clienți care au o pondere majoritară în cifra de afaceri;
– scade cererea solvabilă a populației.
2. Produsele și/sau serviciile (activitatea de producție)
– declinul atins de produse și incapacitatea îmbunătățirii lor într-un timp scurt;
– mai buna percepute a produselor concurente de către clienți;
– creșrerea cheltuielilor cu întreținerile și reparațiile;
– scade calitatea serviciilor oferite.
3. Procedee și tehnologii de fabricație (capacitate de producție)
– metodele de fabricație sunt depășite de noile tehnici din domeniu;
– creșterea investițiilor în tehnologii, necesare menținerii calității produselor;
– lipsa personalului calificat, capabil să pună în practică procedeele și tehnicile noi;
– grad de uzură a capacității de producție ridicat;
– necesitatea unor cheltuieli mari pentru protecția mediului;
4. Managementul
– stilurile de conducere abordate au blocat procesul de decizie și implementarea deciziilor;
– incapacitate profesională a managerilor;
– lipsa voită de decizie
– necedarea puterii de către managerii care au depășit vârsta pensionării.
5. Resursele umane
– salarizarea și avantajele sociale sunt inferioare altor întreprinderi concurente;
– schimbarea condițiilor de muncă, reducerile de personal, grevele, existența unui climat social negativ;
– cultura organizației nu este în acord cu evoluția social-culturală înregistrată la nivel macroeconomic.
Cauzele principale ale dificultăților, se delimitează de natura cauzei, și anume cauze exogene și cauze endogene.
Cauzele exogene sunt structurate pe următoarele categorii:
1. Restrângerea sau dispariția debușeelor de piață, care poate reprezenta:
– reducerea segmentelor de piață sau scăderea progresivă a cererii;
– falimentul sau pierderea unor clienți importanți;
– conjunctura economică nefavorabilă.
2. Reducerea marjelor de profit, prin :
– creșterea prețului la materii prime, fără posibilitatea de a se regăsi în totalitate în prețul de vânzare;
– creșterea cheltuielilor cu salariile, datorită unor reglementări noi ale legislației muncii;
– apariția de noi reglementări juridice și fiscale, care afectează nivelul cheltuielilor și veniturile;
– ponderea mare a cheltuielilor financiare, efect al unei îndatorări accentuate;
– aprecierea monedei naționale, în cazul exporturilor.
3. Creșterea puterii concurenței :
– intrarea de noi produse pe piață, care substituie produsele proprii;
– intrarea de noi concurenți pe piață, ce comercializează produse cu prețuri mici, competitive.
4. Poziția rezervată a băncilor cu privire la acordarea, în continuare, de credite.
În ceea ce privește cauzele endogene, degradarea activității economico-financiară a întreprinderii se datorează, într-o mare măsură, faptului că managerii, ca urmare a stilului rigid de conducere și a incapacității de a răspunde rapid și pertinent la schimbările care au loc în mediul de afaceri, dar și a ignorării semnalelor privind manifestarea unor riscuri legate de activitatea firmei, nu sunt avizați cu privire la factorii de vulnerabilitate.
Erorile de gestiune întâlnite în mod frecvent sunt clasificate în patru categorii și anume: erori de gestiune financiare și contabile, erori comerciale, erori de gestiune a producției, erori ale gestiunii strategice.
Declinul cererii, impactul puterii concurenței asupra propriei rentabilități, accesul dificil la sistemul de finanțare rămân cei mai importanți factori ai deteriorării poziției economice și financiare a întreprinderii. Gestiunea întreprinderii nu are capacitatea să împiedice declanșsarea acestor fenomene de natură exogenă, însă informațiile financiare obținute și abordarea unor strategii susținute în urma diagnosticului efectuat, în echivalență cu evoluția mediului de afaceri extern, aduc firma în fața unor măsuri de restructurare și de redresare care să împiedice o posibilă stare de criză.
În cazul restructurării activității trebuie avute în vedere obiective precum:
– perspectivele financiare, în mod special modalitățile de reglare a pasivului;
– perspectivele economice în vederea structurilor și activităților noi întreprinse;
– obiectivele sociale, precum nivelul și perspectivele locurilor de muncă, situațiile sociale pentru continuarea activității, reorientarea profesională.
Reorganizarea nu este un scop în sine, este o eroare încercarea de a redresa o firmă cu ajutorul subvențiilor, acordarea de credite sau soluții de supraviețuire artificială, deoarece acestea prelungesc și adâncesc starea de dificultate a întreprinderii.
Capitolul 2
Procesul de depreciere – Starea de insolvență
2.1 Semnalele de alarmă
Falimentul întreprinderilor este un proces natural, care susține viabilitatea economiei. Folosind ca surse informaționale situațiile financiare elaborate de către firmă, situațiile/evenimentele care pot anticipa se grupează în trei categorii, și anume: evenimente ușor identificabile; evenimente greu de identificat; evenimente neprevăzute.
Semnalele de alarmă pot fi analizate la nivelul principalelor activități ale întreprinderii și în principalele planuri ale acestora:
la nivelul exploatării
În planul producției se poate observa: existența unor probleme legate de calitatea produselor, o organizarea defectuoasă a procesului de fabricație, o inadaptare tehnică și tehnologică, o pondere ridicată a personalului, în comparație cu mărimea dotării tehnice, o uzură fizică și morală a mijloacelor fixe, planuri de investiții neadaptate stucturii de producție, o dotare tehnică neadaptată cu privire la reglementările de securitate a muncii sau a protecției mediului.
În plan comercial pot fi identificate: produse aflate în faza de declin, o evoluție descendentă a sectorului de activitate, nelansarea de noi produse pe piață, apariția concurenților ce produc la costuri mai mici și care comercializează noi produse, care duc la reducerea cotei de piață a întreprinderii, crize financiare înregistrate de terți, o specializare excesivă a producției, dependența de importare a materiilor prime, cu prețuri mari, ce afectează prețurile de vânzare, dependența de un număr redus de clienți și furnizori importanți.
Acestea duc în general la diminuarea cifrei de afaceri și a rezultatelor, deși pot fi și cazuri în care crește cifra de afaceri, și concomitent se înregistrează o reducere a nivelului rezultatelor.
În plan social se poate constata: neadaptarea activității la schimbările impuse de legislația muncii, un climat social instabil, greve, un nivel ridicat al coeficinetului mișcării totale a angajaților, creșterea nejustificată a cheltuielilor de personal, litigii de muncă, un nivel insuficinet de salarizare în raport cu funcția și pregătirea salariaților.
impedimentele din planul social duc la o redresare mai dificilă a întreprinderii, deoarece este importantă mobilizarea personalului în acest sens.
„Semnalele de alarmă” în plan administrativ și organizatoric pot fi: ineficiența controlului de gestiune, o conducere deficitară, inadaptarea structurii organizatorice la activitatea firmei, circuitul informațiilor între departamente și executanți-decidenți este greoi.
b) la nivel financiar sunt constatate următoarele ”semnale de alarmă”: creșterea gradului de îndatorare, dificultăți legate de nivelul trezoreriei, scăderea nivelului indicatorilor de rezultate, afectarea echilibrului financiar.
O analiză a managementului dintr-o firmă în dificultate a sesizat că, indiferent de cauzele degradării situației economico-financiare a unei întreprinderi, starea de dificultate poate fi accentuată de reacția întârziată și extrem de lentă a echipei de conducere la schimbările produse.
În situațiile în care timpul este un factor însemnat pentru redresarea întreprinderii, este dificilă schimbarea de ritm, a comportamentelor și obiceiurilor personalului și, mai ales, managerilor.
2.2 Procesul de degradare – etape
2.2.1 Fazele procesului de degradare
Eșecul unei firme este, în principiu, o chestiune de timp, poate fi rezultatul unor evenimente întâmplătoare pentru care întreprinderea nu s-a asigurat. Dacă se analizează cauzele care produc deprecierea situației economico-financiare a unei firme, se poate ajunge la concluzia că fiecare firmă are drumul ei către faliment. Dificultățile pot fi ăntâmpinate de firme mici, dar și de firme mari, firme cu o activitate îndelungată sau firme tinere, întreprinderi care activează în economii stabile sau în cele instabile.
Se consideră că falimentul este “o funcție de trei mari variabile: capacitatea individuală a proprietarilor și a managerilor, caracteristicile industriei, și mediul economic în care acționează.”
Pentru a putea fi identificate etapele prin care o întreprindere trece din momentul în care întâmpină dificultăți, au fost grupate trei faze ale vieții unei firme în dificultate:
1. Faza de degradare este cauzată de erori de gestiune. Aceasta poate dura în medie între 2-4 ani, iar măsurile care pot să se ia sunt de restructurare a activității firmei. Caracteristicile acestei faze sunt următoarele: diminuarea rezultatelor, stagnarea sau reducerea activității de exploatare, creșterea costurilor de producție.
Situațiile financiare reflectă evoluții nefavorabile ale indicatorilor utilizați, iar în planul exploatării se întâmplă frecvent ca firma să nu își poată păstra nivelul costurilor de fabricație și calitatea produselor. Atunci , întreprinderea ori pierde segmente importante de piață, și își menține prețurile de vânzare, ori își diminuează rentabilitatea și își micșorează prețurile.
2. Faza de dificultate este faza în care întreprinderea atinge un grad de vulnerabilitate mărit. Cauzele care au stat la baza deprecierii situației economico-financiare a firmei au generat multiple efecte care au determinat noi efecte la rândul lor. Situația se deteriorează rapid, perioada durează în medie 2-6 luni maxim un an, și este necesară luarea de măsuri de redresare deoarece degradarea este deja evidentă.
În această fază. rotația activelor nu mai asigură lichiditățile necesare plății datoriilor, iar, pe lângă scăderea rentabilității, aceasta determină o diminuare a fondului de rulment. Efectele în această fază sunt imediate, datoriile financiare cresc și absorb în mare parte rezultatul exploatării. Deseori, în acest stadiu, firma este nevoită să apeleze la acționari pentru majorări de capital sau să dezinvestească.
3. Faza de criză (colaps) se definește prin creșterea dificultăților la nivelul trezoreriei, din cauza lipsei de fond de rulment. Ca rezultat, dificultățile întâmpinate în continuare în exploatare duc la epuizarea mijloacelor financiare. Supraviețuirea firmei va depinde de timpul în care aceasta ar putea suporta reducerea rentabilității, o trezorerie netă negativă și diminuarea credibilității față de terți. În faza aceasta, întreprinderea poate intra în situația de încetare de plăți, fiind posibilă inițierea unei proceduri judiciare de reabilitare sau de lichidare.
2.2.2 Nivelele deprecierii activității întreprinderii
Deprecierea actvității întreprinderii se delimitează trei niveluri: o depreciere economică, o depreciere a situației financiare și o depreciere din punct de vedere juridic.
Din punct de vedere juridic, riscul de faliment al întreprinderii, nu este decât rezultatul deprecierilor economico-financiare. El sancționează incompetența întreprinderii de a genera un surplus de resurse financiare care să remunereze factorii implicați în crearea acestuia și de a-și achita angajamentele la scadență.
Dificultățile de ordin economic reprezintă pierderile structurale sau cronice. Adică firma nu mai este rentabilă și generează un surplus de cheltuieli față de venituri. Modul cel mai ușor de a detecta non-profitabilitatea activității îl reprezintă utilizarea unui indicator care analizează exploatarea(”excedentul brut de exploatare”). Acest indicator nu ține seama de politicile fiscale și financiare și are la bază cuantumul valorii adăugate obținute de firmă în procesul de producție, adică, bogăția creată prin efortul propriu al întreprinderii.
E.B.E. = Valoare adaugată + Subvenții – (Impozite și taxe + Cheltuieli de personal)
Valoarea indicatorului poate fi negativă, înregistrându-se un deficit brut de exploatare. Cel mai avansat stadiu al degradării economice este atins atunci când firma consumă resurse fără a fi capabilă să obțină producție. În cazul acesta valoarea adăugată este negativă și induce un deficit avansat al exploatării.
În cazul deprecierii financiare, firma nu poate să facă față datoriilor scadente, deaorece datoriile pe termen scurt fiind sunt superioare activelor sale realizabile. Trezoreria netă negativă pune întreprinderea în situația întâmpinării incidențelor de plată, aceasta ducând la deprecierea imaginii sale față de partenerii de afaceri. Prin atingerea nivelului financiar de depreciere a situației întreprinderii, aceasta este pusă în fața riscului de faliment. De aceea, mărimea financiară a degradării situației firmei constituie fundamentul definirii conceptului de “întreprindere în dificultate”.
Aspectul juridic al deprecierii de fapt sancționează legal situația întreprinderii. Acesta are ca premise deprecierea economică și cea financiară. Deprecierea juridică presupune constatarea insolvabilității întreprinderii, dizolvarea în timp scurt a întreprinderii ca persoană juridică. “O întreprindere este considerată în dificultate atunci când se află în stare de încetare de plăți, adică atunci când nu poate face față datoriilor sale exigibile cu sumele de bani disponibile”, conform legislației privind procedura reorganizării și lichidării judiciare a întreprinderilor.
În acest caz, legea prevede înaintarea unei proceduri de lichidare sau reorganizare judiciară. În practică se stabilește greu momentul cel mai oportun în care ar putea fi inițiată o procedură judiciară pentru salvarea întreprinderii. Intervenția juridică poate fi precoce (se poate genera o lichidare parțială a activelor sau o reorganizare a activității, iar atunci este implicată și o reorganizare juridică prin transpunerea datoriilor în acțiuni, fuziunea cu altă firmă).
2.3 Starea de insolvență
2.3.1 Criterii de compromitere a continuării activității
Starea de alertă reprezintă consecința dezechilibrelor economico-financiare înregistrate de firmă. Aceasta este declanșată în momentul în care există eventualitatea ca principiul contabil al “continuității exploatării” să fie afectat. De regulă, o entitate îndeplinește acest criteriu numai dacă nu există indicații care să ducă la o concluzie contrară.
Ion Anghel definește principiul continuității exploatării “ca fiind o stare de echilibru a fluxurilor financiare, pe perioada diagnosticată, a unei organizații independente, fără o reducere sensibilă a ritmului și nivelului de activ”.
Uniunea Europeană a Experților Contabili evidențiază fapte de natură a compromite continuitatea exploatării, cum sunt:
1. prezența unui fond de rulment negativ sau a unui rezultat net negativ; în funcție de mărimea capitalului investit, rezultatul poate avea ca efect o situație netă negativă a entității.
2. utilizarea unor credite curente pentru finanțarea investițiilor.
3. gestionarea ineficientă a resurselor materiale, umane
4. imposibilitatea reînnoirii creditelor
5. utilizarea noilor împrumuturi pentru onorarea celor vechi și imposibilitatea reglării creditelor la scadența normală
6. evenimente grave în exploatare (finalitatea unui contract de asigurare a continuității producției, falimentul unor furnizori, clienți, etc).
7. o organizare și o conducere a întreprinderii ineficientă (indisponibilitatea unui manager calificat în luarea unor decizii strategice).
Continuitatea exploatării poate fi afectată atât de dificultăți economico-financiare, cum sunt: obținerea unor rezultate negative accentuate, acumularea unor datorii importante către creditori, diminuarea capacității de operare a firmei, cât și de dizolvarea voluntară a firmei. Aceasta din urmă are la bază decizii manageriale cu privire la vânzarea întreprinderii și la încheierea activității pentru care a fost înființată entitatea.
Auditul financiar-contabil are un rol important în reglarea unor disfuncții din activitatea economico-financiară desfășurată de întreprindere în timp util. Trebuie avut în vedere faptul că opinia analistului sau a auditorului poate întări vulnerabilitatea firmei și probabilitățile de a intra în faliment. În mod esențial, există două tipuri de informații ce trebuiesc luate în considerare și anume informații care privesc solvabilitatea (evoluție negativă, limitarea accesului la credite sau pierderi operaționale și informații interne ( eventualele pierderi ale unor manageri-cheie, cum ar fi procedurile legale).
Aprecierea continuității exploatării poate fi foarte dificilă și sensibilă, iar analiza, prin metodele și tehnicile de diagnosticare a stării de sănătate a întreprinderii, aduce un sprijin semnificativ în efortul de asigurare a continuării activității.
2.3.2 Declanșarea stării de insolvență și necesitățile economico-juridice
Semnalul dat de întreprindere cu privire la faptul că investiția este în pericol este atunci când entitatea nu își mai poate îndeplini obligațiile contractuale de plată. Acesta nu este primul semn al dificultăților întreprinderii, însă este situația care permite creditorilor să ia măsuri pentru minimizarea pierderile.
Creditorii trebuie să ia o decizie, în acest moment, aceea de lichidare a întreprinderii, situație în care se constituie procedura de faliment așa cum este prevăzută în art. 77 a Legii 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului sau aceea de menținere a întreprinderii în viață, prin reorganizare judiciară.
Conform art. 29, alin. 1, din Legea falimentului, “orice creditor care are o creanță certă, lichidă și exigibilă poate introduce la tribunal o cerere împotriva unui debitor care, timp de cel puțin 30 zile, a încetat plățile”.
Decizia de intrare în faliment se poate lua în mai multe situații. Dintre acestea se pot evidenția următoarele: debitorul și-a comunicat intenția de a intra în faliment sau nu a anunțat intenția de a se reorganiza, nici una dintre părțile participante nu a propus un plan de reorganizare ori acestea nu au fost acceptate, desfășurarea activității debitorului pe parcursul reorganizării aduce deficit averii sale, obligațiile de plată nu sunt îndeplinite potrivit planului de reorganizare confirmat.
„Prin insolvență se înțelege acea stare a patrimoniului debitorului, caracterizată prin incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile”, după cum menționează art. 1, alin. 2 din Legea nr. 64/1995 modificată și completată prin Ordonanța nr. 38/2002.
Legislația românească privind insolvența corectează o serie de aspecte care erau neclare sau nefuncționale, astfel, există trei opțiuni disponibile întreprinderilor în dificultate ce vizează depășirea stării de insolvență:
1)Firmele care înregistrează o insolvabilitate tehnică pot începe negocieri cu creditorii, pentru a prelungi perioada de timp pentru onorarea datoriei și a dobânzilor aferente sau pentru a reduce rata dobânzii la datoriile scadente. Este o situație în care implicațiile juridice și economice sunt reduse substanțial, dificultățile entității fiind trecătoare.
Acest tip de restructurare, se realizează prin două modalități, în afara procedurilor legale și anume printr-o amânare la plată a obligațiilor scadente și printr-un acord prin care creditorii reduc în mod voluntar drepturile asupra debitorului.
Reorganizarea în afara legii falimentului are câteva avantaje precum: minimizarea cheltuielilor legale și administrative necesare inițierii unei proceduri juridice, salvarea firmei în dificultate financiară și astfel creditorii nu își pierd clientul și rentabilitate mare pentru creditori comparativ cu demersul juridic. Un posibil dezavantaj poate fi menținerea structurii manageriale.
2)O altă posibilitate, utilizată în cazuri de “suferință financiară” este reorganizarea judiciară. După procedura inițială a procesului de declarare a stării de insolvență, părțile participante vor decide dacă firma are o valoare mai mare lichidată sau menținută “în viață”.
În acest caz, situațiile au un grad mult mai ridicat de complexitate, iar implicațiile economice și juridice sunt următoarele:
– firma este recunoscută în stare de insolvență, ne fiind capabilă să-și onoreze obligațiile de plată la scadență și chiar de a nu-și putea îndeplini aceste datorii în totalitate prin lichidarea activelor.
– trebuie să fie asigurate resurse pentru mărirea capitalului de lucru și reabilitarea unor active
– necesitatea identificării și eliminării cauzelor ce privesc exploatarea și managementul dificultăților.
Eșecul aplicării planului de reorganizare poate duce firma în dificultate la faliment.
3) Opțiunea extremă în ce privește declanșarea stării de insolvență este falimentul, lucru ce determină dizolvarea societății debitoare.
Decizia instalării stării de faliment are consecințe economice și juridice:
– notificarea intrării în faliment;
– ridicarea dreptului de administrare a debitorului;
– utilizarea lichidării activelor și plata datoriilor
– dizolvarea firmei (încetarea activității economice).
Astfel, decizia intrării sau nu a unei entități în faliment ar trebui să îl constituie rezultatul unei analize aprofundate a cauzelor care au determinat starea de insolvență a acesteia.
2.3.3 Consecințele declanșării stării de insolvență
Declararea și instalarea unei stări de faliment are consecințe materiale și psihologice. Întreprinderea în dificultate va suporta costuri direct proporționale cu periculozitatea situației economico-financiare în care este. Totodată, firma poate înregistra și scăderi ale cursului acțiunilor, ce se poate numi “cost economic al falimentului”.
Costurile legate de starea de faliment a unei întreprinderi se pot clasifica astfel:
– costuri directe sunt formate din, contabili, taxe legale, administratorul implementării practicii de reorganizare sau faliment, experți-evaluatori, lichidatorii, avocați. Costurile directe cresc direct proporțional cu măsură avansării aplicării procedurii: în ceea ce privește reorganizarea costurile sunt mai reduse,dar dacă se aplică un plan de lichidare sau se instalează stare de faliment rezultă apariția unor elemente noi, precum remunerația lichidatorului, a experților care evaluează activele pentru vânzări, taxe de licitație.
– costuri indirecte sunt compuse din pierderile de valoare a acțiunilor, scăderea competitivității firmei, costuri de exploatare mari determinate de pierderea managerilor-cheie. Aceste costuri au un nivel considerabil, însă orice progres în stabilirea cauzelor degradării situației entității și în aplicarea măsurilor de corecție poate minimiza costurile.
Declanșarea unei proceduri judiciare privind insolvența firmei, induce și efecte psihologice, care se materializează în costurile indirecte ale aplicării procedurii. Este dificil pentru o întreprindere declarată în dificultate, să își protejeze informațiile confidențiale puse la dispoziția lichidatorului sau administratorului.
Partenerii și mediul de afaceri au reacții previzibile în acest caz:
– furnizorii vor renunța la relațiile cu firma;
– în baza documentelor depuse pentru obținerea de finanțări extreme, băncile vor reacționa justificat;
– pierderea dinamismului și creșterea agresivității concurenților;
– clienții vor căuta alți furnizori, ceea ce va determina scăderea cifrei de afaceri și creșterea pierderilor;
– la reacțiile personalului va crește vulnerabilitatea firmei la conjuncturile dezavantajoase ale pieței.
Tratamentul juridic al stării de insolvență are nevoie de un minim de confidențialitate, întrucât riscă să accelereze declinul întreprinderii, iar în cazul reorganizării activității face ca aplicarea planului să fie dificilă.
Fig. 2.2 – Impactul lipsei de confidențialitate asupra stării firmei
Capitolul 3
Modalități de diagnosticare a întreprinderilor în dificultate
3.1 Necesitatea și rolul diagnosticului
Deprecierea economico-financiară a activității unei întreprinderi nu se realizează niciodată în mod aspru. Ea are la bază existența unor cauze profunde, ce trebuiesc cunoscute, analizate și corectate în mod rapid. Nici o soluție nu este posibilă atunci când managerii nu au cunoștință despre posibilitatea unei stări de dificultate. Din această cauză degradarea se agravează dacă nu se produce la timp o diagnosticare a activității și totodată un plan de redresare.
Diagnosticul întreprinderii se bazează pe identificarea punctelor slabe și a punctelor forte ale activități. Cele slabe pentru a le corecta, iar cele forte pentru a le valorifica cu rezultate mai bune. În cazul unei întreprinderi în dificultate, diagnosticul necesită două restricții și anume, trebuie să fie rapid și pertinent.
Fiecare întreprindere trebuie să aibă în vedere faptul că evoluează într-un mediu de oportunități și riscuri. Diagnosticul entităților în dificultate trebuie să evalueze potențialul și atuurile afacerii. Un diagnostic corect și complet cuprinde analiza mediului concurențial, evaluarea riscurilor, a oportunităților activității, definirea unei strategii sociale, financiare și economice de remediere a dificultăților.
În concluzie, nu trebuie confundat diagnosticul cu redresarea, acestea fiind douădemersuri diferite cu toate că unul e condiționat de celălalt.
3.2 Indicatorii afectați ai întreprinderilor în dificultate
Diagnosticul în cazul întreprinderilor în dificultate determină continuitatea activității entității. Acesta trebuie să permită determinarea sigură a originii dificultăților întâmpinate de întreprinderii și trebuie să se desfășoare rapid. În același timp este de dorit să se afle dacă firma poate fi redresată. Dacă poate fi redresată atunci diagnosticul trebuie să stabilească măsurile ce trebuie să le aibă în vedere firma pentru reluarea activității în condiții de durabilitate.
Metodologia de diagnosticare a societăților în dificultate presupune în primul rând formularea unui pre-diagnostic, care determină gradul de deteriorare a stării economico-financiare și proveniența dificultăților.
Demersul pre-diagnosticului presupune parcurgerea a patru etape importante și anume: declanșarea diagnosticului (identificarea semnalelor de alarmă și a simptomelor înregistrate), analiza propriu-zisă (analiza cauzelor dezechilibrelor financiare), enunțarea concluziilor ( identificarea cauzelor dificultăților regăsite), enunțarea recomandărilor.
Formele de manifestare a dificultăților sunt redate de scăderea accentuată a lichidităților, de reducerea pragului de rentabilitate al firmei sau de manifestarea îmbinată a celor două procese.
Lichiditatea și rentabilitatea sunt considerate marile axe ale valorificării informațiilor din documentele contabile de sinteză. Cea mai delicată situație pentru întreprindere este încetarea plăților și nu obținerea de pierderi. Nivelul lichidităților societății reprezintă premisa capacităților de supraviețuire ale firmei, în ceea ce privește viitorul apropiat, pe când rentabilitatea poate fi un obiectiv pe termen lung al firmei.
Fig. 3.2 – Deprecierea situației economico-financiare și consecințele acesteia
Fondul de rulment reprezintă o premisă a lichidității. În întreprinderile în difucltate acesta este, de multe ori, insuficient, ceea ce conduce deseori la încetarea plăților.
De multe ori, fondul de rulment înregistrează valori negative datorită faptului că capitalurile permanente se află sub nivelul activelor imobilizate. Astfel, o primă etapă a procesului de redresare ar fi de a reface un fond de rulment care să ofere o siguranță a continuării activității firmei, astfel, trebuie calculată nevoia de fond de rulment totală.
Fondul de rulment inferior nevoii de fond de rulment determină tensiuni ale trezoreriei. Relația dintre FR și NFR este cunoscută ca fiind una fundamentală în realizarea echilibrului financiar al firmei, diferența reprezentând valoarea trezoreriei nete a întreprinderii.
Starea „dilematică” a trezoreriei caracterizează starea financiară a firmelor în dificultate. În ceea ce privește natura economică, la baza dificultății stă un nivel redus de rentabilitate din cauza lipsei de lichidități și chiar lipsa performanțelor. Cauzele acestora pot fi determinate de declinul sau stagnarea vânzărilor, în majorarea cheltuielilor, nejustificate de mărimea calității produselor. În general, aceste întreprinderi străbat un proces de degradare îndelungat.
După natura dificultăților întâmpinate, ținând cont de cauzele și intensitatea influenței, indicatorii sunt afectați în mod distinct:
a) Criza de creștere – este evidențiată de o crește într-un ritm accelerat al cifrei de afaceri, fondurilor proprii și fondului de rulment. Astfel că, o creștere susținută are nevoie de un nivel mare de finanțare. Este cazul întreprinderilor care sunt în fața unor creșteri prea accelerate în raport cu cât le aprobă profiturile obținute și capitalurile investite inițial.
b) Erodarea poziției concurențiale (suprastocajele) – în acest caz creșterea cifrei de afaceri este mică. Întreprinderile care continuă să producă în același ritm în ciuda unei situații de piață mai puțin favorabilă acumulează stocuri. Pentru creșterea vânzărilor acestea acordă dispoziții de plată mai îndelungate clienților lor, determinând astfel existența unei nevoi de fond de rulment care are o creștere mai rapidă decât cea a fondului de rulment și a cifrei de afaceri.
c) Erori în politica de finanțare – inadaptarea structurii financiare este analizată pe parcursul a trei exerciții financiare consecutive prin identificarea ratei cifrei de afaceri și a fondului de rulment. În condițiile acestea, firmele care au dorit să își majoreze finanțarea prin surse externe au fost constrânse să cotracteze credite cu dobânzi mari, care mai apoi nu au putut fi acoperite de rentabilitatea economică degajată.
d) Diminuarea rezultatelor sau absența performanțelor- în această situație degradarea financiară este determinată de efectul unor costuri nejustificate, ineficiente în comparație cu reducerea nivelului vânzărilor. Factorii externi au un rol semnificativ în aceste situații de dificultate.
e) Erorile de gestiune se observă prin compararea evoluției unor posturi de cheltuieli cu cea a cifrei de afaceri. Aceasta este o situație caracteristică întreprinderilor private, mici, acolo unde managementul este slab.
f) Cauze accidentale – acestea au ca soluție constituirea de provizioane. Aceste cheltuieli sunt normale, atâta timp cât susțin activitatea întreprinderii împotriva unor riscuri. Firmele care nu au încheiate contracte de asigurare sau nu au constituite provizioane și sunt victime ale unor accidente, chiar dacă au o bază financiară solidă, o activitate profitabilă, pot să dea faliment.
3.3 Metode de diagnosticare utilizate de analiza economico-financiară
Metodele de analiză financiară a riscului de faliment pot fi clasificate în :
• metode tradiționale;
• metode moderne
3.3.1 Metode tradiționale de diagnosticare
3.3.1.1 Analiza conturilor anuale pe baza indicatorilor valorici
Analiza situației financiare a entității pe baza indicatorilor valorici dă posibilitatea de a verifica și detecta ușor nivelul de rentabilitate al firmei și gradul de lichiditate, recunoscând dacă există sau nu dificultăți economice sau financiare.
Analiza structurilor financiare
Bilanțul patrimonial, care are ca obiectiv măsurarea lichidității, ușurează determinarea a trei indicatori valorici și anume: fondul de rulment (FR), necesarul de fond de rulment (NFR) și trezoreria netă (TN).
Fondul de rulment reprezintă valoarea absolută a surselor permanente utilizate pentru finanțarea activelor circulante sau partea surselor stabile destinate finanțării activelor ciclice.
Acest indicator se calculează în două moduri:
ca diferență între capitalul permanent și imobilizările nete: FR = Cpm – Ain
unde:
Cpm – capital permanent Ain – active imobilizate nete.
ca diferență între activele circulante și datoriile pe termen scurt: FR = Ac – Dts
unde:
Ac – active circulante Dts – datorii pe termen scurt
Fondul de rulment reprezintă o necesitate pentru marea majoritate a întreprinderilor, deoarece constituie o marjă de siguranță.
Se pot delimita elementele care condiționează mărimea capitalului de lucru al entității, și anume:
– sectorul de activitate: sfera serviciilor trebuie să aibă un fond de rulment care are rolul de a adapta decalajul dintre încasarea creanțelor și perioada de utilizare a obligațiilor până la scadență.
– dimensiunea firmei: nicio firmă nu poate evita problemele ce privesc rotația stocurilor și recuperarea creanțelor.
– politica financiară a întreprinderii: o autonomie financiară mare, are olimită în ceea ce privește finanțarea exploatării la resursele proprii, ceea ce determină lipsa de flexibilitate în garantarea lichidităților în condiții deosebite.
– ciclul de viață al întreprinderii: în etapa de creștere – maturitate a întreprinderii, aceasta trebuie să aibă un fond de rulment ridicat pentru a putea acoperi suplimentul de stocuri necesare exploatării.
Necesarul de fond de rulment (NFR) reprezintă cuantumul activelor ce trebuie finanțate din fondul de rulment, respectiv activele ciclice care urmează să fie finanțate din surse stabile.
Necesarul de fond de rulment (NFR) se calculează astfel:
NFR = Active circulante – Resurse ciclice
sau:
NFR=(Active circulante-Disponibilități și plasamente)-[Obligații pe termen scurt-(Credite curente+Sold creditor la bănci)]
Necesarul de fond de rulment este în strânsă legătură cu ciclul de exploatare și cu nivelul de activitate. Prelungirea decalajului dintre fluxuri este în defavoarea întreprinderii, ducând la o creștere a necesarului de lichidități și, ca urmare, chiar un deficit monetar.
Oscilațiile nivelului NFR sunt influențate de: nivelul activității și de schimbările sezoniere ale acesteia, reglementările legale ale termenelor de plată și încasare, derularea relațiilor cu terții, caracteristicile sectorului de activitate.
Evoluția indicatorului se află în legătură strânsă cu evoluția vânzărilor. Creșterea superioară a necesarului de fond de rulment indică deficiențe în ciclul de exploatare și totodată o depreciere a legăturile cu partenerii de afaceri.
Trezoreria netă (TN)
Analiza trezoreriei reprezintă analiza echlibrului financiar pe termen scurt când se compară o mărime relativ constantă (fondul de rulment) cu o mărime fluctuantă (necesarul de fond de rulment).
Trezoreria netă = Fond de rulment – Necesar de fond de rulment
Trezoreria este imaginea disponibilităților monetare și a plasamentelor pe termen scurt, apărute din evoluția curentă a încasărilor și plăților, respectiv prin plasarea excedentului monetar. Încasările și plățile înfățișează operațiunile realizate de întreprindere. Acestea sunt operațiuni de intrare de trezorerie sau operațiuni de ieșire de trezorerie.
Tendința descrescătoare al TN evidențiază o situație financiară ingrată, exprimându-se nivelul lichidităților de care dispune întreprinderea.
Analiza mecanismelor de constituire și evoluție a trezoreriei nete, este un instrument cu grutate în identificarea dificultăților financiare ale entității.
B) Analiza performanțelor
Echilibrul financiar este preocuparea fundamentală pentru o întreprindere în dificultate. Chiar și ala satisfacerea cerințelor de lichiditate nu garantează atingerea unui nivel al performanțelor întreprinderii satisfăcător.
În analiza performanțelor întreprinderii se au în vedere următorii indicatori: cifra de afaceri, valoarea adăugată, indicatori de rentabilitate (rezultatul exploatării, rezultatul curent, rezultatul brut al exercițiului etc.).
Cifra de afaceri are un rol esențial în analiza performanțelor întrerinderii. Aceasta apreciează locul întreprinderii în sfera ei de activitate, a aptitudinii de desfășurare a diferitelor activități în manieră profitabilă, a poziției pe piață. Studierea cifrei de afaceri se raportează în permanență la poziția firmei, astfel că obținerea rezultatelor negative reflectă slăbiciunea întreprinderii din punctul acesta de vedere. Cifra de afaceri reprezintă totalitatea vânzărilor/serviciilor prestate.
CA = Σqvi.pi , unde: CA = cifra de afaceri
qvi = cantitatea vândută din sortimentul i
pi = prețul de vânzare pentru sortimentul i
Soldurile intermediare de gestiune sunt indicatori de rentabilitate care duc la determinarea rezultatului brut al exercițiului. Acestea se calculeaza pe baza datelor din contul de profit și pierdere, și anume: marja comercială (MC); producția exercițiului (Qe); valoarea adăugată (VA); excedentul brut din exploatare (EBE).
Marja comercială permite determinarea rezultatului realizat din vânzările de mărfuri. În cazul întreprinderilor de comerț trebuie realizată analiza marjei comerciale pe tipuri de mărfuri pentru a identifica factorii care duc la scăderea vânzărilor la unele sortimente sau la piețe cu o concurență puternică.
Producția exercițiului este definită ca fiind valoarea producției globale a firmei într-un exercițiu financiar. Producția este exprimată în costuri de producție. Acest indicator este util pentru că identifică deficiențele activității entității, pentru că relațiile dintre indicatorii valorici ai producției și comercializării ghidează factorii de decizie în luarea măsurilor de redresare privind aceste stadii ale ciclului de producție.
Valoarea adăugată reprezintă rezultatul întreprinderii care are ca funcție remunerarea factorului uman, statului și investitorilor de capital tehnic și financiar. Pentru diagnosticarea firmelor în dificultate trebuie să ține seamă de faptul că o valoare adăugată mică vine de la utilizarea unor tehnologii vechi, a lipsei personalului calificat sau o dependență crescută față de furnizorii de materiale și servicii.
Excedentul (deficitul) brut din exploatare reprezintă rezultatul obținut după remunerarea personalului și a statului. EBE este important pentru investitorii de capital, deoarece reprezintă fluxul disponibilităților emanat de ciclul de exploatare. Totodată, este un rezultat ce prezintă potențialul de lichidități pentru a finanța în continuare exploatarea. Valoarea negativă a indicatorului pune în discuție continuitatea exploatării.
EBE = Venituri monetare din exploatare – Cheltuieli monetare din exploatare
Soldurile intermediare de gestiune nu pot identifica decât din punct de vedere al rentabilității dificultățile întâmpinate de întreprindere.
3.3.1.2 Metoda ratelor
Ratele reprezintă raportul dintre două mărimi comparabile, unind informații cu conținut economic asemănător. Ratele sunt utilizate în evaluarea poziției financiare și a performanțelor înregistrate de firmă în activitatea anterioară, și în executarea unor previziuni ale activității viitoare a acesteia.
Teoria economică avansează un număr de peste 150 de rate financiare. În practică, se utilizează într-un număr mai restrâns, adaptat la obiectivul diagnosticării. Folosirea unei game mai mari de rate nu înseamnă neapărat o relevanță crescută a concluziilor analizei.
Se disting mai multe categorii de rate economico-financiare:
Rate de lichiditate și solvabilitate
Lichiditatea întreprinderii este o formă a echilibrului financiar, fiind percepută în literatura de specialitate în mai multe sensuri:
în sens foarte larg, ca fiind capacitatea unor active de a fi transformate, la un moment dat în bani și ca fiind capacitatea pe care o are o întreprindere de a acoperii, prin elemente patrimoniale de mijloace circulante active, obligații pe termen scurt, ca elemente de pasiv (lichiditatea patrimonială).
în sens restrâns, ca fiind capacitatea întreprinderii de a satisface prompt din disponibilități și alte plasamente lichide, în maximum 10-20 zile, obligațiile exigibile.
Ratele de lichiditate îmbracă următoarele forme :
Rata lichidității generale =Active curente / Datorii curente
Rata lichidității curente sau generale (Rlc) reprezintă capacitatea îfirmei de a-și achita obligațiile pe termen scut din activele de exploatare.
Rata lichidității reduse = (Active curente − Stocuri) / Datorii curente
Rata lichidității reduse (Rlr) reprezintă capacitatea firmei de a-și achita obligațiile pe termen scurt din acele active circulante ce pot fi rapid transformate în disponibilități.
Rata lichidității imediate (Rata trezoreriei) =
Rata lichidității imediate (Rli) se referă la elementele lichide ale activului cu obligațiile pe termen scurt, reflectând capacitatea întreprinderii de a-și onora promt datoriile pe termen scurt cu specificarea că se ține cont de disponibilitățile existente.
Rata solvabilitătii globale arată măsura în care datoriile totale pot fi acoperite pe seama activelor.
Rata solvabilității globale =
Se urmărește ca nivelul ratei să fie inferior valorii de 1,5.
2. Rate de rotație (de activitate) reprezintă eficiența cu care firma își folosește activele disponibile. După structura activului, se pot delimitata următoarele rate de rotație:
Rata rotației activului total =
Această rată relaționează nivelul vânzărilor cu capacitatea ei de activitate. Un nivel mai redus în comparație cu media pe sector arată o gestionare ineficientă a activelor, ceea ce conduce la decizii de creștere a vânzărilor sau valorizarea activelor fără capacitate de generare de profit.
Rata de rotație a activelor imobilizate =
Această rată măsoară nivelul de utilizare a activelor fixe. Rata de rotație a activelor imobilizate este influențată direct de amortizarea activelor. Totodată, în condiții de inflație poate determina concluzii greșite ale utilizării activelor fixe și este o rată sensibilă la reevaluările de active.
Rata de rotație a activelor curente =
Rata este influențată de următoarele elemente: rotația stocurilor și rotația creanțelor, respectarea termenelor de plată de clienți. Atâta timp cât clienții își achită obligațiile conform clauzelor prevăzute în contract, cifra de afaceri și creanțele trebuie să meargă spre aceiași direcție, necontând nivelul de activitate.
3. Rate de îndatorare reprezintă gradul de finanțare a întreprinderii din surse externe. Acestea sunt afectate în mod direct de deciziile care privesc alocarea capitalurilor, deciziile de investiții și de necesitățile prezente de finanțare a activității sau de plată a datoriilor.
Ratele de îndatorare sunt evidențiate sub următoarele forme:
Rata îndatorării globale =
Această rată măsoară proporția de finanțare externă. Atunci când pierderile sunt mai mari decât capitalurile proprii, această rată atinge 100% și se pune în discuție falimentul, în cazul în care nu se produce o majorare a capitalului social.
Rata îndatorării pe termen lung =
Chiar dacă un nivel crescut al ratei este corelat cu creșterea stabilității financiare și se majorează fondul de rulment, există aspecte legate de această rată care poate determina dificultăți financiare cum sunt: datoriile pe termen lung includ datoriile fiscale sau comerciale întârziate la plată, care deteriorează imaginea firmei; neachitarea dobânzilor la credite, la termenele stabilite, din cauza incapacităților de plată imediate.
Rata îndatorării pe termen scurt =
Această ultimă rată prezintă o mare importanță în vederea finanțării activității curente a firmei din creditele de trezorerie, putând fi afectat echilibrul financiar.
4. Ratele de rentabilitate se referă la analiza rentabilității activității desfășurate de firmă.
Pentru analiza rentabilității economice sunt folosite următoarele rate: rata rentabilității economice brute și rata rentabilității economice nete.
Rata rentabilității economice se determină astfel:
*100
Nivel optim al acestei rate este considerat a fi 9-15%. În industrie ratele de rentabilitate economică ridicate sunt realizate pe seama cotelor de profit mari și nu prin rotația mai rapidă a activelor. În comerț se operează cu marje de profit mai scăzute, însă beneficiază de o rotație mai mare a activelor.
Masurile de creștere a ratei rentabilității economice se referă la accelerarea vitezei de rotație a activului total și sporirea ratei rentabilității comerciale.
Importanța ratei rentabilității economice este determinată și de poziția ei în sistemul de factori ce influențează nivelul ratei rentabilității financiare. Rata rentabilității finanicare se calculează astfel:
Rf = Profit net * 100
Capital propriu
Utilizarea ratelor are următoarele avantaje: permit compararea rentabilității și riscului unor întreprinderi de dimensiuni diferite și din ramuri diferite, apreciază starea de sănătate a firmei, stau la baza formulării unor predicții privind situația și performanțele financiare ale firmei. Totodată, limitele acestor rate constă în aspecte precum: dificultatea comparației cu media ramurii ăn cazul firmelor cu activitate diversificată și analiza ratelor financiare în cazul inflației sau în cazul firmelor aflate într-o etapă de dezvoltare se cere o judecată atentă.
3.3.2 Metode și tehnici moderne de diagnostic
3.3.2.1 Analiza SWOT- metodă de diagnostic global
Analiză SWOT permite identificarea punctelor tari și slabe ale activității întreprinderii. Aceastea pot influența starea actuală a firmei și conduc la luarea de decizii în privința continuării activității entității aflate în dificultate. Analiza punctelor tari, punctelor slabe, a oportunităților și a riscurilor este o tehnică utilă în identificarea trăsăturilor cheie ale mediului în care firma își desfășoară activitatea și care o influențează.
Modelul de analiză S.W.O.T. admite ca situația unei firme să fie cunoscută, din punct de vedere al mediului intern și al celui extern. Ambele medii sunt controlate și analizate prin separare, ca să se poată delimita o graniță între cele două. Factorii de mediu interni sunt clasificați în “puncte forte-puncte slabe”, iar cei de mediu extern reprezintă oportunitățile, dar și amenințările intervenite în activitatea firmei.
Utilizarea analizei SWOT se face în mod calitativ sau cantitativ. În ceea ce privește calitatea, punctele tari și slabe sunt au la bază analiza resurselor și competențelor în conducerea firmei. Analiza se concentrează pe următoarele zone-cheie a activității întreprinderii :
1. Piața produsului, se referă la ponderea pe piață, la gama de produse și la poziția produsului în mediul său de viață;
2. Poziția financiară a firmei este studiată cu ajutorul indicatorilor de analiză a structurii activului și a capitalurilor firmei;
3. Din punct de vedere tehnologic, sunt identificate aspecte precum cheltuielile pentru cercetare-dezvoltare, utilizarea și accesul la licențe străine, decalajul tehnologic față de entitățile din sector.
Firma, în general, ar trebui să își orienteze avantajele către exploatarea oportunităților oferite de piață, către blocarea riscurilor și scăderea influenței punctelor slabe. Necesitatea efectuării diagnosticului mediului extern de afaceri al firmei, acesta se termină prin stabilirea factorilor de succes pe piață. Pentru ca entitatea să acționeze favorabil în mediul său extern, este necesară stabilirea oportunităților și a ipostazelor care pun bariere în realizarea obiectivelor.
Printre punctele tari și oportunitățile întreprinderii se numără:
dezvoltarea tehnologiilor;
stabilizarea clientelei;
puterea față de furnizori sau clienți;
calitatea produselor și serviciilor.
În privința punctelor slabe și a riscurilor se pot menționa:
concurența noilor intrați pe piață
caracterul sezonier al activității;
piețe în declin;
dependența de piețele externe
3.3.2.2 Metoda scorurilor
Deoarece rezultatele financiare se deteriorează din ce în ce mai repede, apare necesitatea tot mai evidentă a informațiilor mult mai exacte cu privire la viitor și la riscul de faliment. În urma acestei necesități, practica, cercetători și specialiștii au elaborate o metodă de predicție a riscului de faliment, numită metoda scorurilor, care crează o ameliorare a analizei tradiționale bazată pe ratele financiare.
În teoria economică au fost redactate o serie de modele bazate pe metoda scorurilor, dintre care cele mai cunoscute sunt : modelul Altman, modelul Conan și Holder, modelul Băncii Franței, etc.
Modelul lui Altman se prezintă astfel:
Z = 1,2.R1 + 1,4.R2 + 3,3.R3 + 0,6.R4 + 1,0.R5
În acest model, variabilele R1 ….R5 sunt indicatori economico-financiari, coeficienții cu care sunt potențați indicatorii sunt statici și exprimă ponderea sau importanța variabilei în evaluarea riscului de faliment.
R1 = Fond de rulment
Total active
R2 = Profit reinvestit
Total active
R3 = Profit inainte de impozit si dobanda
Total active
R4 = Capitalizarea bursiera
Datorii pe termen lung
R5 = Cifra de afaceri
Total active
Din cuprinsul indicatorilor ne rezultă faptul că, cu cât nivelurile lor înregistrează o valoare mai mare cu atât sunt mai bune. De aceea scorul se interpretează astfel:
când Z ≤ 1,8 , starea de faliment este iminentă;
când Z > 3 , situația financiară este bună și băncile pot avea încredere în firma respectivă, aceasta fiind solvabilă;
când 1,8<Z<3 , situația financiară a întreprinderii este dificilă , cu performanțe vizibil diminuate și apropiate de pragul stării de faliment;
Modelul Altman se aplică în condițiile existenței bursei de valori. Unde nu funcționează bursa de valori se vor evalua alternativele pentru economiile personale sau instituționale.
Modelul J. Conan și M. Holder este aplicat în întreprinderile industriale cu un număr de salariați de la 10 până la 500 și are analiza lichiditate –exigibilitate.
Și acest model are 5 variabile:
Z = 0,24.R1 + 0,22.R2 + 0,16.R3 – 0,87.R4 – 0,10.R5
În acest model, variabilele sunt:
R1 = Excedentul brut de exploatare / Datorii totale
R2 = Capitaluri permanente / Activ total
R3 = Activ circulant (fara stocuri) / Activ total
R4 = Cheltuieli financiare / Cifra de afaceri
R5 = Cheltuieli cu personalul / Valoarea adaugata
Riscul de faliment depinde de valoarea scorului, astfel încât:
când Z > 0,16, situația întreprinderii este foarte bună, riscul de faliment fiind mai mic de 10%;
când 0,1< Z < 0,16 , situația întreprinderii este bună, riscul de faliment fiind cuprins între 10% și 30%;
când 0,04 < Z < 0,1 , întreprinderea este în alertă, riscul de faliment fiind cuprins între 30-65%;
când –0,05 < Z < 0,04 , întreprinderea este în pericol, riscul de faliment crescând între 65-90%;
dacă Z < -0,05 , riscul de faliment depășește pragul de 90%, înregistrându-se eșecul afacerii.
Întreprinderea este mai vulnerabilă, cu cât valoarea lui Z este mai mică.
3.3.2.3 Metoda fluxurilor de trezorerie
Tabloul fluxurilor de trezorerie are un rol tot mai important în analiza situației financiare a întreprinderii. Acesta răspunde cerințelor de informare a managerilor, a investitorilor și utilizatorilor externi ai datelor financiare despre activitatea firmei.
Având la bază date oferite de bilanț și de contul de profit și pierderi, tabloul fluxurilor de lichidități înfățișează o viziune dinamică a situației financiare a entității, însumând multiple avantaje recunoscute de specialiști.
Prin trezorerie întreprinderea își asigură continuitatea exploatării și își finanțează activitatea. Printr-o astfel de informație se asigură obiectivitatea în analiză, deoarece spre deosebire de fondul de rulment, nevoia de fond de rulment și capacitatea de autofinanțare, trezoreria nu este un concept afectat de incidența politicilor contabile.
Fiind reglementată de IAS 7 “Situațiile fluxurilor de numerar”, IASC face din tabloul de finanțare o componentă distinctă a situațiilor financiare. Potrivit acestei norme contabile, forma “fluxuri de trezorerie” numește totalitatea intrărilor și ieșirilor de lichidități sau echivalente de lichidități, care formază investițiile financiare pe termen scurt și foarte lichide.
Tabloul oraganizează fluxurile de trezorerie în:
Fluxuri aferente activității de exploatare
Fluxuri aferente activității de investire
Fluxuri aferente activității de finanțare
Întocmirea tabloului se fundamnetează pe clasificarea funcțională a fluxurilor activității întreprinderii. Este necesară, astfel, retratarea situațiilor financiare într-o optică funcțională, evidențiindu-se elementele patrimoniale la valori brute, prin includerea amortizărilor și provizioanelor.
Întocmirea tabloului fluxurilor de trezorerie se realizează cu ajutorul a două metode: – – metoda directă, potrivit căreia datele din cadrul tabloului prezintă încasări și plăți la valore brută
– metoda indirectă, potrivit căreia rezultatul net este corectat. În acest caz se ține seamă de influența operațiilor nemonetare, de regularizările încasărilor și plăților trecute sau viitoare ale exploatării și de cheltuieli și venituri aferente fluxurilor investiționale și financiare.
3.3.2.4 Metode nefinanciare
Chiar dacă există mai multe studii efectuate în acest domeniu, sunt puține cele care se limitează la variabilele nefinanciare. Printre limitele majore ale modelelor tradiționale de prognosticare a falimentului o reprezintă concentrarea pe capacitatea de informare a ratelor financiare. Dintre modelele nefinanciare de previzionare a falimentului, cel mai elaborat este studiul lui Lussier și pornește de la un eșantion de întreprinderi, sănătoase financiar și cu dificultăți doar într-un singur domeniu. Acesta are drept scop dezvoltarea și testarea variantelor nefinanciare de diagnosticare a întreprinderilor.
Modelul Lussier apreciază 15 variabile nefinanciare care explică falimentul unei firme, iar aceastea sunt:
1. Capitalul – firmele inițiate cu capital insuficient sunt mai predispuse la faliment comparativ cu cele care încep cu un capital adecvat.
2. Înregistrarea operațiilor și controlul financiar – entitățile care nu înregistrează corect operațiile efectuate și nu utilizează un control financiar potrivit au șanse mari de faliment.
3. Experiența în industrie – lipsa experienței anterioare a personalului în industrie determină un risc mai ridicat de faliment decât în cazul existeței experienței perosnalului în domeniul respectiv.
4. Experiența în management – firmele cu manageri fără experiență anterioară în conducere sunt mai predispuse la faliment.
5. Planificarea – planificarea adecvată a activității re șanse superioare de succes.
6. Consultanți profesioniști – utilizeazarea consultanței pe probleme specifice sunt mai predispuse la faliment comparativ cu utilizeazarea consultanților profesioniști.
7. Educația -cei fără studii superioare au șanse mari să conducă afacerile către faliment.
8. Angajații – afacerile fără angajați de calitate sunt predispuse mai mult la faliment
9. Sincronizarea produselor/serviciilor cu piața – firmele care selectează produse/servicii prea noi/vechi se apropie mai mult de situația de faliment.
10. Sincronizarea economică – afacerile începute în recesiune economică sunt mai predispuse la faliment pe langă cele inițiate în perioade de expansiune.
11. Vârsta – întreprinderile inițiate de tineri sunt predispuși la un succes mai redus în comparație cu cele dezvoltate de persoane mai în vârstă.
12. Partenerii în afaceri – firmele inițiate de o singură persoană au șanse sporite de a falimenta în comparație cu cele deținute de mai multi acționari.
13. Parinții – proprietarii afacerilor care nu au avut parinți cu propria afacere au șanse sporite de a falimenta.
14. Minoritățile – afacerea inițiată de persoane aparținătoare grupărilor minoritare au șanse mărite de faliment.
15. Marketing – managerii și proprietarii fără pregătire în domeniul marketingului au șanse mari să fie implicați într-o afacere falimentară.
Avantajele majore ale acestei analize nefinanciare sunt legate de:
– costurile reduse implicate de obținerea informațiilor;
– ușurința cu care se colectează datele nefinanciare;
– prelucrarea facilă a informațiilor.
Capitolul 4
Redresarea activității firmelor în dificultate
4.1 Caracteristicile întreprinderilor redresabile și procesului de redresare
Caracteristicile întreprinderilor redresabile:
o afacere redresabilă își continuă activitatea inițială sau începe altă activitate;
în perioada de redresare lucrează sub capacitate, cu rezultate pozitive sau tranzitorii, însă în unele cazuri redresarea eșuează.
evaluarea se face la o valoare maximă
prețul de negociere (de regulă mai mare decât activul net de lichidare) este de cele mai multe ori inferior valorii maxime și uneori chiar negativ.
Motivele pentru care acționarii pot accepta un preț negativ pot să fie: teama de răspundere în cazul unei lichidări, neafectarea imaginii de marcă a întreprinderii, garanții personale ale acționarilor către terți, stoparea pierderilor financiare ale unei filial.
Procesul de redresare presupune asocierea unor acțiuni cu caracter economico-financiar și juridic, care pot să fie concretizate în trei etape:
în prima etapă se impune protejarea activelor prin: conservarea mijloacelor fixe și protejarea lor împotriva furtului sau distrugerii, întreruperea tuturor livrărilor și achizițiilor de mărfuri, colectarea creanțelor de la clienți, blocarea tuturor plăților către furnizori.
2. evaluarea performanțelor financiare ale firmei, însă continuându-se în același timp colectarea creanțelor firmei;
3. în urma evaluării situației financiare, entitatea poate proceda la vânzarea activelor excedentare și de care firma se poate lipsi fără a afecta în mod critic desfășurarea activității, astfel realizându-se fondurile necesare firmei pentru achitarea obligațiilor restante.
Procesul de redresare a unei firme în dificultate, presupune succesiunea a trei mari acțiuni: informarea (efectuarea unui diagnostic global al activității firmei), decizia (delimitarea unei politici și stabilirea unei strategii de redresare) și execuția (punerea în aplicare a planului de redresare).
Redresarea implică o restructurare economică și una financiară, prin acestea urmărindu-se ca entitatea să facă față necesităților financiare aferente redresării (investiții, cheltuieli extraordinare), datoriilor acumulate în perioadele anterioare, nevoilor financiare ale unei exploatări curente.
Fig. 4 – Importanța procesului de redresare pentru asigurarea continuității
exploatării
Restructurarea financiară nu este suficientă pentru redresarea unei întreprinderi cu probleme economice mari și imperceptibile din documentele financiare. Adoptarea soluțiilor exclusiv financiare poate genera doar amânarea falimentului.
4.2 Evaluarea firmelor redresabile. Planul de redresare
În cazul firmelor redresabile se aplică metoda evaluării la termen .
Fundamentul aplicării metodei îl reprezintă previziunile întreprinderii în dificultate realizată în Planul de afaceri.
Componenta financiară a Planului de afaceri se referă la: orizontul de prognoză (4-5 ani), nevoile de finanțat annual, capitalurile de investit de cel care preia afacerea, profiturile sperate care pot genera autofinanțare.
Valoarea afacerii redresabile se determină prin formula:
unde
VT – valoarea la termen a afacerii
r – rata de actualizare aferentă orizontului de prognoză finit
n – numărul de ani ai orizontului de prognoză
FIN – capitaluri de investit în cursul perioadei de redresare (orizont de prognoză)
Metoda de evaluare prezentată are o utilizare mai restrânsă decât metodele patrimoniale, metodele bazate pe randament sau metodele bazate pe comparații de piață. Utilitatea ei este relevată în cazul afacerilor în dificultate dar redresabile.
O întreprindere care este conștientă prea târziu de dificultățile întâmpinate sau neagă gravitatea lor nu va fi capabilă să-și mobilizeze repede resursele financiare pentru continuarea activității. Trebuie să se aibă în vedere mai multe aspecte care concură la restabilirea echilibrelor financiare și la păstrarea lor pe perioada afectată redresării întreprinderii:
• menținerea capacității întreprinderii în a-și continua exploatarea în timpul elaborării planului de redresare. Pentru menținerea nivelului performanțelor, entitatea trebuie să aprecieze în mod realist resursele de care are nevoie pentru elaborarea și punerii în aplicare a unui plan de redresare de succes.
Asigurarea resurselor financiare se poate face prin: luarea unor măsuri de micșorare a nevoii de fond de rulment, reducerea cheltuielilor fixe, valorificarea unor active, creșterea marjelor de profit .
• incidența măsurilor de supraviețuire pe perioadă scurtă asupra activității viitoare a firmei. Se pot lua măsuri excepționale care permit o relaxare a trezoreriei, adică negocierea unor amânări la plata datoriilor.
• cheltuielile extraordinare sunt concretizate în costuri de restructurare, onorarii ale avocaților, consultanților financiari, costuri ale expertizelor. Este necesară anticiparea lor în cadrul elaborării planului de redresare, deoarece uneori pot condiționa șansele de salvare ale firmei.
• aprecierea necesarului de investire și a mijloacelor de producție necesare menținerii și creșterii competitivității firmei trebuie să preceadă redactarea planului de redresare.
• previzionarea fluxurilor de lichidități aferente exploatării și finanțării
• incidențele fiscale pot afecta finanțarea entității pe perioada aplicării planului de redresare.
Reconstituirea echilibrelor financiare ale firmei trebuie să fie realizate într-o manieră obiectivă (identificându-se clar dificultățile întâmpinate de firmă), prospectivă (se au în vedere nevoile de finanțare imediate și ulterioare) și prudentă.
Importanța întocmirii unui plan de redresare este susținută prin trei aspecte, respectiv formalizarea cerințelor și responsabilităților legate de redresare, susținerea credibilității demersului, permiterea câștigării unui timp considerabil în redresarea firmei.
Un plan de redresare ar trebui să cuprindă:
1. prezentarea firmei: aspecte juridice, descrierea completă a activelor, structura financiară a firmei, organigrama;
2. rezumatul situației economice: prezentarea sectorului de activitate, poziția întreprinderii în sector, clienți, furnizori, produse, concurență,
3. analiza situației financiare;
4. măsurile propuse în conținutul planului de redresare și rezultatele așteptate;
5. analiza cauzelor dificultăților, punctele tari și slabe;
6. anexă cu documente financiare previzionate: buget de trezorerie, plan de finanțare, cont de profit și pierdere previzionat, bilanț previzionat.
Salvarea întreprinderii depinde de acceptarea de către toți partenerii de afaceri (în special creditorii), a planului de redresare propus. Acordul celor implicați depinde de pertinența concluziilor diagnosticului efectuat și de credibilitatea soluțiilor propuse.
În general, un plan de redresare trebuie conceput astfel încât firma să recupereze în maxim trei ani fondurile utilizate în activitatea de redresare. Este necesar ca, pe lângă un plan de redresare, întreprinderea să-și folosească toate resursele disponibile pentru a aplica la timp măsurile și să urmărească evoluția rezultatelor obținute.
4.3 Strategii de redresare a firmelor în dificultate
Obiectivul esențial în realizarea unei strategii de redresare este reprezentat de asigurarea unor premise caracterizate prin realuzarea unor performanțe economice durabile. Alternative strategice pentru redresarea unei întreprinderi:
1) Strategia de adaptare financiară, este cazul întreprinderilor tinere și dinamice, constituite cu un capital minim, care nu își pot susține financiar creșterea economică. În acest caz, strategia de redresare este limitată la realizarea unei structuri juridice și financiare care să permită restructurarea financiară.
2) Strategia de restrângere sau de restructurare a activității, este o strategie pe termen scurt, care are ca scop eliminarea cauzelor și disfuncționalităților care au dus la un declin al performanțelor economice a firmei.
Această strategie se referă la gestionarea etităților aflate în criză, entități care vor deveni insolvabile dacă nu vor fi luate măsuri adecvate care să conducă la o schimbare în bine a rezultatelor financiare.
Strategia de restrîngere sau restructurare necesită o finanțare redusă, în comparație cu alte tipuri de strategii.
Resursele necesare pot fi obținute prin:
a) valorificarea unor active, în urma reducerii volumului de activitate;
b) surplusul de lichidități, prin diminuarea necesarului de fond de rulment (NFR);
c) îmbunătățirea fluxurilor de numerar prin alegerea activitățlori mai profitabile și a r cliențlori și prin diminuarea cheltuielilor financiare aferente ciclului operațional.
Strategia de restructurare și restrângere are implicații psihologice profunde, ce au în vedere dificultățile managerilor de a pune în practică măsuri de restrângere a activității și climatul social, care riscă o degradare profundă.
3) Strategia de fuzionare cu altă întreprindere – este des folosită în cazul firmelor care, chiar dacă nu se află într-o situație financiară instabilă, înregistrează totuși performanțe financiare slabe. Totodată ea este folosită și de firmele aflate într-o profundă criză, care caută potențiale firme care să le achiziționeze, pentru a evita declanșarea falimentului,.
În realizarea unei achiziții sunt parcurse o serie de etape:
stabilirea criteriilor și obiectivelor de achiziție (aflate în strategia de achiziție),
elaborarea planurilor de realizare a achiziției și adoptarea măsurilor de restructurare care să avantajeze firma achiziționată și să permită realizarea efectelor dorite de sinergie a costurilor.
Dacă se are în vedere starea firmelor românești, cauzele dificultăților prin care trec, redresarea lor adopă strategii precum:
1) Strategia de schimbare a managementului neperformant – presupune înlocuirea întregii conduceri executive sau a managementului de la nivelele inferioare. Conducerea executivă necorespunzătoare este o cauză importantă care duce la stagnare și declin. Totodată, înlocuirea managementului de la nivelele inferioare este necesară în realizarea strategiei de restructurare financiară de succes prin eliminarea rezistenței opuse schimbărilor care trebuie a fi efectuate.
2) Strategia de instituire a unui control financiar centralizat puternic. O astfel de strategie vizează realizarea de estimări ale fluxurilor de numerar viitoare, cunoașterea modului de formare a cheltuielilor fixe și de producție, asigurarea unui control strict asupra investițiilor care urmează să fie efectuate, fundamentarea bugetelor de venituri și cheltuieli atat pe total companie, cât și pe departamente și, unde este posibil, chiar pe produ,.
Punerea în practică a acestei strategii este dificil de realizat din cauza rezistenței la schimbare opusă de structurile existente în organizație. Din această cauză se impune ca acest control să fie realizat direct de directorul general sau economic care au puterea de a executa schimbările organizaționale necesare care asigură implementarea cu succes a acestei strategii.
3) Strategii de restructurare a datoriilor și atragere a noilor surse externe de finanțare – implică încheierea unui acord între entitatea debitoare și creditorii săi, în ceea ce privește reeșalonarea datoriilor pe o perioadă de timp mai lungă, sau convertirea datoriilor în titluri financiare ori acțiuni la firma respectivă. Mai poate fi vorba și despre transformarea împrumuturilor pe termen scurt în cele pe termen lung. Deși greu de adoptat, această strategie a fost și este o practică întâlnită des în cadrul afacerilor românești, însă nu are ca rezultat decât grăbirea falimentului și accentuarea crizei.
4) Strategia de îmbunătățire a marketingului – oferă posibilitatea firmei să-și maximizeze profiturile în cadrul segmentului de piață în care a ales să concureze. Este benefică pentru firmele care se confruntă cu dificultăți cauzate de integrarea într-un cerc de afaceri concurențial și schimbător.
Chiar dacă firma se află în stare de criză, este recomandat ca aceasta să crească prețurile pentru acoperirea pierderilor înregistrate. Această opțiune poate genera erodarea unei părți din cota de piață, însă ea s-a dovedit a fi eficientă în cazurile în care firma se încrede în desfacerea unor produse de marcă dar și pe existența unor canale de distribuție puse la punct.
Opțiunea de scădere a prețurilor poate duce la o creștere a volumului vânzărilor însă, de obicei, prin aceasta nu sunt acoperite costurile prilejuite de producerea și desfacerea bunurilor respective. O astfel de opțiune poate duce la declanșarea unui război al prețurilor cu întreprinderile concurente, care nu se află într-o situație financiară la fel de nesigură, cu consecințe nefaste asupra firmei.
5) Strategia de schimbare organizațională – reprezintă redimensionarea și descentralizarea structurii organizaționale existente. Prin această strategie se urmărește diminuarea complexității și a confuziei existente, , asigurarea unei gestionări mai bune a resurselor alocate fiecărui departament, câștigarea controlului asupra salariaților de către noul management și reducerea costurilor.
Această strategie este destul de riscantă pentru un management nou, pentru că este posibil să nu aibă unele informații referitoare la:
– punctele forte și slabe ale managementului;
– gradul de flexibilitate al structurii organizaționale ;
– noile strategii produs-piață.
Capitolul 5 – Studiu de caz
5.1 Prezentarea generală a S.C CRISBETON SRL
5.1.1 Date de indentificare
Nume
Adresă
Telefon
Fax
Cod fiscal
Nr. Înreg. ORC
Natura juridică
Capital social
S.C CRISBETON SRL
Oradea, Șoseaua Borșului 7
0259-254520
0259-445029
RO 16392890
J05/854/1991
Societate pe acțiuni
320.000 lei, nr acțiuni 3.200.000 a 0,10 lei
Obiect de activitate: Activitatea principal conform cod CAEN:
2363 – Fabricarea betonului
5.1.2 Istoricul și înființarea societății
S.C. CRISBETON SRL Oradea, având ca obiect de activitate fabricarea betonului, reprezintă o component a fostului Trust de Antrepriză Generală pentru Construcții Industriale Oradea T.A.G.C.Ind.
După prăbușirea sistemului communist, în decembrie 1989, urmează o perioadă de reorganizări profunde determinate de apariția Legii 31/1990 privind reorganizarea fostelor unități economice în societăși comerciale.
Prin HG 1340/1990 TAGC Ind Oradea se divizează în mai multe societăți comerciale pe acțiuni, SC CRISBETON SRL fiind succesoarea grupului de șantiere hidroenergetice Oradea, contribuind la amenajarea bazinului hidrologic al Crișului Repede pe sectorul Aleșd- Oradea, realizând centralele hidroenergetice Săcădat și Fughiu și bazinul de liniștire din zona Oșorhei.
În 18 aprilie 1996, în baza contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr. 275, Asociația Salariaților Crisbeton achiziționează de șa F.P.S. 18.228 acțiuni nominative în valoare de 25.000 lei fiecare, în sumă totală de 455.700 lei, reprezentând 40% din capitalul social al S.C. CRISBETON SRL.
În 1998, ca urmare a procesului de privatizare în masă, acțiunile deținute de F.P.S. și F.P.P. în număr de 338.499, cu o valoare nominal de 1.000 lei sunt transferate unui număr de 1.090 acționari personae fizice.
În aprilie 2002 are loc majorarea capitalului subscris cu 2.060.750.000 lei, în urma majorării capitalului social fiind de 3.200.000.000, divizat în 3.200.000 acțiuni a câte 1.000 lei fiecare.
În iunie 2003 se dizolvă Asociația CONS-PROGRAMUL ACȚIUNILOR SALARIAȚILOR, acțiunile fiind distribuite către membrii asociației.
În 2004 au fost achitate integral acțiunile cumpărate de S.C. CRISBETON SRL de la APAPS, încetând monitorizarea postprivatizare.
În 2004, societatea se retrage de la tranzacționare și se transform în socetate de tip închis. Transmiterea acțiunilor se face numai între acționari, toate cesiunile fiind menționate în Registrul Acționarilor, prin grija societății de registru-Regostru Miorița.
5.2 Analiza diagnostic
5.2.1 Analiza mediului extern
PIB a crescut cu 0,5% în termeni reali în trimestrul I 2013 comparativ cu trimestrul IV 2012, conform primelor estimări publicate miercuri de Institutul Național de Statistică
Față de același trimestru din 2012, PIB a înregistrat o creștere cu 2,1% pe seria brută și cu 1,4% pe seria ajustată sezonier
În ultimul trimestru al anului trecut, PIB a crescut în termeni reali, cu 1,1% față de trimestrul precedent
Anul trecut, economia României a crescut, în termeni reali, cu 0,7% față de 2011, iar PIB-ul a fost estimat la 587,499 mld lei prețuri curente, potrivit datelor provizorii publicate în aprilie 2013 de INS
Cu toate acestea, serviciile și construcțiile-pe partea de apovizionare- și consum și de investiții-pe partea de cerere- sunt încă în scădere, semn al cererii interne slabe.
Sentimentul consumatorilor se îmbunătățește în multe țări UE, inclusiv România, pentru prima dată de la criza financiară și economică –în ciuda incertitudinii create de criza din Grecia, conform unui sondaj GfK pentru Europa
Astfel, cererea internă este de așteptat să recupereze treptat, ca urmare a investițiilor. Creșterea încrederii investitorilor, cuplată cu privatizările prevăzute în cadrul programului FMI sunt de așteptat să aducă investiții străine directe și intrările noi de fluxuri monetare în sistemul bancar.
Șomajul a continuat să scadă în 2012, ajungînd la 5% în aprilie.
Inflația a scăzut puternic în 2012, și este de așteptat să rămână în jurul valorii de 3%, în intervalul țintit de banca centrală (3%, +/-1%), pentru 2013
Ținta de deficit bugetar, a fost atinsă în 2012. Deficitul în primele 10 luni, a fost în limita impusă, dar cheltuielile publice cresc sezonier spre sfârșitul anului. România a încheiat un al doilea acord, de precauție cu FMI în martie 2011 și a îndeplinit toate dispozițiile sale, în 2011.
Mai mult decât atât, Fitch a îmbunătățit rating de credit din România gradului de investiții de la BB + la BBB-. Perspectiva de rating a fost stabilită la „stabil”.
Potrivit Comisiei Naționale de Prognoză, creșterea este de așteptat să ajungă la 1,7% în 2013, și să accelereze la 3-4% în 2014
Situația economic se îmbunătățește treptat și se anticipează o creștere mai mare a veniturilor care vor avea un effect pozitiv asupra puterii de a cumpăra.
În plus, prezența continuă a FMI/UE ar trebui să limiteze deteriorarea potențială a conturilor fiscale pe termen de până la următoarele alegeri generale în 2012.
Prognozele de privatizări-cheie și o mai bună utilizare a fondurilor structurale, conform programului de precauție FMI, ar trebui să sprijine finanțatea Guvernului, balanța de plăți și perspectivele generale de creștere.
Înainte de 2008, creșterea economică rapidă a fost determinată de cererea internă- dacă modelul de creștere a economiei românești nu se schimbă în urma crizei, economia nu se poate dezvolta mai repede, atâta timp cât consumul și investițiile nu sunt în creștere.
5.2.2 Evoluția vânzărilor
Evoluția valorică a vânzărilor
5.2.3 Politica de produs
Principalele produse și servicii oferite de societate sunt:
Lucrări de construcții, în mod special construcții hodrotehnice
Închiriere spații birouri și spații industrial
5.2.4 Nivelul tehnologic
Nivelul tehnic al construcțiilor este unul bun. Din punct de vedere al funcționalității lor, construcțiile îndeplinesc sarcinile pentru care au fost constituite. Din punct de vedere al dotărilor cu utilități, se situează la un nivel optim.
Gradul de depreciere al construcțiilor diferă în funcție de anul punerii în duncțiune și intensitatea exploatării lor.
Mijloacele fixe din grupele 2-3 sunt adecvate fucțional, cele de natura obiectelor de inventor sunt amortizate integral suferind o uzură morală ridicată.
Pentru optimizarea activității nu sunt necesare investiții immediate. Contrucțiile sunt adecvate pentru exploatare, fiind însă necesare lucrări de modernizare.
Întrețierea este asigurată de către personalul angajat al societății.
Reparațiile curente și generale se fac după un plan annual stabilit de conducerea societății.
5.3 Analiza financiară
Toată activitatea firmei sub aspectul utilizării potențialului și eficienței se reflectă în situația financiară a acesteia. Starea și structura financiară a firmei, precum și modul de alocare și utilizare a resurselor financiare sunt repere fundamentale pentru evaluator în diagnosticarea evoluției și a șanselor de viabilitate viitoare.
Analiza activității financiare a întreprinderii s-a făcut pe baza situațiilor financiare aferente anilor 2007, 2008, 2009, 2010, valorile fiind prezentate în prețuri comparabile la nivelul lunii decembrie 2010. Bilanțul simplificat al S.C. CRISBETON SRL pentru perioada 2007-2010 este prezentat în tabelul de mai jos:
5.3.1 Ratele de structură ale bilanțului
Ratele de structură ale activului
Rata activelor imobilizate măsoară gradul de investire a capitalului, reprezentând ponderea elementelor patrimoniale ce servesc unitatea în mod permanent. Nivelul înregistrat în 2010 este de 63%, trendul fiind în creștere în perioada de analiză.
Rata imobilizărilor corporale depinde de natura activității fiind mult mai ridicată în cazul ramurilor din industria grea față de ramurile care solicit o dotare tehnică mai slabă. În cazul de față imobilizările corporale dețin ponderea majoritară în totalul imobilizărilor, fapt normal avându-se în vedere tipul activității desfășurate.
Rata imobilizărilor financiare exprimă intensitatea legăturilor și relațiilor financiare pe care o întreprindere le-a stability cu alte unități, în cazul de față nivelul acestui indicator fiind redus.
Rata activelor circulante are o tendință de scădere în perioada de analiză, fapt datorat diminuării stocurilor societății.
Rata disponibilităților reprezintă 12,5% din total active în 2010, având o tendință de creștere, nivel ce poate fi considerat ca fiind bun. Acest indicator este puternic influnțat de durata medie de încasare a creanțelor și durata medie de plată a datoriilor.
EMBED MSGraph.Chart.8 \s
Ratele de structură ale pasivului
Rata stabilității financiare relectă legătura dintre capitalul permanent de care întreprinderea dispune în mod stabil și patrimonial total. La S.C. CRISBETON SRL în perioada 2007-2010, rata are un nivel în creștere, valorile înregistrate fiind acoperitoare.
Rata autonomiei financiare este raportul dintre capitalul propriu și pasivul total al societății. Față de un nivel considerat asigurator al ratei de 66%, valorile înregistrate în perioada 2007-2010 sunt acoperitoare, tendința manifestată fiind de creștere.
Rata îndatorării globale caracterizează dependența financiară a întreprinderii și gradul de risc al politicii sale financiare. Societatea înregistrează un nivel bun al acestui indicator în perioada analizată, iar tendința este de îmbunătățire.
EMBED MSGraph.Chart.8 \s
5.3.2 Gestiunea resurselor
Viteza de rotație a activului reflectă randamentul utilizării, nivelul de organizare și se consider că pentru o unitate economică o valoare normal este mai mare de 1,2-1,4 rotații pe an, valoare care în cazul de față nu este atinsă, fapt ce poate fi considerat ca un aspect negativ, reflectând o organizare necorespunzătoare a activității, existând o tendință de înrăutățire
Durata medie de încasare a creanțelor: ritmul de încasare al creanțelor are o tendință de înrăutățire, nivelul înregistrat la sfârșitul anului 2010, fiind prea ridicat, chiar și pentru starea de dezvoltare actual a economiei românești.
Durata medie de achitare a furnizorilor: a înregistrat o tendință de scădere în 2010, dar cel mai important, durata de achitare a datoriilor către furnizori este mai mică decât durata de încasare a creanțelor de la clienți, aspect negative, deoarece societatea își indisponibilizează astfel resurse financiare.
EMBED MSGraph.Chart.8 \s
EMBED MSGraph.Chart.8 \s
5.3.3 Analiza echilibrului financiar
Fondul de rulment reprezintă partea din resursele financiare ce asigură finanțarea permanent a unei părți din activele circulante. Fondul de rulment este o sursă permanent, stabilă, degajată ca un surplus față de investițiile pe termen lung sau alocările permanente. Ca mărime el caracterizează stabilitatea financiară pe termen scurt a întreprinderii. Fondul de rulment înregistrează valori positive în perioada analizată, tendința fiind de scădere, principala cauză fiind diminuarea capitalului permanent într-un ritm mai accelerat față de ritmul diminuării imobilozărilor nete.
Necesarul de fond de rulment urmează o tendință de scădere în perioada 2008-2010, în principal datorită diminuării stocurilor și a creanțelor într-un ritm mai susținut față de nivelul datoriilor din exploatare.
Trezoreria are valoare pozitivă în perioada analizată cu excepția anului 2008, fapt ce denotă o stare relativă de echilibru financiar pe termen scurt, dar și imobilizarea unor resurse financiare.
EMBED MSGraph.Chart.8 \s
Lichiditatea curentă compară ansamblul lichidităților potențiale asocite activelor circulante cu ansamblul datoriilor scadente sub un an. Comparative cu un nivel asiguratoriu de 1 a acestei rate, valorile înregistrate în perioada de analiză, prezintă o tendință de creștere și arată un nivel bun, fapt ce plasează întreprinderea într-o situație favorabilă, semnificând o bună capacitate de onoare a obligațiilor exigibile pe termen scurt din activele curente totale exigibile.
Lichiditatea rapidă exclude stocurile din activele circulante, ele constituind elemental cel mai puțin lichid. Ea exprimă capacitatea firmei de a-și onora obligațiile exigibile. Un nivel asiguratoriu pentru acest indicator este 0,6. Tendința înregistrată pentru acest indicator este de creștere și nivelul înregistrat este acoperitor, situația fiind bună din acest punct de vedere.
Lichiditatea imediată apreciază măsura în care datoriile exigibile pot fi acoperite pe seama disponibilităților. Nivelul său obligatoriu fiind de ½, respectiv dacă jumătate din datoriile exigibile sunt acoperite din disponibilități bănești, este puțin probabilă apariția unor dificultăți în onoarea lor. Firma a înregistrat un nivel și o tendință bună a acestui indicator în perioada analizată.
Solvabililatea patrimonială exprimă gradul în care capitalul propriu aigură acoperirea creditelor pe termen mediu și lung, capacitatea întreprinderii de a-și plăti la timp obligațiile pe termen mediu și lung. Un nivel asigurator pentru acest indicator este considerat a fi peste 40%. În cazul de față, întreprinderea înregistrează pe întreaga perioadă de analiză un nivel maximal al acestui indicator, datorită lipsei împrumuturilor.
Indicele de solvabilitate generală este considerat favorabil dacă valoarea sa este 3, 4 sau superioară. Pentru societatea analizată indicele de solvabilitate are valori bune și foarte bune în perioada 2008-2010, tendința fiind de îmbunătățire.
EMBED MSGraph.Chart.8 \s
5.3.4 Riscul de faliment
Formula Conan-Holder – scorul obținut prin această metodă plasează întreprinderea într-o situație favorabilă în 2010, nivelul riscului de faliment fiind minim.
Z = 16 X1 + 22 X2 – 87 X3 – 10 X4 + 24 X5
INTERPRETARE
Formula Collonques – în ultimii 2 ani de analiză CRISBETON a prezentat o variație a valorilor în zona de risc de faliment scăzut, starea întreprinderii neridicând problem legate de intrarea în faliment. Indicatorul Z1, care reflect influența cheltuielilor de personal și financiare în finanțarea activelor circulante din FR, are o evoluție favorabilă pe ansamblu, ceea ce semnifică risc de faliment scăzut. Evoluția indicatorului Z2, ce reflect influența rentabilității activității asupra finanțării stocurilor, a suferit o înrăutățire, situându-se la nivelul anului 2010 în limite cu risc scăzut de faliment.
Acesta propune două formule:
Z1 = 4,9830 X1 + 60,066 X2 – 11,8348 X3
Z2 = 4,6159 X1 – 22 X4 – 1,9623 X5
INTERPRETARE
Z1 > 5,455 – INTREPRINDERE CU RISC DE FALIMENT
Z1 < 5,455 – INTREPRINDERE SANATOASA
Z2 > 3,0774 – INTREPRINDERE FALIMENTARA
Z2 < 3,0774 – INTREPRINDERE SANATOASA
5.3.5 Soldurile intermediare de gestiune
Valoarea adăugată exprimă creșterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producție, îndeosebi a factorului muncă și capital, peste valoarea materialelor, combustibililor, energiei și serviciilor cumpărate de firmă de la terți. Această valoare adăugată reprezintă sursa de acumulări bănești din care se face remunerarea participanților direcți și indirecți la activitatea economic a întreprinderii. În 2010 indicatorul are o tendință de revenire, însă nivelul înregistrat este slab.
Excedentul brut de exploatare exprimă acumularea brută din activitatea de exploatare, considerând amortizarea și provizioanele doar cheltuieli calculate și nu plătite. El măsoară capacitatea potențială de autofinanțare a investițiilor și are valori slabe, înregistrându-se chiar și valori negative, aspect nefavorabil.
Profitul din exploatare măsoară în mărime absolută rentabilitatea activității de exploatare prin deducerea tuturor cheltuielilor din veniturile exploatării. Se observă aceiași evoluție nefavorabilă a profitului de exploatare în perioada de analiză înregistrându-se pierderi în 2009 și 2010.
Profitul current este dat de rezultatul exploatării și de rezultatul financiar. Nivelul său este modificat de activitatea finanicară a societății, în sensul creșterii valorilor.
Profitul net reprezintă rentabiliatea financiară care revine acționarilor pentru capitalul propriu investit. Acesta urmează să fie distribuit sub formă de dividend în raport cu numărul de acțiuni sau să se reinvestească în întreprindere. Ân perioada analizată, firma a înregistrat profit, dar tendința este negativă,iar nivelul profitului este foarte scăzut, situația fiind nefavorabilă din acest punct de vedere.
EMBED MSGraph.Chart.8 \s
5.3.6 Ratele de rentabilitate
Rentabilitatea economică (Rre) reprezintă remunerarea brută a capitalurilor investite. Dacă societatea are o Rre mai mare decât rata dobânzii la capitalurile împrumutate, atunci firma benefiaciază de efectul de levier al îndatorării. Din cauza pierderilor înregistrate nivelul indicatorului este nul în 2009 și 2010, situație slabă, având în vedere și tendința de înrăutățire.
Rentabilitatea financiară (Rrf) măsoară randamentul utilizării capitalurilor proprii, arătând remunerarea capitalurilor proprii ale firmei prin profit net. Din cauza pierderilor înregistrate nivelul indicatorului este nul, situație slabă, având în vedere și tendința de înrăutățire.
Rentabilitatea comercială (Rrc) arată rezultatul din exploatare afferent cifrei de afaceri, exprimând eficiența valorificării produselor societății. Din cauza pierderilor din exploatare înregistrate nivelul indicatorului este nul, având în vedere și tendința de înrăutățire.
Rentabilitatea veniturilor (Rrv) exprimă eficiența general a valorificării activității societății, măsurată prin profitul net ce revine veniturilor totale ale exercițiului. Nivelul indicatorului are o tendință accentuată de scădere, iar nivelul înregistrat este slab.
Rentabilitatea resurselor consummate (Rrr) măsoară eficiența consumului general de resurse, profitul net al exercițiului ce revine pe unitatea de cheltuieli totale. Măsoară capacitatea resurselor de a genera profit net prin consum. Acest indicator urmează în linii generale tendința manifestată de Rrv.
Rata marjei brute (Rmb) arată excedentul brut din exploatare afferent cifrei de afaceri, exprimând eficiența valorificării produselor societății, ținând cont însă, spre deosebire Rrc și de amortizare care este o cheltuială calculată nu și plătită. Indicatorul are o tendință de revenire în 2010, însă nivelul înregistrat este nesatisfăcător.
Rentabilitatea economic a activelor (Rra) reprezintă remunerarea brută a activelor totale ale firmei pe baza excedentului brut din exploatare. Un nivl considerat optim este în jurul valorii de 25%, pentru a asigura menținerea substanței economice a activelor întreprinderii, nivel care nu este atins în perioada de analiză.
EMBED MSGraph.Chart.8 \s
5.4 Concluzii
Puncte forte:
Întocmirea situațiilor financiare se face prin respectarea legislației financiar-contabile în vigoare
Nivelul de îndatorare este minim, în special datorită inexistenței creditelor bancare, fapt ce determină și cheltuieli financiare minime și un grad de solvabilitate bun
Structura finanțării activității este bună
Structura echilibrată a activelor
Trezoreria netă este pozitivă
Nivel bun al lichidității
Risc de faliment scăzut
Puncte slabe
Nivelul rentabilității este îngrijorător, iar tendința este de înrăutățire
Evoluția și nivelul principalilor elemente ale SIG sunt negative
Durata creditului-client este mai mare decât cea a creditului-furnizor
Oportunități
Structurade finanțare oferă posibilitatea unei dezvoltări durabile
Riscuri
Menținerea nivelului redus de rentabilitate poate amenința activitatea societății.
Concluzii
În cadrul acestei lucrări, consider că am reușit să cuprind toate aspectele privind diagnosticarea întreprinderilor în dificultate și ceea ce constituie premise și implicații ale acestei acțiuni. Am dorit ca lucrarea să fie clară pentru toți cei care doresc să utilizeze informații privind întreprinderea în dificultate, diagnosticul acesteia și totodată redresarea ei.
Dezbaterea obiectivelor formulate în partea introductivă ne-a condus la un set de concluzii, pe care, de asemenea, le-am formulat în cadrul capitolului 3, „ Modalități de diagnosticare a întreprinderilor în dificultate”, iar studiul de caz elaborat în cadrul capitolului 5 argumentează, în mod practic, aceste concluzii.
Delimitând cauzele și tipurile de dificultăți întâmpinate de firme am putut remarca faptul că deprecierea situației economico-financiare a entității este un process complex și îndelungat. O întreprindere cu implicații economice, sociale, culturale majore, atât la nivel regional, cât și la nivel național, trebuie menținută „în viață”.
Dificultățile firmelor românești, deși caracteristice, în parte, oricărei firme, prezintă anumite particularități și anume:
– de tranziția prelungită spre economia de piață, care a implicat modificări legislative multiple, inflație, instabilitate macroeconomică prelungită, corupție;
– de schimbarea greoaie a mentalităților, a culturii de întreprindere, a structurilor organizaționale;
– de lipsa de decizie la nivel maco- și micro- economic.
În contextul multiplelor modificări presupuse, cele mai afectate organizații vor fi acelea care vor conserva ideea că mai pot funcționa pe baza ajutoarelor de la stat sau alte măsuri protecționiste. Orientarea noastră către aspecte privind redresarea firmelor a fost justificată de obiectivele factorilor decidenți privind continuitatea exploatării, considerând opțiunea lichidării firmei ca fiind un proces suficient de complex pentru a constitui un subiect aparte. Astfel că, diagnosticul întreprinderilor aflate într-o situație dificilă constituie o
premisă fundamentală a alegerii, cu discernământ, a uneia dintre cele două variante:
redresare sau faliment.
Se știe că metodele de diagnostic global, precum analiza SWOT, metoda Al. Gheorghiu și alte metode asemănătoare acestora, care au în vedere toate variabilele unei activități economice, furnizează maximum de informații utile demersului ulterior diagnosticării. Însă criticile care pot fi aduse acestora sunt legate de două dintre condiționările diagnosticului întreprinderilor în dificultate: lipsa mijloacelor necesare și lipsa timpului necesar diagnosticului.
Prin urmare, utilizarea unor metode ce presupun un diagnostic parțial al activității întreprinderii ar fi eficientă din punctul de vedere al timpului și costurilor generate, dar nu neapărat eficace.
După cum bine am evidențiat în capitolul 3, alegerea metodelor de diagnosticare
poate fi bazată pe următoarele criterii :
a) dimensiunea întreprinderii- Întreprinderile mici și mijlocii joacă un rol important în economia românească, fiind totodată și cele care au o probabilitate foarte ridicată de a da faliment. De aceea,diagnosticarea acestora prezintă un interes ridicat, în acest sens considerând relevante metoda ratelor și modelele nefinanciare.
b) faza de depreciere a situației economico-financiare a întreprinderii- Identificarea precoce a unei situații dificile dă posibilitatea analiștilor financiari, ținând seama de timpul necesar, și firmei, având în vedere costurile implicate, să utilizeze cele mai elaborate metode de diagnostic. Situarea firmei într-o fază avansată a procesului de degradare restrânge timpul
necesar unui diagnostic aprofundat, orientând analiști financiari spre alegerea unor tehnici și metode ale diagnosticului parțial: analiza conturilor anuale, analiza ratelor financiare, analiza riscului global, analiza vânzărilor și a mediului concurențial etc Starea de insolvență și inițierea unei proceduri judiciare, care implică o restructurare rapidă și cu caracter financiar, face necesară și suficientă analiza echilibrului financiar, respectiv a trezoreriei, în căutarea unor soluții de creștere a lichidităților.
c) ciclul de viață sau „vârsta” întreprinderii – Întreprinderile tinere, care, de regulă, sunt conduse de acționari înseși, pot fi diagnosticate cu succes cu ajutorul indicatorilor nefinanciari și a metodei ratelor, în timp ce activitatea întreprinderilor aflate în stadii avansate ale dezvoltării lor trebuie analizată pe baza unor metode mai elaborate (metoda fluxurilor, analiza SWOT, etc). Identificăm o analogie în utilizarea metodelor de diagnostic în funcție de vârstă și dimensiune, ceea ce este firesc având în vedere demersul activității economice a unei
firme.
d) relația întreprinderii cu piața de capital- În cazul întreprinderilor cotate, analiza clasică trebuie completată cu studiul evoluției indicatorilor bursiei, deoarece cursul acțiunii reprezintă barometrul performanțelor unei întreprinderi.
Elaborarea și implementarea unor strategii de restructurare financiară eficiente nu poate fi posibilă fără o analiză si evaluare atentă a situației economicofinanciare ale firmei în scopul depistării cauzelor care au dus la apariția declinului economic. O astfel de analiză este necesar a fi făcută înainte de declanșarea procesului de restructurare totuși, în funcție de severitatea crizei, sunt cazuri când ea se desfășoară în paralel cu procesul de restructurare financiară în sine. În cazul în care analiza nu a fost făcută înainte de etapa de stabilire și elaborare a strategiei de restructurare financiară, atunci este necesar a se efectua în această etapă.
În cadrul studiului de caz, prin alegerea unor metode de analiză diferite, având
în vedere posibilitățile pe care le oferă în aprecierea situației firmei, am concluzionat
asupra:
– posibilităților de redresare ale firmei;
– eficacității unui mix de strategii;
– unui set de ipoteze de previziune, stabilit în baza concluziilor
diagnosticului efectuat.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Diagnosticul Intreprinderilor In Dificultate (ID: 139225)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.