Diagnosticul Economic Si Managerial AL Intreprinderii

1. DEFINIREA DIAGNOSTICULUI ECONOMIC ȘI MANAGERIAL

Diagnosticul economic și managerial este o componentă a metodelor și sistemului de management care permite atât informarea prealabilă fixării obiectivelor economico-financiare și manageriale, cât și cea privitoare la realizarea lor.

Diagnosticul nu înseamnă a descrie, ci a identifica variabilele-cheie ale stării și dinamicii fenomenelor, precum și a studia interacțiunea lor în vederea determinării obiectivelor de progres ale întreprinderii.

2. ETAPELE REPROIECTĂRII MANAGERIALE

Reproiectarea sistemului de management al organizației se realizează în concordanță cu un scenariu metodologic structurat în următoarele etape și faze:

Diagnosticarea viabilității economice manageriale (Analiza-diagnostic)

Realizarea strategiei organizației (Proiecția viitorului organizației)

Reproiectarea propriu-zisă:

Reproiectarea sistemului metodologico-managerial

Reproiectarea sistemului financiar-contabil și fiscal

Reproiectarea sistemului organizatoric

Reproiectarea sistemului decizional

Reproiectarea sistemului informațional

Implementarea sistemului managerial perfecționat

Controlul și evaluarea noului sistem managerial.

3. DIAGNOSTICAREA VIABILITĂȚII ECONOMICE ȘI

MANAGERIALE

Definire și caracteristici

Diagnosticarea, ca metodă managerială, constă în analiza organizației utilizând un instrumentar știintific adecvat în vederea identificării cauzale a punctelor forte și slabe și formulării unor recomandări pentru amplificarea potențialului de viabilitate economică si managerială a acesteia.

Diagnosticarea se prezintă într-o triplă ipostază:

este o METODĂ de management, componentă a sistemului metodologico-managerial.

este o ETAPĂ de debut într-un studiu complex de reproiectare managerială.

este o MODALITATE DE FUNDAMENTARE a strategiei.

Principalele caracteristici ale diagnosticării sunt:

caracter post-operativ: diagnosticarea se axează pe analiza unei perioade încheiate din viața organizației (adesea ultimii 2-3 ani).

caracter anticipativ (previzional): pe baza diagnosticării se proiectează strategia organizatiei.

caracter multidisciplinar: diagnosticarea implică cunoștințe din domenii foarte variate (economice, juridice, tehnice, manageriale, etc.).

complexitate deosebită : implică nu numai diferite tipuri de analize, dar și sintetizarea unor aspecte pozitive și negative și formarea unor recomandări.

abordarea cauzala a punctelor forte și a punctelor slabe: dagnosticarea necesită nu numai enumerarea punctelor slabe și forte, ci și descoperirea cauzelor ce le-au generat.

Tipologia diagnosticărilor

Clasificare:

În funcție de sfera de cuprindere:

diagnosticare globală : realizată la nivelul organizației, în

                                           ansamblul său.

diagnosticare parțială: realizată la nivelul unor componente

                                          procesuale (pe funcțiuni sau pe

                                          activități) sau la nivelul unor

                                          componente structurale 

                                          (compartimente).

În funcție de poziția elaboratorilor studiului:

autodiagnosticare: realizată de specialiști numai din interiorul organizației

avantaj: Obținerea de către specialiști a tuturor informațiilor relevante pentru realizarea studiului, întrucât aceștia cunosc foarte bine domeniul respectiv.

dezavantaj: Subiectivismul elaboratorilor studiului, frica de a prezenta toate aspectele negative.

diagnosticarea propriu-zisă: realizată de specialiști numai din exteriorul organizației

avantaj: realizarea studiului conform unei metodologii riguroase.

dezavantaj: Cunoașterea uneori imposibilă din afară a domeniului / organizației pentru care se realizează studiul.

mixtă: realizată de echipe de specialiști atât din interiorul, cât

                 și din exteriorul organizației. Elimină dezavantajele de mai sus.

Metodologia diagnosticării:

Etapa I : Pregătirea diagnosticării necesită abordarea următoarelor aspecte:

Stabilirea obiectivelor studiului.

Stabilirea echipei care realizează studiul.

Definirea sarcinilor, competențelor și a responsabilităților fiecărui membru din echipa de diagnosticare.

Precizarea unor termene intermediare și finale pentru realizarea studiului.

Precizarea resurselor.

Etapa a II-a:  Documentarea preliminară.

Reprezintă faza de culegere de informații, fiind necesare în principal 3 categorii de informații:

Caracteristicile tipologice ale organizației (prezentarea generală a organizației pentru care se realizează studiul): denumire, formă juridică, obiect de activitate, scurt istoric, furnizori, clienți, descrierea fluxului tehnologic, caracteristici ale relațiilor cu organismele financiar-bancare, etc.

Situația economico-financiară : evidențiată prin 2 categorii de indicatori:

cantitativi (de volum), care pot fi:

de eforturi (ex. Nr. de salariați, cheltuieli totale și pe categorii, active imobilizate).

de efecte (ex. Cifra de afaceri, producție, rezultatul exercițiului).

calitativi (de eficiență) : se determină ca raport între un indicator cantitativ de efecte și unul de eforturi sau invers:

Eficiență = Efect / Efort    (maximizarea efectului în folosirea resurselor) – se mai numește și Eficacitate;

Eficiență = Efort / Efect    (minimizarea resurselor utilizate pentru obținerea efectului) – se mai numește și Economicitate.

                   Indicatorii care reflectă situația economico-financiară se preiau din documentele contabile ale organizației (bilanț, CPP – contul de profit și pierdere, anexe la bilanț). Situația economico-financiară a organizației trebuie evidențiată pe o perioadă de 2-3 ani, astfel încât să poata fi realizată o analiză în dinamică a indicatorilor economico-financiari.

Situația managerială: necesită prezentarea sistemului de management prin prisma celor 4 componente ale sale:

i) Sistemul organizatoric:

a. Prezentarea sistemului categorial de obiective

b. Descrierea funcțiunilor și activităților realizate în cadrul organizației

c. Prezentarea numărului de niveluri ierarhice

d. Descrierea principalelor tipuri de relații organizatorice

e. Prezentarea ponderilor ierarhice medii

f. Prezentarea documentelor organizatorice (Regulamentul de Organizare și Funcționare, fișe de post, anexe la contractele individuale de muncă, contractele colective de muncă, organigrama)

g. Prezentarea structurii informale a întreprinderii.

ii) Sistemul decizional:

     a. Succinta caracterizare a decidenților individuali și de grup:

   Decidentul = persoana sau grupul de persoane care, în virtutea sarcinilor,

                        atribuțiilor, competențelor și responsabilităților circumscrise

                        postului adopta o decizie într-o situație dată.

  Decidentul individual = orice manager din cadrul organizației, indiferent de

                                         eșalonul ierarhic la care este poziționat.

  Decidenții de grup = reprezentați în principal prin organismele participative de

                                   management (AGA, Consiliul de administrație, Comitetul director)

b. Prezentarea listei cu deciziile adoptate de către decidenți.

c. Estimarea influenței structurii informale asupra calității și structurii deciziilor.

iii) Sistemul informational:

      a. Prezentarea informațiilor și situațiilor informaționale vehiculate în cadrul organizației

      b. Descrierea fluxurilor și circuitelor informaționale și reprezentarea grafică a acestora

      c. Prezentarea procedurilor informaționale și a mijloacelor de tratare a informației

      d. Identificarea și descrierea deficiențelor informaționale.

iv) Sistemul metodologico-managerial:

      a. Prezentarea metodelor, sistemelor și tehnicilor de management utilizate

      b. Descrierea scenariului metodologic de utilizare a acestora.

Etapa a III-a: Identificarea simptomelor semnificative

     1. Analiza viabilității economice

     2. Analiza viabilității manageriale

     3. Identificarea simptomelor semnificative.

4. SISTEMUL DE INDICATORI AI DIAGNOSTICULUI

MANAGERIAL ȘI ECONOMICO-FINANCIAR

4.1. Necesitatea și rolul diagnosticului MANAGERIAL și

economico-financiar AL întreprinderii

Conceptul de „diagnostic” în plan economic, la nivelul unei întreprinderi, presupune identificarea unor eventuale disfuncționalități ale activității ei, analiza acestora, stabilirea cauzelor și prezentarea măsurilor care să conducă la reglarea situației. Totodată, diagnosticul trebuie să evidențieze și elementele pozitive ale activității, care sunt necesare pentru estimarea performanțelor.

Analiza și diagnosticarea sunt etape obligatorii înainte de evaluarea unei întreprinderi.

Prin diagnosticare unei întreprinderi în vederea evaluării, se urmărește cunoașterea tuturor laturilor activității acesteia, respectiv juridică, operațională, resurse umane, economico-financiară etc., precum și a punctelor forte și punctelor slabe corespunzătoare fiecăruia.

În cadrul diagnosticului trebuie să-și găsească răspuns probleme cum sunt:

poziția pe piața pe care operează;

statutul juridic al proprietății care se evaluează, dacă sunt sau nu satisfăcătoare și de ce;

modul în care au fost obținute elementele de patrimoniu;

potențialul uman și de management;

infrastructura tehnică pentru susținerea activității de bază;

măsurile care urmează a fi întreprinse, atât pe termen scurt cât și pe termen lung.

În cadrul activității practice de evaluare a unei întreprinderi, diagnosticul trebuie să furnizeze informațiile necesare aprecierii situației trecute și prezente, care constituie o bază pentru estimarea elementelor și variabilelor „cheie” ce trebuie avute în vedere în cazul aplicării diferitelor metode de evaluare. Întrucât evaluarea întreprinderii nu înseamnă o aplicare mecanică a unor tehnici, ci presupune o apreciere profundă a performanțelor întreprinderii, echipa de evaluare trebuie să opereze cu parametri considerați normali pentru mediul de activitate al firmei evaluate și la momentul efectuării evaluării.

Pe baza diagnosticului întreprinderii evaluate se pot construi scenarii pertinente, care trebuie să stea la baza evaluării întrucât diagnosticul pentru evaluare nu are doar rolul de a prezent situația firmei la un anumit moment, ci și acela de a direcționa și susține proiecțiile economico-financiare.

Realizarea diagnosticului unei întreprinderi în scopul evaluării presupune parcurgerea următoarelor etape:

stabilirea problemelor supuse analizei:

asigurarea informațiilor și analiza documentelor care stau la baza lor;

analiza și prezentarea rezultatelor într-un raport.

Considerăm că diagnosticul unei firme nu poate fi încadrat în tipare fixe, ci trebuie să aibă o structură adaptabilă în funcție de scopul urmărit. Pentru evaluarea unei întreprinderi, diagnosticul poate fi structurat în mai multe componente, respectiv: diagnostic juridic, tehnic, al resurselor umane, comercial și economico-financiar.

Între acestea rolul esențial revine diagnosticul economico-financiar, care cuantifică prin instrumente specifice rezultatele analizei din celelalte secțiuni și realizează o interfață între cele două componente de bază ale procesului de evaluare a afaceri (diagnostic și evaluare propriu-zisă).

4.2. Diagnosticul juridic, tehnic, al resurselor umane

și comercial

4.2.1. Diagnosticul juridic

Diagnosticul juridic are drept scop juridic verificarea aspectelor legale privind activitatea întreprinderii sau a activului de evaluat. Realizarea acestuia presupune analiza elementelor specifice în următoarele domenii:

Dreptul societăților comerciale. În acest domeniu se verifică: contractul de societate, statutul și modificările ulterioare înființării, registrul adunării generale a acționarilor (asociaților), registrul acționarilor, registrul acțiunilor, contractele de vânzare-cumpărare, de închiriere, contractele de locație de gestiune (o variantă a contractului de închactului de închiriere), cele de concesiune etc.

Dreptul civil. Se analizează și se verifică actele și contractele privind:

dreptul de proprietate asupra construcțiilor;

situația juridică a terenurilor întreprinderii (drept de proprietate, contract de închiriere etc.);

situația juridică a imobilizărilor necorporale de natura brevetelor, licențelor, mărcilor înregistrate și a altora de aceeași natură (se verifică dacă acestea sunt înregistrate la organismele abilitate, cine este titularul dreptului de inventator sau autor, existența certificatului de inventator sau autor, durata legală de protecție etc.);

situația imobilizărilor financiare (titluri de participare, titluri imobilizate ale activității de portofoliu, creanțe imobilizate etc.);

situația împrumuturilor primite, a garanțiilor constituite, existența creditelor nerambursate la scadență, eventualitatea declarării stării de faliment;

situația asigurării societății prin efectul legii (imobiliară și de răspundere civilă) și în virtutea unor contracte de asigurare împotriva unor riscuri (calamitate naturală, furt etc.), situația achitării primelor de asigurare etc.;

Dreptul fiscal. Se verifică:

situația obligațiilor legale (impozite, taxe, contribuții etc.) și a plăților restante comparativ cu termenele exigibile;

ultimul control fiscal, rezultatele sale și modul de valorificare a actelor de control.

Nu de puține ori în practică se întâlnesc firme care din proprie inițiativă își calculează și înregistrează contabil penalitățile pentru neplata la termen a obligațiilor fiscale. Pentru evaluator este foarte importantă reținerea acestor informații datorită influenței directe asupra determinării valorii patrimoniale a întreprinderii.

Dreptul muncii. Se verifică și se analizează existența contractelor colective și individuale de muncă, a regulamentului de ordine interioară, a contractului de management. Un punct important la acest subcapitol al diagnosticului juridic îl reprezintă informațiile în baza cărora se poate aprecia dacă oamenii cheie pot sau nu să fie menținuți în această întreprindere după schimbarea proprietarului, sau dacă noul proprietar este obligat să mențină un anumit număr de salariați sau al salariului etc.

Dreptul mediului. Se verifică dacă activitatea întreprinderii evaluate se desfășoară în cadrul impus de legislația de mediu; prin prisma restricțiilor privind efectele activității asupra mediului interesează dacă firma are un studiu de impact, dacă au fost obținute autorizațiile de mediu, dacă sunt litigii cu alte întreprinderi sau cu autoritățile (și dacă astfel se creează obligația decontării sau a plății unor daune interese).

Problemele de mediu tind să capete un rol semnificativ în cadrul activității de evaluare, aceasta fiind o tendință determinată de „semnalele” provenite de pe piața vânzării-cumpărării întreprinderilor (probleme de poluare cu relevanță în procesul de privatizare din țara noastră sunt bine cunoscute). Au existat cazuri când nu s-au vândut pachetele de acțiuni ale întreprinderilor de stat mai multor societăți comerciale deoarece potențialii investitori nu au acceptat să preia și pasivul ecologic, respectiv obligația de a face cheltuieli semnificative de depoluare.

În practica evaluării din țările dezvoltate se evaluează în mod curent activele și pasivele ecologice, rezultatul acestui demers influențând direct valoarea afacerii (în cadrul metodelor patrimoniale se includ corecții asupra elementelor de activ/pasiv, iar în aplicarea metodelor de randament, profitul sau cash-flow-ul se calculează prin includerea fluxurilor implicate de activele/ pasivele ecologice).

O problemă distinctă se referă la litigii. Se verifică dacă întreprinderea evaluată este implicată în litigii, instanțele judecătorești și ce posibilități de rezolvare sunt. În cazul existenței unor litigii de muncă se verifică stadiul de rezolvare a acestora. În toate cazurile situația litigiilor reprezintă un punct important ce are implicații directe asupra valorii patrimoniale, realizându-se corecții atunci când nu s-au constituit provizioane, cât și asupra valorilor de randament.

După verificarea și analiza domeniilor juridice prezentate, juristul din echipa evaluare formulează concluziile diagnosticului juridic sub forma punctelor forte și punctelor slabe ale cadrului juridic, acesta constituindu-se ca parte importantă a raportului de evaluare.

Ca puncte forte ale cadrului juridic pot fi exemplificate următoarele: statutul corespunzător, relațiile contractuale conforme cu prevederile legale, absența litigiilor de muncă, absența amenzilor și penalităților fiscale, contracte pe termen lung avantajoase (pe linia aprovizionării, desfacerii, finanțării), relații favorabile cu parteneri comerciali, băncile, fiscul, deținerea unor drepturi de proprietate nematerială (marca înregistrată, brevete protejate, acorduri noncompetiție cu managementul și persoanele cheie din întreprindere etc.).

Ca puncte slabe ale cadrului juridic pot fi amintite următoarele: existența unor litigii comerciale, de muncă, plata unor amenzi și penalități fiscale, riscul pierderii oamenilor-cheie (datorită fisurilor contractului de muncă), lipsa contractelor de asigurare, a acordurilor non-competiție etc.

În raportul de evaluare trebuie să se facă referire concretă la actele normative ale căror prevederi nu au fost respectate sau a fost dată o altă interpretare decât cea normală.

4.2.2. Diagnosticul tehnic sau operațional

În esență, aceasta presupune o analiză detaliată a factorilor tehnici de producție, a tehnologiilor de fabricație a produselor, precum și a organizării producției și muncii.

Astfel, în legătură cu activele fixe incluse în patrimoniul societății comerciale, precum și a celor pe care le folosește fără a fi proprietatea ei, evaluatorii trebuie să se pronunțe cu privire la:

starea de funcționare a mașinilor, utilajelor, gradul de uzură fizică;

performanțele acestora în raport cu cele care se produc în momentul respectiv;

posibilitățile de utilizare în viitor;

mijloacele fixe înregistrate în patrimoniul unității, dar care nu mai pot fi folosite datorită schimbărilor intervenite în structura producției;

încadrarea mijloacelor fixe pe categorii conform Catalogului privind clasificarea și duratele normale de funcționare a mijloacelor fixe privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale și necorporale;

situația reevaluării activelor fixe în conformitate cu reglementările în vigoare;

oportunitatea trecerii în conservare a unor active fixe (dacă este cazul), condițiile în care s-a făcut aceasta și perspectivele de punere în funcțiune. Într-o asemenea situație specialiștii trebuie să se pronunțe cum vor fi tratate aceste active fixe în procesul de evaluare;

valoarea investițiilor în curs de execuție, stadiul lor în raport cu graficele de execuție, posibilitățile de finalizare și influența lor asupra potențialului tehnico-productiv sau a prestațiilor de servicii;

posibilitățile pe care le are societatea comercială a a-și asigura utilitățile necesare pentru desfășurarea normală a activității; gradul de dependență față de utilitățile furnizate de regiile autonome sau companii de profil.

În legătură cu clădirile, în raportul de evaluare, experții tehnici, în urma examinării lor, se pronunță asupra:

concordanței situației din teren cu planurile de construcție; modificările aduse, baza legală a acestor modificări, implicațiile asupra funcționalității și siguranței în exploatare;

situației structurii de rezistență în raport cu seismele prin care au trecut clădirile respective;

schimbările intervenite în destinația unor clădiri și posibilitățile de folosire în viitor;

situația clădirilor din patrimoniul unității și impactul lor asupra realizării activității de bază precum și a rezultatelor economico-financiare.

În ceea ce privește mijloacele de transport (dacă firma evaluată are parc propriu), în urma examinării structurii parcului pe categorii de mijloace de transport (auto, feroviar, aerian și de apă) se vor face referiri la:

gradul de folosire a parcului propriu, pe categorii de mijloace de transport;

modul de utilizare a capacității mijloacelor proprii de transport;

stare tehnică, gradul de uzură;

gradul de reînnoire;

valoarea cu care sunt înregistrate în contabilitate comparativ cu cea de înlocuire;

dacă se justifică sau nu existența parcului;

posibilitățile de folosire în viitor a parcului propriu, încadrarea parametrilor mijloacelor autor în standardele impuse pe plan național și internațional.

În ceea ce privește acest ultim punct se prezintă un caz interesant care confirmă relația directă dintre diagnosticul tehnic și valoarea întreprinderii. În urma diagnosticului la o firmă de transporturi internaționale s-a stabilit că investițiile realizate în ultima perioadă în mașini de transport internațional (achiziționate second-hand) nu au vizat „amănuntul” încadrării parametrilor acestor mijloace fixe în limitele anunțate de Uniunea Europeană ca fiind operabile de la 1 ianuarie 1997 pentru autovehiculele care circulă în spațiul comunitar.

Referitor la terenurile de incintă se examinează:

concordanța dintre categoriile de suprafețe existente (construită, aferentă rețelelor, căilor de acces, liberă) și cele din certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, dobândit în conformitate cu H.G. nr. 834 / 1991;

îmbunătățirile aduse unor categorii de terenuri;

schimbarea destinației unor suprafețe de teren; baza legală și implicațiile asupra activității întreprinderii;

valoarea cu care sunt înregistrate terenurile în contabilitate, avându-se în vedere prevederile din standardele de evaluare și de contabilitate.

În legătură cu producția și tehnologiile de fabricație:

se prezintă succint principalele produse fabricate, servicii etc.;

se face o scurtă descriere a procesului tehnologic, eventual prezentarea sub formă de schemă, schiță;

aprecieri asupra tehnologiilor, în raport cu ceea ce există în domeniul respectiv;

organizarea generală a producției;

organizarea transportului intern;

calitatea producției;

impactul asupra mediului;

alte aspecte referitoare la producție sau la serviciile pe care le prestează, în funcție de obiectul de activitate.

Pentru caracterizarea sintetică a potențialului tehnic se recomandă următorii indicatori:

În vederea efectuării evaluării, în special prin metode patrimoniale, în sinteza diagnosticului tehnic, specialiștii trebuie să se pronunțe asupra modificărilor care vor fi efectuate pornind de la ultimul bilanț încheiat și care urmează a fi folosit în evaluare.

4.2.3. Diagnosticul resurselor umane și al managementului întreprinderii

În cadrul acestui segment se urmărește furnizarea de informații asupra resurselor umane din punct de vedere al evoluției, structurii, comportamentului și eficienței utilizării lor, precum și performanța echipei de conducere a întreprinderii.

Diagnosticul resurselor umane ale societății comerciale în vederea evaluării impune folosirea unui sistem de indicatori privind dimensiunea, structura, comportamentul, precum și eficiența folosirii lor.

A. Dimensiunea, structura și comportamentul potențialului uman

Dimensiunea potențialului uman. Pentru a caracteriza dimensiunea potențialului uman se pot folosi următorii indicatori:

numărul mediu de salariați (cu contract de muncă), stabilit în conformitate cu metodologia în vigoare la data evaluării;

numărul mediu de personal (cu contract de muncă pe o perioadă nedeterminată și cu contract de muncă pe o perioadă determinată), care se stabilește prin adăugarea la numărul mediu de salariați a numărului mediu de colaboratori angajați pe bază de contract de muncă pe o perioadă determinată;

numărul maxim de personal, care reprezintă limita superioară stabilită în funcție de volumul efectiv de activitate și productivitatea muncii prevăzută:

sau

în care:

Iq = indicele volumului de activitate exprimat prin cifra de afaceri, valoarea adăugată etc.;

N0 = numărul mediu de personal prevăzut pentru perioada respectivă sau din perioada precedentă.

numărul mediu de personal calculat pe baza celui prezent la lucru, care reflectă situația la un moment dat.

Considerăm că acest indicator este de natură să permită evidențierea dimensiunii potențialului uman, care se corelează cu rezultatele obținute de întreprindere.

Structura resurselor umane. Principalele criterii de structurare utile în diagnosticarea resurselor umane sunt:

categoriile de personal, respectiv: muncitori (direct productivi, indirect productivi, de deservire generală); personal tehnic-ingineresc (ingineri, tehnicieni, maiștri); personal de administrare și conducere;

vechimea în întreprindere, personalul se poate structura în următoarele grupe: sub 1 an; între 2 – 5 ani; între 6 – 10 ani; între 11 – 15 ani; între 15 – 20 ani; peste 20 ani. Analiza structurii după vechime și evoluția sa în timp poate furniza informații cu privire la strategia angajărilor efectuate de întreprindere, dar și la eforturile sale pentru stabilizarea personalului. În mod normal, structura după vechime trebuie să fie echilibrată (nici prea tânără, nici prea bătrână), manifestându-se astfel o politică adecvată de formare a personalului;

vârsta personalului, pot fi utilizate grupele: până la 30 de ani; între 31 – 40 de ani; 41 – 50 de ani; peste 50 de ani. Un dezechilibru accentuat în structura după vârstă a personalului poate să dăuneze echilibrul psihologic al întreprinderii. Astfel, angajarea masivă la un moment dat a tinerilor frânează posibilitățile acestora de promovare;

modalități de calificare. Se impune structurarea personalului pe nivele de pregătire (superior, mediu, profesional) și pe categorii de personal.

Un alt aspect care trebuie analizat îl constituie perfecționarea pregătirii profesionale, pe forme de realizare (la locul de muncă, cursuri postliceale, postuniversitare, etc.)

Comportamentul personalului. În practică se pot folosi următorii indicatori:

gradul de utilizare a timpului maxim disponibil exprimat în ore – om (Gu):

indicatorii circulației forței de muncă:

în care:

I = numărul total al intrărilor de personal în cursul perioadei;

E = numărul total al ieșirilor de personal;

c) indicatorii comportamentului individual:

De asemenea, se are în vedere structura timpului nelucrat pe cauzele pe care l-au provocat (boli, accidente de muncă, maternitate, evenimente familiale, concedii fără plată, absențe nemotivate etc.).

indicatori de conflictualitate. În cazul în care conflictualitatea a luat o formă colectivă se impune analiza următorilor indicatori:

numărul de greve în cursul anului;

numărul de zile de grevă = durata grevei x numărul de greviști;

În situația formelor individuale de conflictualitate se urmăresc indicatorii:

număr de litigii care au necesitat intervenția inspecției de muncă;

număr de litigii care au ajuns în fața instanței de judecată.

B. Diagnosticul eficienței utilizării resurselor umane

Analiza eficienței utilizării forței de muncă în cadrul întreprinderii în vederea evaluării se realizează cu ajutorul sistemului indicatorilor de reflectare a productivității muncii. Pentru a urmări dinamica productivității muncii la nivelul întreprinderii, precum și în comparație cu alte firme din aceeași ramură de activitate se folosesc indicatori financiari și valorici, construiți ca raport efect / efort sau efort/efect.

În calitate de efect pot fi folosiți indicatorii: cifra de afaceri (CA), producția exercițiului (Qe), veniturile din exploatare (Ve) sau valoarea adăugată (Qa), în funcție de specificul activității societății evaluate. Pentru exprimarea efortului se pot folosi indicatorii: numărul mediu de personal (N), timpul total de muncă exprima în zile – om (Tz) sau în ore – om (Th).

Astfel, în cazul determinării productivității muncii pe baza cifrei de afaceri, indicatorii utilizați sunt:

productivitatea medie anuală pe o persoană:

productivitatea medie zilnică:

productivitatea medie orară:

Aspectele relevante cu privire la eficiența utilizării resurselor se pun în evidență și prin analiza productivității muncii pe principalele produse (cele care dețin mai mult de 50% din totalul producției întreprinderii). În acest sens se poate folosi indicatorul „productivitatea muncii”, exprimată prin timpul consumat pe unitatea de produs, care poate fi folosit pentru comparații în dinamică la nivelul întreprinderii, precum și pentru comparații în spațiu pe plan național și internațional.

În final, evaluatorul trebuie să facă o sinteză a principalelor puncte forte și slabe în legătură cu resursele umane ale firmei.

Cu titlu de exemplu pot fi avute în vedere următoarele puncte forte: personalul este bine calificat; structura pe vârste este echilibrată; personalul este capabil să se adapteze la înnnoire; productivitatea muncii este în creștere; absența grevelor; reducerea numărului litigiilor individuale de muncă; protecția muncii corespunzătoare, reflectată prin reducerea sau diminuarea accidentelor de muncă.

Ca puncte slabe se pot exemplifica: utilizarea necorespunzătoare a timpului de muncă în cadrul zilei; productivitatea muncii în scădere; personal supradimensionat în activități de întreținere; existența conflictelor de muncă etc.

C. Diagnosticul managementului firmei

În ceea ce privește conducerea firmei evaluate, în cadrul diagnosticului se prezintă următoarele aspecte:

echipa de conducere (nume, prenume, funcția, vârsta, experiența în domeniu etc.);

baza legală în virtutea căreia își exercită prerogativele funcției;

poziția echipei de conducere față de acționarii firmei, bănci, administrația financiară etc.;

referiri și aprecieri asupra stilului de conducere (pe obiective, autoritar, cu delegarea autorității, colegial, centralizat, descentralizat etc.);

obiectivele negociate și prevăzute în contractul de management;

gradul de realizare a criteriilor de performanță.

În finalul acestui diagnostic evaluatorul formulează punctele forte și slabe ale managementului firmei.

Ca puncte forte se pot menționa: echipa de conducere tânără, dinamică; realizarea și depășirea criteriilor de performanță negociate cu acționarii; îmbunătățirea poziției firmei pe piață; colaborarea bună cu sindicatele etc.

Ca puncte slabe se pot avea în vedere: nerealizarea numitor criterii de performanță; slăbirea poziției firmei în cadrul mediului ei concurențial; tensiuni în relațiile cu sindicatele marcate prin creșterea numărului zilelor de grevă; lipsa de preocupare pentru stimularea inițiativei și creativității tehnice a personalului etc.

4.2.4. Diagnosticul comercial

Diagnosticul comercial vizează piața de desfacere a produselor întreprinderii și cea de aprovizionare. Obiectivul de bază al diagnosticului comercial constă în estimarea pieței actuale și potențiale a întreprinderii și a locului ei pe piață.

În cadrul diagnosticului comercial se recomandă a fi abordate următoarele aspecte esențiale: evoluția vânzărilor; analiza structurală a vânzărilor pe produse și piețe de desfacere, a clienților întreprinderii, a repartiției vânzărilor în funcție de ciclul de viață al produselor.

A. Analiza evoluției vânzărilor

În activitatea de evaluare a unei firme interesează vânzările de bunuri, lucrări și servicii care formează obiectul de activitate, exprimate prin cifra de afaceri.

Cifra de afaceri, din Contul de profit și pierdere, este evaluată în unități monetare curente. Pentru o corectă apreciere a performanțelor comerciale ale firmei în timp se impune corectarea acesteia cu indicele prețurilor domeniului de activitate, respectiv evaluarea ei în prețuri comparabile.

Relația de calcul a cifrei de afaceri în prețuri comparabile este:

Evoluția în timp a vânzărilor mărfurilor trebuie analizată și comparativ cu dinamica vânzărilor pe piața sectorului de activitate ale acesteia pentru a se evidenția întărirea sau diminuarea poziției întreprinderii pe piață.

Pentru a exemplifica se folosesc datele din tabelul nr. 4.1:

Tabelul nr. 4.1

Pe baza datelor astfel structurate se pot formula concluziile pertinente referitoare la:

evoluția vânzărilor în prețuri curente și comparabile, marcându-se astfel dimensiunea reală a volumului de activitate;

schimbările intervenite în ceea ce privește poziția întreprinderii în cadrul sectorului în raport de firmele concurente.

Cuantificarea creșterii sau scăderii ponderii vânzărilor proprii în cadrul vânzărilor totale pe piață se face pe baza relației:

în care:

ICAf = indicele cifrei de afaceri a firmei evaluate

ICat = indicele cifrei de afaceri a sectorului

gf0 = ponderea vânzărilor proprii în vânzările totale ale sectorului în baza de comparație.

Se observă o evoluție pozitivă în anul N față de media pieței.

Cifra de afaceri evoluează sub influența unor factori (direcți sau indirecți) specifici domeniului de activitate al întreprinderii. Ca model de analiză general valabil se recomandă aprecierea dinamicii vânzărilor în funcție de doi factori direcți: volumul fizic al vânzărilor și prețurile medii de vânzare:

în care:

qi = volumul fizic al vânzărilor pe produse sau grupe de produse;

pi = prețul (tariful) mediu pe unitate de produs.

Potrivit modelului prezentat, factori direcți de influență sunt:

cantitatea totală vândută (Q, dacă producția este omogenă):

în care:

= reprezintă prețul mediu de vânzare;

structura producției vândute:

produsele de vânzare pe produse:

Modelul de analiză menționat prezintă importanță pentru evaluator, deoarece furnizează informații necesare estimării evoluției vânzărilor în perioada următoare.

Cifra de afaceri poate fi analizată și pe baza unor modele multiplicative specifice domeniului de activitate al întreprinderii. Astfel, pentru analiza vânzărilor în ramurile productive se recomandă următorul model:

în care:

N = numărul mediu de personal;

Mf = valoarea medie anuală a mijloacelor fixe folosite de întreprindere, indiferent dacă sunt sau nu în proprietatea ei;

Qe = producția exercițiului;

CA = cifra de afaceri.

Pe baza acestui model evaluatorul obține informații referitoare la:

influența modificării factorului uman asupra vânzărilor;

dinamica gradului de înzestrare tehnică a muncii (MF / N) și impactul asupra vânzărilor;

eficiența utilizării mijloacelor fixe, caracterizată prin volumul de activitate productivă (Qe) în corelație cu valoarea medie a mijloacelor fixe (Mf) și impactul asupra vânzărilor;

evoluția gradului de valorificare a producției exercițiului (factor extrem de important, ce pune în evidență legătura activității firmei cu piața) și contribuția acestuia la variația cifrei de afaceri.

În cazul întreprinderilor din sfera comerțului se recomandă următoarele modele:

în care:

Nl = numărul locurilor de muncă;

Ks = coeficientul schimbărilor;

Nz = numărul mediu de zile lucrate;

Dz = desfacerea medie zilnică pe un salariat.

Modelul de mai sus se recomandă a fi folosit în cazul unităților comerciale care practică forma clasică de vânzare, cu plata la vânzător.

În cazul unităților comerciale care desfac mărfurile prin sistemul cu autoservire se recomandă modelul:

în care:

Sc = suprafața comercială;

d/m2 = desfacerea medie pe unitatea de suprafață;

gsi = structura suprafeței comerciale pe grupe de mărfuri;

di/m2 = vânzarea medie pe unitatea de suprafață pe grupe de mărfuri.

Pentru unitățile comerciale, în formularea concluziilor, în funcție de profilul întreprinderii, are în vedere structura consumatorilor (clienților), evoluția probabilă a acestora, modificarea posibilă a cererii solvabile, precum și alți factori care pot influența volumul vânzărilor.

B. Analiza structurală a vânzărilor pe produse și piețele de desfacere

Vânzările unei întreprinderi se impun a fi studiate de către evaluator pe produse sau grupe de produse omogene, ținând seama, în același timp, de piețele unde se desfac acestea.

Scopul acestui mod de analiză a cifrei de afaceri îl reprezintă necesitatea furnizării de informații pentru fundamentarea proiecțiilor (estimărilor) în perioada de previziune. Datele necesare se prezintă după modelul din tabelele nr. 4.2 și 4.3:

Tabelul nr. 4.2

Tabelul nr. 4.3

Informațiile astfel structurate permit formularea de concluzii cu privire la:

dinamica vânzărilor pe produse și piețe;

modificarea structurii vânzărilor pe produse și piețe (zone geografice).

Acestea, corelate cu alte informații de ordin economico-social și de altă natură permit echipei de evaluare să aprecieze cât mai corect tendința vânzărilor.

C. Analiza clienților întreprinderii

Analiza vânzărilor prin prisma clientelei urmărește, în primul rând, evoluția structurală a cifrei de afaceri pe clienți. În formularea concluziilor este necesar să se țină seama de poziția întreprinderii într-un lanț al intercondiționării fabricației și consumului unui produs. Datele necesare pot fi prezentate ca în tabelul nr. 4.4 (model):

Tabelul nr. 4.4

Evoluția cifrei de afaceri pe principalii clienți interni și externi furnizează informații cu privire la existența unor relații tradiționale, relații ce se pot constitui ca suport pentru evoluția viitoare a vânzărilor societății comerciale. O asemenea concluzie este importantă pentru evaluator, îndeosebi în ceea ce privește proiecția activității firmei pentru aplicarea metodelor de randament.

Un alt aspect esențial în ceea ce privește analiza clienților îl reprezintă urmărirea duratei de imobilizare a creanțelor (Di). Relația de calcul este următoarea:

în care:

T = perioada de analiză exprimată în număr de zile;

= suma medie a soldurilor debitoare ale conturilor de creanțe;

= suma rulajelor debitoare ale conturilor de creanțe (în practică se utilizează adesea cifra de afaceri).

Durata medie de imobilizare a creanțelor poate fi și în funcție de structura creanțelor (gi) și a duratei de imobilizare pe categorii de creanțe (di) pe baza relației de calcul:

în care:

Sursa de informații pentru calculul duratei medii de imobilizare a creanțelor o reprezintă contabilitatea sintetică și analitică (pe clienți). Dacă în ceea ce privește numitorul relației informația se regăsește ca atare în fișa sintetică a contului „Clienți” (Contul 411) și în analiticele acestuia, numărătorul relației, respectiv soldul mediu, trebuie determinat pe total întreprindere și pe fiecare client în parte, folosindu-se media cronologică:

în care:

Sdi = soldul inițial, respectiv soldul contului la sfârșitul exercițiului financiar precedent;

Sdf = soldul final, respectiv soldul la sfârșitul exercițiului financiar;

Sd1, Sd2, … = soldurile subdiviziunilor de timp luate în calcul în cursul anului (lunar, trimestrial) pe care le regăsim în balanțele de verificare.

Prin compararea duratei de imobilizare pe clienți cu termenul contractual de decontare se poate realiza o grupare a clienților, respectiv a creanțelor, pe grade de vechime, operațiune necesară în evaluarea acestora în funcție și de termenul de încasare.

În finalul analizei clientelei întreprinderii, evaluatorul trebuie să aprecieze în ce măsură firma are o piață de desfacere care să poată fi luată în considerare în calculul previziunilor necesare aplicării metodelor de randament.

D. Analiza repartiției vânzărilor în funcție de ciclul de viață al produselor

O latură importantă a diagnosticului vânzărilor o reprezintă studierea cifrei de afaceri pe stadii ale ciclului de viață al produselor. Un asemenea diagnostic prezintă importanță pentru evaluator deoarece îi dă posibilitatea aprecierii potențialului de evoluție a firmei față de punctul critic al rentabilității și al asigurării surselor necesare finanțării activității. Datele se structurează ca în tabelul nr. 4.5:

Tabelul nr. 4.5

Datele astfel prezentate permit formularea de concluzii cu privire la:

localizarea în timp a procesului de reînnoire a produsului;

evoluția vânzărilor pe fazele în care se află principalele produse;

influența pe care o au produsele din faza de lansare și declin asupra cifrei de afaceri.

Studierea repartiției și dinamicii cifrei de afaceri în funcție de ciclul de viață al produselor din portofoliul societății comerciale permite evaluatorului estimarea cu un grad mai ridicat de certitudine a mărimii cifrei de afaceri și a profitului în perioada de previziune.

E. Analiza pieței de aprovizionare

Piața de aprovizionare a firmei reprezintă un punct semnificativ în diagnosticul comercial pentru evaluare. Principalele aspecte urmărite de evaluator vizează:

gruparea furnizorilor pe categorii, respectiv furnizori de materii prime, materiale, semifabricate, utilități, prestări de servicii etc.;

structurarea furnizorilor, în special a celor de materii prime și materiale în funcție de cantitatea și valoarea aprovizionărilor;

stabilirea criteriilor de alegere a acestora (de exemplu, după prețurile practicate, după cantitățile aprovizionate, distanță, termene și condiții de plată etc.);

analiza numărului de furnizori pentru tip de resursă aprovizionată și a calității aprovizionărilor;

aprecierea dependenței față de anumiți furnizori și care sunt implicațiile acesteia;

analiza gradului de integrare a activității firmei evaluate;

durata medie de utilizare a surselor atrase reprezentate de obligațiile față de furnizori (Df) calculată pe baza relațiilor:

în care:

= suma soldurilor medii creditoare ale conturilor de furnizori;

= suma rulajelor creditoare ale conturilor de furnizori.

Durata medie de folosire a surselor atrase poate fi studiată și pe baza relației:

în care:

dfi = structura obligațiilor față de furnizori, stabilită pe baza rulajului creditor al acestora;

gfi = durata de folosire a sursei atrase reprezentată de datoria față de furnizorul i.

Prin compararea duratei de folosire a surselor atrase pe fiecare furnizor în parte cu termenul contractual de onorare a obligațiilor rezultă dacă întreprinderea considerată și-a respectat sau nu obligațiile contractuale. Totodată, trebuie estimate implicațiile pe care le-ar avea întreruperea relațiilor contractuale de către unii furnizori cu firma evaluată.

F. Studierea concurenței și a modului de distribuire a produselor

Piața de desfacere a firmei, respectiv spațiul în care oferta specifică a societății comerciale se întâlnește cu cererea, reprezintă un segment esențial al diagnosticului comercial, care nu poate fi completat dacă nu se analizează și competiția, ca element fundamental al pieței.

Analiza concurenței trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte:

normalizarea principalilor concurenți;

stabilirea cotei de piață (cpi) deținută de întreprinderea evaluată, precum și cea a principalilor competitori de pe piață, pe baza relației:

în care:

Cai = cifra de afaceri a firmei i;

Cat = cifra de afaceri totală a sectorului de activitate al firmei i.

ierarhizarea firmelor care acționează pe piața sectorului de activitate pe baza cotei de piață deținute pe orizontul de timp supus diagnosticării.

Referitor la concurența externă pe piață se menționează:

firmele concurente (denumire, țară de origine și locul unde se fabrică produsele);

modul de organizare și durata serviciilor de garanție și post-garanție. Se va aprecia dacă dispun de unități proprii sau activitatea de service este cedată unei singure firme sau la mai multe;

raport preț – calitate la produsele concurenței și la cele proprii. Sunt frecvente cazurile în care concurența practică prețuri mai mici la produsele care „aparent” sunt de calitate mai bună;

modalități de distribuție a produselor (rețea proprie, distribuitor unic, etc.);

puterea concurențială internațională, marcată prin cifra de afaceri, productivitatea muncii, cota de piață etc. (în măsura în care se dispune de informațiile necesare);

forme de cooperare cu unii distribuitori internaționali.

În analiza posibilităților de penetrare pe anumite piețe trebuie să se facă deosebire între diferitele categorii de piețe, cum ar fi:

piața deschisă, în care pătrunderea sau extinderea cotei este posibilă, neexistând anumite restricții juridice sau de altă natură;

piața închisă, în care nu există posibilitatea de intrare datorită barierelor care protejează producătorii autohtoni;

piața protejată, respectiv o piață caracterizată prin existența unor bariere de intrare care inhibă intrarea noilor veniți.

Existența de zone de liber-schimb, precum și angajarea unor acorduri internaționale au drept consecință o deschidere a piețelor, situație ce face ca lupta între competitori să capete un caracter tot mai global.

Organizarea distribuției produselor constituie un alt element al diagnosticului comercial, care se referă în principal la:

forma juridică a activității distribuitorului (distribuția exclusivă, franciza etc.);

existența unei rețele proprii de distribuție (număr de centre de desfacere, magazine, amplasarea în teritoriu, personal calificat etc.);

durata contractelor de distribuitori (analiza detaliată a contractelor cu durată sub un an și a celor de lungă durată – peste un an);

obligațiile și drepturile întreprinderii față de distribuitori;

alte aspecte privind distribuția produselor.

În ceea ce privește promovarea produselor societății, aceasta vizează:

evoluția costurilor cu reclama și ponderea lor în cifra de afaceri;

imaginea întreprinderii și a produselor/serviciilor sale pe piață.

În finalul diagnosticului comercial, evaluatorul trebuie să facă referiri asupra perspectivelor activității comerciale, atât în ceea ce privește posibilitățile de aprovizionare, cât și de desfacere a produselor în scopul estimării veniturilor din exploatare pentru intervalul de prognoză. În acest context se recomandă prezentarea factorilor favorizați (puncte forte), precum și a celor defavorizați (punctele slabe), previzibil a acționa asupra rezultatelor și performanțelor firmei.

4.3. Diagnosticul economico-financiar

4.3.1 Rolul diagnosticului economico – financiar în evaluarea întreprinderii

Diagnosticul economico – financiar este cel mai important diagnostic și are ca obiectiv esențial studiul static și dinamic al activității desfășurate de întreprindere, care să permită expertului să-și exprime o opinie asupra rezultatelor obținute, a echilibrelor financiare referitoare la sursele de finanțare și destinațiile acestora, precum și în legătură cu randamentul capitalului investit.

Acest diagnostic se realizează pe baza datelor cuprinse în situațiile financiare de sinteză, întocmite în conformitate cu reglementările contabile în vigoare.

Bilanțul contabil, ca document oficial de gestiune, trebuie să asigure imaginea clară, sinceră, fidelă, completă a patrimoniului, a rezultatelor și poziției financiare a acesteia.

În activitatea practică este recomandabil ca diagnosticul economic-financiar și aplicarea metodelor de evaluare bazate pe profit sau flux de disponibilități (cash-flow), ce necesită proiecții economico-financiare, să fie realizate de același specialist sau grup de specialiști, tocmai pentru a asigura convergența celor două mari componente ale procesului de evaluare: analiză-diagnostic și evaluare propriu-zisă.

Din punct de vedere tehnic este necesar ca metodologia utilizată în diagnosticul economico-financiar să fie practicată și în realizarea proiecțiilor, așa cum se prezintă în fig.2.1.

Fiecare firmă de consultanță își construiește propria metodologia de realizare a evaluării afacerilor, în general, și a diagnosticului economico-financiar, în special.

O mențiune specială trebuie făcută în legătură cu nivelul indicatorilor calculați urmare analizei – diagnostic: cu se se compară aceștia pentru a stabili dacă nivelul lor este mulțumitor sau mai puțin mulțumitor în cazul firmei diagnosticate? Nivelul indicatorilor-etalon, de referință, cu care se compară indicatorii calculați, este stabilit de marile firme specializate în consultanță economico-financiară (pe baza unor cercetări periodice efectuate fie în cadrul firmelor cărora le asigură evidență contabilă, audit, consultanță, etc., fie pe baza unor anchete periodice desfășurate pe un panel de 200 – 300 firme) pe perioade și zone caracteristice, pe domenii și tipuri de firme, într-o activitate foarte specializată și dinamică (precum activitatea de afaceri în sine) și care se numește elaborarea de Ghiduri de bună practică (Best Practice Guidelines). Folosind criteriile și indicatorii din aceste ghiduri de bună practică, ale firmelor-lider din domeniu, firmele își pot compara nivelul indicatorilor cu acestea. Această operațiune se numește Benchmarking și are o mare importanță pentru poziționarea firmelor între competitori și pentru orientarea deciziilor managementului. Aceasta este o comparație în plan orizontal (sincronic), cu alte firme care au aceleași condiții – de aceeași talie (micro-întreprinderi, întreprinderi mici și mijlocii, întreprinderi mari, etc.), din aceeași zonă și din același domeniu. În lipsa unor niveluri reale de referință, nivelul oricărui indicator calculat este lipsit de orice relevanță și utilitate.

Pe de altă parte, firmele își pot compara propriile performanțe dintr-un an cu performanțele lor din alți ani, realizând astfel o comparație în plan vertical, în timp (diacronic).

În continuare ne propunem să dezvoltăm o metodologie generală de diagnostic economico-financiar și să oferim puncte de vedere cu privire la zonele de interes ce pot fi abordate în cadrul raportului de analiză-diagnostic-evaluare a firmei.

Figura nr. 4.1. Tipuri de analize-diagnostic

4.3.2. Diagnosticul financiar – patrimonial

Diagnosticul patrimonial net

Patrimoniul net se determină ca diferență între activele totale și datoriile totale, reflectând activele firmei negrevate de datorii la un moment dat (suma capitalurilor proprii). În esență, patrimoniul net reprezintă averea întreprinderii la o anumită dată (are un caracter static).

În activitatea de evaluare a unei firmei, cunoașterea evoluției patrimoniului net reprezintă importanță în alegerea metodelor de evaluare, precum și în ceea ce privește determinarea unor elemente necesare aplicării diferitelor metode de evaluare.

Pentru determinarea patrimoniului net, informațiile din bilanțul contabil se structurează ca în tabelul 4.6.

Pe baza datelor din tabel, în raportul de evaluare se fac aprecieri asupra patrimoniului net, prezentându-se semnificația economică a elementelor care au determinat modificarea acestuia. Astfel, scăderea valorii rămase a activelor imobilizate, iar în cadrul acestora a mijloacelor fixe, poate fi pusă pe seama amortizării lor.

Creșterea valorii activelor circulante trebuie apreciată diferit în raport cu elementele care au determinat-o. de exemplu, sporirea valorii creanțelor în lei are o influență negativă asupra valorii economice a întreprinderii, întrucât acestea rămân la valoarea lor contabilă de înregistrare. Creșterea stocului de produse finite are, de asemenea, influență nefavorabilă asupra valorii întreprinderii pentru că, odată cu trecerea timpului, valoarea actuală a produselor finite este mai mică decât cea înregistrată, iar actualizarea prețurilor de vânzare le poate face nevandabile.

Mărirea disponibilităților poate semnifica o accelerare a vitezei de rotație a activelor circulante, situație care conduce la o amplificare a capacității de plată și la posibilitatea onorării la timp a obligațiilor întreprinderii.

Stocul de producție în curs de execuție trebuie apreciat în funcție de stocul și de posibilitățile de valorificare în activitatea viitoare, stabilită prin diagnosticul tehnic (în cadrul acestui capitol al diagnosticului firmei se apreciază care este valoarea stocurilor de materiale care nu mai pot fi utilizate în activitatea de producție, precum și eventualele comenzi sistate și care urmează a avea o altă semnificație).

Tabelul nr. 4.6

Bilanț contabil

NOTĂ: Subvențiile pentru investiții se cuprind în patrimoniul net după ce s-a dedus impozitul pe profit latent cuprins în aceste sume (se include în datorii). Patrimoniul net este finanțat pe seama următoarelor surse:

capital social;

rezerve;

fonduri proprii;

rezultatul nerepartizat (profit nerepartizat / pierdere neacoperită);

subvenții pentru investiții și diferențe din reevaluare;

Primele patru surse formează ceea ce în literatura de specialitate poartă denumirea de „situație netă”.

Referitor la structura surselor de finanțare a patrimoniului net, se poate remarca faptul că ponderea capitalului social scade în condițiile unei evoluții normale a activității firmei (capitalul social ca sumă absolută menținându-se) și crește ponderea rezervelor (până la o anumită limită pentru rezervele legale) și a fondurilor proprii, etc.

B. Diagnosticul corelației fond de rulment – necesar de fond de rulment; trezorerie netă

Fondul de rulment (FR) reprezintă acea parte a capitalului permanent destinată și utilizată pentru finanțarea activității curente, îndeosebi a celei aferente exploatării. În consecință, se determină ca diferență dintre capitalul permanent și activele imobilizate. În mod normal, fondul de rulment trebuie să fie pozitiv. În situația în care diferența este negativă, întreprinderea se confruntă cu un deficit (insuficiență) de fond de rulment.

Nevoia de fond de rulment (NFR) reprezintă partea din activele circulante care trebuie finanțată din fondul de rulment. Se determină ca diferența dintre activele circulante (exclusiv disponibilitățile) și obligațiile pe termen scurt. În cazul în care diferența este pozitivă, aceasta reprezintă activele circulante de natura stocurilor și creanțelor ce urmează a fi finanțate din fondul de rulment. Atunci când diferența este negativă se înregistrează o degajare de surse atrase.

Variația nevoii de fond de rulment este un element important în determinarea fluxului de disponibilități și, implicit, în stabilirea valorii întreprinderii prin metoda fluxurilor actualizate de lichidități. Ca urmare, se impune aprofundarea analizei NFR în funcție de elemente aferente exploatării care au caracter de continuitate, respectiv de cele din afara exploatării.

Trezoreria netă (TN) se poate stabili ca diferență între fondul de rulment și necesarul de fond de rulment:

TN = FR – NFR

În diagnosticul corelație dintre fondul de rulment, nevoia de fond de rulment și trezoreria netă se are în vedere situația existentă și dinamica în perioada analizată în vederea proiecției elementelor necesare aplicării metodelor de evaluare bazate pe remunerarea capitalului. În acest scop, informațiile din bilanț se structurează ca în tabelul nr. 4.7:

Tabelul nr. 4.7

Explicația degajării Fondului de rulment prin ambele formule (punerea în evidență a relațiilor complementare dintre elementele bilanțiere) se prezintă grafic astfel:

Figura nr. 4.2. Schema indicatorilor de echilibru financiar

În estimarea unor elemente necesare în cazul aplicării metodei de evaluare bazate pe fluxul de lichidități sunt necesari și indicatorii viteză de rotație a NFR și viteza de rotație a FR.

Relațiile de calcul ale vitezei de rotație exprimată ca durată sunt:

unde T reprezintă numărul de zile ale perioadei.

C. Diagnosticul corelației creanțe – obligații

Pentru activitatea financiară a firmei este importantă cunoașterea evoluției dintre creanțe și obligații, întrucât aceasta influențează în mod direct capacitatea de plată.

În ceea ce privește noțiunile utilizate, creanțele reprezintă anumite drepturi bănești, realizabile la diferite termene. Formarea lor este în legătură directă cu rotația capitalului, cu momentele parcurse în procesul schimbării formei acestuia. Apariția creanțelor este determinată, în principal, de relațiile care se formează între firmă, în calitate de furnizor, și clienții săi.

Opusul creanțelor îl reprezintă obligațiile sau datoriile firmei către terți, formate în cadrul relațiilor acesteia cu furnizorii, acționarii, salariații, bugetul statului etc.

Întrucât în literatura de specialitate și în practica economică se folosesc mai multe noțiuni, se propune următoarea terminologie:

obligații, în care să se includă datoriile firmei către terțe persoane fizice și juridice obligațiile fiscale;

datorii curente, care să cuprindă obligațiile, împrumuturile pe termen scurt și ratele scadente pentru împrumuturile pe termen mediu și lung;

datorii totale, respectiv datoriile curente și împrumuturile pe termen mediu și lung.

O asemenea precizare este importantă pentru calcularea unor indicatori prin care se caracterizează starea financiară a firmei. Întreprinderea poate contracta un împrumut pentru producție, deci o sursă de finanțare care poate fi utilizată pentru stingerea unei obligații, dar care devine la rândul ei obligație la termenul de rambursare.

În cadrul diagnosticului se cercetează, în primul rând, evoluția creanțelor și obligațiilor, în raport cu cifra de afaceri, pentru a pune în evidență raportul dintre imobilizările capitalului firmei și folosirea surselor atrase.

Asemenea aspecte pot fi puse în evidență și cu ajutorul indicatorilor:

Durata de imobilizare a creanțelor (Di):

în care:

Sd = soldul mediu debitor al conturilor de creanțe

Rd = rulajul debitor al conturilor de creanțe

CA = cifra de afaceri

T = perioada de timp considerată

În practică se folosește de regulă cifra de afaceri, datorită faptului că bilanțul nu furnizează informații referitoare la rulajul conturilor.

Durata de folosire a surselor atrase (Df):

în care:

Sc = soldul mediu creditor al conturilor de obligații

Rd = rulajul creditor al conturilor respective

Cunoașterea acestor aspecte este absolut necesară în practica evaluării pentru a se putea determina capitalul permanent necesar exploatării. Evaluatorul va trebui să aprecieze și să motiveze evoluția probabilă a acestor indicatori, ce vor fi utilizați ulterior.

Pentru evaluarea întreprinderii, creanțele și obligațiile trebuie analizate în raport cu vechimea lor. Intervalele utilizate sunt diferite, dar în mod normal considerăm că acestea pot fi grupate în:

creanțe / obligații până la 30 de zile;

creanțe / obligații între 30 și 90 de zile;

creanțe / obligații între 90 de zile și un an;

creanțe / obligații peste un an.

D. Diagnosticul lichidității și solvabilității întreprinderii

Lichiditatea, la modul general, poate fi definită ca fiind proprietatea elementelor patrimoniale de a transformate în bani.

Solvabilitatea reprezintă capacitatea firmei de a face față obligațiilor sale la termenele scadente.

În unele lucrări se menționează „Lichiditatea se referă la disponibilitățile în numerar în viitorul apropiat, după luarea în calcul a obligațiilor financiare aferente acestei perioade. În schimb, solvabilitatea se referă la disponibilitățile de numerar pe o perioadă mai lungă ce urmează să onoreze angajamentele financiare scadente”.

Pentru a caracteriza lichiditatea unei întreprinderi, în studiile de bonitate realizate de bănci, în cazul solicitării de credite, precum și în studiile de evaluare, se folosesc următorii indicatori:

Rata lichidității generale:

Se apreciază că situația lichidității generale este satisfăcătoare în condițiile încadrării în intervalul 1,2 și 1,8. În unele lucrări apar și limitele 2 – 2,25.

Rata lichidității curente (intermediare):

Intervalul 0,65 – 1 se consideră ca fiind satisfăcător. În mod normal, raportul trebuie să fie supraunitar.

Rata lichidității imediate:

Rata solvabilității patrimoniale:

Valoarea minimă a ratei solvabilității patrimoniale se apreciază că trebuie să se încadreze în limitele 0,3 – 0,5, iar peste 0,5 situația poate fi considerată normală.

Rata solvabilității globale:

Această rată indică în ce măsură datoriile totale sunt acoperite cu active circulante. Cu cât valoarea ratei solvabilității generale este mai mare decât 1, cu atât situația financiară de ansamblu a întreprinderii e mai bună.

E. Diagnosticul pe baza ratelor de echilibru economico – financiar

Echilibrul financiar al firmei reprezintă un sistem de corelații prin care se stabilesc anumite proporționalități în cadrul și între diferite fluxuri financiare. El reprezintă o premisă, dar și o consecință a desfășurării normale a activității firmei, în conformitate cu obiectul de activitate.

Ca premisă, trebuie avute în vedere corelațiile obiective dintre necesitățile de resurse, materiale (în sens general) și posibilitățile de finanțare. De modul în care sunt utilizate și valorificate aceste resurse, depinde asigurarea echilibrului economico-financiar sau dereglarea acestuia. Evident, pentru fiecare corelație și flux financiar există indicatori specifici, care au fost utilizați în cadrul acestui diagnostic.

Pentru exprimarea sintetică a multiplelor corelații implicate de echilibrul financiar, literatura de specialitate oferă o mulțime de indicatori (uneori calculați în mod diferit sau cu diverse denumiri). în practică se utilizează cu precădere următorii indicatori:

Rata autonomiei financiare:

Rata de finanțare a stocurilor:

Rata de finanțare activelor circulante:

Rata de finanțare a necesarului de fond de rulment:

Rata de autofinanțare a activelor:

Rata datoriilor:

F. Diagnosticul rentabilității

În teoria și practica finanțelor, managementului financiar, analizei și evaluării economico – financiare, diagnosticul rentabilității prezintă o deosebită importanță, întrucât oferă informații asupra situației trecute și prezente, realizând premise utile pentru prefigurarea viitorului afacerii.

Cumpărătorul potențial al unei firme, cel care investește, dorește nu numai să recupereze suma avansată, dar și să obțină un profit superior unui plasament fără risc. Cu cât o afacere este mai rentabilă, cu atât valoarea rentabilității este absolut necesară pentru aplicarea metodelor de evaluare bazate pe randament, indiferent de modul de exprimare a acestuia (profit net, dividend pe acțiune, flux de disponibilități etc.). În activitatea de evaluare a întreprinderii, diagnosticul rentabilității poate fi structurat in forme diferite, care să valorifice cât mai bine informația furnizată de sistemul contabil.

Principala sursă de informare in realizarea diagnosticului rentabilității o reprezintă „Contul de profit și pierdere” care arată modul in care s-a atins o anumită stare, un anumit rezultat, care au fost fluxurile de venituri și cheltuieli.

Se recomandă ca diagnosticul rentabilității să cuprindă probleme privind situația generală a rezultatelor, analiza factorială pe baza ratelor de rentabilitate, determinarea punctului critic și a intervalului de siguranță.

F.1. Situația generală a rezultatului pe baza contului de profit și pierdere

Prezentarea situației generale a rezultatului vizează, în special, două aspecte importante pentru operațiunea de evaluare, respectiv evoluția profitului și modul de formare. Primul dintre aspecte este necesar pentru aprecierea „trendului”, iar al doilea in formularea unor judecăți de valoare asupra activităților desfășurate de firmă in trecut și posibilitățile existente pentru perioada de previziune (prognoză).

Informațiile furnizate de contul de profit și pierdere pot fi structurate ca în tabelul nr. 4.8 (model pentru aplicații):

Tabelul nr. 4.8

Componentele de mai sus se pot reprezenta grafic astfel:

Pe baza acestor date se formulează concluzii cu privire la:

dinamica rezultatului total și din exploatare;

modul de formare a rezultatului;

explicarea modificării rezultatului prin componentele sale.

Întrucât datele sunt exprimate în prețurile curente ale, perioadei, pentru aprecierea cât mai corectă a situației se recomandă și folosirea prețurilor comparabile.

Asemenea elemente sunt necesare pentru estimarea rezultatelor în perioada de prognoză.

F.2. Diagnosticul factorial al rezultatului exploatării

În operațiunea de evaluare, diagnosticul factorial al rezultatului din exploatare este necesar pentru a explica, care au fost principalii factori care, au contribuit la modificarea acestuia de la o perioadă la alta. Cunoscându-se aceste elemente, ele pot fi valorificate de echipa de evaluare în stabilirea rezultatului probabil pentru perioada de prognoză.

Literatura de specialitate recomandă mai multe modele. Astfel, un model cu aplicabilitate generală, indiferent de profilul de activitate al firmei, este:

în care:

RE = rezultatul exploatării;

V = venituri din exploatare;

Ch = cheltuieli aferente veniturilor din exploatare.

Modificarea rezultatului față de perioada precedentă se explică prin:

Influența sumei veniturilor din exploatare:

2) Influența rezultatului la 1 leu venituri (sau a cheltuielilor la 1 leu venituri):

În baza diagnosticului, echipa de evaluare va alege și aplica soluția pe care o consideră fezabilă pentru perioada de prognoză, respectiv sporirea veniturilor cu menținerea relativ constantă a ratei rentabilității sau o combinație a posibilităților existente.

Pentru societățile comerciale cu profil industrial, diagnosticul rezultatului (profitului P) aferent producției vândute poate fi realizat pe baza modelului:

în care:

q= cantitatea vândută;

p = prețul de vânzare (fără T.V.A.);

c = costul pe unitatea de produs.

După cum se apreciază în lucrările de specialitate, factorii direcți care influențează rezultatul din exploatare sunt analizați cu ajutorul următoarelor relații de calcul:

influența cantității vândute (volumului producției) = P0 x Iq – P0

influența structurii producției vândute = (

influența costului pe unitatea de produs = – ()

influența prețului de vânzare =

Iq reprezintă indicele producției vândute stabilit pe baza relației:

Pentru aplicarea acestei metodologii este necesar ca informațiile furnizate de contul de profit și pierdere să fie completate cu doi indicatori:

producția vândută (sau cifra de afaceri) recalculată , respectiv cantitatea vândută din perioada curentă exprimată în preturile de vânzare din baza de comparație;

cheltuielile aferente producției vândute recalculate respectiv, cantitatea vândută din perioada curentă exprimată în costurile din baza de comparație.

În urma acestor calcule pot fi formulate concluzii cu privire la:

politica prețurilor de vânzare în condițiile unei rate a inflației date în ce măsură aceasta poate fi continuată și în perioada de prognoză și care va fi efectul asupra vânzărilor;

evoluția volumului vânzărilor, ritmul acestora și informațiile necesare pentru prognoza acestuia;

orientarea întreprinderii spre produse sau grupe de produse în raport de rentabilitate a acestora. Folosirea factorului de structură trebuie practicată cu prudenți Întrucât modificarea raportului cerere – ofertă poate influența substanțial rentabilitatea unor produse;

evoluția costurilor reprezintă o deosebită importanță în stabilirea competitivității produselor.

În urma acestei analize, echipa de evaluare își poate forma o imagine asupra rezultatelor obținute în activitatea de bază a întreprinderii și, cunoscând domeniul, își formulează opțiunile pe perioada prognozată.

Asemenea calcule permit formularea unor concluzii utile evaluatorului pentru activitatea practică, cu privire la:

influența numărului de personal, în condițiile în care întreprinderea se află într-un proces de restructurare și se impune o redimensionare a necesarului de personal;

investițiile puse în funcțiune, precum și influența lor asupra productivității muncii și implicit asupra volumului de activitate;

evoluția cheltuielilor la 1 leu venituri din exploatare și efectul lor asupra profitului;

modificarea gradului de valorificare a producției exercițiului și cauzele care au generat-o.

Pentru întreprinderile comerciale, diagnosticul rezultatului din exploatare poate fi realizat cu ajutorul unor modele specifice, ca de exemplu:

în care:

= cota medie de adaos comercial

= nivelul mediu al cheltuielilor de circulație

4.3.3 Diagnosticul factorial al profitului brut

Metodele de evaluare pe bază de randament operează cu profitul total al întreprinderii, și nu numai cu cel din exploatare. În același timp, activitatea de exploatare poate fi complexă, în ea se pot regăsi mai multe ramuri de activitate. Or pentru previzionarea profitului este necesar să se cunoască nivelul de rentabilitate pe sectoare de activitate, precum și contribuția acestora la formarea rezultatului total al întreprinderii.

Pentru o astfel de analiză sunt necesare date suplimentare care pot fi obținute din contabilitatea financiară și de gestiune.

Modelul de analiză este:

P = Vt x R

în care:

P = profitul înaintea impozitării

Vt = venitul total

R = rata rentabilității veniturilor totale

sau:

în care:

Vi = veniturile pe categorii de activități

Ri = rata rentabilității veniturilor pe categorii de activități

Modificarea rezultatului total față de anul precedent se explică prin influența:

sumei veniturilor: Vt1 x R0 – Vt0 x R0;

structurii veniturilor pe activități: Vt1 x R’ – Vt1 x R0;

ratei rentabilității veniturilor pe categorii de activități: Vt1 x R1 x Vt1 x R’

Notă: R' reprezintă rata rentabilității veniturilor, recalculată în funcție de structura din perioada curentă și rata rentabilității pe activități din baza de comparație. Prin compararea rezultatelor întreprinderii cu cele medii pe ramură sau la alte societăți comerciale, analistul și evaluatorul va aprecia în ce măsură, în viitor, mai poate fi aplicată o asemenea strategie.

F.3. Pragul de rentabilitate și intervalul de siguranță

Cunoașterea pragului de rentabilitate și a intervalului de siguranță este utilă în activitatea practică de evaluare, întrucât se pot face judecăți corespunzătoare asupra comportamentului firmei în cazul modificării unor variabile care influențează mecanismul de funcționare al acesteia.

Potrivit metodologiei oferite de literatura de speciali late, pragul de rentabilitate, respectiv cifra de afaceri minimă care asigură în cazul inițierii unei afaceri recuperarea cheltuielilor, este dată de suma cheltuielilor variabile și fixe sau folosindu-se relația (în cazul inițierii unei afaceri):

Q = cifra de afaceri minimă;

F = Suma cheltuielilor fixe;

= cheltuieli variabile

Pentru o afacere în derulare se folosește relația:

Pentru activitatea practică de evaluare, cunoașterea unei asemenea situații este deosebit de importantă în alegerea metodelor de evaluare, precum și pentru previzionarea profitului care se va lua în calcul.

Metodele de diagnostic al rentabilității prin intermediul sumei profitului trebuie considerate ca fiind „tipuri” în baza cărora pot fi construite și alte modele, în raport cu specificul fiecărei unități.

F.4. Diagnosticul pe baza ratelor de rentabilitate

În efectuarea diagnosticului firmei, ratele de rentabilitate permit realizarea de comparații în spațiu, precum și în raport cu anumite norme sau standarde elaborate și acceptate de organisme abilitate în domeniul evaluărilor .

Exprimarea relativă a nivelului de rentabilitate completează diagnosticul prin capacitatea informațională a indicatorilor respectivi. Fiecare formă de exprimare a rentabilității,în raport cu elementele luate în calcul, are o anumită putere informațională, îndeplinind o funcție specifică în activitatea practică de gestionare a capitalului și plasamentelor de capital.

Literatura de specialitate operează cu o multitudine de rate, având diverse denumiri, indicându-se și anumite limite, considerate a fi normale, în care trebuie să se înscrie acestea.

Pentru activitatea practică de evaluare considerăm că se pot utiliza, în principal, următoarele forme de exprimare a rentabilității:

Rata rentabilității veniturilor (Rv), care se determină prin raportul:

în care:

P = profitul înaintea impozitării;

V = veniturile totale aferente perioadei.

Prin conținut, rata rentabilității veniturilor caracterizează eficiența întregii activități a firmei în cursul exercițiului și este utilă în poziționarea firmei pe piață în raport cu altele cu care este în concurență.

Rata rentabilității economice a activului (Re) caracterizează eficiența elementelor

patrimoniale angajate în activitatea firmei. Opțiunea pentru o asemenea rată este dată de faptul că întregul capital folosit de firmă este investit în elemente de activ, care într-o formă sau alta, direct sau indirect, contribuie la obținerea profitului. Acest indicator prezintă importanță în gestionarea capitalului, în dimensionarea eforturilor pentru obținerea unui anumit profit în raport cu rezultatele concurenței sau diferite mărimi normative, specifice domeniului în care funcționează întreprinderea:

unde A reprezintă totalul activului, respectiv active imobilizate (Ai) și active circulante (Ac) (se recomandă folosirea de valori medii anuale).

Pentru analiza ratei rentabilității economice a activului poate fi utilizată și următoarea relație:

în care:

V/A = viteza de rotație a activului;

P/V = rata rentabilității veniturilor.

Acești doi factori determină modificarea ratei rentabilității economice a activului față de un anumit criteriu.

Ca parte componentă poate fi și rata rentabilității economice aferente exploatării, ceea ce presupune luarea în calcul a rezultatului exploatării și, corespunzător, activele de exploatare.

Modificarea ratei rentabilității economice se explică prin influența:

vitezei de rotație a activului:

rentabilității veniturilor:

În activitatea practică se impune analiza structurii activului, în vederea depistării elementelor materiale care au contribuit la modificarea vitezei de rotație, având în vedere faptul că fiecare element are o semnificație proprie și, în consecință, se impun măsuri specifice pentru dimensionarea lor normală. În aceste condiții se recomandă următorul model de analiză a ratei rentabilității economice a activului, derivat din cel prezentat anterior:

în care:

Ai/V = 1/R, unde R reprezintă randamentul activelor imobilizate;

Ac/V = 1/n, unde n este viteza de rotație a activelor circulante, exprimată în număr de rotații. .

Ca atare:

În consecință, factorii care influențează modificarea ratei rentabilității economice a activului sunt:

randamentul activelor imobilizate:

viteza de rotație a activelor circulante:

–

rata rentabilității veniturilor:

Acest model îl completează pe precedentul, întrucât viteza de rotație a activului este defalcată pe elementele componente.

Rata rentabilității resurselor consumate (Rc) (în literatura de specialitate se regăsește sub denumirea de rentabilitatea costurilor). Așa după cum rezultă din denumire, rata rentabilității resurselor consumate caracterizează eficiența costurilor. În activitatea practică ea prezintă importanță în estimarea și negocierea prețurilor de vânzare a produselor sau tarifelor pentru prestări de servicii. De asemenea, permite poziționarea produselor sub aspectul rentabilității față de media pe întreprindere. Elementele de calcul al ratei rentabilității resurselor consumate sunt rezultatul exploatării (RE) și cheltuielile de exploatare (∑ q x c) aferente producției vândute:

Din relația de mai sus rezultă factorii direcți de influență, respectiv:

structura cifrei de afaceri (producției vândute):

costurile pe produse:

prețurile de vânzare pe produse:

În practica evaluării întreprinderii, rata rentabilității costurilor este utilă în estimarea profitului aferent producției vândute, ca parte importantă a cifrei de afaceri pentru întreprinderile industriale.

O altă grupă de rate vizează eficiența capitalului investit, respectiv utilizat. Literatura de specialitate recomandă, în principal, doi indicatori, și anume:

rata rentabilității financiare a capitalului propriu (Rf), calculată ca raport între profitul net (Pn) și capitalul propriu (Kp):

rata rentabilității financiare a capitalului permanent (Rp) (denumită impropriu în unele lucrări și rentabilitate economică):

în care:

P = profit brut;

Ki = capital împrumutat pe termen mediu și lung.

În contabilitatea financiară, respectiv în structura contului de profit și pierdere, nu apare noțiunea de profit brut. De aceea, în activitatea practică s-a folosit profitul înaintea impozitării sau rezultatul exercițiului înainte de deducerea sarcinilor financiare, respectiva dobânzilor și impozitului pe profit.

Criteriul principal în orientarea plasamentului de capital îl constituie corelația dintre rata rentabilității financiare a capitalului propriu (Rf), rata rentabilității financiare a capitalului permanent (Rp) și rata dobânzii (d). În consecință, pentru calculul ratei rentabilității financiare a capitalului permanent se poate lua în calcul profitul net la care se adaugă dobânda plătită pentru capitalul împrumutat pe termen mediu și lung (costul capitalului).

În acest caz, legătura dintre cele două rate de rentabilitate financiară se exprimă prin relația:

Firma poate apela la credite pe termen mediu și lung pentru finanțarea activității când Rp > d, asigurându-și astfel și un profit suplimentar.

Întrucât rezultatul final este în directă legătură cu ansamblul activității firmei, rata rentabilității financiare a capitalului propriu poate fi evidențiată prin relația:

în care:

Pn = profitul net;

V = veniturile totale;

A = activele totale.

Din relația de mai sus rezultă că rata rentabilității financiare a capitalului propriu este dependentă de:

viteza de rotație a activelor totale (V/A), care exprimă volumul vânzărilor pe unitate monetară investită. Cu cât rotația activelor este mai mare, cu atât sporește eficiența capitalului investit, dacă în activitatea de exploatare se obține profit;

pârghia financiară (A/Kp), prin care se exprimă în mod sintetic corelația dintre structura financiară și capitalul împrumutat;

rentabilitatea netă a veniturilor (Pn/V) în care se reflectă, în principal, eficiența activității de exploatare. În același timp, indicatorul este util în poziționarea firmei în raport cu altele din aceeași ramură sau domeniu de activitate. Dacă rata este peste media sectorului (ramurii) există un avantaj competițional față de concurenți, ceea ce constituie un element de siguranță în activitatea viitoare.

În finalul etapei de diagnostic, echipa de evaluare trebuie să realizeze o sinteză a principalelor concluzii (favorabile sau nefavorabile) în baza cărora se vor face estimările principalilor indicatori economico-financiari, necesari în aplicarea unor metode de evaluare.

5. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

Alexandru Gheorghiu: Analiză economico-financiară la nivelul microeconomic, Editura Economică, București, 2004.

Aurel Ișfănescu și colaboratorii: Analiză economico-financiară, Editura ASE, București, 2003.

Aurel Ișfănescu (coordonator): Ghid practic de analiză economico-financiară, Editura Tribuna Economică, București, 1999.

Aurel Ișfănescu, Claudia Șerban, Marian Covlea: Evaluarea întreprinderii, Editura Cartea Studențească, București, 2008.

Dumitru Mărgulescu (coordonator): Analiza economico-financiară a întreprinderii, Editura Tribuna Economică, București, 1994.

Dumitru Mărgulescu, Maria Niculescu, Vasile Robu: Diagnostic economico-financiar, Editura Romcart, București, 1994.

Maria Niculescu: Diagnostic global strategic, Editura Economică, București, 1998.

Maria Niculescu: Diagnostic economic (vol. 1 – 2003), Diagnostic financiar (vol. 2 – 2005), Editura Economică, București.

Marian Covlea: Analiză-diagnostic economico-financiară, Editura Nomina Lex, București, 2008.

Marian Covlea: Finanțele întreprinderii. Îndrumar practic, Editura Pro Universitaria, București, 2008.

Marian Covlea: Management financiar, Editura Nomina Lex, București, 2008.

Marian Covlea: Finanțele întreprinderii, Editura Pro Universitaria, București, 2009.

Ovidiu Nicolescu, Ion Verboncu: Metodologii manageriale, Editura Tribuna Economică, București, 2006;

Jean P. Thibaut: Le diagnostic d’enterprises, Ed. Dunod, Paris, 1990.

Paul Halpern, J. Fred Weston, Eugene F. Brigham: Finanțe manageriale, Editura Economică, București, 1999.

Gheorghe Vâlceanu, Vasile Robu, Nicolae Georgescu: Analiză economico-financiară, ediția a II-a, Editura Economică, București, 2005.