Diagnosticul Echilibrului Financiar, Lichiditatii Si Solvabilitatii Intreprinderii

Economie

Diagnosticul Echilibrului Financiar, Lichiditatii Si Solvabilitatii Intreprinderii

Byadmin ianuarie 1, 2024

C U P R I N S

Contents

I N T R O D U C E R E

.

1.DIAGNOSTICUL ECHILIBRULUI FINANCIAR STATIC AL ÎINTREPRINDERII

CONSTRUCȚIA BILANȚULUI FINANCIAR ȘI A BILANȚULUI FUNCȚIONAL IN SCOPUL REALIZĂRII DIAGNOSTICULUI FINANCIAR

Studiul financiar al bilanțului accentuează modalitățile de realizare a echilibrului financiar funcțional sau patrimonial al îintreprinderii la un moment dat, permițând o analiză financiară statică.

Bilanțul financiar se obține din bilanțul patrimonial, prin unirea/împarțirea unor date rezultând mărimi semnificative. În urma retractărilor și reclasărilor elementelor bilanțului contabil, se obține bilanțul financiar, care ocupă o importanță deosebită în cadrul analizei financiare. Gruparea posturilor din bilanțul contabil, în vederea analizei financiare, are la bază criteriile de lichiditate – exigibilitate. Analiza bilanțului financiar la nivel de întreprindere evidențiază modalitățile de realizare a echilibrului financiar pe termen lung și pe termen scurt.

Lichiditatea reflectă capacitatea elementelor de activ de a fi transformate în bani. Exigibilitatea reprezintă însușirea elementelor de pasiv de a ajunge scadente la o anumită perioadă.

Elementele de activ reflectă o alocare de fonduri banești în vederea construirii unei structuri de producție adaptate intențiilor productive ale întreprinderilor.

În cadrul bilanțului financiar, elementele de activ sunt structurate în ordine crescătoare a lichidității. În bilanț se înregistrează, mai întai, activele cele mai puțin lichide (cu perioda cea mai mare de recuperare), respectiv imobilizările nete (necorporale, corporale, financiare), stocurile și disponibilitățile. Datorită rotației lente a capitalurilor alocate, imobilizările sunt numite și nevoi permanente. Se înregistrează apoi activele circulante (stocuri, creanțe, lichidități), mai lichide decât imobilizările, putându-se transforma imediat in monedă, cauză pentru care sunt denumite nevoi temporare.

Elementele de pasiv sunt echivalente surselor de provenientă a capitalirilor proprii si îimprumitate.

În cadrul bilanțului financiar, elementele de pasiv sunt organizate după gradul crescător de exigibilitate.

Inițial se înscriu capitalurile prorii provenite de la acționari (capitalul social), apoi cele din acumulări ale perioadelor anterioare și din alte surse (provizioane). Aceste resurse nu au o scadența fixată, deci nu sunt exigibile, de aceea sunt numite si resurse permanente. Tot în categoria resurselor permanente se regăsesc si datoriile pe termen lung si mediu, cu exigibilitate mai mare de un an.

Datoriile pe termen scurt sunt cele mai exigibile si de aceea sunt denumite si resurse temporare.

Activul si pasivul bilanțului financiar vor arată schematic in figura următoare:

Figura 1.1 Bilanț financiar (schema generală)

Preluarea datelor din bilanțul contabil într-o formă adecvată nevoilor de analiză conduce la următoarea formă a bilanțului financiar:

ACTIV = NEVOI PASIV = RESURSE

Figura 1.2 – Bilanțul financiar

Bilanțul contabil si bilanțul financiar nu pot satisface total cerințele analizei financiare, din această cauză este nevoia construcției bilanțului funcțional.

Conceptia funcțională a bilanțului are meritul de a prezenta o imagine clară asupra modului de funcționare aconimică a întreprinderii, accetuând stocurile si resursele corespunzătoare fiecărui ciclu de funcționare, respectiv de investiții, de exploatere și cel de finanțare si trezorerie.

Functia de investiție grupează imobilizările necorporale, corporale și financiare pe două categorii: de exploatare și în afara exploatării, indiferent de perioada lor de vită. Această funcție stă la baza strategiei de reînoire a echipamentelor, cât și a opțiunilor de oportunitate ale evoluarii, între investițiile productive și participațiile financiare.

Funcția de finanțare regrupează capitalurile proprii, datoriile financiare indiferent de scadența lor, ca și provizioanele pentru riscuri și cheltuieli. Activele imobilizate sunt reținute în activ la valoarea lor brută, amortizările și provizioanele sunt asimilate resurselor proprii.

Așadar pasivul se regrupează în: capitaluri proprii și datorii. În grupa datoriilor se remarcă: datorii de exploatare și în afara exploatării, datorii financiare stabile (datorii pe termen mediu si lung, cu scadență peste un an) și împrumuturi bancare curente (datorii pe termen scurt).

Funcția de exploatare conține flufurile de aprovizionare, producție si vânzări atât sub formă de fluxuri fizice, cât și financiare. Posturile de activ legate de operațiile ciclului de exploatare alcătuiesc active circulante de exploatare, care trebuiesc finanțate din datorii de exploatare. Celelalte posturi de activ si pasiv care reflectă operațiuni regrupate în categoriile activ circulant în afara exploatării si datorii în afara exploatării, respectiv activul și pasivul de trezorerie.

În urma clasificării funcțiilor întreprinderii în trei categorii, bilanțul funcțional arată în felul următor:

Figura 1.2 – Bilanțul funcțional

Astfel organizat, bilanțul evidențiază două categorii de nevoi în activ și două categorii de resurse în pasiv. Cele două categorii de nevoi din activ sunt: una indeoendentă de ciclu de producție și cealaltă legată direct de exploatare. Cele două categorii de resurse din pasiv sunt: resurse fără legătură cu exploatarea și resurse generate direct de aceasta. Elementele de trezorerie apar în mod distinct, atât în activul cât și în pasivul bilanțului.

O părere asemănătoare cu cea anterioară clasifică elementele de activ și pasiv după aparența la un ciclu sau altul.

Astfel se deosebesc:

ciclul de investiții, căruia îi corespunde activul stabil și resursele stabile;

ciclul de exploatare, căruia îi corespunde activul ciclic de exploatare și finanțarea pe termen scurt de exploatare;

ciclul de finanțare, căruia îi corespunde ansamblul resurselor.

Aceste trei cicluri se suprapun cu funcțiile întreprinderii prezentate mai sus:

Figura 1.3 – Bilanțul funcțional

Bilanțul funcțional are la bază o concepție care cosideră bilanțul ca pe o totalitate de utilizări și resurse, ceea ce permite analiza activității întreprinderii pe cicluri de operațiuni, luând în considerare rolul fiecărui ciclu în funcționarea întreprinderii. Acest lucru înseamnă, pe de o parte să se realizeze o clasificare a operațiilor realizate de întreprindere în raport de funcția pe care o îndeplinesc în întreprindere, iar pe de altă parte să se ofere imaginea consecințelor financiare ale acestor operații.

Bilanțul funcțional nu are ca obiectiv să inventarieze averea și angajamentele întreprinderii, ci să înțeleagă nevoile acesteia, precum și modul de finanțare în funcție de principalele operații desfășurate de întreprindere.

1.2 APRECIEREA SOLVABILITĂȚII ȘI LICHIDITĂȚII PE BAZA BILANȚULUI FINANCIAR

Aprecierea solvabilitații

O firmă este solvabilă atunci când poate să-și achite toate datoriile prin lichidarea tuturor activelor sale, adică în caz de încetare a activitații și de vânzare a tuturor activelor.

Atunci când vine vorba de a evalua situația financiară a unei companii, capacitatea de a asigura solvabilitatea și depăși riscul de faliment este plasat în fruntea preocupărilor analistului.

Din punct de vedere operațional, acest lucru este de a aprecia dacă societatea este în măsură să se ocupe de soluționarea datoriilor sale atunci când vin la scadență.

Aprecierea solvabilitații constă în compararea activelor totale cu datoriile totale și

evidențierea capitalurilor proprii rămase. Aprecierea solvabilității se efecuează cu următorii indicatori:

Activul net contabil este construit pe baya datelor bilanțului financiar. Acesta se află

ca diferență între totalul activelor și totalul datoriilor.

Activul net corectat sau reevaluat aplică datele bilanțului financiar, dar se

procedează la reevaluarea activelor patrimoniale si eventual a datoriilor, între care se face apoi diferența.

Situația netă exprimă valoarea activului realizabil la un moment dat. Acest indicator

evidentiază sumele ce vor reveni asociaților sau acționarilor în caz de lichiditate, dacă cesiunea elementelor de activ asigură lichiditați la un nivel corespunzător valorii nete bilanțiere a acestora, și dacă nu apar datorii necontabilizate.

Acest indicator este mai relevant ca Activul net contabil deoarece exprimă valoarea activului realizabil la un moment dat. Acest indicator interesează nu numai pe acționari cât și pe proprietarii întreprinderii, care vor să cunoască valoarea pe care ei o posedă, dar în egală măsură și creditorii pentru care activul realizabil constituie gajul creanțelor lor. Astfel situația netă evidențiază sumele ce vor reveni asociaților sau acționarilor în caz de lichiditate, dacă cesiunea elementelor de activ susține lichidități la un nivel corespunzător valorii nete bilanțiere a acestora, și dacă nu apar datorii necontabilizate.

Situația netă pozitivă și crescătoare reflectă o gestiune econimică sanatoasă.

Aceasta creștere este consecința reinvestirii unei părți din profitul net și a altor elemente de adunări.

Valoarea negativă a indicatorului arată o situație refalimentară. Aceasta este consecința pierderilor în exercițiile anterioare.

Aprecierea lichiditații

O firmă este considerată în situție de lipsă de lichiditate când nu poate să facă față scadențelor de plată pentru datoriile pe care și le-a asumat fată de creanțieri, furnizori, etc.

Pentru a face o analiză a poziției firmei din punct de vedere al lichidității este necesară ordonarea activelor și datoriilor potrivit duratelor și, respectiv, scadențelor lor, care să țina seama de variția trezoreriei pe termen scurt.

Pentru aprecierea lichidității pot fi calculați următorii indicatori:

Fondul de rulment (FR)

Pentru aprecierea lichidității se calculează indicatorul specific bilanțului financiar si anume fondul de rulment. Acesta nu reflectă numai lichiditatea, ci și solvabilitatea și pragul echilibrului financiar al întreprinderii. Fondul de rulment este de trei tipuri: fond de rulment permanent, fond de rulment propriu și fond de rulment împrumutat.

Fondul de rulment permanent se determină pe baza bilanțului financiar, constituie un fond de rulment lichiditate sau fond de rulment financiar (FRF).

sau

Fond de rulment financiar pozitiv, capitalurile permanente finanțeaza o parte din activele circulante, după finanțarea integrală a imobilizarilor nete.

Valoarea negativă a fondului de rulment arată absorvirea unei parți din resursele temporarepentru a finanța nevoilor permanente .

Atunci când fondul de rulment financiar este egal cu zero implică o amortizare totală a structurii resurselor cu necesitățile de alocare a acestora.

Fondul de rulment financiar mai poate fi calculat și pe baza elementelor din partea de jos a bilanțului:

Fondul de rulment calculat pe baza elementelor din parte de jos a bilanțului mai poartă denumirea și de capital de lucru net.

Fondul de rulment financiar evidențiază surplusul activelor circulante nete în raport cu datoriile pe termen scurt, sau partea activelor circulante nefinanțată de datoriile pe termen scurt.

În funcție de mărimea celor două mase bilanțiere din partea de jos a bilanțului financiar, poate fi evidențiată în următoarele trei situații:

Active circulante nete > Datorii pe termen scurt => Capitaluri permanente > Active imobilizate nete => Fond de rulment financiar > 0

Activele circulante transforma în lichidități într-un termen scurt vor permite nu numai rambursarea integrală a datoriilor pe termen scurt, cât și degsajarea lichidităților excedentare. Situația aceasta reflectă o perspectivă favorabilă întreprinderii, sub aspectul solvabilității sale.

Active circulante nete < Datorii pe termen scurt => Capitaluri permanente < Active imobilizate nete => Fond de rulment financiar < 0

Activele circulante transformate în lichidități sunt insuficiente pentru rambursarea datoriilor pe termen scurt și reflectă o stare de dezechilibru, o situație defavorabilă sub aspectul sovabilității. Însă, aprecierea precisă a perspectivelor solvabilității întreprinderii presupune analiza detaliată a structurii activelor circulante și a datoriilor pe termen scurt. În acest sens este utilă situația creanțelor și datoriilor întocmită în funcție de lichiditatea și exigibilitatea accestora.

Active circulante nete = Datorii pe termen scurt => Capitaluri permanente = Active imobilizate nete => Fond de rulment financiar = 0

În această situație activele circulante acoperă datoriile pe termen scurt, fară posibilitatea degajării unui exedent de lichiditate.

Fondul de rulment propriu este excedentul capitalurilor proprii în raport cu activele imobilizate nete și se calculează conform relatiei:

Rezultatul negativ al acestei relații de calcul este numit de fond de rulment împrumutat.

Fondul de rulment împrumutat reflecta măsura îndatorării pe termen lung, pentru finanțarea nevoilor pe termen scurt.

În urma analizei financiare se remarcă următoarele corelații între fondul de rulment financiar și autonomia financiară a întreprinderii:

Fond de rulment financiar > 0, Fond de rulment prorpiu > 0, Fond de rulment imprumutat > 0

Această situație evidențiază existența unei situații de echilibru financiar în condiții de autonimie financiară.

Fond de rulment financiar < 0, Fond de rulment prorpiu < 0, Fond de rulment imprumutat > 0

Valorile negative ale fondului de rulment financiar și a fondului de rulment propriu reflectă o situație de dezechilibru financiar și o perspectivă riscantă.

Fond de rulment financiar = 0

Amortizare totală a situației de echilibru financiar în condiții de autonomie financiară.

Fond de rulment financiar > 0, Fond de rulment prorpiu < 0, Fond de rulment imprumutat > 0

Existența unui fond de rulment financiar pozitiv nu reflectă întotdeauna o situație de echilibru financiar în condiții de autonomie financiară.

Aceste situații scot în evidență rolul fondului de rulment propriu în asigurarea unui grad de autonomie, sau de libertate în luarea deciziilor de investiții privind dezvoltarea întreprinderii.

Nevoia de fond de rulment (NFR) arată echilibrul între nevoile temporare si resursele temporare.

Valoarea pozitivă a nevoii de fond de rulment arată un surplus de nevoi temporare, în raport cu nevoi temporare posibil de mobilizat.

Valoarea negativă a indicatorului arată un surplus de resurse temporare, în raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante, sau necesitați temporare mai mici decât temporare posibile de mobilizat.

Trezoreria netă (TN) arată diferența dintre fondul de rulment financiar și nevoia de fond de rulment.

Valoarea pozitivă a trezoreriei nete este rezultatul echilibrului financiar al întreprinderii.

Valoarea negativă a trezoreriei nete semnifică un dezechilibru financiar la încheierea exercițiului contabil, un deficit monetar acoperit prin angajarea de noi credite pe termen scurt. Această situație evidențiază dependența întreprinderii de resursele financiare externe.

O altă modalitate de calcul a acestui indicator este ca diferența dintre activele de trezorerie și pasivele de trezorerie.

Cash-flow-ul perioadei (CF) reprezintă creșterea trezoreriei nete pe perioada exercițiului contabili analizat, calculat conform relației:

Dacă fluxul monetar net al ecercițiului, respectiv cash-flow-ul perioadei, este pozitiv, acesta semnifică o creștere a capacității reale de finanțare a investițiilor, o îmbogațire a activului net real. O valoare negativă a cash-flow-ului sugerează o situație inversă.

1.3 ESTIMAREA ECHILIBRULUI ÎNTREPRINDERII PE BAZA BILANȚULUI FUNCȚINAL

În cadrul analizei funcționale, întreprinderea este vulnerabilă dacă recurge în cea mai mare parte la finanțări prin credite bancare pe termen scurt. Acest aspect este accentuat de studiul comparativ al variației fondului de rulment funcțional cu variația nevoii de fond de rulment. Nevoia de fond de rulment este indicatorul cel mai relevant al echilibrului funcțional, întrucât pune accent pe acele nevoi ciclice neacoperite financiar din resursele temporare și reînoibile permanent în cadrul acelorași cicluri de ecploatare.

Trăsăturile caracteristice echilibrului funcțional sunt evidențiate de structura bilanțuilui funcțional, așa cum rezultă din figura 1.4.

Figura 1.4 – Structura bilanțului funcțional

Prin intermediul analizei funcționale se obțin trei mari subansambluri ligice care există în patrimoniul întreprinderii: fond de rulment funcțional, nevoia de fond de rulment totală, trezoreria și apoi se studiază relațiile dintre ele. Acești indicatori se calculează pe baza bilanțului funcțional.

Fondul de rulment funcțional (fondul de rument net global)

Fondul de rulment funcțional mai poartă denumirea și de fond de rulment net global.Relația de determinare a fondului de rulment net global este:

În oprica funcțională, realizarea echilibrului financiar al întreprinderii nu presupune doar existența unui fond de rulment pozitiv ca marjă de siguranță, cât a unui fond de rulment acoperitor nevoilor de finanțare ale ciclului de exploatare.

Dacă „ Fond de rulemnt disponibil” va fi superior sau inferior nevoilor angajate de exploatare, întreprinderea va avea lichidității sau va fi obligată să angajeze noi credite pe termen scurt pentru finanțarea nevoilor de exploatare.

Nevoia de fon de rulment totală

Trezoreria

În concepția funcțională trezoreria este definită în raport cu fondul de rulment și nevoia de fond de rulment.

Dacă Fondul de rulment net global este mai mare decât Nevoia de fon de rulment totală, situația financiară a întreprinderii este considerată bună și arată că Fondul de rulment net global finanțeză în totalitate Nevoia de fond de rulment totală și există un excedent de resurse care se regăsesc în trezorerie.

Dacă Fondul de rulment net global este mai mic decât Nevoia de fon de rulment totală, situația financiară a întreprinderii se află într-un dezechilibru al trezoreriei, fiind necesară recurgerea la credite pe termen scurt sau descoperiri de cont.

2. DIAGNOSTICUL ECHILIBRUUI FINANCIAR DINAMIC AL ÎNTREPRINDERII

2.1 TABLOUL DE FINANȚARE

Tabloul de finanțare analizează modul de formare a fondului de rulment net global și a modului de utilizare a acestuia, până la determinarea unei trezorerii nete ca rezultat al bulanțului de mla sfârșitul exercițiului contabil. Se determină pe baza a două bilanțuri succesive și a contului de profit și pierdere aferent exercițiului analizat.

Tabloul de finanțare indică cum s-a efectuat, în cursul exercițiului echilibrul funcținal. Obiectivul prioritar al analizei îl constituie impactul diferitelor operații ale întreprinderii asupra trezoreriei.

Obiectivul prioritar al analizei îl stabiliște impactul diferitelor operații ale întreprinderii asupra trezoreriei. Acestă preocupare antrenează două consecințe:

● consecințele decalajului între momentul realizării operațiilor și cel al încasărilor sau plăților care afectează trezoreria. În cazul plăților în numerar, operația are incidență imediată asupra trezoreriei, în timp ce creditele comerciale acordate sau obținute generează decalaje de plăți nefavorabile și favorabile. Aceste decalaje apar sub formă de stocuri, creanțe și datorii de exploatare sau în afara exploatării la cele două neveluri ale bilanțului funcțional sub forma nevoii de fond de rulment (NFRE și NFRAE).

● este util să se facă deosebire între operatiile generatoare de fluxuri monetare reale și cele contabile de îndreptare sau corectare a unor valori care nu vor avea impact asura trezoreriei.

Trezoreriea întreprinderii variază nu numai ca efect al cheltuielolor și veniturilor exercițiului si și ca urmare a variației stocurilor de active si a stocurilor de creanțe si datorii, la sfârșitul exercițiului față de începutul acestuia.

Tabloul de finanțare conține două părți și se construiește pe baza bilanțului funcțional, elementele acestuia fiind evaluate la valoarea brută.

Prima parte urmărește modul de realizare, în dinamică, a echilibrului structural între elementele stabile ale bilanțului funcțional și anume viriația fondului de rulment net global (∆FRNG). Această parte a tabloului este rezultatul politicilor de investiții și de finanțare înaintate de întreprindere în decursul perioadei analizate.

Punctul de plecare în construcția tabloului de finanțare îl reflectă excedentul brut de exploatare evidențiat în contul de rezultate, ca sursă potențială pentru capacitatea de autofinanțare a întreprinderii.

Capacitatea de autofinanțare apare în prima parte a tabloului de finanțareca sursă stabilă care permite:

finanțarea nevoilor stabile;

remunerarea proprietarilor fondurilor puse la dispoziția întreprinderii

rambursarea datoriilor financiare, pe termen lung și mediu, contractate în exercițiile anterioare.

Creșterea fondului de rulment net global evidențiază amelioararea structurii financiare a întreprinderii și are la bază creșterea resurselor durabile în raport cu nevoile stabile. Această creștere dovedește capacitatea întreprinderii de a produce un excedent monetar net din operațiile de investiții și finanțare pe termen lung și din activitatea de exploatare și de a-și îmbunătăți situația trezoreriei.

Reducerea fondului de rulment net global poate fi stabilită de creșterea activelor imobilizate și/sau de diminuarea resurselor stabile. Aceasta arată că întreprinderea a investit foarte mult, iar efectele viitoare ale acestor investiții ar trebui să-i permită reconstituirea fondului de rulment. Diminuarea resurselor durabile arată degradarea situației financiare datorită pierderilor înregistrate în cursul perioadei de gestiune sau poate fi rezultatul rambursărilor împrumuturilor care ar trebui să permită amelioararea rezultatelor. Scăderea dondului de rulment net global arată un dezechilibru financiar care, corelat cu o creștere a nevoii de fond de rulment, conduce la un dezechilibru al trezoreriei și la creșterea riscului de faliment al îintreprinderii.

A doua parte a tabloului de finanțare analizează variația fondului de rulment net global pe baza elementelor din parte de jos a bilanțului funcțional, avidențiind aspectele conjuncturale ale activității și incidentele lor asupra trezoreriei. Această parte urmărește modul cum s-a utilizat fondul de rulment net global în asigurarea echilibrului funcțional între elementele ciclice ale bilanțului și a echilibrului monetar între încasări și plăți.

Tabloul de finanțare arată în felul următor (figura 2.1):

Variația nevoii de fon de rulment de exploatare

+ Variația nevoii de fond de rulment în afara exploatării

Figura 2.1 – Tabloul de finanțare

Atât prima parte, cât și a doua parte a tabloului de finanțare vor evidenția aceiași sold, dar cu semn opus. Ecuația fundamentală a finanțării este :

Tabloul de finanțare duce la înțelegerea politicii de finanțare și de diagnosticare a riscului de faliment. Scopul analizei este să identifice cauzele care analizează evoluția acoperirii necesarului de fond de rulmen pentru exploatare de către fondul de rulment funcțional.

2.2 FLUXURILE DE TREZORERIE LA NIVEL DE ÎNTREPRINDERE

Toate operațiunile pe care întreprinderea le realizează se află imediat sau la termen, sub forma fluxurilor de trezorerie. Menținerea echilibrului fluxurilor de trezorerie este o condiție necesară funcționării întreprinderii pe viitor. Trezoreria permite aprecierea performanțelor întreprinderii în ceea ce privește nivelul său de formare cât și de modul de utilizare. Formarea trezoreriei (cash-flow-ului) este dovada poziției strategice a întreprinderii în raport cu produsele sale, piețele sale, concurenții săi și constrângerile exterioare. Această poziție strategică satisfăcătoare generează importante fluxuri financiare care-i permit întreprinderii procurarea capitalurilor externe, în special de pe piața financiară sau plasarea excedentului de trezorerie.

Cash-flow-ul perioadei de poate calcula și ca sumă a viarițiilor datorate operațiunilor de exploatare, a operațiunilor de investiții și a operațiunilor de finanțare.

Figura 2.2– Situația fluxurilor de numerar (de trezorerie)

2.3 TABLOUL FLUXURILOR DE TREZORERIE

Tabloul fluxurilor de trezorerie respectă într-o logică financiara și globală logica deciziilor strategice luate de întreprindere. Acest raționament logic conduce la realizarea unui demers care conține mai multe niveluri de analiză a fluxurilor și poate fi rezumat în felul următor:

Excedentul de trezorerie global E.T.G (A)

– Prelevări obligatorii

= Flux de trezorerie disponibilă F.T.D (B)

– Investiții nete (C)

+ Aporturi la resursele stabile (D)

= Variația trezoreriei (E)

Alcătuirea tabloului (figura 2.3) se fundamentează pe următoarea logică financiară:

tabloul urmărește să contureze capacitatea întreprinderii de a genera trezorerie (E.T.G) din întreaga sa activitate;

apoi trebuie să se constate în ce măsură conducerea întreprinderii are posibilitatea de a conserva în totalitatea sau parțial, această trezorerie.

demersul continuă cu cercetarea modului de utilizare a trezoreriei ramasă la dispoziția întreprinderii pentru finanțarea investițiilor, marcându-se astfel logica deciziilor de investiții luate de conducătorii întreprinderii;

în cazul în care trezoreria disponibilă (FTD) este isuficientă pentru acoperirea investițiilor nete, care au fost arbitrajele efectuate de conducătorii întreprinderii pentru obținerea noilor resurse stabile?

Studiul fluxurilor de trezorerie permite aprecierea flexibilității trezoreriei și furnizează informații privind vulnerabilitatea întreprinderii.

Excedentul de trezorerie global (E.T.G) este evaluat pornind de la excedentul brut global (E.B.G) și de la variația nevoii de fond de rulment (∆NFR) potrivit relației:

unde: Excedentul brut global (E.B.G) = Excedentul brut de exploatare (E.B.E) ± alte venituri sau cheltuieli pentru ecploatare + venituri financiare încasabile ± alte venituri sau cheltuieli excepționale încasabile sau plătibile (fără prețul de cesiune al imobilizărilor)

iar,

Figura 2.3 – Tabloul fluxurilor de trezorerie

Noțiunea de excedent brut global se deosebește de capacitatea de autofinanțare, întrucât nu ține seamă de cheltuielo financiare plătibile și nici de impozitul pe profit, ambele fiind considerate prelevări obligatorii.

Ordinea utilizării trezoreriei nu este indiferentă, trezoreria creată de activitatea întreprinderii fiind mai întâi folosită pentru finanțarea prelevărilor obligatorii, apoi pentru investiții.

Acest sold, neafectat de structura financiară, de incidența impozitului pe profit și de politica de distribuire a dividendelor, apreciază capacitatea unei întreprinderi de a degaja lichidități din activitatea sa, independent de politica financiară și fiscală. El constituie deci o primă măsură a independenței unei întreprinderi față de partenerii săi externi.

Excedentul de trezorerie global depinde de nivelul rezultatelor, de gradul de dezvoltare a activității întreprinderii și de structura nevoii de fond de rulment. Astfel, creșterea cifrei de afaceri se concretizează în general într-o creștere a nevoii de fond de rulment și o diminuare a trezoreriei globale, în timp ce stagnarea sau reducerea activității poate diminua nevoia de fond de rulment și determină creșterea trezoreriei globale.

Acest indicator este foarte necesar și pentru aprecierea coerenței deciziilor strategice. De exemplu, dacă se optează pentru o strategie de dezvoltare rapidă a vânzărilor, trebuie fixate marje comerciale suficient de ridicate pentru acoperirea creșterii venoii de fond de rulment. Dimpotrivă, dacă se convine o politică comercială agresivă, care presupune reducerea prețurilor de vânzare, trebuie luate măsuri pentru accelerarea rotației nevoii de fond de rulment.

Dacă excedentul de trezorerie global este acoperitor pentru toate datoriile scadente ale exercițiului, atunci el indică aptitudinea întreprinderii de autofinanțare a investițiilor interne și/sau a investițiilor externe.

Fluxul de trezorerie disponibilă (FTD) apreciază gradul de stăpânire a fluxurilor de trezorerie de către conducătorii întreprinderii, precum și coerența deciziilor financiare.

Acest sold rezultă din excedentul de trezorerie global după acoperirea cheltuielilor și rambursarea împrumuturilor financiare pe care întreprinderea nu le poate reporta în timp. Aceste prelevări obligatorii nu depind de voința prezentă a conducătorilor ci de deciziile anterioare privind structura financiară sau de legislația fiscală.

Fluxul de trezorerie disponibilă permite aprecierea coerenței deciziilor financiare.

Dacă fluxul de trezorerie disponibilă înregistrează valori negative pe mai mulți ani, viitorul economic al întreprinderii este compromis. Cu cât fluxul este mai mare, cu atât mai mult creșterea este autofinanțată.

Studiul ultimelor două părți ale tabloului, aporturile la resursele stabile și vatiația trezoreriei reflectă modul în care întreprinderea a acoperit nevoile de finanțare reziduale sau a utilizat surplusul degajat la acest nivel.

Acest studiu relevă arbitrajul financiar realizat de întreprindere pentru a-și asigura acoperirea nevoilor reziduale. În urma analizei se poate constata dacă: întreprinderea a preferat să dacă apel la asociații săi, a recurs la îndatorare, a optat pentru o finanțare stabilă sau pentru credite de trezorerie, a acumulat disponibilități sau și-a diminuat îndatorarea.

Aceste decizii financiare trebuie însă adaptate bine la natura nevoilor de acoperit. Astfel, dacă fluxul de trezorerie disponibilă este pozitiv, recurgerea la îndatorare este posibilă în măsura în care fluxurile de lichidități așteptate vor permite rambursarea împrumuturilor. Dacă fluxul de trezorerie disponibilă este negativ, întreprinderea nu poate să facă față prelevărilor obligatorii.

3. DIAGNOSTICUL LICHIDITĂȚII ȘI SOLVABILITĂȚII ÎNTREPRINDERII

3.1 DIAGNOSTICUL LICHIDITĂȚII ÎNTREPRINDERII PE BAZA SISTEMULUI DE RATE

În contextul analizei bilanțului în termeni de lichiditate, se obișnuiește calcularea unor rate de lichiditate, și anume:

Rata lichidității generală:

Aceasta rată se utilizează împreuna cu noțiunea de fond de rulment, unui fond de rulment pozitiv îi corespunde o rată de lichiditate mai mare decât 1. Lichiditatea generală reprezintă posibilitatea componentelor patrimoniale curente de a se transforma într-un termen scurt în lichidității pentru a satisface obligațiile de plată exigibile. Lichiditatea globală este gavorabilă atunci când rata lichidității generale are o valoare cuprinsă între 2 si 2,5.

Rata lichiditații reduse (RLD):

Această rată exprimă capacitatea unei întreprinderi de a-și onora datoriile pe termen scurt din creanșe și disponibilități ignorând stocurile ca sursă de lichiditate. Se consideră ca această rată să fie apropriată de 1.

Rata lichidității imediate (RLI):

Rata lichidității imediate mai este denumită și rata capacității de plată imediate și evidențiază capacitatea de rambursare instantanee a datoriilor ținând cont de încasările existente. Este considerată favorabila pentru întreprindere atunci când are o valoare mai mare de 0,3.

3.2 DIAGNOSTICUL SOLVABILITĂȚII ÎNTREPRINDERII PE BAZA SISTEMULUI DE RATE

În contextul analizei bilanțului în termeni de solvabilitate, se calculeză următoarele rate de solvabilitate, și anume:

Rata solvabilității generale (RSG):

Această rată exprimă masura în care activele societății contribuie la finanțarea datoriilor sale totale. O valoarea supraunitară a indicatorului echivalează cu o situație netă pozitivă a întreprinderii. Indică posibilitatea acoperirii datoriilor totale cu active. Valoric este egală cu activul net contabil, respectiv, capitalurile proprii. Indicatorul trebuie să fie supraunitar cat mai aproape de 2.

O valoare mai mică de 1 evidentiază riscul de insolvabilitate pe care și l-au asumat furnizorii de fonduri puse la dispoziția întreprinderii. În cazul în care dificultățile financiare ale unei întreprinderi devin periodice acestea pot pune în pericol echilibrele fundamentale și pot afecta, atat imaginea firmei ce capată o reputatie de „rau platnic”, cât și desfășurarea activității viitoare.

Rata solvabilității patrimoniale (RSP):

Indicatorul indica pronderea capitalurilor proprii in pasivul total. Este echivalentul ratei de finanțare a activelor și inversul gradului de îndatorare. Exprimă capacitatea de autofinantare a societății, precum și masura în care poate face fața obligatiilor sale de plată. O valoare ridicată a acestui indicator semnifică o sporire a capacității de autofinantare a societății.

Rata îndatorarii generale (RIG):

Această rată exprimă masuara în care activele societății contribuie la finanțarea datoriilor sale totale.

Rata autonomiei financiare (RAF):

Rata autonomiei financiare exprimă independența financiară a societății. Creșterea poderii capitaluilui propriu al societății în capitalul său permanent, are efecte benefice asupra autonomiei financiare totale.

3.3 CAPACITATEA DE ÎNDATORARE A ÎNTREPRINDERII

Capacitatea de îndatorare exprimă posibilitățile întreprinderii de a primi credite care sa fie garantate și a căror rambursare să nu creeze probleme de nesuportat. Pentru aprecierea situației în care se poate afla un solicitator de credite se utilizează anumiți indicatori cu capacitate de îndatorare:

Coeficientul total de îndatorare sau rata levierului (L)

Coeficientul total de îndatorare sau rata levierului (L) reprezintă gradul în care capitalurile proprii asigură finanțarea activității întreprinderii. Cu cât coeficientul total de îndatorare este mai mare decât 1, cu atât întreprinderea va depinde mai mult de creanțierii săi. Dacă coeficientul total de îndatorare este subunitar, banca va acorda în continuare împrumuturi întreprinderii.

Rata datoriilor financiare (RDF)

Rata datoriilor financiare (RDF) reflectă gradul de îndatorare pe termen lung. Atunci când rata datoriilor financiare este mai mică decât 0,5, întreprinderea mai poate beneficia în continuare de credite bancare pe termen lung.

Rata independenței financiare a întreprinderii (RIF)

Rata independenței financiare a întreprinderii (RIF) măsoară ponderea capitalurilor proprii în totalitatea resurselor permanente. Această rată, in general, trebuie să fie superioară sau cel putin egală cu 0,5.

Rata capacității de împrumut (RCI)

Rata capacității de împrumut (RCI) confruntă resursele proprii cu împrumuturile contractate pe termen lung. Dacă rata capacității de împrumut este mai mică decât 1, capacitatea teoretică de împrumut a întreprinderii este saturată. De aceea se recomandă un raport supraunitar.

Rata capacității de rambursare (RCRT)

Rata capacității de rambursare (RCRT ) reflectă în număr de ani capacitatea întreprinderii de a rambursa în totalitate împrumuturile contractate pe termen lung. Cu cât valoarea raportului este mai mică, cu atât mai mare este capacitatea de rambursare. Intervalul maxim pentru rambursarea împrumuturilor la termen prin capacitatea de autofinanțare este de 3 ani, iar rata capacității de rambursare pentru rambursarea datoriilor totale 4 ani.

Rata de prelevare a cheltuielilor financiare (RPC)

Rata de prelevare a cheltuielilor financiare (RPC) accentuează capacitatea de plată a costului îndatorării, separând întreprinderiile „sănătoase” de cele falimentare. Dacă raportul este mai mare decât 0,6 întreprinderea se confruntă cu dificultăți de gestiune financiară riscând sa intre în faliment.

4. TITLUL CAPITOLULUI 4 (HEADING 1)

4.1 SUBTILU CAPITOLUL 4 (HEADING 2)

Paragraf text scris cu stilul Normal 12 pt, la 1,5 rânduri, Paragraf text scris cu stilul Normal 12 pt, la 1,5 rânduri, Paragraf text scris cu stilul Normal 12 pt, la 1,5 rânduri.