. Diaconul Coresi. Rolul Tipariturilor Sale In Cultura Romaneasca

DIACONUL CORESI. ROLUL TIPĂRITURILOR SALE ÎN

CULTURA ROMÂNEASCĂ

PLANUL LUCRĂRII

Capitolul I: Inroducere

Capitolul II: Manuscrise și tipărituri înainte de Coresi și influența lor asupra tipăriturilor coresiene.

II.1. Primele texte scrise în slavonă pe teritorilul țării noastre.

II.2. Primele manuscrise ale Țării Românești.

II.3. Manuscrisele moldovenești.

II.4. Introducerea tiparului în Țara Românească și Transilvania.

II.5. Continuarea manuscriselor și a tipăriturilor dinainte de Coresi și influența lor asupra tipăriturilor coresiene.

Capitolul III:Originea, viața și activitatea diaconului Coresi.

III.1.Originea diaconului Coresi.

III.2.Viața și activitatea diaconului Coresi

Capitolul IV:Opera diaconului Coresi.

IV.1.Cărțile românești.

IV.2.Cartea slabo-română.

IV.3.Cărțile slavonești.

Capitolul V:Ucenicii diaconului Coresi. Palia de Orăștie.

Capitolul VI:Însemnătatea tipăriturilor coresiene

Capitolul I:

INRODUCERE

Am purces la efectuarea acestei lucrări de licență în urma cercetării vieții și activității diaconului Coresi; și constatând că există numai prezentări fragmentare și foarte puține ediții complete cu referire la Sfinția Sa diaconul Coredi, am hotărât că sub îndrumarea Părintelui Profesor Doctor Decan Manu Dănuț să prezint o lucrare cât mai detaliată și completă despre diaconul Coresi.

“După aceae, că rugămu toți sfinți părinți, oare vladici, oare episcopi, în carora mană va veni acestea cărți creștinești, cum nainte să cetească, necitind să nu judece,nece să săduiască, că nu e într-nsele alte nemica, ce numai ce au propoveduit sfinții apostoli și sfinții părinți.”1).

Acestea ni le spune diaconul Coresi în prefața “Întrebări creștinești”, explicând că operele sale au o valoare autentică deoarece prezintă învățăturile date de Sfinții Părinți și Sfinții Apostoli.

Ceea ce a înțeles diaconul Coresi este faptul că românii simțeau nevoia unei limbi literare românești, pentru înțelegerea și aprofundarea credinței lor, și prin inteligența și talentul său artistic, el a corectat manuscrisele românești, înlocuindu-le cu expresii și cuvinte ale graiului din Țara Românească și sud-estul Transilvaniei, regiuni în care și-a desfășurat activitatea.

Diaconul Coresi este un adevărat deschizător de epocă în istoria poporului român “ca unul din cei mai de seamă tipografi pe care I-a avut cultura noastră, contribuind la introducerea limbii românești în biserică și la crearea unei limbi literare unitare”.2).

Capitolul II:

MANUSCRISELE ȘI TIPĂRITURILE ÎNAINTE DE CORESI.

INFLUENȚELE LOR ASUPRA TIPĂRITURILOR CORESIENE.

La începutul formării poporului român, creștinismul avea o formă română, fapt dovedit de vocabularul religios. Lipsit de ierarhie, simplu â, rural, după firea poporului, el s-a dezvoltat mai întâi, nu în zidurile de piatră ale lui Nicodim, ci în acele lăcașuri de lemn, pe care și astăzi le mai găsim în Maramureș, înălțându-se sprinten și elegant spre zările senine.

Până în secolul al X-lea creștinismul poporului român purta un veșmânt bizantin.

Au urmat apoi slavii, care au cucerit poporul roman, imprimând acestuia o scriere slavonească cu litere chirilice. Al.Rosetti arăta că, “în întregimea lui alfabetul chirilic era prea bogat și prea sărac pentru nevoile limbii române”.1).

Se știe că Biserica Ortodoxă Română a avut un aport deosebit în promovarea scrierii și de aceea primele opere ale poporului nostru au un caracter strict religios. Înaintea apariției tiparului au existat, firește, scrierile de mână sau manuscrisele, pentru diverse nevoi ale timpului.

În continuare vom prezenta care sunt primele manuscrise ale poporului român, pentru a arăta apoi, importanța acestora pentru apariția și dezvoltarea tiparului românesc.

PRIMELE MANUSCRISE ALE POPORULUI ROMÂN:

II.1.PRIMELE TEXTE SCRISE ÎN SLAVONĂ PE

TERITORIUL ȚĂRII NOASTRE.

Primele manuscrise ale poporului român se pare că au fost scrise în slavoște, cu litere chirilice, acestea fiind “SAVINA KINGA și CODEX SUPRASLIENSIS.”2). Cea dintâi este o Evanghelie și este scrisă pe la sfârșitul secolului X, iar cea de-a doua un Minei, scris la câteva decenii după Evanghelie.

În Biblioteca Academiei din Rusia, găsim următoarele manuscrise slavone: o Evanghelie din secolul al XIII-lea, de la Râșnov, Apostolul slav, Octoihul de la Caransebeș și Mineiul de la Neamț, fiind scrise toate pe pergament și aparținând, probabil secolului al XIII-lea.

În afară de aceste manuscrise locale, au circulat și altele, venite “de aiurea”. În Ardeal ele sunt de proveniență occidentală, iar în celelate regiuni ele sunt aduse din Sudul Dunării, cum e cazul manuscrisului din Biblioteca Academiei, cu nr.205 scris în 1346 de la Bogoslav la Borici.3).

“În Alba Iulia se găsesc: un fragment dintr-un evangheliar din Sorch și un liturghier din 1337 dintr-o localitate de lângă Bratislava.”4).

Acestea sunt azi doar niște piese de muzeu, risipite prin localități diferite, fie în interiorul fie în afara hotarelor țării noastre.

II.2. PRIMELE MANUSCRISE ALE ȚĂRII ROMÂNEȘTI.

Primul manuscris al Țării Românești aparține mănăstirii Vodița, iar într-un act de danie al acestei mănăstiri aflăm și despre un Tetraevanghel.

O parte a manuscriselor din Oltenia au fost aduse de către Nicodim și de ucenicii săi din Serbia. Însă cea mai mare parte din manuscrise au fost lucrate chiar în țară, dovada fiind faptul că aceste manuscrise au fost scrise cu mult înainte de Nicodim. Dintre ele cunoaștem astăzi foarte puține între ele fiind și un “Tetraevanghelier scris în 1504 de Nicodim și care e cea mai veche carte păstrată cu data și locul apariției certe.”5.

“Opera lui Nicodim are o importanță capitală în istoria cărții românești, deoarece prin datele sigure pe care le conține, e socotită prima carte a tezaurului culturii române pe baza căreia putem începe studiile în acest domeniu încă ferecat.”6).

Se pare că manuscrisele oltenești au legături directe cu cele din Serbia și că între arta lui Nicodim și manuscrisul sârbesc din 1346 ar fi anumite legături.

II.3.MANUSCRISELE MOLDOVENEȘTI.

“În prima jumătate a secolului al XV-lea, cel mai important centru cultural miniaturistic a fost mănăstirea Neamț.”7). Aici și-a dezvoltat o bogată activitate fiul lui Uric.miniaturistul Gavriil, care a creat o adevărată șscoală de copist. De la el au rămas 13 manuscrise între care un Tetraevanghel cu text slavon și grecesc în 1492 și un alt Tetraevanghel în 1436.

Un alt miniaturist și coregraf, a fost Teodor Marisescul diaconul care de asemenea a copiat o serie de tetraevangheliere.

În mănăstirea Putna avem un ieromonah Nicodim care a copiat în 1473 un Tetraevanghel pentru mănăstirea Humor.

“Manuscrisele erau legate în scoarțe de lemn îmbrăcate în piele, ori ferecate în argint, cu diferite ornamente.”8).

II.4INTRODUCEREA TIPARULUI ÎN ȚARA ROMÂNEASCĂ

ȘI TRANSILVANIA.

Cea mai revoluționară creație tehnică de la începutul secolului al VI-lea, este invenția tiparului. Acesta s-a făcut de către Johan Guttemberg, iar primele cărți tipărite sunt Missale Romanum, un liturghier cu caractere glagolitice amestecate cu chirilice, pentru croații catolici, tipărit în 1483 la Veneția, și Breviarum Illiricum sau Breviarum Croaticum, care s-a tipărit cu 10 ani mai târziu, se pare că tot la Veneția, lucrare scrisă tot cu caractere glagolitice.

După părerea paleologului Alexandru I Salorevschi, aceste tipărituri, ar avea la bază manuscrise slave de origine moldovenească, pentru că litera chirilică imită litera lui Gavriil Uric și a școlii sale.

Următoarea tipografie slavă ortodoxă a funcționat într-o mănăstire din Cetinie, capitala statului Zeta din Muntenegru între anii 1493-1495. Conducătorul tiparniței din Cetinie era ieromonahul Macarie despre care se presupune că ar fi învățat meșteșugul tiparului în Veneția. El tipărește în orașul Cetinie în limba slavonă Octoihul partea I, cu primele patru glasuri în 1493 și Octoihul partea a II-a cu următoarele glasuri în 1494, Psaltirea în 1495 și Molitfelnicul în 1496. În acest an activitatea tipografică a lui Macarie la Cetinie este întreruptă din cauza ocupării țării de către turci.

Macarie vine în Țara Românească la curtea lui Radu cel Mare, care l-a primit cu bucurie, el (Radu) fiind un reorganizator al vieții bisericești din Țara Românească, cunoscut prin ctitoriile sale, avea nevoie de o tipografie de căți în limba slavă penru bisericile din țara sa, dar și pentru celelalte țări ortodoxe care foloseau limba slavonă în cult.

“Din teascurile lui Macarie se cunosc trei lucrări și anume: Liturghierul, Octoihul și Evangheliarul”9).

Prima carte tipărită de ieromonahul Macarie, Liturghierul, a ieșit de sub tipar la 10 noiembrie 1508 tipărirea începând prin 1507, cartea având 128 de foi, după cum aflăm din epilog.

Cartea are o prezentare estetică și este prima ediție a Liturghierului, fiind prototipul celor ce au urmat, “Litera e mare, clară, aerisită, stilizată ca în manuscriptele moldovenești, observându-se, însă ă mâna care a cizelat-o I-a dat o amprentă latină, occidentală.”10).

A doua carte imprimată de Macarie în Țara Românească a fost Octoihul, care a ieșit de sub tipar la 26 augut 1510 în timpul domniei lui Vlad cel Tânăr (1510-1512). La tipărirea acestei cărți, Macarie a avut ca model alt manuscris, provenit tot din Țara Românească. Octoihul “cuprinde 200 de file și are numai trei feluri de frontispicii cu ornamente împletite: unul se găsește în liturghier iar celelalte două în Tetraevanghelul din 1512”11).

În epilog Macarie spune “m-am trudit pentru aceasta și am săvârșit noi aceste cărți în anul 7018, crugul soarelui 18 al lunii 7 indiction 12 luna august 26 zile.”

Tetraevanghelul a fost tipărit la 25 iunie 1512 și este cunoscut sub numele de “Tetraevanghelul lui Neagoe Vodă.”12), pentru că a ieșit la lumină în pașnica domnie a lui Neagoe Basarab. Cartea cuprinde cele patru Evanghelii în ordinea lor binecunoscută și e tipărită în două culori, roșu și negru, având câte 20 de rânduri pe fiecare filă și nefiind paginată.

Acest Tetraevangheliar prezintă un interes deosebit și pentru faptul că este prima tipăritură de acest gen, ea fiind scrisă pentru toți ortodocșii care foloseau limba slavă în cult, limba celor trei cărși macariene fiind limba slavă bisericească, de redacție medio-bulgară.

Locul tipăririi celor trei cărți este Târgoviște, la mănăstirea Dealu, loc unde avea să se lanseze și diaconul Coresi, unul dintre cei mai importanți tipografi români, care a avut important rol în dezvoltarea limbii literare românești.

Cărțile macariene, fiind primele tipărituri apărute la noi au stârnit un mare interes oamenilor de stiință, ele impresionând și prin maiestatea artistică cu care au fost lucrate.

Activitatea tipografică a lui Macarie a încetat ca urmare a alegerii sale ca mitropolit, el nemaiputându-se ocupa de tipografie “fiind prins în activitatea de organizare a Bisericii, precum și cu supravegherea unor lucrări de construire de locașuri sfinte.”13).

Abia după treizeci și trei de ani a fost reluată activitatea tipografică din Țara Românească de către logofătul Dimitrie Liubavici, în timpul domniei lui Radu Paisie. Dimitrie era fiul lui Teodor Liubavici, care tipărise la rândul său, un Liturghier, o Psaltire și un Molitfelnic în Herțegovina, dar și nepotul unui tipograf alt sârb, Bojidar Vuconici, care era proprietarul unei tipografii din Veneția, unde Dimitrie Liubavici și-a făcut ucenicia.

Dimitrie și-a deschis o tipografie în Serbia, unde a tipărit un Octoih, în anul 1593, dar datoria ocupației turcești din această țară s-a retras în Țara Românească, unde și-a adus și tipografia. La îndemnul voievodului Radu Paisie și al mitropoliților Varlaam și Anania, tipărește împreună cu călugărul Moise un Molitfelnic slavon în anul 1545. Anexată la acest Molitfelnic, a apărut ți o “Pravilă a Sfinților Apostoli și a sfinților preacuvioși părinții noștrii și celui de-al șaptelea soocașuri sfinte.”13).

Abia după treizeci și trei de ani a fost reluată activitatea tipografică din Țara Românească de către logofătul Dimitrie Liubavici, în timpul domniei lui Radu Paisie. Dimitrie era fiul lui Teodor Liubavici, care tipărise la rândul său, un Liturghier, o Psaltire și un Molitfelnic în Herțegovina, dar și nepotul unui tipograf alt sârb, Bojidar Vuconici, care era proprietarul unei tipografii din Veneția, unde Dimitrie Liubavici și-a făcut ucenicia.

Dimitrie și-a deschis o tipografie în Serbia, unde a tipărit un Octoih, în anul 1593, dar datoria ocupației turcești din această țară s-a retras în Țara Românească, unde și-a adus și tipografia. La îndemnul voievodului Radu Paisie și al mitropoliților Varlaam și Anania, tipărește împreună cu călugărul Moise un Molitfelnic slavon în anul 1545. Anexată la acest Molitfelnic, a apărut ți o “Pravilă a Sfinților Apostoli și a sfinților preacuvioși părinții noștrii și celui de-al șaptelea sobor, despre preoți și despre mireni, fiind prima carte a legii tipărită în țara noastră.”14).

Sub îndrumarea lui Dimitrie Liubavici, ajutat de doi ucenici ai săi, Oprea și Petru, apare o altă carte, tipărită la Târgoviște, Praxiu sau Apostol, în limba slavonă. Tipărirea a început la 18 august 1546 și a fost terminată la 18 martie 1574 în timpul primei domnii a lui Mircea Ciobanu (1545-1552). Apostolul este tipărit în două ediții, prima apare la Târgoviște, iar cea de-a doua în Moldova. Ordinea pericopelor la acest Apostol este următoarea: Faptele Apostolilor, Epistolele sobornicești și Epistolele pauline, nefiind cea folosită astăzi. Toate cele 22 de cărți au scurte considerații introductive, iar la sfârșit sunt indicații necesare pentru citirea pericopelor în zilele liturgice.15).

Recent s-au mai descoperit un Minei și un Tetraevanghel care se pare că au fost tipărire tot la tipografia lui Dimitrie Liubavici.

Cărțile lui Liubavici au o prezentare estetică “cu litera bine tăiată, citeață”16), iar începuturile capitolelor sunt împodobite cu frontispicii având în centru stema Țării Românești sau a Moldovei, iar tiparul este în roșu și în negru.

Tipăriturile lui Liubavici au o largă circulație, ele întâlnindu-se nu numai în țările noastre ci și în țările slave sud-dunărene. Astfel găsim exemplare ale cărților lui Liubavici și în bibliotecile din Athos, Moscova, Petesburg, Belgrad și Sofia. O importanță deosebită se acordă lui Dimitrie Liubavici și pentru înlocuirea meșterilor sârbi cu cei romani, ceea ce a dus în mod firesc la înlocuirea treptată a cărților slavone cu cele românești. Printre ucenicii lui Liubavici se află și diaconul Coresi.

Următorul tipograf care continuă activitatea începută de ieromonahul Macarie și D.Liubavici, este Filip Maler sau Filip Moldoveanul ( I se spune astfel datorită originii sale din Moldova). De la el moștenim “cele mai vechi tipărituri în limba română despre care avem astăzi informații.”17)

El a tipărit la Sibiu într-o tipografie în cadrul căreia funcționa și o secție romano-slavonă cu litere chirilice. “Era și pictor, sau caligraf profesionist, fiind angajat pentru scrierea corespondenței în românește”18), dar și diplomat căruia I s-au încredințat multe misiuni diplomatice sau încheierea unor alianțe politice.

Prima carte tipărită de el este un Catehism românesc în anul 1554 și care astăzi este pierdut. “Mulți dintre preoți au primit această carte socotind-o sfântă, alții însă o disprețuiesc”19).

Unii cercetători susțin că ar fi vorba de un catehism lutheran, mai ales că în 1543 se hotărăște ca toți locuitorii Sibiului, indiferent de naționalitate, să treacă la credința lui Luther. Din această cauză unii nu l-au acceptat. Alți cercetători, susțin însă părerea că preoții care nu au acceptat catehismul au fost tradiționaliști, cei care nu erau obișnuiți cu limba slavonă în Biserică, ei neputând accepta “schimbarea limbii liturgice”20).

Catehismul cuprindea principalele rugăciuni pe care le întâlnim în catehismele de astăzi: Crezul, Tatăl nostru, Decalogul, Fericirile, ș.a.

A doua carte tipărită de Filip Moldoveanul este un Tetraevanghelier slavon apărut în 1546, fiind o reeditare a Tetraevanghelierului lui Macarie. O importanță deosebită are această carte a lui Filip pentru că este prima carte tipărită la noi cu xilogravuri. La începutul fiecărei evanghelii apare simbolul evanghelistului respectiv.

Filip Moldoveanul este și cel care a folosit pentru prima oară la noi gravura din lemn, având o adevărată maiestrie artistică. “Aceste gravuri sunt o adevărată creație artistică românească originală, mult superioare ca tehnică de execuție și ca aspect artistic celor tipărite în acea vreme.”21).

Ulrima carte tipărită de Filip Moldoveanul este Tetraevanghelierul slavo-român, tipărit prin anii 1551-1553. Este prima carte bilingvă la noi și prima carte care s-a păstrat în limba română.

“Pe baza cercetărilor făcute până acum Filip Moldoveanul poate fi considerat primul tipograf și gravor de neam roman, cunoscător al limbilor latină, slavonă și germană și unul din primii diplomați din Transilvania, deci un remarcabil reprezentant al vechii culturi românești.”22).

Tot despre el aflăm că a fost remarcabil pictor de icoane. Nicolae Iorga spune: “Era zugrav de icoane, unul de legea românească…”23).

Cu acest talentat om de cultură, încep deci, tipăriturile în limba română, tipărituri ce vor fi continuate de un alt tipograf renumir, diaconul Coresi, în a doua jumatate a secolului al XVI-lea.

Cu ieromonahul Lavrentie apare o nouă tipografie în Țara Românească, la mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, de lângă București. Lavretnie împreună cu ucenicul său Ioan au lucrat matrițele și cliseele necesare imprimării unor cărți.

Astfel în 1582 au tipărit un Tetraevanghelier în două ediții, și o Psaltire al cărei an de apariție nu-l cunoaștem, ambele cărți fiind în limba slavă de redacție medio-bulgară. “Ei au lucrat cu sprijinul domnitorului Alexandru II Mircea (1568-1577) și al miptropolitului Eftimie (1568-1576), care deși nu mai erau în 1582 în scaunele lor, au fost totuși, pomeniți în epilog,”24).

Prin tipăriturile ieromonahului Macarie, logofătului Dimitrie Liubavici, ale ieromonahului Lavrentie și ale lui Filip Moldoveanul s-au pus bazele activității tipografice la noi, cărțile tipărite de ei îndeplinind un important rol cultural și bisericesc.

“Dacă din primele noastre tipărituri, nu rămâne ca valoare, nici formatul mic, nici lipsa de poleitură, nici locul de tipărire, rămâne voința românilor de a avea carte și rămâne forma poligrafiată caracterului chirilic care ne este specific.”25).

Aceste cărți nu sunt nici ale lui Macarie, nici ale lui Liubavici sau Filip, nici ale ieromonahului Lavrentie, ci ele sunt năzuințele noastre spre cultura, încurajate de voievozi și mitropoliți iubitori de credință străbună; ele sunt mărturia graiului nostru românesc, întărirea conștiinței unității de neam și credință a poporului nostru. Cuvântul lui Dumnezeu trebuia auzit și înțeles în toate cele trei țări românești, Nașterea lui Hristos trebuia simțită în toată frumusețea ei, iar moartea Sa pe cruce în toată întristarea și măreția ei, și pentru aceasta trebuia o limbă care să ajungă la sufletul fiecărui român.

Datorită acestor cărți tipărite, Țara Românească s-a aflat printre primele țări producătoare de cărți din sud-estul Europei. Ele au o importanță deosebită și pentru țările slave sud-dunărene, deoarece ele au păstrat unitatea de limbă și cultură în vremuri de dominație otomană.

II.5.CONTINUAREA MANUSCRISELOR ȘI TIPĂRITURILOR

DINAINTE DE CORESI ȘI INFLUENȚA ACESTORA

ASUPRA TIPĂRITURILOR CORESIENE.

Diaconul Coresi a învățat arta tipografică de la Dimitrie Liubavici întrecându-l pe maestrul său, știind să dovedească totdeauna un spirit de independență foarte bine conturat, sub egida sa profesională limba românească apărând clară și vie, expresia neamului său reflectându-se în tipăriturile sale.

Prima sa carte a fost imprimarea la Brașov a Micului Octoih slavonesc (1556-1557) împreună cu logofătul Oprea. Cu toate că Liubavici, maestrul său, tipărise și el un Octoih în 1936, totuși Octoihul Mixt al lui Macarie a servit ca prototip pentru Octoihul slavon tipărit de Coresi și logofătul Oprea.

Alexandru Vodă spune: “atunci când am cunoscut și am înțeles domnia mea înpuținarea și raritatea în țara domniei mele a cărții Octoih… și am tipărit această carte…ca să fie în dar și în cinste și spre laude Sfintelor biserici și întru pomenirea și iertarea păcatelor străbunilor noștri și părinților și nouă păcătoșilor.”28).

Deci Coresi împreună cu logofătul Oprea, la cererea domnitorului Alexandru Vodă, tipăresc Octoihul deoarece tirajul macarian se împuținase și era nevoie de reeditarea acestei cărți. Coresi a retipărit Octoihul macarian cizelându-l și stabilind o practică unitară de cult.

Următoarea carte tipărită de Coresi este un Triod-Penticostar (1557-1558) în limba slavă și care are o importanță deosebită în primul rând datorită faptului că este prima ediție a acestei cărți la noi.

Coresi, fie că a retipărit cărțile celor ce l-au precedat, fie că a tipărit ediții noi ale altor cărți necesare Bisericii Romane și culturii noastre religioase, este important în primul rând pentru că a dat formă gândului și simțirii poporului român de răspândire a aceleiași limbi în toate țările locuite de români, a limbii române literare.

Prin tipăriturile sale, el a dus mai departe opera lui Macarie. În primul rând, Octoihul din 1557, după cum am mai amintit, este o reproducere a Octoihului lui Macarie din 1510, iar Evanghelierul slavon din 1562 e o copie a celui din 1512. De altfel, fiind considerată o erezie chiar și modificarea punctuației, textul Tetraevanghelului repetă chiar textul vechilor manuscripte. Se semnalează unele asemănări în ceea ce privește arta decorativă a lui Coresi cu cea a lui Macarie, litera în schimb, e cu totul diferită.

“Deasemenea și frontispiciile, unele din ele pornesc de la Macarie, ele având în mijloc și stema țării.”27). “Frontispiciile și inițialele tipăriturilor noastre sunt inspirate din școala miniaturistică”28)

La Coresi, deoarece se urmărea și un câștig pe urma acestor tipărituri, practicul ia locul eleganței și stilizării. Formatul și litera lui Liubavici sunt imitate de Coresi, e cazul Octoihului din 1575: “literă mică, frumoasă, mai stilizată, rând compact,”29) iar coperta are aplicate prin presaj, formele geometrizate ale lui Macarie.

Dar Coresi are și un stil al său personal, în ceea ce privește formatul cărților sale. Formatul cărții este mare (29×17,5), litera este uncială, dreaptă, groasă, neagră, nestilizată sau cum spunea Iorga: “o slovă de tipar cam grosolană și șontită.” Totuși, această literă are un aspect demn iar tiparul este curat. Legătura, proprie lui Coresi, e din scoarțe de lemn, îmbrăcate în piele de culoare maro și are imprimat un desen geometrizat.

În raport cu vechile tipărituri ale lui Macari, tipăriturile lui Coresi înseamnă un regres, din punct de vedere artistic. Acest regres este resimțit nu numai în tipăriturile sale ci și în toate actele epocii. Tipăriturile lui Macarie erau plătite de domni și nu urmăreau vreun câștig, măcar pentru salarizarea celor zece ucenici ai săi și să facă față cheltuielilor zilnice cerute de tipărirea altor cărți.

“Coresi caută, deci, o nouă orientare, urmând să se descurce singur, lucru nu tocmai ușor, știut fiind că tipărirea unei cărți necesită fonduri mari pentru literă, cerneală, hârtie, materiale de legătorie și pentru salariile celor ce lucrează”30). Arta dispare fiind înlocuită cu spiritul mercantil. Cea mai frumoasă dintre tipăriturile coresiene este Psaltirea slavo-romană din1577 în care se găsesc inițiale de tip venețian, caractere mici și deosebite de celelalte.

Se admit în general trei perioade pentru activitatea tipografică a lui Coresi: prima este cea cuprinsă între anii 1559-1567, când lucrează pentru consiliul orășenesc al Brașovului, care făcea propaganda luterană printre români; a doua etapă este cuprinsă între anii 1567-1571, când executa comenzi ale calviniștilor, iar a treia perioadă, care începe la moartea lui Sigmund Zapolya și alegerea lui Ștefan Batorz, “când Coresi e preocupat de puritatea ortodoxă a cărților românești ieșite din atelietul său”31).

Cărțile sale interesau în primul rând în ceea ce privește conținutul religios scris în limba neamului său ca cei fără stiință de carte, necunoscători ai limbii slavone, să înțeleagă cuvântul propovăduit în Biserică.

Tipograful Coresi este un om din popor “care a simțit, nu slujba rostită de călugărul crescut în respectul tipicului, ci a strâns în el năzuințele poporului ascultător, care încremenea în sfințenie, fără a putea înțelege ceva”32). Sau cum ne spune însuși Coresi în Molitfelnicul său: Cu mila lui Dumnezeu, io diaconul Coresi dacă văzui că mai toate limbile au cuvântul lui Dumnezeu în limba lor, numai noi românii n-aveam..cine cetește să înțeleagă …ca întru besereca mai vârtos cinci cuvinte cu înțelesul mieu…decât un tunearec de cuvinte neanțelese într-alte limbi.”

Deci, importanța în cărțile coresiene, nu este forma acestora, ci limba în care au fost tipărite și conținutul religios al acestor cărți. De exemplu Evanghelia cu învățătura (1581) venea să restabilească adevărul cu privire la mântuirea omului, alterat de influența lutherană. Această carte aduce “învățături clare ortodoxe aproape despre toate adevărurile dogmatice, ca: Revelația, Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție, Sfânta Treime, Biserica, ierarhia bisericească și monahismul, hristologia, Sfintele Taine, cinstirea Maicii Domnului, Sfinții Îngeri, Sfânta Cruce, despre rugăciune, despre post, etc.”33)

Din punct de vedere al conținutului și al limbii în care au fost scrise, cărțile lui Coresi sunt net superioare cărților macariene și tuturor celorlalte tipărituri dinainte de el. Din aceste cărți ale lui Coresi a ieșit o limbă vie, curgătoare, o limbă înțeleasă de la cel neștiutor de carte până la cei din ierarhia bisericească, până la domnitor.

Tipograful Coresi continuă tradiția lui Macarie și Liubavici, contribuind la cizelarea limbii, înlăturând arhismele, înlocuindu-le cu expresii și cuvinte din Muntenia și Ardeal, grai care s-a impus ca normă literară și care stă la baza limbii literare și religioase a poporului nostru.

“Din cărțuliile urâte, păstrate până azi în puține exemplare, ferfenitoase, prin găurile cărora se plimba carii, s-a întemeiat ceva neprețuit, pentru orice popr, căci cuprinde în sine ceea ce va da forma gândului și simțirii generațiilor care se vor urma: limba literară”34).

Capitolul III.

VIAȚA ȘI ACTIVITATEA DIACONULUI CORESI.

II.1.Originea diaconului Coresi.

Valoarea incontestabilă a diaconului Coresi nu consta în faptul că este sau nu de origine romană, ci în faptul că el s-a simțit român adevărat și a avut o reală contribuție la dezvoltarea tiparului și a limbii literare românești.

În ceea ce privește origina diaconului Coresi există în general două păreri:

a).”Unii, între care și Alexandru Odobescu, susțin că diaconul Coresi ar fi originar din insula Chios din familia grecească Coressios”1). În insula Chios a trăit într-adevăr familia Coressios, care a dat în a doua jumătate a secolului XVI medici renumiți, ca Ioan Coressios și negustori mari, ca Gheorghe și Ioan Coresi.

Lucian Predescu afirma în lucrarea sa “Diaconul Coresi” că primii Coressios s-au stabilit la noi pe la sfârșitul veacului al XV-lea cam pe la 1490 pentru că primul Coressie pe care-l întâlnim la noi, apar în martie 1492 “fără nici o intitulatură”2) ceea ce înseamnă că venise în țară curând și n-avusese timp să capete vreun rang. În 1494, venețienii au atacat Chio, chemați fiind de locuitorii catolici ai insulei, care doreau ca insula să fie dezrobită de turci și să se unească religios cu Papa. Venețienii au cucerit insula și au o și împrăștiindu-se prin diferite țări datorită persecuțiilor. Desigur că atunci au venit și Coressios, care s-au stabilit la noi. Iată că data peregrinării familiilor Coressios coincide cu apariția lor la noi, pe la 1490. Coresie din 1492, se pare că a avut un fiu, pe gramaticul Coresi, pe care în 1544 îl aflăm pomenit că zidise o biserică denumită “biserica lui Coresi”3), ceea ce înseamnă că murise. Coresi gramaticul a avut un fiu, pe logofătul Coresi, care a avut doi copii: Dragăn, o fată al cărei nume nu-l cunoaștem, și pe diaconul Coresi, tipograf. Acestă din urmă a avut un fiu, Șerban, care a învățat meșteșugul tiparului de la tatăl său și a tipărit în 1588, un Liturghier slavonesc la Brașov, și a participat la tipărirea “Paliei de la Orăștie” din 1582.

b). Alții susțin că diaconul Coresi a fost român neaos.

Nicolae Iorga recunoaște că în secolele VI-VII, anumiți negustori greci cu numele Coressios treceau prin țara noastră. După părerea sa numele Coresi a fost împrumutat de la acești negustori, deci diaconul Coresi a fost român curat și nu grec: “Coresi a fost un Coresie român curat și nu grec”4), cu toatw acestea, în anumite lucrări ale sale, Iorga susține și teza că în originile sale îndepărtate, Coresi ar fi putut fi grec.5).

Vorbind despre diaconul Coresi, Pr.Prof.Nic.M.Popescu spune următoarele: “Știm că ești din Târgoviște, cu tot numele ce-ți sună a străin. Ne lămurim din hrisoave că nu ești rudă cu altă familie Coresi, bogată și apucătoare, din jurul Ghighiului. Știm că ai luat asupra-ți sarcina diaconiei de mir, pe care cu neasemuită cinste ai purtat-o. Înțelegem că știai și limba slavonească, în care se citea atunci prin bisericile noastre. Dar puternicul Dumnezeu, al cărui umilit și nevrednic slujitor te-ai simțit toată viața, ți-a dăruit din noianul bunătăților Sale harul luminării semenilor tăi din meșteșugul scrisului cu tiparul.”6).

Potrivit acestor afirmații, diaconul Coresi a fost român, atât în simțirea cât și în originra sa. D.Murărășu spune că “se poate afirmă cu multă probabilitate că diaconul Coresi era român”7).

Pe baza documentelor existente nu se poate afirma originea greacă a lui Coresi, așa cum nu se poate afirma cu certitudine că el a fost român neaos. De altfel acest lucru este mai puțin important decât contribuția pe care el a avut-o la dezvoltarea limbii românești și a tiparului, cu atât mai mult cu cât el s-a simțit român.

Din epilogul Evangheliei românești, tipărită la Brașov între 1560-1561, în care folosește expresia “ot Târgoviște” (din Târgoviște), reiese că diaconul a fost român. În Talcul Evangheliilor (Brașov, 1564), Coresi a spus: “Cu mila lui Dumnezeu, eu diacon Coresi deacă văzuiu că mai toate limbile au cuvântul lui Dumnezeu în limba lor, numai noi, românii, n-avam…, derept aceia frații miei, preuților, scrisu-v-am aceste…”8).

III.2.VIAȚA ȘI ACTIVITATEA DIACONULUI CORESI.

Se știe precis că în anul 1557 Coresi era diacon la Mitropolia din Târgoviște, că în același an începe acolo prima carte, Triodul Penticostar, ajutat fiind în această lucrare de cei zece ucenici ai săi, ceea ce înseamnă că avea deja vechime în arta tiparului.

Diaconul Coresi, pe lângă faptul că a fost un meșter neîntrerupt în arta tiparului, a avut o cultură generală și profesională superioară majorității clericilor din vremea aceea. Pe lângă aceasta, Coresi “era un bun cunoscător al graiului din Muntenia, al dialectului muntenesc, ceea ce l-a ajutat foarte mult în activitatea sa de la Brașov.”) .

Odată cu începerea activității sale tipografice la Mănăstirea Dealu, Târgoviștea intra într-o nouă etapă de dezvoltare a literaturii noastre bisericești. Coresi a imprimat la Târgoviște cu siguranță Triodul Penticostar, deși mai exista câteva cărți în slavonește al căror loc de tipărire nu se cunoaște cu precizie. Aceste cărți sunt: Sbornicul (Mineiul), în 1969, Octoihul (1574;1575), Psaltirea slavo-română (1574-1576;1577), Triodul slavon (1578) și Tetraevanghelul din 1580. Toate aceste cărți au fost scrise în slavonă și au apărut “sub auspiciile domnilor și mitropoliților Țării Românești, pe care Coresi îi și amintește”10), motiv pentru care unii istorici le-au considerat că fiind tipărite la Târgoviște, pentru că tipăriturile din Brașov amintesc de numele oficialităților brașovene. Pe de altă parte Brașovul, cu curentele lui religioase populare (calvinismul și lutheranismul) a dat la iveală cărți tipărite în limba română, pentru că oficialitățile brașovene unde el tipărea din indemnul și cu sprijinul material al reformaților sași și unguri nu I-ar fi putut cere să tipărească în limba slavă. Acești istorici consideră că tipărirea cărților bisericești în limba slavă nu se putea face decât la Târgoviște unde se menținea încă puternică, vechea tradiție slavă, cu atât mai mult cu cât în frontispiciile cărșilor slave coresiene, figurează stema Țării Românești.

După părerea altor specialiști, diaconul Coresi, mergând la Brașov n-a rupt relațiile cu Târgoviștea și cu autoritățile de aici, care I-au cerut să tipărească și în slavonește pentru satisfacerea nevoilor liturgice din Țara Românească. În orice căz, nu se poate afirma în mod cert locul apariției acestor cărți.

În anii 1557-1558, diaconul Coresi se mută la Brașov, unde își continuă activitatea tipografică. Mutarea sa la Brașov a constituit subiectul a numeroase opinii. După părerea unora, diaconul Coresi a plecat la Brașov de frica noului domnitor Mircea Ciobanu și a găsit aici o situație prielnică tipăririi cărților românești, dar această ipoteză pare a nu se confirma. Cauzele plecării sale din Târgoviște se pare că au fost de natură economică, dar și religioase, datorate intereselor reformatoare ale sașilor. Pe de altă parte tipografia din Târgoviște se învechise, iar Brașovul îi oferea o tipografie modernă și hărtie din belșug din fabricile sașilor care aveau nevoie de piață de desfacere. “Pe lângă interesele economice sașii u căutat să atragă la luteranism pe români.”11).

Coresi găsește în Ardeal și în special în Brașov o situație prielnică tipăririi cărților românești pentru că “preoții din Ardeal erau deja obișnuiți cu traducerea textelor în limba română”12), traduceri multiplicate prin copiere și care circulau sub formă de manuscrise. Deasemenea, spre deosebire de preoții din Țara Românească, unde limba slavonă era considerată sfântă și obligatorie, preoții din Ardeal erau puțin cunoscători ai limbii române în Biserică.

“La Brașov, reforma lutherană, prin reprezentanții ei cei mai de seamă: Honterus, Benkner și Hirscher, susțineau puternic acțiunea de a fi și românii câștigați pentru reformă”13), reformă care nu se putea face sub influența limbii slavone.

Oficialitățile maghiare deasemenea cereau insistent românilor înlocuirea cărților slave cu cele românești (Ioan Zapolia) datorită spiritului conservativ al Bisericii, care ținea cu sfințenie la limba slavonă și nu admitea traducerea cărților sfinte în limba română, diaconul Coresi, care era un spirit liberal, am putea spune chiar progresist pentru vremea lui, s-a desprins repede de toate legăturile și interesele personale de la Târgoviște și a venit la Brașov.

“Cetatea Brașovului, cu însemnătatea sa politică, cu forța sa culturală, cu faima sa de mare centru comercial, atrăgea la târgurile Brașovului o imensă lume de negustori din toate țările apropiate șim îndepărtate. La rândul lor negustorii români din Brașov străbăteau îndepărtările…”14).

“Cetatea Brașovului – care grație reformei și umanismului avea în a doua jumătate a secolului al XVI-lea un aspect atât de important – îi fascina și îi stimula pe isteșii și ambițioșii români din Schei, prin viașa sa palpitantă, prin puternica sa organizație, prin clădirile și prin instituțiile sale culturale.”15). Această fascinație și stimulare se exercită asupra tuturor românilor “isteți și ambițioși”, nu numai asupra celor din Schei.

“Un important focar de închegare sufletească a tuturor românilor și omare vatră de lumină ortodoxă a fost și biserica Sf.Nicolae din Scheii Brașovului. Pe de o parte această biserică a reușit să solidarizeze în jurul I întreaga suflare românească din acele vremuri, iar pe de alta parte preoții ei cărturari au adu o contribuție însemnată la patrimoniul culturii și al limbii noastre literare.”16)

Această biserică, ca mai toate asemenea ei din Ardeal, a avut un început modest, ctitorul ei fiind Vlad Călugărul, voievod al Țării Românești. Ea, cu preoții ei cărturari, alcătuiau o pepinieră, o adevărată școală pentru educarea și formarea intelectuală aviitorilor preoți. Totodată ea “a devenit atelierul în care s-au plămădit, s-au turnat și s-au modelat temeliile literaturii noastre culte, și locul unde s-a cizelat, s-a cristalizat după modelul celui mai curat și mai frumos gari românesc (cel din Țara Românească) limba noastră literară.”17).

Preoții acestei biserici au meritul de a fi efectuat un număr mare de traduceri în limba română, care aveau să intre sub teascul tipografiei lui Coresi. Acești preoți au făcut posibilă această măreațărealizare a diaconului Coresi pe teren cultural și lingvistic, deci ei pot fi considerați adevărați precursori ai tipografiei lui Coresi prin neîntrerupta lor activitate cărturărească.

Sub patonajul bisericii Sf.Nicolae s-a înființat, aproximativ odată cu aparișia sfintei biserici o școală românescă ce avea atât curs primar cât și curs superior și în care s-au predat cursuri pentru cântăreți și viitori clerici. Preoții români au jucat roluri importante nu numai în viața religioasă a românilor, dar și în viața socială, culturală și politică; “ei erau tălmaci sau translatori și corespondenții în legăturile politice și comerciale cu cele două țări românști.”18). Din acest motiv se impunea o pregătire culturală temeinică, trebuiau șă cunoască limba slavă și lombile curților cancelariilor din vremea aceea. Cei ce voiau să-și aprofundeze studiile de la Brașov mergeau în alte centre mai mari ale culturii slavone. Dacă școala bisericii Sf.Nicolae din Schei nu este prima școală de predare în limba slavonă, ea are totuși meritul de a fi fost “cea dintâi școală cu limba de predare română.”19). Dacă această școală nu ar fi activat, opera diaconului Coresi nu ar fi avut urmări atât de hotărâtoare în privința culturii și limbii românești.

“Un alt factor care a făcut din Brașovul secolului al XVI-lea un mare centru de cultură și a contribuit la creșterea numărului cărților sfinte traduse în limba română a fost reforma lui Luther”20) care a avut în Brașov un important centru de dezvoltare. Cel ce a promovat această mișcare a fost Ioan Honterus, om de cultură brașovean ce a studiat în străinătate (Cracovia, Wittemberg, Viena și Basel) alimentată cu hârtie de la fabricile prietenilor săi Johann Fuchs și Hannes Benker, juzi ai Brașovului.

“Situația geografică a cetății Brașovului, situație economică, culturală și comercială a acestui oraș, rolul bisericii Sf.Nicolae din Schei… rolul preoților și al dascălilor cărturari din Brașov, cât și reforma religioasă inițiată de Honterus…”21) au făcut posibilă activitatea tipografică a diaconului Coresi, introducerea limbii române în școala din Ardeal, cât și dezvoltarea limbii și literaturii românești.

Majoritatea tipăriturilor, Coresi le-a executat singur. La unele însă, și-a luat alți tipografi drept ucenici. În 1557, la Târgoviște, îl avea ajutor pe Oprea Logofătul, pentru ca apoi să aibă “zece ucenici” la tipărirea Triodului Penticostar. După un timp apelează la Tudor diacul (1560-1562) care l-a ajutat la Evanghelia românească (Brașov, 1560-1561), Evanghelia slavă (Brașov, 1562) și Întrebarea creștinească (Brașov,1560-1561). Un timp Coresi a lucrat singur, ca apoi să ia ajutor “cinci ucenici” la Sbornicul slav din 1568. În 1577-1578 apelează la alți cinci ucenici pentru tipărirea Sbornicului slav. Singur și împreună cu acești colaboratori, Coresi a reușit să tipărească 22 de cărți (cunoscute) între anii 1557 și 1583, dintre care 12 slavonești, 9 românești și una slavo-română.

La prima vedere, din prologurile și epilogurile sale reiese că el le-ar fi tradus pe toate, lucru datorat felului de a se vorbi în acea perioadă și anumitor cuvinte ce creau confuzii:”scrisamu”22)., “amu scrisu”23) care însemna nu a traduce ci a tipări. În Psaltirea slavo-română (1577) Coresi spune “de amu scosu de-n psaltirea srăbească pre limba românească” iar în Talcul Evangheliilor spune “amu scosu Tetraevanghelul”; “amu scosu” în prima frază înseamnă a traduce iar în a doua înseamnă a tipări.

Coresi a tradus doar cărți din sârbește, Evanghelia cu învățătura (Brașov, 1580-1581) și Psaltirea slavromână din 1577. Sextil Pușcariu spune: “nu vom atribui lui Coresi o prea mare parte de traducător.”24).

Dintre cei care l-au ajutat pe Coresi la traduceri sunt: Forro Miklos pentru cărțile din Brașov, Mitropolitil Ghenadie al Rdealului pentru cartea din Sas-Sebeș, Pătrașcu cel Bun al Țării Românești a tradus în slavonește Triod-Penticostarul, iar Popa Mihai și Iane au colaborat la traducerea din sârbește a Evangheliei cu învățătura.

În timpul activității sale tipografice, Coresi a avut relații cu toți domnitorii Țării românești, care au avut o contribuție importantă la tipăriturilr în slavonește; voievozii din Ardeak însă, n-au avut nici un rol în tipăriturile coresiene, rolul fiind ândeplinit de cei trei reformați: Johannes Benker, Forro Miklos și Lucas Hirscher. Coresi, însă “a trebuit să capete de fiecare dată aprobarea voievozilor Ardealului.”25).

Domnii Țării Românești care s-au perindat la tron în perioada activității tipografice a lui Coresi sunt: Pătrașcu cel Bun (1554-1557), Mircea Ciobanu (1558-1559), Alexandru (1568-1577) deoarece Coresi n-a tipărit la Târgoviște între 1559 și 1568; Mihnea Turcitul (1577-1583) și Petru Cercel (1583-1585). După cum am spus, acești domnitori au avut o reală contribuție la tipăriturile lui Coresi; Mircea Ciobanul a poruncit să fie tipărit Triodul Penticostar, lucrare care a fost tradusă de către Pătrașcu cel Bun. Sub domnia lui Alexandru Voevod, Coresi tipărește Sbornicul slav din 1568, apoi este trimis “în 1573… să cumpere o tipografie, pentru că cea de la Târgoviște se învechise.”26). Tot din porunca lui Alexandru s-au tipărit: Octoihul din 1574 și cel din 1575, Psaltirea slavă din 1577 și Triodul slav din 1574 , la ultimele două având contibuție și Mihnea Turcitul, fiul lui Alexandru. Domnitorul Petru Cercel a jucat un rol secundar la tipăriturile lui Coresi, din porunca lui tipărindu-se Evanghelia salvă din 1583.

Coresi a primit un foarte mare ajutor de la mitropoliții și episcopii Țării Românești și ai Ardealului. Episcopul Sava al Ardealului și-a dat încuviințarea tipăririi Întrebării creștinești la Brașov în 1560-1561, carte la care probabil că a contribuit și mitropolitul Efrem al Ardealului, căci acestuia îi închină Coresi cartea. Psaltirea slavonă din 1577 este scrisă cu “porunca” mitropolitului Serafim.

Un rol important pentru tipărituri îl joacă mitropolitul Ghenadie al Ardealului. El a compilat Sbornicul slavonesc din 1580 și întocmai ca Alexandru Vodă, domnul Țării Românești, Ghenadie nu uită să evidențieze importanța contribuției sale cât mai mult: “Dumnezeu știe că nu mi-am dat nici odihnă nici somn genelor mele, și n-am cruțat nici averea dată mie de Dumnezeu, până ce nu am sfârșit acest lucru”27). Evanghelia cu învățătura tipărită la Brașov între 1580 și 1581 a ieșit la iveală tot cu sfatul mitropolitului Ghenadie și cu încuviințarea mitropolitului Serafim, care I-a “procurat lui Hirscher originalul slavonesc”28) ai acestei cărți.

Rolul cel mai important la apariția cărților coresiene în limba română de la Brașov l-au avut cei trei reformați: Johannes Benkner, Forro Miklos și Lucas Hirscher. Bekner și Hirscher erau sași lutherani iar Forro era calvin. Aceștia au continuat propaganda reformată printre romîni, propagandă ce activa de multă vreme și își avea centrul la Brașov.

Cei trei reformați au început tipărirea de cărți în limba română, căutând să strecoare în ele câte puțin din ideile reformante. Și pentru că Biserica Romană de atunci avea ca limbă oficială de cult limba slavă, Benkner caută să justifice că una din tipăriturile sale comandate lui Coresi era în limba română: “amu scrisu aceste sfente cărți de învățătură, ca să fie popilor românești să înteleagă, să învețe Românii cine-su creștini. Cumu grăise și sfântulu Pavelu apostolu cătră Corinteani 14 capete: sfânta beserecă mai bine e a grai cinci cuvinte cu înțelesu decâtu 10 mie de cuvinte neînțelese în limba străină”29) (adică slavonește), justificare pe care o întâlnim și la diaconul Coresi. Și așteptându-se la proteste din partea preoților români, Benkner anticipează: “De aceea vă rugămu toți sfenți părinți, oare vladici, oare episcopi, oare popi în cărora mana va veni aceste cărți creștinești, cumu nainte să cetească, necitindu să nu judece, nece saa saduiască.”30).

La porunca și pe cheltuiala lui Johannes Benker, Coresi a tipărit Octoihul mic slavonesc de la Brașov din 1577, Evanghelia românească (Brașov, 1560-1561) și Evanghelia slavă (Brașov. 1562).

Lucas Hirscher a avut cea mai mare autoritate morală dintre reformanți, el fiind jude al Brașovului și al Țării Bârsei, a susținut material Evanghelia cu învățătura în românește, tipărită la Brașov între 1580 și 1581.

Forro Miklos a contribuit la cele mai multe dintre cărțile tipărite de Coresi: Apostolul din 1563, Talcul Evangheliilor din 1564 și Molitfetnicul românesc din 1564, poruncind tipărirea lor; deasemenea a tradus din ungurește în românește Talcul Evangheliilor din 1564 și Molitfelnicul din 1564.

S-a pus întrebarea dacă diaconul Coresi a cedat sau nu în fața tendințelor celor trei reformați de a converti pe români la lutheranism și calvinism. La prima vedere s-ar părea că a cedat ceva, dar cercetând amănunțit, se observă că diaconul Coresi a încercat să facă pe placul reformaților și să nu schimbe nici din preceptele ortodoxe. Astfel spus, diaconul Coresi a utilizat o pplitică foarte fină, de împăcare a ambelor tabere.

Primul punct de reformant, la care se pare că ar fi cedat Coresi, e limba națională, prin care reformații sperau să se facă mai bine înțeleși de români și astfel să-I convertească. Coresi a cedat, dar nu în fața reformaților, ci în fața propriilor sale idei care coincideau cu scopul reformaților și acest lucru a creat impresia că diaconul Coresi ar fi fost convertit. Coresi dorea ca cele citite în biserică să fie înțelese de popor, pentru că deși românii din Ardeal nu cunoșteau limba slavonă, totuși spiritul Bisericii Ortoxe le-o impunea. Deci impulsurile pe care cei trei reformați I le-au dat lui Coresi, l-au ajutat să pună în practică propriile idei. Pe de altă parte majoritatea preoților din Ardeal nu înțelegeau decât limba românească și oricare ar fi fost spiritul Bisericii, poporul trebuia să se închine în propria limba.

Iată cum își justifică diaconul Coresi tipăriturile în limba română: “Rumanește amu scrisu acestu molitvelnicu, cumu să înțeleagă și popa ce inceinsusu și oamenii ce ascultă, ca alte limbi înțelegu”, “Și Dumneeu așa au fostu lăsatu și proorociloru și Apostoliloru să grăiască în limba cumu înțeleagu și grăiescu oamenii. Hs încă așa ne învăța Mathei 55: “înțeles-ați acestea toate” și Mathei 60 “auziți și înțelegeți” și Mathei 99 “cine ceteaște să înțeleagă” și Pavelu Apostolu, la Corintheni 155 cumu “ mai bine în beseareca a grăi cinci cuvinte cu înțelesu, să învețe și alați, de câtu uintunearecu de cuvinte în limba străină””.31).

Diaconul Coresi a ponegrit clerul, dar nu la îndemnul reformaților ci datorită situației criticabile a acestora, care nu acceptau limba română în schimbul limbii slave.

Coresi cere cu tărie, contrar celor dorite de reformați, ca litera cărților bisericești să nu fie schimbată cu nimic, iar oamenii să nu cadă în cursa tentațiilor altor religii care vor să o înlocuiască pe cea strămoșească ortodoxă. Se pare că diaconul face aluzie chiar la reformați: “a saborului și apostolească besearecă de pururea să o aibă întreagă și sănătoasă să o păzească, nici să adaugă, nici să ianimica…” Un astfel de om, pătruns de respectul cel mai profund pentru religia sa și care și-a dat seama de tentațiile la care e supusă ea, este greu de crezut că ar fi putut fi convertit de cei trei reformați.

Diaconul Coresi avea o gândire profundă, nesupunându-se preceptului “crede și nu cerceta”, el credea cercetând.

Cărțile lui Coresi cuprind prologuri și epiloguri savante cu citate din cărțile sfinte, și cu explicații necesare pentru aplicarea lor în viața de toate yilele. Cultura religioasă a lui Coresi era asimilată în mod conștient, el raportând-o la viață zilnică și arătând cum să fie aplicată.

Tipograful Coresi este deci un om din popor care a simțit nu lujba rostită de călugărul crescut în respectul tipicului, ci a strâns în el năzuințele poporului ascultător, care încremenea în sfințenie, fără a putea înțelege ceva. Întreaga operă a lui Coresi se adresează, am putea afirma fără teama exagerării, mai repede poporului decât dascălului.

Au existat persoane care au afirmat că diaconul Coresi a fost simplu tipograf angajat în tipografia lui Laurențiu Fronius, afirmație neîntemeiată. “În 1570 se păstrează o știre care confirmă că lui Coresi I s-a intentat proces pentru o presă tipografică și unele datorii”32), proces intentat de Laurențiu Fronius. Analizănd documentele, reiese că diaconul Coresi, în cel mai rău caz “lucra în atelierul lui Fronius cu propria presă.”33).

Dr.Octavian Nițu analizând acest “documnent judiciar care nu poate avea decât un sens univoc, clar redactat și precis raportat la persoane și obiecte,”34) concluzionează:

“-Diaconul Coresi era proprietar de tipografie în Brașov.

-Această tipografie funcționa în brașov încă înainte de anul 1570.

-Diaconul Coresi rămâne în continuare proprietarul teascului tipografic disputat…”35).

Din acestea reiese că diaconul Coresi a fost primul luptător conștient pentru introducerea limbii române în Biserică și pentru răspândirea culturii în graiul românesc.

Cărțile tipărite de el au o destinație universală și nu locală, cum aveau manuscrisele de până atunci, de aceea și limba acestor scrieri trebuie să aibă un caracter universal, adică să fie accesibilă tuturor românilor.

Datorită faptului că nevoia de carte românească era un fenomen real, poate și prin împuținarea exemplarelor coresiene în anumite locuri, cărțile tipografului au fost copiate după stilul caligrafilor de altădată: “Popa Grigore din Mahaci, la 1607 a copiat Catehismul coresian… Cartea cu învățătură din 1581 este copiată la 1625 de preotul Pârvu sid Sebeș. La 1641 diacul Ion din Pociovaliște-Biho, copiază Cartea cu învățătura din 1567 și Molitvelnicul tot din 1567.”36). Copierea acestor cărți coresiene, precum și învierea artei caligrafice de pe vremea lui Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu, prezența unor copiști români până în secolul al XVIII-lea evidențiază atât faptul că pentru români tiparul era o tehnică greu de întreținut economic, cât și nevoia românilor de a avea “cuvântul lui Dumnezeu în limba românească” și meritul diaconului Ciresi carea avut o contribuție originală și foarte îndrăzneață pentru timpurile acelea.

Coresi a deschi în același timp drum liber cărții românești și a pus temelie, pe care s-a clădit literatura noastră cultă, turnată în cea mai frumoasă limbă vorbită a poporului nostru.

Capitolul IV.

OPERA DIACONULUI CORESI

Diaconul Coresi a tipărit trei feluri de cărți: românești, slavo-românești și slavonești.

IV.1. CĂRȚILE ROMÂNEȘTI

1.TETRAEVANGHELIERUL

Sau EVANGHELIA, a fost tipărită de diaconul Coresi și Tudor Diacul între 3 mai 1560 și 30 ianuarie 1561, la Brașov. Ea a fost tipărită din ordinul și desigu cu cheltuiala lui Benkner, și cuprinde Evangheliile celor patru Evangheliști: Matei, Marcu, Luca și Uoan.

Istoric. Primele exemplare ale Evangheliei se aflau cândva în poseseia lui Timotei Cipariu 1)și ale lui G.Saulescu.2). Un alt exemplar se găsea la Muzeul Național din Budapesta, acesta are completate cu transcriere latinească lipsurile din exemplarul lui Timus, un alt exemplar care a fost găsit de Gherasim Timus și donat Academiei Române, unde se și află. “Transilvăneanul I.Marțian a descoperit mai nou, un alt exemplar, care este cel mai complet, lipsindu-I totuți, ca și la celelalte exemplare titlul și predoslavia.3).

Epilogul “În zilele măriei lu Iasanu Crai, eu jupanu Hasanu Begneru den Brașovu amu avutu jalanie peintru sfintele cărți creștinești tetraevanghel și amu scrisu aceste sfente cărți de învățătură, ca să fie popilor rumanești să înțeleagă, ca înveațe Rumanii cine-su creștini. Cumu grăiaște și sfântulu Pavelu apostolu cătră Corinteani 14 capete: Sfânta besearecă mai bine e a grai cinci cuvinte cu înțelesu decîtu 10 mie de cuvinte neînțease în limba sriină. După aceaia vă rugămu toți sfenți părinți, oare oare vladici, oare episcopi, oare popi în cărora mana va veni aceste cărți creștinești, cumu nainte să cetească, necitindu să nu judece, nece saa saduiască. Și cu zisa jupanului Hanesa Beagneru, scris-amu eu diaconu Coresi ot Târgoviște și Tudor diiacu. Și s-au începutu în luna lu Mai 3 zile și s-au sfârșitu în luna lu Gheanuarie 30 zile. Va leato 7 mie 69 în cetate în Brașovu.4).

“Traducerea Evangheliei s-a făcut după un original slavonesc, care la rândul lui fiind tradus după un original prim grecesc, pe alocuri e greșit”.5). La rândul lui, originalul grecesc a fost tradus din ebraică “iar traducătorii din greacă în slavonă sunt părinții: Vasile, Grigore, Ioan Zlatoust, Atanasie și Chiril filosoful.”6). “Mai mult, traducătorul Evangheliei, necunoscut nouă, nu era familiarizat cu limba slavonească, nu știa să traducă participiile, nu știa care înțeles să aleagă între mai multe, nu era stăpân nici chiar pe limba românească.”7).

În anul 1574, Radu Gramaticul scrie o Evanghelie din porunca lui Petru Cercel. B.P.Haasdeu, în 1882 a semnalat textul manuscrisului Evangheliarului în Londra, în “British Museum”. Pentru că această copie seamănă foarte mult cu Evanghelia (1560-1561) lui Coresi, istoricii literari au afirmat că prima ar fi copiată după a doua.

La copia sa, Radu Gramaticu adaugă o prefață în slavonește- din care se vedea că nu cunoaște bine această limbă- în care, între altele afirma: “de veți afla vre-o greșală, fie de la mine fie din izvor…8). Așadar, Radu Gramatocu are pretenții că a adăugat de la el copiei pe care a făcut-o. lucrul e greu de crezut pentru că timpul scurt rezervat copierii ( 3 iunie-4iulie, după cum aflăm din prefață) nu I-a acordat posibilitatea de a mai adăuga ceva.

Profesorul N.Dragană, constatând un rând tradus greșit de Coresi, a prezentat ceva îndoieli în privința istoticilor literari ca Radu Gramaticul a copiat după Coresi, îndoieli care mai târziu au devenit o certitudine. Tot profesorul Draganu constata că “Radu a avut înaintea sa un manuscris identic cu al lui Coresi, dar acest manuscris era copiat de un sas, iar Radu mai puțin atent decât Coresi (care a înlocuit aproape toate formele săsești), a păstrat mai multe din ele neschimbate”9).

“Pentru cercetările viitoare, rămân de rezolvat probleme ca: împrejurările în care a fost copiat Tetraevanghelul lui Coresi, stabilirea straturilor de limba relectată în evangheliarul din Londra și localizarile, după tremenii și caracteristicile fonetismelor.”10).

2.INTREBAREA CREȘTINEASCĂ, Brașov, 1559.

Acesta este titlul unui mic catehism lutheran tipărit de diaconul Coresi în 1559 la Brașov. Apariția cărții este o consecință a hotărârii sașilor din Brașov, de la 12 martie 1559 de a reforma Biserica românească.

Din acest catehism s-au păstrat numai 11 foi, lipsind foaia de titlu și ultima, probabil cu o postfață. Din pricina lipsei acestor foi nu se știu cu precizie: locul, timpul, meșterii tipografi și nici chiar titlul ei. Ele însă se pot stabili cu ajutorul altor știri ale vremii.

Locul de tipărire nu poate fi altul decât Brașovul, ajuns în 1550, centru al luteranismului din Ardeal. Proba evidentă întru această este mai ales litera Întrebării creștinești, care seamănă perfect cu cea a Tetraevanghelierului din 1561 și a Psaltirei românești din 1570, imprimate cu siguranță în tiparnița din Brașov, de însuși Coresi.

“Meșterii tipografi care au dat la lunimă această cărțulie, de bună seamă, diaconul Coresi-mutat în acest timp de la Târgoviște la Brașov și Tudor diacul care, curând după imprimarea ei, începeau la 3 mai 1560 să tipărească în Brașov Evanghelierul românesc,”11).sau Tetraevanghelul.

“Cu privire la timpul în care s-a tipărit această cărțulie, cercetătorii n-au ajuns la o concluzie unitară”12)., dar dintr-o însemnare a pastorului sa Simion Massa, din secolul al XVI-lea reiese ca judele Johannes Benkner, decretând la 12 martie 1559 reforma Bisericii românilor din Țara Bârsei, le-a pus în vedere să învețe Catehismul românesc, ceea ce presupune că la această dată era tipărit sau în curs de tipărire.

Pe de altă parte, fragmentul de prolog al catehismului se vorbește despre tălmăcirea pe românește a Sfintei Evanghelii, aceasta fiind nimic altceva decât o anunțare a tipăririi Tetraevanghelului din 1560-1561. Această presupune că la 30 mai când a început tipărirea Tetraevanghelului, catehismul există, de unde și concluzia că el s-a tipărit în 1559.

Că această tipăritură a purtat titlul “Întrebarea creștinească” ne încredințează cele două copii ale textului ei, făute puțin mai târziu: Codicele Sturzan și Codicele Marțian.

Cartea nu s-a păstrat până azi decât într-un singur exemplar, acesta fiind descoperit în 1921 în satul Ieud in județul Maramureș. Această aproape totală dispariție a ei s-ar putea datora fie desei folosiri, până la deterioararea exemplarelor, fie faptului că ea, conținând unele afirmații de nuanță luterană, vafi fost nimicită pretutindeni unde va fi fost găsită de cei ce credeau că prin aceasta apără ortodoxia.

Textul Întrebării creștinești se împarte în două părți distincte: prologul și cuprinsul, care tratează despre principiile de credință. Având în vedere că această cărțulie a fost tipărită de diaconul Coresi și de ucenicul sau Tudor diacul, care curând aveau să înceapă tipărirea Tetraevanghelului, s-ar putea ca începutul acestui prolog, să se fi asemănat cu unele părți din epilogul Tetraevanghelului, păstrând în general același cuprins tipic coresian, întâlnit și-n alte cărți tipărite de el.

Cuprinsul propriu-zis. Mulți din cercetătorii acestei lucrări consideră că ea este o nouă ediție a catehismului luteran, tipărit la Sibiu în anul 1544, afirmație ce trebuie primită cu rezervă din moment ce nu s-a păstrat nici un exemplar din acest catehism. Deasemenea s-a afirmat că ar fi fost tradusă din ungurește sau din nemțește, pentru că are multe asemănări cu Catehismul mic al lui Luther.

După o cercetare mai atentă a lucrării se poate “presupune că traducătorii au avut în față un izvod slav, în care au fost introduse și unele învățături înfluențate întrucâtva de Reforma protestantă.13”).

Textul este expus sub forma a 28 de întrebări și răspunsuri. Între altele sunt redate: “Cele 10 porunci”; “Simbolul Credinței”; “Tatăl nostru”. În Tatăl nostru arată că sunt șapte cereri, “trei-și de diin iale de viiața de veaci” iar patru “despre viiața acestii lumi”, “lucru ce de altfel se întâlnește și în catehismele noastre de azi”.14).

Numărul Sfintelor Taine este redus la două: Botezul și Împărtășania, fără însă a se combate sau a nu se admite celelalte cinci. Este bine totuși să se țină seama, în judecarea alătuitorilor acestei cărțulii, că în anul 1559, Biserica Ortoxă încă nu se fixase definitiv asupra numărului de 7 Sfinte Taine, aceasta făcându-se tocmai în 1672 în Sinodul de la Ierusalim, care s-a ocupat de “Mărturisirea de credință” a lui dositei, Patriarhul Ierusalimului.

În acest catehism scrie că ispășirea se dobândește prin credință, care o aflăm din Sfânta Evanghelie, iar Sfânta Tradiție se respinge tacit.

Aflarea cărții în Maramureș dovedește că a avut o circulație largă. Astăzi mai există cele două copii despre care am pomenit mai sus: Codex Sturdzanus și Codex Marțianus.

Deși, după cum am arătat, această lucrare se pare că s-a tipărit în 1559, există și afirmații conform cărora ea a ost tipărită în același timp cu Tetraevanghelul, adică în 1560-1561. Între cei ce susțin acest lucru sunt: Lucian Predescu în “Diaconul Coresi”, București, 1933; Al.Procopovici în revista “Făt-Frumos”, 1927, nr.30, pag.80; I.Bianu pe coperta Cărșii “Texte de limbă din secolul XVI”, București, 1925.

Părerea că lucrarea ar fi fost scrisă în 1559 este împărtășită de Al.Rosetti în opera “Limba română ăn secolul XVI”, București, 1932, și de Nicolae Șerbănescu în “Biserica Ortodoxă Română”, nr.11-12, 1959, pag.1038.

3.APOSTOLUL, Brașov, 1563

se mai numește și Praxiul sau Lucrul apostolesc.

Această tipăritură s-a găsit până în prezent numai în trei exemplare, toate trei aflându-se în Biblioteca Academiei Române, dar nici unul nu este complet, din ele lipsind în special titlurile și epilogurile. Din cauza lipsei titlurilor șo epilogurilor, datarea Apostolului nu este menționată în nici unul din cele trei exemplare ale lui. Însă poate fi dedusă din epilogul de la Talcul Evangheliilor.

Nici Gr.Crețu și nici alți istorici literari n-au putut dovedi locul tipăririi Apostolului, totuți din anumite motive am putea afirma că acesta a fost Brașovul. Printre acestea este faptul că hârtia Apostolului are filigrama fabricii sin Brașov; pe de altă parte frontispiciile capitolelor Apostolului n-au stema cu vulturul cu crucea în cioc, stema nelipsită tipăriturilor din Târgoviște. Iar din prologul tipăriturii Talcul Evangheliilor reiese că și Apostolul a fost tipărit cu cheltuiala lui Forro Miklos, care n-a tipărit decât la Brașov.

Pentru apariția acestei cărți “se vede că diaconul muntean n-a făcut alta decât să reproducă vechiul manuscript al traducerii husite”15)., afirmă Nicolae Iorga.

Gr.Crețu afirmă că Apostolul e tradus de un ardelean, deoarece limba cuprinde multe ardelenisme. Dar “ardelenismele” găsite de el nu-s decât fonetisme folosite în sudul Ardealului, iar în textul Apostolului se întâlnesc mulți termeni puri slavonești. Oricum, “din toate cercetările făcute, reiese că diaconul Coresi în nici un caz nu este traducător al Apostolului.”16).

4.TALCUL EVANGHELIEI, Brașov, 1564 (sau 1567).

Datarea acestei tipărituri este făcute de T.Cipariu, care consideră că ea a ieșit la lumina zilei în anul 1564. Pe de altă parte Pr.Prof.Dr.Mircea Pacurariu susține că această tipăritură datează din anul 1567, fără însă a afirma acest lucru cu certitudine “probabil, în 1567 a apărut Talcul Evangheliei.”17).

Originalul lucrării se află la Blaj, iar o copie se află în Biblioteca academiei Române. Din prolog reiese între altele, că este tipărit de diaconul Coresi, ca și Praxiul (Apostolul), deasemenea și faptul că tipărirea s-a făcut cu cheltuiala lui Forro Miklos: “dein limba lu Dumnuzeu, eu diaconul Corese, dec’amu văzutu ca …Drepru aceia amu scris, cumu amu pututu, Tetraevanghelulu și Praxiulu românește. Dupi aceia, decă amu văzutu jelaniea a mulți preuți, de talcul evangheliiloru cumu să poată și ei propovedui și a spune oamenilor învățătura dupa cititul evangheliei, așa amu aflatu aceaste talcuire ale evangheliilor pre Dumineci prespre anu, scoase de in scriptura prorociloru și apostoluru, și celoru sfinți părinți și decă-mu cetitu, bine amu ispititu și socotitu și amu aflatu că toate talcuiescu, adeverezo și intarescu scriptura sfânta, și mie tare placura, și amu scrisu cu tipăriul voaua fratiloru. Chelciugul și baii pre acestu lucru îndurându-se-au a da jupanulu Foro Miclausu.”18). Ca locul tipăririi este Brașovul o dovedește faptul că Forro Miklos a mai dubvenționat cărți tipărite de Coresi în acest oraș.

Talcul Evangheliilor este un amestec curios de învățături protestante, cu păstrarea dogmei și a ritului ortodox, având ca anexă un Molitolnic, numit însă greșit așa, pentru că în realitate era o carte de slujbe și cântece calvine. În Talcul Evangheliilor se găsesc atacuri împotriva cultului sfinților și a cinstirii icoanelor, a ierarhiei bisericești, dar, în același timp – în contrazicere cu învățătura calvină și lutherană – sunt citate din operele Sfinților Părinți Ortodocși, precum și cuvinte de apărare a postului, combătut de calvini și lutherani.

Talcul Evangheliilor este o carte de predici, ea cuprinde cuvânturi pentru întreg anul, începând cu Duminica Învierii, cuvânturi care explică textul Evangheliilor citite în biserici în Duminici și sărbători.

Că e tradus din ungurește, dovedește și Dr.I.Bălan, astfel: “Cetind cu băgare de seamă Talcul Evangheliilor, dai de rugăciunea cu ce blagoslovim masa”, având următorul text: “Ochii tuturor, spre tine nădăjduiesc Doamne și tu dai mâncare lor în bună vreme, deschizi tu mainea ta și saturi toate ciile cu bunăvoe” sau “Ispoveduiți-vă Domnului că e bun ca până în veac mila lui…Amin.”.În zadar vei căuta rugăciunile acestea în cărțile rituale ale Bisericii Orientale, căci nu le vei găsi; ele sunt rugăciunile cu cari se binecuvintează masa după ritul apusean al bisericii catolice. La acest text, care a servit de bază traducerii au fost adăugate și câteva rugăciuni, poate chiar în limba latină. Adeseori se întâmplă că deși e scrisă cutare carte de pietate pentru credincioșii catolici în o alta limbă, I se adaugă rugăciuni și în limba latină.”19).

Așadar, Talcul Evangheliilor etradus după un text catolic, scris în ungurește. Deci diaconul Coresi a tipărit traducerea care I s-a dat, făcută foarte probabil, chiar de protectorul său Forro Miklos.

5.MOLITFELNICUL, Brașov, 1564.

Această tipăritură, ca și altele ale diaconului Coresi s-a păstrat până în ziua de azi parțial. În această mică parte care s-a păstrat până azi se găsește și prefața (polojenia) care începe așa: “Rumaneste amu scrisu acestu molitfelnicu.”

Molitfelnicul se află în două exemplare: unul a fost al lui T.Cipariu, iar altul în biblioteca lui I.M.Moldovan. Al doilea e mai complet și cuprinde 14 foi, adică: prefașa, trei rugăciuni, botezul, cununia și o parte din capitolul cuminicăturii.

Lipsul e mare, căci adevăratul conținut al Molitfelnicului stă scris chiar în titlul lui: “Molitvelnic rumanescu, polojenie, molitvele, botezulu, cununiea, cuminecătura, tipiculu leturghiei, vecernie, slujba de demaneața, cântecele de în psalomi și de in ev(anghe)lie, petrecătura morțiloru.”20).

Din cercetările făcute asupra acestei cărți reiese clar că este o traducere făcută din limba maghiară, pentru că atât cuvintele cât și construcția frazei sunt în cea mai mare parte ungurești. Traducătorul acestei cărți, că de fapt și traducătorul Talcului Evangheliei este, după cum afirmă unii, însuși Forro Miklos, susținător sistematic al calvinizării românilor din vremea aceea. Cel care a clarificat definitiv problema traducerii Molitfelnicului din limba maghiară în lima română este Dr.Dăianu. El a pus pe două coloane fragmente din Moltfelnic și fragmente din Agenda bisericii reformate maghiare, tipărită de Heltai Gaspar, la Cluj în anul 1559. S-a dovedit cu acest prilej că pagini întregi din Molitfelnic sunt traduse cuvânt cu cuvânt din agenda ungurească.21). Deci se exclude cu totul posibilitatea ca diaconul Coresi să fi tradus această carte, știut fiind faptul că diaconul nu cunoștea limba maghiară.

6.PSALTIREA, Brașov, 1570.

Data, locul și tipografia acestei cărți îl aflăm din prologul ei: “Cu mila lui Dumnezeu, eu diaconul Coresi, deaca văzuiu…Începutu-se-au aa se scrie aceste sfiinte cărți Psaltiri în luna lu Februarie, 6 zile, și se-au sfa®sit ăn luna lu mai 27 zile, în cetate în Brașovu, Vleato 7078”22).(1570). Deci Coresi a tipărit această carte la Brașov între 6 februarie și 27 mai 1570.

Psaltirea este pomenită într-o adresă a episcopului calvin al românilor, Pavel Tordasi, care poruncește la 9 decembrie 1570, că toți preoții români să se adune la 1 ianuarie 1571 într-un sinod la Cluj. Preoții să aducă cu ei și bani

“ca să cumpere și cărți românești: Psaltirea, pe care s-o plătească cu un florin, altă carte, Letrughia, pe care s-o plătească cu 32 dinari.”23).

Psaltirea română are mari asemănări cu Psaltirea slavo-românp tot a lui Coresi, din 1577. În privința aceasta, lucrul e pe deplin elucidat de I.A.Candrea, care spune: “Textul acestei Psaltiri (din 1570), e identic cu al celei slavo-române din 1577 (tot al lui Coresi), afară de mici divergențe,”24).,care se observă în ortografie, fonetism și morfologie, rareori în ce privește lexicul. Lipsuri de cuvinte se observă când la una când la cealaltă.

Aceste deosebiri se explică prin faptul că, Coresi recopiind în 1577 textul din 1570, pentru a intercala versiunea slavonă, a îndreptat prin zunele locuri formele care I se păreau greșite, sau a înlocuit unele cuvinte.

Profesorul N.Drăganu, studiind un manuscris scris între anii 1640-1650m dovedește că un fragment din acest manuscris (psalmul 33), care putea face parte dintr-un text liturgic “este o copie schimbată foarte puțin, numai cât cerea o mai ușoară întelegere și nevoia de a alcătui un text uniform în terminologie, a celui mai vehi text de psaltire românească. Comparația cu Psaltirea lui Coresi și cu Psaltirea Scheiană ne-o dovedește cu prisosință. Redacția noastră, totuși e mai apropiată de cea a lui Coresi decât de cea a Psaltirii Scheiene, care este rotacizantă, deci foarte probabil s-a alcătuit având în vedere textul celei dintâi.”25).

Referindu-se la textul Psaltirii lui Coresi, N.Iorga spune: “Cât despre text, el e tocmai vechiul text husit, cu modernizările neînsemnate.”26).

7.LITURGHIERUL, Brașov,1570.

Din această carte s-a păstrat un singur exemplar, care se găsește în biblioteca Institutului Teologic Univesitar din Sibiu. Din acest exemplar lipsesc foile de la început, care desigu conține prologul sau epilogul cărții. Lipsind prologul, lipsesc și datele esențiale despre această carte. Descrierea acestei cărți o aflăm de la N.Sulică. Liturghierul este tipărit în două culori (roșu și negru), fără paginașie, cu signatura chirilică pe pagina întâi și ultima a fiecărui caiet, cu aproape același numar de rânduri (18-19) pe fiecare pagină, cu aceleași litere fine, pe aceiași hârtie de calitate care poartă aceiași filigrană și anume stema cu coroană ca și Psaltirea lui Coresi din 1570. Ortografia liturghierului prezintă aceleași note caracteristice ca și ortografia psaltirii, și în general ale celorlalte tipărituri românești ale lui Coresi.

Limba Liturghierului, care este o traducere din slavonește “are aceiași factură și prezintă aceleași oscilații, același amestec de elemente și forme arhaice cu forme contemporane, aceleași greșeli de traducere ca mai toate tipăriturile coresiene.”27).

“Se poate identifica ușor textul slavon, după care s-a făcut traducerea românească a leturghierului. În sfinții pomeniți la proscomidie sunt înșirați și cei doi sfinți naționali ai sârbilor: Sava și Simion. Este evident că textul slavon, după care s-a făcut traducerea liturghierului românesc, a fost o variantă sârbească a leturghiei. Această variantă o găsim întocmai în leturghierul slavonesc, tipărit la 1508 de Macarie la Târgoviște. Comparând textul românesc al leturghiei cu un exemplar complet, păstrat în Biblioteca Academiei Române, al leturghierului lui Macarie, am constatat că versiunea românească corespunde exact textului slavon din această ediție fiind textul românesc tradus cuvânt cu cuvânt după textul slavon.

Prin urmare, traducerea românească a leturghierului coresian s-a făcut sau după ediția lui Macarie sau după un text identic cu textul lui Macarie.”28).

Tot după constatările lui N.Sulică, Liturghierul a fost tipărit în luna iunie și prima jumătate a lunii iulie în 1570.

8.EVANGHELIA CU ÎNVĂȚĂTURA, Brașov,1580.

Între 14 decembrie 1580 și 28 iunie 1581, diaconul Coresi a tipărit la Brașov Evanghelia cu învățătura, cunoscută și sub numele de Cazania a doua a Diaconului coresi. Este ultima din cele nouă cărți românești tipărite de diaconul Coresi la Brașov.

În titlu și în predoslovia cărții se afirmă că judele Brașovului, Luchas Hirscher (+1590) a avut inițiativa editorială a cărții.”…E cu ajutorul lui Dumnezeu și cu voia acestoru tuturoru și a sfatului mieu și al altoru, eu jupinulu Hirjilu Lucaciu, județul Brașovului și a totulu ținutulu Bârsei, jeluii și dedu de la tiparii în lauda Tatălui și Fiului și Duhului Sfântu în cetatea ținutului Domniei meale, în Brașov.

Și se-au începutu această carte a se tipări după întruparea Fiului și a cuvântului lu Dumnezeu la o mie 580 și ot bitia 7088 în luna lu dechembrie 14 den și se-au săvârșitu lucrulu la o mie 681 a ot bitia 7089 în luna iunie 28. Iar Dumnezeu care a dat să înceapă și I-a îngăduit să sfârșească, mărire, cinste și închinare în vecii fară de sfârșit.Amin.”29). (fragment din titlu).

Din partea a doua a predosloviei: “Dreptul aceaia eu, jupânulu Hirjiu Lucaci, județulu din cetatea Brașovului șia totu ținutu Baarsei, foarte cu inima fierbinte și cu jale aprinsă, de mult jeluia la această luminata carte. Dereptu aceia în multe părți amu întrebatu și amu căutatu până amu aflatu în Țara Românească la Arhimitropolitulu Serafim, în cetate în Târgoviște…Și foarte mă sfătuii cu luminatulu mitropolitulu, marele Ghenadie, den totu sfatuii cu luminatulu mitropolitulu, marele Ghenadie, den totu ținutulu Ardealului și alu Oranziei, și cu multu clirosu de preuti ce le trebuia această carte, iaca și cu sfeatnicii miei. Și cu voia tuturoru acestora și cu voia mitropolitului, marele Serafimu noi o dedeamu lui Coresi diaconulu, ce era mesteru învățatu într-acestu lucru, de o scoase de cartea sârbească pre limba rumanească, împreunp și cu preuții de la besearica Schiarloru…anume popa Ianu și popa Mihai derep ce ca vremu să se înmulțească în multe părți și chipuri cuvintulu lu Dumnezeu și să se adaugă spre învățătura legiei creștinească…”30).

De aici reiese că traducerea și tipărirea Evangheliei cu învățătura s-a făcut cu înțelegerea și aprobarea ierarhiei conducătoare a Bisericii Ortodoxe Române, mitropolitul Serafim al Țării Românești, punând la dispoziție originalul slavon al Cazaniei după care s-a făcut traducerea în românește. Această realitate ne face să credem că însuși conducerea Bisericii Ortodoxe Române, adică cei doi mitropoliți amintiți vor fi fost cei care vor fi luat inițiativa realizării tipăririi unei cazanii ortoxe în limba română, determinați poate de tipărirea fără aprobarea ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române a Talcului Evangheliilor de diaconul Coresi. Se putea retipări, într-o nouă ediție, Talcul Evangheliilor, și este puțin probabil ca judele Brașovului să fi apelat la un original slavon ortodox în Țara Românească la mitropolitul Serafim. Ca judele Brașovului, al cărui blazon, un cerb cu gâtul străpuns de o săgeată, reprodus pe foaia de titlu a cărții apare în predoslovie ca cel care ia inițiativă și se îngrijește de traducerea și tipărirea originalului slavon este, desigur la mijloc, întâietatea sa politică și sprijinul material acordat, secondat de interesul material al tipăriturii și difuzării cărții.

Cartea a apărut într-un volum de 317 foi nepaginate sau 39 de caiete de câte 8 foi, cuprinzând textul, tabla de materii și apendicele, un caiet de cinci foi cu titlu și prefața și o foaie în fața titlului. “Tiparul este negru și roșu, cu caractere mici, cu câte 32 de rânduri pe pagină și cu inițiale de patru feluri. În fața titlului se găsește un ornament mare reprezentând armele lui Lucas Hirscher, iar la începutul textului se află un ornament frontispiciu, săpat în lemn, iar la sfârșit un fleuron reprezentând stema orașului Brașov”.31).

Cartea este singura tipăritură coresiană românească în care s-au folosit litere mici, cu care până atunci s-au imprimat exclusiv cărți slavone.

“Traducerea cărții este făcută după Evanghelia cu învățătura slavonă, tipărită la Zabludov în Veraina, în 1569 de tipograful Teodorov, primul tipograf al slavilor orientali, ajutat de T.M.Matislavet și cu ajutorul material al prințului Lituaniei, G.A.Chodchievici”.32).

Încă de la ănceputul secolului al XIX-lea, savantul slavist rus, A.I.Iatsimirski credea că la baza acestei lucrări a lui Coresi se găsește un manuscris rus.

Profesorul Pandele Olteanu a arătat pentru prima dată că prefața Evangheliei cu învățătura nu este originală,33) ci este tradusp după predoslovia celei de la Zabludov. Tot Pandele Olteanu este cel care a demonstrat că pentru tipărirea lucrării, diaconul Coresi și traducătorii ei s-au servit de o carte tipărită, adică Cazania de la Zabludov din 1569, care posedă o prefață și o ornamentație grafică, pe care le găim, în parte, asemănătoare în lucrarea coresiană.

În Evanghelia cu învățătura a lui Coresi sunt numai 65 de omilii. S-a renunțat la 14 omilii, dintre care una la Duminica Ortodoxiei, două la 1 septembrie și celelalte de la sărbători fixe.

Aceste lipsuri ale Cazaniei a doua a lui Coresi îl vor determina pe mitropolitul Varlaam al Moldvei să alcătuiască și să tipărească la Iași în 1643, noua sa Cazanie, în minunata limbă românească.

Spre deosebire de originalul slavon de redacție ruso-ucrainiană, Coresi a introdus în schimb o omilie nouă: “Învățătura la cuminecătură” sau “Învățătura despre preacinstitele Taine” care vorbește despre prefacerea darurilor, a pâinii și a vinului în trupul și sângele Domnului. În Cazania de la Zabludov, care I-a servit diaconului Coresi de original, Omilia despre împărtășanie lipsește.

Diaconul Coresi a introdus această omilie după un text gata tradus și a așezat-o chiar înaintea Omiliei de la Duminica Paștelui, unde își avea locul ei de cult. Poate că introducerea acestei omilii s-a făcut ca o compensație pentru scoaterea celei de la “Duminica Ortodoxiei, a cinstirii icoanelor, scoatere care mai mult ca sigur s-a datorat judelui reformat Lucas Hirscher.

Este de reținut că traducătorii Evangheliei cu învățătura (1581), preoții Iane și Mihai din scheii Brașovului, care au relizat o operă cu valoare de cultură națională, nu s-au lăsat aserviți textului slavon. În distribuirea materialului, Coresi a introdus înaintea textului omiliile traduse, pericopele evanghelice explicate, care nu se afla în originalul slavon. La șfârșitul Evangheliei cu învățătură este tipărit și Tatăl nostru, Crezul și Decalogul, care deasemenea nu se găsesc în textul slavon și nici în originalul bizantin.

Cazania de la Zabludov are la bază, ca și Cazania a doua a diaconului Coresi, originalul bizantin al colecției de omilii a patriarhului Ioan Caleca au circulat și au fost citite mult în Bizanț, dovada că sunt citate de către împăratul Manuel II Paleologul (1391-1425) în învățăturile către fiul său Ioan VII Paleolugul (1425-1448). Fiind amestecat în luptele isihaste ale timpului, Ioan Caleca a fost caterisit într-un sinod în februarie 1347.

Omiliile sale au circulat mult. Astăzi se găsesc 60 de omilii în Biblioteca Națională din Paris, iar în Biblioteca Națională din Viena se găsesc 56 de omilii într-un manuscris și 26 în altul.

În Țările Române și în Transilvania, colecția de omilii a lui Caleca a circulat în mai multe versiuni slave, manuscrise și tipărite.

“La baza Evangheliei cu învățătura a lui Coresi stă intermediarul slavo-rus de la Zabludov (1569) tradus din grecește de un călugăr ucrainian sau rus de la mănăstirea Studion din Constantinopol sau de la Muntele Athos”.34).

Evanghelia cu învățătura (1581) a venit să restabilească adevăruș ortox privind mântuirea omului, alterat de influența luterană prin Întrebarea creștinească (1559). Faptele bune sunt recomandate în multe omilii din Evanghelia cu învățătură, în special însă la omilia la Înfricoșătoarea Judecată, unde se arată pe rând faptele milei trupești și ale celei sufletești, ca și ascultarea de arhierei, de preoți și de slujirea lor, “ca den partea ceaia stângă să ne izbăvim și de acea înfricoșată și groaznică judecată să scăpăm”.35).

“Scopul doctrinar al Evangheliei cu învățătură era deci să expună adevărata învățătură de credință ortoxă <<a soborului și apostolească Biserică de-a pururea să o aibă întreagă și sănătoasă, să o păzească, nici să adaugă>>…să ferească și să întărească pe ortodocșii români de a nu aluneca în <<varece eresure>>”.36).

9.Lucian Predescu

In lucrarea “Diaconul Coresi” pomeneste despre “RANDUIALA DIACONOSTVELOR”, tiparita la brasov de diaconul Coresi,fara a stii anul tipariiri ei.Ea este atribuita ljui Coresi pentru ca “are slovele tiparnitei sale ,iar hartia are ca filigrama coroana fabricii de la Brasov”37).

10.

Intre cartile romanesti mai trebuie mentionata si o “PRAVILA A SFINTILOR PARINTI”al carui an de aparitie nu-l cunoaste-m,dar se presupune a fi 1561;ea este pastrata fragmentar. Cuprindea felurite canoane pe care trebuia sa le dea preotii duhovnici in scaunul spovedaniei .Nomocanonul atribuit lui Ioan Postitorul ,patriarhul Constantinopolului.(sec.VI-VII).

IV.2.CARTEA SLAVO-ROMANA

1Psaltirea ,1577, mai exista astazi in doua exemplare : unul la Biblioteca Academiei Romane si unul gasit de Al. Odobescu la Manastirea Bistrita, se afla la Muzeul de Antichitati din Bucuresti.

Pe versoul foii din urma sta scris: “ cu mila lu Dumnezeu, eu Diaconu Coresi, de-aca vazuiu… scrisu-v-am aceste Psaltiri cu otveatu, de-amu scosu de’n psaltirea srabeasca pre limba romaneasca…vleato 7085.”38).

Diaconul Coresi are meritul de a fi primul roman care a tiparit carti bilingve. Deci Psaltirea slavo-romana e o carte pe doua coloane, in a doua traducand textul slav al primei coloane, e o traducere din sarbeste facuta de Coresi.

Peste 12 ani, in 1589, fiul diaconului Coresi, Serban Coresi, tipograf si el, a tiparit o alta psaltire slavo-romana, care are ca punct de plecare psaltirea tatalui sau din 1577. Se impune evident, faptul ca psaltirea de la 1589 este superioara celor doua anterioare, pentru ca are o limba romaneasca mai cursive, cu o topica mai independenta fata de textul strain si cu un vocabular mai bogat cu peste doua sute de unitati lexicale in plus fata de psaltirile coresiene de la 1570 si 1577.

Psaltirea slavo-romana are mari asemanari cu PSaltirea Scheiana si cea Voroneteana; totusi ele s-au copiat unele dupa altele.” Asemanarea se datoreaza faptului ca toate trei sunt copii dupa una si aceeasi traducere a Psalmilor”. 39). I.A.Condrea a dovedit faptul ca Psaltirea slavo-romana a fost copiata dupa Psaltirea romana ( 1570 ), tot a lui Coresi, iar cand Coresi a adaugat textul slavonesc, a facut si cateva retusuri copiei romanesti.

In privinta locului unde a fost tiparit, acesta este incert. Un studiu mai amplu in privinta aceasta este in capitolul II.

IV.3. CARTILE SLAVONESTI.

OCTOIHUL MIC. Brasov, 1577

A fost descoperit de NervA Hodos in Biblioteca Metropolitana din Sibiu. El apare la Brasov in 1577, tiparirea lui Durand de la 12 iunie 1556 la 14 ianuarie 1557. In epilogul cartii, diaconul Coresi este pomenit inpreuna cu Oprea Logofatul, alt ucenic al lui DimitrieLiubavici “ Coresi fiind lipsit de raspunderea integrala a evenimentului,datorita rolului tehnic secundar avut “40,).

In acelasi epilog sunt amintiti domnii celor trei tari romanesti . Ioan Sigismund si Isabella Zapolya in Transilvania, patrascu cel Bun al Tarii Romanesti si Alexandru Lapusneanu al Moldovei :in frontispiciu cartea avand stema Tarii Romanesti.

In ceea ce priveste ornamentele (frontispicii si initiale ),vrea sa imite tipariturile lui Macarie .Aceasta imitatie si unele asemanatoare ,au facut pe unii sa creada ca sunt clisee xilografiate ale lui Macarie in forma lor tipografica originala , ceea ce nu corespunde realitatii.

41)In realitate mai toate tipariturile post-macariene cauta sa imite grafica decorative din cartile lui Macarie ,insa fara sa izbuteasca a se ridica la valoarea artistica a gravurilor acestuia “.42).

In acest Octoich mic (slavon)epilogul spune lamurit :” din porunca jupanului Hanis Benckner ,eu robul lui Hristos, Oprea Logofatul si diaconul Coresi ne-am trudit cu acesta si am scris aceste carti in anul 1557.S-au inceput aceste carti in luna lui iunie in 12 zile ,sau sfarsit in luna lui ianuarie 14 zile in cetatea Brasovului”43).

In realitate Hans Benckner , nu sa angajat la tiparirea Octoihului mic “din dragoste pentru dumnezeiestile si sfintele biserici “, ci mai degraba din interese materiale ,stiut fiind faptul ca era proprietarul unei fabrici de hartie in Brasov,fabrica ce trebuia sa aiba piata de desfacere .

In ceea ce priveste rolul lui Coresi , cu certitudine nu putem aproba ceea ce afirma Dr.Octavian Nitu , ca a fost secundar , rolul principal in tiparire detinindu-l Oprea Logofatul . Dupa parerea multor istorici ,Oprea Logofatul este trecut inaintea lui Coresi in epilog doar ptr faptul ca avea un rang mai mare , de logofat ,in comparatie cu Coresi, care era simplu diacon .

Se stie cu certitudine ca aceasta carte este tiparita in Brasov , lucru aflat in epilogul cartii.

2.TRIOD-PENTICOSTARUL,Targoviste ,1557-1558.

Dupa ce a tiparit Octoihul mic in Brasov ,Coresi “ s-a intors la Targoviste unde a tiparit a doua carte a sa , un Triod penticostar ,in slavona de redactie medio- bulgara “44).

Din epilogul lucrarii reiese ca, la tiparire, Coresi a fost ajutat de cei zece ucenici ai sai , lucrarea incepand pe 8 iulie 1558. Tot in epilog se mentioneaza ca tiparirea s-a facut la dispozitia lui Patrascu Cel Bun “ in cetatea de scaun Targoviste “.” …drept aceea si eu intru Hristos Dumnezeu drept credinciosul si de Hristos iubitorul Ioan Patrascu Voevod am ravnit … S-a inceput aceasta sfanta carte in zilele lui Ioan Petrascu voevod spre vesnica pomenire si s-a savarsit aceasta carte cu porunca lui Mircea , marele Voevod a toata Ungrovlahia si pe Dunare …Eu intru Hristos robul Diacon Coresi,m-am nevoit intru aceasta , si am scris aceasta carte si cu 10 ucenici ai mei in anul 7066(1558).S-a inceput aceasta carte in luna lui Iulie 8 zile si sa savarsit in luna lui Iulie 1-…a zi , in cetatea de scaun Targoviste .”45).

Tot din epilog reiese ca insusi Ioan Petrascu a tradus triodul “pe noi (Petrascu)care cu osardie ne-am invoit la aceasta lucrare “.

Insemnatatea acestei tiparituri consta nu numai in faptul ca aceasta este prima editie a acestei carti la noi, ci mai ales in cele 11 gravuri in lemn , fiecare ocupand o pagina intreaga ; Isus pe cruce ,Ingroparea ,Invierea ,Vindecarea slabanogului din Capernaum ,Isus in templu , Convorbirea cu samarineanca ,Inaltarea,Pogorarea Duhului Sfant s.a.

Ca si in Octoihul mic , intalnim frontispicii si initiale inflorate , asemanatoare cu cele ale tipariturilor lui Macarie .

Desi se stabilize in Brasov ,coresi a pastrat totusi legaturile cu Tara Romaneasca .

Multe din cartile tiparite de el erau cerute de peste munti , de domnii si conducatorii bisericilor de acolo , acestea fiind tiparite in limba slavona .

Totusi acest lucru nefiind temeinic demonstrat , unii cercetatori mai considerau orasul Targoviste ca loc de tiparire al acestor carti , datorita limbii slavonesti si stemelor din Tara Romaneasca din aceste carti .

3.TETRAEVANGHELUL,1562.

La noi exista doua exemplare din aceasta tiparitura ,unul la academia Romana si altul la Biserica Sfantul Nicolae din Brasov , mai complet si singurul in care se afla sfarsitul epilogului .

Mai exista alte exemplare in Biblioteca Publica din Petesburg , Biblioteca publica si Muzeul Rumiantov din Moscova, Biblioteca episcopiei din Muncaci (Ungaria) si unul in biblioteca doctorului Jul Teodorescu din Budapesta, dar incomplet si cu foile amestecate .46)

Din epilog reiese ca Tetraevanghelul (Evanghelia)s-a tiparit din porunca si cu cheltuiala lui Johanes Benkner din Brasov , de catre Coresi si diacul Tudor Diac ne-am trudit si am scris aceasta carte . In anul 7070.(1562). S-a inceput aceasta carte in luna lui martie 24 zile si s-a ispravit in luna lui Octombrie 13 zile in orasul Brasov”47)

4. SBORNICUL, 1568

A fost tiparit de Coresi, ajutat de cinci ucenici, de la 12 iulie pana la 6 decembrie 1568, in timpul domniei lui Alexandru ( 1568 – 1577 ).

Locul tiparirii nu este mentionat in epilog. Cei ce numesc Targovistea ca loc al tiparirii, motiveaza ca daca ar fi fost Brasovul, ar fi aparut numele unuia din cei trei reformati in epilog; este deasemenea mentionat numele lui Alexandru voevod. Se mai argumenteaza si cu faptul ca Sbornicul prezinta aceiasi tiparitura ( litere, frontispiciu, etc. ) cu Psaltirea slava din Targoviste 1577.

“ S‘au scris aceasta carte in zilele bine-cinstitorului Ioan Alexandru Voevod. Eu pacatosul diacon Coresi am scris aceasta carte impreuna cu cinci ucenici. S’a inceput a se scrie aceasta carte in luna lui Iulie 12 zile si s-a sfarsit in luna lui Decemvre 6 zile in anul 7076.”48). ( fragment din epilog ).

Din continutul Sbornicului nu s-a pastrat decat a doua parte.

5.OCTOIHUL,1574.

A fost tiparit din porunca si cu cheltuiala lui Alexandru Voevod de catre Coresi , impreuna cu opt ucenici ,intre 12 mai si 20 octombrie 1574; dupa cum aflam din prolog :”din pricina aceasca eu deci,Io Alexandru voevodul intregei tari a Ungrovlahiei …am tiparit aceasta carte de suflet folositoare ,Octoih, ca sa fie in dar si in cinste .

Din porunca Domnului Io Alexandru Voevod , eu pacatosul diacon Coresi , am tiparit aceasta carte cu opt ucenici , de la facerea lumei in anul 7082(1574).S-a incepu a tiparii aceasta carte in luna mai 12 zile si s’a sfarsit in luna lui octomvrie 20 zile .”49).

Se afla numai la biserica sf Nicolae din brasov , iar cuprinsul sau nu este complet, are numai partea I glasurile 1-4.

6 OCTOIHUL,1575

Se afla in mai multe exemplare la Academia Romana , la biseriac Sf.Nicolae din Brasov ,la Biblioteca din Turnu Severin si la Biblioteca Publica din Petesburg.

Epilogul nu exista decat in exemplarul de la Petesburg , fiind identic cu al Octoihului din 1574 cu exceptia ultimelor randuri “impreuna cu opt ucenici, de la facerea lumii in anul 7083 (1575). S-a inceput a se tiparii in luna lui Ianuarie 26 zile si s’a sfarsit in luna lui August 23 zile .”

Octoihul este continuarea celui din 1574 si cuprindea partea a II-a si glasurile 5-8.

Nu se stie cu siguranta locul tiparirii dar se presupune a fi Brasovul .

7.PSALTIREA.,1577

Care s-a tiparit cu porunca lui Alexandru II , a fiului sau Mihnea si a mitropolitului Serafim al UNGROVLAHIEI:” cu porunca domnului Io Alexandru Voievod ,si a fiului sau Io Mihnea Voievod ,si a prea sfintitului mitropolit Serafim,eu pacatosul diacon Coresi am scris aceasta carte sfanta ce se chiama Psaltire , la care am adaugat sinaxarul dupa cursul anului , troparele si condacele ptr sfinti si am mai adaugat sinaxarul postului si ceaslovul avand slujba de noapte si de zi . S-au scris acestea de la facerea lumii in anul 7085.’50)Locul tiparirii nu este mentionat nicaeri dar se presupune a fi Brasovul.

8.TRIODUL, 1577-1578

E tiparit de Coresi cu Cinci ucenici ,intre 24 August 1577 si 26 martie 1578, cu poruncile domnilor Alexandru si Mihnea ai Tarii Romanesti , dupa cum se extrage din prolog .

Un mic exemplar existent in tara a fost gasit la manastirea din Valenii de Munte si este descries sumar de Nicolae Iorga .

Locul tiparirii nu se cunoaste cu siguranta

9.OCTOIHUL MIC,1579

Se afla la manastirea Sf Nicolae din Brasov , dar rupt si fara data tiparirii mentionata .

10.EVANGHELIA,1579.

Din aceasta tiparitura exista in present un exemplar la Bucuresti si unul la Petesburg . Cartea este tiparita de Coresi si Manaila …”eu diaconul Coresi si Manaila ne-am aprins de dragostea Sfantului Duh si de iubire ptr sfintele si dumnezeiestile biserici si am scris aceasta de suflet mantuitoare tetraevanghelie .Si s-a scris aceasta carte dela facerea lumii in anul 7087.”(1579).

Locul tiparirii nu este specificat

11.SBORNICUL.

Sas-Sebes 1580, este tiparit din porunca si cu cheltuiala mitropolitului Ardealului Ghenadie intre 20 mai si 11 noiembrie 1580 la Sas-sebes , dupa cum reiese din prolog ;”Eu sfintitul mitropolit Kir Ghenadie al Ardealului ,vazand..am adunat cate am putut sa cuprind cu mintea mea ,ca sa fie spre luminarea si stralucirea sfintelor biserici …in care am pus…cate am aflat in editia lui Bojor.

Din porunca prea sfintitului mitropolit al Ardealului Kir Ghenadie m’am ostenit cu aceasta scriere eu pacatosul si ticalosul ce ma numesc intre oameni Coresi…diaconul…..

S’a inceput a se scrie acesta carte in luna lui Mai 20 zile si s’a sfarsit in luna lui noiembrie 11 zile ,in cetatea Sas Sebes in vremea marelui Cristov Batar ,voevodul Ardealului. S’a sfarsit aceasta carte de la facerea lumii in anul 7088,iar de la nasterea lui Hristos 1580.”51)

In prologul Sbornicului se afirma ca ghenaide a compilat Sbornicul, la care a adaugat si “slujbele sfintelor sarbatori alese ,din luna septembrie pana in luna lui August ,cate am aflat din editia lui Bojidar “. Acest Bojidar este voievodul sarb Bojidar Vucovic care a tiparit la Venetia mai multe carti bisericesti sarbesti in prima jumatate a sec XVI-lea.

Cartea lui Bojidar,din care Ghenaide a extras “sarbatorile alese “e tot un Sbornic despre care se stie ca a fost tiparit la 19 ianuarie 1538 la Venetia.

12.EVANGHELIA,1583.

Este tiparita de Coresi si Manaila din porunca Lui Petru Cercel ,voievodul Tarii Romanesti .

Acest lucru reiese de pe ultima foaie a cartii ,care este incompleta ;”Din porunca prea luminatului Domn Io….Voevod al intrgei tari a Ungro(Vlahiei) de langa Dunare ,fiul marelui Io Petra…Voevod in primul an de domnie …, pentru smeritul diacon…si Manaila in anul 7091.”52).golurile trebuiesc complectate astfel:in primul gol trebuie bagat Petru Cercel (1583-1585),deci”primul an al domniei’”.Petru Cercel stim ca este fiul lui Patrascu Cel Bun (1554-1558).

“in ultimul gol nu poate fii decat Coresi,Care mai apare alaturi de Manailasi in Evanghelia din 1579”.53)

“Toate acestea le aflam din singurul exemplar gasit la manastirea Hilandar (Athos) care este incomplet”.54).

IV.4.CARTI NESIGURE.

Cercetatorii literari mai pomenesc si de alte tiparituri ale lui Coresi,acestea fiind insa numai citate ,deci putand fi confuzie de ani chiar cu tipariturile recunoscute si specificate pana acum .

Le mentionam numai cu rezerva cuvenita :

1)Psaltirea,Brasov,1560,despre care se stie numai ca este romaneasca .

2)Psaltirea,Brasov,1560.Este citate de T.Cipariu,care explica…;”nu am vazut-o dar se afla la Iasi”

3)Psaltirea, Belgrad,1561-1562.

4)Pravila Sfintilor Apostolic (1570-1580).S-a descoperit intr-un manuscris de la Ieud si a fost atribuita lui Coresi de I.Bianu,”caracterele tipografice ale pravilei sunt aceleasi cu cari sau tiparit unele carti ale lui Coresi dintre 1570si 1580.55”)

CapitolulV.

UCENICII DIACONULUI CORESI.

PALIA DE LA ORASTIE.

Dupa cum se știe diaconul Coresi,a avut colaboratori si ucenici la majoritatea tipariturilor sale . Asfel in 1557 era ajutat de Oprea Logofatul , dupa aceea ia ca ajutor zece ucenici ,iar in 1568 are ca ajutor cinci ucenici .În 1574-1575 are opt ucenici din TĂRGOVIȘTE ,în 1577-1578 apeleaya la alti 5 ucenici tot din Targoviște.Alti ucenici ale caror nume le cunoaste-m sunt Iane si Mihai (1580-1581).și Manaila (1571-1573).1).

În afara de ucenicii mentionati mai sus ,al caror aport la tipariturile coresiene il cunoastem cat de cat ,mai exista si alții care au tiparit apoi singuri.Astfel în 1565 un diac Călin ,ajutat de patru ucenici a reeditat Tetraevanghelul slavon din 1562.

În 1567 jupanul Lorint ,diacul din brașov si cei patru ucenici au scos de sub tipar un Octoih în cetatea Brașov,prin 1577-1578,o psaltire,iar in 1578 ,un Octoih mic,toate în slavonește.

”Alti doi ucenici ai lui Coresi,si anume fiul sau Șerban Diiacu meșteru mare al tiparelor si cu Marien Diiac , au dat la lumina o alta însemnata lucrare in limba romană,cunoscuta sub numele de Palia de la Oraștie.”2.).

Tiparitura,singura cunoscuta de la Oraștie ,constituie unul dintre cele mai insemnate texte românești din secolul al XVI-lea,fiind rodul colaborarii dintre carturarii români din Transilvania,Banat si Țara Româneasca.

Se pare ca in prima parte a secolului XVI-lea deși se introduse-se și la noi tiparul,aceasta activitate ,totuși și-a încetinit mersul..Ea sa invirat mai ales dupa pătrunderea și răspîndirea protestantismului în Transilvania. Daca actiunea de convertire a sașilor , adica a luteranilor a fost destul de domoala ,în schimb cea a calvinilor , majoritatea unguri ,a fost foarte staruitoare înșiși conducatorii tarii de atunci erau unguri .Înaite de 1566,principele I.S.Zapolya (1540-1571),a înființat pentru românii din Transilvania o ierarhie romano-calvina .Asfel au fost aleșsi asemenea „episcopi superintendenți ca Gheorghe de Sanghiorz(+1569),Pavel Tordas (1569-1577)și Mihail Tordas (1577-1582), nici unul dintre ei nereușind sai atraga pe români la calvinism.

Moartea lui Zapolya în martie 1571 si ocuparea tronului Transilvaniei de Ștefan Batory(1571-1576)a facut ca prozelitismul calvin sa mai scada în intensitate iar pe de alta parte organizarea bisericeasca a românilor sa reînvie si sa se întareasca în fata asaltului calvin .

În fata acestei situații ,”calvinii în frunte cu episcopul superintendent Mihail Tordas își reînnoiesc activitatea de convertire, de data aceasta țara fiind cârmuita de principi catolici . Palia de la Orastie este rezultatul acestei tentative.3”).

Palia de la Oraștie este prima încercare de talmacire in româneste a începutului Sfintei Scripturi A Vechiului Testament , mai precis a celor dintâi doua carti ale Pentateuhului , și în vechea noastra literatura ea se situeaza pe un loc aparte. Numele de „Palia” dat de autori , vine din grecescul -i-o, care în traducere actuala înseamna vechi ,iar în limba carturareasca a secolului al XVI-lea se folosea ptr a dezigna VECHIUL TESTAMENT .

Cartiele acestei lucrari , a carei tiparire a durat de la 14 noiembrie 1581 pîna la 14 iulie 1582, sut primele doua din cele 5 ale lui Moise , aflate in fruntea Sfintei Scripturi a Vechiului Testament .Bitia-Geneza-Facerea și Ishodul-Exhodul-Iesirea.

Volumul Paliei are 160 de foi ,grupate într-o predoslovie de 6 foi si 20 de caiete , dintre care Bitia (Geneza sau Facerea ) cuprinde 11 caiete si Ishodul (Iesirea sau Exodul )9 caiete.

În afara de caietul 11 , care încheie Bitia si are 4 foi , celelalte caiete de la 1 la 19 ,sunt formate din 8 foi . Prima pagina e tiparita numai pe verso , sub un ornament cu stema familiei Bathory.

Cartea e tiparita cu o singura culoare , cu 21-29 de rânduri pe pagina „Într-un tipar nu tocmai stralucit , care seamana cu al Psaltirii slavo-romane din 1577; literele sunt coresiene si frontispiciul cu armele batoreștilor e acela pe care îl întrebuințeaza Coresi în cel din urmă dintre volumele sbornicului sau slavon.”4.).

În 1968 Viorica Pamfil ne-a dat o reeditare filologica integrala a Paliei de la Oraștie , constituind un eveniment important în istoria filologiei românesti.

Autorii traducerii Paliei de la Orastie specifica in prefata ca ei dau deocamdata la iveala numai aceste doua carti „ sa fie pirga pana Dumnezeu va si alalte tipari si scoate”, lăsând să se înțeleagă că vor apărea și altele. Traducerea întreagă, după mărturisirea traducătorilor Paliei, ar fi cuprins tot Pentateuhul, „ cinci cărți ale lui Moisi prorocul și patru cărți ce se cheamă Trstva” , Cartea Regilor” și alți câțiva”, dar cum rezultă din prefață, resursele materiale și ajutorul bănesc al lui Gestzi nu au mai permis tipărirea în întregime a acestor cărți din vechiul testament. Nu putem ști, spune Viorica Panfil, dacă aceste afirmații sunt reale, deoarece lipsesc indicații precise.Pâna în prezent nu s-a descoperit nici o alta carte tiparita care ar putea fi pusa in legatura cu traducerile mentionate in prerfata Paliei .

Traducerea Paliei in romaneste s-a facut sub indrumarea propagandei pe care o desfasurau calvinii printre romani, in vederea atragerii lor la noua confesiune reformata . Din predoslovia cartii aflam ca initiativa trducerii si a tiparirii a apartinut lui Mihail Tordasi “ales episcopul romanilor din Ardeal “, ajutat de alti patru propagatori ai calvinismului:”Herce Stefan propoveduitorul Evangheliei lui Hristos in orasul Cavaransebesului, Zacan Efrem,dascalul de dascalie a (Caran)sebesului si Pestisel Moisi propovaduitorul Evangheliei in orasul lugojului si cu Achirie ,protopopul varmighiei Hunedoarei”.

Cecetarile facute asupra Paliei au dovedit ca traducatorii s-au folosit , in primul rand de Pentateuhul maghiar , tiparit de predicatorul Gaspar Heltai la Cluj in 1551.

Cuprinsul Paliei de la Oastie se deschide cu urmatorul fragment:”Cu buna voe si destoinica mila lu dumnezeu aceaste carti crestinesti a sa oranduite dupa voia lu dumnezeu cu stirea Mariei lu Batar Jigmon voivodal Ardealului si a Tariei Unguresti si cu stirea si cu voia a toti domnilor mari si sfeatnici ai Ardialului, pe intru intramatura Besearecei sfanta a romanilor poftind tot binele ispasenie crestinilor romani, care ispasenie numai de la tine Doamne cearem printru siingur sfant Fiul tau Is(us) H(risto)s Domnul si ispasitorul nostru.Amin.

Si se-au inceput aceste carti, luna Noemvrie 14 si se-au savarsit in luna lui Iunie 14 dzile”. Mai departe se insira cartile Vechiului Testament. Pe ultima fila liminara-a sasea- se afla un prolog iar pe verso epilogul.

Pe pagina din fata a primei foi a caietului dintai a cartii, incepe cuprinsul Genezei , iar pe ultima foaie a caietului al 12-lea, incepe Exodul sau Iesirea , cu urmatorul titlu:” A doua carte a lui Moisi care se cheama Ishod”.

Asa cum reiese din cele ce se spun in titlu si epilog, imprimarea Paliei s-a facut cu stirea lui Bator Jigman, voievodul Ardealului si al Tarii Unguresti si cu voia tuturor domnilor mari si sfetnicilor Ardealului. Acest Bator Jigman nu este altul decat Sigismund Bathori care in 1581 , cand s-a urcat pe tron era minor .

Desi pomenit in Palie , autorii nu-i aduc nici o multumire ptr aparitia acesteia, ceea ce desigur este un indiciu ca el n-a ajutat cu nimic . Si-a dat numai consimtamantul si se considera ca mentinerea numelui sau chiar in titlu s-a facut spre a se arata ca traducerea nu este o opera clandestina.

Ajutorul ptr imprimarea Paliei precum arata tipografii, a venit din partea lui Francisc Gestzi “domn de steag si vestit viteaz “,cum este prezentat in epilogul cartii, “magnat ardelean”, cum il califica Nicolae Iorga, el a avut grija deosebita fata de nevoile culturale si religioase ale supusilor sai, fiind protestant zelos ce facea propaganda printre romanii ortodocsi.Cand autorii Paliei I-au cerut sprijinul el l-a dat,asa cu reiese din cuvintele de mutumire ce ii sunt adresate in epilogul acesteia . Hotarat fiind sa dea acest sprijin, Gestzi, a trebuit desigur sa se ingrijeasca si de tipografie, pe cea din Brasov, unde poate mai lucra diaconul Coresi probabil a socotit-o foarte indepartata si era si in afara domeniului sau. Trebuia gasita o tiparnita mai aproape de Deva, capitala sa si de resedinta episcopului romano-calvin Mihail Tordas.”S-a ales astfel micul orasel Orastie situat la mai mica distanta de capitala lui Gestzi si de resedinta superintendentului decat Brasovul”.5). Aceasta tipografie a fost infiintata numai ptr imprimarea acestei carti. Este posibil ca o parte din utilajul tipografic sa fie adus de la Sas-Sebes, asa cum , se pare, o dovedeste gravura cu stema batorestilor, aceeasi si in Sbornicul slavonesc tiparit de Coresi la Sas-Sebes si in Palie.

“Infiintata, tipografia volanta de la Orastie n-a avut norocul celei de la Sas-Sebes de a avea la carma pe iscusitul diacon Coresi-caci acesta in 1581-1582 poate va fi fost mort-ci pe fiul sau Serban Diacul, si el << mester mare a tiparelor >> cum insusi isi zice , care in 1588 a mai tiparit la Brasov un Liturghier slavonesc, in epilogul caruia se spune ca este << fiul diaconului Coresi >>. 6”).

La tiparnita din Orastie el a lucrat impreuna cu Marien diac, despre care nu se stie nimic inainte de acest eveniment.

Chiar daca aspectul grafic al Paliei este inferior tipariturilor diaconului Coresi, aceasta ocupa un loc de seama in literatura noastra veche, care nu a avut decat de castigat in urma tiparirii ei.

Initiata de propaganda calvina , Palia a avut cinci talmacitori romani neaosi, carturari trecuti la Calvinism: Mihai Tordas, “ episcopul romanilor din Ardeal ”, Herce Stefan, propovaduitorul Evangheliei in orasul Lugoj si Achirie, protopopul varmigiei Hunedoarei. Dupa cum se observa, acestia erau din locuri indepartate, insa situate in aceeasi zona dintre Mures si Timis, Comitatul Hunedoarei si Caransebes.

“ Ceea ce este de remarcat, cum afirma Viorica Pamfil, Palia de la Orastie prezinta particularitati lingvistice, mai ales lexicale, dar si fonetice, morfologice si sintactice neintalnite in alte manuscrise si tiparituri din vremea sa. “7 )

Se presupune ca traducatorii Paliei au cunoscut si o versiune slavona dupa cum in mod sigur au apelat si la textul Septuagintei. “ Cat priveste versiunea ebraica, desigur ca aceasta nu a fost utilizata si daca se vorbeste de asa ceva in predoslovie, este ca si in alte cazuri sub influenta lui Heltai, care in prefata Pentaeuhului aminteste ca s-a folosit de Biblia ebraica “ 8 ).., mentioneaza Viorica Pamfil.

Nicolae Iorga a afirmat ca traducatorii “ au intrebuintat mai ales un izvor unguresc, dar cercetind si prin izvoadele cele vechi pana la textul evreiesc. “ 9).

O opinie aparte exprima Pr. Prof. N.Neaga, care afirma: “ Titlul grecest Palia, presupune ca cel putin unul din traducatori a cunoscut limba greaca. Ebraismele ne fac sa presupunem ca intre izvoare nu a fost numai ca a fost un text evreiesc, ci ca izvorul principal al Paliei a fost textul evreiesc al Vechiului Testament. “ 10 ).

Analizand textele cu atentie, atat din punct de vedere filologic, cat si din punct de vedere teologic s-a ajuns la concluzia ca traducatorii Paliei au luat ca baza textul maghiar al Pentateuhului lui Heltai. Traducatorii au avut insa in fata si textul latin al Vulgatei, lucru dovedit de numele proprii cu terminatii in –us sau -os . Pentru ca textul cuprinde si cuvinte slave specifice, neutilizate in limba romana, se admite si uzul unui text slavon in manuscris, caci prima Biblie slava a aparut la Ostrog in 1581.

Este sigur ca talmacitorii Paliei “ au folosit si un text ebraic, fie Pentateuhul din 1488 de la Bologna, fie editia din Brescia din anul 1492, ori chiar Poliglota din Alcaea, tiparita in anul 1517.” 11).

Din cele aratate pana acum reiese ca autorii Paliei au lucrat cu toata ravna, folosind originale cat mai felurite ( desigur nu in aceeasi masura pe toate ) spre a putea stabili adevaratul inteles al textului scripturistic pe care il aveau in fata si asupra caruia se vor fi trudit mult. De aceea a fost necesara constituirea unui colectiv de traducatori asa numeros, iar limba Paliei este atat de variata.

Cele mai frecvente cuvinte sunt cele slavone si grecesti apoi cele unguresti si altele.

P.P. Panaitescu, referindu-se la Palia de la Orastie, arata ca nu cuprinde nici o aluzie de propaganda a Reformei, nici o pomenire despre Calvin. Ea fiind rodul unei opere constiente de cultura romaneasca, asa trebuie privita.

Trebuie remarcat faptul ca din actiunea “ politica “ de convertire a romanilor la Calvinism s-a nascut si actiunea politica culturala romaneasca, prin care avea sa biruiasca ideea introducerii limbii romane in Biserica.

In acel moment, romanii au stiut sa-si salveze credinta lor ortodoxa si fiinta de neam, fiindca pentru romanii din Transilvania, in fata Reformei, credinta lor ortodoxa “ n-a insemnat nici o dogma religioasa, ea a fost un refugiu impotriva tendintelor de deznationalizare .“12 ).

Constiinta inalta romaneasca a traducatorilor tipografi pentru opera pe care o savarseau prin tiparirea Paliei la Orastie si care o incredintau “ voo fratilor romani “ era constiinta transmisa ca o flacara de diaconul Coresi fiului sau Serban, odata cu mestesugul tiparului.

In introducere si in epilog, “ ostenitorii” Paliei precizeaza ca dau spre tiparire numai primele doua carti ale lui Moise, ceea ce inseamna ca ei aveau mai multe texte talmacite din Pentateuhul lui Moise. In predoslovie, tot ei mentionau ca in momentul aparitie Paliei aveau “ scoase… pre limba romaneasca 5 carti ale lui Moisi prorocul si 4 carti ce se cheama tistva si alti proroci cativa “. Din acest material ei nu dadeau acum la lumina decat Facerea si Iesirea, primele doua carti ale lui Moise caci asa “ cum rezulta din prefata, resursele materiale si ajutorul lui Gestzy nu au permis tiparirea .” 13).

Este de precizat ca pana azi nu s-a descoperit nici o tiparitura sau copie care sa prezinte macar in parte restul materialului tradus.

In anul 1866, Timotei Cipariu mentiona de la Blaj ca in “ Catalogul Bibliotecii metropolitane din Alba Iulia, nr.16 scrie: cinci carti ale lui Moisi rominesce “ dar tot el preciza insa ca “ lucrul nu e adevarat “ 14 )., caci cautandu-le, nu le-a aflat. Cu toata indoiala destul de categorical a descoperitorului, in 1897, Dr. I.G.Zbiera, professor universitar, credea ca “ aceasta notita se poate raporta, daca nu la o carte tiparita, apoi l aun manuscript care s-a aflat acolea.” 15).

In anul 1878, B.P.Hasdeu a publicat in “ Cuvente den batrini “, traducerea romaneasca a unui fragment din Levitic, “ cea de-a treia carte a lui Moise, scris pe pergament si pastrat in Biblioteca Nationala din Belgrad” 16)., unde el l-a descoperit in acel timp.

Intrucat ca limba, textul fragmentului prezinta o asemanare surprinzatoare cu textul Paliei din 1582, dr. I.G. Sibiera precum si alti istorici literari au admis ca “ textul nu-I decat o parte din acele scrieri din Testamentul Vechi, cari erau traduse romaneste in anul 1582 si din carile unele s-au si tiparit in acest an in Orastiea sub numele de Paliea.”17). Totusi, cercetandu-se mai atent textul Paliei si al fragmentului cu Leviticul, cu toata asemanarea dintre ele, s-a stability ca acesta din urma nu face parte din traducerea ce sta la baza Paliei de la Orastie, ci este o traducere independenta de aceasta, facuta probabil la inceputul secolului al XVII-lea in Ardeal, tot dupa Pentateuhul lui Haltei si copiata fie undeva in sudul Transilvaniei, fie mai degraba in Tara Romaneasca. In afara de acestea se mai afla doua manuscrise ce se gasesc in Biblioteca Academiei Romane si alte cateva texte scripturistice vechi-testamentare, fara insa sa se poata afirma cu siguranta ca intre acestea si traducerea pierduta din Palie exista vreo legatura.

Pana acum din Palia de la Orastie s-au descoperit numai sapte exemplare,dintre care sase au lipsuri.

Primul exemplar se gaseste in Biblioteca Universitatii Ungare din Budapesta si este estul de bine pastrat, fiind aproape complet. Ii lipsesc numai foaia alba de la sfarsit. Acest exemplar a fost al lui Ioan Molnar, care la 26 iulie 1812, l-a daruit Bibliotecii budapestane.

Al doilea exemplar se afla in Biblioteca Batthyaniana din Alba Iulia si are lipsuri.

Al treilea exemplar din Palie se pastreaza in fondul de carte veche romaneasca al Bibliotecii Academiei, filiala Cluj, si este de asemenea incomplet.

4-7 . Celelalte patru exemplare ale Paliei de la Orastie se afla in Biblioteca Academiei din Bucuresti, sectia Documente si texte vechi.

Primul dintre acestea este incomplet, ii lipsesc foile liminare, nu are nici o insemnare si a apartinut cuiva, care citindu-l a facut aproape pe toate fetele sublinieri cu creion maron. Al doilea exemplar este deasemenea incomplete, lipsindu-I foi liminare, mai multe foi din interior; avand insemnari din secolul al XVIII-lea, indicand si numele unor personae prin mana carora a trecut. Al treilea este ca si primele doua incomplete, avand insemnari din secolele XVIII si IX.

Cel de-al patrulea insa, descoperit in “ Biblioteca Fundatiunii N.Iorga “ de la Oradea, este complet, fiind singurul exemplar pastrat pana acum complet. Din insemnarile facute pe el in cursul vremii, atat in limba romana cat si in limba maghiara, reiese ca el a apartinut unui sapunar din Oradea care se semneaza cand “ Toma David “ cand

“ David Namas “.

“ Pe ultimele patru pagini sunt notate, fara o ordine cronologica precisa, evenimente mai importante dintre anii 1769-1809 cu privire la fenomenele naturii sau diferite intamplari”.18).

In anul 1969 exemplarul complet al Paliei de la Orastie, a aparut intr-o editie ingrijita de Dr. Viorica Pamfil si publicat cu titlul “ Palia de la Orastie 1581-1582. Text- Facsimile- Indice”.

In partea de jos a fiecarei pagini din dreapta sub textul cu litere latine este tiparit si textul integral al Pentateuhului lui Heltai, izvorul principal al autorilor Paliei, pentru ca cititorii sa poata urmari influenta versiunii maghiare asupra traducerii romanesti.

PALIA IN CULTURA ROMANEASCA.

Cum era de asteptat, o carte de valoarea pe care o reprezinta Palia de la Orastie in vechea noastra literature in cursul vremii a atras atentia multor oameni de stiinta, atat romani cat si straini. Caci de la amintirea ei in prefata “ Gramaticii romanesti “ a lui Radu Tempea, imprimata la Sibiu in anul 1707 si pana la aparitia minunatei editii a Dr. Viorica Pamfil din anul 1969, s-au aplecat asupra ei cu truda si cu migala, dar si cu interes, multi si renumiti oameni de cultura, ca: “ Timotei Cipariu, Moses Gaster, Dr. I.G.A. Veress, Dr. Iosif Popovici, N. Draganu, Ion Branu, B.P.Hasdeu, OvidiuDensusianu, Dr. Ion Balan, Dr. G. Pascu, N. Cartojan, Stefan Ciobanu, D. Murarasu, Pr. Nicolae Neaga, G. Ivascu, Ion Rotaru, s.a.” 19).

Aceasta este Palia de la Orastie – unul din primele monumente ale limbii noastre literare, rod al stradaniei si colaborarii a cinci carturari romani, Palia “ocupa un loc deosebit printre textele romanesti din secolul al XVI-lea, pentru ca prezinta particularitati neintalnite in alte texte contemporane.”20).

Serban diacul si Marien diacul sunt cei ce garanteaza si recomanda Palia in prefata ei:” cetind sin e placura si le-am scris voo fratilor romani si le cititi ca veti afla intru iale margaritariu scumpu si vistieriu nesfarsit, cunoaste-veti folosul buneatilor si plata pacatelor de la Domnedzeu intru aceste carti.”21).

Pavel Binder afirma ca “ Este gresita parerea unor cercetatori care afirma ca Palia de la Orastie este o opera exclusive a preotilor si carturarilor calvini. Despre Moise Pestisel, predicatorul Lugojului, stim ca in anul 1582, cand s-a tiparit Palia, primeste protopopiatul de << rit grecesc >> ( ortodox ) al Hunedoarei. El avea ca datorie a carmui, acerceta si a mustra preotii romanii supusi cetatii.”22). “ Se tragea dintr-o familie veche romaneasca, legata de satul Pestis din Hunedoara, unde traditia carturareasca era veche”.23).

Din punct de vedere al culturii romanesti, mentioneaza Pavel Binder, trebuie remarcat din suita carturarilor romani, ctitorii Paliei de la Orastie pe Efrem Zacan, dascalul de dascalie al Sebesului, din Caransebes. La scoala din Scheii Brasovului exista o sectie pentru preoti si alta << scoala de iznoava >> pentru pregatirea dascalilor romani. In 1570, diacul Oprea era angajat “ de invatatura ucenicilor cine invata dascalie .“ 24). Efrem Zacan a fost deci “ dascal de dascalie “, adica professor la o scoala, cum am spune astazi, pedagocica.

Din documente se cunoaste ca regalitatea ungara, si mai tarziu principii transilvaneni, in relatiile lor cu voievozii Tarii Romanesti au apelat la serviciile diplomatice ale unor nobili romani din Transilvania, care cunosteau atat limbile romana si maghiara cat si slavona si latina.

Fenomenul de stransa corelatie dintre ocupatia de notar, curier diplomatic, dascal si tipograf, era characteristic pentru carturarii romani din Transilvania. Filip Moldoveanu, tipograful primelor carti romanesti, a fost angajatul notariatului sibian si a fost pisarul scrisorilor romanesti si diplomatul magistratului din Sibiu in relatiile sale cu Tara Romaneasca.

Pe langa notariatele oraselor Brasov, Sibiu, Bistrita, Alba Iulia, Lugoj si Caransebes se polariza in secolul al XVI-lea o intensive viata culturala romaneasca cu continut laic. Traducatorii primelor texte romanesti, pisarii angajati, pentru a aduce o corespondenta in limba romana pot fi considerati primii carturari de limba romana iesiti din randurile orasenilor, pregatiti in scolile de dascalie. Inceputurile limbii literare romanesti sunt legate de existenta unei clase puternice de oraseni, idée dezvoltata de P.P.Panaitesci.25).

Cu toate ca la talcuirea romaneasca a Paliei s-a folosit cu precadere un original unguresc, care desigur, face ca textul ei sa se intalneasca cateva zeci de cuvinte maghiare, unele forme idiomatice si fenomene sintactice tot maghiare, totusi textul sau, format in mare majoritate din cuvinte de origine Latina, cuprinde si forme de exprimare romanesti, care, cum observa N.Iorga, ii dau o forma “ foarte deslusita, cu fraze scurte, energice si perfect turnate “26)., intelese cu usurinta de cititorul roman de pretutindeni. Aceasta pentru ca autorii Paliei, desi aveau in fata mai multe originale ale textului pe care l-au tradus, nu s-au lasat intru totul robiti acestora. Dimpotriva, ei cunoscand desigur si limba romana bine, “au stiut sa foloseasca in framantarile unui veac de munca literara pentru a nimeri in lucrarea lor, cuvinte expressive care desteapta imaginatia si misca simtirea.” 27). Aceasta a facut ca traducerea lor sa fie o “ traducere model, care trebuie pusa mai presus decat oricare alta facuta de romani” 28)., pana atunci. Aceasta face iarasi, ca in “ ciclul traducerilor romanesti din veacul al XVI-lea, Palia sa ocupe un loc aparte prin frumusetea traducerii, prin limba ei vioaie, pitoreasca si armonioasa si totodata, prin astfel de realizari, sa umple un mare gol din literature romaneasca din acelasi veac.

Pentru prima oara se foloseste termenul “ romani “, in loc de “ rumani “, una dintre dovezile ca autorul a folosit in traducerea sa ca izvor si Vulgata. Intr-adevar caets cuvant, “ roman “, este folosit in prologul Paliei ” pentru desemnarea colectivitatii noastre entice:”29). “ un Tordas Mihaiu, ales episcopul romanilor din Ardeal… ca vadzuru cum toate limbile si influresc intru cuvintele slavite a lui Dumnezeu, numai noii romanii pre limba nu avem. Pentru aceaia, cu mare munca scoasem den limba jidoveasca si greceasca si sarbeasca pre limba romaneasca 5 carti ale lui Moisi prorocul si patru cart ice se cheama tristva si alti proroci cativa si le daruim voo… ca veti cu adevar a afla mare visteriu sufletesc “.

Aratandu-se mai departe ca aceste carti s-au tiparit cu multa cheltuiala a lui Gesti Freanti si cu truda si osteneala diacilor Serban Coresi si Marien.

Cu toate ca Palia de la Orastie a fost patronata de catre episcopul romano-calvin Mihai Tordasi si desi in mare parte s-a talmacit dupa un “ original “ calvin, Pentateuhul lui Heltai, totusi ea nu se abate de la credinta ortodoxa. Dimpotriva, pastreaza textul scripturistic ce infatiseaza intelesul lui cel adevarat.

Dascalii romani iesiti din scolile de dascalie existente in Brasov, Caransebes si alte centre culturale romanesti, au conturat si in secolul al XVII-lea traditia culturala romaneasca. Rodul climatului cultural din secolul al XVI-lea a iesit la iveala in Palia de la Orastie, care a fost semnata de traducatori si tipografi romani cu fapta si cu cugetul in fata carora gandul nostrum se pleaca recunoscator.

Palia ocupa in ciclul traducerilor romanesti din veacul al Xvi-lea un loc aparte prin frumusetea traducerii, prin limba ei vioaie, pitoreasca si armonioasa.

Cu Palia de la Orastie se incheie seria tipariturilor romanesti din Ardeal. Curand dupa aceasta, marile schimbari si razboaiele dezlantuite in toate cuprinsurile romanesti, pe care se profileaza epopeea militara a lui Mihai Viteazul, au pus capat activitatii tipografice.

Ea se reia abia dupa o jumatate de veac, dincoace de Carpati in timpul domniilor lui Matei Basarab si Vasile Lupu.

Activitatea tipografica va fi reluata la Alba Iulia abia dupa sase decenii.

„ Palia de la Orastie este o treapta de marmura a maretului nostru edificiu national cultural.” 30).

Capitolul VI:

INSEMNATATEA TIPARITURILOR LUI CORESI

„ Dupa acea, niste crestini buni socotira si scoasera cartea din limba sarbeasca pre limba rumaneasca, cu stirea mariei lu crai si cu stirea episcopului Savei, Tarei Unguresti. Si scoasem Sfanta Evanghelie si zece cuvinte si Tatal nostru si credinta Apostolilor, sa inteleaga toti oamenii cine-s rumanii crestini, cum graiaste si Sfantul Pavel apostol catre corinteani, 14 capete: << in sfanta beseareca mai bine e a grai 5 cuvinte cu inteles decat 10 mie de cuvinte neintelease in limba striina >>”.1).

Marele merit al lui Coresi este ca a tiparit majoritatea cartilor sale in limba poporului roman. Cartile lui s-au raspandit pe un larg spatiu geografic, contribuind la unificarea limbii literare romanesti si la intarirea constiintei de neam a romanilor de pretutindeni. Ele au avut „ o larga raspandire in toate tinuturile romanesti, datorita legaturilor comerciale ale Brasovului cu Tara Romaneasca si Moldova, datorita boierilor pribegi asezati la Brasov si, mai tarziu chiar datorita lui Mihai Viteazul.”2).

Prin tipariturile sale arata foarte limpede unitatea de limba, de credinta si neam a romanilor de pretutindeni.

In timpul lui Coresi nu erau deloc inlaturate manuscrisele, si meritul ce-i revine este acela de a le recorectasi de a inlatura arhaismele si provincialismele, inlocuindu-le cu expresii si cuvinte ale graiului din Tara Romaneasca, imprimandu-se ca baza a limbii literare.

Totusi „ limba primelor traduceri romanesti de carti religioase, e greu de inteles de un cititor din zilele noastre, fara ajutorul unui glosar si al unui tratat de gramatica istorica a limbii romane.”3).

Faptul ca diaconul Coresi si ucenicii sai au inlocuit unele cuvinte din traducerile maramuresene, cu niste termeni folositi in zona lor, dovedeste preocuparea lor ca aceste traduceri sa fie intelese de cititorii din Tara Romaneasca si din Ardeal.

„ Notam, intre altele, ca in unele din tipariturile sale romanesti, termenul << romanus >>

este tradus cu << roman >>, deci talmacitorii aveau constiinta limpede a originii romane a poporului nostrum.”4).

“ Constiinta unitatii de neam se reflecta si in epilogurile unor carti romanesti: << am scris aceste sfinte carti… sa invete rumanii cine-s crestinii…>> ( Tetraevanghel ), <<… popa sa fie stiutor cartilor, ca asa va putea invata…>> ( Evanghelia cu invatatura )”5).

O alta contributie a diaconului Coresi este la formarea limbii literare romanesti. Limba literara din secolul al XVI-lea, e reprezentata prin urmatoarele texte: a). traduceri religioase din slavoneste in maghiara, caracterizate prin multe trasaturi dialectale.

b). acte si scrisori particulare care au o limba apropiata de cea din zilele noastre.

Dupa cum am mai amintit, in limba tipariturilor lui Coresi se afla graiul din sud-estul Ardealului si din Tara Romaneasca; el folosindu-se de larga raspandire a tiparului, in toate tinuturile romanesti, a contribuit la impunerea acestui dialect, punand bazele limbii literare romanesti. Din vechile manuscrise care erau copiate si circulau cu mare greutate, el a extras, a corectat si a adaugat din limba vie a poporului sau, accesibila tuturor romanilor de pretutindeni.

Momentul acesta de introducere a limbii romane este legat de un fenomen social-politic adus de Renastere, fenomen care a cuprins aproape toate tarile din Europa si de care nu a fost strain nici poporul nostrum: “ momentul inlocuirii oficiale a limbii straine cu limba poporului, adica patrunderea elementelor sociale populare in cultura feudala.”6).

Lupta de emancipare a dus la ruperea legaturii cu autoritatea papala si cu limba oficiala cultica impusa de Biserica catolica, si astfel s-a promovat la introducerea limbilor nationale in Biserica.

“ Datorita tipariturilor coresiene, scrisul romanesc s-a raspandit tot mai mult, incepandu-se procesul de lunga durata al inlocuirii limbii slavone din slujba bisericeasca si din cancelariile domnesti.”7).

Pe langa faptul ca a contribuit la formarea unei limbi literare, Coresi a contribuit si la formarea unei limbi liturgice romanesti. Desi a trecut atata timp de la tiparirea cartilor coresiene, ele pot fi citite si azi, datorita termenilor uzuali bisericesti care au fost si sunt si azi in Biserica noastra.

Cartile lui Coresi n-au fost tiparite doar pentru ortodocsii romani ci si pentru ortodocsii din alte tari, dovada ca aceste tiparituri se gasesc in numeroase biblioteci si manastiri de peste hotare.