Dezvoltarea Vorbirii Si a Comunicarii. Importanta Educatiei Limbajului

DEZVOLTAREA VORBIRII Șl A COMUNICĂRII

IMPORTANTA EDUCAȚIEI

LIMBAJULUI

1. Rolul conducător al limbajului în dezvoltarea psihică a copilului

Nu numai în dezvoltarea istorică a omului, dar și în dezvoltarea ontogenetică a psihicului rolul limbajului este considerabil. în mod curent limbajul este definit ca un instrument de comunicare interumană. Vorbirea poate fi asemuită cu o ,,unealtă” care i-a dat omului posibilitatea să acumuleze și să stocheze cunoștințe teoretice și experiență practică într-o formă ușor transmisibilă și utilizabilă la maximum. Această determinare pune în evidență funcțiile: comunicativă, cognitivă și acțional-reglatoare ale limbajului.

Sensul modern al conceptului de comunicare implică, pe de o parte, transmiterea mesajului informațional (convertit în semna] e) de către emițător către destinatar, iar pe de altă parte, receptarea și decodarea semnalelor primite de către subiectul receptor. Aceste semnale sînt codificate, iar comunicarea dintre oameni se produce datorită înțelegerii (decodării) sistemului de semnale (cuvintele) prin care se transmit/recepționează conținuturile imagistice, noționale, conceptuale etc. etc. în felul acesta este împlinită funcția cognitivă a limbajului. Drept purtătoare ale informației, cuvintele se află în relație de denumire (designate) a obiectelor și fenomenelor realității obiective. încă de timpuriu, apoi în perioada preșcolarității, copilul învață limbajul, — acest sistem de semnale codificate (cuvintele), prin care el își exprimă dorințele, nevoile, gî'ndurile, emoțiile, intențiile sale. Fără a converti aceste procese psihice în semnale verbale copilul nu poate să „ia tot“ în mod conștient de propriile trăiri subiective. în același timp, conștientizată și obiectivată prin exprimare verbală viața psihică a copilului

devine o „realitate11 ce poate fi cunoscută și de alte persoane. în virtutea acestui mecanism cognitiv-comunicativ elementul individual se înscrie în circuitul interacțiunilor sociale.

Dar limbajul deține și o importantă funcție acțional-reglatoare, pe care copilul o învață, așa – cum învață mersul, coordonările vizual- motriee implicate în mînuirea obiectelor etc. Cu deosebirea că funcția amintită a limbajului este cu mult mai complexă. Ea nu se reduce la reflectarea cognitivă și afectiv-atitudinală a realității obiective, ci pe temeiul acestei reflectări se proiectează în „plan mintal11 activitatea adaptativă a subiectului orientată spre satisfacerea nevoilor sale materiale și spirituale. înainte de a trece la „planul acțiunilor” (ansamblul faptelor de conduită) omul le anticipează prin mecanismele limbajului intern. în loc să acționeze nemijlocit și la „întîmplare”, prin „încercare și eroare”, omul acționează mijlocit, printr-un program de imagini mintale despre faptele ce urmează a fi săvîrșite în vederea atingerii scopului urmărit. Mai mult decît atît, în desfășurarea faptelor de conduită, omul controlează măsura în care ise apropie de scopul propus, la nevoie aduce corecțiunile necesare, își modifică parțial mijloacele de realizare (în raport cu obstacolele neprevăzute ivite în cale), prin re- direetivare și „căi cu ocol”, se apropie tot mai mult de țelul final fixat, în felul acesta conduita omului dobîndește un caracter conștient, voluntar, finalizat, datorită funcției de autoreglare și autocontrol a sistemului verbal.

Examinînd problema funcțiilor mai sus amintite din punct de vedere formativ, se înțelege că învățarea limbajului constituie un proces foarte complex, laborios și de lungă durată. Deși până la vîrsta preșcolară copilul învață limbajul după un „program propriu” (Vîgotski), totuși, la grădiniță el vine cu „niveluri evolutive” verbale care fac, absolut necesară, intervenția activă a educatoarei, temei pentru care „Programa” consacră un capitol special „Dezvoltării vorbirii și co municării”. Se cuvine subliniat în mod deosebit un fapt esențial pentru dezvoltarea psihică a copilului la nivelul posibilităților sale. Este vorba de rolul excepțional pe care îl deține limbajul, ca mijloc de expresie, în dezvoltarea psihică a preșcolarului. Relația „gândire-limbaj” acoperă numai un aspect parțial al dezvoltării. Relația la care ne referim este cu mult mai cuprinzătoare deoarece vizează întreaga personalitate a copilului în raport cu multiplele funcții ale limbajului. Această relație poate fi exprimată prin formula : verbalizarea influențelor externe, precum și a stărilor psihologice interne (cognitive, afective, motivaționale, volitive etc.) asigură autoexprimarea multiformă și prin aceasta, favorizează auto-realizarea plenară a copilului. Această formulă tinde să pună în evidență valențele formative ale limbajului oral. Influențele lumii externe vor fi, prin efectele lor, non-formative, dacă copilul nu le „preia subiectiv-constructiv11, în sensul psihologic al cuvântului. Numai prin intermediul mijloacelor verbale de expresie, copilul va reuși să-și construiască „imaginea lumii” la modul personal, nu imitativ. Folosite activ aceste mijloace devin dimensiuni încorporate ființei copilului, îi fructifică „potențialul creativ11 și, prin învățarea mijloacelor de reflectare simbolică a realității, îl apropie tot mai mult de Itenea adultului, de „universul socio-cultural11 al acestuia.

Iată de ce „explicațiile educatoarei” se impune să fie supuse unui foarte strict autocontrol. Nu este admisibilă practica de a-1 împiedica pe copil să se exprime verbal. A-l opri să vorbească, înseamnă a-1 opri să se autorealizeze și, implicit, să se dezvolte la modul personalizat. Trebuie să se renunțe în mod hotărît la tendința de a-i spune „totul”, de a-i explica „amănunțit” orice copilului. Desigur, indicațiile verbale servite într-un anumit fel, îneî.t să deschidă „ochii minții” copilului sânt utile și necesare. Interacțiunea „cognitivă-verbalizată” a educatoarei cu copilul va fi cu adevărat formativă, numai dacă în această relație copilului îl va fi satisfăcută curiozitatea iscoditoare, setea nepotolită de a căuta și a găsi răspuns la . atâtea și atâtea „necunoscute” ale realității „miraculoase” cu care el vine în contact. Pentru ce să-i „blocăm” perspicacitatea și spiritul de independență, oferindu-i explicații gata-elaborate ? Cum să învețe copilul să vadă cu ochii proprii și. să înțeleagă realitatea, dacă îl obișnuim să privească prin „ochelarii” adultului ? Deprinderile cognitive de tipul examinării, explorării, concentrării atenției, receptivității la stimuli, selectării, ordonării, interpretării reflexive a datelor lumii externe ș.a.m.d. — nu se pot forma și dezvolta atâta timp cât rolul copilului este redus la acela al unui agent „pasiv-receptiv”. Adică, să privească acolo unde i se arată și să „vadă44 ceea ce i se spune, să acționeze precum i se „demonstrează”, să verbalizeze reproducând aidoma „șabloanele” verbale ale adultului… Premisele psihologice ale tactului pedagogic conferă relației „educatoarea — copilul44 un sistem de atitudini și comportamente didactice toate centrate pe individualitatea copilului, aflată în continuă devenire — schimbare, transformare, dezvoltare. Principiul „individualizării” pe care îl preconizează „Programa” are în vedere și acest aspect al tactului pedagogic, pe care educatoarele sânt chemate să și-l perfecționeze necontenit.

2. Necesitatea corectării/prevenirii tulburărilor de vorbire

Toate cele trei aspecte ale limbajului -— fonetic, lexical și gramatical prezintă egală importanță pentru dezvoltarea psihică normală a copilului. Constituirea și formarea optimală a celor trei aspecte menționate, necesita însă tehnologii didactice speciale. în cele ce urmează ne ocupăm de particularitățile psihologice ale procesului de însușire a structurii fonetice a limbii materne de către copiii de vârstă preșcolară.

Este bine cunoscut faptul că la vârsta preșcolară sistemul fonetic al limbii este încă în formare la copii, eu deosebire la cei din grupa mică și mijlocie. Parte dintre copii nu pot articula corect sunetele verbale, le înlocuiesc unele prin altele, le omit sau le inversează. Educatoarele cunosc din experiență personală de lucru cu preșcolarii toate aceste deficiențe în vorbirea copiilor. în literatura de specialitate acestea au fost denumite „tulburări de vorbire” sau „defecte de vorbire”. Se constată însă că în condiții obișnuite de formare și intensivă dezvoltare a vorbirii o bună parte din „tulburări”, „defecte”, „dificultăți” — denumite astfel, se pare impropriu — se „resorb44 și dispar în mod progresiv pe parcursul perioadei preșcolare. Din acest motiv sunt denumite particularități psihofiziologice de vârstă (dislalii fiziologice) în însușirea structurii fonetice a limbii materne, dat fiind caracterul lor tranzitoriu. Cu toate acestea, datele cercetărilor atestă că aceste dislalii fiziologice se mențin, într-o proporție destul de ridicată la copiii din grupa preșcolară mare, în pragul intrării lor în clasa I. Faptul acesta