Dezvoltarea viticulturii pe plan mondial și în România [613271]

CAPITOLUL I
Dezvoltarea viticulturii pe plan mondial și în România
Informațiile care ni s -au transmis de -a lungul secolelor, până la 1884
(flagelul fi -loxeric), scot la iveală preocupările poporului român pentru viticultură
și vinificație. Pe -rioada cea mai lipsită de documente este cea a migrațiunii
popoarelor. Mai bogată în in -formații este perioada care o precede, conform
cărora, pe meleagurile noastre vița de vie se cultivă de foarte multă vreme, cu
3000 – 4000 ani î.e.n. (I.C. Teodorescu, 1961).
Dintre documentele existente, cel mai elocvent, este cel care se referă la
ordinul dat de Burebista (la jumătatea secolului I î.e.n.), privind defrișarea viilor.
Ipoteza că, măsura a fost didactată de consumul exagerat de vin, nu este reală.
Ordinul a fost d at pentru a se stăvili incursiunile de jaf ale altor popoare atrase de
avuțiile Daciei. Astfel, din legendele care au subzidit istoria, aflăm multe
adevăruri. Din acestea reținem că, soiul Braghină ar fi derivat prin schimbarea
fonetică, din numele Bagrina , al fiicei lui Burebista, iar Gordon ar fi numele celui
mai brav ostaș din oastea regelui.Contopirea practicilor dobândite de geto -daci
cu cele aduse de romani, au determinat dezvoltarea viticulturii. Mai apoi,
domnitorii și proprietarii din România, folo sind oameni pricepuți, au contribuit la
îmbogățirea cunoștințelor despre cultivarea viței de vie.
Primele slove cu privire la vița de vie pe pământul României le întâlnim
consem -nate în operele poetului Ovidiu (43 î.e.n. – 7 e.n.).
Între anii 1808 – 1864, suprafața viticolă a crescut de la 33600 ha la 95876
ha. Pentru anii anteriori nu dispunem de date statistice sigure. știm însă, din
diverse scrieri (Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae ; Ion Neculce în
Letopisețul Țării Moldovei ) că, viticultura dădea produse de calitate.
Astfel, sortogrupul Galbenă era mult răspândit și poate fi considerat ca un
soi de origine dacică, la fel ca podgoria unde a fost și este cultivat. În mod
asemănător, se pune problema pentru soiul Crâmpoșie și podgoria Drăgășa ni,

vatră importantă a viticulturii dacice ( Oșlobeanu M. și colab., 1991). Au fost luate
în cultură soiuri noi de vițã rodi -toare (Brezeanu V., 1912) și introduse practici
agrofitotehnice și tehnologii de vinificație îmbunătățite (Teodorescu I.C., 1964;
Martin T., 1968).
Adaosul de informații izvorââte din practică și perfecționate în succesiunea
generațiilor de cultivatori și specialiști, a generat cunoștințe viti -vinicole.

Viticultura în etapa invaziei filoxerei
În anul 1864 viticultura în România e ra extinsă pe terenurile în pantă,
terenuri care și acum reprezintă locurile cele mai renumite pentru obținerea
vinurilor. Viticultorii din România au fost puternic loviți de invazia filoxerei.
Din datele existente rezultă că, primele vii filoxerate au fost la noi în țară în
anii 1882 (Transilvania) și 1884 (în provinciile de la răsărit și sud de Carpați).
Filoxera distrugând plantațiile vechi, afară de cele pe nisipuri, a distrus tot ce s -a
concretizat sub for -mă de sortimente timp de secole. Ea a făcut să se rupă
legătura cu tradiția, care devenise lege pentru viticultorii noștri. Totuși, un spirit
de înnoire și -a făcut loc, dar nu sub im -pulsul unor căutări, ci al unei dezorientări,
caracteristică momentelor de panică. Hibrizii și soiurile străine, înc ă necunoscute
de viticultorii noștri, erau prezentate ca promițătoare. Refacerea patrimoniului
viticol a început în anul 1888, când a fost sesizată oficial filoxera și, s -a făcut
greu din următoarele cauze: condițiile economice dificile (țara era la numai 11 ani
de la dobândirea independenței); specialiștii din acest domeniu erau puțini (doi);
experiența și posibilitatea de producere a materialului săditor rezistent la filoxeră
erau reduse, existau câteva pepiniere (în anul 1889 Strehaia și Țintea și în anu l
1891 Urlați și Botoșani). Din aceste motive, s -a importat material săditor viticol
(hibrizi producători direcți). Viile noi de hibrizi n -au apărut în incinta vechilor
podgorii. Acestea, s -au extins la câmpie pentru legarea definitivă de pământ a
împropri etăriților. În concluzie, viticultura noastră după dezastrul produs de

filoxeră cuprindea un mozaic de soiuri cu o valoare mult mai redusă decât
precedenta.

Viticultura postfiloxerică
Proporția hibrizilor producători direcți ajunsese la 53 % ș i reprezenta o
mare problemă pentru calitatea produselor și existența viticulturii cu soiuri
vinifere. De aceea, între anii 1936 – 1939 s -au delimitat podgoriile consacrate și
s-au stabilit soiurile care trebuiau plantate (cu înscrierea denumirii de origi ne), s –
a limitat extinderea și s -au exclus hibrizii producători direcți (Teodorescu I.C.,
1939).
Măsurile stabilite pentru stăvilirea menținerii hibrizilor producători direcți nu
au asigurat rezultatele așteptate. După anul 1938 până în anul 1950, pe ac tualul
teritoriu, scăderea a fost determinată de al doilea război mondial, între anii 1950
– 1955 creșterile au fost reduse, urmate apoi de creșteri ridicate, de reveniri și
creșteri (tabelul 1.2.). În anul 1964, suprafața totală viticolă era de 308.200 ha ,
iar viile de hibrizi producători direcți ocupau 157.100 ha. Lucrările de raionare
(1952 – 1953), cele de microraionare (1962) și definitivarea soiurilor recomandate
și autorizate pe podgorii și centre viticole (1979), au determinat apariția în mod
gradu at a unor areale bine definite.
Spațiul viticol se compune din 40 podgorii cu 145 centre viticole si 16
centre viticole răzlețe. Acestea au ca limită inferioară a condițiilor optime
izoterma medie anuală de 9 C. Între izotermele de 9  și 8C se obțin p roduse de
calitate mai redusă și în cele mai multe locuri este necesară protejarea. În
condiții cu temperaturi medii anuale mai ridicate de 9C se obțin produse viti –
vinicole superioare. Acestea sunt prezente pe pante însorite, dealuri și coline,
nisipur i, în Oltenia, Muntenia, Dobrogea, nordul și centrul Moldovei, în Banat,
Crișana și partea apuseană a Maramureșului, în centrul și SV Podișului
Transilvaniei și în cââteva depresiuni pericarpatice din Transilvania .

Suprafețele viticole din anul 1992 le -au depășit pe cele din anul 1991
(Glăman Gh.,1993) dar, la finele anului 1992, din suprafața de 225,7 mii ha vii pe
rod, se mai aflau în cultură la sectorul privat 74 mii ha vii pe rod si 29,3 mii ha vii
tinere de hibrizi producători direcți, înființate du pă 1989 în mod abuziv și
necontrolat, pe terenurile ara -bile de la șes, în județele din sud, în afara arealelor
viticole (Petrescu M., 1993).
În aceste perioade, acumularea de noi și multiple cunoștințe științifice a
fost în favoarea viticulturii.
Apari ția primelor tipărituri fixează prin scris cunoștințele moștenite. Astfel,
una din acestea, Calendarul pentru bunul gospodar apărută sub semnătura
marelui Ion Ionescu de la Brad, cuprinde principii intrate în patrimoniul științei viti –
vinicole. În același spirit, dar ceva mai târziu, se elaborează alte lucrări precum:
Les essais ampelographiques (Aurelian P.S., 1874); Micul manual de viticultură
(Moga V.S., 1880); Monografia comunei Ceparu – Olt (Danielescu N.P., 1883).
În tipăriturile menționate se refl ecta nivelul la care ajunseseră cunoștințele
viti-vinicole în țara noastră, acumulate anterior și îmbogățite în timp, începuturile
de formulare și de concretizare sub formă de principii și reguli, oferite practicii și
producției, nesprijinite încă pe exper iment și cercetare.
Au apărut mai apoi: Lucrările serviciului filoxeric și viticol până la 1895
(Nicoleanu Gh., 1898); Studiul asupra hibrizilor producători direcți (Rădulescu D.,
1898); Tratatul de viticultură (Brezeanu V., 1906; 1912); România viticol ă
(Teodorescu I.C., 1937; 1949); Raionarea viticulturii (Constantinescu Gh., 1958);
Viticultura (Martin T., 1960; 1968); Viticultura generală și specială (Oșlobeanu M.
și colab., 1980); Viticultură generală (Oprean M., Olteanu I., 1983); Viticultura pe
nisipuri (Baniță P., 1985) ș.a.
Pregătirea specialiștilor pentru viticultură se realizează în școli medii
tehnice, licee și facultăți de horticultură (București, Iași, Craiova, Cluj și
Timișoara).

Pentru extinderea cercetărilor științifice s -au înființat: Secția de Viticultură
în cadrul I.C.A.R. (1949); Institutul de Cercetări Horti -Viticole (1957); Institutul de
Cercetări pentru Viticultură și Vinificație Valea Călugărească (1968).
În concluzie, de la invazia filoxerei până în prezent, dimensiunile și
calitatea spațiului nostru viticol, se înscriu pe o linie ascendentă, iar produsele
viticulturii și vinificației românești se plasează pe o traiectorie definită de
multiplele distincții (medalii, diplome) câștigate la concursurile internaționale.
Ascensiunea este justificată prin favorabilitatea ecologică a ținuturilor românești,
prin economicitatea culturii și valorificarea superioară a terenurilor improprii altor
culturi .
Mărimea spațiului viticol mondial a înregistrat în timp modificări cantitative.
În anul 1987, suprafața viticolă mondială era de 9.194.000 ha. Dintre continente,
Europa avea cea mai mare întindere viticolă (66,5 %). Evoluția suprafețelor
viticole mondiale se caracterizează prin creșteri mai lente în perioada 1910 –
1930 (datorită dezastrului produs de filoxeră și primului război mondial). În anul
1980, ea era de 10,2 milioane ha. La acest nivel, suprafața viticolă mondială
înregistrează o tendință de stabilizare (10 ± 1 milioane ha), România în anul
1987 deținea în producție 274.000 ha.
În anul 1991, în România suprafața ocupată cu viță de vie era de circa
292.900 ha. Producțiile realizate au fost fluctuante și necontrolabile.
Curba evoluției spațiului viticol mondial a cunoscut o creștere continuă în
perioada 1950 – 1980, apoi o descrește re determinată de conjuncturile
economice și măsurile de defrișare a unor suprafețe viticole. În ultimii ani, se
constată o scădere a suprafețelor viticole din unele țări cu tradiție în producerea
de vinuri (Italia, Franța, Grecia, Ungaria, Argentina, Cali fornia, Algeria, Maroc,
Tunis, Africa de Sud, Cipru, Australia).

CAPITOLUL II
Ecologie viticolă

Corelarea factorilor climei cu fazele de creștere, rodire și maturare a
vițelor
Exprimarea sintetică a condițiilor climatice este deosebit de utilă, nu însă
suficientă pentru a stabili cu precizie vocația pentru viticultură a unui biotop dat și
pentru a formula mai clar biotehnologiile de exploatare și întreținere. Indicii
sintetici, îndeosebi cei anuali, nu exprimă în totalitate relația dintre vițe și
condițiile climatice pe fazele de creștere și rodire. De aceea, este posibil ca unii
indici sintetici anuali, de aproximativ aceeași valoare, să fie rezultatul unei
conjugări în faze diferite, cu efecte deosebite asupra creșterii și rodirii vițelor. Ca
urmar e, este necesar ca indicatorii sintetici să fie însoțiți de graficul evoluției
factorilor climei (climograma). Urmărind climograma caracteristică centrului viticol
Banu Mărăcine (Craiova), se constată că regimul pluviometric este deosebit de
favorabil, per ioada umedă dominând în fazele de creștere a lăstarilor,
inflorescențelor și strugurilor, iar cea cu precipitații reduse în fazele de pârgă și
maturare a boabelor.
În comparație cu climograma centrului viticol Banu Mărăcine, climograma
centrului viticol T âmburești demonstrează existența unui deficit de precipitații
când vițele au mare nevoie de apă, fapt care face necesară intervenția prin
irigare chiar din prima lună a intrării vițelor în vegetație activă.
Climograma centrului viticol Drăgășani, asemănăt oare oarecum celei a
centrului viticol Banu Mărăcine, prezintă interferențe timpurii (înainte de lunile
iulie și septembrie) ale curbei precipitațiilor cu cea a temperaturilor, ceea ce ar
putea dăuna creșterii boabelor și favoriza plesnirea pieliței. O cl imogramă
interesantă, cu o nuanță mai clară din acest punct de vedere, este cea

caracteristică centrului Montpellier din Franța. Perioada de secetă apare când
vițele au mai mare nevoie de apă.
O situație favorabilă se întâlnește și în podgoria Severinului , podgorie care
se caracterizează printr -un climat temperat – continental, dulce, cu nuanțe
mediteraneene. Favorabilitatea climatică a podgoriei, prin regimul termic și
pluviometric, favorizează creșterea lăstarilor, creșterea strugurilor și maturarea
lor (Olteanu I., 1990).
Valorificarea interferenței factorilor climatici, care influențează calitatea și
cantitatea producției, impune alegerea arealelor viticole și folosirea soluțiilor
tehnice adecvate. Influența factorilor climatici asupra calității și ca ntității recoltei
nu poate fi explicată decât în corelație cu ceilalți factori de mediu, tehnicile
culturale și aptitudinile genetice ale soiurilor.
Climatul României este moderat și variat . Aceste caracteristici sunt
determinate de "așezarea geografică a țării pe paralela nordică de 45  și situarea
ei, în cadrul continentului european, într -o zonă în care domină o evidentă
stabilitate dinamică, născută din înfruntarea maselor de aer atlantic,
mediteranean, est european și polar – deasupra unui teritoriu dispus în trepte
concentrice – munți, dealuri, câmpie, mare – ce impune schimburi de mase
specifice configurației românești, între treptele de relief înalte și joase"
(Teodorescu șt. și colab., 1987).

Evaluarea nivelurilor climatice de favorabilitate pe ntru delimitarea
arealelor de cultivare a viei de vie
Alegerea și delimitarea favorabilității arealelor viticole și zonarea soiurilor,
pentru corectarea celor mai puțin favorabile, necesită cunoașterea principalelor
caracteristici ecoclimatice. Cunoaștere a valorilor indicilor climatici asigură condiții
în zonarea soiurilor.

La caracterizarea climatică a unui biotop se folosesc indici climatici pentru
lumină, temperatură și umiditate. Dintre factorii ecoclimatici, insolația și
temperatura, ca surse de lumi nă și căldură, joacă un rol important.
Pentru obținerea produselor vitivinicole în cantitatea și calitatea necesare
realizării economicității, soiurile de vițe au nevoie în funcție de portaltoi, de
niveluri diferite ale temperaturii, luminii și apei, dar un indice climatic favorabil
pentru un anumit soi poate fi mai puțin favorabil și chiar nefavorabil pentru un alt
soi.
Indici ecoclimatici pentru lumină. Pentru aprecierea favorabilității luminii,
pentru viticultură se folosește suma orelor de insolație (strălucirea soarelui)
potențială și efectivă (reală) și coeficientul de insolație.
Suma orelor de insolație potențială (ip) este egală cu suma numărului
orelor de la răsăritul la apusul soarelui din toate zilele, începând de la dezmugurit
(apariția primelor frunze) până la căderea frunzelor. Ea, depinde de latitudinea
locului considerat și de numărul zilelor de la dezmugurit la căderea frunzelor,
care nu este prea diferit de la un soi la altul și de la un an la altul. Ca urmare,
suma potențială a ore lor de insolație este puțin diferită de la un centrul viticol la
altul și nu indică adevărata favorabilitate a luminii. Suma orelor de insolație reală
(ir) elimină în bună măsură acest neajuns, fiind egală cu numărul orelor de
strălucire efective, stabil it cu ajutorul heliografului. Media pe mai mulți ani a
sumei orelor efective de strălucire a soarelui este diferită între regiunile și
centrele viticole cu vocații diferite pentru viticultură. Centrele cu peste 1300 până
la 1450 – 1500 ore insolație efecti vă au vocație pentru vinuri albe, vinuri aromate
din soiuri cu combustie accentuată a acizilor, vinuri spumante și distilate de vin.
Centrele cu mai mult de 1500 ore insolație efectivă sunt indicate pentru vinuri
roșii și vinuri aromate din soiuri cu combu stie lentă a acizilor, iar dacă numărul
de ore depășește 1600, acestea, sunt foarte bune și pentru obținerea strugurilor
de masă. De reținut este însă faptul că, nu lumina, ci temperatura care o

însoțește determină această distribuire a favorabilității, lu mina depășind, în
general, minimum necesar.
Printre centrele cu peste 1500 ore de strălucire a soarelui este și Cotnari,
însă cu o vocație bine apreciată pentru vinurile albe de foarte bună calitate.
Această nepotrivire dintre ceea ce se realizează ca nu măr de ore de insolație și
produsele viti -vinicole care se obțin la Cotnari, poate fi consecința unei situații
speciale, cu temperaturi moderate, numeroase zile însorite și precipitații reduse
în luna august (Teodorescu șt., 1980).
Rezultă că evaluarea f avorabilității unui centru viticol după indicii unui
singur factor de vegetație trebuie completată prin utilizarea unor indici, care să
cuprindă și influența altor factori. Această afirmație este susținută și de
variabilitatea mare a sumei orelor de insola ție anuală din fiecare centru viticol.
Luând în considerare numărul maxim de ore, se poate afirma că, există ani când
în oricare centru se pot obține și foarte bune vinuri roșii: îndeosebi la Bârsești
(Târgu Jiu), Odobești, Drăgășani și Iași.
Un alt indi ce pentru influența luminii este coeficientul de insolație potențială
(Cip) și reală (Cir). Aceștia, se calculează prin împărțirea numărului de ore
potențiale, respectiv reale, de insolație la numărul de zile de la dezmugurit până
la căderea frunzelor. Coe ficienții arată numărul mediu zilnic de ore de insolație și
nu spun mai mult ca sumele orelor de insolație.
Indici ecoclimatici pentru temperatură. Temperatura influențează
desfășurarea proceselor biologice prin nivelul și suma gradelor de temperatură.
De aceea, preocupări pentru exprimarea gradului de favorabilitate (sintetic) în
cifre au existat de mult. În prezent, se folosesc ca indici pentru nivelul
temperaturii: media anuală, media perioadei de vegetație activă, media lunii celei
mai calde și bilanț ul termic.
Temperatura medie anuală (X t an) cuprinde și temperaturile din timpul
perioa -dei latente care, pot masca diferențele dintre biotopurile cu temperaturi

diferite în timpul perioadei de vegetație activă. Utilizarea mediei temperaturilor
din ti mpul perioadei de vegetație ar evidenția mai bine favorabilitatea biotopurilor.
Media temperaturilor din perioada de vegetație activă reprezintă
coeficientul termic global (Ctg). Dar, astfel, se introduc în calcul alături de
temperaturile active în pro cesele de creștere și rodire, temperaturile inactive. De
aceea, prin determinarea temperaturilor medii zilnice active, se exclud
temperaturile sub pragul biologic de creștere a vițelor (stabilit convențional la
10C), rezultând coeficientul termic util (Ctu).
Resursele termice din perioada de vegetație activă ating valori maxime în
lunile iulie și august. Cu cât nivelul temperaturii medii în aceste luni este mai
ridicat, cu atât resursele termice de pe întreaga perioadă sunt mai mari. Doar
acolo unde sub influența mării, amplitudinea de variație a temperaturii este mai
redusă, la același bilanț termic poate să corespundă o temperatură medie lunară
mai scăzută în luna iulie, respectiv august. Acestea fiind însă cazuri izolate,
temperatura medie a lunii cel ei mai calde (X tl.c.c.), este un bun indice de
stabilire a favorabilității arealului.
Favorabilitatea pentru viticultura din țara noastră a indicilor termici reiese
din tabelele 2.8.a.; b
Vocația în funcție de temperatură, pentru o anumită direcție de producție
viti-vinicolă, poate fi îmbunătățită prin tehnologii.
Bilanțul termic global (tg) este constituit din suma gradelor de
temperaturi medii zilnice mai mari de 0 C de la plâns la căderea frunzelor, sau
din cadrul unor fenofaze. În România, î ntre 1 aprilie – 30 septembrie, el variază în
limite de 2700 -3600C, valorile mai mici de 2700  C sunt considerate drept
restrictive (Oșlobeanu M. și colab., 1991).
Bilanțul termic activ (ta) este compus din suma temperaturilor medii
zilnice care depă șesc 10șC. În zonele foarte favorabile din România, acesta are
valori mai mari de 3400șC și, în zonele tolerate mai mici de 3100 C .

Bilanțul termic util (tu) rezultă din însumarea temperaturilor medii zilnice
care depășesc pragul biologic (10C) din care s -a scăzut, în prealabil, cifra 10
(suma restului). În zonele foarte favorabile din țara noastră acesta are valori mai
mari de 1600 C și, în zonele tolerate mai mici de 1300 C (Oșlobeanu M. și
colab., 1993).
Indici ecoclimatici pentru precipitații. Precipitațiile atmosferice se exprimă în
mm de înălțime a stratului de apă, respectiv l/m². Suma precipitațiilor se
stabilește prin însumarea valorilor zilnice ale anului calendaristic ( p an), ale
anului viticol (1.X. – 30.IX.) sau ale perioadei de veget ație activă (de la începutul
plânsului la căderea frunzelor) – pv.
Coeficientul precipitațiilor reprezintă raportul dintre volumul precipitațiilor și
numărul de zile. Pentru stabilirea unor corelații mai sigure între producția de
struguri și precipitaț ii, este recomandabil a se lua în considerare anul viticol.
Sumele precipitațiilor anuale și pe perioada de vegetație sunt diferite de la
un centru viticol la altul . Realizând o paralelă între volumul precipitațiilor anuale
și vocația pentru o anumită c ategorie de produse viti -vinicole a centrelor noastre
se constată că, acolo unde precipitațiile nu depășesc cu mult 600 mm, se obțin
vinuri de calitate superioară albe și aromate, dacă temperatura medie anuală nu
depășește 10 C și cea a lunii celei mai cal de nu trece de 21 C (Crăciunel – Blaj,
Cotnari – Iași); vinuri roșii și aromate superioare, dacă temperatura medie anuală
depășește 10șC, iar a lunii celei mai calde depășește 21 C (Miniș, Banu
Mărăcine – Craiova, Valea Călugărescă, Pietroasele, Murfatlar) și vinuri roșii și
struguri de masă, unde temperatura medie anuală depășește 11 C și
temperatura medie a lunii celei mai calde este de peste 23 C (Ostrov,
Tâmburești, Greaca). Dacă precipitațiile depășesc cu mult 600 mm anual și
temperatura medie anuală n u depășește 10 C, iar cea medie a lunii celei mai
calde este sub 21 C, se obțin produse viti – vinicole de calitate superioară numai

în anul cu precipitații mai reduse și temperaturi mai ridicate, în locuri mai însorite,
pe terase cu platforma înclinată ș. a.
În majoritatea centrelor viticole, precipitațiile nu depășesc 550 mm anual,
iar în patru din acestea nu ating nici 500 mm. De aici ar reieși că, nu este
necesară mai multă apă pentru vița de vie și că irigarea ar fi de prisos. Această
părere ar putea f i susținută și de influența negativă a precipitațiilor abundente din
zone cu temperaturi moderate, asupra calității produselor viti – vinicole.
Cercetarea științifică arată că, vițele au însă nevoie de mai multă apă decât
cantitatea care se infiltrează în sol din precipitații, dar ele își adaptează creșterea
și fructificarea la posibilitățile existente. Cât privește adaosul de apă prin irigare,
acesta sporește producția fără a prejudicia calitatea, dacă nu se abuzează,
pentru că prin irigare nu se reduce in solația ca prin precipitații. Rezultă deci, încă
o dată, necesitatea stabilirii gradului de favorabilitate pentru viticultură a unui
biotop, prin indicii rezultați din combinarea tuturor factorilor principali de
vegetație. În acest scop, se folosesc indici climatici binali (heliotermici și
hidrotermici) și indici climatici ternari (bioclimatic, edafoclimatic, pedoclimatic).
Indicii binari heliotermici. Influența combinată a luminii și căldurii este dată
de indicii heliotermici (Branas J., 1946): potențial i (I.H.p) și reali (I.H.r). Primul,
reprezintă produsul dintre suma temperaturilor active ( ta) și suma tuturor orelor
de la răsăritul la apusul soarelui, pe perioada activă a viței de vie. Al doilea, prin
înmulțirea cu orele efective de strălucire a so arelui. În ambele cazuri se
înmulțește cu 10¯ 6.

IHr = Ir x ta x 10¯ 6

Indicele heliotermic real separă centrele viticole după vocația lor naturală.
Indicii heliotermici sunt cu atât mai favorabili cultivării viței de vie, cu cât sunt mai

mari. În condițiile viticulturii noastre, indicele heliotermic real variază între 4 –
6,51.
Indicii binari hidrotermici. Excesul de precipitații determină efecte negative
asupra calității producției de struguri (Teodorescu șt., 1980), ca urmare a
nebulozității ac centuate și creșterilor buiace ale lăstarilor, de aceea, indicii
hidrotermici semnifică grade diferite de favorabilitate. Indicele hidrotermic anual
(IHT an) reprezintă raportul dintre suma precipitațiilor anuale (mm) și suma
temperaturilor active ( ta). Pentru indicele hidrotermic pe perioada de vegetație
activă (IHT v), suma precipitațiilor (mm) din perioada cuprinsă între plâns și
căderea frunzelor se împarte la bilanțul termic activ. În același mod se pot
calcula indicii hidrotermici pe faze de creșt ere și rodire a vițelor.
Valorile ridicate ale indicilor hidrotermici evidențiază că, biotopurile cu
precipitații multe au posibilități reduse de obținere a produselor vinicole de
calitate superioară și, invers. De aceea, se folosesc terasele înclinate, distanțe
mărite între rânduri și spalier monoplan cu susținere vertical ascendentă a
lăstarilor ș.a.

10 atfrunzelor) c[derea la la pl`ns (demm p = v T H I 10 at) l sau vitico stic (calendarian mm p =an T H I



Un alt parametru utilizabil îl reprezintă indicele higrohidrometric (I.H.H.T.).

august lunain august lunain abs. Temp.max. temp.max. Media 30.IX)- (1.IV. Ct1000 30.IX)- (1.IV. mm p 13 orele august in (%)aer U.r.
= I.H.H.T.   


Această relație se folosește pent ru stabilirea favorabilității ecoclimatice a
regiunilor și centrelor viticole cu climat călduros, fără a fi afectată oenologic
calitatea recoltei, alegându -se în acest scop, deliberat, momentul critic, apreciat
în România – mijlocul zilei, orele 13 00 în luna august (Teodorescu șt. și colab.,
1987).
Indicii ternari heliotermohidrici. Pentru exprimarea influenței conjugate a
luminii, temperaturii și apei se folosesc: indicele bioclimatic(I.b.c), indicele
bioedafoclimatic (I.b.e.c.), indicele biopedoclimat ic (I.b.p.c.) și aptitudinea
oenoclimatică (bilanțul termo -heliohidric) – A.
Indicele bioclimatic – I.b.cl. (Constantinescu Gherasim și colab., 1964)
rezultă din înmulțirea coeficientului termic (C.t.) cu coeficientul de insolație (C.i.)
și împărțirea pro dusului obținut la coeficientul de precipitații (C.p.) înmulțit cu 10.
10 Z.v. Pi.r. a t
=
10 Z.v.PZ.v.i.r.
Z.v.at
= 10 C.p.C.i. C.t. = I.b.cl.

 

Climatul este favorabil cultivării viței de vie când valorile indicelui
bioclimatic sunt cuprinse între 5 – 15.
Vițele, ca de altfel toate plantele, nu folosesc într eaga cantitate de apă din
precipitații. Apar apoi cazuri de aport freatic în straturile de la suprafață și de
infiltrare foarte înceată. De aceea, același volum de precipitații poate fi util vițelor
plantate într -un sol cu porozitate bună și dăunător pe un sol cu porozitate redusă
(argilos).
Ca urmare, s -a înlocuit în calcul suma precipitațiilor cu indicele umidității
active (I.u.a.), rezultând indicele bioedafoclimatic – I.b.e.c. (Budan C., 1974).
Z.v. 10 I.u.a.i.r. a t = 10 I.u.a. Z.v. Z.v.i.r. Z.v.at
= 10 I.u.a. Z.v. C.i. C.t. = I.b.e.c.

 

Indicele umidității active (I.u.a.) se stabilește pe baza proviziei momentane
de apă (umidității solului), a capacității de câmp a solului pentru apă și a
coeficientului de ofilire (Chiriță C., 1962).

(I.u.a.) X. ………. C.o. – W 100 ………. C.o. – C din C.o. – C100 C.o.) – (W = I.u.a.

unde: W = provizia momentană de apă (%);
C.o. = coeficientu l de ofilire;
C = capacitatea de câmp a solului pentru apă.
Nu trebuie confundat I.u.a. cu I.U.A., acesta din urmă reprezintă intervalul
umidității active, adică C – C.o. I.u.a. (indicele umidității active) reprezintă % de
apă activă existent la un moment dat, din I.U.A.
Indicele bioedafoclimatic este mare în condiții de regim pluviometric redus.
De asemenea, este ridicat în viile cu sol cu porozitate ridicată (nisipuri). Valoarea
ridicată a indicelui bioedafoclimatic influențează calitatea s trugurilor dacă,
natural, nu depășește o anumită limită care înseamnă secetă. Valorile acestui
indice indică favorabilitate climatică pentru vița de vie când sunt de 4,25  1,25.
La ștefănești – Argeș pe sol coluvial, acesta, a fost de 4,72 iar, pe un sol podzolic
de 4,25 (Budan C., 1974).
Deși mai util, indicele bioedafoclimatic fiind mai greu de stabilit, îndeosebi
cu exactitate, are perspective mai puține de folosire.
Indicele biopedoclimatic (Popa V.G., 1977) se calculează prin înlocuirea
sumei preci pitațiilor din formula de stabilire a indicelui bioclimatic, cu
evapotranspirația reală optimă (ETRo) din faza, respectiv, perioada studiată.
10 ETRoi.r. a t = I.b.p.c.

Indicele biopedoclimatic exprimă necesarul de precipitații pentru condițiile
de temperatură și lumină date. Valoarea necesarului poate fi mai mare sau mai
mică decât a precipitațiilor. Acest lucru reiese din compararea indicelui

pedoclimatic cu indicele bio -climatic. Dacă indicele biopedoclimatic este inferior
celui bioclimatic, înseamnă deficit de precipitații, ca în toate centrele studiate, iar
dacă este mai mare, semnifică exces de precipitații. Valorile optime ale indicelui
biopedoclimatic sunt cuprinse între 5 – 9. Ele oscilează între 5 – 6 la Odobești, 6 –
7 la Valea Călugărească, 7 – 8 la Gre aca și 8 – 9 la Murfatlar. Dar, în condițiile
climatice din centrele noastre viticole, un plus de precipitații antrenează un deficit
de temperatură și lumină, care determină o reducere a calității produsului viticol,
așa cum reiese din analiza valorilor bi lanțului termoheliohidric.
Bilanțul termoheliohidric de aptitudine oenoclimatică (A) rezultă din
însumarea bilanțului termic activ (T = ta) cu suma orelor de insolație reală (I =
i.r.) și scăderea din aceasta a excesului de precipitații din perioada de viață
activă a vițelor (P – 250), suma de 250 mm fiind considerată optimă pentru
obținerea vinurilor roșii de calitate (Teodorescu șt., 1977).

A = T + I – (P – 250) = ta + i.r. – (p.v. – 250)

Excluzând faptul că, suma de 250 mm precipitații din pe rioada de vegetație
nu este optimă pentru toate centrele viticole și toți anii, întrucât ea se apropie
destul de mult de valorile care contribuie în țara noastră la obținerea unor
produse de calitate, indicele de aptitudine oenoclimatică (A) corespunde
exigențelor pentru definirea unui regim oenoclimatic.
Analizând valorile indicilor climatici pe baza cunoașterii vocației centrelor
noastre viticole, se constată că, indicele heliotermic (I.H.) delimitează (cu
excepția centrului viticol Cotna ri) bine centrele viticole pentru vinuri albe de cele
pentru vinuri roșii și acestea de cele pentru struguri de masă. Indicele
hidrotermic separă (cu excepția Minișului) centrele pentru vinuri roșii la un loc cu
cele pentru struguri de masă, de centrele cu vocație principală pentru vinuri albe.
Indicele bioclimatic (cu excepția centrelor viticole Cotnari și ștefănești – Argeș)
delimitează destul de bine centrele viticole după vocația lor principală.

Valorile bilanțului termoheliohidric de aptitudine oenoc lima-tică grupează
regiunile și centrele viticole după vocația oenologică astfel:
– arealele cu valori sub 4300, nu asigură condiții de cultivare a soiurilor
pentru vinuri roșii, se pot cultiva soiurile pentru vinuri albe;
– arealele cu valori cuprinse î ntre 4300 – 4600, asigură condiții foarte
favorabile cultivării soiurilor pentru vinuri albe și mediu favorabile obținerii
vinurilor roșii (în anumiți ani se pot obține chiar vinuri roșii de calitate);
– arealele cu valori între 4600 – 5100, asigură condi ții de cultivare a soiurilor
pentru vinuri roșii de calitate (Teodorescu șt. și colab., 1987).
În concluzie, cei mai buni indici pentru stabilirea vocației centrelor noastre
viticole sunt: temperatura medie anuală, temperatura medie a lunii celei mai
calde, suma reală a orelor de insolație, indicele heliotermic, bioclimatic și bilanțul
termoheliohidric de aptitudine oenoclimatică (a). De aceea, la plantare se evită
arealele în care apar valori restrictive ale acestor indicatori ecoclimatici .

Viticultur a ca ecosistem
Agroecosistemul viticol reprezintă unitatea funcțională a biosferei,
construită și exploatată de om în vederea transformării energiei și substanței
pentru obținerea unei recolte utile, superioară cantitativ și calitativ, în condiții de
profit. În acesta se introduce o cantitate suplimentară de energie, denumită
energie culturală , care se reflectă în realizarea circuitelor de substanță, energie
și informație.
Constituite în plantații la dimensiuni de centre viticole și podgorii, vițele
influențează sesizabil și important mediul lor de viață. Ele modifică favorabil
pentru organismele consumatoare de oxigen, compoziția atmosferei, reduc
amplitudinea de temperatură zilnică, lunară și anuală, reglează umiditatea
atmosferică, opun rezistență pier derii fertilității solului prin eroziune,
înfrumusețează peisajul ș.a. Toate aceste influențe exercitate de vițe – direct și
indirect – asupra mediului se răsfrâng și asupra lor.

Influențele reciproce dintre vițe și mediu sunt diferite în funcție de mediu l
natural și cel îmbunătățit de om, precum și de sistemul de cultură. O plantație în
care vițele sunt susținute pe pergolă – boltă – influențează în cu totul alt mod
temperatura și umiditatea mediului decât într -o plantație cu vițe cultivate cu
tulpină scu rtă și plantate la distanțe mari. În primul caz, umbrirea permanentă a
solului din vie reduce: pierderea de apă prin evaporare, temperatura de absorbție
a rădăcinilor, temperatura de asimilare a frunzelor și mărește umiditatea relativă
a aerului, cu consec ințe favorabile în locurile aride, cu temperaturi ridicate și,
sunt cu totul nefavorabile, în locurile cu suficiente precipitații și temperaturi
moderate.
În cazul plantației cu distanțe mari între vițe și sistem de cultură joasă,
pierderea apei din vie p rin evaporare și transpirație este ridicată, temperaturile
de absorbție, transpirația și asimilarea sunt ridicate. De aceea, acest sistem de
cultură poate constitui un ecosistem favorabil numai în contextul unor
temperaturi moderate și precipitații abunden te.
La fel, pentru soiurile care combustionează cu ușurință acizii și glucidele,
sistemul de cultură cu tulpină scurtă (prin care suprafața de asimilare și strugurii
sunt ținuți în stratul de atmosferă cu temperaturi ridicate) este puțin favorabil
obține rii unor produse de calitate în locurile cu temperaturi ridicate, și favorabil în
cele cu temperaturi moderate.
Sistemele de cultură a viței de vie formează împreună cu condițiile de
mediu ecosisteme specifice, complexe, mai mult sau mai puțin favorabile
creșterii și rodirii vițelor, mai mult sau mai puțin favorabile îmbunătățirii condițiilor
de mediu. Datoria tehnologului viticultor este de a stabili pentru fiecare complex
de factori ecoclimatici și ecoedafici cel mai indicat sistem de cultură, în vedere a
realizării celor mai bune ecosisteme viticole.
În decursul sutelor de ani de cultură a viței de vie, podgorenii au căutat și
au stabilit sisteme de cultură adecvate condițiilor de mediu și mijloacelor lor de
cultură. Concomitent, au intervenit factori n oi (mana, filoxera, soiuri noi,

mecanizarea ș.a.), care au determinat schimbarea sistemelor de cultură. În
același timp s -a modificat ecosistemul viticol. Modificările nu au fost însă
totdeauna în folosul obținerii unor produse mai bune și al mediului.
Agroecosistemul viticol rezultă din integrarea biocenozei viticole în
fragmentul de mediu ocupat numit biotop , mediul fizic în care biocenoza
semiartificială locuiește delimitat după criterii socio -economice.
Biocenoza viticolă este o biocenoză semiartifici ală, constituită din
plantația viticolă și toate organismele ei (microorganismele solului, boli,
dăunători ș.a.) prezente în spațiul de cultură (biotop), care trăiesc în corelații
trofice și de altă natură, stabile. Aceasta, este mai simplă decât biocenoz a
naturală (pajiște, pădure ș.a.) deoarece are în componență un singur producător
primar (vița de vie). Ea, prezintă o stabilitate și complexitate mai redusă decât
biocenozele naturale.
Biotopul reprezintă locul ocupat de biocenoza viticolă, cuprinzând m ediul
abiotic (lumina, căldura, apa, aerul, solul ș.a.). Într -o plantație viticolă, acesta
este format din totalitatea factorilor climatici, edafici, geografici și expoziționali.
Componentele biotopului variază în timp și spațiu în anumite limite. O primă
categorie de variație o constituie variația cu o anumită periodicitate și anumită
amplitudine (alternanța zi – noapte, succesiunea anotimpurilor ș.a.). A doua
categorie, variația fără o anumită periodicitate, are caracter perturbator pentru
biocenoză (de e x.: temperaturi foarte scăzute sau foarte ridicate ș.a.).
Stabilitatea și autoreglarea în ecosistemul viticol sunt realizate de către om.
Pentru optimizarea acestora, se recomandă controlul permanent în
agroecosistem prin lucrări ale subsistemului agrofit otehnic (tăieri, fertilizare ș.a.)
și cele ale subsistemului economico -social (materiale, baza energetică ș.a.).
Însușirile ecosistemului viticol (informațional, de programare și de
conexiune inversă) permit controlul permanent al factorilor din biocenoz ă și
biotop. De aceea, cuantificarea și abordarea cibernetică a acestora (Oșlobeanu

M. și colab., 1983) asigură posibilități de simulare, modelare pe calculator și
optimizare a tehnologiilor în funcție de existența factorilor de stres .
De-a lungul anilo r au existat patru perioade ale ecosistemului viticol:
natural, primitiv, tradițional și dezvoltat. În cadrul ecosistemului dezvoltat, studiile
au fundamentat influența energiei solare și a altor factori de biotop, au evidențiat
influența factorilor agrofi totehnici și a celor din subsistemul economico -social.
Cunoașterea cerințelor agrobiologice ale soiurilor a determinat delimitarea
arealelor de cultură ale soiurilor și asocierea lor.
Între vițe și factorii de mediu există multiple relații și raporturi d ar, între vițe
și mediu există o unitate . Relațiile și raporturile sunt directe și indirecte, esențiale
și secundare, condiționale, necesare și întâmplătoare. Dacă aceste relații și
raporturi nu ar exista, intervențiile tehnologului viticultor ar fi fără r ezultate, iar
creșterea și rodirea ar fi aceleași, fără posibilități de modificare.

Relații în biocenoza viticolă
Fiecare plantă, luată în parte, are posibilități diferite de aprovizionare și
prelucrare a substanțelor din mediul înconjurător. Ele intră în concurență pentru
acestea, trebuind să împartă factorii de vegetație. Ca urmare, concurența este cu
atât mai mare, cu cât plantele vecine sunt mai apropiate, mai abundente și mai
bine dotate.
Relațiile dintre vițe
Relații de concurență . Vițele vecine pot fi din același soi sau din soiuri
diferite, altoite pe același portaltoi sau pe portaltoi diferiți, pot fi de aceeași
vigoare sau de vigori diferite. Dacă vițele vecine sunt uniforme din toate punctele
de vedere, participă în mod egal la folosirea fac torilor de vegetație. De obicei,
vițele nu sunt uniforme și, ca urmare, se produce o concurență între ele, cu atât
mai importantă, cu cât vițele sunt la distanțe mai mici, mediul este mai sărac și
deosebirile dintre vițe sunt mai mari.

Relații de ajutor . În viticultură se folosesc soiuri funcțional femele și soiuri
sensibile la condițiile de mediu privind diferențierea organelor florale. De aceea,
pentru ca acestea să rodească, trebuie să fie plantate în amestec biologic cu
soiuri bune producătoare de pol en. Plantarea în amestec este folositoare și în
cazul soiurilor autofertile. Totuși, plantarea nu se recomandă, deoarece intervin
dificultăți de ordin tehnologic și economic.
Relațiile dintre vițe și alte plante
Relații de concurență . Vițele se aprovizion ează cu mai puține substanțe
nutritive și apă din sol, în cazul prezenței altor plante pe același teren, decât în
absența acestora. Cantitatea în minus este însă cu atât mai mare, cu cât plantele
vecine sunt mult mai numeroase, au un aparat de absorbție ma i bine dotat, mai
adânc repartizat și, sunt capabile să absoarbă mai bine apa și substanțele
nutritive.
Concurența dintre vițe și plantele vecine nu are aceleași efecte în orice
condiții. Acolo unde condițiile de hrană și alimentare cu apă sunt minime, vi țele
înregistrează importante deficite de creștere și rodire.
La concurența pentru substanțele din sol se poate adăuga concurența
pentru lumină și dioxid de carbon. Plantele mai înalte concurează pe cele cu talie
mai redusă (umbrindu -le) iar acestea, conc urează în dioxid de carbon pe cele
mai înalte.
Relații de ajutor . Este bine cunoscută influența pozitivă a perdelelor de
protecție de pe nisipuri asupra creșterii și rodirii vițelor (Oprean M., 1964). Vițele
dinspre perdeaua vestică (perdea care protejea ză pe nisipurile din Oltenia
plantele împotriva vântului uscat din apus) au produs circa 100 % mai mulți
struguri decât cele așezate spre perdeaua estică. Este, de asemenea, cunoscută
influența negativă a copacilor din arboretele vecine viilor, asupra vițe lor din
imediata lor apropiere (Popovici Lupa T., Oprean M., 1947). Reiese deci, că
influența pozitivă cât și influența negativă a perdelelor încep, fiind mai mari lângă
perdele și, descresc treptat, cu cât vițele sunt mai departe de perdele. Lângă

perdele , influența negativă este mai puternică decât cea pozitivă, dacă nu
intervine un alt factor (umbrirea în orele de arșiță). Ea însă, descrește mult mai
repede decât influența pozitivă. Influența pozitivă se simte de obicei până la 20
de ori înălțimea perdel ei, iar cea negativă până la 6 – 8 m.
Raporturile dintre vițe – boli și dăunători
Principalele boli ale vițelor sunt: mana, făinarea, putregaiul cenușiu,
virozele și ariceala. Dăunătorii periculoși sunt: moliile strugurilor, păianjenul roșu
și anomala pentru soiurile roditoare și filoxera galicolă pentru vițele portaltoi. La
atacul agenților fitopatogeni și dăunătorilor, vițele suferă deoarece posibilitățile
de folosire a condițiilor din complexul pedoclimatic se reduc.

Perturbări pedoclimati ce generate de activitățile viticole
Acestea sunt determinate de folosirea în plantația viticolă a unor cantități
excesive de fertilizanți chimici, pesticide, erbicide ș.a. Administrarea exagerată a
acestora produce și modificări calitative ale recoltei.
Fertilizanții chimici. Utilizarea lor în exces, pe lângă producerea de efecte
poluante la vița de vie (creșteri vegetative exagerate – Condei Gh., 1978),
determină și poluarea cu nitrați a apelor freatice ș.a.
Pesticidele. Potențialul de absorbție al viț ei de vie pentru aceste substanțe
este redus (10 – 30 % din soluția folosită pentru combatere). Restul din cantitate
rămâne în atmosferă și sol. Fracțiunea depusă în sol constituie elementul
poluant pentru mediul microbian al solului.
Pentru combaterea m anei, la vița de vie se folosește sulfatul de cupru.
Cuprul reprezintă unul din elementele chimice poluante pentru sol. Când acesta
depășește valorile normale se constată prezența lui în vin.
Pentru combaterea oidiumului se utilizează sulful. Aplicarea acestuia în
doze necorespunzătoare, sau înainte de recoltare, nu este recomandată. La
păstrarea strugurilor pentru consum în stare proaspătă se poate însă folosi, dar
nu în cantități exagerate.

Erbicidele. Poluarea solului prin erbicidare îndelungată prod uce efecte
nedorite. În țările cu viticultură dezvoltată administrarea se face rațional și
apariția reziduurilor de erbicide în alte medii sau în produsul finit, nu este
remarcată.
Activități tehnice viticole neraționale. Vița de vie se plantează pe
teren uri în pantă. Lucrările tehnice executate în contradicție cu evitarea eroziunii
solului sunt interzise. Cu timpul, pe terenurile în pantă, dacă nu se execută
lucrări de combatere a eroziunii, nu se va realiza o viticultură cu valoare de profit
biologic și economic. Aceleași efecte se pot produce și prin extinderea
suprafețelor de hibrizi producători direct la șes.
Activitățile tehnice din plantațiile viticole pot determina efecte poluante,
cum ar fi tasarea solului, produsă prin folosirea utilajelor grele ș.a.
În scopul prevenirii și reducerii poluării se vor practica următoarele măsuri:
utilizarea fertilizanților chimici în funcție de diagnoză și aportul nutrițional al
solului, evitarea combaterii buruienilor prin erbicidare, combaterea integrată a
bolilor și dăunătorilor ș.a.

CAPITOLUL III
Sisteme tehnologice de viticultură

În evoluția sa, viticultura a trecut prin ecosistemele: primitiv, tradițional și
industrial.
Viticultura modernă apropiată de modelul biologic (integrat) asigură:
maximizarea cantității și calității producției, a profitului prin minimizarea costurilor
de producție în condițiile conservării habitatului prin eliminarea factorilor
perturbatori.
Viticultura viitorului se va dezvolta în arealele de maximă favorabilitate cu
respectarea cerințelor viticulturii biologice (ecologice) pentru obținerea de
produse sănătoase și de calitate nepoluante.
Calitatea se definește prin nivelul la care ansamblul însușirilor fiecărui
produs corespunde destinației. Calitatea produsului final depinde de calitatea
strugurilor la recoltare . Aceasta este influențată de: factori naturali (climă, sol,
expoziții, vecinătăți) și antropici (areale favorabile, modalități de cultivare și
moment de recoltare).
Tehnologiile cu input în dirijarea creșteri i și rodirii pentru o viticultură
apropiată de modelul biologic (integrată) impun:
* alegerea arealelor de maximă favorabilitate pentru calitate;
* minimizarea presiunilor tehnologice asupra mediului și maximizarea
profitului;
* optimizarea mediului receptor de energie solară;
* moduri de cultivare apropiate de modelul natural.
Folosirea arealelor de maximă favorabilitate se realizează prin:

* cercetări multidisciplinare ale factorilor ecologici care condiționează
obținerea produselor de calitate în viticultură în vederea fundamentării științifice a
lucrărilor de delimitare a arealelor cu denumire de origine controlată și trepte de
calitate (VDOC și VDOCC) cu vocație recunoscută;
* delimitarea cartografică și în teren a arealelor cu denumire de origine a arealelo r
în conformitate cu legislație existentă;
* controlul permanent în ecosistem pentru a se evita dezavantajele produse de
caracteristica de monocultură îndelungată a viței de vie;
* inventarierea impactului areal -soi, a impactului tehnologie -produse viticole
sănătoase și de calitate ;
* eficiența resurselor naturale la mărirea productivității.

Gestionarea ecologică a solurilor
Acestea, ca suport și mediu biologic, reprezintă un mediu viu, care poate fi
ireversibil alterat prin intervențiile antropice. Sistemele de cultivare impuse de viticultura
viitorului necesită o exploatare controlată pentru menținerea solului viticol cu calități
biologice . Aceasta se asigură prin stabilirea:
* pretabilității solurilor pentru viticultură;
* sistemelor de lucrări de întreținer e minime ale solului;
* resurselor trofice compatibile cu obținerea de produse sănătoase.
Pentru optimizarea acestor cerințe determinate de caracteristicile
agroecosistemului viticol de monocultură se urmărește:
* reducerea gradului de eroziune a solului și a conținutului în materie organică;
* evitarea degradării însușirilor fizice, chimice și biologice;
* reducerea compactării solurilor datorate deplasării mașinilor în perioada cu
umiditate în exces;
* excluderea dezechilibrelor nutritive.

Prin pregătirea pent ru plantare (desfundare, terasare, nivelare ș.a.) se produc
modificări ale solurilor; ele devin antropizate. Aceasta se produce prin inversarea
orizonturilor și îmbunătățirea regimului aerohidric, termic și nutritiv.
Într-o viticultură biologică, prin luc rările solului se vor respecta unele cerințe:
* mobilizarea și aerarea solurilor pentru optimizarea condițiilor de creștere a
sistemului radicular;
* minimizarea numărului de treceri ale mașinilor pentru evitarea tasării;
* asigurarea necesarului de materie or ganică.

Îngrijirea solului în sistem integrat
Lucrările de întreținere a solului și corectare a resurselor trofice încadrate într -un
sistem integrat (tehnici mixte acceptate de Comunitatea Europeană) influențează
componentele stării de calitate (sănătate a solului):
 fertilitatea – reflectă potențialul agronomic în directă corelație cu activitatea
biologică;
 starea sanitară (sensu lato) – evidențiază prezența sau absența organismelor
dăunătoare, a germenilor patogeni (bacterii, ciuperci);
 externalitățile – caracterizează impactul funcționalității solului cu mediul
înconjurător (emisii de gaze N 2O, CH 4; contaminarea apelor subterane cu nitrați, poluarea
apelor de suprafață);
 potențialul biologic – reprezintă biomasa microbiană, cantitatea de CO 2
eliberată, a ctivitatea enzimatică, produși de degradare ș.a.
Pentru evitarea degradării structurii lucrările solului se execută în condiții de
minimum tillage , cu mașini multifuncționale.
Întreținerea solului prin înierbare sporește conținutul de substanță organică,
îmbunătățește structura solului și influențează direct fizica, chimia și biologia solului.
Îmbunătățirea structurii solului și a cantității de materie organică se obține și prin
folosirea îngrășămintelor organice, îngrășămintelor verzi și mulcirea solului .

Utilizarea erbicidelor determină diminuarea conținutului în humus și stabilitatea
hidrică a agregatelor de sol.
Influența sistemelor de întreținere tradiționale (mecanic, erbicidat, înierbat)
asupra paremetrilor calitativi ai solului în exploatațiile vit icole poate fi prezentată sub
aspect fizico -mecanic și hidrofizic, agrochimic și microbiologic, ceea ce permite o
constatare secvențială a fertilității natural culturale (economice) a solului respectiv, sub
accepțiunea microbiotei existente.
Solurile vitic ole, în general, au deficit de materie organică. Îmbunătățirea stării
de calitate a solului se realizează prin îngrijirea acestuia în sistem integrat (tehnici mixte:
mecanic, biologic, fizic, chimic) și prin corectare resurselor trofice. Reducerea la mini m
a intervențiilor mecanice asupra solului ( minimum tillage) și rotirea erbicidelor asigură
menținerea fertilității solului și împiedică degradarea acestuia.

Conduita fertilizării în sistem integrat
Conceptul sistem integrat de fertilizare ca o asocier e de tehnici pentru obținerea
unui profit biologic ridicat asigură posibilități de retehnologizare pentru o viticultură
ecologică. Logistica acestui concept determină: apropierea modelului tehnologic de cel
biologic, respectul pentru mediu și pentru lege. Remodelarea biotehnologiilor prin acest
sistem avantajează exploatarea biologică a resurselor și obținerea de produse biologice.
Cercetările privind acest domeniu au reprezentat obiective majore ale țărilor
viticole dezvoltate (Levy și colab; Gartel, 1974 citați de Mario Fregoni , 1981 ș.a.) În
Rom`nia, Condei și colab., 1985,1993; Olteanu, I., 1991,1994 ș.a. au realizat studii
privind regimul de nutriție al viței de vie.
Pentru îndeplinirea condițiilor impuse de acest concept este necesară c orectarea
resurselor trofice pentru o optimizare a relațiilor creștere – rodire (cantitate – calitate); se
efectuează în funcție de factorii : pedologici, climatici, genetici și tehnologici.
Terenul viticol ca suport și mediu ecologic , prin caracteristicile orografice, fizice
și biologice influențează mobilitatea elementelor nutritive și funcționalitatea sistemului
absorbant (SR) cu determinări pentru cel asimilant (S.F). În ultima perioadă, ca rezultantă

a folosirii îngrășămintelor chimice în exces au apărut fenomene de poluare a apelor
freatice cu nitrați sau alte elemente .
Pentru prevenirea levigării îngrășămintelor chimice (în special a celor cu azot) se
acordă importanță alegerii momentului de administrare. Stabilirea acestuia se face în
funcție de coeficientul de u tilizare și gradul de levigare.
La alegerea intervențiilor tehnologice conveniente conceptului de sistem integrat pentru
fertilizare este necesar să se utilizeze nivelul (gradul) de aprovizionare al solului.
În acest scop, în vederea fertilizării, se utili zează consumul anual de hrană realizat
de biosistemul altoi / portaltoi . Prin experiment s -au stabilit consumurile globale de N;
P2O5 și K 2O la soiurile altoi/ portaltoi recomandate a fi cultivate în diferite areale (tabelul
15.6).În funcție de valorile ex istente se corectează resursele trofice la nivelul optimal
necesar.
O altă condiție o reprezintă încorporarea în tehnicile viticole a fertilizării cu materie
organică din exterior. Aceasta stimulează procesele pedogenetice și oferă condiții pentru
o viticu ltură ecologică. Cantitatea de humus produsă de diferite doze de materii organice
administrate în viticultură este diferită
Folosirea îngrășămintelor organice (gunoi de grajd fermentat, deșeuri
biodegradabile ș.a.) pentru îmbunătățirea regimului trofic se realizează în funcție de
existentul nutritiv în sol. Conținutul în elemente nutritive ale acestora permite corectarea
regimului trofic al solului și a stării de nutriție a viței de vie prin diagnoză vegetativă.
Pentru completarea materiei organice se folos esc îngrășămintele organice (gunoi de
grajd) completate cu cele chimice. Influența gunoiului de grajd și a îngrășămintelor
chimice asupra producției la soiul Merlot/ Kober 5 BB cultivat pe sol scheletic la Valea
Călugărească este evidentă.
Maximum de produ cție s -a obținut prin administrarea a 60 t gunoi de grajd +
NPK (spor de producție de 3,4 t/ha), dar pragul economic a fost la varianta 2, la o
administrare de 40 t gunoi de grajd +N 80 P80 K80 unde sporul de producție a fost de 2,44
t/ha.

Resursele trofice ale solului pot fi influențate favorabil prin utilizarea
îngrășămintelor verzi sau a composturilor, cu efecte pozitive asupra creșterii și rodirii
viței de vie. În arealele cu precipitații de peste500 -600 mm (cel puțin 300 mm în perioada
de vegetație) se folosește acest mod de refacere a necesarului trofic.
Folosirea composturilor se practică în viticultura biologică prin sursele de
materie organică reprezentate de organe și părți de organe (frunze, lăstari, coarde ș.a.).
Îmbunătățirea resurselor trofice s e poate obține și prin aplicarea îngrășămintelor
organo -minerale cu microelemente . Administrarea îngrășământului L 111S asigură sporuri
de producție de 4202 t/ha. Aceasta se justifică prin: valoarea fertilizantă remanentă
datorită levigării mai reduse, ame liorarea nutriției cu azot, fosfor și potasiu, și creșterea
conținutului în substanțe humice .
Administrarea moderată a îngrășămintelor chimice determină echilibrarea
nutriției minerale în funcție de ritmul de absorbție al acestora de plantă și de bilanțul
elementelor nutritive din sol. Starea de aprovizionare a solurilor din podgoriile românești
este diferită, uneori suboptimal. În funcție de nivelul optim de aprovizionare al solului
(tabelul 15.2) și consumul global de N, P 2O5, K 2O îngrășămintele chimice se
administrează diferențiat. La Banu Mărăcine dozele optime economic au fost N 40 P80 K80.
Pentru respectarea cerințelor unei viticulturi biologice se folosesc îngrășăminte
compatibile cu oferta ecologică și tehnologică și anume îngrășăminte chimice cu: f osfor –
fosforite măcinate, potasiu – săruri potasice naturale ș.a
La alegerea tipurilor de îngrășăminte cu azot, se urmărește, pe cât este posibil,
ca procesul de nutriție să se apropie cât mai mult de modul natural
Rezultate bune se obțin prin folosirea îngrășămintelor cu acțiune prelungită și
anume izobutiliden uree (IBDU).
Conceptul de fertilizare integrată se asigură prin utilizarea fertilizanților foliari.
Aceștia stimulează metabolismul viței de vie prin aportul direct de macro și
microelemente. Sp oruri de producție se asigură printr -o fertilizare de fond care susține o
dezvoltare echilibrată a plantei și un cadru morfo -fiziologic și care valorifică convenient
potențialul genetic al soiului. Fertilizarea viței de vie, ca verigă biotehnologică, trebu ie să

asigure condiții de exploatare ecologică a resurselor și obținerea de profit biologic. Ea se
execută pe bază de diagnoză și recomandare (DRIS – Diagnosis and recomandation
integrated system ). În funcție de aportul nutrițional al solului și posibilită țile viței de vie
de aprovizionare și prelucrare a substanțelor din mediul înconjurător se aleg tipurile de
îngrășăminte, dozele, momentele și metodele de aplicare.
* Sistemul integrat de fertilizare asigură protejarea mediului înconjurător și a
consumatorul ui.
* Gestiunea mediului sănătos și a calității produselor viti -vinicole se realizează prin
corectarea resurselor trofice ale solului (fertilizarea preponderent organică și limitarea
celei chimice) în condițiile minimizării agresiunilor antropice.
* Tehnologii le de dirijare a creșterii și rodirii compatibilă cu o viticultură stabilă
(LISA -Limited imput stabile agriculture ) vor folosi la minimum produsele chimice de
sinteză și vor urmări integrarea în circuitele naturale a diferitelor substanțe chimice
utilizate .

CAPITOLUL IV
Poluarea mediului în viticultură

Modificările antropice din ecosistemele viticole pot determina poluarea acestora,
direct sau indirect, prin execuția unor activități neraționale. Efectele poluante sunt
datora te schimbărilor din complexul natural. Momentele de execuție a intervențiilor
tehnice pentru obținerea producției viticole afectează în același sens. Prin cunoașterea
condițiilor și cauzelor poluării aceste perturbări pot fi limitate.
Poluarea ecosistemul ui viticol se poate analiza separat pentru: atmosferă, sol și
apă sau, în funcție de factorul poluant: substanțe chimice (dioxid de sulf, compușii
fluorului ș.a.), factori fizici (căldură, radiații ș.a.) și biologici (agenți fitopatogeni ș.a.).
Stabili rea conexiunilor între diferitele etape de existență a condițiilor din biotop și
alegerea activităților adecvate, determină reducerea proceselor de poluare. De aceea, prin
toate acțiunile, viticultorul urmărește evitarea impactului cu acest fenomen nedorit și
periculos.
Principalii agenți poluanți sunt: dioxidul de sulf, compușii fluorului, substanțele
radioactive, alți produși poluanți și lucrările agrofitotehnice neraționale.
Dioxidul de sulf (SO2) reprezintă agentul poluant generat de dezvoltarea
indus triilor producătoare de compuși cu sulf. La acest poluant vița de vie are o rezistență
intermediară. Efectele constatate la poluarea cu dioxid de sulf sunt: cârceii uscați, lăstari
roșietici (Branas J., 1974), producții scăzute cantitativ și calitativ (pro babil determinate și
de alți factori), uscarea parțială sau totală a butucilor de viță de vie ș.a.
Compușii fluorului. Dezvoltarea industriilor producătoare de substanțe bogate în
fluor a determinat și poluarea mediului viticol cu astfel de compuși. Vița de vie este
sensibilă la acțiunile acestui poluant și efectele care apar sunt: creșteri vegetative reduse,
sensibilitate și dezvoltare slabă a diferitelor organe ș.a. Daunele produse sunt influențate

de durata de emisie a poluantului. Soiurile de viță de v ie au rezistență diferită (exemplu:
soiurile Traminer, Cabernet Sauvignon ș.a., prezintă toleranță relativă).
Substanțele radioactive. Protecția ecosistemului viticol se poate realiza prin
eliminarea resurselor de contaminare radioactivă și evitarea locur ilor poluate. Sursele de
contaminare sunt reprezentate de radioactivitatea naturală și artificială. Avariile produse
la obiectivele care folosesc surse radioactive și deversarea deșeurilor radioactive
reprezintă principalii agenți distructivi. Catastrofele determinate de folosirea acestor
substanțe, pentru interese economice și militare, nu pot fi calculate.
Alți agenți poluanți. Aceștia sunt reprezentați prin pulberile fine sau grosiere ale
diferitelor produse chimice apărute în atmosferă. Astfel, existen ța pulberilor de ciment,
prin depunerile lor pe frunze, determină reducerea proceselor fotosintetice, diminuarea
producției și ca urmare schimbarea locurilor de cultivare a viței de vie (Bârsești – Tg.
Jiu).
Plantarea viței de vie în zonele limitrofe age nților de impurificare reprezintă o
exploatare nerațională sau excesivă a resurselor ecologice. Stabilirea gradului de poluare
a arealelor viticole, delimitarea și evitarea lor de la plantare, determină producții viticole
cu grad de toxicitate redus.
Cuno așterea acțiunii poluanților în ecosistemele viticole asigură infor -mații privind
alegerea soluțiilor tehnice în funcție de potențialul de toleranță la poluare a soiurilor.