Dezvoltarea Vitezei la Inotatorii Tineri

PLANUL LUCRĂRII

Capitolul I

INTRODUCERE

Rezultatele deosebite obținute în ultimii ani de înotul românesc pe plan mondial, evidențiază eforturile deosebite depuse de pasionații specialiști ai acestui frumos dar dificil sport. Ele ies în evidență și sunt cu atât mai lăudabile cu cât le raportăm la realitățile dure ale condițiilor materiale în care aceștia și-au desfășurat activitatea.

Succesele obținute s-au înregistrat în mare parte datorită frământărilor și căutărilor fiecărui antrenor să perfecționeze veridic, procesul de antrenament, încercând să amelioreze continuu metodele și mijloacele de pregătire.

În efortul lor conjugat, au asigurat de asemenea, prin cuprinderea unui număr sporit de copii și juniori în activitatea de practicare sistematică a înotului, alimentarea permanentă a eșaloanelor de performanță superioare, cu elemente de excepție.

Și în continuare, trebuie avut în vedere asigurarea schimbului de mâine cu valori deosebite cerute de sportul contemporan de mare performanță. Va fi necesar, ca ele să fie construite, formate, pe baza unor programe îndrăznețe de pregătire, perfecționare în amănunt, în care factorii antrenamentului să se îngemăneze într-un tot unitar.

În lungul drum al pregătirii înotătorilor, dar mai ales în primele etape de formare și acumulare, în condițiile actuale în care problemele de tehnică nu mai ascund secrete miraculoase, atenția antrenorilor va fi concentrată asupra modalităților de realizare a dezvoltării calităților motrice printr-o pregătire fizică superioară, de calitate.

Ținând cont de capacitățile nebănuite și neexplorate încă suficient ale ființei umane, în cadrul pregătirii fizice mai sunt încă multe lucruri de făcut!

Complexitatea acestui factor impune găsirea celor mai eficiente căi și mijloace pentru obținerea, în mod gradat, a rezultatelor, plasate mereu pe o scară ascendentă.

Ele vizează perfecționarea conținutului pregătirii fizice generale și pregătirii fizice speciale – pe uscat și în apă, precum și modificarea raporturilor generale sau bilaterale ale acestora.

1.1. Actualitatea temei

Conținutul antrenamentului sportiv poate fi privit ca un proces complex, multilateral. Analizând diferitele sale laturi din punct de vedere al influenței lor preponderente asupra unor componente ale pregătirii sportivului – evidențiez pregătirea fizică – acea parte a conținutului antrenamentului care asigură suportul performanței sportive.

Pe plan biologic determină influențarea și adaptarea sistemelor neuromuscular și neurovegetativ la eforturile depuse, prin dezvoltarea multilaterală a calităților motrice.

1.2. Istoricul înotului

Interacțiunea dintre agrement și dorința de competitivitate a omului au transformat înotul în disciplină sportivă.

Înotul având una din cele mai vechi tradiții sportive s-a dezvoltat încă din antichitate în statele antice puternic dezvoltate economic și politic.

În cadrul Jocurilor Olimpice ale antichității înotului nu apare ca disciplină a Jocurilor Olimpice. Dar, în Grecia antică, în paralel cu Jocurile Olimpice aveau loc demonstrații și întreceri de înot.

Jocurile Olimpice moderne, de la prima ediție au cuprins în programul lor și înotul. Pe rând s-au remarcat australienii, apoi americanii care au împrumutat tehnica de înot australiană, apoi japonezii care au îmbunătățit aria pregătirii sportivilor printr-o muncă asiduă, apoi popoarele germanice, acestea îmbunătățind sistemul de selecție al sportivilor, popoarele ruse și chinezii uimind prim masa mare de înotători activi. Astăzi întâlnim în aproape toate țările dezvoltate medaliați olimpici la înot, ceea ce demonstrează înalta atenție acordată înotului din partea tuturor statelor.

Crearea spiritului olimpic a dus la îmbunătățirea cunoștințelor, a dezvoltării metodelor de antrenament, a tehnici de înot, a organizării pe planuri naționale a înotului.

În cadrul fiecărei olimpiade pe baza vechilor experiențe apar îmbunătățiri noi care conduc la progresul performanțelor sportive.

România este reprezentată pentru prima dată în 1956 la Olimpiada de la Melbourne în probele de 100m și 200m spate prin MARICA BOTH. Urmează 1960, Olimpiada de la Roma în care cei doi reprezentanți ai României, MIHAI MITROFAN (bras) și ALEXANDRU POPESCU (fluture) ajung până în semifinale.

La Tokyo, 1964, echipa de înot nu participă, 1968 Mexico, doi înotători – ANCA ANDREI și VASILE COSTA; 1972 – Munchen ne prezentăm cu MARIAN SLAVIC, EUGEN ALMER și ANCA GROZA, apoi urmează 1976 Montreal și în sfârșit în 1980, la Moscova, apar și primele succese ale României, CARMEN BUNACIU două locuri IV în probele de 100m – 200m spate, 1984, Los Angeles, reprezintă o victorie a noastră, medalie de bronz ANCA PĂTRĂȘCOIU în proba de spate și succesele continuă, 1988, Seul Noemi Lung argint la 400m mixt individual locul IV la 200m mixt, TAMARA COSTACHE locul VI în probele de sprint; 1992 Barcelona ROBERT PINTER finalist la 200m fluture; 1996 Atlanta COADĂ BEATRICE locul a VI-lea 400 mixt individual.

Urmează Sidney 2000, care a reprezentat apogeul rezultatelor românești, prin cele două medalii de aur ale DIANEI MOCANU, în probele de 100m – 200m spate, o medalie de argint la 400m mixt și o medalie de bronz la 200m mixt ale lui BEATRICE COADĂ, și alte 5 calificări în primii 8 clasați ai lumii.

Se așteaptă și mai mult în continuare, acum că drumul a fost “deschis”, dar lupta este imensă și vor reuși cei care au acceptat deviza antrenorului american “Doc. Bob Consilmann” – “HURT, PAIN, AGONY!” adică “Provoacă-ți durere, istovește-te, suferă!” Dacă dorești să ai totul în competiție acesta este sacrificiul”.

1.3. Însemnătatea teoretică și practică a cercetării

Dezvoltarea calităților motrice este asigurată prin pregătirea fizică ca factor prioritar în antrenamentul tinerilor înotători.

În înot, pregătirea fizică folosește mijloace și metode specifice, ce se găsesc într-o continuă perfecționare, cerută de progresul continuu al acestei discipline sportive. Ea acționează dialectic, în contextul colaborării tuturor factorilor antrenamentului sportiv:

pregătirea tehnică = 50%

pregătirea fizică = 30%

pregătirea tactică = 5%

pregătirea psihologică = 5%

pregătirea teoretică = 5%

pregătirea biologică = 5%

UNITATEA FACTORILOR ANTRENAMENTULUI

Baza conținutului specific o reprezintă partea I a antrenamentului, dezvoltarea calităților motrice prin pregătirea fizică a înotătorului. Aceasta se dorește a fi un proces de educare a aptitudinilor fizice necesare în activitatea depusă, un proces de asigurare a creșterii nivelului general al posibilităților funcționale ale organismului.

În înot, în cadrul pregătirii fizice deosebim:

pregătirea fizică generală – care urmărește educarea multilaterală a calităților motrice;

pregătirea fizică specifică – care urmărește dezvoltarea calităților motrice ce răspund specificului înotului.

Amândouă se realizează atât pe uscat cât și în apă.

1.4. Motivul alegeri temei

Antrenorii din laboratoarele performanței sportive au datoria, dacă într-adevăr sunt pasionați, să țină pasul cu cerințele mondiale actuale și de perspectivă, din domeniul activității lor. Ei trebuie să încerce prin toate mijloacele să asigure o pregătire completă și complexă a calităților motrice, adaptabilă solicitărilor maxime, chiar dacă se luptă cu multe greutăți.

Fiind la început de drum în activitatea de antrenor, mă preocupă perfecționarea conținutului antrenamentului, plecând de la aspecte determinante până la probleme de amănunt.

Modesta mea experiență, m-a dus la concluzia necesității continue a perfecționării metodelor și mijloacelor de dezvoltare a calităților motrice printr-o pregătire fizică adecvată, deoarece ea reprezintă pârghia de ridicare a performanțelor sportive. Ea pune girul unei pregătiri de calitate a tinerilor înotători și le asigură posibilitatea perspectivei de progres.

1.5. Importanța lucrării

Calitățile motrice de bază privind obținerea performanțelor superioare sunt strâns legate de efortul la înot, lipsa sau surplusul lor condiționând tehnica și perfecționarea acestuia.

În metodica antrenamentului sportiv, este prezentat raportul principalelor calități motrice ale înotătorului:

rezistența aerobă 55%

forța (cu propria greutate a corpului) 10%

mobilitatea 15%

viteza 15%

coordonarea (îndemânarea) 5%

Pregătirea fizică generală urmărește educarea multilaterală a calităților motrice, condiționând încă de la început, succesul activității sportive. Ea este chemată să ridice nivelul general al posibilităților organismului, să stimuleze concret dezvoltarea rezistenței, vitezei, mobilității, coordonării, forței și să îmbogățească sistematic fondul de priceperi și deprinderi motrice ale sportivului.

Pregătirea fizică generală se structurează ținând cont de transferul efectului de antrenament în sens pozitiv atribuind o atenție deosebită atât conținutului mijloacelor cât și metodicii aplicării lor. De la o etapă la alta, de la an la an, de la un ciclul de pregătire la altul, acest obiectiv trebuie să se materializeze într-o specializare și o perfecționare profundă a tuturor sistemelor de acționare, ce controlează direcțiile importante ale obținerii performanței sportive, aflată și ea în continuă ascensiune.

În evoluțiile pregătirii sportivilor, specializarea nu exclude dezvoltarea generală, multilaterală, mai ales în perioada de formare a tinerilor înotători.

La acest nivel pregătirea fizică generală preia valențele unei structuri de rezistență în “construcția” viitorului performer.

În esență, această lucrare, punând în valoare valențele experienței proprii acumulate, ca sportiv, o doresc un punct de vedere metodologic privind perfecționarea activității de pregătire a tinerilor înotători.

1.6. Problematica cercetării

Lucrarea se referă la problematica legată de antrenamentul sportiv, categoria copii nivel III, cu referiri la: considerații privind creșterea capacității de efort, importanța intensității pentru creșterea capacității de efort aerob și a capacității de efort anaerob și ca un corolar am încercat prezentarea modelelor “ideal” și “real actual” ale acestei importante laturi a pregătirii sportive.

1.6.1. Scopul lucrării

Lucrarea cumulează aspectele pozitive ale muncii practicate și de cercetare depuse pe parcursul anilor, și ar putea să devină un flux informațional de date, calitativ superior, un instrument operațional activ, la îndemâna tuturor, în vederea obținerii unei largi deschideri spre înalta performanță.

1.6.2. Ipoteza lucrării

Presupunem că ameliorând conținutul fiecărei componente a calităților motrice în parte și prin modificarea raporturilor dintre calitățile motrice în diferite etape ale pregătirii performanțelor sportive, vor fi superioare și realizate la data competiției de obiectiv.

Variabila independentă o reprezintă ameliorarea fiecărei calități motrice în parte și ponderea lor în funcție de perioada de pregătire.

Variabila dependentă o reprezintă performanța sportivă cea mai de valoare obținută la data competiției de obiectiv.

1.6.3. Obiectivul final

Este obținerea capacității maxime de performanță la o dată prognozată, conform concursului de obiectiv.

Cercetarea mea prevedea un concept de modernizare a activității de instruire și pregătire a înotătorilor în primii ani de antrenament sportiv.

1.6.4. Organizarea cercetării

Pentru a soluționa problema complexă a pregătirii copiilor înotători, astfel încât aceștia să promoveze cât mai rapid spre eșaloanele superioare, cercetarea a fost îndreptată spre optimizarea pregătirii fizice, acționându-se atent pe fiecare din direcțiile sale, cu pondere pe dezvoltarea calităților motrice, într-o concordanță perfectă cu specificul efortului în înot.

Perfecționând sistemul de acționare, folosind metodele cele mai eficiente și modificând raporturile componentelor sale, mi s-a oferit posibilitatea, ca, plecând de la obiectivele concrete să adopt o strategie bazată pe un plan de acțiune. Acesta, construit pe interacți nivel pregătirea fizică generală preia valențele unei structuri de rezistență în “construcția” viitorului performer.

1.6. Problematica cercetării

1.6.1. Scopul lucrării

1.6.2. Ipoteza lucrării

Variabila independentă o reprezintă ameliorarea fiecărei calități motrice în parte și ponderea lor în funcție de perioada de pregătire.

Variabila dependentă o reprezintă performanța sportivă cea mai de valoare obținută la data competiției de obiectiv.

1.6.3. Obiectivul final

Este obținerea capacității maxime de performanță la o dată prognozată, conform concursului de obiectiv.

Cercetarea mea prevedea un concept de modernizare a activității de instruire și pregătire a înotătorilor în primii ani de antrenament sportiv.

1.6.4. Organizarea cercetării

Perfecționând sistemul de acționare, folosind metodele cele mai eficiente și modificând raporturile componentelor sale, mi s-a oferit posibilitatea, ca, plecând de la obiectivele concrete să adopt o strategie bazată pe un plan de acțiune. Acesta, construit pe interacțiunea legilor obiective cu conexiunile logice, a făcut ca, într-un timp relativ scurt, să obțin rezultate bune.

1.6.4.1. Formele de organizare și desfășurare a cercetării au fost următoarele:

Realizarea studiului în două etape echivalente cu două macro cicluri de pregătire.

Stabilirea pe baze concrete obiective – parametrii care pot oglindi cel mai bine, prin analize comparative nivelul calitativ al muncii depuse. Dintre aceștia, unii vor urmări aspectele evidente privind creșterea și dezvoltarea copiilor în perioada de pregătire studiată, prin înregistrarea și analiza indicilor antropometrici și funcționali.

Modelarea conținutului fiecărei componente a pregătirii fizice cu accent pe dezvoltarea calităților motrice și a interelațiilor de acțiune dintre aceștia, pe parcursul pregătirii, urmărind realizarea unor noi sisteme de acționare ce cuprind seturi de exerciții cu eficiență sporită.

1.6.4.2. Periodizarea activității de cercetare

Activitatea de cercetare s-a desfășurat astfel:

Etapa I septembrie 2013 – studii asupra problematicii cercetării

Etapa II noiembrie – decembrie 2013 prima planificare

Etapa III ianuarie – aprilie 2014 a doua planificare

Etapa IV mai – iunie 2014 redactarea lucrării .

1.6.4.3. Locul de desfășurare al cercetării

Locul de desfășurare al cercetării a fost Centrul de natație UNIVERSITAT – unde s-au desfășurat, în această perioadă, antrenamentele grupei de sportivi

1.6.5. Sarcini generale ale cercetării

Sarcina mea principală a constat în a determina pe o cale experimentală eficiența metodologiei și metodicii de dezvoltare a calităților motrice, în vederea îmbunătățirii performanței sportive la copii înotători de 9-11 ani.

Educarea și dezvoltarea calităților motrice necesare înotului; îmbunătățirea calităților motrice conform modelului probelor de înot; adaptarea programului de pregătire fizică pe uscat la specificitatea biomecanicii înotului; stabilirea ritmului de dezvoltare a calităților motrice; creșterea corespunzătoare a posibilităților morfofuncționale ale organismului; alcătuirea sistemelor de acționare care au cuprins: metode, mijloace, probe de control și teste. Asamblarea tuturor datelor.

1.6.6. Metodologia cercetării

Cercetarea s-a desfășurat pe baza studierii materialului bibliografic în vederea desprinderii conținutului teoretic al problematicii temei, pe metoda de investigație prin care am observat, discutat și testat situația reală a subiecților privind comportamentul fizic, tehnic și tactic din cadrul pregătirii, urmând să-mi alcătuiesc experimentul bazat pe aplicarea antrenamentelor asupra dezvoltării/educării calităților motrice.

Capitolul II

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII

Posibilitate și realitate a dezvoltării calităților motrice în cadrul pregătirii fizice ale tinerilor înotători

Pentru a putea găsi noi căi de ridicare a nivelului de pregătire a înotătorilor, obligatoriu, trebuie să investigăm domeniul posibilităților fiziologice ale acestora de a se adapta la efort, să le stabilim limitele și să găsim soluții concrete de modificare ale lor prin sisteme de acționare.

2.1. Particularitățile vârstei de 9-11 ani

Vârsta de 9-11 ani, ca de altfel și celelalte perioade ale copilăriei, prezintă anumite caracteristici ce se reflectă în unitatea dezvoltării multilaterale a personalității, manifestată în diferite acte de conduită.

Dezvoltarea proceselor cognitive, afective, volitive, precum și dezvoltarea însușirilor personalității se realizează în cadrul unei condiționării complicate, în care surprindem pe de o parte, trăsături asemănătoare la copiii de aceeași vârstă și, pe de altă parte, însușiri individuale ce îi deosebesc pe copiii crescuți în aceleași condiții de mediu și de educație.

Cunoașterea particularităților psihice și a problemelor vârstei este o axiomă a acțiunii educaționale, ea realizându-se numai în condițiile studiului concret al copiilor de vârsta respectivă, adică 6-11 ani, în activitățile lor școlare, extrașcolare și de antrenament, raportând comportamentul la nivelul diferitelor funcții psihice și la mentalitatea specifică.

Dacă afirmăm că un copil este o ființă care crește – spre deosebire de adult, la care talia și forma sunt încheiate – înseamnă că definim copilul într-un mod prea general. De aceea este de dorit să se părăsească datele biologice și să se încerce definirea copilului după conduita lui în devenire. Totuși, ar fi o eroare să se definească copilul numai prin efortul lui de orientare către adult. În realitate, elanul copilului ca și elanul adultului de mai târziu este un elan deschis și eminamente maleabil, iar atunci când copilul îl ia pe adult ca model, o face numai pentru că nu are alt model la dispoziție.

Din acest motiv, copilăria poate fi definită ca o mișcare spre înainte, ca o îndrăzneală, ca un start spre orizonturi multiple, ca o multitudine de proiecte și o călătorie spre necunoscut. Copilăria mai poate fi considerată ca fiind vârsta speranțelor și a visurilor, iar copilul este ființa – și de fapt, singura ființa – care trăiește în ea însăși ( J. Chateau ). Dacă un copil trăiește în el însuși, aceasta se întâmplă într-un mediu închis și bine păzit de barierele cu care adultul înconjoară frageda copilărie, pentru a o apăra. Copilul nu cunoaște asprimea vieții de fiecare zi ca adultul, nici realitatea sociala, concretă. El nu cunoaște micile griji cotidiene și nici valoarea timpului. Din acest motiv despărțirea de copilărie aduce regrete și nostalgie.

De aceea ne punem întrebarea dacă totuși copilul sportiv este un instabil visător, pus pe șotii și pe joacă, zburdalnic și relativ iresponsabil față de spațiul și timpul în care coexistă. Răspunsul ar fi: copilul sportiv poate fi un candidat precoce la viața adultă. El se poate juca și visa, dar nu în sala de antrenament sau în bazinul de înot, unde aparatura existentă și mediul ambiant îi desconspiră stângăciile în mod deschis și brutal. De aceea copilul sportiv poate descoperi de timpuriu și cu folos vocația muncii serioase, tenace. El devine mai repede decât alți copii un muncitor serios și perseverent. El poate deveni un candidat precoce la suferința zilnică, măruntă sau totală, în vederea bucuriilor viitoare. El învață să renunțe conștient la jocul din fața blocului sau din curte, pentru o performanță incertă, dar posibilă.

Copilul sportiv devine călit, rezistent, perseverent și tenace mai devreme decât alții, dar nu mai devreme decât trebuie. Ne putem întreba dacă copilul sportiv nu este frustrat de copilăria sa, trecând în goană, accelerat, peste vârsta candorii și a jocului lipsit de griji. Răspunsul ar fi: copilul sportiv trăiește același tumult al copilăriei, întrecerile din sălile de concurs fiind mai temeinice și mai serioase, mai consistente, mai puțin anonime și efemere ca cele purtate în stradă, în recreație sau în parc. Întrecerile sportive nu le neagă pe acestea, nu le exclud, ci le completează și le înnobilează, dându-le o strălucire aparte.

Ne-am mai putea întreba: oare copilul sportiv nu se desparte mai repede de copilărie decât copilul obișnuit? Consider că nu, deoarece el trăiește, grație unei maturizări precoce, acea tinerețe perpetuă pe care o aduce cu sine jocul competitiv, care conservă spiritul și trupul. Altfel nu ne-am putea explica faptul că fenomenul sportiv atrage omenirea ca un miracol.

Am arătat că vârsta de 7-8 ani se încadrează în vârsta școlară mică, care este numită și a treia copilărie, putem spune că este vârsta uceniciilor școlare și sportive. Ea se caracterizează prin faptul că dezvoltarea psihică are loc sub influența foarte puternică a vieții școlare, iar în paralel, la copiii care fac sport, a activității sportive organizate. Această perioadă, care se desfășoară în linii mari de la 6 ani până la vârsta pubertății, este denumită și “universul primei socializări” (R. Nucchielli), fiind considerate ca un lung palier în procesul dezvoltării. Este ultima perioadă a copilăriei, ceea ce o face să se caracterizeze prin descreșterea treptată a unor trăsături proprii acesteia și prin apariția unei atitudini mai controlate, mai mature față de lumea nemijlocită apropiată. Creșterea spre sfârșitul perioadei se încetinește, iar sistemul nervos devine mai stabil, descoperirile fundamentale sunt terminate și viața copilului ia un ritm analog celui al vieții adulte. Copilul străbate acum o zonă de calm pe care psihanaliștii o denumesc “perioada de latență”. Ar fi însă o eroare dacă am considera ca acești ani nu aduc nici o transformare importantă: dimpotrivă, aceasta este vârsta marilor achiziții intelectuale și fizice, în special a primei “socializări”, a primilor pași făcuți în afara familiei, într-un mediu nou, vast, necunoscut, care este școala, iar în paralel, în mediul sportiv.

În această a treia copilărie este evidentă intensificarea proceselor de osificare, mai ales în anumite părți ale organismului. În condiții educative corespunzătoare se dezvoltă mult precizia și armonia mișcărilor. Copilul devine vioi și sprinten. Forța musculară și implicit puterea crește în mod deosebit. La această vârstă copilul simte plăcerea antrenamentului, a exercițiului fizic. Aceasta este de altfel și vârsta selecției primare în cele mai multe discipline sportive și deci și în înot.

Vârsta celei de a treia copilării se caracterizează prin anumite particularități psihice, a căror cunoaștere de către antrenor devine necesară pentru abordarea unor sarcini de antrenament sau educative în directă concordanță cu posibilitățile psihofizice reale ale copilului.

Dacă între vârsta de 8-9 ani copilul se află într-o fază de expansiune și extrovertire, caracterizându-l rapiditatea, o atitudine manifest euforică și folosirea frecventă în vocabular a superlativelor, a exagerărilor, fiind o perioadă de intensă lărgire a orizontului mental, de curiozitate a copilului față de tot felul de probleme, mai târziu însă la 9-11 ani caracterul expansiv al conduitei se mai atenuează și copilul devine mai meditativ. Este perioada optimă pentru stimularea preocupărilor față de cel care este mai stabil, mai puțin împrăștiat. Trebuie reținut faptul că la această vârstă copilul nu trece cu ușurință de la o activitate la alta și devine mai ordonat, începând să simtă necesitatea planificării timpului și a activităților pe care trebuie să le desfășoare.

Deoarece crește mult spiritul critic și disponibilitatea afectivă, copilul devine mai atent la particularitățile de ansamblu ale celor ce se ocupă de ele. Este perioada în care pe acest plan, face aprecieri și constatări destul de nuanțate.

La vârsta de 10 ani sociabilitatea este oarecum dezvoltată. Diferențele individuale pe acest plan i-au determinat pe unii psihologi să considere sociabilitatea ca fiind o capacitate și nu exclusiv o trăsătură formată. De altfel, la acest nivel al dezvoltării personalității umane există numeroase trăsături de caracter.

Trebuie reținut că în jurul vârstei de 8 ani începe să se manifeste independența gândirii, iar pe la 9-10 ani suplețea ei și , legat de aceasta, se pun bazele spiritului critic al gândirii. Din punct de vedere al randamentului intelectual există multe diferențe individuale de care antrenorul trebuie să țină seama. Sunt copii care deși nu obțin rezultate școlare bune, au multe cunoștințe și interese cognitive accentuate, dar învață pe apucate, sunt foarte isteți, dar nu “tocesc”. Alții sunt serioși, dotați, dar nu știu să își valorifice cunoștințele. În orice caz nu este permis ca în cadrul procesului de antrenament să se vehiculeze prea mult noțiuni legate de gândirea copilului, de genul: “ești căpos”, “ești cam tare de cap”, și nici să fie lăudat peste măsura cel isteț, pentru a nu crea surse inutile de tensiuni și conflicte afective de grup.

Copilul trăiește la această vârstă, pe rând, în “trei lumi” diferite: una este aceea a familiei, colorată încă de afectivitatea primei copilării; alta a școlii, încărcată cu toate promisiunile viitorului și la fel de importantă, a treia, lumea sportivă, a gazonului, a sălii și a terenului de sport, a bazinului de înot în cazul nostru, cu bucurii și decepții inerente oricărui început. Dacă aceste medii se completează și se susțin, ele îmbogățesc pe copil cu o experiență motrică și spirituală de viață. De regulă, însă divergențele care apar între aceste medii sunt destul de frecvente. Ele pot fi sociale, intelectuale, religioase, motivaționale, iar dacă sunt puternice pot constitui o sursă de incertitudine și de neliniște pentru copil. Ideal ar fi ca familia, școala și activitatea sportivă să rămână trei lumi prietene, dar distincte, astfel încât fiecare să poată oferi un anumit refugiu copilului sportiv.

Din punct de vedere al relațiilor care se stabilesc între copii, putem afirma că la vârsta de 9-10 ani “ceata” reprezintă un cadru specific manifestărilor sociale, fiecare grup constituit fiind definit și diferențiat în raport cu grupul de același sex. În grupurile de băieți sunt apreciate forța, acțiunea și curajul, iar la cele de fete valorile adoptate sunt grația, gingășia, drăgălășenia sau chiar timiditatea.

În această perioadă, se dezvoltă spiritul de observație ca formă de percepție superioară. Observația, fiind subordonată unui anumit scop, este analitică, sistematică și are intenționalitate inclusă în fiecare din etapele și momentele ei. Observația vizează nu numai obiectele și particularitățile lor ci și procesele și schimbările, relațiile de interdependența corpurilor, formelor, fenomenelor, mișcărilor, etc..

În a treia copilărie, observația cunoaște sub influența procesului instructiv-educativ, un larg progres, fapt ce se manifestă prin dezvoltarea de pildă a mobilității capacității de a observa. Având în vedere acestea, copilul sportiv înțelege și imită tehnica mișcărilor în sine și totodată reușește să le reproducă fidel. Dar toate acestea trebuie să se facă pe fondul jocului, pentru că în această perioadă interesul pentru joc rămâne încă viu.

Jocurile cu reguli, în care se creează condiții de competiție, capătă pentru copii un interes aparte. În orice joc este evidentă tendința complicării sarcinilor individuale, a creării condițiilor de punere în evidență a abilității, curajului, performanței.

Astfel, la înot se poate acționa în această perioadă în special pentru însușirea corectă a tehnicii celor patru procedee de înot și în ceea ce privește calitățile motrice în special pentru dezvoltarea vitezei pe distanțe scurte și a rezistenței aerobe. În această perioadă spiritul competitiv al copiilor este foarte viu, și doresc în orice moment concursul, întrecerea, doresc succesul. Pentru aceasta chiar în lecțiile de antrenament sunt bine venite, la această vârstă, întrecerile sub formă de ștafetă sau individual, pentru ca micii sportivi să participe cu mai mare plăcere la efortul pe care-l necesită lecția de antrenament.

Iată de ce antrenorului care lucrează la acest nivel III îi revine sarcina de a cunoaște principalele probleme care însoțesc vârsta copilăriei, pentru a crea premise favorabile în instruirea micilor “ucenici” în tainele performanței sportive.

2.2. VITEZA – CALITATE MOTRICĂ

Viteza este una din calitățile motrice ale cărei definiții sunt controversate, unii autori mergând până la excluderea ei din rândul acestora, considerând-o rezistență de scurtă durată.

Analizând însă mai profund modul de efectuare a actelor și acțiunilor motrice, constatăm că una din componentele temporale este tocmai rapiditatea cu care se execută. Din acest motiv putem exprima execuția în termeni calitativi (foarte repede, rapid, lent, foarte lent – în general ceea ce se cunoaște sub numele de tempo) și cantitativi (durată). Cal mai des, mișcările sunt apreciate simultan după caracteristicile spațiale și temporale, făcându-se raportul dintre durată și lucrul mecanic efectuat.

N.G. Ozolin definește viteza ca fiind „capacitatea de a executa rapid mișcarea”. V.M. Zațiorski, – „capacitatea de a efectua acțiunile într-un timp minim pentru condițiile respective”. A. Demeter – „ capacitatea omului de a executa o mișcare cu rapiditate și frecvență mare”.

Rezultă deci că, în definirea vitezei nu sunt deosebiri semnificative, majoritatea specialiștilor caracterizând viteza prin iuțeala (rapiditatea) cu care se efectuează acțiunile motrice în structurile și combinările cele mai diverse. De regulă, în cadrul fiecărei acțiuni motrice întâlnim viteza sub forma combinării principalelor sale forme de manifestare, una dintre ele având ponderea cea mai mare în efectuarea acțiunii. Așa de exemplu, în cazul alergării pe 100 m plat evidențiem prezența vitezei în următoarele combinări: viteză de reacție – reacția la start, desprinderea din bloc-starturi; viteza de execuție – avântarea coapsei; viteza de repetiție – frecvența pașilor etc.

Cu toate că performanța este corolarul cu care se efectuează actul motric integral, din punct de vedere al stabilirii mijloacelor și metodelor de pregătire sportivă și al selecției, formele elementare de manifestare ale vitezei sunt concludente.

Dealtfel, în unele ramuri sportive interesează în principal doar una dintre aceste forme (baschet, tenis etc).

Un alt aspect – important din punct de vedere al cunoașterii implicațiilor acestei calități în randamentul sportiv – viteza este specifică, transferul pozitiv realizându-se într-un grup limitat de acțiuni, în general în cadrul acțiunilor cu structuri asemănătoare din punct de vedere al coordonării. Rezultă deci, că la aceeași persoană nu se constată o corelare între viteza manifestată în mișcări diferite din punct de vedere al coordonării, în unele putându-se manifesta rapid, iar în altele lent (Zațiorski).

De asemenea, se știe că acest transfer este invers proporțional cu gradul de pregătire fizică, la persoanele cu pregătire fizică slabă acest transfer fiind mult mai evident, de unde și concluzia că la sportivii începători trebuie insistat pe dezvoltarea acestei calități.

Viteza se măsoară apreciind:

durata necesară apariției reacției motrice, timpul consumat de la emiterea semnalului până la reacția de răspuns (timpul de latență);

viteza acțiunii singulare;

frecvența maximă a mișcărilor, determinată la nivelul unei singure articulații, mișcările fiind executate cu amplitudine maximă și rezistență minimă, într-un anumit interval de timp (A. Demeter).

Prin modul în care se realizează, viteza poate fi uniformă sau neuniformă.

Modificarea vitezei (creșterea până la atingerea valorii maxime sau intermediare se numește accelerație, scăderea treptată a vitezei se numește decelerație) este specifică efectuării mișcărilor; în prea puține cazuri se menține o viteză uniformă a mișcărilor. Specific efectuării corecte a exercițiilor fizice este cursivitatea execuției, cu treceri line de la o secvență la alta. Efectuarea cu bruschețe, fără a păstra un ritm optim de lucru, denotă că exercițiul nu este bine însușit.

Priceperea executanților de a menține o viteză optimă de execuție se întâlnește în literatură sub numele de simțul vitezei, corelat în bună măsură cu simțul ritmului și simțul tempoului.

Viteza, sub diferitele sale forme de manifestare este o calitate motrică deosebit de importantă în toate ramurile de sport, în care este implicată ca atare, sau în combinație cu alte calități (rezistență, forță, etc.) ea determinând, în numeroase cazuri, succesul.

Totuși, trebuie înțeles că nu în toate cazurile viteza maximă este importantă, ci viteza optimă de execuție.

Cercetările efectuate și experiența practică au demonstrat că viteza este puternic determinată genetic, depinzând deci, foarte mult de zestrea ereditară a subiecților; acesta însă nu trebuie să ducă la accepțiunea că viteza nu poate fi dezvoltată, ci din contră, viteza se poate dezvolta (este adevărat destul de puțin) prin antrenament special, dar și prin dezvoltarea altor calități care favorizează manifestarea vitezei maxime.

Viteza este în principal o caracteristică (calitate) spațio-temporală a mișcărilor, care nu poate fi discutată fără a face referiri și la alte caracteristici temporale ale mișcărilor, cum sunt: tempoul și ritmul.

Tempoul reprezintă densitatea mișcărilor pe unitate de timp (număr de pași/sec., număr de acțiuni/repriză, la jocuri și sporturi de luptă, etc.). Deși este strâns legată de tempo, totuși viteza poate fi diferită (de exemplu, viteza de deplasare este diferită față de frecvența de alergare, deși există o relație precisă între lungimea pașilor și frecvență acestora).

Tempoul mișcărilor depinde de masa corpului, segmentelor aflate în mișcare și de momentele de inerție (de exemplu, mișcarea unui braț poate avea un tempo mai crescut decât mișcarea trunchiului sau a întregului corp).

Tempoul reprezintă o caracteristică importantă în direcția stabilirii intensității efortului și implicit a gradului de solicitate a organismului de către un anumit exercițiu fizic. Precizarea tempourilor de execuție reprezintă o măsură metodică indispensabilă în dozarea exercițiilor fizice, adică în stabilirea intensității activității.

Eforturile de viteză sunt caracterizate în funcție de durata lor, de intensitate maximală și submaximală, având un loc bine precizat în educație fizică și mai ales în antrenamentul sportiv.

Ritmul este o noțiune folosită pentru a caracteriza cele mai diferite fenomene și desfășurarea lor în timp. Astfel, se vorbește de ritmuri biologice, astronomice, de tip circadian (zilnic), hebdomar (săptămânal), lunar, anual, de ritm muzical, al mișcărilor și altele.

Ritmul are caracteristică principală periodicitatea repetării fenomenului, succesiunea intervalelor de timp și accentele rezultate din desfășurarea lui. Ritmul mișcării definește efectuarea unui efort în timp și spațiu, precum și raportul dintre aceste două mărimi.

Ritmul este prezent în efectuarea oricărui act, acțiune și activitatea motrică, fiind o componentă temporală strâns legată de viteză dar și de coordonare, precizie, abilitatea, etc. De exemplu, efectuarea într-un ritm adecvat cu viteză optimă a unui exercițiu de gimnastică sau a oricărui procedeu tehnic determină cursivitatea și eficiența mișcării respective.

2.2.1. Factorii care condiționează viteza

Factorii care determină o bună viteză sunt numeroși și în același timp variați. Aceștia sunt de natură genetică, (biologică, psihologică – zestrea ereditară) și pedagogică. În ce privește substratul biologic al vitezei desprindem factori morfologici, funcționali și unii de natură biochimică-metabolică corelați cu factorii psihologici (calitatea analizatorilor, atenția, tenacitatea, consecvența, tipul de sistem nervos, etc.). În ce privește factorii biologici, unii sunt de natură nervoasă și alții sunt proprii mușchilor (anatomic, funcțional). Dintre aceștia mai importanți sunt:

mobilitatea desfășurării proceselor nervoase, viteza alternării proceselor de excitație cu cele de inhibiție, precum și intensitatea acestora;

timpul de latență sau de reacție care, la rândul său depinde de calitatea nervului, a mușchiului și a sinapsei;

viteza de conducere a influxului nervos (aferent și eferent) prin rețeaua nervoasă;

viteza de contracție a în urma excitației nervoase;

forța mușchiului cate intră în contracție;

lungimea segmentelor implicate în activitate, mobilitatea articulară și elasticitatea musculară;

capacitatea de coordonare a grupelor musculare;

tipul fibrei din care este alcătuit mușchiul, fibre albe F.T. (Fast-Twitch glycolitic fibers-fibre rapide) sau roșii, S. T. (Slow-Twintch oxidative fibers-fibre lente) sau albe;

bogăția de compuși macroergici a fibrei musculare (CP și ATP).

Factorii amintiți cunosc o îmbunătățire, ca urmare a procesului de antrenament sportiv sau de educație fizică.

De pildă, în urma pregătirii speciale de viteză scade cronaxia îmbunătățindu-se excitabilitatea neuromusculară și se scurtează perioada de latență; de asemenea, cresc rezervele de compuși energetici care stau la baza eforturilor de viteză.

Coyl și colaboratorii (1974), Karlson și colaboratorii (1975), au arătat că rapiditatea contracției unui mușchi este cu atât mai mare cu cât posedă mai multe fibre albe (F. T.). Aceste fibre sunt bogate în compuși macroergici (creatin-fosfat CF și acid adenozintrifosforic ATP), precum și în glicogen, posedând în mod firesc și enzimele necesare producerii energiei anaerobe.

Opuse acestora sunt fibrele roșii (S.T.) care conțin mioglobină, glicogen și în aceeași măsură enzime pentru producția aerobă de energie.

Fibrele rapide (F.T.) precum și fibrele lente (S.T.) se deosebesc nu numai structural, ci și din punct de vedere al enzimei miozin-atepazei care este în cantitate mai mare, cu cât durata contracției este mai mică.

După cantitatea de sarcoplasmă, mioglobină („hemoglobina musculară“), rezerva de oxigen, avem următoarele tipuri de fibre musculare:

fibre roșii, cu un conținut mai ridicat în mioglobină, cu contracții lente (peste 3,5 ms), puternice, funcționând aproape continuu și obosind greu (mușchii antigravitaționali, cu metabolism preponderent oxidativ);

fibre albe, cu numeroase miofibrile, mai sărace în mioglobină; au contracții rapide (sub 3,5 m/s) și obosesc ușor. Au metabolism preponderent glicolitic, anaerob.

Nu există mușchi alcătuit doar din fibre roșii sau albe, dar există mușchi constituiți predominant din fibre roșii sau albe. Astfel, extensorii au în special fibre roșii, iar flexorii mai multe fibre albe.

La om a fost evidențiat un al treilea tip de fibre: intermediar, rozalii. Este posibil ca, extrapolând, să admitem că acestea ar sta la originea celorlalte.

Adică, într-un stadiu ontogenetic, când mușchii încă nu s-au separat în flexori sau extensori, toți mușchii scheletici să fi conținut doar fibre rozalii. Pe măsura stabilizării unui anumit regim de funcționare și de metabolism, fibrele evoluează spre unul dintre aceste tipuri.

Proprietățile fibrelor musculare

Tipul de inervație este răspunzător pentru rata metabolică a unei fibre musculare, prin rolul trofic pe care-l joacă neuronul pentru mușchi. Prin inversarea inervației unei fibre roșii, aceasta dobândește un comportament de fibră albă; procesul invers este mai puțin pregnant, ca urmare a unei atare autonomii a fibrelor albe vis a vis de inervație.

Sportivii cu aptitudini de viteză, cum sunt sprinterii pe 100m și 200m posedă un procent mai ridicat de fibre albe decât alergătorii pe distanțe lungi (fond). Prin antrenamente speciale, pentru dezvoltarea vitezei, detentei sau forței, s-a constatat o îngroșare, în general a fibrelor musculare, care devin astfel mai puternice, crescându-le forța de contracție cu aproximativ 25%.

Fl. Ulmeanu a înregistrat scăderea cronaxia nervilor motori și mușchilor care au efectuat un antrenament de viteză timp de mai multe luni demonstrând astfel posibilitatea îmbunătățirii vitezei prin antrenamentele special concepute în această direcție.

Chiel (1975), a constat că într-un efort specific unei curse de 100m sporește capacitatea de absorbție a oxigenului cu aproape 90%.

În altă ordine de idei, amintim că lungimea pârghiilor segmentelor corpului și înălțimea au o influență decisivă asupra vitezei (segmentele scurte favorizează o viteză mai mare). De asemenea, în toate cazurile, în funcție de dimensiunile corporale, persoanele de sex masculin au o mai bună viteză decât cele de sex feminin.

Evoluția vitezei în ontogeneză este diferită la bărbați și la femei; de asemenea, posibilitățile de dezvoltare ale sale.

Începând de la vârsta de 10 ani se poate acționa sistematic pentru dezvoltarea tuturor formelor de manifestare a vitezei și efectul acționării sistematice scade treptat până la vârsta maturizării definitive (20-22 ani la băieți și până la 18-19 ani la fete). Prin cercetarea unui lot de copii de 10 ani, sportivi și nesportivi s-a evidențiat faptul că fetele sunt capabile să dezvolte în medie o viteză de deplasare mai bună decât cea a băieților cu 0,3 sec. De asemenea, s-au înregistrat progrese nete ale copiilor sportivi față de nesportivi. Începând însă de la 11 ani, când băieții le egalează pe fete, progresul primilor este superior pentru tot restul vieții.

Revenind la proporția de fibre albe și fibre roșii, unii autori consideră că prin antrenamentul special de viteză crește numărul de fibre albe ale mușchiului. Alți specialiști însă consideră că proporția fibrelor albe și roșii este determinată genetic și că prin antrenament se produce doar îngroșarea acestora, care determină implicit și creșterea vitezei.

Cercetările actuale, prin utilizarea biopsiei musculare și a altor metode vor lămuri această problemă. Concluzia care se desprinde este că viteza poate fi dezvoltată într-o oarecare măsură dacă sunt disponibilități și dacă se aplică o metodologie adecvată.

Performanțele în domeniul vitezei sunt în mare măsură condiționate de nivelul forței musculare (îndeosebi explozive) și de capacitatea de coordonare sau ușurința în efectuarea acțiunii motrice respective.

Astfel, o creștere a forței va determina și o creștere a vitezei (mai ales de reacție); în cazul efectuării mișcărilor fără o îngreuiere sau cu încărcături ușoare și medii, mărimea vitezei depinde de nivelul forței. Dacă se lucrează cu viteză maximă de execuție în condițiile efectuării mișcărilor fără îngreuieri, aceasta nu se va îmbunătăți. În cazul utilizării mișcărilor cu îngreuieri (exerciții cu încărcături mici, medii, mari), vom avea ca rezultat creșterea și a forței și a vitezei, în toate condițiile.

Antrenamentul de forță efectuat pentru dezvoltarea vitezei are două sarcini fundamentale:

creșterea forței maxime;

dezvoltarea capacității de a manifesta o forță mare în condițiile mișcărilor rapide (forță-viteză);

Specifică pentru viteză este a doua sarcină, care însă se realizează numai cu sprijinul (pe baza) forței maxime.

O serie de autori au demonstrat că prin lucrul de forță, care duce la mărirea secțiunii transversale a mușchiului, se realizează și disponibilități de a efectua un număr mai mare de repetări. Acestea favorizează alunecarea actinei și miozinei, ceea ce are ca rezultat în final mărirea vitezei de contracție.

Tensiunea musculară este determinată de numărul de punți transversale care acționează între miofilamente, valorile maxime ale tensiunii fiind între 90% și 110% din lungimea de repaus a mușchiului. W. Hasselbach consideră că viteza de scurtare a mușchiului este determinată de numărul punților transversale.

Dezvoltarea forței de impulsie (explozive) la alergătorii de sprint are efecte favorabile asupra lungimii pașilor și frecvenței acestora. Dacă impulsul în faza de sprijin este mai mare, crește lungimea pasului și se scurtează timpul de sprijin determinând creșterea semnificativă a tempoului. Greh (1972), exemplifică astfel: un alergător (sprinter pe 100m) cu o greutate de 70 kg efectuează cu piciorul de sprijin o impulsie medie de 45,5 kgm/sec., revenind pentru fiecare zecime de secundă o forță medie de 4,55 kg; pentru a obține o îmbunătățire a timpului de alergare cu 0,1 sec., alergătorul trebuie să-și mărească forța de impulsie la fiecare pas cu 7 kgm/sec.

Alte aspecte importante privind bazele metodice ale dezvoltării vitezei la sportivi se desprind din analiza proceselor biochimice care stau la baza eforturilor de viteză. Așa cum aminteam anterior, viteza este determinată de resursele energetice existente la nivelul mușchiului și viteza de mobilizare a acestora, durata menținerii acesteia fiind în strânsă corelație cu tipul de energie consumată.

În eforturile până la 10 sec. (alergare pe 100 m, aruncarea greutății, etc), care necesită o mobilizare energetică masivă (turnover), se epuizează fosfații energetici ATP și CP. Această activitate nu depinde de aportul de oxigen și nici nu produce cantități detectabile de acid lactic, deci nu depinde de aportul de ATP furnizat prin glicoliză anaerobă. Dacă efortul se menține până la 50 sec. și peste, limită care constituie și momentul optimal al glicolizei anaerobe, se constată și producerea de mari cantități de acid lactic, coprodus final al acestui tip de glicoliză.

Concentrațiile maxime de lactat (25-30 mmoli.kg în mușchi și 20-25 mmoli/l în sânge) au fost măsurate la subiecții care au prestat eforturi de alergare, înot sau patinaj și au avut ca rezultat scăderea valorilor pH-ului în mușchi (6,3-6,4) și în sângele arterial (6,8-6,9). Condițiile acide nu pot fi compensate de sistemele tampon existente în sânge, ceea ce duce la scăderea intensității efortului sau chiar încetarea acestuia, ca urmare a inhibării enzimelor glicolitice prin feed-back metabolic.

Activitățile fizice de scurtă durată, cum sunt cele de viteză determină o creștere a activității enzimelor celulare implicate în glicoliză. Sportivii antrenați special pentru efortul anaerob pot tolera concentrații mari de acid lactic comparativ cu persoanele ne-antrenate. Mușchiul scheletic este, de asemenea, adaptat special prin posesia echipamentului enzimatic necesar metabolizării lactatului. Hermansen și Waage (1980) evidențiază că numai 10% din lactatul care dispare din mușchi în pauzele de refacere după eforturi maximale poate fi pus pe seama difuziunii sale în sângele circulant. De aceea, se presupune că o mare parte din lactatul produs în timpul efortului maximal este transformat în glicogen la nivelul mușchilor, care dispun și de enzimele necesare (glicogen, sintetază). O mică parte din lactat este transformat în piruvitat care la rândul să este degradat în CO2 și HO2.

Creșterea concentrației enzimelor, ca urmare a efortului fizic, nu are loc numai în mușchi, semnalizându-se creșteri semnificative și la nivelul ficatului la persoanele antrenate față de cele ne-antrenate.

Prin antrenamente speciale (durata efortului, pauze, încărcături) se pot mări rezervele de fosfați energetici, în special CP și de glicogen, fapt care permite împingerea eforturilor de viteză (viteză prelungită) peste 60 sec. În paralel, crește activitatea enzimelor cuprinse în desfășurarea acestui proces. Autorii polonezi consideră că eforturile de viteză pot fi împinse până la apoape 2 minute.

2.4.2. Formele de manifestare a vitezei

Realizarea actelor și acțiunilor motrice implică, cu ponderi diferite, mai multe forme de manifestare a vitezei. Cele mai importante forme de manifestare sunt:

Viteza de reacție (sau mai corect spus timp de latență) constă în rapiditatea cu care un subiect răspunde la excitanți de diferite naturi (vizuali, auditivi, tactili, etc). După Zațiorski, Matveev, viteza de reacție are cinci componente:

apariția excitației în receptor, ce presupune un proces de codificare a semnalului pentru a putea fi transmis în verigile nervoase următoare;

transmiterea excitației codificate prin receptorul senzitiv către verigile corespunzătoare ale sistemului nervos;

analiza semnalului de către centrii nervoși și re-codificarea acestuia în vederea transmiterii pe căile motorii;

transmiterea semnalului prin căile motorii;

excitarea mușchiului care prin contracție materializează reacția de răspuns sub forma lucrului mecanic.

Se consideră că cea de-a treia componentă consumă cel mai mult timp din perioada de latență. Putem aprecia, deci, că viteza de reacție depinde, în final, de calitatea fiecăreia dintre componentele respective, precum și de mai multe aspecte psihologice.

Viteza de reacție este influențată în probele de sprint de tensiunea psihică premergătoare startului, ceea ce demonstrează că fondul psihologic, pregătirea pentru probă asigură rezultate mai bune ale timpului de reacție.

Viteza de reacție (la semnale vizuale) înregistrează valori diferite în funcție de vârstă, după o dinamică ascendentă, începând cu 8-10 ani până la 20-30 ani, când se ating valori maxime, după care începe să scadă treptat.

Se consideră de către unii autori că reacțiile la semnale optice sunt puțin mai lente decât cele la semnale acustice, dar este posibil ca un sportiv să reacționeze mai rapid la semnale vizuale decât la cele sonore.

Datele literaturii de specialitate evidențiază că timpul de reacție este diferit în cazul în care se utilizează semnale variate. Astfel, la semnalul luminos, timpul de latență este de 180 msec.; la semnalul sonor, 150msec.; în cazul unui excitant tactil 140 msec.; la durere 800 msec,etc.

Reacțiile la diferite semnale sonore pot fi simple sau complexe.

Reacția simplă constă dintr-un răspuns corect la semnal dinainte cunoscut, care apare însă inopinant (de exemplu, pocnetul pistolului la start). Acest tip de reacție este deosebit de important nu numai în sport, ci și în viața de zi cu zi (conducerea automobilului). Se consideră că oamenii care au o bună reacție simplă sunt mai rapizi și în alte situații. Efectuarea exercițiilor de viteză îmbunătățește viteza de reacție simplă, fenomen care însă nu se petrece și în sens invers.

Dezvoltarea vitezei de reacție simplă este deosebit de importantă la sportivi, deoarece chiar câteva sutimi sau zecimi de secundă pot condiționa obținerea unui rezultat bun, a unui loc pe podium.

Reacția complexă se manifestă în două situații tipice: reacția la obiecte sau segmente ale corpului în deplasare și reacție la alegere. Acest tip de reacții se întâlnesc, cu pondere mare, în special în cadrul jocurilor sportive și al sporturilor de luptă.

De exemplu în primul caz, un jucător de volei care efectuează o preluare a mingii din serviciu, trebuie să întreprindă următoarele acțiuni: să urmărească mingea; să aprecieze direcția și viteza de zbor; să aleagă planul de acțiune; să înceapă realizarea planului. Aceste elemente, care intră în componența perioadei de latență, se realizează în condiții în care, de multe ori, după efectuarea serviciului, sau a loviturii de atac, mingea zboară cu viteze de peste 30 m/sec.

În cel de-al doilea caz, subiectul trebuie să aleagă un răspuns posibil dintr-o serie, în funcție de comportamentul partenerului său sau de mediul înconjurător. La sportivii de performanță reacția la alegere este atât de rapidă, încât se apropie de reacția simplă, fiind prezentă chiar de la mișcările pregătitoare ale adversarului. Din punct de vedere a teoriei informației, gradul de nedeterminare a informației recepționate este cauza gradului de incertitudine. Cu cât numărul variantelor de răspuns este mai mare, cu atât gradul de nedeterminare a informației este mai mare. Măsura nederminării se numește entropie. În general, în numeroase domenii de activitate se caută ca entropia să fie cât mai mică, dacă se poate egală cu zero, cum este cazul reacției simple; în schimb în sport, mai ales în ramurile în care adversarii se întâlnesc direct și tactica are o pondere mare, se caută ca entropia să fie cât mai mare, fapt pentru care se efectuează mișcări înșelătoare, se maschează intențiile prin cele mai diferite procedee, astfel încât reacțiile adversarilor să fie cât mai mult întârziate.

Contracararea gradului de nedeterminare a informației în sport se realizează prin ceea ce este cunoscut sub numele de capacitate de anticipare. Aceasta stă la baza vitezei de decizie, componentă importantă a reacției complexe.

Pentru diferite situații prezumtive, se elaborează răspunsuri adecvate, de regulă stereotipe, bine însușite, care se declanșează în momentul apariției la adversar a primului semnal declanșator.

Viteza de decizie este o formă integrată de manifestare a vitezei, o condiție de manifestare a celorlalte tipuri de viteză.

Viteza de execuție reprezintă rapiditatea cu care se efectuează o mișcare, sau timpul scurs de la începutul până la sfârșitul mișcării ( îndreptare prin sub-balansare la bara fixă, prinderea mingii, fentă și aruncare).

Acest tip de viteză este foarte importantă în majoritatea ramurilor de sport, ciclice, aciclice și combinate intrând în relație cu alte calități motrice. În sport, viteza de execuție este în mare măsură determinată de nivelul tehnicii, sau gradul de însușire a deprinderilor, precum și de nivelul celorlalte calități motrice, în special – forța. De asemenea, viteza de execuție este determinată de viteza de reacție simplă și complexă.

Viteza de repetiție se întâlnește și sub denumirea de frecvență a mișcărilor și viteză de deplasare. Acest tip de viteză este implicit preponderent în ramurile de sport ciclice, mișcări ce se repetă într-o succesiune rapidă într-o unitate de timp. Deci, o putem defini ca: frecvența cea mai înaltă cu care se pot repeta mișcările într-un timp cât mai scurt.

Principalul factor care determină viteza de repetiție este mobilitatea proceselor nervoase, respectiv rapiditatea cu care alternează procesele de excitație cu cele de inhibiție, ce asigură, de altfel, și alternarea contracțiilor cu relaxarea. Mobilitatea proceselor nervoase este determinată de calitatea sistemului nervos, care la rândul său este puternic condiționat genetic. Aceasta conduce la concluzia că acest tip de viteză este greu de dezvoltat.

Viteza de repetiție este condiționată de tempoul de execuție și de ritm, noțiuni prezentate anterior. Cu cât tempoul și ritmul sunt mai mari, cu atât viteza este mai mare, crescând proporțional și intensitatea efortului. Din acest motiv a fost ales tempoul ca măsură a intensității sau a gradului de solicitare a organismului (în majoritatea ramurilor de sport, deoarece, de pildă, în haltere, intensitatea este dată de încărcătură).

Contracția puternică a mușchilor, urmată de o relaxare cât mai mare a acestora, este specifică sportivilor bine antrenați, cunoscându-se că relaxarea are un rol important în menținerea ritmului și tempoului pe perioade mai lungi de timp, asigurând refacerea mușchiului și o stare optimă a proceselor nervoase. În condițiile unor tempouri foarte ridicate, mușchii lucrează numai în zonele de maximă amplitudine, nereușind să realizeze scurtări complete, ceea ce creează un regim aproape izometric.

Legată de acest tip de viteză este și capacitatea de accelerare a subiectului, sau de a atinge cât mai rapid o viteză maximă, denumită de unii autori capacitatea de demaraj. În probele de sprint aceasta este influențată în mare măsură de forța membrelor inferioare și lungimea pasului, mobilitatea articulară și elasticitatea musculo-ligamentară. Se consideră că la om frecvența pașilor poate ajunge la cinci repetări pe secundă. Aceasta scade o dată cu mărirea încărcăturii și creșterea duratei efortului. În cazul în care încărcătura și durata efortului depășesc 2/3 din posibilitățile maxime, frecvența scade substanțial, de aceea acest fenomen se constituie ca regulă de bază în procesul dezvoltării vitezei de repetiție.

2.2.3. Mijloace pentru dezvoltarea vitezei

Pentru dezvoltarea vitezei se folosesc diferite exerciții și activități.

În condițiile lecției de educație fizică și orelor de activități sportive școlare acestea ar fi:

exerciții cu influență selectivă (exerciții de dezvoltare fizică generală) – întinderi, îndoiri, rotări etc executate în ritm rapid de 5-10 s. Dezvoltă viteza de execuție și viteza de repetiție, precum și simțul ritmului. Pe parcursul execuției se va mări ritmul. Se recomandă la clasele mici (I-IV);

exerciții din grupa acțiunilor de front și formații, în mod deosebit schimbările de formații, refacerea formației în alte zone ale spațiului de lucru, schimbările de direcții în deplasare, luarea unor poziții etc., efectuate la comenzi directe, comenzi date prin surprindere, la comenzi inverse. Se recomandă la toate clasele. Influențează favorabil viteza de reacție și viteza de execuție, precum și concentrarea atenției.

ștafete și jocuri de mișcare care solicită atenție și reacții prompte la diferite semnale (vizuale, sonore sau tactile) dinainte stabilite sau date prin surprindere. Dezvoltă viteza de reacție, decizia, capacitatea de anticipare, viteza de repetiție. Se recomandă la toate clasele.

exerciții și jocuri cu mingea (aruncări, prinderi, loviri, evitări):

aruncări și prinderi efectuate rapid;

loviri cu mingea și evitarea lovirii;

prinderea unor mingii sau a unor obiecte aruncate în sus;

prinderea unor mingii ricoșate din zid (cu fața sau cu spatele spre cel care aruncă);

pasarea și prinderea a 2-3 mingi în diferite formații.

Dezvoltă toate formele de manifestare a vitezei în condiții complexe.

Se recomandă folosirea lor la toate clasele.

sărituri variate cu bătaie pe unul sau ambele picioare. Dezvoltă viteza de execuție și viteza în combinație cu forța. Se recomandă folosirea lor la toate clasele.

plecări (starturi) din diferite poziții (în picioare, culcat cu fața sau cu spatele spre direcția de deplasare, din alergare ușoară, pe loc etc) la comenzi directe, la comenzi date prin surprindere, prin semnale sonore sau vizuale. Dezvoltă viteza de reacție, precum și viteza de repetiție. Se recomandă folosirea lor la toate clasele.

exercițiile din școala alergării implicate în alergarea de viteză: pasul de accelerare, pasul lansat de viteză, startul de jos și lansarea de la start etc.

Dezvoltă viteza de alergare (repetiție), precum și celelalte forme de viteză. Se recomandă la toate clasele.

exerciții și activități care solicită echilibrul (restabilirea echilibrului).

Dezvoltă viteza de reacție și de execuție, perfecționează precizia proprioreceptorilor și dezvoltă simțul echilibrului. Se recomandă la toate clasele.

exerciții și acțiuni din jocurile sportive: pase rapide în doi; aruncări rapide la poartă; lovituri de atac; preluări; acțiuni de contraatac; marcaj, demarcaj; repliere rapidă; fente; angajarea pivotului; dribling cu adversar etc. Dezvoltă viteza de reacție în cadrul unor acțiuni complexe la semnale imprevizibile, precum și celelalte forme de manifestare a vitezei în condiții de solicitare diversă. De asemenea, dezvoltă capacitatea de anticipare și decizia. Sunt recomandate la clasele mai mari, după ce elevii stăpânesc mecanismele de bază ale principalelor procedee tehnice;

jocuri sportive bilaterale, realizate în condiții de viteză: reprize scurte, pe teren cu dimensiuni reduse, eliminând unele reguli, și procedee (driblingul, atac realizat prin 3 pase, atac realizat numai prin pase înainte sau acțiuni de contraatac etc.). se recomandă la clasele mari.

exerciții și acțiuni din alte ramuri sportive la care se realizează inițierea elevilor, existând condiții de practicare școli (înot, schi);

unele exerciții de forță: împingeri, tracțiuni, desprinderi, pași săriți, aruncări, exerciții speciale pentru dezvoltarea forței dinamice a diferitelor segmente etc., în condițiile manifestării rapide a eforturilor de forță. Dealtfel, studiile evidențiază largile posibilități de dezvoltare a vitezei pe calea creșterii forței.

Pentru a obține efecte pozitive în direcția dezvoltării vitezei exercițiile amintite trebuiesc cunoscute de elevi. La început se va insista ca elevii să-și consolideze structura exercițiului în condițiile executării relativ rapide a lui, apoi se va insista asupra creșterii indicilor de viteză.

2.2.4. Metode pentru dezvoltarea vitezei

Sistematizarea metodelor de dezvoltare a vitezei nu este încă realizat după criterii unitare, fiind realizat diferit, în funcție de profilul specialiștilor care încearcă să le clasifice și școlile cărora aparțin:

L.P.Matveev, A.D. Novicov și colab. (1980) clasifică metodele în funcție de principalele tipuri și anume:

procedee metodice pentru dezvoltarea reacției motrice simple:

reacția repetată la semnale ce apar inopinat sau la schimbarea situației ambiante;

reacții repetate în situații normale (exersare analitică-secvențe de mișcare ușurate);

metoda senzomotorie – urmărește dezvoltarea capacității de a distinge intervale scurte de timp (zecimi de secundă)între acțiunile motrice.

procedee metodice pentru dezvoltarea vitezei de reacție complexă:

reacții la un obiect în mișcare prin apariția neașteptată a obiectului, reducerea distanței obiectului față de subiect;

reacții cu alegerea unui răspuns, în funcție de acțiunile partenerului sau modificarea mediului ambiant (se aplică principiul de la simplu la complex).

metodele pentru dezvoltarea vitezei de execuție a mișcărilor:

metoda exersării (a exercițiului repetat) se aplică în două variante:

prin creșterea treptată a tempoului de lucru până la atingerea vitezei maxime;

repetarea exercițiului în tempo variat (alternarea tempourilor);

metoda jocului;

metoda competițională.

Ozolin (1972) sistematizează metodele pentru dezvoltarea vitezei astfel:

metoda exercițiului „din mers”: parcurgerea unei distanțe în viteză maximă după un prealabil (alergare lansată);

metoda alternativă: creșterea vitezei, atingerea celei maxime și apoi descreșterea acesteia;

metoda „handicapului”;

metoda ștafetelor și jocurilor;

metoda întrecerii;

metoda repetărilor în tempouri submaximale, maximale și supramaximale.

Alți autori prezintă mai detaliat metodele și procedeele metodice pentru dezvoltarea vitezei, în funcție de forma de manifestare ce se vrea influențată.

Viteza, în funcție de durata efortului, se manifestă după o curbă descendentă pe măsura creșterii timpului de lucru.

După cum se poate vedea, o metodă propriu-zisă se folosește pentru dezvoltarea mai multor forme de manifestare a vitezei, însă cu unele note specifice:

Metode pentru dezvoltarea vitezei de reacție simplă:

metoda repetărilor (globale și pe părți, fracționată);

metoda întrecerii;

metoda senzoriomotrică, de dezvoltare a capacității de percepere a timpului (formarea simțului tempoului și a ritmului).

Metode pentru dezvoltarea vitezei de reacție complexă:

metoda repetărilor cu reacții la obiecte în mișcare, alegerea reacțiilor în funcție de valoarea stimulilor;

metoda jocului;

metoda întrecerii.

Metode pentru dezvoltarea vitezei de repetiție:

metoda repetărilor în tempo maxim;

metoda repetărilor în tempouri alternate (submaximale, maximale și revenire la cele submaximale – accelerație până la viteza maximă și decelerație);

metoda jocului;

metoda întrecerii.

Prezentarea acestor clasificări trebuie să ducă la concluzia că utilizarea metodelor sau procedeelor metodice se face în „sistem”, în funcție de cerințele fiecărei ramuri de sport, ale particularităților de vârstă, sex, nivel de pregătire. Combinarea acestora, precum și respectarea regulilor de aplicare, depind de măiestria pedagogică a fiecărui profesor sau antrenor.

2.2.5. Aspecte metodice privind dezvoltarea vitezei

Alergarea nu se învață, ci se perfecționează, având în vedere că mișcările sunt naturale și cunoscute.

În procesul predării tehnicii de alergare, se urmărește corectitudinea în mișcări și creșterea eficienței alergării, concomitent cu dezvoltarea celorlalte calități motrice. Important este ca predarea tehnicii alergării de viteză să fie precedată de exerciții din școala alergării (în prima parte a lecțiilor)

În predarea tehnicii se va urmări:

contactul cu solul să se facă pe pingea;

gambele să nu penduleze prea amplu înspre înainte;

trunchiul să se păstreze vertical sau ușor înclinat înainte;

pendularea brațelor, suficient de amplă, să degajeze umerii și să nu angreneze în mișcarea de rotație trunchiul.

Viteza maximă pe care o poate realiza un sportiv în efectuarea diferitelor acte și acțiuni motrice (procedee tehnice și acțiuni tehnico-tactice), nu depinde numai de viteza propriu-zisă pe care o posedă, ci și de alți factori, cum sunt: forța, suplețea și mobilitatea articulară, gradul de stăpânire a procedeelor tehnice și altele. Procesul dezvoltării vitezei este complex și trebuie să cuprindă și alte elemente importante, cum este nivelul de stăpânire a procedeelor tehnice sau a exercițiilor. Actele și acțiunile motrice (deprinderile și priceperile) trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

exercițiul să fie foarte bine însușit, astfel încât să favorizeze efectuarea lui cu viteză maximă (sportivul să nu se concentreze asupra detaliilor de execuție ci asupra vitezei maxime); de asemenea, să nu se utilizeze exerciții care nu favorizează manifestarea vitezei maxime;

pentru dezvoltarea vitezei, se vor prefera, exerciții specifice fiecărei ramuri sau probe sportive, din cadrul procedeelor tehnice și acțiunilor tehnico-tactice executate în condiții de întrecere, secvențe de joc, atacuri rapide, contraatacuri, combinații de 2-3 procedee tehnice, ștafete, jocuri dinamice, etc.;

durata exercițiilor să fie astfel stabilită, încât viteza să nu scadă spre sfârșitul acesteia. Timpul de execuție se stabilește în funcție de forma de viteză ce se dorește a fi dezvoltată. De obicei, se efectuează repetări pornind de la 5-6 sec. (cum sunt cele pentru perfecționarea starturilor) și se ajunge la 50-60 sec. (sau mai mult, în cazul eforturilor anaerob-aerobe) cel mai des utilizate sunt repetările de până la 30 sec.: alergările pe 30 m, 60 m, 100 m și 200 m, în atletism. Parcurgerea gamei de tipuri de viteză se realizează în principal prin „jocul” volumului și duratelor de lucru.

pauzele dintre repetări trebuie să fie suficient de mari pentru a permite revenirea funcțiilor vegetative și, în principal, recuperarea datoriei de oxigen; totuși, după cum se cunoaște, un exercițiu de viteză maximă creează pe scoarța cerebrală o zonă de excitație optimă ce favorizează efectuarea cu viteză mare a următoarelor repetări. O pauză prea lungă duce la achitarea datoriei de oxigen dar determină și estomparea excitației pe scoarță, deci în stabilirea pauzelor dintre repetări trebuie să se țină seama de acest aspect.

Refacerea funcțiilor vegetative, după efort, nu este uniformă. Imediat după efort, refacerea este foarte rapidă: 70% în prima treime; 25% în cea de-a doua și 5% în ultima treime. În pauzele dintre repetări se vor efectua exerciții care să permită menținerea excitației pe scoarță, deci odihnă activă, exerciții de respirație, etc. În funcție de tipul de viteză care se dezvoltă, pauzele pot fi cuprinse în intervalul 5-15 minute.

În cazul unui efort de 21-22 sec. (alergare pe 200 m) se apreciază că restabilirea survine după aproximativ 12 minute, ceea ce duce la concluzia că după opt minute funcțiile organismului revin în procentaj de 95%, când este posibilă efectuarea unei noi repetări:

Raportul dintre obiectiv (tipul de exercițiu), durata efortului, intensitatea și pauza, după Platonov, 1980

În dezvoltarea vitezei se pot folosi și intensități submaximale, până la 85% din capacitatea maximă. Utilizarea excesivă a intensităților maximale atrage după sine instalarea barierei de viteză, stare greu de depășit, care necesită intensități deosebite și, ca atare, se impune folosirea în lecțiile de antrenament a unor exerciții cu intensități variate.

În unele ramuri de sport cu caracter ciclic au fost elaborate tabele cu tempouri și pauzele necesare calculate în funcție de timpul record realizat de sportivi pe distanțele de concurs. În aceste condiții, dirijarea eforturilor de viteză este mult ușurată, însă nu trebuie să se omită individualizarea solicitărilor în funcție de particularitățile sportivului.

Dezvoltarea vitezei va fi prezentă cu prioritate în perioada pregătitoare, etapa competițională și în perioada competițională. Microciclurile în care se va lucra pentru dezvoltarea vitezei sunt de obicei considerate „șoc”, de maximă intensitate și se programează după microcicluri de restabilire. În cadrul acestor microcicluri se programează două până la patru lecții de viteză și tot atâtea lecții de descărcare sau compensatorii.

În sinteză, viteza îmbracă particularități impuse de fiecare ramură de sport, trebuind să se acționeze pentru dezvoltarea ei în corelație cu alți factori și calități (pregătirea tehnico-tactică, forță, mobilitatea, etc).

2.3. Considerații privind creșterea capacității de efort

Tot mai mult, activitatea practică a demonstrat că printr-o pregătire sistematică limitele performanțelor sunt ridicate de la an la an. Acest lucru se datorează fructificării la nivel superior a adaptărilor morfo-funcționale ale organismului la eforturi din ce în ce mai ridicate. Din această perspectivă trebuie privită și pregătirea fizică a micilor înotători.

Creșterea capacității de efort constituie unul dintre obiectivele principale ale procesului de antrenament. Din punct de vedere biologic, ea este condiționată de producerea în organism a unor modificări morfologice și funcționale adecvate.

Principalele transformări morfologice care stau la baza creșterii capacității de efort se referă la modificările structurii și dimensiunilor organelor limitatoare ale capacității de efort.

Modificările dimensionale care se reflectă pozitiv asupra capacității de efort constau în creșterea masei musculare pentru capacitatea de efort anaerob și a volumului inimii pentru capacitatea de efort aerob.

Mărirea patului capilar din mușchii scheletici și din miocard, cu îmbunătățirea raportului dintre numărul de fibre musculare și numărul de capilare creează condiții mai bune pentru procesele metabolice și sporește capacitatea funcțională a mușchilor și a inimii. Structura fibrelor musculare se perfecționează prin creșterea depozitelor de substanțe energetice (fosfocreatina, glicogen) prin mărirea cantității de enzime necesare proceselor biochimice anaerobe sau aerobe și prin modificarea adecvată a raportului dintre formațiunile contractile (miofibrile) și cele care asigură metabolismul oxidativ (mitocondrii).

Perfecționările morfologice pot fi obținute numai dacă organele și sistemele sunt supuse la solicitări mai mari decât cele pentru care sunt adaptate. Fiecare nou nivel de solicitare își pierde acțiunea stimulatoare în momentul când organele respective s-au adaptat la el prin modificări de structură și dimensiuni. De aceea creșterea continuă a capacității de efort se realizează doar în cadrul concordanței optime între perfecționările morfologice și nivelul solicitărilor funcționale.

Modificările funcționale măresc capacitatea de efort prin mecanisme neuro-endorcine-metabolice care determină o mai bună utilizare a structurilor existente în corp.

Consumul maxim de oxigen (VO2 – max.) – parametrul cel mai expresiv pentru determinarea nivelului capacității de efort depinde de debitul cardiac (Q) și de diferența artero – venoasă de oxigen. La rândul său debitul cardiac este condiționat de frecvența contracțiilor inimii și de volumul sistolic.

Q = F x VS

Creșterea capacității de efort se realizează prin modelarea celor patru caracteristici ale acestuia:

– volum;

– intensitate;

– durată;

– densitate.

Pentru aceeași intensitate a efortului, consumul de O2 este aproximativ egal la toți subiecții, indiferent de vârstă, sex, grad de antrenament, datorită faptului că fibra musculară are același randament pentru toate categoriile de subiecți.

Desigur, trebuie făcută diferența dintre intensitatea efortului și intensitatea solicitărilor organismului. Eforturi de aceeași intensitate determină solicitări și intensități diferite de la individ la individ în funcție de gradul de antrenament.

Intensitatea efortului este pusă în valoare prin viteza de deplasare, ritmul, tempoul de lucru, numărul de acțiuni pe minut, iar intensitatea solicitării se apreciază prin diferite valori funcționale: frecvență cardiacă, tensiune arterială, frecvență respiratorie, modificări biochimice.

2.4. Importanța intensității pentru creșterea capacității de efort aerob

S-a subliniat faptul că fără o anumită intensitate a efortului nu se pot obține creșteri însemnate ale capacității de efort aerob oricât ar fi de mare volumul acesteia.

Numai când frecvența cardiacă ajunge la 150-160 pulsații pe minut se obțin creșterii semnificative de VO2 – maxim, și al volumului inimii.

Dacă intensitatea efortului este prea ridicată și depășește un anumit grad de solicitare efectul antrenamentului asupra capacității de efort aerob începe să scadă.

Experiența practică și cercetările experimentale au dovedit că intensitatea optimă a efortului este aceea care ridică consumul mare de oxigen în jurul valorii de 70% din VO2 maxim.

La acest nivel frecvența cardiacă are valori în jurul a 160 pulsații pe minut și lactacidemia ajunge la pragul aerob – anaerob.

2.5. Importanța intensității efortului pentru creșterea capacității de efort anaerob

Trebuie avut în vedere faptul că intensitatea scăzută și volumul mare al efortului determină scăderea capacității de efort anaerob sub nivelul inițial.

Creșterea intensității efortului concomitent cu micșorarea volumului de lucru produce efecte favorabile asupra capacității de efort anaerob.

Intensitatea solicitării reprezintă mijlocul metodic principal de creștere a capacității de efort anaerob, iar intensitatea efortului realizat, condiționează nivelul performanțelor obținute.

2.5.1. Model ideal – model real – pentru înotătorii de 10 ani – privind pregătirea fizică

Pentru a putea obiectiviza activitatea de cercetare încă din faza ipotezelor pe baza unui plan de acțiune cât mai amănunțit și mai apropiat de scopul propus – studii și contribuții la dezvoltarea calității motrice – prin remodelarea pregătirii fizice am considerat necesar alcătuirea și prezentarea modelelor “ideal” și “real actual” ale acestei importante laturi a pregătirii sportive.

Ele cuprind exact toți parametrii fizici și motrici corespunzători copiilor înotători de 10 ani, ce pot susține, obiectiviza și raporta elementele studiului preconizat.

Aceste modele, prin particularitățile lor reprezintă un punct de referință și control asupra activității practice și de cercetare depuse.

După cum observăm în tabele ce vor urma, concret, comportamentele modelului urmăresc parametrii somatici, funcționali, ai capacității motrice și ai probelor specifice.

În continuare, abordarea cercetării va fi dirijată chiar pe direcțiile pe care au fost construite aceste modele.

MODEL IDEAL COPII ÎNOTĂTORI – 10 ani

Putem afirma că procesul de selecție capătă o mai mare certitudine prin numărul mare de informații despre complexul aptitudinal al subiecților selecționați

MODELUL REAL CAMELIA POTEC (campioană europeană 200m L)

2.6. Necesitatea ameliorării conținutului pregătirii fizice speciale – pe uscat și în apă, și a raporturilor dintre acestea – la nivelul stagiului al III-lea de pregătire (copii 9-10 ani)

Prin conținutul ei determinativ, al performanțelor sportive ale înotătorilor, pregătirea fizică specifică atrage din ce în ce mai mult atenția specialiștilor.

Practica a demonstrat și va demonstra în continuare, că – nivelul performanței sportive este direct proporțional cu seriozitatea – nivelul și calitatea îndeplinirii sarcinilor ei.

Acestea se concretizează în general spre îndeplinirea următoarelor obiective:

trecerea spre specializare

adaptarea la efortul specific

asigurarea unei pregătiri de bază pentru toate procedeele și probele, în vederea orientării de perspectivă.

În cadrul nivelului III, aceste linii directoare vizează îndeplinirea următoarelor sarcini:

Pentru copii de 9 ani:

1. asigurarea suportului fizic privind perfecționarea procedeelor

2. dezvoltarea capacității aerobe

3. dezvoltarea capacității de a efectua eforturi în regim anaerob alactat (dezvoltarea vitezei)

Pentru copii de 10 ani:

1. asigurarea suportului fizic privind perfecționarea procedeelor

2. dezvoltarea capacității aerobe

3. dezvoltarea capacității de a efectua eforturi în regim mixt (aerob – anaerob)

4. dezvoltarea capacității de a efectua eforturi în regim anaerob alactat

Diferențele dintre obiectivele comune la cei doi ani de vârstă sunt de ordin cantitativ și calitativ – prin volumul și nivelul performanțelor.

La nivelul acestui stagiu, pregătirea micilor înotători se derulează anual pe trei cicluri de pregătire. În cadrul unui ciclu, perioada pregătitoare se împarte în general, în două etape:

În prima etapă pe fondul pregătirii multilaterale, exercițiile specifice în apă sunt efectuate prin parcurgerea distanțelor lungi (800 – 1.000 m).

În etapa a doua, pe fondul unei restrângeri a caracterului multilateral (concentrarea ce se realizează prin păstrarea în pregătire a mijloacelor ce se apropie de specificul probelor de concurs) se va urmări cantitativ problema calității motrice, abordarea pregătirii tehnice în ipostaze cât mai variate oferite de cele patru procedee, obișnuirea cu stresul general de efortul cu volume mari de pregătire. În această etapă, încep să apară lecțiile cu intensitate crescută, consecință a jocului dintre volum și intensitate.

În continuare, în cadrul aceluiași ciclu de pregătire, perioada competițională se divide în două etape:

1. precompetițională

2. competițională (propriu – zisă)

În etapa precompetițională se descriu două faze:

Cu o săptămână înaintea concursului, conținutul antrenamentului se reduce până la forme de menținere stabilă a rezervelor de energie cu intensități optime cu forme de odihnă activă.

Pentru o înțelegere completă a celor relatate, iată în continuare, într-o prezentare grafică sugestivă –

dinamica volumului și intensității precum și

raportul dintre cele două direcții de pregătire fizică – pe uscat și în apă în cadrul unui ciclu de pregătire.

Jocul volumului și al intensității în cadrul unui ciclu de pregătire

Legendă:

1. Per. P = pregătitoare

C = competițională

T = tranziție

2. …………. intensitate

3. _________ volum

Raportul dintre pregătirea pe uscat și pregătirea în apă

în decursul unui ciclu de pregătire

Legendă:

…………. pregătire în apă

_________ pregătire pe uscat

Suprapunând cele două grafice putem observa foarte ușor corelația dintre mijloacele folosite și parametrii efortului.

Pentru a putea înțelege mai bine importanța deosebită a pregătirii fizice specifice în deschiderea perspectivei obținerii marilor performanțe, consider necesar prezentarea conținutului acesteia și a modalităților de realizare a ei.

Numai o cunoaștere aprofundată a legităților dinamicii eforturilor poate permite alcătuirea unor sisteme calitativ superioare pentru activitatea viitoare.

Pregătirea fizică specială se realizează atât pe uscat cât și în apă printr-o armonie și completare reciprocă. Trebuie remarcat însă că ponderea revine în special celei din urmă!

O analiză obiectivă a caracteristicilor înotului ne duce rapid la concluzia că suportul rezultatelor acestei discipline sportive au la bază multiple aspecte ale rezistenței la efort.

Din această cauză în cadrul unui ciclu de pregătire apare necesitatea dezvoltării gradate ale următoarelor forme de rezistență:

Rezistența aerobă pe distanțe lungi (R1)

– caracteristică eforturilor de nivel inferior, ea reprezintă o formă de bază a rezistenței, ea constituie punctul de plecare în abordarea celorlalte forme de rezistență.

Rezistența aerobă pe distanțe lungi (R2) PA (aerob mediu)

– se realizează în trepte:

– T1 – în care înotătorul se adaptează la creșterea distanței folosind un tempo constant;

– T2 – în care organismul se adaptează la menținerea unui tempo constant, elementul de creștere fiind forța pe unitatea de vâslire și implicit a vitezei de înaintare.

Rezistența pe distanțe medii (R3) VO2 max (aerob superior)

– se caracterizează prin scăderea distanței de înot, lungimii unității de vâslire, creșterea forței pe unitatea de vâslire și ca o consecință – creșterea vitezei de înaintare; în aceste condiții creșterea intensității reclamă o mărire a pauzelor de revenire între repetările din antrenament.

Viteza pe distanțe scurte (V1)

– se caracterizează prin scăderea distanței, a duratei de înot, creșterea semnificativă a tempoului optim de înot; și creșterea substanțială a forței de vâslire și implicit a vitezei de înaintare.

Ele sunt redate schematic în desenul de mai sus:

După cum observăm, corelată cu cerințele periodizării, pregătirea va reprezenta de fapt o succesiune a formelor principale de dezvoltare a rezistenței.

O atenție deosebită în cadrul optimizării pregătirii va trebui să o acordăm calităților motrice. În înot, diferitele modalități de susținere a eforturilor sunt tocmai rezultatul interrelațiilor acestora (R/V; V/R; V/F).

Acționând în concordanță cu legile perfectibilității calităților motrice, pregătirea va fi orientată cu predilecție spre dezvoltarea VITEZEI și REZISTENȚEI – în diferitele lor forme de manifestare.

INTERFERENȚA DINTRE CALITĂȚILE MOTRICE

Soluția de optimizare a pregătirii fizice a înotătorilor o putem căuta și în acest “triunghi” de interrelații ale calităților motrice.

Elementul modular de corelație optimă între cele trei puncte (F, V, R) este realizat prin îndemânare – calitate neuromusculară orientată spre obținerea unui stereotip dinamic reflex care să asigure înaintarea cu o viteză cât mai ridicată cu cea mai mare economie de mișcare, ceea ce reprezintă idealul de înaintare în apă (amplitudinea mișcării, ritmul vâslirilor, poziția de plutire).

Odată stabilite dominantele procesului de dezvoltare a calităților motrice, la înot, ne va fi mai ușor să selecționăm cele mai adecvate metode de antrenament, cele mai eficiente mijloace care concură la dezvoltarea fiecărei calități sau la obținerea nivelului optim de calități combinate.

2.7. Metode și mijloace de pregătire fizică în apă la nivelul copiilor înotători 9-10 ani

A. Pentru dezvoltarea rezistenței aerobe

– se desfășoară eforturi de următoarele tipuri:

aerob superior

aerob mediu

aerob inferior

Efortul de tipul aerob superior constituie efortul principal în pregătirea înotătorului de performanță. Pe parcursul unui an sau ciclu de pregătire, acestei trepte trebuie să i se aloce cantitatea cea mai mare de volum. Frecvența cardiacă determinată de o intensitate crescută este de 160-170 bătăi/min. Durata efortului variază între 4-5 min. până la 20 minute, în funcție de gradul de pregătire.

Intensitatea: – 80-85 % pentru distanța de 50-100 m;

– 70-80 % pentru distanța de 200-400 m;

– 65-70 % pentru distanța mai lungi.

METODE ȘI MIJLOACE

Metode: – antrenament continuu, alternativ și cu intervale.

Pentru metoda antrenamentului continuu să nu se depășească 1.000 – 1.500 m. În cazul metodei alternative distanța înotată ușor să reprezinte 1/2 din cea cu intensitate.

Pentru metoda antrenamentului cu intervale distanțele de 50 de metri se fac cu pauze foarte scurte cu număr mare de repetări, volumul global al unui exercițiu însumând minimum 800 metri.

Efortul de tip aerob mediu prezintă următoarele caracteristici:

– efort aproape în totalitate aerob;

– frecvența cardiacă 140 – 160 bătăi/min;

– nu se pot da limite de durată pentru că se creează o stare de echilibru între consumul și aportul de oxigen.

Intensitatea: – 80-85 % pentru distanța de 50-100 m;

– 70-80 % pentru distanța de 200-400 m;

– 65-70 % pentru distanța mai lungi.

METODE ȘI MIJLOACE

Metode: – antrenament continuu, alternativ și chiar cu intervale.

Mijloace: – se pot folosi toate distanțele, mai puțin 25 m. În cazul repetărilor pe 50 m, pauza este foarte scurtă, 2, 3 secunde.

Efortul de tip aerob inferior prezintă mici influențe asupra rezistenței aerobe, frecvența cardiacă este sub 130 bătăi/min, are utilitate în învățarea și perfecționarea tehnicii la încălzire și ca relaxare.

B. Pentru dezvoltarea rezistenței în regim mixt

– efortul se desfășoară în regim aerob superior și anaerob în proporții variabile;

– acest tip de efort este predominant în antrenamentele de performanță și reclamă un consum mare de energie prin anaerobioză; în plus are o durată apreciabilă prin momentele de aerobioză; frecvența cardiacă oscilează între 170-180 bătăi/min, creând astfel datorie mare de oxigen după efort.

Durata: – 2-4 minute, deci distanțe până la 400 de metri.

Intensitatea: – 80-85 % pentru distanța de 50-100 m;

– 80-90 % pentru distanța de 200-400 m.

METODE ȘI MIJLOACE

Metode: – antrenamentul cu intervale și cel variabil. Pentru antrenamentul cu intervale se folosesc distanțe de la 25 – 400 m.

Mijloace: – în cazul utilizării distanțelor de 25-50 m, numărul de repetări trebuie să fie foarte mare, astfel ca volumul global să însumeze 800 – 1.000 m. Pauza este foarte scurtă (5”) pentru a nu permite revenirea frecvenței cardiace la normal;

– distanțele de 100 și 200 m se folosesc cu un număr mare de repetări (exp. 10 x 100 m; 5 x200 m), pauza este ceva mai mare 10” (dar cu revenire incompletă);

– la distanțe de 400 m, numărul de repetări este redus, pauza este de 10”.

În toate situațiile intensitatea este mai mare și ea trebuie menținută.

C. Pentru dezvoltarea rezistenței anaerobe alactate

Pentru dezvoltarea rezistenței anaerobe alactate se vor desfășura eforturi pe 15 – 25 m cu maximum de intensitate. Efortul de acest tip acționează asupra metabolismului muscular alactat; antrenează activitatea de tură a unităților musculare; dezvoltă viteza în regim de forță V/F (10 – 15 m) și F/V (15 – 25 m); se adresează primei părți a cursei.

METODE ȘI MIJLOACE

Metode: – antrenament cu sprinturi și repetări cu pauză mare pentru a reface rezervele energetice aflate în mușchi.

Mijloace: – se folosesc distanțele de 15 – 25 m cu număr mic de repetări, pauză mare până la revenire și intensitate maximă.

Pentru dezvoltarea rezistenței anaerobe lactate eforturile se desfășoară pe 50 – 100 m. Frecvența cardiacă depășește 180 bătăi/min.

Durata: – poate ajunge până la 2 minute pentru cei mai bine

Intensitatea: – este foarte mare de 70 – 90% pentru distanțele de 50 – 100 m.

Pentru acest tip de efort se dezvoltă F/R (intensitate mare dar nu maximă); se realizează o creștere a vitezei metabolice; se antrenează mușchiul ca să lucreze în condiții toxice generate de prezența acidului lactic.

METODE ȘI MIJLOACE

Metode: – antrenament cu repetări și intervale folosind distanțe medii.

Mijloace: – se pot folosi distanțele de 50 – 100 și 200 m. Pauza este mare, număr mare de repetări.

Intensitatea: – este mare și trebuie să fie controlată în permanență.

În strânsă legătură cu pregătirea în apă se realizează și pregătirea fizică specifică pe uscat. Ea va trebui să respecte toate legile dinamicii efortului.

Specificitatea este de cea mai mare importanță dacă se caută obținerea unui transfer maximal al efectului de antrenament. Astfl, dacă dorim întărirea fibrelor musculare cu contracție rapidă (fibrele albe) trebuie să executăm exercițiile în mod rapid.

La exercițiile de forță, înotătorul trebuie să lucreze cu brațele după același model după care acționează când se propulsează cu ajutorul lor prin apă. În acest fel se asigură transferul maxima al efectului de antrenament.

Viteza și forța unui mușchi se dezvoltă cel mai avantajos prin puține repetări cu mare încărcătură și cu mare viteză. Anduranța musculară se dezvoltă cel mai bine prin multe repetări cu forța unei încărcături moderate cu viteza moderată.

Volumul și forța fibrelor musculare roșii se dezvoltă cel mai avantajos prin puține repetări împotriva unor rezistențe mari la viteze reduse.

S-a demonstrat eficiența exercițiului izokinetic, în cadrul căruia, mușchiul ar lucra permanent împotriva unei rezistențe maximale pe toată întinderea mișcării membrului.

Din cauza compoziției lor chimice, fibrele roșii sunt adaptate pentru anduranță. Ele conțin mai multă mioglobină și sunt în stare să desfășoare un efort aerob eficient. Se contractă mai încet decât cele albe și nu sunt prea mult solicitate când efortul este rapid și maximal.

Fibrele albe sunt diferite în ceea ce privește adaptarea la mișcări rapide și cu eliberare rapidă de energie (efort anaerob). Ele obosesc rapid și nu sunt solicitate prea mult decât la mișcări rapide. Calitatea fibrelor musculare depinde de tipul de antrenament la care sunt supuse.

Fibrele roșii pot fi ameliorate în ceea ce privește capacitatea lor de anduranță prin efectuarea multor repetări a unor rezistențe moderate (creșterea capacității de a utiliza oxigenul).

Fibrele cresc în volum și forță prin exerciții efectuate împotriva unei rezistențe mari, cu mare viteză.

Creșterea volumului fibrelor albe este de dorit întrucât sporește masa fibrelor albe în raport cu cele roșii, ceea ce are ca urmare creșterea vitezei potențiale a mușchiului. Fibrele albe își pot spori anduranța dar asta pe seama pierderii unei părți a vitezei.

Dezvoltarea forței este în strânsă legătură cu masa musculară.

La copii masa musculară, chiar fără antrenamente speciale are deja o pondere însemnată în raport cu greutatea corporală, ceea ce arată că există premise și pentru dezvoltarea forței. Astfel, la 8 ani, greutatea musculaturii reprezintă 27% din greutatea corporală, iar la 12 ani este de 29,4%.

Cercetări minuțioase și de durată efectuate în țară și în străinătate demonstrează că educarea forței în diferite regimuri de lucru nu este dăunătoare copiilor în vârstă de 9-10 ani, vârstă la care se poate începe pregătirea pentru dezvoltarea forței.

Capitolul III

CONȚINUTUL ȘI ORGANIZAREA CERCETĂRII

3.1. Scopul lucrării

3.2. Ipoteza lucrării

Presupunem că ameliorând conținutul fiecărei componente a calităților motrice în parte și prin modificarea raporturilor dintre calitățile motrice în diferite etape ale pregătirii performanțelor sportive, acestea vor fi superioare și realizate la data competiției de obiectiv.

Variabila independentă o reprezintă ameliorarea fiecărei calități motrice în parte în special viteza și pondera lor în funcție de perioada de pregătire.

Variabila dependentă o reprezintă performanța sportivă cea mai de valoare obținută la data competiției de obiectiv.

3.3. Sarcini generale

Sarcina principală a constat în a determina pe o cale experimentală eficiența metodologiei și metodicii de dezvoltare a calităților motrice, în special a vitezei, în vederea îmbunătățirii performanței sportive la copii înotători de 10-12 ani. Ca sarcini intermediare menționez:

Educarea și dezvoltarea calităților motrice (c.m.) necesare înotului.

Îmbunătățirea c.m. conform modelului probelor de înot.

Adaptarea programului de pregătire fizică pe uscat la specificitatea biomecanicii înotului.

Stabilirea ritmului de dezvoltare/educare a calităților motrice.

Creșterea corespunzătoare a posibilităților morfo-funcționale.

Alcătuirea sistemelor de acționare care au cuprins: metode, mijloace, probe de control și teste.

Asamblarea tuturor datelor în lucrarea de față.

3.4. Metode de cercetare

Pentru a realiza o cercetare de o asemenea amploare, cu multe aspecte particulare distinctive și importante, pe parcursul anilor de pregătire, pentru a putea rezolva multitudinea de probleme complexe ce își au izvorul în cunoașterea profundă, interdisciplinară a interacțiunilor fenomenului, am făcut apel la cele mai eficiente metode și procedee de investigații sau de analiză și interceptare.

Orientându-le, proiectându-le pe direcțiile de acțiune în care le-am folosit, iată-le pe cele mai importante.

3.4.1. Metoda documentării

Documentarea a reprezentat o acțiune dirijată selectiv și oportun pe tot parcursul cercetării. Ea a acționat în spiritul interconexiunilor ce se stabilesc în componența de bază a antrenamentului sportiv, surprinzând un tablou complex, la realizarea căruia au participat: anatomia, fiziologia, psihologia, teoria și metodica educației fizice și a antrenamentului sportiv.

Datele adunate mi-au oferit posibilitatea unui punct de plecare concret în cercetare, mi-au realizat o imagine concretă despre ceea ce s-a făcut până în acest moment în domeniul cercetat și cel mai important mi-a deschis perspectiva viitorului.

3.4.2. Metode de investigație

3.4.2.1. Metode testelor

În vederea testării sportivilor, în cercetare am utilizat teste de pregătire fizică și specială, în apă și pe uscat, care mi-au furnizat date privind studiul dezvoltării calităților motrice.

3.4.2.2. Metoda măsurării

Această metodă este utilizată în vederea:

prelucrării datelor cercetării prin metode statistico – matematice;

analizei datelor;

interpretării datelor – tabele, reprezentări grafice și interpretări scrise.

3.4.2.3. Experimentul pedagogic prin care am verificat și confirmat ipoteza

CAPITOLUL IV

ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA

CERCETĂRII

4.1. Organizarea și desfășurarea cercetării

4.1.1. Locul desfășurării cercetării

Pentru verificarea ipotezei am organizat un experiment în cadrul Liceului cu Program Sportiv din Brăila. Informațiile au fost înregistrate la bazinul „acoperit” din Brăila.

4.1.2. Durata cercetării

Activitatea de cercetare s-a desfășurat astfel:

4.1.3. Subiecții cercetării

Copii 9-10 ani

Copii 9 ani:

grupa A = experiment 12 copii: 4 fete, 8 băieți

grupa B = control 12 copii: 4 fete, 8 băieți

Copii 10 ani:

grupa A = experiment 12 copii: 4 fete, 8 băieți

grupa B = control 12 copii: 4 fete, 8 băieți

4.1.4. Condiții materiale

Bazinul acoperit din Brăila are o lungime de 25 m, cu 6 culoare și sală de pregătire fizică pe uscat cuprinzând aparatura specifică pentru dezvoltarea calităților motrice ale înotătorilor. Materiale ajutătoare: palmare înot, labe înot, plute înot, centuri pentru înotul de îngreuiere, cronometru.

4.1.5. Fazele pregătirii experimentului

Planul cercetării cuprinde elaborarea strategiei didactice privind dezvoltarea / educarea calităților motrice.

Pornind de la ipoteza că ameliorând conținutul fiecărei componente a calităților motrice în parte și prin modificarea rapoartelor dintre calitățile motrice în diferite etape ale pregătirii performanțelor sportive, vor fi superioare și realizat la data competiției de obiectiv.

Cu Variabila independentă = reprezentată de ameliorarea fiecărei calități motrice în parte și ponderea lor în funcție de perioada de pregătire.

Și variabila dependentă = reprezentată de performanța sportivă cea mai de valoare obținută la data competiției de obiectiv. Ca urmare a desfășurării experimentului în cei 2 ani pa baza testărilor inițiale, intermediare și finale am evaluat rezultatele.

Faza I = a avut caracter de constatare, de analiză a subiecților asupra comportamentului lor în activitatea de pregătire;

Faza a II-a = a cuprins experimentul propriu zis desfășurat pe durata unui ciclu anual;

Faza a III-a = cea de control, am validat rezultatele în comparație cu stadiul inițial.

4.1.6. Obiectivele cercetării

În vederea studiului asupra dezvoltării capacităților motrice am emis ipoteza că ameliorând conținutul fiecărei componente a calităților motrice se poate și prin modificarea rapoartelor dintre calitățile motrice în diferite etape ale pregătirii performanței sportive vor fi superioare și realizate la data competiției de obiectiv.

Dezvoltarea multilaterală a calităților motrice, este cerută de:

– caracterul unitar al organismului, deci de interdependența organelor, sistemelor și funcțiilor în procesul activității și dezvoltării;

– legitățile comune ale evoluției performanței sportive ce susțin că “dezvoltarea la maximum a unei calități este posibilă doar în condițiile creșterii generale a posibilităților funcționale ale organismului” sau – “cu cât este mai lung cercul priceperilor și deprinderilor motrice însușite de sportiv, cu atât mai favorabile sunt premisele pentru crearea de noi forme de activitate motrică și de perfecționare a celor însușite anterior”.

La nivelul stagiului al III-lea al pregătirii înotătorilor, corespunzător vârstei de 9-10 ani, momentul de bază, de deschidere spre performanță după cum am constatat anterior, apare imperios necesitatea modelării și remodelării continue, în fiecare etapă, a conținutului pregătirii fizice generale.

Ea va fi dirijată cu prioritate spre mijloacele cele mai eficiente – cu influență optimă asupra dezvoltării tuturor calităților motrice – preluate și adaptate din domeniul:

– atletism

– elemente aparținând școlii: alergături, sărituri

– gimnasticii de bază

– exerciții de dezvoltare fizică generală (forță, întindere, relaxare) pentru toate grupele musculare importante, pentru toate direcțiile de solicitare – analitic sau complex (exerciții cu propria greutate a corpului);

– parcursuri aplicative

– gimnasticii acrobatice (rulări, rostogoliri)

– jocurilor sportive (fotbal, polo)

– jocuri de mișcare, jocuri de atenție și cercetare.

Din multitudinea acestor mijloace, selectarea celor mai eficiente exerciții poate fi făcută obiectiv numai cunoscând sarcinuile ce trebuie să le rezolve pregătirea fizică generală pe fiecare direcție, deci pe fiecare calitate motrică în parte.

A. Obiective pentru dezvoltarea vitezei

dezvoltarea vitezei de reacție la diferite semnale, vizuale și auditive (reacție la stres);

dezvoltarea vitezei de execuție, a capacității de a efectua cu rapiditate diferite acțiuni;

dezvoltarea vitezei de deplasare pe diferite distanțe: 10, 20, 30, 40, 50 m;

dezvoltarea vitezei combinate cu celelalte calități motrice, în special cu îndemânarea și forța.

B. Obiective pentru dezvoltarea îndemânării și coordonării

dezvoltarea capacității de a coordona mișcărilor segmentelor corpului și ale corpului întreg;

formarea capacității de a efectua mișcările cu precizie în condițiile variate de mediu (teren, precipitații, temperatură);

dezvoltarea capacității de orientare în spațiu, în ritm (ritm, tempou), a lateralității (respirație “la trei brațe” sau “la două brațe”), a echilibrului, ambidextriei, chinesteziei (simțul apei);

creșterea volumului de priceperi și deprinderi motrice și formarea capacității de aplicare în condiții variate a acestora;

formarea capacității de a executa mișcările cu ușurință în condiții de viteză, forță și rezistență.

C. Obiective pentru dezvoltarea forței și detentei

dezvoltarea forței de menținere a poziției corecte a tuturor segmentelor și a corpului întreg;

dezvoltarea forței musculaturii membrelor, spatelui și abdomentului.

D. Obiective pentru dezvoltarea rezistenței

dezvoltarea capacității generale a organismului de a rezista la eforturi de diferite tipuri;

dezvoltarea în principal a rezistenței aerobe;

dezvoltarea rezistenței locale (musculare);

dezvoltarea rezistenței în combinație cu celelalte calități motrice.

E. Obiective pentru dezvoltarea mobilității și supleței

dezvoltarea mobilității principalelor articulații ale corpului: coxo – femurale, scauplo – humerale, ale coloanei vertebrale (în plan antero – posterior, lateral și transversal), pumnului și gleznei;

mărirea stabilității articulare mai ales la nivelul membrelor inferioare și superioare;

mărirea elasticității musculo – ligamentare;

formarea capacității de a efectua mișcările cu amplitudine crescută.

După cum observăm, obiectivele sunt multe și foarte importante. Dacă privim cu atenție, în esență, în timp, acestea rămân aceleași, doar parametrii lor cresc continuu. Timpul avut la dispoziție pentru pregătirea copiilor rămâne din păcate neschimbat. În această situație, se solicită capacitatea antrenorului de a găsi cele mai bune metode și mijloace de dezvoltare a capacităților motrice pentru a rezolva întreaga problematică în timp util asigurând astfel trecerea în condiții optime spre specializare – prin pregătire fizică specifică.

De fapt, trebuie să menționăm că – pregătirea fizică generală nu poate fi abordată decât în strânsă legătură cu pregătirea fizică specifică. Ele se îmbină armonios, indisolubil, realizând progresul performanței sportive prin dezvoltarea continuă a calităților motrice. Proporția optimă dintre pregătirea fizică generală și pregătirea fizică specifică nu rămâne constantă, ci se modifică logic în diferitele etape ale perfecționării sportive.

4.1.7. Sarcinile experimentului; sarcini concrete

Sarcina mea constă în a determina pe cale experimentală eficiența metodologiei și metodicii de dezvoltare a calităților motrice.

Sarcina principală este îmbunătățirea performanței sportive la copii înotători de 9-10 ani astfel:

Educarea și dezvoltarea calităților motrice necesare înotului și adaptate particularităților de vârstă.

Adaptarea programului de pregătire fizică pe uscat la specificitatea bio-mecanicii înotului.

Îmbunătățirea tehnicii de înot.

Creșterea corespunzătoare a posbilitățiilor morfofuncționale ale organismului copiilor.

Raportul factorilor în vederea optimizării efortului.

Concepția și conținutul planului anual de pregătire.

Alcătuirea direcțiilor de acționare.

4.2. Conținutul experimentului

4.2.1. Strategia pregătirii

În dorința de a ridica continuu valoarea sportivilor pe care îi pregătesc, de a-i apropia cât mai mult de modelul ideal, real – actual și de perspectivă, consider necesar remodelarea de la un ciclu la altul de pregătire a tuturor factorilor antrenamentului, punând accent în mod special, pe cel al pregătirii fizice în vederea dezvoltării calităților motrice.

Pregătirea fizică, punctul vital al obținerii performanței sportive cuprinde încă multe posibilități de perfecționare în toate componentele ei.

În viziunea sistemică, am dirijat această remodelare spre două direcții principale:

I. Ameliorarea conținutului fiecărei componente în parte ale acesteia

II. Modificarea raporturilor dintre acestea în diferitele etape de pregătire

I. Ameliorarea conținutului fiecărei componente în parte ale acestuia

a) Aspecte generale

– selecționarea mijloacelor celor mai eficiente;

– introducerea lor în noi sisteme de acționare;

– respectarea legilor unității de acțiune dintre componente;

– folosirea celor mai eficiente metode de punere în practică a obiectivelor;

– promovarea individualizării;

– crearea unui sistem îmbunătățit de norme de control care să urmărească eficiența pregătirii;

b) Aspecte particulare

PREGĂTIREA FIZICĂ GENERALĂ

Conținutul va fi realizat în așa fel încât:

– să susțină aspectul multilateralității;

– să asigure mobilitatea de acțiune și capacitatea de adaptare a înotătorilor în fața oricăror solicitări;

– să construiască baza tuturor calităților motrice, asigurând premisele creării calităților fizice combinate – atât de utile înotului de performanță.

PREGĂRIREA FIZICĂ SPECIALĂ

– trebuie să asigure soluția de perspectivă a creșterii performanței sportive – prin găsirea soluțiilor optime de abordare a tipurilor de rezistență în raport cu efortul specific atât pe uscat cât și în apă.

II. Modificarea raporturilor dintre acestea în diferitele etape de pregătire

În această direcție, voi urmări găsirea unor noi raporturi și indici de corelație dintre componentele pregătirii fizice.

Concret voi urmări optimizarea raporturilor:

– P.F.G. – uscat – P.F.S – uscat

– P.F.G. – apă – P.F.S – uscat

– P.F.G. – uscat – P.F.S – apă

Aceste raporturi au ca obiectiv asigurarea unității acționării asupra tipului de efort pe verticală și orizontala perioadelor de pregătire.

4.2.1.1. Planificarea activității experimentale

Plan anual – grupe 9 ani

Raportul dintre pregătirea fizică generală și specifică nivel pregătire 9 ani

Plan anual – grupe 10 ani

Raportul dintre pregătirea fizică generală și specifică nivel pregătire 10 ani

4.2.2. Desfășurarea activității experimentale

Respectând direcțiile de acționare propuse în ipoteza lucrării, în raport cu obiectivul fundamental urmărit am considerat necesar, în cadrul strategiei abordării cercetării, dirijarea activității după următorul plan de acțiune:

I. Realizarea studiului (după cum am văzut anterior) în două etape echivalente cu două cicluri de pregătire.

II. Stabilirea pe baze concrete obiective – parametrii care pot oglindi cel mai bine, prin analize comparative nivelul calitativ al muncii depuse. Dintre aceștia, unii vor urmări aspectele evidente privind creșterea și dezvoltarea copiilor în perioada de pregătire studiată, prin înregistrarea și analiza indicilor antropometrici și funcționali ce se referă la:

Pentru calcularea capacității de efort aerob am folosit PROBA “MAZUR” aplicând formula:

Ww = t x 100/5,5 x p

unde:

Ww = indice de capacitate

t = durata efortului în secunde

p = frecvența cardiacă la un minut după efort

5,5 = coeficient constant

Pentru calcularea puterii maxime anaerobe am folosit următoarea formulă:

Fmax = G x K x VH

unde:

G = greutatea corpului

K = constantă (4,47)

H = săritura pe verticală de pe loc

Capacitatea pulmonară se măsoară prin expirație forțată la spirometru, se măsoară în centimetri cubi sau litri.

… Alții vor urmări efectul acțiunii individuale și comune a tuturor laturilor pregătirii fizice ale înotătorilor prin:

INDICI AI CAPACITĂȚII MOTRICE – concretizați prin analiza rezultatelor obținute la următoarele probe:

Aceste probe aparțin de fapt testului internațional de selecție.

PROBE SPECIFICE – eșalonate pe această durată și pe nivele de vârstă.

Probe specifice pe uscat

pentru copii de 9 ani

tracțiune benzi elastice – se număra frecvența mișcărilor – brațe craul

pentru copii de 10 ani

tracțiuni helcometru: 1 kg/braț = nr. de tracțiuni

Probe specifice în apă:

pentru copii de 9 ani:

– 50 m liber – 50 m pic/C

– 50 m bras – 50 m pic/S

– 50 n bras – 50 m pic/B

– 50 m fluture – 50 m pic/F

– 400 m liber

pentru copii de 10 ani:

– 50 m liber – 50 m pic/C – 200 m mixt

– 50 m spate – 50 m pic/S

– 50 m bras – 50 m pic/B – 800 m craul

– 50 m fluture – 50 m pic/F

Ultimii parametrii reflectă de fapt randamentul corelativ final dintre activitatea globală a pregătirii fizice și performanță sportivă.

III. Modelarea conținutului fiecărei componente a pregătirii fizice cu accent pe dezvoltarea calităților motrice și a interrelațiilor de acțiune dintre acestea pe parcursul pregătirii, urmărind realizarea unor noi sisteme de acționare ce cuprind seturi de exerciții cu eficiență sporită

Selecționate pe baza experienței acumulate, a analizei rezultatelor obținute în cadrul pregătirii din etapa I și a celor mai noi conexiuni obiective – determinative, aceste sisteme – model – au fost materializate, aplicate și verificate în etapa a doua (II) sub următoarea formă și următorul conținut:

4.2.3. Sisteme de acționare

4.2.3.1. Sisteme model privind dezvoltarea calităților motrice prin pregătirea fizică pe uscat

a) pregătire fizică generală

b) pregătire fizică specială

4.2.3.2. Sisteme model privind pregătirea fizică

a) 1. Structuri de acționare privind dezvoltarea calităților motrice prin pregătire fizică generală pe uscat, copii 9 ani

a) 2. Structuri de acționare privind dezvoltarea calităților motrice prin pregătire fizică generală pe uscat, copii 10 ani

LEGENDĂ:

M – mobilitate

C.m. – complex mobilitate

Vr – viteză de reacție

Vd – viteză de deplasare

R – rezistență

F – forța

EXEMPLE DE STRUCTURI DE ACȚIONARE

CIRCUITUL 1

Rotări de brațe înainte și înapoi cu gantere

Pase cu mingea de oină de la distanța de 15 m

Fandări cu schimbarea piciorului din înainte prin săritură după fiecare repetare

Flexii ale brațelor cu ganterele (1,5 kg)

Sărituri la coardă

Din poziția – culcat dorsal – ridicări de trunchi

Din poziția – culcat facial – ridicarea trunchiului în extensie cu mâinile la ceafă

Sărituri pe scăriță cu schimbarea alternativă a piciorului (cu forfecarea picioarelor în plan sagital)

Mobilitate la nivelul centurii scapulo – humerale, rotări în plan sagital cu coarda

La bară fixă – menținut în atârnat

CIRCUITUL 2

Rotări de brațe înainte și înapoi cu gantere

Pase cu mingea medicinală de la distanța de 3 m

Sărituri sus – jos pe capacul lăzii de gimnastică

Flexii ale brațelor cu ganterele (2,5 kg)

Culcat dorsal, sprijinit pe antebrațe – forfecări de picioare în plan sagital

Sărituri la coardă

Din poziția – culcat facial – cu trunchiul pe ladă, ridicări ale picioarelor în extensie

Cățărat pe frânghie

Atârnat la bara fixă

Atârnat menținut la bara fixă

CIRCUITUL 3

Rotări de brațe spre înainte și înapoi

Pe spate culcat, ridicări rapide în șezut, grupat și revenire

Balansări de brațe în mod alternativ în plan sagital

Genuflexiuni cu săritura în extensie

Alergare pe loc cu genunchii sus cu frecvență crescută

Rotări alternative de brațe în plan sagital tip craul

Din stat depărtat cu trunchiul aplecat la 90°, balansări de brațe în plan vertical cu încrucișarea lor înainte și atingerea palmelor la spate

Culcat facial – forfecări rapide ale picioarelor în plan sagital

ȘTAFETA 1

10 m mersul piticului

10 m alergare cu călcâiele la șezut

10 m alergare cu genunchii sus, întoarcere și revenire în viteză maximă la locul de “Start”

ȘTAFETA 2

10 m sărituri din ghemuit în ghemuit

10 m alergare cu călcâiele la șezut

10 m alergare cu genunchii sus, întoarcere și alergare 30 m în plină viteză

ȘTAFETA 3

15 m alergare în viteză, întoarcere 180°

10 m alergare cu spatele

15 m săritura din ghemuit în ghemuit

40 m alergare de viteză revenind la punctul de start

ȘTAFETA 4

2 x 10 m sărituri pe un picior și apoi pe celălalt

20 m alergare șerpuită printre jetoane

întoarcere în viteză maximă

a) 1. Structuri de acționare privind pregătirea specială pe uscat

– copii 9 ani-

CICLUL 1: Perioada pregătitoare – P.2

OBIECTIV: Dezvoltarea R/F

C.4. CIRCUITUL 4

Tracțiuni benzi elastice D.1

Exercițiu de mobilitate cu coarda la nivelul centurii scapulo – humerale, rotări în plan sagital

Tracțiuni la căruciorul glisant (treapta III) aflat pe plan înclinat

Din pe spate culcat – ridicări de trunchi până în așezat cu mâinile la ceafă și revenire

Împingeri în picioare la banca cu cărucior glisant, pe plan înclinat

Extensii de trunchi din culcat înainte cu mâinile la ceafă

Tracțiuni la benzi elastice D.2

Sărituri la coardă

Tracțiuni la benzi elastice D.3

Genuflexiuni

Rotări de brațe înainte și înapoi cu gantere (alternativ)

Pe spate culcat, sprijinit pe antebrațe, forfecări de picioare

TIMP DE LUCRU: 1 : 30”

PAUZĂ: 30”

Circuitul se repetă de două ori, 6’ odihnă între circuite (exerciții de relaxare și întindere).

CICLUL 1: Perioada pregătitoare – P.3

OBIECTIV: a) Dezvoltare F/R

C.11. CIRCUITUL 11

Se repetă conținutul Circuitului 4 în următoarele condiții:

TIMP DE LUCRU: 1’

PAUZĂ: 1’

ÎNCĂRCĂTURĂ: 18% din G

Se repetă circuitul de două ori. Odihnă activă între circuite – 6’

b) Dezvoltare F/V

Se repetă conținutul Circuitului 4 în următoarele condiții:

TIMP DE LUCRU: 30’

PAUZĂ: 1’30”

ÎNCĂRCĂTURĂ: 25% din G

– prin mărirea distanței de tracțiune la benzi elastice

– înclinarea căruciorului la T.6

c) Dezvoltare V/F

Se repetă conținutul Circuitului 4 în următoarele condiții:

TIMP DE LUCRU: 30’

PAUZĂ: 1’30”

Se repetă circuitul de două ori. Odihnă activă între circuite – 6’

CICLUL 2: Perioada pregătitoare – P.2

OBIECTIV: a) Dezvoltare R/F

C.6. CIRCUITUL 6

Tracțiune la benzi elastice

Exerciții pentru dezvoltarea mobilității centurii scapulo – humerale cu bastonul

Tracțiuni pe căruciorul glisant pe banca înclinată T.3

Din poziția pe spate culcat cu brațele sus – ridicări rapide în așezat grupat

Tracțiuni la benzi elastice

Genuflexiuni

Împingeri în picioare, din culcat pe spate pe căruciorul glisant aflat pe banca înclinată

Sărituri la coardă

Tracțiuni la benzi elastice

Din atârnat la scara fixă (facial) depărtarea picioarelor lipite de scară în extensie și revenire (exercițiul poate fi executat și pe cadrul “semicerc” atârnat la scara fixă)

Tracțiuni la benzi elastice

Sărituri sus – jos pe capacul de la lada de gimnastică

TIMP DE LUCRU: 1’30”

PAUZĂ: 30”

ÎNCĂRCĂTURĂ: 12-13 % G

Se repetă circuitul de două ori. Odihnă activă între circuite – 6’

CICLUL 2: Perioada pregătitoare – P.3

OBIECTIV: a) Dezvoltare F/R

C.12. CIRCUITUL 12

Se repetă conținutul Circuitului 6 în următoarele condiții:

TIMP DE LUCRU: 1’

PAUZĂ: 1’

ÎNCĂRCĂTURĂ: 19% din G

Se repetă circuitul de două ori. Odihnă activă între circuite – 6’. (cuprinzând exerciții de relaxare și întinderi)

b) Dezvoltare F/V

C.18. CIRCUITUL 18

Se repetă conținutul Circuitului 6 în următoarele condiții:

TIMP DE LUCRU: 30”

PAUZĂ: 1’

ÎNCĂRCĂTURĂ: 26% din G

Se repetă circuitul de două ori. Odihnă activă între circuite prin exerciții de relaxare și întindere – 6’

c) Dezvoltare V/F

C.23. CIRCUITUL 23

Se repetă conținutul Circuitului 6 în următoarele condiții:

TIMP DE LUCRU: 30”

PAUZĂ: 1’30”

Se repetă circuitul de două ori. Odihnă activă între – 6’

CICLUL 3: Perioada pregătitoare – P.2

OBIECTIV: a) Dezvoltare R/F

C.7. CIRCUITUL 7

Tracțiuni la benzi elastice

Tracțiuni la căruciorul glisant aflat pe banca înclinată

Tracțiuni helcometru – 2 kg

Genuflexiuni

Tracțiuni la benzi elastice

Tracțiuni la căruciorul glisant, la banca înclinată T.4

Împingeri în picioare la căruciorul glisant aflat pe banca înclinată din poziția culcat pe spate

Din culcat pe spate cu vârfurile sub scara fixă agățat ridicări de trunchi, mâinile la ceafă (coatele se țin mult pe spate)

Tracțiuni la benzi elastice

Tracțiuni la helcometru

Tracțiuni “banca înclinată”

Din culcat facial cu călcâiele agățate sub prima treaptă a scării fixe ridicări de trunchi

TIMP DE LUCRU: 1’ : 30”

PAUZĂ: 30”

Se repetă circuitul de două ori. Odihnă activă între circuite – 6’.

CICLUL 3: Perioada pregătitoare – P.3

OBIECTIV: a) Dezvoltare F/R

C.13. CIRCUITUL 13

Se repetă conținutul Circuitului 7 în următoarele condiții:

TIMP DE LUCRU: 1’

PAUZĂ: 1’

ÎNCĂRCĂTURĂ: 19% din G

Se repetă circuitul de două ori. Odihnă activă între circuite – 6’.

a) 2. Structuri de acționare privind pregătirea specială pe uscat

– copii 10 ani

CICLUL 1: Perioada pregătitoare – P.2

OBIECTIV: Dezvoltarea R/F

C.8. CIRCUITUL 8

Tracțiuni helcometru (procedeu fluture)

Rotări de brațe înainte și înapoi cu gantere

Tracțiuni banca înclinată (fluture)

Culcat înainte, extensii de trunchi cu mâinile la ceafă

Tracțiuni (procedeul craul) alternative cu mâinile la ceafă

Din poziția pe spate culcat, ridicări în așezat echer

Tracțiuni helcometru – procedeu spate

Genuflexiuni

Împingeri în picioare pe căruciorul glisant

Sărituri la coardă

Tracțiuni la helcometru

Urcare pe frânghie

TIMP DE LUCRU: 2’

PAUZĂ: 30”

ÎNCĂRCĂTURĂ: 15% din G

Circuitul se repetă de două ori. Pauză între circuite – 2’

CICLUL 1: Perioada pregătitoare – P.3

OBIECTIV: a) Dezvoltare F/R

C.14. CIRCUITUL 14

Se repetă conținutul Circuitului 8 în următoarele condiții:

TIMP DE LUCRU: 1’

PAUZĂ: 1’

ÎNCĂRCĂTURĂ: 19% din G

Se repetă circuitul de două ori. Odihnă activă între circuite – 6’

b) Dezvoltare F/V

C.20. CIRCUITUL 20

Se repetă conținutul Circuitului 8 în următoarele condiții:

TIMP DE LUCRU: 30’

PAUZĂ: 1’30”

ÎNCĂRCĂTURĂ: 27% din G

Se repetă circuitul de două ori.

c) Dezvoltare V/F

C.25. CIRCUITUL 25

Se repetă conținutul Circuitului 8 în următoarele condiții:

TIMP DE LUCRU: 30’

PAUZĂ: 1’30”

ÎNCĂRCĂTURĂ: mică sau fără încărcătură

CICLUL 2: Perioada pregătitoare – P.2

OBIECTIV: a) Dezvoltare R/F

C.9. CIRCUITUL 9

Tracțiuni helcometru (procedeu fluture)

Tracțiuni bara înclinată

Extensii de trunchi din culcat înainte

Tracțiuni helcometru (procedeu spate)

Tracțiuni helcometru (procedeu craul)

Ridicări de trunchi din culcat pe spate

Împingeri la căruciorul glisant – în picioare

Tracțiuni helcometru (procedeu fluture)

Genuflexiuni

Tracțiuni helcometru (procedeu spate)

Tracțiuni helcometru (procedeu fluture)

Mobilitate la nivelul umerilor – răsuciri cu coarda

TIMP DE LUCRU: 2’

PAUZĂ: 30”

ÎNCĂRCĂTURĂ: 12-13 % G

Se repetă circuitul de două ori. Pauză activă între circuite.

CICLUL 2: Perioada pregătitoare – P.3

OBIECTIV: a) Dezvoltare F/R

C.15. CIRCUITUL 15

Se repetă circuitul de mai sus în următoarele condiții:

TIMP DE LUCRU: 1’

PAUZĂ: 1’

ÎNCĂRCĂTURĂ: 20% din G

Se repetă circuitul de două ori. Odihnă activă între circuite – 6’.

b) Dezvoltare F/V

C.21. CIRCUITUL 21

Se repetă Circuitului în următoarele condiții:

TIMP DE LUCRU: 30”

PAUZĂ: 1’30”

ÎNCĂRCĂTURĂ: 20% din G

REPETĂRI: 2 X

c) Dezvoltare V/F

C.26. CIRCUITUL 26

Se repetă Circuitului în următoarele condiții:

TIMP DE LUCRU: 30”

PAUZĂ: 1’30”

ÎNCĂRCĂTURĂ: mică sau fără încărcătură

REPETĂRI: 2 x

Pauză activă între circuite – 6’-

CICLUL 3: Perioada pregătitoare – P.2

OBIECTIV: a) Dezvoltare R/F

C.10. CIRCUITUL 10

Tracțiuni la helcometru (procedeu fluture)

Tracțiuni la căruciorul glisant pe banca înclinată

Tracțiuni helcometru (procedeu spate)

Extensii din culcat facial

Tracțiuni helcometru (procedeu craul)

Împingeri în picioare din poziția culcat pe căruciorul glisant

Din culcat pe spate – ridicări în așezat echer

Tracțiuni “banca înclinată” T.4 – 5

Tracțiuni helcometru (procedeu spate)

Tracțiuni helcometru (procedeu fluture)

Genuflexiuni cu săritură

Împingeri din culcat pe spate la căruciorul glisant

CICLUL 3: Perioada pregătitoare – P.3

OBIECTIV: a) Dezvoltare F/R

C.4. CIRCUITUL 4

Se repetă Circuitului în următoarele condiții:

TIMP DE LUCRU: 1’

PAUZĂ: 1’

ÎNCĂRCĂTURĂ: 21% din G

Se repetă circuitul de două ori. Odihnă activă între circuite – 6’.

b) Dezvoltare F/V

C.23. CIRCUITUL 23

Se repetă Circuitului în următoarele condiții:

TIMP DE LUCRU: 30”

PAUZĂ: 1’30”

ÎNCĂRCĂTURĂ: 20% din G

Se repetă circuitul de două ori. Odihnă activă între circuite – 6’.

c) Dezvoltare V/F

Se repetă Circuitului în următoarele condiții:

TIMP DE LUCRU: 30”

PAUZĂ: 1’30”

ÎNCĂRCĂTURĂ: mică

Se repetă circuitul de două ori. Odihnă activă între circuite – 6’.

COMPLEX MOBILITATE

4.2.3.3. Structuri de acționare privind dezvoltarea calităților motrice prin pregătirea fizică specifică în apă

În cadrul pregătirii specifice o atenție deosebită am acordat-o soluțiilor de rezolvare a solicitărilor de tip aerob superior și anaerob, în mod gradat și diferențiat pentru copii de 9 și 10 ani.

copii 9 ani

copii10 ani

4.2.3.4. Principii de bază ale antrenamentului

Principiile adaptării, al suprasolicitării, al progresivității, al specificității s-au înglobat și aplicat prin metoda antrenamentului cu intervale, metodă folosită cu precădere în antrenamentul micilor înotători.

4.2.3.5. Teste și probe de control

Grupa B = grupa “control”

Grupa A = grupa “experiment”

Capitolul V

PRELUCRAREA, ANALIZA ȘI INTERPRETAREA DATELOR

5.1. ANALIZA ȘI INTERPRETAREA PROBELOR NESPECIFICE

Mijloacele de acționare au fost eșalonate pe 3 cicluri, fiecare ciclu cuprinzând trei perioade, urmărind o repartizare armonioasă a solicitărilor înotătorilor în concordanță cu legile dinamicii efortului și cu noile cerințe ale factorilor de corelație (corelația dintre P.F.G – P.F.S. uscat; P.F.S. uscat – P.F.S. apă).

În cadrul strategiei de pregătire abordată, un loc prioritar l-am acordat modificărilor raporturilor dintre factorii sub aspectul timpului repartizat fiecăruia dintre aceștia în fiecare etapă, perioadă sau antrenament.

Lăsând loc tendințelor moderne de promovare a specializării superioare, modificările procentuale privind raportul dintre pregătirea fizică generală și pregătirea fizică specială, în cazul antrenamentelor se prezintă în felul următor reprezentarea grafică.

Reprezentarea grafică a dinamicii evoluției raportului dintre pregătirea fizică generală și pregătirea fizică specială în cadrul pregătirii fizice pe uscat (grupe 9 și 10 ani)

După cum se observă, în etapa I a cercetării, raportul dintre pregătirea fizică generală și pregătirea fizică specială pe uscat, a rămas neschimbată în fiecare ciclu de pregătire.

În etapa a doua balanța raportului s-a înclinat în favoarea pregătirii fizice speciale pe uscat, crescând gradat de la un ciclu la altul, ajungând la ciclul final pentru copii de 9 ani în echilibru 50% – 50%, iar pentru copii de 10 ani 40% pregătire fizică generală și 60% pregătire fizică specială.

De asemenea conținutul și repartiția celor două componente ale pregătirii fizice au suferit de la o etapă la alta modificări esențiale.

Raportul dintre P.F.G și P.F.S. în cadrul pregătirii fizice de uscat la grupele de 9 și 10 ani

Aplicând în etapa a doua, noi modele de pregătire și o strategie de acțiune, propusă anterior, înregistrând în același timp, cu seriozitate și consecvență toți parametrii de confirmare ai valabilității cercetării în vederea susținerii și realizării obiectivelor propuse cuprinși de altfel în “tabelele” “A”, “B”, “C”, “D”, “E”, “F”, “G”, am avut posibilitatea să constatăm în final creșterea nivelului de pregătire al înotătorului de nivel III (9-10 ani) printr-o dezvoltare a capacității motrice față de cel realizat în etapa anterioară.

De altfel, rezultatele finale obținute pe fiecare direcție cercetată, au reprezentat în urma unei analize și sinteze, nivelul etalon de măsurare și raportare al evoluției acestora în timpul și în finalul etapei a doua.

Analizând fiecare dintre parametrii, evoluția se concretizează prin materializarea următoarelor aspecte fundamentale.

stadiul indicilor morfologici

analiza indicilor capacității motrice

studiul privind rezultatele probelor funcționale

analiza rezultatelor la probele specifice: de uscat, apă

analiza în sinteză a tuturor rezultatelor

În cadrul studierii indicilor morfologici, funcționali ai capacității motrice și probelor specifice, testarea inițială a subliniat, în afară de nivelul de prezentare al grupelor înaintea începerii activității de pregătire și confirmarea omogenității grupelor supuse cercetării, în cele două etape, la linia de start (rezultatele obținute din tabele “A” pe fiecare direcție față de cerințele minime necesare”.

Raportul dintre P.F.G. și P.F.S. în cadrul pregătirii fizice pe uscat la grupele de 9 și 10 ani

5.1.1. Studiul indicilor morfologici

Raportând evoluțiile parametrilor studiați prin intermediul diferențelor constatate în finalul fiecărei etape (considerând ca rezultat etalon procentual 100% a evoluției din prima etapă), în finalul etapei a doua s-au înregistrat următoarele creșteri semnificative subliniate în tabelul ce va urma.

Dintre ele, creșterea semnificativă a elasticității toracice confirmă strategia pregătirii în direcția dezvoltării capacității aerobe.

Evoluția indicilor morfologici în cele două etape

Etapa I

Etapa a II-a

Legendă:

T1 – testarea nr. 1 a copiilor de 9 ani (la nivelul celor două grupe

T3 – testarea finală a copiilor de 10 ani comparate: control și experiment)

D.B. – diferența dintre T1 și T3 ce reprezintă evoluția constatată în această direcție în etapa I

D.A. – evoluția constatată în etapa a II-a evoluție a coeficientului de progresie (formulă calcul):

5.1.2. Analiza indicilor capacității motrice

Etapa I

Etapa a II-a

La nivelul acestor parametrii, prima testare s-a efectuat după o lună de lucru. Evoluția generală constatată pe toate planurile (vezi tabelul cu datele procentuale ce o confirmă) consfințește valabilitatea sistemelor de acționare folosite, rezolvând baza multilaterală atât de necesară performanțelor sportive.

5.1.3. Analiza probelor funcționale

T1.B – testarea 1 – copii 9 ani, gr. B

T3.B – testarea 3 – copii 10 ani, gr. B

D.B. – evoluția în etapa întâi a grupei B

T1.B – testarea 1 – copii 9 ani, gr. A

T3.B – testarea 3 – copii 10 ani, gr. A

D.A. – evoluția în etapa a doua a grupei A

D.D. – diferența dintre nivele finale ale fiecărei etape (T3.A – T3.B)

După cum se observă în tabelul de mai sus, la prime vedere urmărind raportul matematic al diferențelor obținute în cele două etape, în special la nivelul capacității de efort aerob și spirometrie am fi tentați să credem că rezultatele nu sunt cele scontate.

Dar privind cu atenție valoarea lor efectivă și a diferențelor de la nivelul testării a treia, din cele două etape (vezi D.D.) concluzia va deveni pozitivă și va fi una singură.

În etapa a doua, prin reorganizarea mijloacelor și metodelor folosite în scopul ameliorării conținutului pregătirii fizice s-a realizat o nouă bază fizică de plecare în abordarea rezultatelor de excepție.

5.2. Analiza rezultatelor probelor specifice

uscat

Pentru testarea nivelului pregătirii fizice specifice pe uscat am considerat necesar folosirea unui singur test, având însă în vedere aplicarea lui în diferite regimuri de efort și anume:

Evoluția indicilor P.F.S. – uscat în cele două etape

– copii 9 ani –

– copii 10 ani –

În corelația D.D și D.T.3 ne dă imaginea reală a progresului realizat (D.D. = diferența dintre cele două diferențe ale programului constatat în fiecare etapă; D.T.3 = diferența dintre rezultatele obținute la testarea a treia în finalul celor două etape).

Nivelul superior al valorilor obținute la T.1 în etapa a doua sunt cele care scad valoarea absolută a diferențelor constatate.

Și aceste date ale pregătirii fizice specifice pe uscat confirmă încă o dată valențele superioare ale pregătirii efectuate în etapa a doua.

Prin intermediul acestor date putem constata direct cât de important este acest tip de pregătire în diversele regimuri de efort, în obținerea performanțelor de excepție.

Măsura în care proba de tracțiune are influență directă asupra creșterii performanței am subliniat-o calculând coeficientul de corelație între rezultatele obținute la nivelul testării a treia la proba de “tracțiune” pe un

minut (la helcometru) și cele la 50 m liber (10 ani).

În calcularea coeficientului de corelație am avut în vedere că probele sunt invers proporționale.

De aici rezultă că semnificație coeficientului de corelație “t” este următoarea:

“t” este semnificativ la pragul p=0,05 pentru f=n-2, de unde rezultă că șansa ca legătura dintre aceste performanțe să fie întâmplătoare este mult mai mică de 5% sau altfel spus – la pragul de p = 0,01 se găsește t = 3,169 care este mai mic decât t = 3,47.

Deci se poate afirma cu certitudine mai mare de 99% că există o legătură între cele două probe.

Evoluția indicilor probelor specifice – apă

în cele două etape

– copii 9 ani –

Legendă:

T.1.B. = testarea I a copiilor de 9 ani = grupa control

T.3.B = testarea a II-a a copiilor de 9 ani = grupa control

D.B. = evoluția constatată a grupei control (B)

T.1.A = testarea I a copiilor de 9 ani = grupa experiment

T.3.A = testarea a II-a a copiilor de 9 ani = grupa experiment

D.A. = evoluția constatată a grupei experiment (A)

D.D. = diferența dintre cele două diferențe ale progresului constatat

D.T.3 = diferența dintre rezultatele obținute la testarea a treia a celor două grupe B și A (control și experiment)

– copii 10 ani –

Legendă:

T.1.B. = testarea I a copiilor de 10 ani = grupa control

T.3.B = testarea a II-a a copiilor de 10 ani = grupa control

D.B. = evoluția constatată a grupei control (B)

T.1.A = testarea I a copiilor de 10 ani = grupa experiment

T.3.A = testarea a II-a a copiilor de 10 ani = grupa experiment

D.A. = evoluția constatată a grupei experiment (A)

D.D. = diferența dintre cele două diferențe ale progresului constatat

D.T.3 = diferența dintre rezultatele obținute la testarea a treia a celor două grupe B și A (control și experiment)

b) apă

Centralizând și analizând datele obținute la probele ce controlează evoluția nivelului pregătirii fizice specifice – în apă, observăm cu satisfacție randamentul superior obținut prin dezvoltarea calităților motrice în urma aplicării modelelor proiectate pentru etapa a doua.

În esență, ele reprezintă de fapt, în mare, probele de performanță. Din această cauză ele reprezintă corolarul întregii activități de pregătire fizică.

Aceste rezultate pozitive, după cum se poate observa, au dat girul activității depuse, a mijloacelor și metodelor specifice cuprinse în programele model de dezvoltare a calității motrice la înotătorii de nivel III de pregătire.

5.3. Analiza în sinteză a tuturor rezultatelor

Analiza diferențelor cantitative și calitative constatate pe fiecare direcție studiată, și sinteza lor, ne conturează imaginea reală, conjugată a efectelor obținute în urma ameliorării conținutului și a strategiei de abordare a dezvoltării calităților motrice, în cadrul pregătirii fizice a copiilor înotători.

Surprindem astfel:

ridicarea în mod deosebit a performanțelor înregistrate la nivelul calităților combinate – R/F, F/R și F/V

nivel insuficient privind capacitatea de acoperire a eforturilor de tip anaerob lactat și mixt

confirmarea aspectelor de corelație între pregătirea fizică specifică pe uscat și pregătirea fizică specifică în apă

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Concluzii

Superioritatea rezultatelor obținute la nivelul tuturor parametrilor înregistrați în etapa a doua a experimentului efectuat, aduc dovada concretă a eficienței activității desfășurate pe direcția dezvoltării calităților motrice în special a vitezei, prin ameliorarea conținutului pregătirii fizice a copiilor înotători de 9 -10 ani.

Ele au confirmat că în condițiile menținerii constante a timpului afectat acestui tip de pregătire și fără a abuza de ridicarea intensității efortului peste limitele rațional admise, prin remodelarea conținutului pe noi principii judicios gândite, și prin modificarea raporturilor de combinare a laturilor conținutului pregătirii fizice cu accent pe dezvoltarea calităților motrice, nivelul acumulărilor de bază al micilor înotători, atât de necesar obținerii marilor performanțe a devenit mult mai ridicat.

Selecția tuturor metodelor și mijloacelor dirijată pe respectarea principiilor armoniei, al completării reciproce, al corelării tipurilor de pregătire, folosind ca numitor comun tipul de efort, s-a dovedit extrem de utilă în toate compartimentele pregătirii.

Alternativa mea prevede că ameliorând conținutul fiecărei componente a calităților motrice în parte și modificând rapoartele dintre calitățile motrice în diferite etape ale pregătirii, performanțele sportive vor fi superioare și realizate la data competiției de obiectiv.

Din tot materialul, experimentul, tabele, reprezentări grafice, interpretări am ajuns la concluzia că ipoteza inițială se confirmă.

Propuneri

Consider că programele de antrenament și planurile antrenorilor ar trebui alcătuite, preponderent, pe dezvoltarea calităților motrice, la copii de 9 -10 ani.

În cadrul lecțiilor de antrenament, antrenorii trebuie să fie preocupați de prevenirea și/sau corectarea unor deprinderi greșite, linie propusă și de F.R.N.

Consider că procesul de selecție este foarte important, probele acestuia trebuie să pună accent pe depistarea calităților motrice în diferitele sale forme de manifestare.

BIBLIOGRAFIE

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Dezvoltarea Vitezei la Inotatorii Tineri (ID: 166762)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Dezvoltarea Vitezei la Inotatorii Tineri

Copyright Notice

Optimizarea Recuperarii Entorselor de Glezna la Fotbalisti Pentru Utilizarea Tehnicilor de Facilitare Neuro Proprioceptive

Particularitati Privind Influenta Jocurilor de Miscare Si a Parcursurilor Aplicative Asupra Dezv

Metode Si Tehnici de Tonifiere a Musculaturi

Aspecte Tehnico Tactice ale Serviciului In Tenis

Optimizarea Modelului de Pregatire Si Concurs a Jucatoarei de Handbal Specializata pe Postul de Centr

Proiect Curs Aerobic Fitness Perfectionare Competenta Personal Trainer

Copyright Notice

Similar Posts