Dezvoltarea Urbană Durabilă Studiu de Caz București

=== 2b7b3ab6ae0693d983ed38f4387c22d35727e7b6_642031_1 ===

Cuprins

Introducere–––––––––––––––––––––––––––––––––2

Capitolul I. Dezvoltare urbană durabilă––––––––––––––––––––––3

1.1 Noțiunea de dezvoltare durabilă. Definiții. Scurt istoric––––––––––––––3

1.2 Dezvoltarea locală – noțiune, componente și domenii––––––––––––––-8

1.3. Coordonate cheie ale dezvoltării durabile–––––––––––––––––––10

Capitolul II. Politicile de dezvoltare urbană––––––––––––––––––––12

2.1 Elemente generale––––––––––––––––––––––––––––12

2.2 Abordări privind planificarea urbană–––––––––––––––––––––14

2.3 Serviciile urbane––––––––––––––––––––––––––––-16

Capitolul III. Responsabilitățile dezvoltării urbane în Romania––––––––––––20

3.1 Atribuțiile administrației publice centrale și locale–––––––––––––––-20

3.2 Participarea cetățenilor la activitățile de urbanism––––––––––––––––23

Capitolul 4. Surse de finanțare privind dezvoltarea urbană integrată––––––––––27

4.1. Programul Operațional Regional––––––––––––––––––––––27

4.2. Strategia integrată de dezvoltare urbană (SIDU)––––––––––––––––32

Capitolul 5. STUDIU DE CAZ: Dezvoltare urbană durabilă în ceea ce privește spațiile verzi din Municipiul București–––––––––––––––––––––––––––34

5.1. Justificarea studiului de caz––––––––––––––––––––––––34

5.2. Prezentarea cazului–––––––––––––––––––––––––––-36

Concluzii și propuneri––––––––––––––––––––––––––––46

Bibliografie––––––––––––––––––––––––––––––––48

Introducere

Dimensiunea parcurilor urbane, distribuția spațială și dotările reprezintă indicatori esențiali utilizați pentru măsurarea sustenabilității mediului urban și calitatea vieții în spațiile de locuite. Lucrarea evaluează deficitul de parcuri urbane din București prin delimitarea categoriilor de spații de locuit în funcție de accesibilitatea lor la parcurile din oraș. Am stabilit categorii de spații rezidențiale cu un acces limitat la parcurile urbane și le-a considerat ca fiind domenii prioritare de intervenție pentru reabilitarea urbană în acest aspect. Acces deficient al parcurile urbane bucurește a fost corelat cu dezvoltarea de noi zone rezidențiale, deoarece acestea tind să crească în continuare densitatea mare a spațiului construit și a congestionării traficului în consecință.

Identificarea zonelor critice, care nu au acces bun la parcurile urbane permite autorităților publice municipale să elaboreze măsuri adecvate pentru a ameliora sau pentru a evita agravarea situației într-un oraș cu numeroase probleme de mediu și de o evoluție viitoare imprevizibil.

Parcuri urbane sunt componente importante ale infrastructurii urbane pentru îmbunătățirea calității vieții, care oferă servicii ecologice și sociale pentru populație (recreere, timp liber, o mai bună stare de sănătate a populației), creșterea economică, socială și esteticul valoarii ecosistemelor urbane, oferind un spațiu de rezervă pentru viitoarele proiecte de oraș plan, precum și pentru conservarea diversității biologice.

Dimensiunea de parcuri urbane reprezintă un indicator important pentru evaluarea durabilității și competitivitatea ecosistemelor urbane, disponibilitatea lor este o expresie a calității locuințelor.

Din aceste motive, degradarea calității și diminuarea suprafeței parcurilor urbane reprezintă pericole majore pentru calitatea ecosistemelor urbane mari, astfel cum acestea accentuează poluarea, creșterea costurilor serviciilor de recreere și de petrecere a timpului liberă, subminează starea de sănătate a populației generale și sunt implicate apariția unor probleme de separare socială.

Bucureștiul este cel mai mare oraș din România, și reprezintă o situație caracteristică la nivel național în ceea ce privește tendința de degradare calitativă și cantitativă a spațiilor verzi. Cele mai multe dintre orașele din România se află în situația de a avea nevoie de a recupera deficitul de spații verzi. Cele mai multe dintre orașele din România se află în situația de a avea nevoie de a recupera deficitul de spații verzi, având ca obiectiv 20 de m pătrați metri pe locuitor până în 2010, stabilit de Uniunea Europeană.

Capitolul 1. Dezvoltarea Durabilă – delimitări conceptuale

1.1. Noțiunea de dezvoltare durabilă

Interesul din ce în ce mai mare pentru dezvoltarea locală a apărut în contextul schimbărilor economice, sociale și politice globale. Globalizarea și criza economică internațională, fenomenul tot mai mare de relocare a afacerilor, structurile interne ale marilor grupuri industriale și instituționalizarea autonomiei locale ca principiu european au făcut ca discuțiile despre dezvoltarea locală să fie subiect de interes pentru lumea academică, dar mai ales pentru factorii de decizie politică.

Pentru politica publică românească, dezvoltarea locală durabilă a devenit un instrument strategic pentru susținerea sectorului patrimoniului (public și privat) și constituie obiectivele strategiilor naționale de dezvoltare socială și economică. Scopul nostru este de a arăta nivelul dezvoltării locale durabile din România în contextul principiilor europene aplicate și de a analiza impactul asupra comunităților locale ca un mijloc important de valorificare a patrimoniului regional și local.

Dezvoltarea durabilă este un concept controversat, cu multe semnificații. O definiție clasică a dezvoltării durabile a fost produsă de raportul Brundtland (numit "Viitorul nostru comun") în 1987 și implică satisfacerea nevoilor actuale fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface nevoile.

Dezvoltarea durabilă este rezultatul unei legături între problemele socio-economice și problemele de mediu care trebuie făcute, cu sărăcia și inegalitatea privind viitorul sănătos al omenirii. Din acest punct de vedere, conceptul a fost numit neasumat și antropocentric. În ciuda tuturor acestor dezbateri, dezvoltarea durabilă rămâne un instrument strategic pentru autoritățile locale, regionale, naționale sau globale ca o interconectare între economie, mediu și societate. Chiar dacă acest model a fost criticat ca având o simplitate conceptuală, dezvoltarea durabilă trebuie discutată ca un concept la granița dintre oameni, mediu și economie.

Dezvoltarea durabilă se bazează pe cinci principii:

• Futuritate – echitatea între generații;

• Justiția socială – echitatea în cadrul generațiilor;

• Responsabilitatea limitatoare – echitatea geografică;

• Echitate procedurală – persoane tratate în mod deschis și echitabil;

• Echilibrul între specii – importanța biodiversității.

Aceste principii dau mai multă substanță ideii de dezvoltare durabilă care leagă oamenii și nevoile lor cu mediul și oferă o bază utilă pentru diferitele tendințe ale acestui concept, incluzând patrimoniul ca o sumă de viziuni, valori, cultură, oameni, nevoi, aspirații. Pentru prezentul document, dezvoltarea durabilă este considerată ca un instrument pentru factorii de decizie de la nivel local, național și european de a oferi echitate și de a susține sectorul patrimoniului.

Economistul american S. Kuznets consideră creșterea economică a unei națiuni ca un proces de înmulțire sustenabilă a populației și a producției acesteia.

Fr. Perroux definește creșterea economică „ca o creștere durabilă a dimensiunii unei unități economice – simple sau complexe, realizată prin modul de schimbare a structurilor și chiar a sistemelor și însoțită de economie, dacă nu este însoțită de un progres social”. Orice progres social se face mai ușor și ajută la creșterea economică, aceste componente fiind, la rândul lor, cauza și, de asemenea, rezultatul.

Creșterea economică consemnează aspectele cantitative, dar nu numai la un nivel mic, ci și la nivelul economiei naționale.

Procesul de dezvoltare se bazează pe ideea de împlinire a omului și pe complexul social. Se poate observa că procesul de dezvoltare economică presupune schimbări structurale care se pot întâmpla în fluxurile economice și fluxurile organizării economice. Astfel, definind structura unui sistem economic prin toate legăturile care unesc unitățile simple și complexe și prin toate proporțiile dintre fluxurile și stocurile unităților de bază și combinațiile obiectivelor acestor unități, Fr. Perroux a subliniat că dezvoltarea are loc „în și prin” schimbări de structură.

Dezvoltarea presupune desfășurarea activității de către oameni și pentru oameni, prin schimbarea bunurilor, serviciilor și informațiilor și pentru că factorii de decizie ai unei activități, indiferent de genul de activitate, sunt ordinea economică, ei sunt diferiți de cei mentali și cei sociali prin reacții reciproce.

Dezvoltarea durabilă și sustenabilă poate fi definită ca o nouă modalitate de dezvoltare, bazată pe o reconciliere între economie și mediu, capabilă să susțină progresul uman nu numai în câteva locuri și timp de câțiva ani, ci pentru întreaga planetă și pentru un viitor lung.

Dezvoltarea problemelor care pot fi promovate în mod continuu, a devenit obiectul dezbaterilor de la începutul anului 1970.

Pe această temă au fost publicate multe lucrări, cum ar fi cea a lui E.F. Schumacher „Small is Beautiful”. Această lucrare a formulat o critică teoretică a bazei practicii de dezvoltare de până atunci, subliniind premisele unui nou tratament al conceptului de dezvoltare.

După acesta, una dintre erorile fatale ale timpului nostru este considerarea problemei producției ca rezolvată…. Omul modern nu se poate considera ca parte integrantă a naturii, ci ca o putere externă, destinată să o conducă și să o cucerească.

El chiar vorbește despre lupta împotriva naturii, uitând că, dacă va câștiga această luptă, se va afla în tabăra celor învinși. Epuzându-ne resursele, dăm un avertisment civilizației, dar distrugând ceea ce reprezintă natura vie care ne înconjoară, creăm un pericol pentru viața însăși.

Astfel, dacă populația, producția (cea agricolă și cea industrială), consumul de resurse naturale și poluarea va crește continuu, limitele creșterilor de pe această planetă vor fi atinse în orice moment în secolul acesta. De asemenea, producția de bunuri și consumul a crescut de patru ori în aceeași perioadă.

În același timp, 1,2 miliarde de oameni trăiesc cu mai puțin de 1 $ pe zi; aproape 1 miliard de oameni nu au acces la sursele de apă; 2,4 miliarde de persoane nu au acces la asistență medicală; 850 de milioane sunt analfabeți și aproximativ 10% din copiii născuți în fiecare an – mor de foame.

În aceste condiții, dacă în acest secol va crește foarte mult populația, creșterea activităților economice va fi de 5-10 ori mai mare pentru a satisface toate necesitățile și aspirațiile întregii lumi.

Creșterea va fi primul exemplu din istoria omenirii și nu va fi sustenabilă de distrugerea continuă a resurselor naturale de bază.

Dezvoltarea durabilă reprezintă o orientare generală, una globală și sistematică privind conceperea promovării și realizării unei astfel de dezvoltări care să permită îndeplinirea tuturor nevoilor generațiilor actuale, fără a afecta posibilitățile generațiilor viitoare de a-și satisface nevoile.

În acest context, scopul dezvoltării durabile este omul în armonie cu natura, toate acțiunile sale având ca scop comun împlinirea ei.

Dezvoltarea durabilă presupune o viziune globală și sistematică asupra a ceea ce a condus la conceptul de sistem durabil, adică:

– existența tuturor sistemelor sociale – durabile în cadrul sistemului global;

– relațiile din sistem să poată susține durabilitatea sistemului global și a subsistemului de componente;

– un nou tip de management, capabil să promoveze și să introducă sisteme de durată.

În acest fel, sistemele social,e durabile sunt sisteme de acțiune umană, realizate și conduse într-un cadru normativ și nu sisteme spontane.

Dezvoltarea durabilă este o nouă practică socială condusă de principii noi și de noi căi de acțiune, având ca principiu omul ca utilizator a acesteia. Conceptul de dezvoltare durabilă poate realiza o legătură între aceia care lucrează cu probleme de dezvoltare și aceia care se ocupă de problemele legate de mediu, între economiști și ecologiști.

Din acest motiv, dezvoltarea durabilă este un exercițiu dificil de îndeplinit, implicând riscuri, eforturi, abandonuri și investiții mari recuperate pe termen mediu și lung.

Omenirea a recunoscut că problemele de mediu sunt inseparabile de cele ale bunăstării și dezvoltării la Conferința privind mediul din 1972. De asemenea, s-a recunoscut faptul că soluțiile dezvoltării de lungă durată sunt, prin natura lor, economice.

În același timp, Carta Organizației Mondiale subliniază faptul că menținerea sănătății și bunăstării necesită un mediu propice și armonios în care fiecare factor fizic, economic și social are un loc propriu.

Conceptul de dezvoltare durabilă a fost acceptat și susținut în 1992 la Conferința Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare, care a avut loc la Rio de Janeiro, sub patronajul lui Maurice Strong.

Cu această ocazie, autoritățile din întreaga lume au fost chemate să elaboreze și să implementeze proiecte locale în parteneriat cu agenții comunitari implicați în dezvoltarea de lungă durată.

Dezvoltarea durabilă a dobândit un sens mai profund și cuprinzător în septembrie 2002, la Johannesburg, Africa de Sud, unde a avut loc Summitul mondial privind dezvoltarea durabilă.

La acest eveniment au participat numeroși reprezentanți ai guvernelor mondiale, agenți ai ONU, ONG-uri, organizații economice și sociale și cei care s-au confruntat cu deteriorarea alarmantă a ecosistemelor. Toți au fost în favoarea unei puneri în practică rapide a conceptului de dezvoltare durabilă.

De la Declarația Politică, Planul de Măsuri și Comunicatul Final, ca documente adoptate, summitul a continuat ideile și pozițiile celorlalte două conferințe, cea de la Stockholm, 1987, și de la Rio de Janeiro, 1992.

Johannesburg a însemnat implicarea fiecărui popor în dezvoltarea de lungă durată. Cu această ocazie, au fost menționate măsuri și modalități de acțiune, pentru a obține o dezvoltare durabilă nu numai în teorie, ci și în practică.

În țările dezvoltate există o legislație severă care impune prevenirea și precauția, deoarece orice metodă ulterioară de curățare a poluării nu reușește să o elimine și să o curățe 100%. Prin urmare, marile companii au fost obligate să introducă în sistemul lor de producție metode mai sigure și mai ecologice și au redus parțial poluarea care are un impact negativ asupra mediului. În literatura de specialitate conceptul de eco-dezvoltare este definit ca o dezvoltare durabilă în respect ecologic.

Dezvoltarea durabilă în ceea ce privește respectul ecologic, extinderea spațială, ia în considerare implicit și explicit factorul de mediu.

Mediul poate fi natural, social, uman etc. Mediul natural înseamnă: ansamblul condițiilor (relief, climă, creaturi vii) în care trăiesc organismele; un complex teritorial care combină elementele de relief, structura geologică și resursele subsolului, apele, condițiile climatice, solul, vegetația, fauna. Literatura de specialitate consideră mediul natural drept o componentă principală a sistemului de mediu economic.

Mai mulți economiști și organisme internaționale și-au exprimat opinia cu privire la conceptul de creștere economică: Fondul Monetar Internațional, Clubul de la Roma și Organizația Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială și altele.

P.A. Samuelson arată că acesta este un „proces multiplu care combină diverse elemente și dimensiuni diferite”. Toți specialiștii recunosc complexitatea fenomenului, în opinia unora, dinamica creșterii economice va depinde de competitivitatea produsului pe piață, calitatea și nivelul tehnic care pot permite utilizarea sa fără efecte secundare poluante.

Academicianul Emilian Dobrescu asociază creșterea economică cu creșterea potențialului economiei naționale, optimizarea raportului producție / consum, cu dezvoltarea factorilor de producție și corelarea dintre acestea.

De aceea, în prezent, creșterea economică se poate realiza doar ca o creștere economică bazată pe un consum energetic multiplul și pe o recuperare energetică și materială superioară, în care oamenii ar trebui să respecte legile naturii și să fie conștienți de capacitatea de reproducere.

Cercetătorul Aurel Iancu arată că mediul are un sens larg, incluzând în această categorie atât mediul natural, cât și cel artificial (economic, social, cultural, estetic) în care oamenii își dezvoltă întreaga activitate mai bogată și mai complexă pe măsură ce trece timpul.

Consider că, cel puțin pe termen scurt, eforturile de susținere a creșterii economice sunt afectate de imposibilitatea de finanțare a tehnologiilor moderne antipoluante și de implementarea programelor de cercetare în domeniul industriei, transporturilor, agriculturii, etc.

Dezvoltarea durabilă va eșua dacă cercetarea științifică în toate domeniile este neglijată. Programele pentru protecția mediului sunt scumpe, deoarece rezultatele practice sunt vizibile pe termen lung.

1.2 Dezvoltarea locala – noțiune, componente și domenii

În România, conceptul își face apariția odată cu apariția fenomenului de descentralizare teritorială și de deconcentrare a serviciilor publice. Chiar dacă în literatura țării noastre informațiile despre acest concept sunt recente, politicile de dezvoltare locală au existat înainte de 1989, dar într-o viziune diferită.

Globalizarea economică, criza economică internațională, fenomenul în creștere al relocării afacerilor, structurile interne ale marilor grupuri industriale, instituționalizarea autonomiei locale au determinat creșterea interesului față de dezvoltarea locală, iar aceasta are în mare parte același înțeles cu dezvoltarea durabilă.

Dezvoltarea locală este considerată la intersecția mai multor domenii de intervenție, pe lângă politicile economice locale și politicile urbane, amenajarea teritoriului și alte politici, care au ca finalitate dezvoltarea durabilă.

Conceptul de dezvoltare locală este definit ca o formă particulară de dezvoltare regională, în care factorii endogeni sunt esențiali. În România, cerințele de reglementare privind organizarea și implementarea activităților de dezvoltare locală și instituțiile de stat autorizate în acest sens sunt cuprinse într-o serie de acte care au avut loc după 1989. Prima problemă de reglementare a fost Legea guvernului local nr. 69/1991 privind administrația publică locală, legea organică adoptată înaintea apariției în mod fundamental a actului.

Din motive care necesită asigurarea respectării depline a legii originale constituționale și europene a fost modificată și completată prin Legea nr. 24/1996, deoarece în anul 2001, Legea administrației publice locale nr. 69/1991, republicată, care urmează să fie înlocuită de Legea nr. 215/2001 (în vigoare astăzi cu unele revizuiri).

Atribuțiile conferite prin Legea nr. 215/2001 referitoare la administrația publică locală față de autoritățile din domeniu nu rezolvă toate problemele care apar în comunitățile locale, ci prin stabilirea celor cinci principii (autonomie, legalitate, responsabilitate, cooperare și solidaritate), aceste probleme pot fi mai ușor controlate și rezolvate.

Alte prevederi referitoare la dezvoltarea locală au fost adoptate prin Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională în România și care stabilește: cadrul instituțional, principiile, obiectivele, abilitățile și instrumentele politicii de dezvoltare regională din România.

Această lege este instrumentul principal de reglementare a acestei acțiuni publice foarte importante – dezvoltarea locală. Distincția dintre dezvoltarea locală și cea regională nu se înscrie în obiectivele cuprinse în politicile subiacente, ci pur și simplu la nivelul la care sunt finanțate și implementate.

În legislația internațională privind dezvoltarea locală, principalul document internațional este Carta europeană – "Exercitarea puterii locale autonome", adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985.

În ea, semnatarii consideră că: local este unul dintre principalele fundamente ale oricărei democrații regimul, dreptul cetățenilor de a participa la managementul afacerilor publice, o parte a principiilor democratice comune tuturor statelor membre ale Consiliului, iar acest drept poate fi exercitat în cel mai direct la nivel local de către autoritățile locale, împuternicită de existență cu responsabilități reale, administrarea eficientă și cea mai apropiată de cetățeni, apărarea și consolidarea autorităților locale din diferitele țări ale Europei reprezintă o contribuție importantă la construirea unei Europe bazate pe principiile democrației și descentralizării.

Documentul internațional menționează de asemenea că exercitarea responsabilității publice trebuie să se bazeze, de preferință, pe acele autorități care sunt mai aproape de cetățeni și care au încurajat inițiativele comunității locale de a rezolva în mod direct orice problemă cu privire la faptul că politica economică națională locală are dreptul la resursele proprii ele pot dispărea liber.

Astfel se afirmă că cel puțin o parte din resursele financiare ale comunităților locale trebuie să provină din redevențe și impozite încât să aibă puterea de a stabili limitele legilor naționale, iar în acele comunități, statul financiar slab trebuie să intervină viguros pentru a elimina deficiențele existente.

Strategia de dezvoltare durabilă în Uniunea Europeană a fost lansată de Consiliul European în 2001 la Gothenburg și reînnoită în 2006, menită să îmbunătățească bunăstarea cadourilor și a generațiilor viitoare și creșterea calității vieții.

1.3. Coordonate cheie ale dezvoltării durabile

Pentru a sprijini obiectivul acestei strategii, rapoartele Eurostat, bazate pe un set de indicatori socio-economici (PIB pe cap de locuitor, nivelul sărăciei, incluziunea socială, sănătatea publică, schimbările demografice etc.) reprezintă baza pentru viitoarele politici. În 2005, 2007 și 2009, Eurostat a publicat trei rapoarte de monitorizare.

Aceste rapoarte prezintă progrese în punerea în aplicare a strategiei și provocările cheie la nivelul statelor membre. Raportul Eurostat privind dezvoltarea durabilă în Uniunea Europeană (raportul de monitorizare a strategiei UE de dezvoltare durabilă din 2011) din 2011 arată că obiectivele strategiei oferă o evaluare relativă a faptului dacă UE se îndreaptă în direcția cea bună.

Crearea unei strategii de dezvoltare necesită schimbări structurale și guvernare locală în special acolo unde un cadru strategic, și anume o strategie de dezvoltare locală, poate ajuta la organizarea acesteia.

Nevoia de strategii de dezvoltare locală care rezultă din mai multe motive, inclusiv:

• o caracteristică complexă și multifuncțională a dezvoltării locale;

• Cerințe legale;

• Gestionarea eficientă a resurselor de afaceri și locale;

• Promovarea democrației, descentralizării și bunei guvernări la nivel local;

• Dezvoltarea unei viziuni comune și a dezvoltării regionale pe termen lung și alinierea acesteia la prioritățile naționale;

• Stabilirea de parteneriate dinamice.

Strategia de dezvoltare locală cuprinde un set de mecanisme și procese care împreună oferă un sistem de dezvoltare a viziunii și obiectivelor participative pentru dezvoltarea durabilă locală, în conformitate cu patrimoniul local (cultură, viziuni, politici, drept comun etc.) și coordonarea implementării și revizuire.

O strategie eficientă pentru dezvoltarea durabilă răspunde aspirațiilor și capacităților guvernului, societății civile și sectorului privat de a crea o viziune pentru viitor și de a lucra tactic și progresiv față de el. Identificarea și bazată pe abordarea "ce funcționează" îmbunătățește integrarea și oferă un cadru pentru a face alegeri acolo unde integrarea nu este posibilă.

Aceste strategii de dezvoltare locală permit o coordonare activă a proceselor de dezvoltare care au loc pe teritoriu, ținând seama de caracteristicile locale, schimbările în mediul extern și permite abordarea proactivă, desfășurată într-un proces inovativ de dezvoltare regională.

Strategia de dezvoltare locală în România. Principalele fapte și cifre

În România, conceptul de strategie de dezvoltare locală a constatat, cel puțin până acum, o mică aplicație practică pentru cei implicați în procesele de dezvoltare comunitară, fiind folosiți din ce în ce mai mult în literatură.

Chiar și aici se poate observa o anumită rezervație spre aceasta, probabil din cauza obișnuitului rezerve rămase în timpul dezvoltării locale, a fost coordonată la nivel local, pe baza unei strategii de diferențiere a diferitelor alternative de dezvoltare, dar comunitățile se încadrează într-un plan de dezvoltare general elaborat la nivel central.

Mai mult decât atât, obiectivele planului general de dezvoltare realizate au fost fixe și nu s-au gândit în termeni de programe care trebuie puse în aplicare și care necesită o abordare multidimensională a problemei în cauză. Obiectivele strategiei de dezvoltare locală sunt stabilite prin obiective generale, referindu-se la liniile directoare de calitate definite de liderul corporativ.

Capitolul II. Politicile de dezvoltare urbană

2.1 Elemente generale

La nivel regional, urbanizarea este corelată istoric cu dezvoltarea economică generală. Tendințele din majoritatea țărilor în curs de dezvoltare sugerează că urbanizarea generează oportunități importante pentru creștere economică, ocuparea forței de muncă, durabilitatea mediului și reducerea sărăciei.

Datorită concentrării spațiale a activității productive (locurilor de muncă), antreprenorilor, lucrătorilor, consumatorilor și instituțiilor de sprijin (educaționale, sănătate, financiare), orașele au potențialul de a fi dinamice din punct de vedere economic. În același timp, există mari provocări cu care trebuie să se confrunte orașele în ceea ce privește dezvoltarea durabilă și coeziunea socială, segregarea socială, problemele de mediu (schimbările climatice), mobilitatea și extinderea urbană.

În România există o distribuție relativ echilibrată a orașelor mari, dar aproape 90% din rețeaua urbană cuprinde orașe mici și mijlocii (sub 50 000 de locuitori) cu funcții urbane foarte limitate și infrastructură redusă.

Calitatea vieții în zonele urbane este influențată de nivelul infrastructurilor și serviciilor urbane disponibile. Pentru a asigura o bună funcționare a unui oraș (legături mai bune între zonele funcționale), pentru a facilita accesul persoanelor din zonele periferice la principalele servicii urbane și la zonele de locuri de muncă (unde se concentrează activitățile economice), un bun transport urban este necesar.

Capacitatea redusă a drumurilor și congestionarea traficului în interiorul și în jurul orașelor reprezintă alte probleme mari care determină o creștere a numărului de accidente și de degradare a mediului.

Un număr mare de orașe mici și mijlocii din România continuă să aibă dificultăți în furnizarea serviciilor de utilitate publică de bază. Aceasta reprezintă un obstacol în atragerea investițiilor și stimularea antreprenoriatului mic.

O problemă comună pentru majoritatea orașelor din România este costurile ridicate de întreținere, degradarea, calitatea estetică scăzută și eficiența energetică scăzută a caselor multifamiliale construite în perioada comunistă. Există diferențe mari între cartierele unui oraș. Există domenii în care indicatorii socio-economici relevă o situație proastă: șomaj ridicat, infrastructură urbană săracă, lipsă de spații verzi, case deteriorate, nivel scăzut de educație, sănătate precară și nivel ridicat de criminalitate. Factorii de decizie politică și experții în domeniu trebuie să găsească soluții eficiente pentru aceste probleme.

Politica urbană europeană

Multe state membre ale UE acordă din ce în ce mai multă atenție abordărilor integrate ale dezvoltării urbane. Acest concept de abordare integrată a problemelor urbane a fost dezvoltat la începutul anilor '90 în legătură cu proiectele de reînnoire urbană pentru cartierele dezavantajate și cu timpul s-a extins pentru a include toate aspectele urbane.

Ideea a fost promovarea unei abordări care ia în considerare nu numai dimensiunea fizică, ci și dimensiunile economice, sociale și de mediu ale dezvoltării urbane. Abordarea integrată înseamnă înlocuirea abordărilor sectoriale (o dimensiune) cu abordări transversale (multidimensionale) și implică elaborarea de strategii și acțiuni unitare la nivelul orașului, care abordează întreaga complexitate a dezvoltării urbane, dar ia în considerare rolul și funcțiile fiecărei părți a orașului în întreaga structură.

Au existat multe instrumente politice dezvoltate de-a lungul timpului (cum ar fi Carta de la Leipzig privind orașele europene durabile, Agenda teritorială a UE, Promovarea dezvoltării urbane durabile în Europa – Realizări și oportunități, Declarația de la Toledo privind dezvoltarea urbană sau Strategia Europa 2020), care au subliniat importanța unei dezvoltări urbane integrate.

Declarația de la Toledo (2010) subliniază „necesitatea promovării unei dezvoltări urbane mai inteligente, mai durabile și mai incluzive din punct de vedere social în zonele urbane și orașele europene”. Regulamentele Comisiei Europene privind politica de coeziune pentru perioada 2014-2020 urmăresc să stimuleze politicile urbane integrate pentru a intensifica dezvoltarea urbană durabilă și pentru a spori și consolida rolul orașelor în contextul politicii de coeziune.

Reglementările fac trimitere directă la strategiile integrate pentru investiții, o cheltuială minimă de 5% din Fondul european de dezvoltare regională (FEDR) pentru dezvoltare urbană integrată (prin investiții teritoriale integrate – ITI), finanțare specială pentru acțiuni inovatoare în zonele urbane și crearea a unei platforme de dezvoltare urbană pentru a stimula dialogul dintre orașele europene și Comisia europeană în ceea ce privește politicile de dezvoltare urbană și crearea de rețele teritoriale urbane.

2.2 Abordări privind planificarea urbană

Unul dintre principalele instrumente de implementare a abordării integrate a dezvoltării urbane sunt conceptele integrate de dezvoltare urbană care au fost utilizate în multe state membre ale UE și au demonstrat că pot permite integrarea aspectelor transsectoriale în domeniul dezvoltării urbane.

Autoarea Oana Luca vorbește despre regenerarea urbană. După aceasta, conceptul de regenerare urbană implică: ,,reabilitarea, modernizarea, reînnoirea construcțiilor urbane, purificarea mediului înconjurător al zonelor rezidențiale, dezvoltarea durabilă a tuturor acestor componente, în vederea satisfacerii cerințelor de confort ale populației”.

Un alt beneficiu adus de aceste concepte integrate se referă la abordarea participativă utilizată în acest proces. În acest fel, proprietarii sunt motivați și devin interesați de îmbunătățirea vecinătății lor. De asemenea, atunci când populația vede schimbările pozitive din jurul lor, ea începe să se simtă importantă și este mai deschisă să investească în proprietățile particulare.

Acest sentiment de proprietate duce la creșterea investițiilor private, împreună cu cele publice. Elementele principale ale dezvoltării urbane integrate sunt: amplasarea și funcția zonei preconizate, utilizarea terenului, situația proprietății, transportul, mediul, condițiile demografice și sociale, clădirile, infrastructura tehnică, comunicarea, cooperarea și implicarea.

Politica urbană românească

Dezvoltarea urbană a fost sprijinită în principal în perioada 2007-2013 prin Programul Operațional Regional (POR). Acest program a avut șase axe prioritare: Sprijinirea dezvoltării durabile a poliilor de creștere urbană, Îmbunătățirea infrastructurii regionale și locale de transport, Îmbunătățirea infrastructurii sociale, Consolidarea mediului de afaceri regional și local, Dezvoltarea durabilă și promovarea turismului și Asistența tehnică.

Strategia POR a fost aceea de a asigura cea mai mare influență asupra dezvoltării regionale și locale prin mobilizarea resurselor și activarea potențialului local, iar unul dintre obiective a fost acela de a dezvolta poli de creștere urbană regională / locală prin adoptarea unei abordări policentrice în vederea creșterii rolului economic și social din centrele urbane și să stimuleze o dezvoltare mai echilibrată a regiunilor.

Acest obiectiv a fost atins prin Axa prioritară nr. 1 Sprijin pentru dezvoltarea durabilă a polilor de creștere urbană, Domeniul-cheie de intervenție nr. 1.1 Planuri integrate de dezvoltare urbană. Acestea ar fi trebuit să ducă la creșterea calității vieții și crearea de noi locuri de muncă în orașe și în zona înconjurătoare. Această axă definește trei tipuri de zone țintă: poli de creștere, poli de dezvoltare urbană și centre urbane. Politica privind polul de creștere a fost elaborată de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuinței în anul 2008 în baza Legii nr. 351/2001 privind planificarea teritorială în România. Hotărârea Guvernului nr. 998/2008 menționează cei șapte poli de creștere eligibile pentru sprijin în cadrul POR: Brașov, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Iași, Ploiești și Timișoara.

Chiar dacă Bucureștiul este cel mai mare pol de creștere din România, acesta nu a fost inclus în listă, deoarece scopul acestuia a fost acela de a asigura un echilibru între el și polii desemnați în economia națională. Cei șapte poli de creștere au fost selectați ca fiind eligibili pentru 50% din fondurile UE disponibile pentru Axa 1. Autoritățile au selectat și 13 poli de dezvoltare urbană: Arad, Bacău, Brăila, Galați, Deva, Oradea, Pitești, Ramnicu-Valcea, Satu Mare, Baia Mare, Sibiu, Suceava și Târgu Mureș. Polii de dezvoltare urbană au primit, de asemenea, finanțare dedicată (20% din fondurile alocate pentru Axa 1). Restul fondurilor au fost destinate finanțării investițiilor în centrele urbane, definite ca orașe cu o populație mai mare de 10.000 de locuitori. Aceste orașe trebuiau să concureze pentru 30% din fonduri.

În cadrul acestei axe prioritare au fost finanțate proiecte incluse în planurile integrate de dezvoltare urbană. Aceste planuri au fost dezvoltate pe termen mediu și lung și au vizat dezvoltarea și regenerarea orașelor.

O condiție prealabilă pentru asigurarea sustenabilității planurilor a fost implicarea în procesul de elaborare, pe lângă administrația locală, a cetățenilor și a altor actori locali. A existat o cerere specifică în ceea ce privește polii de creștere pentru a lua în considerare punerea în aplicare a planului atât în orașele mari, cât și în zonele înconjurătoare (urbană sau rurală). În acest sens, cei 7 poli de creștere au creat asociații de dezvoltare inter-municipală care au inclus localitățile în zonele metropolitane existente sau nou formate.

Proiectele identificate în planurile integrate trebuie să ia în considerare intervențiile în trei domenii: infrastructura urbană, antreprenoriatul și ocuparea forței de muncă și infrastructura și serviciile sociale. Legătura dintre cele trei domenii și obiectivul stabilit este următoarea: o mai bună infrastructură urbană va duce la îmbunătățirea calității vieții cetățenilor și va stimula crearea de noi activități economice, o mai bună infrastructură de afaceri va determina crearea unui mediu de afaceri diversificat, creșterea competitivității orașelor și crearea de noi locuri de muncă și satisfacerea nevoilor sociale vor duce la o mai bună ocupare a forței de muncă, la îmbunătățirea calității vieții și la realizarea principiului egalității de șanse.

După cum s-a menționat anterior, au existat trei tipuri de intervenții sub această axă: reabilitarea infrastructurii urbane (regenerarea fizică a centrelor urbane și a spațiilor publice, reabilitarea străzilor urbane și a infrastructurii conexe și legătura acestora cu zonele înconjurătoare ale orașului, reabilitarea terenurilor nefolosite / poluate) îmbunătățirea serviciilor, inclusiv a serviciilor sociale (reabilitarea infrastructurii sociale, inclusiv locuințe sociale, achiziționarea de echipamente pentru sporirea securității și prevenirea infracțiunilor) și dezvoltarea structuri de sprijinire a afacerilor și antreprenoriat (crearea / reabilitarea structurilor de afaceri, crearea / reabilitarea / extinderea zonelor turistice și a infrastructurii de agrement și utilitățile conexe).

2.3 Serviciile urbane

În jurul anului 1900, francezii și-au exportat modelul civic și municipal în Madagascar și în alte colonii (în Africa de Nord). Principala caracteristică a acestui model colonial a fost că cele mai importante instituții au fost organizate pentru a forma un centru de prestigiu: clinici, grădinițe, orfelinate, poștă, primărie, casă de cultură, poliție și închisoare.

După anul 1914, Henri Prost, arhitectul orașului Casablanca, a proiectat planuri și pentru noile orașe "moderne" create de sistemul colonial francez, în imediata vecinătate a tradițiilor turistice, cum ar fi Faz , Meknes sau Marrakech. Obiectivul acestor noi orașe a fost acela de a atrage locuitorii orașelor tradiționale într-un stil de viață modern, "european", care se găsește în orașul nou îmbibat cu valori urbane europene: divertisment, consumism, mândrie civică.

Britanicii și-au exportat, de asemenea, noul model de oraș ideal în coloniile lui Commonweatlh. Capitalele foarte mici de acest tip au apărut mai ales în Africa. Astfel de capitale africane sunt: ​​Harare, Lusaka, Nairobi, Kampala. Partea centrală a orașului, care era în primul rând o zonă comercială, era înconjurată de zone rezidențiale de joasă densitate, urmând modelul englez.

A fost o sursă de schimbare a evoluției în rândul cetățenilor din străinătate, în timp ce diverși vizitatori străini au remarcat că planificarea "ab initio" a fost foarte populară în Rusia post-revoluționară. Majoritatea planurilor urbane dezvoltate în primele decade au fost construite pe terenuri deschise.

Teoreticienii sovietici, precum Nikolai Miliutin, au promovat o serie de concepte noi de oraș, cum ar fi orașul liniar (conceput spaniol din anii 1900), în care industria, zonele rezidențiale , zonele comerciale și de recreere au fost aranjate în benzi paralele, urmând cursul unui râu și direcția vântului.

La sfârșitul anilor '20, Miliutin a fost, de asemenea, un președinte al Comisiei de stat pentru construirea de noi orașe. "Au existat zece principii pe care planificatorii le-au urmat la crearea noilor orașe: limita populației fixată de autoritățile centrale, locuințe controlate de stat, distribuția spațială echitabilă a facilităților urbane, traseul limitat de la ședere la locul de muncă, zonarea strictă a zonelor urbane, fluxul de trafic rațional, spațiile verzi întinse, un centru simbolic de propagandă și, în sfârșit, planificarea urbană integrată într-o planificare centralizată națională.

Interesul pentru calitatea mediului a crescut rapid în țările industrializate începând cu anii 1960, în principal din două motive: pe de o parte conștientizarea efectelor devastatoare ale creșterii economice asupra mediului și, pe de altă parte, estimarea prosperității economice nu asigura de sine prosperitatea umană.

În acest context, calitatea vieții poate avea rolul de corector al creșterii economice, deoarece se poate considera că creșterea economică contribuie prea mult la creșterea bunăstării umane. Fără un mediu curat, sănătos și frumos, calitatea vieții nu are unele dintre dimensiunile sale cele mai importante, iar corpul uman se confruntă cu o incidență crescută a bolilor respiratorii, circulatorii și ale sistemului nervos.

În plus, printre prioritățile programului "Mediul înconjurător 2010 – viitorul nostru, alegerea noastră" se află una care încearcă să asigure o calitate superioară a mediului înconjurător, astfel încât sănătatea publică să nu fie afectată.

În acest context, trebuie reconsiderat procesul de măsurare a calității vieții prin realizarea unui echilibru între indicatorii economici, sociali și indicatorii de mediu, precum și între indicatorii obiectivi și indicatorii calitativi subiectivi de viață.

Ioan Mărginean definește calitatea vieții ca fiind "suma elementelor care aparțin domeniilor fizice, economice, sociale, culturale, politice și de sănătate etc., în care trăiesc oamenii, conținutul și natura activităților lor, caracteristicile personalității – latențele și procesele sociale în care se angajează, bunurile și serviciile la care au acces, modelele de consum adoptate, stilul lor de viață, evaluarea circumstanțelor și rezultatele activităților care corespund așteptărilor populației, precum și stările subiective ale satisfacție / nemulțumire, fericire, frustrare etc.

El a identificat un set minim de indicatori ai calității vieții care se referă la: persoana (starea sănătății, siguranța, anxietatea), populația (statisticile vitale), mediul natural (factorii poluatori, zonele afectate, standardele propuse); umane, mediul social (încrederea în ființele umane, patologia socială), familia, pregătirea profesională, locul de muncă, resursele macroeconomice (valoarea PIB / cap de locuitor, fondul de consum al populației) nivelul, structura), consumul, serviciile, gospodăria, educația (accesul, calitatea), serviciile de sănătate, cultura, serviciile de asigurări și asistență socială, timpul liber, mediul politic.

Din ce în ce mai mult, bunăstarea umană este înțeleasă ca legată de capitalul fizic, natural și uman. Cu o astfel de abordare, conceptele pot fi astfel operaționalizate: bunăstarea umană prin speranța de viață, fluxurile de capital fizic prin PIB / capita, fluxurile de capital natural prin imprimarea de mediu și cele ale capitalului uman prin educație. Există, de asemenea, studii care abordează satisfacția vieții ca fiind legată de bunăstarea mediului.

Cele șase dimensiuni ale unei comunități durabile sunt considerate capitala naturală, politică, economică, umană, socială și culturală și toate aceste dimensiuni s-au dovedit a fi predictori semnificativi pentru satisfacerea vieții.

De mult timp, consumul de factori de mediu a fost de-reglementat fiind considerat doar drept, nu și responsabilitate. Transformarea acestor factori de mediu din bunurile comune utilizate fără limitare a bunurilor de interes general a căror integritate trebuie protejată pentru generațiile prezente și viitoare, protejarea mediului înconjurător ca orice alt drept al ființei umane reprezintă o evoluție notabilă în ultimii 50 de ani. Dar acest lucru sa datorat în mare parte catastrofelor ecologice care au avut un impact semnificativ asupra sănătății publice.

Transportul modern, tot mai rapid și confortabil – în special mijloacele personale de transport – reprezintă, pe de o parte, consumatori mari de combustibil și energie și, pe de altă parte, extrem de poluanți (avioane, mașini) și periculoși pentru copii și bătrâni.

În cazul mașinilor, fenomenele negative sunt amplificate de faptul că majoritatea orașelor, nu numai cele românești, nu au fost proiectate, în ceea ce privește infrastructura, pentru realitatea contemporană a automobilelor. Nu ne referim doar la străzi, ci și la parcări și garaje, care contribuie în mod semnificativ la scăderea spațiilor verzi și, de asemenea, la alarmele de autovehicule responsabile într-un grad tot mai mare de poluare fonică. În același sens, dincolo de numărul de autoturisme, camioane, autobuze, tramvaie, vârsta și starea lor tehnică sunt elemente la fel de importante care pot înrăutăți gradul de poluare, numărul accidentelor sau consumul de combustibil.

O altă problemă importantă o reprezintă creșterea consumului de apă în orașe, ceea ce a impus introducerea tehnologiilor de tratare și reciclare a apei industriale și menajere, cu respectarea normelor de igienă și în general a normelor de calitate a apei.

Toate acestea se întâmplă în contextul în care reducerea consumului de apă, în special cea domestică, nu este o soluție bună dacă luăm în considerare necesitatea respectării unor standarde de igienă în rândul populației (în vederea prevenirii bolilor cauzate de săraci igienă).

Toate aceste probleme și cele legate de acestea reprezintă provocări pentru administrația publică care, pe de o parte, știe că este contextul evoluției fiecărui oraș și, pe de altă parte, dispune de toate mijloacele necesare (financiare și decizionale) de a rezolva precum și să le armonizeze și să le armonizeze cu alte aspecte (de natură economică, socială sau de altă natură) care uneori le contrazic.

Având în vedere condițiile în care dezvoltarea democrației impune crearea unei noi relații între cetățeni și administrație, creșterea și consolidarea rolului autorităților și reevaluarea parteneriatului dintre societatea civilă și autoritățile locale elita "și contextul descentralizării, în perioada următoare ar fi de dorit să asistăm la creșterea calității și eficienței serviciilor publice; precum și o manieră îmbunătățită în care administrațiile locale răspund solicitărilor cetățenilor și ale procesului de dezvoltare locală.

Noul urbanism este denumirea dată unui set nou de principii de planificare concepute pentru a revigora comunitățile și a oferi o alternativă semnificativă la extinderea suburbană. Se poate asocia cu conceptul de "urbanism nou" sau "urbanism verde", care se referă la 15 principii: climatul și contextul, energia regenerabilă pentru emisii zero de CO2, apă, peisaj, grădini și biodiversitate urbană, transport durabil și spațiu public bun (orașe compacte și policentrice), materiale locale și durabile cu energie mai mică, clădiri verzi și districte, care utilizează principii de proiectare pasivă, lanț alimentar local și lanțuri scurte de aprovizionare, patrimoniu cultural, identitatea și sentimentul locului, guvernarea urbană, conducerea și cele mai bune practici, educația, cercetarea și cunoașterea.

Conceptul de calitate a vieții joacă un rol central în agenda urbanistică verde, deoarece valorile legăturii cu natura sunt considerate esențiale pentru sănătatea și bunăstarea locuitorilor.

Capitolul III. Responsabilitățile dezvoltării urbane în Romania

3.1 Atribuțiile administrației publice centrale și locale

Subliniind că Europa este unul dintre cele mai urbane continente (peste două treimi din populația Europei trăiește în zonele urbane și cifra este în creștere), orașele reprezintă cheia dezvoltării durabile a UE, Raportul CE (2011 b) prezintă provocări majore și direcții de acțiune pentru a face față acestor provocări.

De fapt, modelul european de dezvoltare urbană durabilă este foarte amenințat de tendințe cu impact negativ (CE, 2011 b, p. VI):

Evoluția demografică, diferită de cea urbană, cauzează câteva probleme cum ar fi: îmbătrânirea populației, scăderea urbană sau intensificarea extinderii zonelor administrativ-teritoriale.

Scăderea sau chiar diminuarea creșterii economice care afectează Europa periodic reprezintă o amenințare majoră pentru multe orașe, în special pentru orașele din Europa Centrală și de Est, precum și pentru vechile orașe industriale din Europa de Vest, a căror economie este în stagnare sau în declin.

Piața muncii este puternic influențată de discrepanța dintre creșterea economică, pe de o parte, și diminuarea numărului de locuri de muncă și progresul social, pe de altă parte. Din ce în ce mai mulți oameni sunt excluși de pe piața muncii sau orientați spre locuri de muncă mai puțin calificate și remunerate în sectorul terțiar.

Sub impactul amenințărilor de mai sus, populația este mai săracă, iar diferențele salariale se înrăutățesc. Vedem rezultatul în câteva trimestre ale orașelor în care oamenii se confruntă cu o concentrare de inegalități în ceea ce privește locuințele, educația, accesul la șomaj la anumite servicii (sănătate, transport, ITC).

Creșterea polarizării și a segregării sociale, intensificată de recenta criză economică care agravează efectele legate de piață și diminuarea treptată a statului bunăstării în majoritatea țărilor UE, a provocat segregarea spațială constând în marginalizarea grupurilor cu venituri mici, incapabile să găsească locuințe decente prețuri suportabile.

Această situație ar putea duce la extinderea segmentului de persoane marginalizate în multe orașe, care trăiesc în subculturi închise, caracterizate de comportament antisocial fundamental.

Expansiunea urbană și apariția zonelor cu locuințe cu densitate scăzută reprezintă o amenințare majoră pentru dezvoltarea durabilă a teritoriilor, deoarece serviciile publice sunt mai costisitoare și greu de prevăzut.

Având în vedere amenințările / provocările de mai sus, Raportul CE (2011 b, p. VII) subliniază că este esențial să se promoveze

noi forme de guvernare urbană care încearcă să schimbe amenințările actuale în punctele forte ale orașelor de mâine. Prin urmare, trebuie să răspundem acestor provocări prin:

Adoptarea unui model global de dezvoltare urbană durabilă, care implică următoarele: Identificarea provocărilor pe o bază integrată și globală;

Corelarea abordărilor axate pe teritorii cu cele axate pe oameni sau grupuri specifice; Combinarea structurilor guvernamentale formale cu structuri de guvernanță mai flexibile și mai informale adaptate dimensiunii provocărilor existente;

Cooperarea în vederea asigurării unei dezvoltări spațiale coerente și a utilizării eficiente a resurselor. Adaptarea sistemelor de guvernare la evoluția situației și luarea în considerare a diverselor orizonturi de timp și a structurilor teritoriale (de ex., Supra-urban și infra-urban).

Examinarea tuturor sectoarelor de activitate și evitarea unei viziuni "monosectoriale" a orașelor, argumentul fiind ceea ce ar trebui să devină viața urbană. Coordonarea orizontală și verticală, deoarece orașele trebuie să colaboreze cu alte niveluri de guvernare și să-și consolideze cooperarea, inclusiv crearea de rețele cu alte orașe pentru a împărți pe o bază teritorială mai mare investițiile și serviciile necesare.

Implicarea tuturor părților interesate în noi forme de guvernare.

Acțiuni prospective, pentru că numai în acest fel putem gestiona perioadele de tranziție, controla conflictele și contradicțiile dintre priorități, înțelegem realitățile, oportunitățile și obiectivele.

Printre științele economice, economia urbană și regională este un domeniu de studiu al cărui obiect de cercetare este înțelegerea relației dintre spațiul locuibil și viața economică. Nici o viata economica nu poate exista fara un teritoriu

După anii 1980, Strategia de dezvoltare durabilă a Uniunii Europene a acordat o atenție deosebită dezvoltării durabile a orașelor europene de orice dimensiune care a apărut în întreaga istorie și a reprezentat bunuri economice, sociale și culturale de valoare înaltă. Dezvoltarea urbană în Uniunea Europeană se bazează pe noul concept (model) al planificării urbane integrate, care determină o schimbare a rolului statului de la controlul dezvoltării orașelor la încurajarea întreprinderii locale.

În acest fel, putem promova proiectul integrat de regenerare urbană, care – conform economiei urbane moderne – este o nouă paradigmă axată pe managementul orașelor, pe baza unei poziții strategice comune (colective) asupra dezvoltării.

Împreună cu apariția globalizării, orașele, în particular, s-au confruntat cu două probleme vitale care pot fi abordate numai în interdependență: cum să se reducă, chiar și să se prevină, disparitățile sociale și spațiale, precum și creșterea economică locală înrudită, competitivitatea interregională, precum și inserția pe piața forței de muncă? Confruntată cu aceste provocări, abordările sectoriale tradiționale se dovedesc a fi oneroase și ineficiente și, prin urmare, noile forme de guvernanță dobândesc importanță. Dintre acestea, guvernarea urbană integrată – ca un nou concept – implică o schimbare în situația administrativă și modul de gândire al factorilor de decizie în formularea și implementarea politicilor de dezvoltare teritorială.

În noul context al dezvoltării economico-sociale a țărilor determinate de globalizarea piețelor și a NTIC, în special orașele mari se confruntă cu noi forme de concurență economică și acțiuni politice și administrative bazate pe principiile economiei urbane standard (tradiționale) nu mai sunt capabile pentru a oferi soluții.

Orasele mari devin competitori puternici și se luptă la nivel mondial pentru a atrage noi tehnologii și servicii inovatoare, instituții financiare și pentru a deveni zone rezidențiale pentru specialiști cu înaltă calificare. Ca urmare a suburbanizării, limitele orașului pierd o semnificație și vocația lor se diminuează parțial în favoarea avantajelor geografice pentru regiunea metropolitană, care sunt puncte forte pentru potențialii investitori: criterii favorabile pentru mijloacele de transport, prețurile feroviare, disponibilitatea forței de muncă calificate etc. Atractivitatea orașelor este amplificată de factori intangibili: calitatea vieții, educația, cultura, rata criminalității.

OCDE subliniază nevoia de a răspunde provocărilor urbane într-o lume globalizată. Nu este vorba numai de luarea de măsuri coercitive pentru a adapta problemele urbane tradiționale, dar și de a lua măsuri proactive pentru a stimula competitivitatea și atractivitatea.

Prin urmare, trebuie să trecem de la paradigma guvernării la paradigma guvernării, care necesită schimbări în termeni de acțiune și cadre administrative. Aceste noi abordări conduc la "guvernarea urbană integrată".

Conceptul de guvernare urbană integrată este rar formulat în publicații și analize. Mai degrabă găsim o mulțime de termeni și concepte, majoritatea fiind folosite ca sinonime: o politică coerentă; politica interdisciplinară; coordonarea politică.

Analiza acestor concepte – precum și a altor concepte care nu sunt luate în considerare în această lucrare – dezvăluie mai multe puncte de definire comune:

Coordonarea între departamentele specializate și separate ale autorităților orașului.

Coordonarea între diferite niveluri de guvern și autorități (de exemplu: sector, municipalitate, regiune, țară).

Controlul politic pentru atingerea obiectivelor (generale) politice.

Noi structuri de luare a deciziilor și / sau schimbări instituționale ale puterii municipale.

Implicarea societății civile și / sau a întreprinderilor în formularea și / sau punerea în aplicare a deciziilor.

Strategii politice holistice orientate spre surse complexe, probleme și condiții de viață ale oamenilor.

Guvernanța urbană integrată – având aceeași dimensiune verticală, o dimensiune orizontală și o dimensiune care depășește granițele administrative ale orașelor – necesită identificarea actorilor pe baza acestor dimensiuni diferite. Și soluția nu este de a planifica și implementa proiecte în care ar trebui să fie implicați posibili acționari. Trebuie să selectăm și să analizăm actorii care ar putea fi un sprijin real în această chestiune. Întrucât guvernarea urbană integrată este de fapt o abordare managerială în gestionarea problemelor interdisciplinare în formularea politicilor care depășesc limitele câmpurilor politice stabilite.

România – în comparație cu celelalte țări ale UE – se confruntă încă cu disfuncționalități și diferențe de dezvoltare urbană între regiuni. Această imagine negativă a fost dezvăluită printr-un studiu cuprinzător inițiat de Ministerul Federal al Transporturilor, Construcțiilor și Dezvoltării Urbane (BNUBS) din Germania (2012) prin intermediul Institutului German de Urbanism.

3.2 Participarea cetățenilor la activitățile de urbanism

Participarea face parte din principiile procesului de construire a planului urbanistic. Scopul procesului de planificare este de a încuraja implicarea factorilor de decizie selectați, a părților interesate, a experților, a reprezentanților organizațiilor neguvernamentale, a donatorilor etc. pentru a oferi "proprietatea comună" a rezultatelor. Această abordare asigură un larg consens social și un sprijin public clar pentru strategii și planificare (Procesul de elaborare a strategiei, orientările UE practice roșii).

Dacă implicarea este de a participa sau de a împărtăși o conștientizare în comun cu alte părți interesate, documentul se referă la acțiunile administrative de a fi în contact cu cetățenii în timpul pregătirii planului de dezvoltare urbană și în timpul fazei de implementare a planului (reglementarea zonării și zonarea ordonanțe emise de municipiu Literatura internațională, studiile de cercetare și rezultatele proiectelor urbane evidențiază beneficiile pe termen mediu / lung, dar menționează și dificultățile inerente de a construi procesul participativ, cum ar fi:

Planificarea participativă consolidează credibilitatea democratică a administrației publice care face parte din procesul de descentralizare, urmărind nu numai satisfacerea cererii publice, identificarea problemelor urbane cheie sau stabilirea priorităților, dar și mobilizarea resurselor suplimentare, dezvoltarea abilităților, creativității, inovării și promovarea educației profesionale.

Sensul comunității este sporit prin implicarea locuitorilor locali, asigurându-se că serviciile publice răspund nevoilor, preferințelor, valorilor și aspirațiilor populației și ale locuințelor.

Participarea este importantă, dar nu este un scop în sine, are ca rezultat doar acumularea de încredere și convingere în acest proces, păstrând toți cei afectați sau interesați de afacerile urbane. Participarea nu face diferența între nivelul de educație, vârsta, sexul și poziția economică și socială. Toți oamenii au o înțelegere a locului lor de viață, pot evalua situația lor și pot propune idei sau măsuri pentru a-și îmbunătăți condițiile de trai.

Cu toate acestea, participarea este voluntară pentru cetățeni și dacă, din orice motiv, cineva consideră că nu învață sau contribuie, ar trebui să fie liber să se mute în altă parte și să vină mai târziu. Dacă există persoane care nu pot fi convinse să facă parte din proces, nu ar trebui să fie excluse, ci contrar, ar trebui să fie informate cu privire la ceea ce se întâmplă în dezvoltarea urbană, ca o alternativă de menținere a pregătirii lor comune în procesul ulterior pe.

Principala preocupare în pregătirea procesului participativ a fost de a răspunde la următoarele aspecte de management:

1. Cum să instituționalizăm acest proces pentru a fi eficient și eficient?

2. Cum să construim capacitatea de dialog a membrilor comunității în timpul acestui proces?

Există trei condiții acceptate de părțile interesate de proiect pentru a realiza un proces participativ echitabil și reușit pentru susținerea planului. Condițiile acceptate în cadrul meselor rotunde organizate de proiect au fost:

(A). Municipiul joacă rolul de lider, fiind deschis să plece pentru consultare pentru a "cumpăra" idei / opiniile și opțiunile din comunitate, dar și pentru a transfera cunoștințe comunității (rolul educațional)

(B). Comunitatea are dreptul de a-și exprima opiniile / alegerile, dar ar trebui să structureze afirmația sa de a menține procesul eficient, evitând orice îndoială artificială și

(C). În timpul reuniunii publice, să se concentreze pe obținerea unui consens imediat cu privire la punctele din agenda ședinței și să negocieze restul în conformitate cu timpul disponibil.

Cu privire la acest aspect, trebuie menționat faptul că există o legislație în domeniu, care asigură transparența în adminsitrația publică. Aceasta este ,,Legea nr. 52 din 2003 privind transparența decizională în administrația publică’’.

Aceasta prevede:

Orice propunere legislative este supusă dezbaterii publice, cu 30 de zile lucrătoare, înainte ca propunerea se fie aprbobată.

Anunțul referitoar la dezbaterea publică se face pe site-ul primăriilor, sau la avizierul primăriei.

De la publicarea anunțului, persoanele interesate să trimită recomandări, trebuie să facă acest lucru în scris, în termen de 10 zile de la momentul publicării anunțului.

Autoritatea publică trebuie să organizeze o întâlnire între reprezentanții societății civile și persoanele interesate să participe la dezbatere.

Reprezentanții mass media nu sunt opriți de la aceste dezbateri publice.

Toate punctele de vedere exprimate de participanți au valoare de recomandare pentru autoritatea publică în discuție.

În cadrul întâlnirii dintre societatea civilă și reprezentanții societății civile, discuțiile vor fi înregistrate.

Înregistrările vor fi redactate și făcute publice pe site-ul primăriei (autorităților publice) sau la avizierul acestora.

Capitolul 4. Surse de finanțare privind dezvoltarea urbană integrată

4.1. Programul Operațional Regional

Autoritatea de Management pentru POR a anticipat că beneficiarii vor beneficia mai mult de primul tip de intervenție (infrastructura urbană) decât de celelalte două domenii: socială și economică. Pentru a asigura o abordare minimală integrată a intervențiilor finanțate, AM a solicitat ca fiecare plan integrat să aibă proiecte individuale din cel puțin două din cele trei tipuri.

În pofida acestei măsuri, majoritatea beneficiarilor au inclus doar un proiect social cu o valoare minimă, susținând în principal implementarea unui sistem de supraveghere video pentru a reduce rata criminalității.

Evaluarea intermediară actualizată a POR a arătat că beneficiarii erau reticenți să includă în planurile integrate proiecte economice individuale datorită ratei mai mari de cofinanțare necesară pentru a respecta prevederile privind ajutorul de stat.

Un alt aspect evidențiat de evaluare constă în faptul că majoritatea proiectelor economice prezentate au avut o componentă imobiliară importantă și au condus la crearea locurilor de muncă în număr limitat.

Implementarea planurilor de dezvoltare urbană integrată finanțate de POR 2007-2013

Pentru perioada de implementare a Pogramului 2007-2013, României i-au fost alocate 19,69 miliarde de euro din fondurile structurale și de coeziune, din care 3,96 miliarde Euro (20%) au fost alocate pentru POR.

În cadrul POR cea mai mare sumă a fost destinată sprijinirii dezvoltării urbane prin intermediul axei 1 (30% – 1,156 miliarde de euro). Interesul pentru această axă este evidențiat de valoarea mare a proiectelor depuse, pe locul doi după axa prioritară 2 Îmbunătățirea infrastructurii de transport regională și locală. Această axă se află pe primul loc în ceea ce privește fondurile contractate, dar cu un nivel scăzut al ratei de absorbție.

La sfârșitul lunii februarie 2015, au fost contractate 526 proiecte prin zona cheie de intervenție 1.1, pentru o sumă totală de 9,33 miliarde de lei, din care 5,76 miliarde lei din FEDR. 42,8% din sumă a fost contractată pentru 274 de proiecte cu beneficiari din 76 de centre urbane, 39,9% au fost contractate pentru 145 proiecte cu beneficiari din cei 7 poli de creștere, iar restul a fost contractat pentru 107 proiecte cu beneficiari din cei 13 poli de dezvoltare urbană.

Cea mai mare sumă de fonduri a fost contractată în regiunea Nord-Est (1,5 miliarde lei), iar cea mai mică în regiunea Vest (897 milioane lei). Beneficiarii din regiunea Sud-Est au contractat cele mai multe proiecte (91) și cei din București-Ilfov cel mai mic număr de proiecte (46), dar trebuie să ținem seama de faptul că beneficiarii din această regiune au putut aplica doar pentru lucrări în centrele urbane. Valoarea medie pe proiect contractat variază între 26,4 milioane. lei în regiunea Sud-Muntenia și 12,3 mil. lei în regiunea Sud-Est, media națională fiind de 17,7 mil. lei.

Pentru polii de creștere au fost contractate 145 de proiecte în valoare de 3,72 miliarde lei. 33 de proiecte au fost finalizate, cu Brașov pe primul loc, cu 12 proiecte finalizate (din cele 25 de proiecte contractate). Cluj-Napoca și Iași au contractat cea mai mare sumă (peste 600 mil. lei), iar Timișoara cea mai mică. Constanța și Brașov au contractat cel mai mare număr de proiecte (32, respectiv 25) și Iași a contractat doar 13 proiecte. Au existat patru poli de creștere care au înregistrat o sumă medie mai mare raportată la proiect decât la nivel național: Iași, Ploiești, Cluj-Napoca și Craiova.

Încă o observație trebuie făcută cu privire la localitățile care formează zona metropolitană a polilor de creștere. În cazul polilor de creștere Constanța și Brașov, un număr important de proiecte au fost contractate de localitățile componente ale zonei urbane (22 din cele 32 de proiecte pentru polul de creștere Constanța – Agigea, Corbu, Cumpăna, Eforie, Lumina, Mihail Kogălniceanu, Murfatlar, Năvodari, Ovidiu, Poarta Albă, Techirghiol, Tuzla și Valu lui Traian – și 8 din cele 25 de proiecte pentru polul de creștere din Brașov – Codlea, Ghimbav, Predeal, Râșnov, Săcele și Vulcan).

În cazul polului de creștere Iași, toate proiectele au fost contractate de municipiul Iași și doar un alt oraș a contractat proiecte în cazul poliilor de creștere Cluj-Napoca și Craiova. Aceasta arată că intervențiile s-au concentrat în principal asupra centrului polului și că nu au avut o abordare integrată la nivel metropolitan. Acest fapt a condus la reacții negative din partea localităților componente care nu au văzut beneficiile zonei metropolitane și, în unele cazuri, au părăsit asociația.

În ceea ce privește polii de dezvoltare urbană, se poate observa că au fost contractate 107 proiecte cu o valoare totală de 1,6 miliarde lei, cu Sibiu pe primul loc cu 6 proiecte finalizate (din 8 proiecte contractate). Cele mai mari sume au fost contractate la Pitești și Râmnicu Vâlcea (cu peste 200 mil. lei fiecare) și cele mai scăzute din Deva (circa 42 mil. lei). Deva a înregistrat, de asemenea, cea mai mică sumă medie contractată pentru fiecare proiect.

Cel mai mare număr de proiecte au fost contractate la Brăila (15 proiecte), dar cu o sumă / proiect medie redusă, Pitești și Râmnicu Vâlcea (12, respectiv 13 proiecte), care au înregistrat și o valoare medie / proiect mai mare. Valorile medii / proiect mai mari decât cele naționale au fost înregistrate și în Suceava și Oradea. Târgu Mureș este polul de dezvoltare urbană care, deși a contractat numai 3 proiecte, a înregistrat cea mai mare valoare medie pe proiect (peste 24 mil. lei / proiect). Aceste trei proiecte contractate de municipalitatea Târgu Mureș au fost destinate modernizării rețelei de străzi și crearea unui sistem de monitorizare a siguranței populației în zonele cu risc social ridicat.

Centrele urbane au contractat 274 de proiecte cu o valoare totală de 4 miliarde lei. Un alt oraș din regiunea Centru, Alba-Iulia, a înregistrat cel mai mare număr de proiecte finalizate (6 din cele 7 proiecte contractate) printre centrele urbane. Cele mai mari sume au fost contractate de către centrele urbane în regiunile București-Ilfov (peste 900 milioane lei) și Nord-Est (peste 600 milioane lei) și cele mai scăzute în regiunea Nord-Vest (circa 300 milioane lei).

Având în vedere numărul de proiecte contractate, se poate observa că 50 de proiecte au fost din regiunea Nord-Est (cu 15 beneficiari) și doar 19 proiecte din regiunea Centru (cu 5 beneficiari). Valoarea medie a proiectelor contractate a variat între 22 mil. lei în regiunea Sud-Muntenia și 9 mil. lei în regiunea Nord-Vest.

Pentru o analiză mai profundă privind tipurile de intervenții contractate, s-a luat în considerare polii de creștere, polii de dezvoltare urbană și capitalele centrelor urbane. În ansamblu se constată că majoritatea proiectelor contractate au vizat reabilitarea infrastructurii urbane (251, din care 67 au fost finalizate), iar numai 23 dintre proiectele contractate au vizat îmbunătățirea mediului de afaceri (doar 2 au fost finalizate).

Pentru infrastructura socială au fost contractate 84 de proiecte, dintre care 37 de proiecte au fost finalizate. Polii de creștere au înregistrat cel mai mare număr de proiecte contractate pentru toate cele trei domenii, însă centrele urbane au reușit să finalizeze cel mai mare număr de proiecte. Din datele prezentate se observă numărul redus de proiecte care vizează infrastructura mediului de afaceri.

Toți polii de creștere au aplicat acest tip de sprijin, dar un interes mai mare a fost înregistrat în cazul Cluj-Napoca și Timișoara cu 5, respectiv 4 proiecte contractate. Numai patru poli de dezvoltare urbană și centre urbane au contractat proiecte economice: Râmnicu Vâlcea, Satu Mare, Suceava și Slobozia (câte un proiect fiecare).

Constanța (printre polii de creștere), Brăila (printre polii de dezvoltare urbană) și București (printre centrele urbane) au contractat cel mai mare număr de proiecte sociale (10, 7, respectiv 2). În ceea ce privește infrastructura urbană, cel mai mare număr de proiecte contractate a fost înregistrat în Constanța (22), Brașov (16), Timișoara (14), Pitești (11), București (14) și Slatina (12). Din totalul orașelor analizate Craiova, Baia Mare, Drobeta Turnu Severin și Târgoviște nu au reușit să finalizeze niciunul dintre proiectele contractate și 4 centre urbane au terminat toate proiectele contractate (Alexandria, Botoșani, Miercurea Ciuc și Zalău).

Principalele probleme legate de finanțarea proiectelor din cadrul Axei 1 a POR

Criza economică și financiară a afectat dezvoltarea urbană datorită faptului că aceasta a dus la scăderea nivelului veniturilor și cheltuielilor administrației publice și a avut, de asemenea, efecte negative importante asupra întreprinderilor urbane. Proiectele de infrastructură urbană au fost anulate, amânate sau redimensionate datorită scăderii cheltuielilor de capital efectuate de administrația publică.

Anumite probleme au fost identificate pe parcursul întregului proces de implementare a programului:

– întârzieri în lansarea cererilor de proiecte (la doi ani de la începutul perioadei) datorate, pe de o parte, perioadei prelungite necesare pentru a discuta cu Comisia Europeană aspecte privind metoda practică de finanțare a poliilor de creștere și a dezvoltării urbane a polilor și, pe de altă parte, de dificultățile întâmpinate în procesul de elaborare a Ghidului solicitantului;

– noutatea abordării promovate de această axă a reprezentat o adevărată provocare pentru majoritatea orașelor; acest factor a avut un impact negativ asupra implementării proiectului, conducând la un proces lent în elaborarea planurilor urbane și, de asemenea, la solicitarea de fonduri;

– etapele de evaluare, contractare, plată și verificare, capacitatea redusă a beneficiarilor și a evaluatorilor au creat o presiune puternică asupra capacității instituționale, ceea ce a condus la rezultate de calitate inferioară;

– în cursul anului 2012, programul a fost suspendat din cauza nerespectării sistemului de gestionare și control, afectând astfel fluxurile financiare și ducând la întârzieri și la încetarea plăților interne;

– beneficiarii au întocmit cereri de prefinanțare cu întârzieri;

– fluctuația personalului angajat de beneficiar care a dus la dificultăți de gestionare a proiectelor;

– s-au înregistrat întârzieri importante în calendarul inițial de implementare pentru unele proiecte individuale din planurile de dezvoltare urbană integrată ale poliilor de creștere, ceea ce a condus la un nivel scăzut de rambursare; de asemenea, programul de rambursare nu corespunde cu implementarea reală tehnică și financiară a proiectelor;

– o problemă importantă a fost generată de dificultățile întâmpinate de beneficiari în aplicarea legislației privind achizițiile publice și de numărul mare de contestații care au reprezentat un impediment major pentru implementarea proiectelor în condiții bune, din punct de vedere al timpului, al resurselor și al indicatorilor; această legislație este greu de înțeles, poate fi interpretată și consumă mult timp;

– corecțiile financiare aplicate datorită unor proceduri incorecte aplicate în timpul procesului de achiziții publice au condus la perturbări ale fluxurilor de numerar;

– a trecut o perioadă lungă de timp între momentul în care a fost prezentat proiectul și momentul în care acesta a început (uneori până la 2-3 ani);

– calitatea scăzută a documentației tehnice și economice; proiectele tehnice trebuiau revizuite după încheierea contractului, ceea ce a condus la lucrări suplimentare și cheltuieli neeligibile mai mari;

– majoritatea etapelor procedurale au înregistrat întârzieri; au apărut mai apoi întârzieri în timpul implementării proiectelor, în special în ceea ce privește verificarea și prelucrarea cererilor de rambursare și etapa de plată; aceste întârzieri au fost generate de mai mulți factori, cum ar fi: verificarea dublă a documentației (organisme intermediare și autoritatea de gestionare), calitatea scăzută a documentației (revizuire), numărul excesiv de documente justificative;

– deficiențe privind capacitatea instituțională a autorității de gestionare și organismele intermediare în ceea ce privește disponibilitatea și calificarea resurselor umane;

– beneficiarii au întâmpinat dificultăți în asigurarea cofinanțării necesare și a fluxurilor de trezorerie din cauza lipsei de resurse financiare.

Există, de asemenea, câteva aspecte privind atingerea obiectivelor stabilite pentru indicatorii programului. Indicatorii problematici sunt cei care iau în considerare numărul de proiecte care promovează dezvoltarea durabilă a mediului de afaceri, numărul de companii localizate în polii locali și regionali și numărul de locuri de muncă create / menținute.

Chiar și pentru indicatorii care indică progrese, cum ar fi numărul de locuitori care beneficiază de implementarea planurilor de dezvoltare urbană integrată, există unele aspecte privind modul în care sunt colectate. De cele mai multe ori a fost calculată ca populația stabilă totală a orașului / orașului în care este implementat un proiect individual. Asta a condus la faptul că populația a fost calculată pentru fiecare proiect individual al unui oraș.

4.2. Strategia integrată de dezvoltare urbană (SIDU)

Dezvoltarea orașelor europene este de o importanță majoră în cadrul strategiei integrate a Uniunii Europene (Europa 2020), care se concentrează pe o creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii. Pentru a combate excluziunea socială, aceasta prevede ocuparea forței de muncă, cercetarea și dezvoltarea, protecția climei, gestionarea durabilă a energiei, educația și obiectivele privind sărăcia, care trebuie realizate în întreaga Uniune Europeană.

Dimensiunile unui oraș strategic sunt prezentate în cel de-al șaptelea raport intermediar de activitate al Comitetului european (noiembrie 2011). Publicația susține că nevoile locale trebuie să răspundă printr-o abordare integrată care să țină cont de particularitățile locale.

În România, legea privind chestiunea restructurării și protecției mediului construit impune ca guvernul să decidă asupra strategiei integrate de dezvoltare urbană. Conform legii, această strategie integrată de dezvoltare urbană este o strategie de dezvoltare pe termen mediu, care urmărește să servească simultan obiectivele de mediu, sociale și economice.

Conceptul de dezvoltare urbană pe termen lung stabilește planurile și viziunile de dezvoltare ale orașului pe termen lung. În concordanță cu obiectivele Strategiei integrate de dezvoltare urbană, rolul său este de a determina îndatoririle de dezvoltare pe termen mediu ale orașelor.

Planificarea urbană integrată nu este un nivel formal de planificare suplimentar, ci un instrument informal, orientat spre țintă și orientat spre punerea în aplicare. Creșterea factorilor de incertitudine în previziunile și schimbările din ce în ce mai rapide în contextul condițiilor globale și regionale creează o nevoie tot mai mare de strategii și procese de planificare adaptabile. Prin metodele sale de cooperare, planificarea integrată a dezvoltării urbane extinde sistemul de planificare oficială și o deschide nu numai pentru implicarea și participarea civică, ci și pentru formele de acțiune orientate spre piață.

Nu în ultimul rând, planificarea dezvoltării urbane colaborează între nivelurile spațiului și între planurile sectoriale și politicile sectoriale. Pe de altă parte, utilizează instrumentele formale, cum ar fi planificarea dezvoltării fizice sau planificarea sectorială, pentru punerea sa în aplicare.

Capitolul 5. STUDIU DE CAZ: Dezvoltare urbană durabilă în ceea ce privește spațiile verzi din Municipiul București

5.1. Justificarea studiului de caz

La București, parcurile urbane reprezintă principalul furnizor de servicii de agrement și de reglementare între spațiu natural și construit. Având în vedere indicatorii de atractivitate, în București pot fi identificate cinci categorii principale de parcuri urbane:

Parcuri de importanță metropolitane, reprezentată de parcuri de mari dimensiuni, primind vizitatori din cartierele bucureștene (1-2% din numărul total de vizitatori), fluxurile de înregistrare ale zilei de peste 5000 de vizitatori / week-end, cu diverse și dotari atractive (terenuri de joacă, restaurante, facilități sportive etc.), în care sunt organizate numeroase manifestări cultural-artistice, precum și cu o poziție favorabilă în profil metropolitane (acces furnizat de rețeaua de transport în comun).

Parcuri de importanță municipală, de asemenea, cu dimensiuni mari, cu fluxuri de vizitatoriîntre 2000 – 5000 pe zi de week-end, și cu o poziție de monopol la nivel de trimestru (de exemplu Parcul Plumbuita pentru cartierul Colentina), dar, în același timp, o accesibilitate relativ redusă de la alte părți ale orașului.

Parcuri de cartier, cu atractivitate medie corespunzătoare parcurilor de dimensiuni mici și medii, cu dotari și vizitatori între 1000 – 2000 de vizitatori pe zi de week-end, și, de asemenea, mici parcuri (Ioanid, Gradina Icoanei), cu suprafețe reduse, dar cu vizitatorii; importante fluxuri în raport cu suprafața parcurilor (sub 1000 de vizitatori pe zi de week-end). Aceste parcuri prezintă frecvent probleme legate de congestie. Dimensiunea zonei lor de atractivitate este destul de mică, limitată doar la zona cu accesibilitate maximă; parcuri cu atractivitate redusă, parcuri mici parcuri, cu poziție periferică, lipsa dotărilor și / sau un nivel ridicat al criminalității.

Fluxurile de vizitatori sunt sub 1000 de vizitatori pe zi de week-end, factori care au efecte puternice de restrictivitate. De exemplu, în cazul Parcului Izvor, atractivitatea redusă a acestuia este justificată de prezența în proximitatea unui parc de importanta metropolitane (Parcul Cișmigiu), prin gradul redus de acoperire cu vegetație forestieră (15,3%) și lipsa dotărilor. În cazul parcurilor Opera și Gara de Nord, lipsa dotărilor și a nivelului redus de securitate generează limitări semnificative ale numărului vizitatorilor.

Parcuri de tranzit, situate în proximitatea nodurilor inter-modale, centre comerciale mari, instituții administrative sau intersecția liniilor de transport in comun. Fluxurile de vizitatori sunt importante, durata vizitei este redusă (10-15 minute), din cauza lipsei de oportunități de petrecere a timpului liber și de recreere, dar zona de atractivitate este mare.

Distribuția spațială a parcurilor urbane nu este regulată, fiind observată o aglomerare de parcuri urbane, în părțile de nord și de est ale Bucureștiului (alaturi de Colentina). În același timp, la vest și sud a Bucureștiului sunt caracterizate printr-un deficit de parcuri urbane accentuat, așa cum aici sunt concentrate cele mai importante cartiere de locuințe colective (Drumul Taberei, Militari, Berceni, Eroii Revolutiei).

Cea mai mare parte a populației trăiește în ansambluri de locuințe mari (82,8%), cea mai mare parte a zonelor duc lipsă de parcuri. Casele de tip rural au un procent redus din totalul caselor în București, dar generează un impact mare asupra calității dotărilor urbane (inclusiv parcuri).

Scopul cercetării

Scopul cercetării este acela de a identifica modul în care spațiile verzi bucureștene pot fi conservate, respectiva modul în care spațiile verzi din București pot crește.

Obiectivele cercetării

În ralizarea cercetării ne propunem următoarele două obiective:

1. Să descoperim care sunt cauzele pentru care Bucureștiul nu mai este un orș verde.

2. Să identificăm modalități de conservare a spațiilor verzi.

Eșantion

În realizarea cercetării de față am apelat la chestionarea a 60 de respondenți, locuitori ai Bucureștiului.

Metodologia cercetării

În realizarea cercetării am utilizat metoda chestionarului, aplicând un număr de 5 itemi referitor la modul în care trebuie implementată o strategie de conservare și extinere a spațiilor verzi din București.

5.2. Prezentarea cazului

Evaluarea și clasificarea tipurilor de spații rezidențiale, după accesibilitatea lor către parcurile urbane reprezintă o etapă importantă în planificarea teritorială durabilă, deoarece este un factor de condiționare a investițiilor publice, precum și a dinamicii pieței imobiliare.

Cunoașterea raportului dintre spațiile rezidențiale și parcuri urbane ajută la luarea de măsuri pentru a se evita aglomerarea spațiilor verzi, scaderea costurilor mediului în ecosistemele urbane, adaptearea și optimizarea localizării dotărilor în funcție de cerințele vizitatorilor și reglementările planificării urbane, asigurarea unei repartizări corecte a spațiilor naturale și de petrecere a timpului liber între diferite spații verzi.

În 1989, Bucureștiulavea 3.470 de hectare de spații verzi (15% din totalul suprafeței la nivel național). În 2004 mai rămăseseră doar 1.710 de hectare. Nu există nicio cifră oficială pentru anul 2009, dar probabil mai este o sprafață de 1.400-1.500 hectare. Prin urmare Bucurestiul are sub 7 m2 de spațiu verde pe cap de locuitor, spre deosebire de 32 m2în Varșovia, 64 m2în Londra sau 83 m2în Stockholm. Organizația Mondială a Sănătății recomandă 50 m2 pe cap de locuitor și normele europene prevăd 26 m2 pe cap de locuitor.

Câteva cauze posibile ale scăderii suprafeței de spații verzi:

– nu există vreo politică a spațiilor verzidin orașele României. Primăriile, nu fost pregătite să se ocupe de cererea mare de terenuri pentru clădiri și au direcționat această cerere spre ceea ce a fost disponibil: terenuri publice cu spații virane, spații fără clădiri, etc.

– retrocedările abuzive ale spațiului public spre cel privat pentru construcții. Spre exemplu 7,2 hectare de spațiu verde (din parcul Prisaca Dornei) dinsectorul 3 din capitală au fost retrocedate, iar 1.000 de copaci au fost tăiațiîn baza aprobărilor Primăriei București.

Distrugerea parcului a început în 2002, când fostul primar al capitalei, a semnat primele ordine de retrocedare a terenului conform Legii 10/2001 (legea retrocedarilor). Proprietățile au fost preluate de laPrimăria Municipiului Bucuresti de 116 proprietari. Proprietarii fie au împărțit terenul în parcele mai mici, și le-a vândut, prețul crescând de la 200 de euro la 1500 de euro pe metru pătrat, fie au construit vile pe el.

Multe zone verzi au fost obiectul unor intervenții pozitive, dovadă fiind reamenajarea lor. Dar situația este departe de a fi satisfăcătoare și riscurile încep să fie văzute:

– incidența crescută a condițiilor cardio-respiratorie;

– modificări nefavorabile ale microclimatului;

– expunerea la fenomene climatice extreme.

Singurele măsuri care pot fi luate acum sunt:

1) cele protecționiste combinate cu

2) măsuri imediate de reabilitare, replantare și crearea de noi zone verzi.

Primul tip de măsuri a fost luat de administrația centrală prin Ordonanța 114/2007: „Art 71. – (1) Schimbarea destinației terenurilor constituite ca spații verzi și / sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, reducerea suprafeței lor sau mutarealor este interzisă, indiferent de tipul de proprietate“.

Al doilea tip de măsuri ar putea fi furnizate prin accesarea de fonduri structurale. O sursă posibilă este Programul Operational Regional, axa 1, Planul Integrat de Dezvoltare Urbană – PIDU, care este un document de „planificare cuprinzătoare pentru dezvoltarea întregii zone urbane, unde toate politicile sectoriale – economice, sociale, de mediu, de transport sunt corelate cu politicile pentruterenuri …“.

PIDU este un sprijin pentru pregătirea și depunerea cererilor de finanțare pentru proiecte de dezvoltare în cadrul Axei prioritare 1, precum și un cadru de referință pentru proiectele dezvoltate pentru alte axe prioritare, sau legate de alte programe operaționale, de cooperare teritorială sau Planul Național de Dezvoltare Rurală.

Principalele componente ale PIDU sunt:

– Partea 1: analiza și evaluarea situației actuale din punct de vedere economic, social, de mediu și al echipamentului tehnic și social, și anume un audit (cuprinzător)/

– Partea 2: Strategia de dezvoltare.

– Partea 3: Planul de acțiune (pentru etapa 2009-2015).

Cartierul Ion Creangă sectorul 2, București. Starea de degradare a zonei este subliniată în plus de lipsa aproape totală a spațiilor verzi. Motodrom este singurul parc, cu o suprafață de 37 ha / 23210 locuitori,adică 15,94 m2 / locuitor. Este greu de accesat, deoarece este în partea de sud-vest extremă a cartierului.

În zona Baicului există doar un singur parc înființat în partea de nord-vest. Prin analiza zonei, se observă că există mai multe spații neutilizate ale căror funcții nu sunt bine definite. Este necesar să se transforme o parte din aceste spații nefolosite în spații verzi.

Capitala României, București, are aproape 2 milioane de locuitori și este inima economiei naționale, reprezentând aproximativ 15% din PIB și 25% din producția industrială. Principalele industrii de producție includ industria produselor alimentare și de prelucrarea băuturilor, mașini electrice, radiodifuziune, precum și producția de echipamente și produse chimice și de comunicații. Sectorul serviciilor a crescut, de asemenea, în ultimul deceniu, iar orașul este acum cel mai mare centru din România pentru tehnologia informației și comunicațiilor.

Strategie de conservare pentru spațile verzi din București

Bucureștiul ocupă locul 28 în indicele de ansamblu, la nivel european, cu un scor de 39.14 din 100. Cel mai bun loc al său este la categoria clădirilor (locul 21). Cu toate acestea, prezența industriei grele în oraș, împreună cu ani de neglijare și subfinanțarea, o trăsătură comună în alte țări post-comuniste, are un impact negativ asupra stării mediului din Bucureștiului și contribuie în mare măsură la scorul său relativ scăzut.

Emisiile de CO2. București ocupă locul 24 la emisiilede dioxid de carbon (CO2). Emisiile de CO2 ale orașului sunt estimate la aproximativ 5,2 tone pe cap de locuitor pe an, ușor peste media europeană de aproximativ 5 tone.

Cu toate acestea, scorul său relativ slab, de asemenea, este explicat parțial prin nivelul ridicat al intensității producerii de energie electrică. Acest lucru reflectă eficiența energetică scăzută atât în producție, cât și în consum, în boom-ul imobiliar din ultimul deceniu și creșterea rapidă a numărului de autoturisme în perioada post-comunistă și congestionarea traficului ca și consecință.

Inițiativa: În februarie 2009, primarul Bucureștiului a semnat o declarație fără caracter obligatoriu de intenție de a reduce emisiile de CO2 cu cel puțin 20% până în 2020, comparativ cu nivelurile din 1990. Cu toate acestea, niciun plan concret de acțiune nu a fost încă elaborat.

Energia. București ocupă locul 23 între capitalele europene la categoria energie. La nivel național, doar puțin peste 30% din energia electrică din România provine din hidrocentrale. Cu toate acestea, alte surse regenerabile de energie au doar o mică contribuție la aprovizionarea cu energie națională și în aprovizionarea directă a orașului. În ceea ce privește politicile în materie de energie, București funcționează cel mai bine între orașele din Europa de Est.

Inițiativa. Deoarece România este acum membru al UE, orașul a fost obligat să se conformeze cla directivele UE privind eficiența energetică în rândul utilizatorilor finali și furnizorilor de energie.

Transportul. București este pe locul 28 la categoria transport. În unele privințe, orașul funcționează bine: are o rețea relativ extinsă de transport public și un procent peste media europeană de utilizatori. Cu toate acestea, scorul Bucureștiuluieste relativ slab la categoria transporturi, din cauza problemelor sale cronice de congestionare a traficului și lipsa de concentrare asupra politicilor de transport ecologic.

Inițiativa. RATB, operatorul de transport public, a făcut mult pentru a dezvolta o flotă de transport public curată, cu emisii scăzute și vehicule mai silențioase, noile tehnologii joacând un rol important în reducerea zgomotului și a poluării aerului.

Apa. Bucureștiul ocupă locul 28 la categoria apă. Clasarea este trasă în jos de o serie de factori: consumul de apăpentru uzul casnic a continuat să crească în ultimul deceniu, și pierderea de apă în sistemul de distribuție este de asemenea extrem de mare, la aproape o jumătate din apa distribuită în oraș.

Inițiativa. S-a reabilitat stația de epurare a apelor uzate din București, cu scopul de a atenua gradul de poluare a fluviului Dunărea. Acest lucru este în general considerat ca fiind cel mai important proiect de mediu din România.

Deșeurile și utilizarea terenurilor. Bucureștiul ocupă locul 28 la capitoluldeșeuri și utilizarea terenurilor. Cu o valoare de 479 kg pe cap de locuitor în 2007, producția de deșeuri municipale este puțin sub media celor 30 de orașe analizate, de 511 kg. Cu toate acestea, mai puțin de 2% din deșeurile din București sunt reciclate, restul este trimis la groapa de gunoi, scăzând sever scorul orașului.

Inițiativa. Planul de gestionare a deșeurilor municipale din București prevede construirea a două instalații de sortare a deșeurilor, o instalație mecanică biologică și două stații de compostare.

Numit cândva „orașul grădinilor”, Bucureștiul s-a transformat în doar 20 de ani într-un adevărat centru urban semi-deșertic, suprafața verde scăzând cu 34,5%, între 1990 și 2008 (de la 3471.2 ha la 2274.4 ha), în timp ce construcțiile și populația a crescut cu 10%. 679.2 ha (29,9% din suprafețele verzi) sunt ocupate de parcuri și grădini publice, având ca rezultat un indice de 3,51 m2 / locuitor. Cea mai importantă scădere (peste 60%) a fost înregistrat în sudul Bucureștiului (sectoarele 4 și 5), unde deficitul de spații verzi era deja ridicat.

În același timp, zonele rezidențiale au avut o dinamică puternic ascendentă, în dezvoltare în special pe foste spații deschise. Dezvoltarea spațială a zonelor rezidențiale a fost finalizată printr-o tendință de dezvoltare pe verticală, inițial prin clădiri de 4 etaje, apoi de 9 și 10 etaje, în prezent ajungând la 20 de etaje. Aceste noi suprafețe rezidențiale au accentuat deficitul real de spații verzi publice.

Un mediu urban poate funcționa durabil numai dacă există un echilibru între suprafețele de bună calitate care produc oxigen și suprafețele construite.

Pornind de la această ipoteză, am identificat zonele cu deficit de spații verzi (situate la peste 3 km de parcurile de importanță municipală sau la peste 1 km de parcurile de cartier, zone cu acces la parcuri aglomerate, sau cu acces la parcuri cu dotări degradate), care sunt caracterizate prin probleme sociale și de mediu, cu repercusiuni asupra calității locuințelor din zonele rezidențiale.

Delimitarea și clasificarea acestora permite identificarea zonelor urbane care necesită:

măsuri urgente de reabilitare urbană;

interdicție și / sau restricții pentru construcția de noi clădiri;

reorientare a fluxului vizitatorilor, sau crearea de noi parcuri urbane.

Pentru piața imobiliară, cunoașterea raportului dintre suprafețele rezidențiale și suprafețe verzi devine un indicator de o importanță în creștere, stabilită prin mecanisme economice.

Dupa ce clasificarea spațiilor rezidențiale în București în funțtie de accesul lor la parcurile urbane, (au fost identificate următoarele categorii cu acces deficitar la parcuri:

Zone rezidențiale situate la mai mult de 3 km de parcuri de importanță metropolitane și municipale (6% din spatiile rezidentiale totale din Bucuresti), care corespunde zonelor periferice (Bucureștii Noi, Șoseaua Chitila, Alexandriei, Progresului, părțile de sud ale Aparatorii Patriei, Berceni și Ferentari), cu tipurile predominant rurale de carcase; din aceste spații accesul la parcuri este dificil, iar între suprafețele construite dezechilibrele și spațiile deschise sunt acute;

Zone rezidențiale situate la mai mult de 1 km de orice categorie de parc urban (24% din totalul spațiilor rezidențiale din București), care corespunde periferiei zonelor (cu deficit de spații verzi acută), la Vitan, Militari, Ferentari, Berceni, sferturi și Colentina la unele componente ale trimestrului Drumul Taberei. Locuințe de tip rural sunt predominante în zonele periferice, în timp ce blocurile sunt specifice perioadei comuniste.

Zone rezidențiale cu acces la parcurile aglomerate (48% din spațiile de locuit) se găsesc în zona centrală, Drumul Taberei și cartierele Rahova. În cazul acestora, numărul de parcuri de vizitatori este deja ridicat, valoarea lor de recreere fiind diminuată.

Zone rezidențiale cu acces la parcuri cu infrastructura deficitară sau cu un nivel ridicat de insecuritate (2% din totalul spațiilor rezidențiale din București), care corespund spațiilor situate în proximitatea Izvor, Gara de Nord, Verdi sau parcurile Plumbuita. Aceste parcuri au un statut de proprietate îndoielnică, sau sunt situate în proximitatea zonelor care generează insecuritate (de exemplu, Gara de Nord – Gara de Nord Rail).

Frecvența redusă a lucrărilor de întreținere și dotărilor cu deficit determină valori scăzute ale circulației pietonilor în anumite zone ale parcurilor. La aceasta se adaugă faptul că unele parcuri sunt traversate de diferite căi de comunicații (căi ferate, drumuri), lipsa de lumini publice pe anumite alei, prezența instalațiilor subterane acoperite cu onu (guri de canalizare, săpături, abandonate grupuri sanitare etc.), numărul mare de câini sălbatici.

Pentru a evita extinderea acestor zone este necesară corelarea ofertei de spațiu, cu o capacitate de sprijin a mediului pentru noi zone rezidențiale. De asemenea, în părțile de sud și de vest trebuie să fie introduse stimulente financiare pentru diminuarea dezechilibrelor actuale.

Percepția privind spațiile verzi din București

Rezultatele cercetării

1. Care este principala cauză a reducerii spațiilor verzi din București?

a) apariția de construcții noi – 40%;

b) creșterea populației – 30%;

c) impactul dezvoltărilor imobiliare a dus la reducerea de spații verzi 30%.

Figura 5.1. Care este principala cauză a reducerii spațiilor verzi din București?

2. Propuneți o modalitate eficientă de extindere a spațiilor verzi din București:

a) plantarea de copaci în spațiile parasite – 65%;

b) construirea de locuințe verzi, care să aibă copaci și gard viu – 35%.

Figura 5.2. Propuneți o modalitate eficientă de extindere a spațiilor verzi din București:

3. Care sunt beneficiile extenderii spațiilor verzi din București?

a) un aer mai curat – 40%;

b) un mediu mai relaxant 20%;

c) reducerea efectelor poluării asupra populației 40%;

Parcurile analizate sunt caracterizate de deficiențe înregistrate în dotare a acestora:

lipsa de puncte sanitare pentru conform primului ajutor;

numărul redus de locuri de bănci în zonele umbrite sau izolate;

numărul mic de toalete publice sau plasarea necorespunzătoare a acestora în raport cu alte utilizări. Zonele rezidențiale cu o bună accesibilitate la parcurile urbane reprezintă aproape 20% din total, fiind găsit în principal în părțile de nord și de est a Bucureștiului. Spații rezidențiale cu acces deficitar la parcurile urbane reprezintă domeniile prioritare de reabilitare urbană funcționalitatea lor fiind afectată de dezechilibrul indus de dezvoltarea grea a spațiilor construite.

Figura 5.3 Care sunt beneficiile extenderii spațiilor verzi din București?

Calitatea aerului. Bucureștiul este slab clasat la calitatea aerului, pe locul 27, din cauza unor niveluri ridicate ale dioxidului de azot, dioxidului de sulf, ozonului și pulberilor în suspensie. Sursele majore de poluare sunt centraleletermo-electrice, transportul rutier și industria.

Inițiativa. După ani de defrișări în jurul Bucureștiului, autoritățile orașului creează o centură verde în jurul orașului pentru a îmbunătăți calitatea aerului.

Guvernarea mediului. Bucureștiul ocupă locul 30 la categoria orientări de mediu. Acest lucru este în primul rând pentru că orașul nu dispune de un plan de acțiune specifi pentru mediu, care să abordeze principalele probleme și să stabilească obiective. Scorul Bucurestiului ar putea fi mai mare dacă s-ar îmbunătăți nivelul de informații despre mediu disponibile și s-ar comunica mai efectiv cu cetățenii săi cu privire la problemele de mediu.

Planurile politic-administrative promovate în București (Master Planul Urbanistic, 1999-2009 și Planul de Acțiune pentru Mediu Local, 2007), pe lângă obiectivele ambițioase de reducere a declinului și de creare de noi spații verzi în zone industriale dezafectaate, spații abandonate, terenuri virane nu au reușit să oprească dezvoltarea urbană necontrolată sau procesul de transformare a suprafețelor verzi publice în proprietăți particulare.

4. Cine ar trebui să se implice în extinderea spațiilor verzi din București?

a) populația 25%;

b) presa 10%;

c) ong-urile 20%;

d) primăria 40%;

e) toate cele de sus 5%.

Figura 5.4 Cine ar trebui să se implice în extinderea spațiilor verzi din București?

5. Ce măsuri ar trebui luate pentru a ajunge la extinderea spațiilor verzi?

a) o legislație mai bună – 30%;

b) creșterea conștientizării opiniei publice cu privire la efectele devastatoare ale lipsei de spații verzi 50%;

c) prevenirea acetelor de corupție, care au ca rezultat reducerea spațiilor verzi bucureștene 20%.

Clădirile. Bucureștiul ocupă locul 21 la capitolul clădiri. Actualul Plan Urbanistic stabilește standarde românești scăzute pentru calitatea clădirilor noi în ceea ce privește eficiența energetică și impactul asupra mediului. Cu toate acestea, în ultimii ani, a existat o creștere a conștientizării nevoii de clădiri eficiente energetic.

Inițiativa. România a fost prima țară din sud-estul Europei care a stabilit un Consiliu al Clădirilor Verzi (RoGBC), care a fost lansat la București în 2008 și a jucat un rol important, deoarece este extrem de activ în promovarea politicilor de sensibilizare în privința clădirilor verzi și a celor mai bune practici.

Expansiunea urbană, în principal, prin procesul de suburbanizare, a devenit prezentă în orașele di România în ultimii douăzeci de ani. În consecință, modelul spațial al zonelor metropolitane implică din ce în ce mai multă schimbare ca și în cele mai multe dintre societățile post-comuniste. Prin urmare, atunci când se discută modele rezidențiale în zonele metropolitane românești, conectându-le înrudit cu suburbanizare.

Investigațiile efectuate până în prezent, în România, la nivel național, regional și local, au indicat o legătură puternică între principalele motoare ale schimbării și a consecințelor acestora asupra mediului.

În plus, au fost întreprinse studii privind aspecte legate de extinderea urbană, care se ocupă în principal cu principalele sale caracteristici și tipologii, instrumente juridice și de amenajare a teritoriului rezidențial și dezvoltare și imobiliare dinamică a pieței, acoperirea terenului / schimbărilor în utilizarea terenurilor și impactul lor asupra mediului, precum și regenerare urbană, în principal, referindu-se la Zona Metropolitană București sau la alte sisteme metropolitane românești.

Concluzii

Liberalizarea pieței imobiliare a permis dezvoltarea fără precedent a construcțiilor de locuințe din sectorul privat. În prezent, există peste 200 de proiecte rezidențiale dezvoltate, cu înălțimi de construcție de mai mult de 10 etaje, cele mai multe dintre ele fiind localizate în partea de nord și de est a Bucureștiului.

Proiectele sunt concentrate în zone cu accesibilitate bună la parcurile urbane, dar care sunt supra-aglomerate. Aceste spații de locuit, pe lângă funcția lor de locuințe, nu creează infrastructura care va genera servicii necesare pentru menținerea unui nivel ridicat de trai și, în schimb, se introduc pe deja infrastructura existentă.

De exemplu, casele în construcții de lângă Parcul Plumbuita, care are deja probleme de supraaglomerare și calitatea proastă a infrastructurii parcului.

Finalizarea lor va aduce un număr suplimentar de vizitatori în parcurile din apropiere, cu consecințe directe asupra calității dotărilor și serviciilor prezentate..

Mărimea zonelor de atracție este variabilă, în funcție de prezența unor spații de locuit, dotarile existente și accesibilitate. Prin urmare, suprafața medie a parcurilor influențează zonele din București este de 13,34 km, ceea ce înseamnă că zona de atracție turistică fiecare parc se referă la o medie de 4,3% din suprafața Bucureștiului și la 12,2% din zona rezidențială.

Cele mai mari zone de atracție aparțin parcurilor de importanță metropolitană și cele situate în proximitatea funcțiilor atractive (primării, spații comerciale de mari dimensiuni, noduri de inter-modale).

Herăstrău Vechi (59,4 km2, 65,4% din suprefețele rezidențiale) și Herastruu Nou (52,8 km2, 73,4%), parcurile beneficiază de cea mai mare atractivitate, determinată de accesibilitate ușoară prin numeroase linii de transport public și faptul că acestea beneficiază de multiple dotari.

Zone de influență mare au, de asemenea, parcuri de tranzit (Unirii – 29,7 km2, Obor – 9,7 km2), în cazul în care vizitatorii provin din toate colțurile Bucureștiului, din moment ce acestea sunt noduri inter-modale sau, deoarece acestea au dotări de infrastructură urbană.

În cazul parcurilor mari, dimensiunea zonelor de atracție este condiționată de mărimea acestor trimestre. De exemplu, prin Plumbuita (7,7 km2) și Tineretului (12,9 km2), parcuri din zone relativ mici, în comparație cu suprafața lor, Colentina și Andronache, Berceni, dar aceste zone sunt caracterizate prin valori ridicate ale densității populației.

Parcurile de trimestru au redus zone de influență (sub 10 km2), peste 80% dintre vizitatorii care vin dintr-o zonă situată la mai puțin de 2 km de parc. Astfel, parcul Sebastian, cu o suprafață de 7,7 km2 are cea mai mare dintre vizitatorii săi (95%), care provin dintr-o suprafață de 1,66 km2.

O situație similară este reprezentată de Parcul Obor – parc de tip tranzit, situat într-o zonă comercială și administrativă importantă, în cazul în care dimensiunea zonei de influență este de aproximativ 9,7 km2, dar 95% din vizitatori provin de la numai 1.02 km2.

Dimensiunea zonei de atracție nu depinde în mod direct de suprafața parcurilor (0,22 corelație), datorită faptului că sunt parcuri cu dotari deficitare sau nesiguranță accentuată (Operei), sferturi de servicii cu o densitate redusă a populației (suprafață mică a influenței zonă) și cele centrale (de suprafață ridicată a zonei de influență).

Bibliografie

Alexandru I., Administrația publică. Teorii. Realități. Perspective, Ed. Lumina Lex, Ed. a III-a, București, 2002;

Băltărețu Andreea, Amenajarea turistică și dezvoltarea urbană, Editura Universitară, București, 2010;

Bedsworf, Louise W. and Ellen Hanak. 2010. "Adaptation to Climate Change, "Journal of the American Planning Association;

Bran Florina, Cândea Melinda, Spațiul geografic românesc, Editura Economică, București, 2001, 2004;

Buehler, Ralph; Pucher, John (2011). "Sustainable Transport in Freiburg: Lessons from Germany's Environmental Capital". International Journal of Sustainable Transportation. 5: 43–70.

Cahill Felicity, (2013). "Reframing social sustainability reporting: Towards an engaged approach". Environment, Development and Sustainability. University of Melbourne;

Campbell, Scott. 1996. "Green Cities, Growing Cities, Just Cities?: Urban planning and the Contradictions of Sustainable Development," Journal of the American Planning Association;

Caracota, D., Caracota, C.R., “Dimensiunile contemporane ale dezvoltării durabile și competitive”, Edit. ASE, București, 2004;

Cămășoiu, Camelia, Economia și sfidarea naturii, Editura Economica, București, 1994;

Cândea Melinda, Bran Florina, Cimpoeru Irina, Organizarea, amenajarea și dezvoltarea durabilă a spațiului geografic, Editura Universitară, București, 2006;

Chitoroiu Brândușa, Amenajarea turistică a teritoriului, Editura Ex Ponto, Bcucurești, 2005;

Cucu V., Geografia orașului, Editura Fundației Culturale “Dimitrie Bolintineanu”, București, 2001;

Draica, Constantin, Ghid practic de turism internațional și intern, Editura Beck All, 1999;

Erdeli George, Gheorghilaș Aurel, Amenajări turistice, Editura Universitară, București, 2006;

Farah, Paolo Davide (2015). "Sustainable Energy Investments and National Security: Arbitration and Negotiation Issues". Journal of world energy law and business. 8 (6);

Ghiga C., Infrastructura teritorială și dezvoltare urbană, Editura Uranus, București, 2004;

Iacoboaea, Cristina, Cadrul financiar al renovării/reabilitării. Antreprenorul, 2004, nr.1, p.18-21;

Iancu, Aurel, Creşterea economică şi resursele naturale, Editura Politică, București, 1976;

Ionascu G. S., Amenajarea teritoriului, Editura Fundației Romania de Maine, București, 2002;

Lynn R. Kahle, Eda Gurel-Atay, Eds (2014). Communicating Sustainability for the Green Economy. New York: M.E. Sharpe;

Minciu Rodica, Amenajarea turistică a teritoriului, Editura Universității “Dimitrie Cantemir”, București, 2002;

Smith, Charles; Rees, Gareth (1998). Economic Development, 2nd edition. Basingstoke: Macmillan;

Pearce, Davidw; Jeremy J., Warford, World Without End. Economics, Environment and Sustainable Development, Oxford University Press, 1994;

Pearce, Joshua M. (2012). "The Case for Open Source Appropriate Technology". Environment, Development and Sustainability. 14 (3)

Pearce J., Albritton S., Grant G., Steed G., & Zelenika I. 2012. A new model for enabling innovation in appropriate technology for sustainable development. Sustainability: Science, Practice, & Policy 8(2), pp. 42-53, 2012.

Platon, Victor, Protecția mediului și dezvoltarea economică, Editura Didactrică și Pedagogică, București, 1997;

Pohoață, Ion, Dezvoltarea durabilă, Note de curs, 2010;

Popescu Irina, Orașul și competiția urbană, Editura Economică, București, 2007;

Ulrich Grober: Deep roots — A conceptual history of "sustainable development" (Nachhaltigkeit), Wissenschaftszentrum Berlin für Sozialforschung, 2007;

http://cor.europa.eu/en/activities/arlem/activities/meetings/Documents/cristina-calabro-stineutourism-policy.pdf, accesată la data de 23 aprilie 2017;

*** Legea nr. 52 din 2003 privind transparența decizională în administrația publică;

*** Implicațiile economice, sociale și urbanistice ale procesului european de metropolizare, CDCAS, București, 2007;

*** Luca, Oana, Urban regeneration process in Romania, sursa: http://citeseerx.ist.psu.edu/viewdoc/download?doi=10.1.1.500.5543&rep=rep1&type=pdf;

*** http://www.inforegio.ro/images/programare2014-2020/Strategia%20Nationala%20Dezvoltare%20Regionala%20%20-%20iulie%202013.pdf

Anexa I. Harta spaților verzi Bucureștene.

Harta spaților verzi Bucureștene.

Sursa http://www.ecomagazin.ro/info/harta-verde/.