Dezvoltarea Turismului pe Principii Durabile

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………………………………………….2

CAPITOLUL I

TURISMUL – FENOMEN ECONOMICO-SOCIAL…………………………………4

1.1.Abordări conceptuale………………………………………………………………………..4

1.2.Factori de influență…………………………………………………………………………10

1.3.Rolul și locul turismului în economie………………………………………………..15

CAPITOLUL II

TURISMUL ȘI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR………………………………………….21

2.1.Protecția mediului înconjurător-cerință a dezvoltării turistice……………….21

2.2.Fenomene și procese de risc turistic………………………………………………….27

2.3.Analiza capacității de suport a mediului ……………………………………………35

2.4.Acțiuni de protecție și conservare a potențialului turistic……………………..41

CAPITOLUL III

DEZVOLTAREA DURABILĂ–NECESITATE OBIECTIVĂ ÎN TURISM

3.1.Conceptul de dezvoltare durabilă în turism………………………………………..46

3.2.Forme ale turismului durabil…………………………………………………………….53

3.3.Demersuri pentru un turism durabil…………………………………………………..61

CAPITOLUL IV

DEZVOLTAREA TURISMULUI VÂLCEAN PRIN PRISMA DURABILITĂȚII…………………………………………………………………………………..69

4.1.Scurtă prezentare a potențialului turistic…………………………………………….69

4.2.Analiza componentelor pieței turistice………………………………………………78

4.3.Principalele forme de turism practicate în județul Vâlcea…………………….85

4.4.Strategii de dezvoltare durabilă a turismului în județ…………………………..91

CONCLUZII……………………………………………………………………………………………95

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………97

ANEXE ………………………………………………………………………………………………….99

=== cap.3 ===

CAPITOLUL III

DEZVOLTAREA DURABILĂ – NECESITATE OBIECTIVĂ ÎN TURISM

3.1. Conceptul de dezvoltare durabilă în turism

Dezvoltarea durabilă reprezintă dezvoltarea ce satisface nevoile generațiilor actuale fără a prejudicia interesele generațiilor viitoare.

Mediul reprezintă ansamblul de condiții și elemente naturale ale Terrei: apa, aerul, solul, subsolul, toate straturile atmosferice, toate materiile organice și anorganice, precum și ființele vii, sistemele materiale în acțiune cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale și spirituale.

De la Adam Smith și până în zilele noastre, teoria economică analizează direct sau indirect „dezvoltarea”. Visul oricărui capitalist a fost și este dezvoltarea afacerilor sale, cucerirea unor noi piețe, globalizarea. Odată cu creșterea complexității conexiunilor din economia mondială, s-a simțit și nevoia redefinirii de către specialiști a acestui concept. Paradoxal științei economice este că teoriile sale sunt create după analiza fenomenelor, spre deosebire de alte științe în care teoria precede practica (de exemplu, Edison a inventat becul după multe experimente și calcule în laborator, în timp ce piața a fost analizată mult după apariția ei). Așa s-a întâmplat și cu conceptele dezvoltării durabile sau viabile. După douăzeci de ani de expansiune economică fără precedent, abia în anii ’70 apar primele preocupări de redefinire a conceptului de dezvoltare.

Începând cu 1972, anul în care a fost publicat primul raport al Clubului de la Roma „Limitele creșterii” și când a avut loc prima Conferință a ONU asupra problemelor de mediu la Stockholm, au fost identificate peste 60 de interpretări ale mediului înconjurător, bunăstării generale și procesului creșterii economice.

Din cele peste 60 de interpretări ale conceptului de dezvoltare, specialiștii s-au oprit la cel ce pare a defini, pentru moment, cel mai bine, rezolvarea problemelor umanității: dezvoltare durabilă. Raportul Comisiei Mondiale pentru Mediu și Dezvoltare (C.M.E.D.) cunoscut și sub denumirea de „Raportul Brundtland” după numele inițiatoarei acestui raport ce poartă titlul „Viitorul nostru comun”, apărut în 1987, definește dezvoltarea durabilă ca fiind acea dezvoltare ce satisface nevoile generațiilor actuale fără a prejudicia interesele generațiilor viitoare.

Dezvoltarea durabilă înseamnă, în plan material, menținerea posibilităților și condițiilor de viață pentru generațiile viitoare, în special a resurselor naturale regenerabile la nivelul celor existente pentru generația actuală, precum și redresarea factorilor de mediu afectați de poluare. În plan spiritual, dezvoltarea durabilă înseamnă mult mai mult; înseamnă conservarea moștenirii faptelor de cultură, realizate de cei din trecut și de cei de azi și dezvoltarea capacitații de creație în viitor, a elitei celor care ne urmează.

Conceptul de dezvoltare durabilă incumbă performanțe pe trei planuri:

de ordin economic – creșterea gradului de exploatare și valorificare a resurselor;

de ordin ecologic – reciclarea, evitarea degradării mediului, reducerea sustragerii terenurilor din circuitul agricol;

de ordin social – creșterea numărului locurilor de muncă, practicarea unor meserii tradiționale, atragerea populației în practicarea turismului, ca măsuri de regenerare fizică și psihică.

Conceptul de turism durabil este legat de procesul de creștere a populației, a nivelului său de trai și a capacitații de suport a mediului natural. Strategia de realizare a unui turism durabil presupune:

respect și grija față de modul de viață al comunităților umane;

creșterea nivelului de viață a habitatelor umane;

conservarea bio-ecosistemului Terrei, a bio-diversității acestora;

reducerea exploatării resurselor epuizabile și păstrarea capacitații de susținere a Terrei;

schimbarea atitudinii individuale în favoarea dezvoltării durabile;

posibilitățile comunităților de a-și păstra propriul mediu ambiant, paralel cu realizarea cadrului național pentru dezvoltarea și conservarea integratoare.

Documentul C.M.E.D. promovează pentru politicile și proiectele de dezvoltare o abordare integrală potrivit căreia, dacă acestea sunt raționale din punct de vedere ecologic, trebuie să determine o dezvoltare durabilă atât în țările în dezvoltare, cât și în cele dezvoltate. În această viziune rolul prioritar revine măsurilor preventive și anticipative fără a neglija însă măsurile corective imediate.

Conferința Națiunilor Unite privind Mediul și Dezvoltarea, a reunit, între 3 și 14 iunie 1992 la Rio de Janeiro, 145 de președinți, prim-miniștri sau vicepreședinți, fiind socotită drept cea mai amplă reuniune la nivel înalt din secolul XX. Cele mai importante documente adoptate la această conferință sunt:

Declarația de la Rio asupra mediului și dezvoltării supranumită „Carta Terrei”;

Planul de acțiune intitulat „ Agenda 21”;

Convenția cadru privind schimbările climatice;

Declarația privind pădurile;

Declarația privind deșertificarea.

Singura instituție creată de către Summit-ul de la Rio din 1992 este Comisia Dezvoltării Durabile (CDD), constituirea sa fiind prevăzută în capitolul 38 al Agendei 21: „Aranjamente instituționale internaționale”, iar funcționarea sa înscriindu-se, conform Adunării Generale a ONU, în cadrul Consiliului Economic și Social.

Strategia de realizare a unei dezvoltări durabile are ca problemă centrală existența colectivității umane atât în plan temporal, cât și în plan spațial, precum și realizarea unui sistem coerent care să suporte costurile generate de dezvoltarea economico-socială, de prevenire a poluării și de înlăturare a efectelor negative ale acesteia.

Cerințele minime pentru realizarea unei dezvoltări durabile sunt:

Redimensionarea creșterii economice, având în vedere o distribuție mai echilibrată a resurselor și accentuarea laturilor calitative ale producției;

Eliminarea sărăciei – ce se poate realiza prin satisfacerea nevoilor esențiale pentru asigurarea unui loc de muncă; pentru hrană, apă, energie și sănătate;

Reducerea creșterii demografice necontrolate;

Conservarea resurselor naturale, întreținerea diversității ecosistemelor, supravegherea impactului dezvoltării economice asupra mediului;

Reorientarea tehnologiei și punerea sub control a resurselor acesteia;

Unificarea pe plan mondial a deciziilor privind mediul și economia.

Pentru realizarea acestor cerințe minime sunt necesare strategii care să pornească de la necesitatea protecției mediului, protecție ce trebuie să stea la baza dezvoltării viitoare a societății românești.

Există trei principii majore de dezvoltare durabilă și anume:

Durabilitatea ecologică, asigurătoare a unei dezvoltări suportabile cu menținerea tuturor proceselor ecologice esențiale, mai ales a diversității resurselor biologice;

Durabilitatea socială și culturală, ce garantează o dezvoltare economică favorabilă membrilor societății, compatibilă cu cultura și valorile de cultură și civilizație existente, cu păstrarea identității comunitare;

Durabilitatea economică, având rol în asigurarea unei dezvoltări economice eficiente, resursele fiind astfel gestionate, încât să existe și în viitor. Durabilitatea economică a turismului se definește ca un model de dezvoltare care asigură:

ameliorarea calității vieții în așezările umane care primesc turiști;

posibilitatea de a oferi vizitatorilor experiențe de primă calitate;

păstrarea calității mediului ambiant, element esențial pentru vizitatori și gazde.

Avantajele promovării unui turism durabil, din punct de vedere al protejării mediului, rezidă în următoarele aspecte:

Turismul durabil favorizează înțelegerea efectelor activităților de turism asupra mediului natural, cultural și uman;

Asigură realizarea unei planificări și zonări a teritoriului care să permită o dezvoltare turistică adoptată la capacitatea de suport a ecosistemelor;

Orientează realizarea unor dotări și instalații de agrement, care poate fi benefică și pentru populația locală și poate contribui astfel cu fonduri la conservarea siturilor arheologice, clădirilor și vestigiilor istorice;

Favorizează utilizarea rentabilă a terenurilor cu randament agricol scăzut;

Respectă și asigură cerințele de protecție a mediului, dovedind astfel importanța resurselor naturale și cultural-istorice, pentru creșterea bunăstării economice și sociale a comunităților locale.

La Conferința Globală pentru Afaceri și Mediul Înconjurător care a avut loc la Vancouver (Canada) în anul 1992, specialiștii din peste 60 de țări au prezentat schimbările majore care au avut loc în sectorul industriei turistice, în ultimul deceniu. Aceste schimbări au vizat toate aspectele prin care se poate aborda industria turismului, și anume:

1. Politici, legislație, reglementări:

realizarea instituțiilor și cadrului necesar pentru implementarea turismului durabil;

asigurarea conservării și protecției resurselor turistice de bază;

mobilizarea sectoarelor industriei turistice pentru practicarea unui turism durabil în concordanță cu cerințele de mediu;

stabilirea unui cadru legislativ-juridic care să vină în sprijinul agenților de turism, autorităților regionale și locale, pentru corijarea atitudinilor turiștilor față de mediu;

2. În domeniul cercetării și tehnologiei:

identificarea resurselor naturale de bază, cu valențe turistice;

identificare resurselor culturale, cu valențe turistice;

stabilirea cererii turistice viitoare și compararea acesteia cu capacitățile ofertei de a o asigura;

realizarea unei bănci de date și a unei monitorizări prin indicatori specifici care să evidențieze noile oportunități și să sprijine noile decizii de planificare și dezvoltare a industriei turistice în condițiile protejării mediului;

utilizarea tehnologiilor performante pentru proiectarea unui turism receptiv la problemele mediului ambiant, cu aplicarea unor soluții arhitecturale, de inginerie a construcțiilor și de dotare a acestora, fără afectarea mediului și în conformitate cu specificul fiecărei zone;

asigurarea unui management tehnic și practic al circulației turistice pentru protejarea echilibrului ecologic și evitarea degradării mediului.

3. În domeniul economico – financiar:

includerea costului de mediu în încasările percepute pentru activitățile turistice, în ideea că poluatorul trebuie să suporte anumite taxe legate de formele de poluare, prin care să contribuie indirect la conservarea mediului ambiant;

elaborarea unor rapoarte privind gradul de implementare a proiectelor propuse (la nivel internațional, național, regional), a unor acțiuni întreprinse și a schimbărilor legate de adaptarea la cerințele de mediu ale industriei turistice;

utilizarea influenței pieței interne și internaționale pentru identificarea de noi piețe turistice, cu respectarea cerințelor de mediu și realizarea de parteneriate comune pentru punerea în practică a noului concept de ecosistem: element de susținere a turismului durabil;

obținerea de beneficii din marketingul de mediu, prin dezvoltarea și vânzarea unor produse turistice compatibile cu valoarea acestora.

4. În domeniul comunicării și formării:

realizarea unei atitudini deschise în rândul angajaților firmelor de turism și a populației locale față de problemele de mediu;

elaborarea codurilor de practică pentru industria turistică, a standardelor pentru creditul de mediu, în vederea atenuării impactelor;

influența cererii turistice și a motivațiilor de călătorie, prin lărgirea ofertei și a unei mai bune informări a turiștilor, prin aplicarea codurilor de etică turistică;

evaluarea rezultatelor pozitive din trecut, în vederea stabilirii de noi propuneri de dezvoltare durabilă, cu transmiterea proiectelor și experiențelor pozitive prin intermediul organismelor naționale și internaționale.

5. Alte aspecte:

practicarea unei educații active de protecție și în alte sectoare care beneficiază de resursele naturale și culturale ale industriei turistice, cu înțelegerea și a problemelor de mediu;

stabilirea de relații de colaborare cu alte sectoare de activitate implicate în protecția mediului (silvicultură, agricultură, planificare regională etc.);

realizarea de modele și proiecte care să sprijine dezvoltarea durabilă a turismului, cu prezentarea modelelor și posibilităților de aplicare.

3.2. Forme ale turismului durabil

Dezvoltarea turistică durabilă nu este doar un concept dezbătut, completat sau reformulat în cadrul conferințelor purtate pe această temă. Necesitatea protejării bogățiilor naturale, sociale și culturale care constituie patrimoniul comun al umanității și a satisfacerii nevoilor turiștilor și populației locale a generat apariția în practică a unor forme de turism durabil. Obiectivele, principiile, cerințele dezvoltării turistice durabile se regăsesc în forme de turism cum ar fi: ecoturismul, turismul de afaceri, turismul cultural – ca principală componentă a turismului urban, turismul rural.

Dezvoltarea turistică durabilă, prin formele sale practice, conciliază interese și obiective antagoniste, favorizează parteneriatul și cooperarea între decidenți, operatori și consumatori și promovează interesul general pe termen lung, dincolo de cel particular, imediat.

Ecoturismul, turismul rural, turismul științific, turismul cultural sunt doar „avangarda” formelor de turism durabil.

Turismul de afaceri privește, în sens larg, călătoriile oamenilor pentru scopuri legate de munca lor, mai exact deplasările în interes oficial, comercial sau de altă natură, participările la diferite manifestări organizate de întreprinderi economice sau organisme administrative pentru reprezentanții lor. Deși aceste călătorii presupun desfășurarea unei activități remunerate, ele sunt asimilate turismului deoarece organizarea și realizarea lor implică utilizarea dotărilor turistice de cazare, alimentație, agrement, cât și consumul unor servicii specifice furnizate de organizatorii de vacanțe.

Turismul de afaceri deține, astăzi, în lume, circa 20% din totalul călătoriilor internaționale și aproape ¼ din totalul încasărilor turistice, având cote diferite de la o țară la alta, în funcție de dotarea turistică și nivelul de dezvoltare economică. Turismul de afaceri este una din componentele cele mai dinamice ale activității turistice. Intensificarea relațiilor internaționale și a celor economice, în deosebi, se reflectă în creșterea cererilor pentru călătorii de afaceri; de asemenea are loc o diversificare a formelor în care aceasta se materializează.

Călătoriile de afaceri pot avea caracter intern sau extern în funcție de beneficiarul nemijlocit și rezultatele acestora.

Formele turismului de afaceri având caracter intern se adresează salariaților unei întreprinderi, au ca obiectiv motivarea personalului în scopul creșterii productivității muncii și îmbunătățirii performanțelor și constau în seminarii sau întâlniri ale conducerii firmei cu salariații – pentru cunoaștere, rezolvarea unor probleme, împărtășirea experienței; acțiuni de formare a personalului și actualizare a pregătirii, desfășurate în afara întreprinderii, în instituții specializate (universități, institute de cercetare, centre de pregătire profesională), în unități hoteliere adecvate sau într-un cadru pur turistic și călătorii recompensă sau stimulent.

Formele turismului de afaceri având caracter extern au ca obiectiv buna desfășurare a activității și prosperitatea firmelor în ansamblul lor și constau în deplasări cu caracter profesional (lucru pe șantiere, prospectarea pieței, administrarea/supravegherea unor lucrări) și participarea la târguri, expoziții, congrese, colocvii.

Turismul urban se referă la petrecerea timpului liber, a vacanțelor în orașe, pentru vizitarea acestora și pentru desfășurarea unor activități de natură foarte diversă, cum sunt: vizite la rude, întâlniri cu prietenii, vizionarea de spectacole, expoziții, efectuarea de cumpărături etc.

Turismul urban are o sferă de cuprindere mai largă și este greu de particularizat în raport cu alte forme de turism.

Studii mai recente, provocate de revenirea în centrul atenției a turismului urban, de amploarea și dinamica lui, se opresc, în primul rând, asupra clasificării conținutului acestuia. Puncte de vedere serios argumentate susțin necesitatea abordării lui prin prisma celor două aspecte definitorii: turismul și elementul urban. Din punct de vedere turistic, se impune respectarea condițiilor cu privire la durata și motivul călătoriei. În sfera turismului urban, în sens larg, sunt acceptate și deplasările de o zi (excursii), în acest caz luându-se în discuție distanța de deplasare care, ar trebui să fie de cel puțin 100 km. Aspectul urban se referă, în principal, la mărimea localităților, considerându-se că aglomerații de cel puțin 20.000 de locuitori oferă garanția existenței unor elemente cu valoare turistică (arhitectura așezării, evenimente, instituții cultural-artistice etc.).

Turismul urban, prin motivația sa foarte diversă, deține o pondere însemnată în structura circulației turistice. Pentru majoritatea țărilor europene, deplasările în orașe concentrează circa 30% din totalul călătoriilor, cu ponderi variate de la o țară la alta, dar și diferențieri între turismul intern și internațional al fiecăruia. De regulă, proporția turismului urban intern este superioară celui internațional. În privința distribuției pe țări, turismul urban deține cote mai mari de piață în Franța, Germania, Marea Britanie, Suedia și țările central – europene și mai mică în Spania, Portugalia, Grecia, datorită concurenței celorlalte destinații turistice și, în principal, litoralului. De asemenea circa 80% din vizitele în orașe reprezintă turismul urban pur (motivația fiind specifică, exclusivă) și 20% este turismul complementar – vizitarea așezărilor urbane fiind asociată altor forme de petrecere a vacanței (litoralul, munte, rural, circuite etc.).

Turismul urban este una dintre cele mai dinamice forme de turism. Dinamica turismului urban este rezultatul sporirii mobilității de scurtă durată a populației. Progresul rapid al turismului de scurtă durată este, la rândul său, determinat de reducerea sejururilor și fracționarea concediilor, argumentate de dorința vizitării, cunoașterii cât mai multor locuri, pe de o parte, și de perfecționările în domeniul transportului – creșterea vitezei iar pe de altă parte reducerea costurilor.

Turismul urban beneficiază de acțiunea unor factori favorizanți, între care: creșterea interesului pentru obiective culturale, amplificarea contractelor sociale interne și internaționale, dezvoltarea turismului de afaceri.

Analizând structura motivațională a călătoriilor urbane, se poate observa că o pondere mare circa 40%, în totalul vizitelor, revine turismului cultural, particularizat prin conținutul specific al deplasării.

Pentru ca o călătorie să fie inclusă în sfera turismului cultural, ea trebuie să îndeplinească următoarele trei condiții:

să fie determinată de dorința de cunoaștere, de cultivare;

să aibă loc consumul unui produs turistic cu semnificație culturală (monument, operă de artă, spectacol, schimb de idei);

să presupună intervenția unui mediator – persoană, document scris, material audio-vizual – care să pună în valoare, să realizeze produsul cultural.

Afirmarea și dezvoltarea turismului cultural sunt stimulate de curiozitatea oamenilor, de creșterea nivelului de instruire, de civilizație.

În concordanță cu specificul valorilor componente ale patrimoniului cultural, multitudinea formelor de turism cultural se concretizează în:

vizitarea obiectivelor patrimoniului istoric: vestigii arheologice, istorice, monumente, castele, edificii religioase, ansambluri urbane și rurale, parcuri și grădini;

vizitarea muzeelor: de arheologie, istorie, științe naturale, specializate sau tematice, naționale sau regionale, grădini botanice, parcuri zoo;

participarea la evenimente culturale: spectacole de teatru, balet, operă, festivaluri de muzică, film, dans, folclorice, concerte, expoziții, târguri, sărbători tradiționale;

turism industrial și tehnic – situat între cel cultural și turismul de afaceri – caracterizat prin vizitarea unor obiective economice (industriale), construcții specifice (baraje, viaducte, poduri, tunele, canale), ansambluri arhitectonice urbane – moderne sau tradiționale, cunoașterea organizării vieții sociale etc.

Astfel de vacanțe, cunoscute sub denumirea generică de „circuite, orașe și cultură”, dețin ponderi importante în structura destinațiilor de vacanță: 31% în Germania, 23% în Anglia, 46% în Olanda, 25% în Belgia, 45% în Franța, 51% în Italia etc.

Turismul cultural, prin natura motivelor sale, prin locul de desfășurare și modul de organizare, se integrează celui urban și se interferează cu cel de loisir (agrement) și cel de afaceri. Voiajele culturale se distribuie pe o scară foarte largă, între un produs cultural pur (propriu-zis) și o călătorie turistică – vacanță (vezi figura 3.1.), ceea ce face dificilă delimitarea lor față de alte forme ale turismului.

Distribuția vacanțelor culturale

Fig. 3.1.

%

0 50 100

voiaje, călătorii circuite vizitarea expoziții, călătorii

de plăcere itinerante orașelor festivaluri, specific

croaziere culturale

Sursa: I. Istrate, F. Bran, A. G. Roșu, Economia turismului și mediul înconjurător, ed. Economică, 1996, p. 86

Turismul cultural prezintă o sume de avantaje și anume: independența față de un anumit sezon; posibilitatea dezvoltării în zone diferite pe teritoriul țării, asigurând astfel o bună valorificare a resurselor; largă adresabilitate – interesează toate categoriile de clientelă.

Turismul cultural prezintă și dezavantaje între care faptul că este mai scump comparativ cu turismul de agrement și că unele dintre formele sale se adresează unui public avizat, cu un înalt nivel de instrucție și cultură. Cu toate acestea, turismul cultural reprezintă astăzi o formă modernă de vacanță, o formă în plină expansiune.

Turismul rural reprezintă una dintre cele mai eficiente soluții de armonizare a cerințelor turismului cu exigențele protejării mediului și dezvoltării durabile. Motivat de dorința de întoarcere la natură, la viață și obiceiurile tradiționale, turismul rural se definește, în sens larg, prin petrecerea vacanței în spațiul rural.

Sfera de cuprindere a turismului rural este mai largă, iar conținutul activităților este definit în termeni mai vagi. Turismul rural se referă la toate activitățile ocazionate de petrecerea unei perioade de timp determinate în mediul rural, mijlocul de găzduire putând fi atât gospodăria țărănească – pensiune, fermă agroturistică – cât și echipamente turistice de factură mai generală: hanuri, hoteluri rustice, popasuri.

Agroturismul este mai strict din punctul de vedere al condițiilor vacanței. Agroturismul ia în calcul aspecte legate de efectele economice asupra gospodăriilor tărănești și localităților rurale în ansamblul lor.

Agroturismul presupune șederea în gospodăria țărănească – pensiune, fermă – consumarea de produse agricole din gospodăria respectivă (uneori se indică și o anumită proporție – 20%) și participarea, într-o măsură mai mare sau mai mică, la activitățile agricole specifice.

Fie că este vorba de turismul rural sau de agroturism, conținutul activității se circumscrie următoarelor coordonate:

spațiul rural – cu aspecte referitoare la așezare din punct de vedere al mărimii, densității populației, structurii sociale, modului de utilizare a terenului, dar și la mijloacele de găzduire: tipul, confortul, poziția;

locuitorii – populația ca păstrătoare a unor tradiții, obiceiuri, dar și ca deținătoare a terenurilor, a echipamentelor de găzduire și chiar ca ofertant de servicii (spațiul și populația dau conținut);

produse – produse agro-alimentare consumate de turiști cu prilejul șederii în gospodăria țărănească și produsele turistice – atracțiile ce motivează deplasarea turiștilor.

Turismul rural are o bază motivațională largă, reprezentată prin: reîntoarcerea la natură, cunoașterea tradiției, culturii, creației unei colectivități, îngrijirea sănătății, practicarea unor sporturi (vânătoare, pescuit, alpinism, schi), consumul de alimente și fructe proaspete. Turismul rural răspunde astfel unei diversități de gusturi și preferințe, adresându-se unor segmente largi de consumatori. Acestor caracteristici se adăugă numeroase avantaje, atât pentru clienți cât și pentru comunitățile locale, exprimate prin: costuri mai mici comparativ cu alte forme de vacanță; sezonalitate mai redusă; ineditul, originalitatea călătoriilor; absența aglomerației, ca urmare a fluxurilor reduse de vizitatori, precum și stimularea economiilor zonelor rurale, prin crearea de noi locuri de muncă, obținerea de venituri din valorificarea excedentului de produse agricole, protejarea mediului și conservarea tradițiilor.

Comparativ cu alte forme de turism, considerate mai mult sau mai puțin moderne, turismul rural este bine conturat și în țara noastră.

Turismul rural – în formele sale organizate – are, în țara noastră, o dimensiune modestă, în privința atât a vizitatorilor străini, cât și a celor români (sub 1% din totalul circulației turistice). Având în vedere atuurile acestei forme de petrecere a vacanței și eforturile de stimulare se poate anticipa, pentru perspectivă, o evoluție pozitivă și dinamică a turismului rural românesc.

Față de cele prezentate, există o serie de alte forme de turism care răspund, prin caracteristicile lor, atributului de moderne (ex. croazierele) sau cerințelor unui turism durabil (ex. turismul în parcuri și rezervații).

3.3. Demersuri pentru un turism durabil

Deși sistemul economic de piață și stilul de viață tind să creeze un mediu omogen, tradițiile culturale stric legate de resursele locale și de nevoile reale impuse de factorii naturali au un rol important în păstrarea sănătății, a diversității parametrilor ecologici locali. Astfel, dezvoltarea durabilă trebuie să prezinte anumite soluții, modele de dezvoltare alternativă, tehnici curate, nepoluante, schimbarea modelelor de producție și de consum actuale care contribuie la distrugerea echilibrelor geobiochimice ale Terrei.

În condițiile incorporării principiilor dezvoltării durabile în strategia de dezvoltare a României, valorificarea superioară a resurselor turistice se impune cu pregnanță. Aceasta presupune atât o valorificare complexă și eficientă în contextul unui turism intensiv, cât și o protejare și conservare a resurselor turistice, multe dintre ele epuizabile într-un viitor apropiat.

Obiective strategice.

Stimulentele oferite de guvern pentru dezvoltări turistice prezintă instrumente folosite prin politica dezvoltării durabile în domeniul turismului.

Obiectivele politice în cadrul strategiei în turism:

dezvoltarea unui sector turistic care, sub toate aspectele și la toate nivelurile, să se situeze la o calitate ridicată și nu neapărat la costuri ridicate;

încurajarea folosirii turismului atât în schimburile culturale, cât și în cele economice;

repartizarea beneficiilor turismului atât direct cât și indirect;

conservarea resurselor naturale și culturale ca parte și premise ale dezvoltării turismului, care să reflecte tradițiile locale;

acordarea unui larg sprijin sectoarelor unde se intersectează turismul local cu cel internațional prin politici și programe de dezvoltare și printr-un sistem de facilitați financiar-economice;

maximizarea încasărilor valutare pentru a asigura excedentul balanței de plăți;

atragerea turiștilor cu posibilități financiare ridicate;

creșterea populației ocupate, în general, și în mod deosebit direct sau indirect în turism;

încurajarea regiunilor periferice (mai puțin favorizate) prin creșterea veniturilor și a populației ocupate și oprirea emigrației.

Este important să se asigure că obiectivele strategice nu intră în conflict unele cu altele și că stimulentele oferite investitorilor sunt compatibile cu asemenea obiective.

Elaborarea planurilor.

Orice plan de acțiune trebuie să includă pe lângă arealul protejat și regiune înconjurătoare și integrarea pe cât posibil în strategia națională a dezvoltării durabile a turismului. Elaborarea planurilor se bazează pe o largă cooperare între ecologi, organizatori de turism și populația locală. Aceste planuri includ următoarele:

stabilirea clară a scopurilor de protecție, discuții și acorduri privind scopurile dezvoltării durabile a turismului cu alți parametrii;

inventarierea resurselor naturale și culturale ce pot fi utilizate ca potențial turistic, cu analiza informațiilor obținute;

alcătuirea unor echipe de lucru cu populația locală, cu organizații regionale sau locale, guvernamentale sau nonguvernamentale interesate în dezvoltarea turismului;

identificarea valorilor și posibilităților ce pot sta la baza turismului durabil;

aprecierea capacității de susținere ale diferitelor părți ale zonelor protejate la nivelul standardelor de mediu și care să fie menținute în timp și spațiu;

urmărirea și analiza pieței turistice și a nevoilor turistice la două niveluri: înainte și după elaborarea proiectelor pentru noile forme de turism realizate;

acordarea de consultanță în activitățile turistice care să fie compatibile cu nevoia de protejare a arealelor sensibile natural;

propunerile de lansare a unor noi produse turistice care să includă și turismul educațional, pe diverse probleme: științifice, culturale, mediu înconjurător;

aprecierea impactului de mediu și analiza setului de propuneri analizate în funcție de situațiile existente;

nevoia unui management specific, astfel ca zonarea și selecția să fie legate de interpretare și educație;

politica de stabilire a căilor și mijloacelor de circulație și de dezvoltare a sistemelor de transport durabile;

expunerea completă a strategiei promoționale și de comunicare pentru promovarea ideii de areale protejate în managementul tehnic al noilor produse turistice;

stabilirea programelor de monitorizare a tuturor arealelor protejate, privind vizitarea și revizuirea planurilor de dezvoltare cu menținerea standardelor de mediu;

aprecierea nevoilor de exploatare a resurselor existente într-un teritoriu care să includă măsuri de instruire și educare.

Scopurile turismului durabil pentru zonele protejate sunt următoarele:

Scopuri de mediu:

conservarea pe termen lung este principalul scop;

mai buna cunoaștere și conștientizare de către populația locală și vizitatori, ai ideii de conservare.

Scopuri sociale:

sentimentul de satisfacție și bucurie pentru vizitatori;

nevoia de creștere a nivelului de viață și a calificării populației locale;

demonstrarea alternativelor de la turismul de masă și de grup și promovarea turismului durabil în toate formele sale;

considerarea turismului durabil ca parte a culturii locale și naționale;

posibilitatea ca toate sectoarele societății să aibă șansa de a se bucura de zonele protejate.

Scopuri economice:

dezvoltarea și stabilitatea resurselor de muncă locală;

creșterea nivelului de viață al localităților;

exploatarea echilibrată a resurselor naturale antropice existente.

Dezvoltarea durabilă în turism se poate realiza, în cea mai mare măsură prin resursele economico-financiare proprii ale agenților economici cu capital de stat, privat sau mixt, ca și prin atragerea capitalului străin. Aceste surse vor fi folosite pentru dezvoltarea și modernizarea bazei materiale turistice, ridicarea calității și diversificarea prestațiilor turistice, inclusiv pregătirea personalului din domeniul turismului, precum și pentru acțiuni promoționale ale ofertei turistice românești.

Sprijinul statului și administrațiilor publice locale prin alocarea de fonduri bugetare este necesară în extinderea și modernizarea infrastructurii turistice fără de care nu se poate realiza progresul turismului românesc. Acest sprijin este necesar pentru dinamizarea dezvoltării generale a turismului, în sensul asigurării unui sistem de pârghii și mecanisme economico – financiare și de facilități acordate atât întreprinzătorilor din domeniul turismului cât și turiștilor.

Efecte pozitive de ordin economic:

Valoarea adăugată în turism este considerată și datorită faptului că importul de materii prime pentru această ramură este nesemnificativ; nu este o ramură energo – intensivă; utilizează în mare măsură materii prime autohtone practic inepuizabile;

Permite transferarea în valută a unor produse sau manoperă, neexploatabile pe altă cale.

În etapa de formare a capitalului o parte din nevoile de valută convertibilă pot fi satisfăcute prin turism, relativ repede și cu eforturi minimale.

Cursul de revenire în turism este avantajos comparativ cu alte ramuri, pentru că realizându-se ca export invizibil (în interiorul țării) produsele turistice nu se mai încarcă cu cheltuieli de ambalare, transport, asigurare etc., nu sunt grevate de taxe vamale.

Turismul prezintă o parte însemnată a consumului intern antrenând, direct sau indirect, importante cantități de produse industriale prin aplicarea desfacerilor de mărfuri cu amânuntul și prestărilor de servicii.

Efecte favorabile de ordin social:

Creșterea calității vieții prin mutațiile macrostructurale generate de dezvoltarea turismului cu următoarele efecte scontate:

asigurarea condițiilor ca largi categorii sociale ale populației să fie integrate într-o formă de activitate turistică, indiferent de nivelul veniturilor sau nivelul de cultură;

îmbunătățirea condițiilor de trai în toate zonele turistice, efecte fiind resimțite atât la nivelul turismului, cât și, mai ales, la nivelul populației rezidente;

prevenirea sau înlăturarea efectelor de stres resimțite de populație în condițiile de creștere considerabilă a acestuia în perioada actuală;

schimbarea mentalității oamenilor cu privire la relațiile între sat și oraș, la caracterul benefic al impactului între culturile celor două medii de viață, la necesitatea participării la diferite acțiuni turistice care nu vor trebui considerate ca un „lux”, ci ca o necesitate de viață.

Efecte ecologice scontate:

dezvoltarea conștiinței ecologice a populației;

sporirea atractivității resurselor turistice;

limitarea accesului turistic de masă în zone ecologice sensibile (rezervații ale biosferei, parcuri naturale și naționale etc.);

diminuarea efectelor distructive rezultate din activitatea economică sau circulația turistică necontrolată, asupra resurselor turistice.

Acceptarea ideii dezvoltării durabile a turismului românesc nu întâmpină obstacole de fond. Dificultatea constă în precizarea elementelor operaționale, adaptate actualei perioade de tranziție.

Pe termen lung, costurile financiare pentru susținerea unui turism durabil pot apărea ca fiind ridicate, iar costurile ulterioare pentru refacerea ecologică sunt mult mai mari, iar de multe ori efectele negative asupra naturii pot fi ireversibile.

Turismul durabil are la bază o acțiune comună de parteneriat, între factorii chemați să ia principalele decizii privind realizarea acestui deziderat.

Turismul practicat în parcurile naționale și rezervații ale biosferei, în țările europene dezvoltate, nu întrunește atributele unui turism durabil.

Păstrarea tuturor funcțiunilor turistice ale parcurilor naționale, ale rezervațiilor biosferei trebuie să aibă la bază elaborarea unor planuri de dezvoltare turistică, care să nu se limiteze la aceste spații naturale și să se înscrie într-un context regional mai larg.

Acțiunile izolate de amenajări parțiale exclud realizarea unui turism durabil.

Toate dotările și echipamentele turistice ce se vor realiza într-un stil, la o scară, în deplină armonie, cu mediul local, prin utilizarea unor materiale de construcții locale, tradiționale.

De asemenea trebuie dezvoltate mijloacele de transport cât mai silențioase, non-poluare, prin utilizarea unor surse de energie alternative.

Se impune pentru viitor, tipuri de vacanțe, care cer cheltuieli energetice reduse și care să exploateze la minim resursele existente și care să contribuie la conservarea și protecția mediului.

Pentru turiști, cât și pentru populația locală, este important să li se explice rolul și modul de punere în practică a turismului durabil, și realizarea treptată a unui mod de viață compatibil cu normele internaționale de protecție a mediului, lucru deosebit de util pentru cerințele de dezvoltare a generațiilor viitoare.

Respectarea acestor minime cerințe cere o angajare politică, economică a tuturor factorilor interesați de dezvoltarea turismului, realizarea unui sprijin financiar real, deschiderea colaborărilor între organizațiile internaționale, cele naționale și locale.

Din aceste activități de parteneriat se pot elabora următoarele măsuri utile pentru realizarea unui turism durabil pentru zonele naturale protejate:

acte și dispoziții legislative riguroase privind consolidarea statului juridic de funcționare a parcurilor naționale și rezervațiilor biosferei;

realizarea unei Carte Europene de practicare a turismului durabil în interiorul și exteriorul zonelor naturale protejate;

elaborarea unui Program de Acțiune Europeană pentru turismul durabil, care să includă punerea în practică a unor priorități-pilot, care să dovedească eficiența turistică și ecologică a acestui tip de turism.

=== cap.4 ===

CAPITOLUL IV

DEZVOLTAREA TURISMULUI VÂLCEAN PRIN PRISMA DURABILITĂȚII

4.1. Scurtă prezentare a potențialului turistic

Având ca axă Valea Oltului, județul Vâlcea este așezat în parte central-sudică a României, întinzându-se de la culmile înalte ale Munților Făgărașului și Munților Lotrului, în nord până la culmile Podișului Getic, în sud. La nord se învecinează cu județele Sibiu și Alba, la vest cu Hunedoara și Gorj, la sud-vest cu Dolj, la sud și sud-est cu Olt, iar la est cu Argeș.

Teritoriul județului este străbătut de paralela de 45° latitudine nordică în partea centrală, paralela ce trece prin localitățile Groși, Frâncești, Bercioiu, Linia Hanului și Corbii din vale. Meridianul de 24° longitudine estică trece pe la vest de localitățile Mălaia, Tomșani, Cernișoara, Lăpușata, Măciuca, Valea Mare.

În limitele actuale, teritoriul județului Vâlcea are o suprafață de 5 765 km² (2,4% din suprafața țării), o populație de 432 375 de locuitori și o densitate de 75 locuitori/km².

Varietatea reliefului este reflectată de următoarele proporții:

40% din suprafață formează zona montană;

20% din suprafață sunt reprezentate de depresiuni și dealuri subcarpatice;

40% din suprafață reprezintă zona piemontană.

Zona montană ocupă partea de nord a județului, sub forma a două culmi orientate est-vest, despărțite de străvechea „Țară a Loviștei”, ce este mărginită în părțile extreme de culmi muntoase mai joase, orientate nord-sud, formând un adevărat patrulater.

Valea Oltului

Dealurile și depresiunile subcarpatice. Ca suprafață ocupă 1/5 din teritoriul județului Vâlcea și se sprijină în partea nordică pe contraforturile sudice ale ramei muntoase. Delimitarea lor este destul de clară atât din punct de vedere altimetic, geologic, peisagistic, cât și floristic.

Depresiunile care despart dealurile sunt axate fie pe văi (depresiuni intracolinare), fie la contactul dintre subcarpați și munți (depresiunile subcarpatice).

Regiunea subcarpatică a Vâlcii a oferit condiții prielnice întemeierii de așezări omenești din cele mai vechi timpuri, în cuprinsul său fiind cea mai deasă rețea de așezări din județ.

Dealurile de podiș ocupă 2/5 din teritoriul județului, ca parte integrantă a Podișului Getic. Genetic, este cea mai nouă formă de relief și înclină de la 500 m, în nord, la circa 300 m, în sud. Ca urmare a înclinării sale, apele au săpat văi adânci, cu direcția nord-sud, cu lunci largi, iar interfluviile sunt teșite și acoperite cu păduri sau cu întinse plantații de viță de vie, renumite fiind dealurile Drăgășanilor.

Ca urmare a fragmentarii podișului de către apele curgătoare, căile de comunicație și așezările omenești sunt orientate de-a lungul văilor.

În județul Vâlcea întâlnim o rețea de ape densă, rețea ce imprimă o anumită configurație a peisajului. Cursurile apei, prin frumusețea peisajului, ca și prin amenajarea hidroenergetică, împreună cu un mare număr de lacuri de acumulare, au un rol important în dezvoltarea turismului, în general, și a agrementului în special.

Apele minerale sunt importante prin complexitatea compoziției chimice, în care apare întotdeauna, în procente diferite, hidrogenul sulfurat.

Factorii naturali terapeutici sunt apele minerale reci sau termale cu urmatoarele indicații terapeutice:

afecțiuni ale aparatului digestiv, diabet, gută, afecțiuni ale aparatului renal, afecțiuni dermatologice, afecțiuni reumatismale (în stațiunea Băile Olănești);

afecțiuni ale tubului digestiv, afecțiuni de nutriție, afecțiuni ale aparatului locomotor, afecțiuni O.R.L. (în stațiunea Călimănești – Căciulata);

afecțiuni respiratorii, afecțiuni reumatismale, afecțiuni endocrine, afecțiuni de nutriție și metabolism (în stațiunea Băile Govora).

Clima, prin valorile elementelor sale componente, este caracterizată ca fiind temperat – continentală, cu aerul mereu proaspăt, ozonat. Numeroși turiști beneficiază de proprietățile curative ale topoclimatului zonei prin cură de aer, cură de teren sau helioterapie.

Rețeaua hidrografică este foarte bogată, fiind distribuită uniform pe toată suprafața județului. Oltul, unul dintre cele mai mari râuri din România, străbate județul Vâlcea pe o lungime de 130 km, de la nord la sud, adunând apele a numeroși afluenți, dintre care cei mai importanți sunt: Lotrul, Olănești, Topologul, Oltețul, Luncavățul, Bistrița. Debitul bogat al acestora a permis dezvoltarea unei puternice rețele hidrografice. Principalele lacuri de acumulare create prin vastele lucrări de amenajare hidroenergetică sunt:

Vidra 340 mil.m³ apă;

Băbeni 78,3 mil.m³ apă;

Zăvideni 63 mil.m³ apă .

Lacurile de pe Olt, constituite în salbă, în scop hidroenergetic, vor forma o adevarată „cascadă” în lungul râului.

Dintre cele 17 hidrocentrale din amenajarea Olt-Lotru, cea mai mare putere instalată o are hidrocentrala Ciunget din Muntii Lotrului (510 MW) și cea mai mică putere instalată o are hidrocentrala Mălaia (18 MW) din aval de Ciunget.

Ceea ce conferă originalitate și frumusețe meleagurilor vâlcene este natura sa încântătoare. Vâlcea este un adevarat parc unde vizitatorul poate admira natura în adevarata-i splendoare și frumusețe. Zona se caracterizează printr-o floră și faună de sorginte central europeană reprezentată de păduri de foioase care dau culoare și consistență peisajului și cu faună specifică. Aproape 40% din arealul județului Vâlcea este acoperit cu păduri, vegetația încadrându-se în etajele subalpin, boreal și nemoral.

Vedere peste Olt

În flora județului Vâlcea întâlnim 12 specii de mare importanță științifică, monumente ale naturii cum ar fi: iedera albă, floarea de colț, bujorul de munte. Munții și dealurile cu văile lor adânci, acoperiți de întinse păduri, constituie locuri ce adăpostesc o faună bogată, în cea mai mare parte de interes vânătoresc, de exemplu: cerbul, căprioara, capra neagră, mistrețul, râsul. Pentru varietatea și bogăția floristică și faunistică, și alte funcțiuni, Masivul Cozia, alături de Masivul Naruțu și munceii Lotrișorului, a fost declarat Parc Național.

Pentru ocrotirea zonelor cu apă minerală au fost luate măsuri de stabilizare a vegetației lemnoase și de formare a unor rezervații hidrominerale. În paralel cu aceasta, pe dealurile învecinate stațiunilor s-au plantat puieți de conifere care să-i dea peisajului frumusețea naturală specifică. Vegetația forestieră care contribuie în cea mai mare măsură la protejarea mediului înconjurător și menținerea echilibrului biologic, beneficiază de măsuri pentru buna gospodărire a pădurilor cu rol protector din perimetrul stațiunilor, în vederea eliminarii posibilităților de manifestare a proceselor de degradare.

Lacurile hidrocentralelor sunt populate cu pești de valoare economică, creându-se astfel noi ecosisteme cu o productivitate biologică ridicată.

Toate acestea conferă peisajului vâlcean un punct de atracție turistică deosebită.

Resursele antropice reprezintă, de asemenea, o atracție turistică deosebită prin: monumente de artă religioasă, monumente de artă și arhitectură, etnografie și folclor.

Pe teritoriul Vâlcii se află monumente de artă religioasă cum sunt mânăstirile Cozia, Hurezi, Govora, Bistrița, Mânăstirea Dintr-un Lemn, Surpatele, Arnota, Episcopia Râmnicului, fiecare cu istoria ei, pe cât de interesantă, pe atât de tulburătoare (vezi anexa nr. 1).

Cozia, Călimănești-Căciulata Dintr-un Lemn, com. Frâncești Stănișoara, Călimănești

„Cel mai frumos și mai rafinat exemplar de arhitectură românească", Mânăstirea Horezu înalțată în 1693 de Constantin Brâncoveanu, a fost inclusă în 1995 în patrimoniul UNESCO.

Arnota, com. Costești Cornetu, sat Călinești-Brezoi Turnu, Călimănești

Meleagurile vâlcene posedă nenumărate mărturii care atestă momente din lupta seculară a poporului pentru libertate națională și socială. Numeroasele monumente de artă și arhitectură reliefează măiestria meșterilor locali, care au durat în timp lucrări de o deosebită valoare artistică. Numărul acestora depășește 300. Dintre muzeele, monumentele și atracțiile turistice ale județului Vâlcea, cele mai importante sunt:

Muzeul Satului situat pe teritoriul comunei Bujoreni, la 3 km nord de Râmnicu Vâlcea. Muzeul cuprinde colecții de etnografie și artă populară precum și o secție de arhitectură vâlceană.

MUZEUL SATULUI – Bujoreni, Vâlcea

Muzeul memorial „Nicolae Bălcescu”, pe valea Topologului, la 5,5 km spre sud de Milcoiu. Muzeul cuprinde o bogată colecție de peste 5000 de documente și o valoroasă bibliotecă documentară.

Casa Gib Mihăescu din Drăgășani. În această casă se găsesc manuscrisele, ca și o parte din obiectele mai importante ale scriitorului Gib Mihăescu, păstrate prin grija profesorului Gh. Pavel – ginerele scriitorului.

Muzeul de Artă situat chiar în Râmnicu Vâlcea, se află în imobilul cu caracteristici de renaștere hispano-maură proiectat de arhitectul Simotta. În interiorul muzeului se întâlnesc lucrări de Grigorescu, Petrașcu, Pallady etc.

Stejarul lui Tudor Vladimirescu din comuna Măciuca, pe malul Cernei. După cum spune tradiția locală, aici a poposit Tudor Vladimirescu în timpul desfășurării evenimentelor de la 1821.

Schitul Cetățuia din Râmnicu Vâlcea pe drumul spre Comuna Bujoreni, construit în 1680 de mitropolitul Teodosie, cu picturi murale ale pictorului Gh. Tăttăreascu.

Clădirea Colegiului Național „Alexandru Lahovari” din județul Vâlcea, lucrată în stil românesc, construcție impresionantă datând din anii 1909-1911, adăpostește cea mai veche instituție de învățământ liceal din Râmnicu Vâlcea.

Parcul Mircea cel Bătrân încadrat pe trei laturi de un zid cu contraforturi, în lungime de 222 m și cu înălțimi între 5 și 6 m, fragmentat din vechiul zid de cetate al Râmnicului, adăpostește la intrare statuia lui Mircea cel Bătrân, ridicată în 1970 de sculptorul Ion Irimescu, iar în centrul său casa Lahovarii (construită în secolul XVIII), aparținând familiei Lahovari și cumpărată de municipalitate în anul 1909 pentru a fi folosită ca sediu al Primăriei orașului.

Este cunoscut faptul că județul Vâlcea, prin elementele de cultură materială și spirituală, se încadrează în perimetrul etnografico-folcloric al Olteniei. Configurația județului și condițiile de relief au favorizat dezvoltarea așezărilor omenești, așezări care sunt plasate în depresiunile ce se înșiră de la est spre vest, în imediata vecinătate a munților.

Evoluția așezărilor vâlcene a determinat în mod firesc apariția unor valori în fondul etnografic și folcloric local.

Arta populară din Vâlcea este o emanație a spiritului creator al meșterilor locali. Casa cu foișor este una din bijuteriile arhitecturii populare românești. Măiestria meșterilor vâlceni face ca prelucrarea artistică a lemnului să se mențină la un nivel înalt.

Și în arta olăritului, zona etnografică vâlceană își are specificul ei. Între toți ceramiștii acestor locuri, cei din Horezu dețin supremația în meșteșug. Ceramica din Horezu, datorită elementelor ornamentale foarte fine și cromaticii atrăgătoare, este foarte apreciată atât în țară cât și peste hotare. Interesant este faptul că ceramiștii hurezeni contemporani folosesc atât procedee tehnice cât și motivele ornamentale asemănătoare celor și epoca lui Constantin Brâncoveanu, fapt dovedit și de obiectele rezultate din săpăturile arheologice efectuate la palatele acestuia.

Un alt centru renumit al ceramicii se afla la Vlădești.

Un loc deosebit în arta populară vâlceană îl ocupă costumele populare. Deși Vâlcea se află la confluența a trei zone etnografice – Oltenia, Muntenia și Transilvania, costumul popular cunoaște un tip local ce se caracterizează printr-o decorație foarte bogată. Alături de scoarța oltenească, specific Vâlcii mai este macatul țesut în multe ițe, în războaie orizontale.

Costum popular feminin din zona Vâlcii Decorarea unui taier de Horezu

Zona folclorică vâlceană, asemenea multor zone din țară, păstrează destule elemente ale culturii arhaice, prin intermediul cărora etnologii pot elucida importante probleme legate de etnogeneza și evoluția poporului român.

4.2. Analiza componentelor pieței turistice

Desfășurarea activității turistice presupune existența, alături de elementele de atracție, a unor mijloace (resurse) materiale adecvate, capabile să asigure satisfacerea cerințelor turiștilor pe durata și cu ocazia realizării voiajelor. Aceste mijloace sunt cunoscute sub denumirea generică de baza tehnico-materială. Aceasta se prezintă sub forma unei structuri diverse care cuprinde unități de cazare și alimentație, mijloace de transport, instalații de agrement și este adaptată specificului nevoilor turiștilor, funcțiilor economice și sociale ale turismului.

În cadrul turismului României, județul Vâlcea dispune de un potențial turistic valoros având o funcție turistică bine individualizată, fapt ilustrat și de baza tehnico – materială existentă precum și de circulația turistică ce ocupă primele locuri pe țară.

În județul Vâlcea funcționează 85 de unități de cazare cu un număr de 10.014 locuri. Ponderea cea mai mare în totalul numărului de unități de cazare din județ o dețin hotelurile și anume 65,4%.

Pe baza datelor statistice se poate realiza o evaluare a structurilor de cazare precum și a numărului locurilor de cazare și cum au evoluat în perioada anilor 2000 – 2004.

Un prim indicator este conferit de numărul structurilor de cazare existente la nivelul județului Vâlcea în perioada 2000 – 2004.

Evoluția structurilor și locurilor de cazare din România și

județul Vâlcea în perioada 2000 – 2004

Tabel nr. 4.1.

Sursa: Anuarul Statistic la României, 2005

Aceste date arată faptul că numărul structurilor de cazare este în continuă creștere atât în România, unde se înregistrează o creștere de 24% cât și în județul Vâlcea, unde indicele de creștere este mai mare decât cel la nivelul țării ajungând la 45%.

În ceea ce privește numărul locurilor de cazare, în România, acestea au înregistrat o scădere cu două procente. Comparativ cu evoluția numărului locurilor de cazare din România, numărul locurilor de cazare din județul Vâlcea oscilează de la un an la altul, înregistrând o creștere nesemnificativă în 2004 față de 2000 de 0,1%.

Calculând ponderea județului Vâlcea în total România, observăm faptul că, județul Vâlcea deține 3,17% din totalul numărului de structuri de cazare din România și 3,64% din totalul locurilor de cazare din țara noastră, în anul 2004.

Din punct de vedere al nivelului de confort, se constată o concentrare puternică la categoriile inferioare, respectiv unități cu două stele/flori și mai puțin (vezi tabelul 4.2.). Această situație se explică, prin vechimea relativ mare a unităților și gradul avansat de uzură și prin calitatea scăzută a serviciilor, prin absența ori caracterul sporadic al unor lucrări de întreținere și/sau modernizare.

Structura locurilor de cazare în funcție de gradul de confort pe

zone turistice în anul 2005

Tabel nr. 4.2.

Sursa: Anuarele statistice privind capacitatile de cazare din județul Vâlcea,2005, Direcția Regională de Statistică, Vâlcea

Altele*: Sălătrucel, Horezu, Ocnele Mari, Drăgășani, Berbești, Câineni, Mihăiești, Racovița, Milcoiu, Brezoi, Golești, Dăiești, Mălaia etc.

În ceea ce privește structura locurilor de cazare în funcție de gradul de confort, cel mai mare număr de locuri de cazare se întâlnește la categoria 2 stele/flori, în special în stațiunile Olănești și Călimănești.

Structura locurilor de cazare în funcție de gradul de confort în anul 2005

Fig. 4.1.

Față de situația existentă în 2005, unele unități au beneficiat ulterior de investiții pentru modernizare și ridicarea nivelului de confort, la altele însă gradul de uzură s-a accentuat, iar calitatea serviciilor s-a deteriorat, ducând la declasarea acestora; toate aceste modificări nu au fost de natura sa modifice sensibil distribuția pe categorii de confort a mijloacelor de cazare.

Evolutia locurilor de cazare pe zone turistice în județul Vâlcea

Tabel nr. 4.3.

Sursa: Anuarele statistice privind capacitatile de cazare din județul Vâlcea, 2005, Direcția Regională de Statistică, Vâlcea

Altele**: Drăgășani, Brezoi, Horezu, Ocnele Mari, Câineni, Mălaia, Milcoiu, Vlădești, Berbești, Mihăești, Racovița, Sălătrucel .

În ceea ce privește evoluția locurilor de cazare pe zone turistice în județul Vâlcea, acestea au înregistrat creșteri dar și scăderi în funcție de zona turisică astfel: în Râmnicu Vâlcea acestea au crescut cu 23% în comparație cu celelalte stațiuni ale județului în care locurile de cazare au crescut cu doar 0,4% în Olănești și 7% în Voineasa. În Călimănești și Govora locurile de cazare au scăzut cu 9%, respectiv 4%.

Din totalul locurilor de cazare din județul Vâlcea, în anul 2004, cea mai mare pondere a locurilor de cazare o dețin stațiunile Călimănești, Olănești și Voineasa.

Ponderea locurilor de cazare pe zone turistice în anul 2004

Fig. 4.2.

Din punct de vedere al tipului de unitate, cea mai mare pondere o dețin hotelurile și motelurile, unități cu profil complex, cu un nivel de confort mai ridicat și care furnizează o gamă mai largă de servicii și de o calitate superioară.

Structura locurilor de cazare în funcție de tipul acestora pe zone turistice, în județul Vâlcea, în anul 2004

Tabel nr. 4.4.

Sursa: Anuarele statistice privind capacitatea de cazare din județul Vâlcea, 2005, Direcția Regională de Statistică, Vâlcea

Altele***: Drăgășani, Horezu, Ocnele Mari, Milcoiu, Câineni, Berbești, Racovița, Mihăești, Sălătrucel.

Din punct de vedere al tipului de cazare, se constată faptul că hotelurile predomină în zonele stațiunilor balneare (Olănești, Călimănești) și în stațiunea montană Voineasa. Hanurile și motelurile se întâlnesc numai în stațiunea Călimănești și în Râmnicu Vâlcea.

În ceea ce privește vilele și cabanele acestea predomină în stațiuni unde fluxul de turiști este mai mare.

Se remarcă o scădere a interesului față de mijloacele de cazare și o orientare a cererii către unități de tip vilă, apartamente, chiar champing-caravaning, care asigură confort și o individualizare a vacanțelor.

Consumul turistic este o expresie a cererii solvabile a populației pentru serviciile turistice, care își găsește echivalent în oferta turistică, în timp și spațiu.

Cererea turistică este formată din ansamblul persoanelor care își manifestă dorința de a se deplasa periodic și temporar în afara reședinței proprii, pentru alte motive decât prestarea unor activități remunerate la locul de destinație.

Periodicitatea cererii turistice este o funcție a veniturilor disponibile, a timpului liber și a sezonalității activității turistice, care generează diferite forme de turism bazate pe o ofertă anuală periodică (de exemplu: turismul în stațiunile de sporturi de iarnă, turismul estival pe litoral).

Factorul esențial al formării periodice a cererii turistice și a repartiției inegale în timp și spațiu a cererii, este reprezentat de limitele timpului liber disponibil pentru turism în decursul unui an calendaristic.

Astfel putem vorbi despre o evoluție atât a numărului de turisti cât și a numărului de înnoptări în perioada 2000-2004.

Evoluția numărului de turiști în județul Vâlcea

-mii- Tabel nr. 4.5.

Sursa: Anuarele statistice privind capacitatea de cazare din județul Vâlcea, 2005, Direcția Regională de Statistică, Vâlcea

Numărul de turiști este în continuă creștere atât în România cât și în județul Vâlcea.

Județul Vâlcea a înregistrat o creștere a numărului de turiști de 21% față de 14% cât s-a înregistrat la nivelul întregii țări, în perioada 2000-2004.

Calculând ponderea județului Vâlcea în total România pe perioada anilor 2000 – 2004, observăm faptul că județul Vâlcea a înregistrat o creștere de până la 4,12% în 2002, după care a scăzut la 3,71% urmând să crească ușor în perioada următoare.

Din totalul numărului de turiști din România în anul 2004, 3,86% sunt înregistrați în județul Vâlcea.

Evoluția numărului de turiști în județul Vâlcea

Fig. 4.3.

În funcție de numărul de turiști înregistrați în unitățile de cazare turistică rezultă și numărul de înnoptări ale acestora atât la nivelul țării cât și în județul Vâlcea.

Evoluția numărului de înnoptări în județul Vâlcea

-mii locuri zile- Tabel nr. 4.6.

Sursa: Anuarele statistice privind capacitatea de cazare în județul Vâlcea, 2005, Direcția Regională de Statistică, Vâlcea

Cu toate că județul Vâlcea a înregistrat o creștere mai mare a numărului de turiști, în perioada 2000-2004 față de total România în aceiași perioadă, nu același lucru se întâmplă și în cazul numărului de înnoptări.

Astfel în România numărul de înnoptări a crescut în 2004 față de 2000 cu doar 4%, iar în Râmnicu Vâlcea cu doar 3%.

Județul Vâlcea a înregistrat în anul 2004 o pondere de 7,11% din totalul numărului de înnoptări din România.

Evoluția numărului de înnoptări în județul Vâlcea

Fig.4.4.

Ponderea turismului balnear, care avea o contribuție însemnată, este într-o continuă scădere.

4.3. Principalele forme de turism practicate în județul Vâlcea

În județul Vâlcea se pot delimita 4 zone mari de interes turistic deja consacrate, respectiv: turismul montan, stațiunile balneoclimaterice, turismul cultural și monahal și în sfârșit agroturismul. Acestora le putem adăuga încă o destinație turistică și anume turismul sportiv și de agrement (vânătoarea și pescuitul).

Ținuturile mirifice, de basm și de legendă, cu un pitoresc fără seamăn cu care bunul Dumnezeu a înzestrat județul Vâlcea, au favorizat dezvoltarea turismului, prin punerea în valoare a acestui tezaur de neprețuit.

Turismul balnear vâlcean are sarcina de a-și menține tradiția și renumele în condițiile unei concurențe tot mai aprige, de a se dezvolta și adapta tendințelor internaționale, păstrând însă produsul turistic balnear local nealterat.

Îmbinarea celor două forme de servicii turistice (balnear și recreativ) poate duce la revitalizarea și dezvoltarea pe viitor a stațiunilor vâlcene.

În plus este necesară o rapidă modernizare a hotelurilor, pensiunilor, locurilor de campare și altor forme de cazare din ariile turistice.

Remodelarea complexelor balneare vâlcene (vezi anexa nr. 2), în sensul specializării și adaptării noilor cerințe, inclusiv la posibilitățile financiare ale clientului interne și externe, este obiectivul esențial ce trebuie urmărit cu perseverență, eliminând-se totodată inadecvările funcționale și organizatorice generate de vechiul concept al „turismului balnear de masă”.

Turismul montan beneficiază de condiții deosebite de cazare și petrecere a vacanțelor în stațiunile de acum celebre, Voineasa și Vidra.

Zona montană, reprezentând 1/3 din suprafața județului, oferă atracții formidabile: chei, cascade, peșteri, peste 80 de trasee marcate și întreținute, posibilitatea practicării alpinismului, schiului, pescuitului și vânătorii sportive, precum și a numeroaselor puncte de belvedere.

Zona montană a județului Vâlcea cuprinde patru perimetre oarecum distincte:

Stațiunile de pe Valea Lotrului, respectiv Voineasa, Vidra și Obârșia Lotrului;

Țara Loviștei din stânga Oltului, pe culoarul Curtea de Argeș, Șuici, Perișani, Câineni;

Parcul Național Cozia;

Zona Munților Căpățânii.

Fiecare dintre cele patru perimetre are probleme specifice ce nu pot fi însă rezolvate pe termen mediu, astfel încât patrimoniul natural de care dispun, să poată fi pus în valoare.

Toate localitățile „de sub munte” au sarcina să-și elaboreze propriile strategii de dezvoltare a turismului în zonă, ținând seama de această avuție (muntele) pe care ele o au și alții nu.

Popularizarea traseelor turistice tradiționale, marcarea unor itinerarii noi, amenajarea de locuri de campare, cabane, puncte de informare, toate la un loc pot stimula turistul și pot reînvia tradiția turismului în zona montană, adică drumeția.

Turismul cultural este forma de turism care poate asigura valorificarea integrală a resurselor turistice antropice și în primul rând a patrimoniului cultural.

Patrimoniul cultural istoric județean care înglobează bunurile mobile și imobile cu valoare deosebită, este o mărturie a potențialului creator al oamenilor de pe aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu, ale „Olteniei de sub munte” (vezi anexa nr. 3).

Valoarea deosebită a zestrei patrimoniale este conferită atât de componentele arheologice (situri și inventarul acestora între care trebuie să amintim cetatea dacică de la Buridava și castrul roman de la Arutela, situat pe celebra „Cale a lui Traian”) cât și etnografie, respectiv monumente, muzeele cu inventarul lor, muzee în aer liber (Muzeul Satului de la Bujoreni, Culele de la Măldărești), precum și mai ales splendida arhitectură de cult, reprezentativă pentru evul mediu românesc.

Salba de biserici și mânăstiri construite de voievozii munteni din județul Vâlcea constituie un serios motiv de mândrie „locală” dar și „națională”.

Aici în „Oltenia de sub munte” se află câteva din perlele României, construcții arhitectonice unicat, de o inestimabilă valoare, simboluri ale trecutului și prezentului ortodoxiei pe aceste meleaguri. Să amintim: Sfânta Mânăstire Cozia, ctitorie a lui Mircea cel Bătrân, Mânăstirile Govora, Bistrița, Arnota, Surpatele, Mânăstirea Dintr-un Lemn și numai puțin celebra Mânăstire Hurez, cel mai frumos și elocvent exemplu de arhitectură brâncovenească.

Turismul „la mânăstiri” se dezvoltă constant și trebuie să apreciem aici, în mod deosebit, eforturile depuse de Episcopia Râmnicului pentru reconstrucția unor mânăstiri (Bistrița) și pentru reamenajarea altora, unde s-au creat condiții deosebite, atât pentru viața monahală, cât și pentru vizitatori (Hurez, Mânăstirea Dintr-un Lemn, Turnu etc.).

Agroturismul este cea de-a patra direcție de dezvoltare a turismului vâlcean. Ca să cunoști cu adevărat Vâlcea, ca să descoperi bogăția peisajelor și patrimoniului cultural, să întelegi locuitorii săi cu modul de viață, cu tradițiile și obiceiurile lor, există cu adevărat o singură posibilitate – vacanța la țară.

Fermele și pensiunile agroturistice (vezi anexa nr. 4), răspândite pe întreg teritoriul județului, practică un turism rural bine organizat, vâlcenii fiind recunoscuți pentru ospitalitatea lor.

În zona rurală a județului poate fi admirată o extraordinară arhitectură populară (în lemn și piatră) foarte bine păstrată, mai ales în satele de deal și de la munte (case cu pridvor, porți monumentale, mobilier țărănesc etc.).

Prețurile convenabile sunt un argument în plus pentru turiști, pe lângă frumusețea peisajului păduros (vânătoare), existența lacurilor de acumulare (pescuit), izvoarele minerale și masivele de sare (tratament), munții cu traseele lor turistice, țuica de Vâlcea și cramele Drăgășanilor.

Turismul sportiv și de agrement. În afara organizării marilor competiții de pe stadioane sau din sălile de sport există trei direcții de acțiune ce pot duce la amplificarea fluxului de turiști în județul nostru, respectiv: vânătoarea, pescuitul și sporturile muntelui.

Pădurile și lacurile din Vâlcea oferă un cadru natural deosebit de atractiv pentru împătimiții de vânătoare și pescuit.

Vânătoarea, sportul regilor, a fost practicată până la revoluție de o minoritate care și-o putea permite. Acum lucrurile se schimbă; tot mai multe persoane, cu posibilități materiale doresc să intre în tagma vânătorilor sportivi.

Vâlcea are, de la natură, o bogăție mare, aurul verde, pădurea ce se întinde pe 292.172 ha, adică 50,7% din teritoriul județului.

Organizată în 12 ocoale silvice, Romsilva – Filiala Vâlcea s-a axat cu precădere pe exploatarea și valorificarea masei lemnoase.

O bună cunoaștere a domeniilor de vânătoare, a cabanelor, a traseelor montane, a locurilor de popas și camping, toate la un loc pot duce la mărirea exponențială a numărului de astfel de amatori de turism sportiv ce ne vizitează județul în mod organizat.

Pescuitul sportiv, pe lacurile și râurile județului nostru, este un domeniu ce se cere grabnic organizat, reglementat și exploatat în beneficiul comunităților locale.

Dacă astăzi se practică un pescuit haotic și de multe ori în afara legii, în viitor acest sport poate evolua către formele civilizate pe care deocamdată le avem doar la televizor.

Alături de domeniile de vânătoare, lacurile și râurile amenajate corespunzător pot reprezenta în viitor adevărate puncte de atracție turistică pentru județul Vâlcea.

Muntele rămâne în continuare plin de mistere, de tainice chemări, dar și de sfidări la adresa posibilităților noastre fizice prin alpinism.

Alpinismul este unul dintre sporturile extreme. Există din ce în ce mai mulți amatori de astfel de senzații extreme, pe măsură ce posibilitățile materiale ale tinerilor cresc. Pentru a-i atrage în județ pe cei doritori să practice alpinismul este nevoie, nu numai de munți cu trasee dificile ci și de reclamă adecvată și o întreagă logistică pe plan local.

Vorbind despre turismul sportiv și de agrement, nu se pot omite taberele școlare care prin excelență se ocupă cu organizarea vacanțelor pentru tinerele generații.

Județul Vâlcea are o bază impresionantă de cazare pentru acest segment „special” de turiști, respectiv copiii și elevii și anume:

Tabăra Cozia – situată în stațiunea Călimănești, lângă mânăstirea Cozia;

Tabăra Brădișor – situată în localitatea Mălaia, pe drumul ce leagă Valea Oltului de stațiunea Voineasa;

Tabăra Ocnița – situată în stațiunea Ocnele Mari;

Tabăra Arutela – situată în stațiunea Călimănești, la poalele Muntelui Cozia;

Tabăra Arutela – situată în stațiunea Călimănești, pe malul stâng al Oltului.

Călimănești – Castrul roman „Arutela”, sec. II-III d. Chr.

Pe segmentul „taberelor școlare” și al organizării la munte a vacanțelor elevilor, județul nostru poate deveni un concurent reductibil pentru litoral și pentru mulți alții.

Relieful variat al județului, permite organizarea altor două tipuri de întreceri sportive și anume la concursurile de orientare turistică și la cele de motocros. Este cunoscut faptul că în anul 2000, zona montană a Vâlcii a fost inclusă în traseul raliului de motociclism și automobile de teren, Paris-Istambul „Master Raid”, porțiunea românească purtând numele „ Carpet Raid”.

A fost un început frumos ce ar trebui continuat și diversificat în viitor.

4.4. Strategii de dezvoltare durabilă a turismului în județ

Mobilizarea tuturor resurselor locale și a factorilor responsabili pentru promovarea turismului, va genera dezvoltarea comunității locale cu implicații chiar în relansarea economiei naționale.

Pentru dezvoltarea turismului vâlcean în general și în special în zonele turistice, în ceea ce privește oportunitățile în dezvoltarea turismului, cu implicarea Agenției de Dezvoltare Vâlcea sunt în derulare două proiecte, care se află în următoarele stadii:

Proiectul "Valorificarea potențialului turistic al județului Vâlcea" este cofinanțat de Programul de colaborare între Flandra și România. Până la sfârșitul trimestrului III a.c. au fost implementate cele două module de training a reprezentanților sectorului public și privat și stadiul de pregătire din Flandra, urmând ca până la sfârșitul anului să fie finalizate ultimele două activități: achiziționarea calculatorului și mobilierului pentru Centrul de Informații Turistice Vâlcea și elaborarea Ghidului celor mai bune practici în domeniul turismului;

Proiectul "Dezvoltarea turismului montan durabil în zona Obârșia Lotrului" pentru care s-a elaborat fișa de proiect în limba engleză și în limba română și a fost transmisă Agenției pentru Dezvoltare Sud-Vest Oltenia și Ministerului Dezvoltării și Prognozei pentru finanțare în cadrul componentei "infrastructură mare" a programului Phare 2002. Deoarece la data transmiterii proiectului nu era realizat Studiul de fezabilitate, proiectul a fost inclus în portofoliul programului Phare 2003 și va fi finanțat cu suma de 3.420.000 Euro (la care se adaugă cofinanțarea de 380.000 Euro) dacă se vor depune documentele solicitate de finanțator, respectiv: Studiu de Fezabilitate, Studiu de Impact, Proiect Tehnic, Detalii de execuție, conform graficului înscris în Fișa de proiect. Pentru sprijinirea Consiliului Local Voineasa în implementarea acestui proiect, a fost aprobată prin hotărâre a Consiliului Județean Vâlcea, asocierea dintre Consiliul Local Voineasa și Consiliul Județean Vâlcea.

Oportunitatea și relevanța acestui proiect, rezultă din următoarele două documente, întocmite de Agenția pentru Dezvoltare Vâlcea, anexate la prezentul material:

Concept privind amenajarea Stațiunii montane "Obârșia Lotrului"

Dezvoltarea turismului montan durabil în zona Obârșia Lotrului

Numeroase alte acțiuni, realizate la nivelul fiecărei localități, sunt menite să dezvolte oferta turistică vâlceană, să aducă o contribuție mai însemnată la dezvoltarea turismului românesc și la dezvoltarea economiei naționale.

În perspectiva integrării României în Uniunea Europeană și în contextul edificării unei societăți democratice, deschise, orientată ferm spre economia de piață, se previzionează că peste zece ani veniturile obținute din activitățile turistice să dețină o pondere de circa 20% din PIB-ul județului.

Un aspect particular îl reprezintă necesitatea de a înțelege că trebuie să concepem și să dezvoltăm oferta turistică într-un context influențat de aderarea la Uniunea Europeană, ceea ce implică integrarea mai multor direcții de acțiune, între care amintim:

dezvoltarea regională

educația

cultura și cultele

Strategia de dezvoltare și promovare a serviciilor turistice în județul Vâlcea

Schema nr. 4.1.

Realizarea unei piețe turistice durabile a devenit o necesitate stringentă datorită faptului că numai pe o astfel de piață se pot genera investiții în sectoarele cele mai promițătoare și profitabile, investiții care vor atrage după ele dezvoltarea întregii zone, vor pune în valoare și vor face cunoscute pe plan local, național și internațional toate frumusețile cu care bunul Dumnezeu a înzestrat județul Vâlcea.

Un tezaur neprețuit îl constituie Valea Oltului, străjuită de păduri seculare, care este considerată cea mai spectaculoasă și mai atractivă zonă, rivalizând prin minunăția peisajului cu cele mai încântătoare locuri din Europa.

O însemnătate deosebită o reprezintă monumentele naturii protejate de lege, fiecare cu legendele lor dintre cele mai fascinante: Peștera Caprelor, Peștera Lac, Peștera Pogoadelor, Peștera cu Perle, Peștera Murgoci, Peștera Rac, Peștera Clopot, Peștera Arnăuților, Peștera Valea Bistrița, Mlaștina Mosoroasa – toate din Olănești, precum și Peștera Liliecilor din comuna Costești.

CONCLUZII

Turismul este prin definiție un ansamblu de produse și servicii, multe dintre acestea trebuind a fi realizate „pe loc”.

Dezvoltarea unui sector turistic important implică, astfel, dezvoltarea altor servicii în zonă, precum și telecomunicațiile, transporturile, băncile, comerțul etc.

Toate acestea sunt în beneficiul populatiei locale, putând crea locuri de muncă și putând demara o activitate economică complexă.

Rolul serviciilor în dezvoltarea teritorială este foarte important, deoarece prin modul lor de funcționare, acestea impun o coordonare care condiționează competitivitatea întreprinderilor pe largi sectoare economice.

Aportul turismului la dezvoltarea regională și locală. Trebuie evidențiat ca fiind o posibilitate, oferită de acesta, de a face conexiunea cu trecutul și de a pune bazele viitoarelor structuri economice, în concordanță cu cerințele modernizării și relansării întregii ramuri.

Favorabilitatea cadrului natural, calitatea capitalului uman și construit al județului Vâlcea justifică o abordare durabilă a activităților turistice. Premisele acestei dezvoltări sunt următoarele:

potențialul turistic foarte ridicat;

mediul natural relativ nepoluat;

comunitățile locale evoluate socio-economic.

Aceste premise impun găsirea celor mai bune modalități de valorificare turistică a județului, acelea de implicare a comunităților locale, a firmelor mici și mijlocii, a autorităților din domeniu, dar și a turiștilor care vizitează zona.

Pentru o dezvoltare pe termen lung, strategiile locale trebuie să-și stabilească foarte clar obiectivele turismului durabil pentru județ dintre care cele mai importante și prioritare sunt:

păstrarea calității resurselor;

programarea vitezei de consum a resurselor turistice;

micșorarea impactelor activității antropice și respectarea capacității de suport;

gestionarea riscurilor;

certificarea turistică pentru toate tipurile de turism;

diversificarea produsului turistic;

circulația informației;

implicarea locală.

Oferta turistică a județului Vâlcea, diversă și generoasă, se adresează tuturor categoriilor sociale, de la împătimiții sporturilor de munte, până la reprezentanții vârstei a treia, pentru care microclimatul stațiunilor balneoclimaterice vâlcene este o adevărată binecuvântare.

Județul Vâlcea, spațiu de interferențe social – istorice și spirituale ce au reușit să câștige unitate și armonie într-o arie geografică foarte diversă, coborând de la munte la șes prin blânde coline, păstrează intactă zestrea de spiritualitate creștin-ortodoxă, de tradiții, arte și meșteșuguri, în toată complexitatea și splendoarea lor.

Acestea sunt doar câteva argumente pentru a afirma că județul Vâlcea oferă suficiente puncte de atracție pentru ca turistul să se minuneze și să-și dorească să revină mereu și mereu pe aceste meleaguri cu rezonanță de basm și legendă, adevărată " Grădină a Maicii Domnului".

Din punct de vedere financiar, turismul durabil aduce venituri sigure firmelor, comunităților implicate în măsura în care viața produsului este mărită prin procedee de marketing și managemant adecvate.

În concluzie, turismul durabil nu trebuie să rămână doar la aspectul de teorie, ci acest studiu evidențiază utilitatea și avantajele practicării lui.

BIBLIOGRAFIE

1. Barbu Gh. (coordonator) Turismul în economia națională, Ed.

Sport-Turism, București, 1981.

2. Baron P., Popa S. și colectivul Economia și organizarea activității

în România, București, 1987, actualizată cu cea din 2001.

3. Bran F., Marin D., Simon T. Turismul rural – modelul European,

Ed. Economică, București, 2001.

4. Cocean P., Vlăsceanu G.,

Negoescu B. Geografia Generală a Turismului,

Ed.Meteor Press, 2003.

5. Diaconu Mihaela Management-Marketing în Turism, Ed.

Independența Economică, București, 1998.

6. Glăvan Vasile Turismul în România, Ed. Economică,

București, 2000.

7. Ionescu Ion Turismul – fenomen socio-economic

și cultural, Ed. Oscar Print, București,

2001.

8. Istrate I., Baron F., Roșu A.G. Economia Turismului și mediul

înconjurător, Ed. Economică,

București, 1996.

9. Minciu R., Baron P., Neacșu N. Economia Turismului, Ed. Expert,

București, 2001.

10. Minciu Rodica Economia Turismului, Ed. Uranus,

București, 2000.

Economia Turismului, ediția a-III-a

revăzută și adăugită, Ed. Uranus,

București, 2004.

11. Neacșu N., Cernescu A. Economia Turismului – studii de caz,

reglementări, Ed. Uranus, București,

2002.

12. Neagu N. Managementul turistic și al serviciilor

turistice, Ed. Sylvi, București, 2000.

13. Nistoreanu Puiu Turism Rural, Ed. Didactică și

Pedagogică, București, 1999.

14. Nistoreanu Puiu – coordonator – Ecoturism și Turismul Rural, Ed.

ASE, București, 2003.

15.Snak O., Baron P., Neacșu N. Economia Turismului, Ed. Expert,

București, 2001.

16. Zaharia Elena Calitatea vieții. Teorie și practică socială,

Academia română, ICCV, 1991.

17. X X X X X Anuarul Statistic al României, 2005.

18. X X X X X Breviar Statistic – România, Institutul

Național de Statistică, Turismul României,

2005.

19. X X X X X www.calimănești-căciulata.ro

20. X X X X X www.cultur@pe NET

21. X X X X X www.vâlceaturistică.ro

22. X X X X X www.romaniatravel.com

ANEXE

Anexa nr. 1

MÂNĂSTIRI ȘI SCHITURI VÂLCENE

Anexa nr. 2

Anexa nr. 3

=== capitol_1 ===

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………………………………………….2

CAPITOLUL I

TURISMUL – FENOMEN ECONOMICO-SOCIAL…………………………………4

1.1.Abordări conceptuale………………………………………………………………………..4

1.2.Factori de influență…………………………………………………………………………10

1.3.Rolul și locul turismului în economie………………………………………………..15

CAPITOLUL II

TURISMUL ȘI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR………………………………………….21

2.1.Protecția mediului înconjurător-cerință a dezvoltării turistice……………….21

2.2.Fenomene și procese de risc turistic………………………………………………….27

2.3.Analiza capacității de suport a mediului ……………………………………………35

2.4.Acțiuni de protecție și conservare a potențialului turistic……………………..41

CAPITOLUL III

DEZVOLTAREA DURABILĂ–NECESITATE OBIECTIVĂ ÎN TURISM

3.1.Conceptul de dezvoltare durabilă în turism………………………………………..46

3.2.Forme ale turismului durabil…………………………………………………………….53

3.3.Demersuri pentru un turism durabil…………………………………………………..61

CAPITOLUL IV

DEZVOLTAREA TURISMULUI VÂLCEAN PRIN PRISMA DURABILITĂȚII…………………………………………………………………………………..69

4.1.Scurtă prezentare a potențialului turistic…………………………………………….69

4.2.Analiza componentelor pieței turistice………………………………………………78

4.3.Principalele forme de turism practicate în județul Vâlcea…………………….85

4.4.Strategii de dezvoltare durabilă a turismului în județ…………………………..91

CONCLUZII……………………………………………………………………………………………95

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………97

ANEXE ………………………………………………………………………………………………….99

INTRODUCERE

În dezvoltarea economică de după cel de-al doilea război mondial, turismul, un sector important al economiei mondiale, a cunoscut o creștere spectaculoasă. Astfel, față de anul 1957, numărul de turiști crescut de 14 ori, în anul 1990 atingând circa 480 milioane de persoane, turismul având semnificația de a călători, pentru cunoașterea altor locuri, sau pentru recreere, odihnă și agrement.

Începând cu anii ’70 (1972, Conferința ONU asupra problemelor mediului, Stockholm), protecția mediului a început să devină o necesitate deoarece, din cauza dezvoltării economice (industriale) intensive, multe din elementele componente ale mediului înconjurător au început să se deterioreze.

Anii ’90 au fost marcați de introducerea și aplicarea conceptului de dezvoltarea durabilă, de echilibrare a dezvoltării economice cu dezvoltarea socială și protecția mediului.

Conceptul dezvoltăriii durabile a pătruns în toate domeniile vieții economice și sociale: de la agricultură durabilă până la transport durabil și turism durabil.

Conceptul de durabil este tot mai solicitat și mai aplicat, din cauza faptului că planeta noastră are capacități limitate de a susține omenirea angajată într-un proces ascendent de dezvoltare. În acest context, fără o planificare atentă a modului de cooperare a activităților antropice cu toate componentele mediului, se poate pune în pericol însăși existența omului prin incapacitatea generațiilor viitoare de a-și asigura necesitățile de viață sau de trai decent.

Ca ramură a economiei, și turismul se supune regulilor durabilității devenind o activitate economică prin care se urmărește satisfacerea generației actuale de turiști fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de vizitatori să aibă măcar același acces la calitatea și cantitatea de resurse turistice din prezent.

Turismul durabil presupune dezvoltarea tuturor formelor de turism, managementul și marketingul turistic care să respecte integritatea naturală, socială și economică a mediului, cu asigurarea exploatării resurselor naturale și culturale și pentru generațiile viitoare.

Turismul durabil impune respectarea unor principii general valabile în dezvoltarea durabilă: echitarea în cadrul aceleiași generații, eficiență, elasticitate, păstrarea mediului etc., practic o programare atentă a consumului de resurse turistice în raport cu potanțialul fiecărei regiuni.

Viitorul dezvoltării durabile depinde de restructurarea economiei globale și necesită schimbări majore în comportamentul uman, în sistemul de valori și stilul de viață.

CAPITOLUL I

TURISMUL – FENOMEN ECONOMICO – SOCIAL

1.1.Abordări conceptuale

Din punct de vedere etimologic, cuvântul „turism” provine din termenul englezesc „to tour” = a călătorii, a colinda; având semnificația de excursie. Creat în Anglia secolului al-XVIII-lea, desemnând inițial acțiunea de a voiaja în Europa, acest termen derivă din cuvântul francez „tour” = călătorie, mișcare în aer liber, plimbare, drumeție în circuit; care la rândul său derivă din cuvântul grecesc „tornos” și respectiv, din cel latin „turnus”, păstrând semnificația de circuit.

Turismul începe să fie consolidat ca fenomen economico-social în Europa încă din 1880, în 1905 conturându-se prima sa definiție în care se arată că turismul, în sensul modern al cuvântului, este un fenomen al timpurilor noastre, bazat pe creșterea necesității de refacere a sănătății și schimbarea mediului înconjurător, pe nașterea și dezvoltarea sentimentului de receptivitate pentru frumusețile naturii.

Au urmat multe alte definiri ale turismului. În 1910, economistul austriac J.von Schullem zu Schrattenhafen descria turismul ca „…fenomen care desemnează toate legăturile, în special economice, și care intră în acțiune pentru rezidenții temporari și străini dispersați înăuntrul unei comune, unei provincii, unui stat determinat…”; profesorul belgian Edmond Picard definește turismul ca pe „…ansamblul organelor și funcțiilor lor, nu numai din punct de vedere al valorilor pe care călătorul le ia cu el și al celor care în țările unde se sosește cu portofelul doldora, profită (în primul rând hotelierii) și indirect de cheltuielile pe care le face spre a-și satisface nevoile de cunoștință sau pentru plăcere…”.

Paralele cu definirea turismului au existat preocupări și în legătură cu definirea turistului. În acest sens, în 1937 s-a acceptat, la recomandarea Comitetului de statisticieni experți ai Ligii Națiunilor, definiția conform căruia turistul străin este „…orice persoană care se deplasează pentru o durată de cel puțin 24 de ore într-o altă țară, diferită de cea în care se află domiciliul său obișnuit…”.

Conform acestei definiții, pot fi considerați turiști: cei care efectuează o călătorie de plăcere (de agrement) sau pentru alte motive (familiale, de sănătate), spre a participa la conferințe, reuniuni (științifice, administrative, diplomatice, religioase, sportive), cei care face călătorii de afaceri sau care participă la croaziere, chiar dacă durata sejurului este mai mică de 24 de ore (aceștia urmând a fi evidențiați într-o grupă separată).

Această definiție a fost acceptată în 1950 și de către Uniunea Internațională a Organizațiilor Oficiale de Turism (UIOOT), care a inclus în categoria turiștilor și pe studenții și elevii care locuiesc temporar în străinătate. UIOOT a fost până în 1975 când s-a transformat în Organizația Mondială a Turismului (OMT). OMT reprezintă cea mai importantă organizație internațională de turism, organizație care avea un caracter neguvernamental și un statut consultativ pe lângă ONU.

Pentru turismul intern UIOOT a adoptat următoarea definiție: „..orice persoană care vizitează un loc, altul decât acolo unde are domiciliul său obișnuit în interiorul țării sale de reședință, pentru orice fel de motiv, altul decât acela de a exercita o activitate remunerată și efectuând aici un sejurul de cel puțin o noapte

(sau 24 de ore), poate fi considerată ca turist național…”.

În sens general, „…în scopuri turistice, termenul de vizitator (conform recomandărilor Conferinței UIOOT, Roma, august – septembrie, 1963) desemnează orice persoană care se deplasează într-o altă țară decât cea în care își are reședința obișnuită, pentru orice alt scop, altul decât de a exercita o activitate remunerată în țara dată…”. Această definiție include doi termeni, și anume:

turiștii, respectiv vizitatorii cu un sejur de cel puțin 24 de ore sau cel puțin o înnoptare în țara vizitată, ale căror motive de călătorie pot fi: odihnă, plăcere, distracție, agrement, sănătate, studii, religie, afaceri, familie, reuniuni;

excursioniștii, respectiv vizitatorii temporari, al căror sejur este de mai puțin de 24 de ore în țara vizitată (inclusiv croazieră).

Unii autori au încercat o tipologizare a turiștilor în funcție de nenumăratele forme de turism și de personalitatea indivizilor care călătoresc, după cum urmează:

M.Bassaud distinge patru tipuri principale de turiști:

turistul sportiv, căutând divertisment;

turistul expert, amator de opere de artă;

turistul singuratic, căutând contactul cu natura;

turistul spectator, care dorește să vadă cât mai multe locuri în general de interes general;

J.Kripendorf sugerează o tipologie concentrată pe imaginea negativă a turistului:

turistul ridicol, poate fi recunoscut după înfățișarea sa (exemplu: paltonarii pe creste, fetele încălțate cu cizme au cu tocuri înalte);

turistul naiv, care nu cunoaște limbi străine și pune întrebări stupide;

turistul „organizat”, în pericol permanent de a se rătăci fără grup sau fără ghid;

turistul îngrozit, care stă toată ziua pe plajă, nefiind interesat de țara sau regiunea vizitată;

turistul „bogat”, care vrea să cumpere orice și dorește numai servicii de cea mai bună calitate;

turistul „explotator”, care profită de sărăcia poporului din zona vizitată;

turistul „needucat”, care distruge natura, chiar monumente ale naturii;

turistul „oscilant”, care își părăsește grupul vizitând zone necunoscute.

Din cercetarea literaturii de specialitate se constată că în evidențierea și definirea trăsăturilor esențiale ale fenomenului turistic se au în vedere criterii extrem de diferite, acceptându-se ca puncte de pornire anumite aspecte specifice: economice, sociale, psihologice, sociologice, geografice, juridice, medicale etc..

Una din cele mai cuprinzătoare accepțiuni date turismului, însușită unanim pe plan mondial, aparține profesorului elvețian W.Hunziker după părerea căruia turismul este „…ansamblul de relații și fenomene care rezultă din deplasarea și sejurul persoanelor, în afara domiciliului lor, atâta timp cât sejurul și deplasarea nu sunt motivate printr-o stabilire permanentă și o activitate lucrativă oarecare”.

În ceea ce ne privește, având în vedere cele două tipuri de relații ce se stabilesc în turism (cele materiale – turiștii recurgând la servicii plătite, și cele imateriale – rezultând din contactul cu populația locală, cultura, tradiția, instituțiile publice în zona vizitată), considerând că turismul este acea activitate cu caracter recreativ constând din parcurgerea pe jos sau cu diferite mijloace de transport a unor distanțe pentru vizitarea regiunilor pitorești, a localităților, a obiectivelor economice, istorice (și culturale) etc.. Este considerat un fenomen economico-social cu caracter de masă care cuprinde relațiile și activitățile ce au loc în cadrul unei țări în procesul utilizării timpului liber.

Ca manifestare exterioară a esenței și ca proces evolutiv cu efecte perceptibile complexe, turismul se transformă dintr-o posibilitate într-o necesitate, depinzând de timpul liber disponibil (ca timp turistic potențial), de disponibilul bănesc și de modul de viață al individului, de nivelul și gradul de dezvoltare al serviciilor etc.. Dacă „omul este măsura tuturor lucrurilor” (după cum ne spune însuși Protagoras, filozof grec din Abdera, 481-411 î.e.n.), el însuși a transformat călătoria turistică într-un „pașaport al păcii” (cum se afirmă la Conferința Europeană de Securitate de la Helsinki) și este conștient că acesta îl face mai bun, mai drept, mai puternic și mai legat spiritual.

Descoperim acestui fenomen economico-social și cultural deci și valențe etice și juridice. Astfel, dreptul forței se convertește în forța dreptului la odihnă și călătorie, la circulația ideilor și persoanelor, turismul devenind parte integrată a sistemului de vase comunicante în intercunoașterea și în comunicarea dintre sisteme de valori.

Între elementele pe care le incubă conceptul de calitate a vieții este inclus și timpul liber, precum și modalitățile de petrecere a acestuia, modul de umplere a acestei durate prin satisfacerea unor trebuințe complexe de la recuperarea forțelor, cheltuite în procesul muncii, la cele cognitive, de comunicare, instruire.

Activitatea de turism se materializează în servicii care oferă spre consum comodități și produse pentru care s-a manifestat o cerere activă. Rezultatul activității de turism îl reprezintă „produsul turistic”.

Produsul turistic cuprinde un ansamblu de servicii, comodități și produse realizate de diverse ramuri industriale specifice, grupate în diferite variante într-un tot unic, valorificate în cadrul unei ambianțe specifice create de factori naturali într-o anumită regiune.

Se poate considera că rolul produsului turistic este de a răspunde nevoilor multiple ale turismului, asigurând un beneficiu pentru organizator.

Acesta îndeplinește două funcții inseparabile și complementare:

funcția obiectivă (concretă), dată de performanțele sale fizice;

funcția subiectivă (psihologică), dată de satisfacțiile pe care le oferă consumul său.

Produsul turistic rezultă din îmbinarea de bunuri materiale și servicii oferite de către personalul turistic și din serviciile adiacente, care, punând în valoare elementele patrimoniului turistic și ale infrastructurii generale și turistice, avantajele cadrului instituțional, urmăresc satisfacerea unor motivații specifice și generale ale consumatorilor turistici.

Produsul turistic poate fi alcătuit numai pe baza informațiilor prealabile referitoare la:

Clientelă – segmentată în funcție de vârstă, profesie, reședință, venituri, obiceiuri, gusturi turistice etc.;

Concurență – din necesitatea de adaptare a elementelor ce compun produsul în scopul diferențierii de oferta concurentă și din necesitatea unei provocări optime;

Resursele turistice ale destinațiilor: bogății naturale, culturale, infrastructură, agrement etc..

Elementele care compun produsul turistic sunt următoarele:

Patrimoniul turistic pus în valoare de combinația factorilor naturali și antropici;

Infrastructura generală, determinată de dezvoltarea economică generală, demografică a zonei de destinație;

Infrastructura turistică (transport, cazare, alimentație publică, așezăminte de sănătate);

Cadrul general privind pregătirea personalului din turism;

Cadrul instituțional legat direct sau indirect de turism.

1.2.Factori de influență

Turismul ca fenomen economico-social și cultural este determinat într-o măsură apreciabilă de factori economici și social-culturali și dezvoltându-se ca activitate economică în interdependență cu toate domeniile, având un rol multiplicator în relațiile cu acestea.

Principalele motivații și majoritatea factorilor de influență și formele de turism au un substrat procesual în manifestarea perceptibilă, de esență economico-socială și culturală, iar efectul, amploarea și structurile sale evoluează odată cu societatea și sunt influențate de anumite conjuncturi politice, militare, economice.

Cunoașterea factorilor care determină și favorizează turismul ori au efecte de frânare relativă asupra acestuia devine necesară cu atât mai mult în economia de piață, în cercetarea de marketing, în planificarea dezvoltării zonale sau naționale de profil, în promovarea produselor turistice.

Din numeroasele clasificări ale acestor factori existente în teoria turistică vom prezenta câteva, în funcție de diferite criterii, astfel:

După natura factorilor:

Factori de natură economico-socială:

1. Factori economici:

nivelul de dezvoltare economico-socială, ilustrat de PNB/locuitor;

veniturile populației și disponibilul pentru turism;

prețurile și tarifele;

oferta turistică;

2. Factori tehnici:

infrastructura generală și turistică: autostrăzi, șosele modernizate, poduri, mijloace de transport, telecomunicații, energie electrică și termică, apă potabilă, canalizare, carburanți etc.

3. Factori sociali: urbanizarea (gradul și vârsta):

timpul liber săptămânal și anual;

șomajul;

protecția socială.

b. De natură psiho-demografică:

1. Factori demografici: evoluția numerică a populației, durata de viață, structura pe sexe și pe grupe de vârstă, structura socio-operațională a populației etc.;

2. Factori psihologici și de educație: dorința de cunoaștere, temperamentul, moda, nivelul de instruire, motivația turistică în evoluție, atitudinile, aspirațiile, îmbogățirea experienței turistice etc.

c. Factori de natură organizatorică: formalități vamale, vize, aranjamente, facilități în turismul organizat, participări la calendarul turistic mondial etc.;

d. Factori de natură politică (internă și externă): acordurile bilaterale între state, tratatele generale, conferințele ONU pe temă turistică, declararea „Anului Internațional al Turismului”, dezvoltarea „Organizației Mondiale a Turismului” la peste 107 țări, colaborarea acesteia cu ONU, UNESCO și FIJET etc., încheierea acordurilor regionale, asigurarea liberei circulații a turiștilor ca efect al unei înțelegeri politice; reconsiderarea semnificației turismului ca „barometru al

situației politice dintr-o țară” și ca „pașaport pentru pace”.

B. După efectul asupra turismului:

a. Factori cauzali: dezvoltarea transportului (căi de acces și mijloace de transport), creșterea gradului de complexitate a muncii și modificarea raportului între efortul fizic și nervos în favoarea celui din urmă, dezvoltarea urbanizării și deci creșterea stresului, dezvoltarea gradului de instruire și de cultură etc.;

b. Factori favorizanți: creșterea timpului liber, dezvoltarea industriei serviciilor și degrevarea femeii din activitățile gospodărești, dezvoltarea bazei tehnico-materiale turistice, perfecționarea sistemului de organizare turistică și diversificarea ofertei turistice, cercetarea pieței turistice, acordarea unor facilități în turismul organizat, creșterea gradului de mobilitate în turismul familial prin înzestrarea cu autoturisme etc.;

c. Factori de frânare relativă: calitatea slabă a serviciilor, insuficiența informării turistice, monotonia unor programe turistice, regim restrictiv de vize pentru unele țări, tarife prohibitive pentru segmentele de populație defavorizate, slaba dezvoltare a agrementului etc.

C. După durata acțiunii factorilor:

a. Factori permanenți: creșterea veniturilor populației, sporirea timpului liber, dezvoltarea sistemului organizatoric și a canalelor de distribuție în turism, perfecționarea activității de promovare și informare turistică, creșterea calității serviciilor, dezvoltarea și diversificarea ofertei turistice, reducerea tarifelor la transportul în comun, îmbunătățirea raportului calitate-preț, perfecționarea mijloacelor de transport, modernizarea continuă a infrastructurii generale și turistice, instituționalizarea formării gustului pentru turism și a grijii pentru protecția mediului, dezvoltarea turismului internațional;

b. Factori conjuncturali: crize economice, convulsii sociale și dezechilibre politice, catastrofe naturale, condiții meteorologice precare, confruntări armate locale și regionale, crize ale combustibililor, noi acorduri politice, politici noi în acordarea vizelor, intensificarea turismului religios, intensificarea organizării și desfășurării marilor manifestări sportive continentale, mondiale și/sau intensificarea reuniunilor cu substrat politic, științific, artistic și cultural la nivele ample etc.

D. După influența asupra laturilor corelative ale pieței turistice:

a. Factorii cererii turistice: urbanizarea, timpul liber, nivelul veniturilor, factorii psiho-demografici;

b. Factorii ofertei turistice: diversitatea și calitatea serviciilor, costul prestațiilor, nivelul de pregătire și structura forței de muncă, mijloace de transport și căi de acces, dotarea cu utilaje moderne a bazelor turistice, diversificarea agrementului, dezvoltarea continuă a colaborării și cooperării turistice, cercetarea științifică, dezvoltarea continuă a activității de marketing la nivelul stațiunilor, zonelor, firmelor etc.

E. După gradul de atractivitate:

a. Factori de atracție: spații nepoluate, peisaje inedite, ținuturi liniștite, factori naturali de cură (ape termo-minerale, nămoluri sapropelice, mofete), litoral nepoluat, produse și metode originale de tratament balneo-medical, valori antropice și de unicat (cetăți, palate, castele), monumente ale naturii, monumente istorice, religioase și de arhitectură, ospitalitatea localnicilor, marile manifestări cultural-artistice și sportive periodice sau conjuncturale etc.;

b. Factori relativ restrictivi: mari artere rutiere aglomerate, zone poluate ca efect al dezvoltării unor industrii nocive sau ca efect al dezvoltării excesive a circulației auto, creșterea numărului de accidente în perioadele aglomerate ale vacanțelor, scumpirea carburanților și a călătoriilor aeriene, navale, învechirea hotelurilor și a dotărilor de agrement, concurența neloială etc.

F. Factori care favorizează agroturismul:

starea de criză a turismului românesc;

diminuarea drastică a puterii de cumpărare a salariilor;

creșterea tarifelor turistice până la nivelul care le fac inaccesibile pentru cea mai mare parte a populației țării noastre;

reducerea disponibilului bănesc pentru sănătate și timp liber;

creșterea continuă a complexității muncii și a nevoii de recreere activă în aer liber, în zone nepoluate;

reducerea duratei săptămânii de lucru;

nevoia pentru „noi formule de vacanță”;

nostalgia locurilor natale;

atracția incomparabilă a zonelor montane;

pitorescul așezărilor rurale;

creșterea poluării mediului urban;

revigorarea turismului religios intern (hramuri ale bisericilor, sărbători și praznice ale religiilor și cultelor din România);

dezvoltarea ideii de sat turistic și de vacanță într-un spațiu restrâns de cazare (spre deosebire de marile hoteluri);

existența unui spațiu excedentar de locuit în majoritatea gospodăriilor și fermelor din mediul rural;

posibilități sporite de practicare a unor tarife accesibile pentru o mare parte a populației;

posibilități sporite de procurare a alimentelor proaspete și la prețuri mai accesibile etc.;

tentația unei vacanțe active prin participarea turiștilor la unele activități din gospodăriile țărănești.

1.3.Rolul și locul turismului în economie

Turismul prezintă trăsăturile unui domeniu distinct de activitate constituindu-se, într-o ramură a economiei naționale, ramură care prin specificul său, se integrează în sectorul terțiar. Este o ramură de interferență datorată complexității legăturilor ce se dezvoltă între turism și celelalte ramuri ale economiei, indiferent din ce sector de activitate face parte.

Referitor la rolul turismului în cadrul economiei naționale, literatura de specialitate evidențiază faptul că el are „un impact considerabil asupra economiilor, societăților și culturilor diferitelor țări de referință”.

„Turismul joacă un rol important în viața economică și socială, acționează ca un element dinamizator al sistemului economic global, ca un mijloc de diversificare a structurii economice, ca o pârghie de atenuare a dezechilibrelor interregionale, ca un mijloc activ de educare, de ridicare a nivelului de instruire, cultură și civilizație a oamenilor”.

Fenomenul turistic are dimensiuni sociale, economice și culturale, cu puternice accente educative. În cuprinsul Declarației de la Manila se subliniază că orice concepție prospectivă a dezvoltării sociale, culturale și economice a umanității ar trebui să țină seama de activitatea turistică națională și internațională și, implicit, de modul în care este organizat timpul liber al oamenilor, părți integrante ale vieții societății moderne. Turismul prezintă o complexitate în continuă creștere, în plan economic sintetizează rezultatele unui mare număr de activități, în plan psihosocial se constituie ca o modalitate superioară de organizare a timpului liber. În domeniul turismului se vorbește astăzi chiar de o „piață a timpului liber”, determinată de evoluția numeroșilor factori dintre care cei economici au un rol important.

Importanța socială a turismului poate fi evidențiată astfel:

Turismul contribuie la menținerea echilibrului biologic și fiziologic al omului contemporan pentru care turismul oferă soluții la constrângerile de tot felul la care acesta este supus.

Turismul apare ca un mijloc de educare, de ridicare a nivelului de cultură, de instruire și civilizație al oamenilor în calitate de turiști, dar și a populației locale aflată în zonele receptoare de turiști.

Turismul contribuie la menținerea sănătății omului contemporan prin faptul că îi oferă acestuia destinderea, refacerea forței de muncă prin odihnă, mișcare, tratamente balneo-medicale.

Turismul influențează calitatea vieții atât în mod direct (turismul determină creșterea calității vieții), cât și în mod indirect (turismul determină creșterea altor ramuri economice care pot influența pozitiv nivelul calității vieții).

Calitatea vieții cuprinde totalitatea condițiilor naturale, tehnico-economice, social-politice și culturale care permit ființei umane să folosească bunurile și serviciile pentru asigurarea integrității sale biologice, sociale și spirituale, să-și organizeze existența în conformitate cu propriile aspirații. Principalele sale componente sunt:

calitatea mediului înconjurător;

calitatea condițiilor de muncă și de locuit;

starea demografică și cea de sănătate;

nivelul și evoluția veniturilor;

nivelul și structura consumului;

instruirea;

educația și nivelul de cultură;

condițiile mediului social-politic.

Prin relație directă, turismul influențează refacerea energiilor fizice și psihice cheltuite, menținerea interesului pentru viață a vârstnicilor, deplasarea interesului turiștilor din domeniul economic în cel al cunoașterii și asimilării altor culturi.

Influența indirectă a turismului asupra calității vieții se manifestă prin intermediul unor ramuri ca agricultura, industria, construcțiile, comerțul. Turismul fiind mare consumator de forță de muncă vie, oferă o soluție pentru surplusul de forță de muncă din alte sectoare. În turism există o paletă foarte diversă de meserii, de la cele care nu impun o calificare strictă până la meserii care solicită în mod special potențialul uman și reclamă o pregătire superioară. În turism există posibilitatea de valorificare pe plan local a materiilor prime și produselor agricole, de valorificare a tradițiilor etno-culturale ale satului românesc, se stimulează unele ramuri producătoare de bunuri de consum care au un rol important în asigurarea calității vieții.

Turismul impune noi relații interumane, facilitează schimbul de idei și confruntarea de opinii, ceea ce conduce la desăvârșirea formării intelectuale, la lărgirea orizontului cultural, iar pe de altă parte, la mai buna înțelegere între popoare, la apărarea păcii în lume.

Referindu-se la rolul umanitar al turismului, V. Hunzitrer aprecia că „turismul reprezintă un fenomen social pentru că omul este adevăratul său centru. Implicațiile și consecințele unice ale turismului nu reprezintă decât o funcție subsidiară a acestuia, rolul său umanitar, de mijlocire a contactului social contribuind latura sa esențială, iminentă”.

Turismul internațional se afirmă tot mai mult ca un factor de intensificare a legăturilor dintre națiuni, contribuie la promovarea unei mai bune înțelegeri între popoare, este un instrument eficient al înțelegerii și destinderii internaționale, de consolidare și menținere a păcii în lume, așa cum rezultă din Declarația de la Manila din 1980.

Importanța turismului sub raport economic poate fi subliniată astfel:

turismul îndeplinește o funcție economică importantă întrucât contribuie la crearea și utilizarea venitului național;

turismul contribuie la ridicarea social-economică a unor zone, asigurând eliminarea decalajelor interregionale;

activitatea turistică face posibilă preluarea unei părți a consumului intern casnic și antrenarea circulației bănești, determinând atenuarea fenomenului inflaționist;

turismul valorifică zonele bogate în resurse turistice naturale și antropice neepuizând „materia primă”, valorifică acele elemente care n-ar fi putut fi puse în valoare în cadrul altei activități;

turismul prezintă și vocație ecologică întrucât, în strategia dezvoltării turistice, se impun măsuri de protejare a mediului, a valorilor fundamentale ale existenței umane, a peisajului, apei, aerului, florei, faunei;

turismul se constituie într-o importantă sursă de valută fără a necesita eforturi deosebite pe plan intern, o sursă de valorificare în condiții mai avantajoase a resurselor interne cheltuite pentru producerea unor mijloace destinate exportului, turismul se manifestă ca un important capitol al exporturilor denumit export intern, oferind piață de desfacere unei game variate de produse și servicii care, în alte condiții, nu se pot exporta sau se exportă în cantități mai mici, cu eforturi și riscuri mai mari. Această formă de export, caracterizată prin consum la locul de producție și eterogenitatea produselor și serviciilor solicitate este și foarte eficientă: ea presupune costuri mai reduse prin eliminarea cheltuielilor de transport, promovarea taxelor vamale, a comisioanelor.

Turismul internațional influențează balanța de plăți prin intermediul balanței valutare a turismului care, în funcție de natura sa, poate compensa, reduce sau agrava o balanță de plăți deficitară. Potrivit definiției adoptate de FMI, în balanța de plăți sunt înscrise trei mari categorii de tranzacții:

Tranzacții asupra bunurilor și serviciilor;

Plata transferurilor;

Tranzacții de capital și aur monetar.

Structura tip a balanței de plăți

Tabel nr. 1.1

Sursa: Mihaela Diaconu – Management-marketing în turism, ed. Independența Economică, 1998, p. 42

Încasările și cheltuielile din turism sunt evidențiate în grupa A, postul 5 „călătorii”. În acest post sunt înregistrate la credit: cheltuielile nonrezidenților efectuate cu titlu de cheltuieli de sejur cu ocazia deplasărilor turistice, călătoriilor de afaceri, călătoriilor oficiale cât și cheltuielile angajate în cazul sejururilor prelungite (tratament, școlarizare); la debit sunt cuprinse cheltuielile de aceeași natura efectuate de rezidenți în străinătate.

Structura balanței turistice

Tabel nr. 1.2

Sursa: Mihaela Diaconu – Op. Cit. p. 43

În funcție de soldul postului „Călătorii” (balanța turismului) și de soldul general al grupei A a balanței de plăți, sunt posibile mai multe situații:

Influența balanței turistice asupra balanței de plăți

Tabel nr. 1.3

Sursa: Mihaela Diaconu – Op. Cit. p. 44

Influența turismului asupra balanței de plăți se apreciază în funcție de sensul (exprimat de semnul algebric al confruntării celor 2 solduri) și de amploarea acestuia.

Analiza acestei influențe trebuie completată cu stabilirea mărimii soldului și efectuarea unor comparații în timp. Limitarea analizei la evaluarea soldului postului ”Călătorii’ este considerată de specialiști ca insuficientă pentru relevarea rolului turismului. Unii specialiști apreciază ca deosebit de utilă completarea rezultatelor prin adăugarea „încasărilor din transporturi turistice internaționale” ca și a celor obținute din activitatea de engineering și vânzarea de echipamente turistice. De asemenea, mai este necesară evidențierea, alături de rezultatele directe și a efectelor indirecte.

=== capitol_2 ===

CAPITOLUL II

TURISMUL ȘI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

2.1. Protecția mediului înconjurător – cerință a dezvoltării turistice

Ca orice industrie care se dorește competitivă și prosperă, turismul apelează la o „materie primă” capabilă să satisfacă condițiile de calitate solicitate pentru realizarea acestor deziderate. În accepțiunea tuturor ofertanților de turism, „materia primă” folosită de această industrie, o reprezintă mediul ambiant. Păstrarea unui nivel ridicat de calitate a resurselor naturale constituie condiția necesară pentru perpetuarea și dezvoltarea continuă a consumului turistic.

În perioada actuală protecția mediului este problema majoră a umanității. Dezvoltarea industrială și agricolă, comercială și turistică, continuă și intensivă, care a avut loc în secolul XX și mai ales după cel de-al doilea război mondial, a determinat apariția unei poluări și chiar degradări ireversibile a factorilor de mediu.

Calitatea mediului este afectată, în general, de două grupe de factori esențiali:

factori cu caracter obiectiv, rezultați prin manifestarea unor fenomene naturale nefavorabile;

factori subiectivi, cauzați de activități umane.

Printre multiplele activități prin care omul poate contribui la distrugerea mediului se includ și activități turistice, desfășurate nerațional și necontrolat, în teritoriu. Spre deosebire însă de rezultatele nocive pentru mediu, pe care le generează unele îndeletniciri ca, de exemplu, cele industriale, ale căror efecte pot fi, în cel mai fericit caz, limitate, turismul își poate aduce o contribuție proprie, semnificativă, nu numai la stoparea degradării cadrului natural, cauzată de activitățile desfășurate, dar și în direcția protejării și conservării mediului, prin adaptarea unor reglementări specifice și eficiente.

În România, una din primele definiții „oficiale” pentru mediul înconjurător este dată în anul 1973 prin legea nr. 9 (Legea Mediului), lege ce este votată în țara noastră doar la un an de la Conferința ONU asupra mediului ce a avut loc la Stocholm. În această lege, mediul este definit ca „totalitatea factorilor naturali (apa, aer, sol, subsol, pădure, orice altă vegetație terestră și acvatică, rezervații și monumente ale naturii) și ai celor creați prin activități umane (așezări omenești) în strânsă interacțiune, influențând echilibrul și determinând condițiile de viață pentru om, de dezvoltare a societății.

Mediul înconjurător înglobează ansamblul factorilor ecologici în cadrul cărora activitatea umană a provocat modificări profunde și de cele mai multe ori irevocabile. Spre deosebire de acest mediu antropizat, ideea de natură conținută în conceptul de mediu sugerează existența unor arii ecologice în cadrul cărora activitatea umană nu a perpetuat circuitele informaționale și energetice ale ecosistemelor originale. Dobândind posibilitatea de a transforma mediul natural, omul nu și-a pus mult timp problema de a acționa rațional în condiții normale de echilibru și dezvoltare a vieții, el sesizând destul de târziu că este în același timp creația și creatorul care îi asigură existența biologică și intelectuală.

Protecția mediului este o problemă a tuturor. Pentru a rezolva această problemă este nevoie, ca la nivelul fiecărei țări, să fie adoptată o strategie generală de protecție a mediului. În 1995 s-a elaborat de către Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecția Mediului „Strategia protecției mediului în România” care, în etapa actuală, înseamnă a defini în linii generale principiile, direcțiile, obiectivele și criteriile de identificare a acțiunilor care să conducă la o dezvoltare durabilă atât economică cât și socială a țării, în condițiile tranziției spre economia de piață și pregătirii aderării României la Uniunea Europeană. Strategia a reclamat elaborarea Programului național de acțiuni pentru protecția mediului în Europa Centrală și de Est – aprobat la Conferința Ministerială de la Lucerna, Elveția, 28-30 aprilie 1993 – ale cărei principii generale au fost însușite și de țara noastră. Programul cuprinde obiective și sarcini concrete, cuantificabile în timp, spațiu și în costuri.

Principiile generale ale strategiei protecției mediului sunt:

Conservarea și îmbunătățirea condițiilor de sănătate a oamenilor, prin corectarea impactului negativ produs de anumite activități poluante, cât și prin măsuri de prevenire a poluării prin introducerea și utilizarea unor tehnologii „curate” în toate activitățile;

Dezvoltarea durabilă, deoarece exploatarea intensă a resurselor conduce la epuizarea acestora. Degradarea mediului înseamnă reducerea potențialului existent de regenerare a naturii, înrăutățirea calității și diminuarea posibilității de refacere a factorilor de mediu: aerul, apa, solul, flora și fauna;

Evitarea poluării prin măsuri preventive, prin aplicarea unor tehnologii nepoluante;

Conservarea biodiversității, ceea ce înseamnă eliminarea poluanților, menținerea ecosistemelor, a capacitații lor de funcționare, a stabilității și a rezistenței lor la dereglări, a productivității și adaptabilității lor;

Conservarea moștenirii valorilor culturale și istorice;

„Cine poluează plătește” – principiu ce stă la baza strategiei de mediu în multe țări;

Stimularea activității de redresare a mediului.

Plecând de la aceste principii și de la condițiile specifice din România, criteriile ce stau la baza stabilirii priorităților privind acțiunile ce trebuie întreprinse pentru ocrotirea mediului sunt:

Menținerea și îmbunătățirea sănătății populației și a calității vieții, ceea ce corespunde primului principiu anunțat al strategiei de ocrotire a mediului;

Menținerea și îmbunătățirea potențialului existent al naturii, ceea ce corespunde principiului dezvoltării durabile;

Apărarea împotriva calamităților naturale și accidentelor prin construcții specifice (ex. îndiguiri pentru inundații sau irigații pentru secete) și măsuri de siguranță adoptate pe baza unor cercetări de specialitate;

Raportul maxim beneficiu/cost. Raportul beneficiu/cost permite ierarhizarea acțiunilor, în așa fel încât cele cu efect maxim să fie aplicate primele. Unele beneficii sunt atât de importante, încât nu pot fi cuantificate, cum sunt îmbunătățirea sănătății oamenilor sau îmbunătățirea biodiversității în ecosisteme. În general, cheltuieli globale pentru protecția mediului, apreciate din experiența altor state sunt de 1,0 – 1,5 din PIB;

Racordarea la prevederile convențiilor internaționale și la programele internaționale privind protecția mediului;

Pregătirea aderării României la Uniunea Europeană.

Având la bază principiile enunțate, cât și criteriile de selecție a acțiunilor prioritare pentru protejarea mediului în România, programul propriu de acțiune (realizat în conformitate cu reglementările „Programului de acțiune pentru protecția mediului în Europa Centrală și de Est”, Lucerna, 1993) cuprinde obiective ale politicii privind protecția mediului, obiective care trebuie caracterizate de fiecare minister și fiecare agent economic prin acțiuni specifice.

Dezvoltarea civilizației industriale de la mijlocul secolului XIX a produs modificări profunde și accelerate mediului înconjurător datorită solicitării din ce în ce mai mari a resurselor naturale, a extinderii suprafețelor cultivate și a schimbării sistemelor de cultură, a despăduririlor masive pentru obținerea de masă lemnoasă și de terenuri noi pentru agricultură, a intensificării utilizării pășunilor, a dezvoltării exploatării subsolului, precum și a altor activități cu impact asupra mediului. În același timp, civilizația industrială a făcut posibilă o creștere demografică rapidă, a însemnat o puternică dezvoltare a procesului de urbanizare, a creat aglomerări urbane pe arii tot mai extinse, situându-l pe om în condiții de viață noi. Creșterile spectaculoase de producție au permis o mai bună satisfacere a trebuințelor, a nevoilor, iar surplusurile rezultate au stimulat la rândul lor dezvoltarea tehnicii, tehnologiei și productivității, permițând finanțarea de noi activități.

Evoluția teoriei economice și constituirea acestuia în modele agresive în ceea ce privește viața și regulile stabilite de acesta, elimină din calcul factorul natural ce nu poate fi condiționat de preț. Știința economică se consacră exclusiv analizei reproducției: munca și capitalul. Raritatea capitalului este un obstacol pentru dezvoltare, el este deci, obiectul unui avertisment destinat reînnoirii sale.

Ritmurile de creștere a populației, a urbanizării, a preluării resurselor din mediul înconjurător se accelerează, iar natura are propriile sale ritmuri, care nu coincid cu activitățile umane. În timp ce societatea umană face planificări pe termen scurt și cere o amortizare rapidă a investițiilor, reproducerea organismelor vii, capacitatea mediului de a răspunde solicitărilor tot mai mari se înscriu într-un termen foarte lung. Consecințele negative au devenit atât de mari încât întreaga refacere a mediului natural este astăzi periclitată. Pragul critic a fost azi trecut și degradările se repercutează la toate nivelurile, compromițând continuarea activității umane. Astfel, apare obligativitatea de a accepta că sfera economică este o parte dintr-un tot – biosfera – și că activitățile de producție și consum ale omului influețează echilibrul planetar și sunt amenințate, la rândul lor, când acest echilibru se rupe. Amenințările globale asupra mediului amintesc faptul că bunăstarea socială nu se reduce doar la acumularea de bunuri și servicii. Trebuie să se realizeze o revoluție pentru a găsi mijloacele de a înțelege sistemul complex al relațiilor dintre om și natură în cadrul ecosistemului natural.

Utilizarea la scară largă a științei și tehnologiei în scopul dezvoltării industriale s-a făcut cu ignorarea necesitații păstrării în permanență a echilibrului între satisfacerea nevoilor și protecția tuturor componentelor mediului înconjurător. Deteriorarea mediului de către om înseamnă nu numai distrugerea echilibrului ecologic ci și apariția unei reacții inverse de către mediul modificat asupra oamenilor. Noile condiții de mediu sunt mai puțin favorabile pentru viața omului, pentru desfășurarea activităților sale economice, sociale și culturale. Societatea umană a marcat o alterare a mediului de viață și de muncă caracterizat prin poluarea atmosferei cu gaze și pulberi, printr-o intensă poluare sonoră, prin prezența rezidurilor și deșeurilor în cantități tot mai mari, pentru a căror înlăturare se cer importante eforturi, printr-un peisaj care de multe ori provoacă insatisfacții estetice. La toate acestea se adăugă și iraționale expansiune urbană, presiunea demografică, precum și alte erori politice ce au accentuat deteriorarea mediului natural.

Mediul înconjurător a fost privit, până nu demult, doar ca o simplă sursă pentru alimentarea activităților economice specifice societății omenești și ca o arie liberă pentru deversarea tuturor deșeurilor și rezidurilor activității umane, neținându-se cont că ecosfera este supusă unor necontenite transformării în cadrul unor cicluri naturale în care fiecare element își are rolul său în menținerea echilibrului dinamic al întregului sistem.

Poluarea mediului devine una din problemele majore cu care se confruntă omenirea, fiind un fenomen deosebit de complex, cu implicații majore, atât pe plan internațional cât și la nivelul regiunilor și națiunilor, dependent de stadiul de dezvoltare economică și socială al fiecărui stat în parte. Această dependență este urmarea faptului că mediul nu este afectat doar de efectele dezvoltării excesive, proprii țărilor cu nivel economic ridicat, ci, în egală măsură și de efectele subdezvoltării din țările în dezvoltare, lipsa resurselor financiare făcând ca interesele economice să primeze în fața eforturilor făcute pentru protecția mediului; care devin astfel inutile pentru producători prin suplimentarea cheltuielilor de producție și scăderea rentabilității produselor sau serviciilor.

2.2. Fenomene și procese de risc turistic

Dezvoltarea fără precedent a activităților recreative și perspectivele deosebite ce se întrevăd acestora de a deveni „cea mai expansivă industrie a lumii” determină o diversificare a abordărilor de profil, cu scopul surprinderii și explicării tendințelor nou apărute. Presiunea exercitată asupra peisajului, cu intensități crescânde, conduce la suprasolicitarea structurii acestuia și, implicit, la apariția fenomenului de risc. Ele compun astfel un nou domeniu de studiu în geografia turismului, puțin abordat până în prezent, inclusiv pe plan mondial.

Aidoma tuturor proceselor apărute și desfășurate în geosferă, turismul include în structura sa o mulțime de aspecte ce se manifestă deseori contradictoriu.

În raport cu omul și interesele sale, unele dintre ele pot îmbraca o derulare negativă, contrară sensului prognozat și imprimat inițial, ceea ce va conduce la dereglări funcționale ale sistemului și, în ultimă instanță, la negarea sa. Într-o astfel de categorie se înscriu fenomenele și procesele de risc turistic, care odată declanșate, își asumă o parte a energiei potențiale a sistemului, fie ca factor motrice propriu, fie de anihilare a acestuia.

Riscul este definit ca un „pericol eventual, mai mult sau mai puțin previzibil, într-un teritoriu nedefinit, cu o durată nedeterminată”. Sunt surprinse trăsăturile aleatorii ale riscului, care poate sau nu să apară, incertitudinea prognozei sale, relativitatea aspectelor legate de relația spațiu – timp. Trebuie subliniată de asemenea, necesitatea diferențierii riguroase a ritmului, orientării și intensității proceselor ce au loc în sfera recreativă, astfel încât ele să nu atingă, în dezvoltarea lor, nivelul critic, de risc.

Riscul turistic apare ca un prag inerțial în devenirea fenomenelor din geosfera recreativ – curativă care, odată depășit, determină o evoluție cu urmări negative a acestora.

El se conturează pregnant prin raportarea permanentă la tendințele pozitive, ascendente ale dezvoltării turismului, precum și la starea de echilibru dinamic a sistemelor astfel constituite.

Cauzele apariției fenomenelor de risc sunt multiple, ceea ce determină și varietatea lor de manifestare. Ele pot fi grupate în trei categorii distincte și anume: naturale, antropice și endogene.

O primă grupă de factori generatori aparțin cadrului natural și fac parte adesea din matricea evolutivă a componentelor peisajului (relief, hidrografie, climat, vegetație, faună). Astfel modificările climatice induse de cauze astronomice vor perpetua nu numai „atmosfera” de desfășurare, de lungă durată, a actului recreativ, ci vor afecta și valențele atractive ale unor elemente proprii (răcirea climei ca factor inhibitor al turismului recreativ și de cură helio-marină sau încălzirea climatului ca factor restrictiv pentru turismul hibernal).

În mod similar, alunecările de teren pot distruge infrastructura turistică, prăbușirile de peșteri pot afecta pitorescul lor, dispariția faunei, prin schimbarea sau distrugerea lanțurilor trofice, afectează turismul cinegetic, reducerea activităților post – vulcanice are efecte negative asupra conservării acviferelor minerale sau termale etc. Fenomenele naturale menționate, precum și altele, mult mai numeroase, deși au o desfășurare logică, obiectivă, în domeniul propriu, se reflectă în turism ca factori rescriptivi, ca un risc potențial.

Determinărilor de ordin natural li se adaugă, într-o proporție covârșitoare, cele de proveniență antropică. Acțiunea umană exercitată în sfera turistică se multiplică paralel cu lărgimea acesteia și se diversifică în strânsă corelație cu nuanțarea dezideratelor cererii.

Premisele riscului antropic sunt înmagazinate în manifestarea abuzivă a intervenției asupra elementelor naturale constituite ale landșaftului, în neadaptarea ei la condițiile de funcționare optimă a structurilor preexistente, în introducerea unor elemente perturbatoare a dinamicii și funcționalității ansamblurilor sau subsistemelor ce servesc turismului. La originea fenomenelor de risc antropo-turistic se află necunoașterea potențialului de acțiune și reacțiune a elementelor asupra cărora se acționează, alegerea deficitară sau greșită a metodelor și mijloacelor de intervenție, suprasolicitarea interesată a unor componente ale sistemului, inconsecvența, neprofesionale etc.

O ultimă categorie de cauze generatoare de risc turistic, mai dificil de identificat la primele introspecții științifice, sunt cele de natură endogenă și derivă din însăși dinamica fenomenului studiat. Ele sunt rezultanta erodării sistemului turistic, a stagnării evoluției sale, a contradicțiilor permanente în raporturile cerere – ofertă. Dacă determinările naturale sau antropice apar relativ brusc, producând un veritabil șoc în funcționarea unităților integratoare sau la anumite nivele ale acestora, cauzele integratoare se manifestă insidios, camuflate, în etapa inițială de apariția insuficienței și optimei funcționalității. Astfel de procese de risc sunt specifice de regulă fazei de încheiere, de decadență, a ciclurilor turistice.

Din prezentarea aspectelor menționate se constată grefarea fenomenelor și proceselor de risc pe trei segmente, pregnant individualizate, ale sistemului turistic și anume pe: nivelul potențialului atractiv (resurse), al infrastructurii și al finalității economice care caracterizează, nemijlocit, turismul.

Astfel după cum se observă și din schița următoare, riscul amenință structura, calitatea și cantitatea resurselor atractive, indiferent dacă ele se adresează turismului recreativ, curativ, culturalizat sau polivalent. Integritatea fizică a unui obiectiv poate fi subliniată prin acțiunea factorilor naturali, îndeosebi climatici sau hidrografici sau prin impactul excesiv al omului.

Un moment propice manifestării unor riscuri privind afectarea structurii resurselor este cel al perioadei amenajării și punerii în exploatare, când unele dintre valențele inițiale se degradează sau își diminuează ponderea (afectarea peisajului subteran al peșterilor prin construcția căilor de acces, atenuarea laturii estetice a peisajului prin implantarea infrastructurii etc.).

Sursa: P. Cocean, G. Vlăsceanu, B. Negoescu – Geografia Generală a Turismului, ed. Meteor Press, 2003, p. 253

Deprecierea calitativă a resurselor atractive este provocată nu numai de afectarea structurii sale fizice, cât și de modificările de ordin chimic. Forajele practicate în zona acviferelor cu ape minerale sau termale determină frecvent conexiuni artificiale între acumulări freatice cu însușiri diferite, micșorându-le principiile curative.

Practicarea amenajării și exploatării turistice a unui teritoriu sau grupări de obiective pune uneori în evidență riscul exploatării neadecvate, când o mare parte

din însușirile atractive ale resurselor nu sunt puse în valoare sau sunt deficitar integrate într-un sistem turistico-economic.

Prin exemplificare amintim valorile de natură etnografică a căror semnificație culturală este deturnată de kitsch-uri înspre latura recreativă a turismului (gen „Satul de Vacanță Mamaia”).

Ineficiența exploatării este un risc ce planează asupra tuturor obiectivelor a căror integrare în circuitele turistice nu ține seama de particularitățile cererii (număr, frecvență, venit, confort, etc.). Ea se poate instaura însă și ulterior, prin neadaptarea ofertei la cerere sau prin concurența altor forme sau tipuri de turism practicate în unitățile învecinate.

Orice bază turistică este supusă procesului de uzură morală, care se răsfrânge până la cele mai simple articulații ale sale. Ea apare cu atât mai evidentă cu cât preocupările de modernizare continuă, de transformare succesivă a propriilor atribuții, în directă dependență cu noile preferințe ale turiștilor, lipsesc ori sunt neconcludente.

Un exemplu clasic este cel al bazelor de cazare de tip vilă, devenite desuete după o lungă și fructuasă consacrare în turismul mondial. Reconsiderarea structurii și funcției vilelor prin implantarea unor elemente de arhitectură modernă și diversificarea serviciilor oferite îndepărtează riscul uzurii lor morale.

Fenomenul sezonalității se transformă adesea într-un suport al eficienței economice a bazelor cu un coeficient de ocupare inferior. Acest risc își are rădăcinile răsfirate în mediul social din care se recrutează ponderea majoră a vizitatorilor, dar și în incapacitatea infrastructurii de profil de a oferi servicii permanente la nivele calitativ superioare. De obicei, unitățile turistice, axate pe valorificarea anumitor trăsături ale climatului, cu manifestare sezonieră, sunt confruntate cu un astfel de risc. Centrele recreative cu o ofertă polivalentă, diversificată, au valori ale sezonalității atenuante și o viabilitate mai ridicată.

Nesatisfacerea cererii turistice poate îmbrăca accente felurite, de la influența în conținut a factorului atractiv, la standardele infrastructurii. Este un risc major a cărui materializare este sinonimă cu reversul oricărei acțiuni promoționale de promovare a turismului în zona afectată. Practica turistică a demonstrat că viabilitatea unui sistem de exploatare este certă în momentul în care el are asigurată o clientelă proprie, constantă și fidelă. Acest lucru este irealizabil în cazul nesatisfacerii cerințelor recreative sau curative ale turiștilor.

Deși definit ca o „industrie fără fum”, turismul contribuie, direct și indirect la creșterea poluării globale. Utilizarea mijloacelor auto în transportul turistic de mare anvergură poluează atmosfera, avioanele ridică nivelul poluării sonore, turismul neorganizat și gradul redus de culturalizare a turiștilor sunt sursele unei poluări a peisajului cu diverși agenți. Nu lipsește poluarea estetică rezultată în urma unor inițiative constructive care nu se integrează în liniile peisajului natural sau ale tradițiilor arhitectonice ale zonei respective. De asemenea, se amplifică poluarea spirituală, prin diversificarea subproduselor turistice de tip kitsch. Riscul poluării turistice crește direct proporțional cu numărul turiștilor și lărgimea domeniului său de practicare.

Pe lângă fenomenele și procesele de risc turistic prezentate, există numeroase forme de manifestare a dezechilibrelor în structura sistemică a fenomenului turistic. Spectrul acțiunii lor este însă mai restrâns și consecințele mai atenuante.

În funcție de intensitatea activității și a fluxurilor turistice, procesele de risc turistic pot afecta anumite componente ale mediului înconjurător, pot determina dispariția unor specii floristice și faunistice, deteriorarea, până la distrugere, a unor elemente ale cadrului natural – stalactite și stalagmite dintr-o peșteră etc.

Sunt și fenomene de risc care pot afecta atât desfășurarea procesului turistic cât și structurile acestuia. O grupare a acestor fenomene diferențiază în principal: riscurile naturale și riscurile artificiale sau antropice. Din prima categorie fac parte riscurile datorate fenomenelor atmosferice și în primul rând uraganelor. Ele se formează îndeosebi în regiunile tropicale și pot avea urmări devastatoare datorită violenței vânturilor a căror viteză poate atinge peste 300km/oră. Fie că se numesc cicloane, tornade, tsunami (valuri seismice), huricane sau vijelii ori furtuni în zonele temperate, ele sunt, în esență același fenomen și au aceleași urmări. Sunt încă previzibile astăzi și pot fi urmărite în toată desfășurarea lor, dar fără să existe posibilitatea influențării lor; urmările acestora putând duce chiar la anularea activității turistice în zonele respective.

Un alt element al riscului natural îl formează apele prin inundații și creșteri spectaculoase de nivel, determinate adeseori de ploile musonice. Sunt cunoscute urmările inundațiilor provocate de Gange, Huanghe, Indus dar și Mississippi, Nil, Mekong. Uneori, inundațiile sunt provocate și de apele marine – Veneția, țărmurile Olandei etc.. Riscurile determinate de mări și oceane se pot datora unor cutremure sau unor erupții vulcanice, în urma cărora se formează valuri uriașe numite tsunami ce pot aduce pagube imense zonelor de țărm: plajelor, ambarcațiunilor, instalațiilor portuare etc.. Tot din categoria riscurilor naturale fac parte și riscurile de natură geologică (cutremurele de pământ, erupțiile vulcanice), riscul determinat de pantele reliefului (avalanșe, alunecări de teren, torenți, curgeri de lave) și riscul unor epidemii.

În categoria riscurilor artificiale sau antropice care pot afecta desfășurarea activităților turistice sunt incluse:

poluarea aerului și a apei;

efectul de seră;

ploile acide;

reducerea stratului de ozon;

scurgerile accidentale de gaze sau produse toxice și incendiile;

mareea neagră;

riscul nuclear etc..

Fiecare dintre riscurile enunțate au urmări directe, exemplele fiind concludente și cu multiple ramificații ce afectează formele de practicare a turismului, dar și structurile turistice.

2.3. Analiza capacității de suport a mediului

Conceptul de „capacitate turistică” are o istorie lungă; se pare că a fost aplicat mai intâi în domeniul biologiei, respectiv în ecologia vieții sălbatice. De peste 40 de ani au fost depuse eforturi considerabile pentru implementarea și dezvoltarea acestui concept în domeniul socio-cultural și în activitățile turistice. Există o serie de definiții curente ale capacitații de primire:

„Capacitatea fizică, biologică, socială și psihologică ca suport al activității turistice, fără diminuarea calității mediului său satisfacției vizitatorilor”;

„ Numărul de vizitatori pe care îl poate găzdui o zonă, fără a se ajunge la un impact negativ asupra mediului fizic și asupra nivelului de acceptare socială a

oaspeților”;

„Numărul de indivizi ce poate fi suportat de un teritoriu dat, fără degradarea sistemelor biologice și sociale”;

„Tipul de exploatare pe care îl poate suporta o zonă amenajată, într-o anumită perioadă de timp, până la acel nivel la care nu produce daune excesive mediului înconjurător sau experienței vizitatorilor”;

„Numărul maxim de persoane ce pot folosi o zonă de loisir, fără alterarea inacceptabilă a mediului fizic și fără un declin important în calitatea experienței recreaționale”;

„Numărul maxim de vizitatori ce pot fi găzduiți fără a cauza deteriorări excesive sau o reducere a satisfacției vizitatorilor”.

Ca urmare a dezvoltării științei mediului ambiant, a creșterii volumului de informații privind științele economice și sociale, a aprofundării cercetării în aceste domenii de activitate, conexiunile acestora cu industria turistică au condus la delimitarea următoarelor tipuri – capacitate de suport a mediului:

Capacitate ecologică – face referire la stabilirea acelui nivel de dezvoltare a structurilor și activităților turistice fără a afecta puternic mediul ambiant, prin procesul de degradare a componentelor acestuia. Se au în vedere componentele naturale (aer, apă, sol, vegetație, faună) și procesul de producție și refacere economică, care să nu implice costuri de investiții deosebite, determinate de degradarea unor distincții turistice.

Capacitatea fizică – are rol esențial în stabilirea nivelului de saturație pe care îl pot atinge activitățile turistice, dincolo de care încep să apară problemele legate de mediu. Dezvoltarea descendentă a turismului, manifestată în ultimele decenii, ridică problema apariției multor forme de poluare (de litoral, a zonelor montane etc.). Protejarea componentelor fizice ale teritoriului se poate face prin investiții în tehnologie performantă și printr-o prestare de ridicat nivel calitativ al serviciilor turistice. Astfel, există numeroase exemple privind destinații turistice unde apa este poluată datorită fie deversărilor sau prin afluenți, fie sistemelor de canalizare depășite, fie altor cauze, ceea ce afectează zonele de plajă și deci satisfacția turiștilor. Dacă vizitatorii percep faptul că relaxarea lor pe plajă este afectată de mirosuri neplăcute, zgomote sau poluare vizuală, asta înseamnă că a fost depășită „capacitatea fizică de primire”, astfel încât vor fi inhibate vizitele ulterioare în zona de destinație .

Aceste modificări nedorite ale capacitații fizice a teritoriului pot fi rectificate prin investiții destul de importante, în scopul protejării elementelor fizice ale teritoriului.

Capacitatea social – receptivă reprezintă acel nivel de saturare a populației locale și de respingere a vizitatorilor, considerând că aceștia distrug mediul, dăunează culturii sau activităților locale. Reprezintă acel grad al schimbării la care localnicii percep mediul ca fiind modificat față de perioada anterioară. Din punctul de vedere al turiștilor, capacitatea social – receptivă este depășită atunci când nivelul toleranței populației locale privind prezența și comportamentul turiștilor în zona de destinație este diminuat. Acest concept demonstrează faptul că nu poate fi determinată capacitatea de primire fără considerarea valorilor umane, în funcție de care putem vorbi de o anumită experiență turistică într-o zonă dată sau de o anumită limită a capacitații de primire.

Capacitatea economică pune în evidență valorificarea tuturor resurselor prezente, prin activități turistice și reprezintă capacitatea de menținere a funcției turistice a unui teritoriu dat. Eficiența exploatării se măsoară prin raportul dintre costuri și beneficii, iar ponderea beneficiilor poate fi mărită prin utilizarea unor tehnologii performante. Nivelul costurilor este dat și de valoarea calitativă și cantitativă a resurselor (naturale, culturale, forței de muncă, infrastructurii generale etc.).

Capacitatea psihologică de primire este legată de percepția negativă a turiștilor față de destinația turistică, în urma degradărilor de mediu sau a atitudinii neadecvate a populației autohtone. Turiștii care vizitează zona simt sau nu o satisfacție personală, în funcție de experiențele acumulate în timpul călătoriei, de felul în care au fost primiți de localnici în mediul lor.

Cercetătorii sunt unanimi în susținerea ideii conform căreia turismul durabil este o abordare pozitivă din mai multe motive printre care:

el încearcă să reducă tensiunile create de interacțiunile complexe dintre industria turistică, vizitatori, mediul înconjurător și comunitățile locale;

pledează pentru a viabilitate și o calitate pe termen lung a resurselor naturale și umane;

el încearcă să determine creșterea satisfacției turiștilor, ceea ce asigură viabilitatea unei destinații turistice.

Toate aceste tipuri de capacitați de suport, aflate în strânsă legătură cu activitățile turistice, determină limita tangibilă sau netangibilă, măsurabilă sau nemăsurabilă, a unui spațiu care deține sau căruia i se poate atribui o funcție turistică.

Deși acești indicatori de capacitate nu oferă o formulă standard, ca urmare a faptului că unele componente ale cadrului natural sau cultural sunt dificil de cuantificat prin serii de date statistico-matematice, totuși aceste concepte de suport ne dau măsura dezvoltării durabile a turismului. În același timp, tipurile de capacitați de suport indică și măsura nivelului la care poate ajunge impactul turismului asupra mediului, dând posibilitatea de a identifica căile de reducere a degradărilor produse de circulația și activitățile turistice.

Toate aceste categorii ale capacitații de primire trebuie luate în considerare în proiectele de amenajare și dezvoltare turistică, pentru a fi evitate urmările negative ce pot apărea în plan economic, social, fizico – geografic sau ecologic.

Capacitatea de primire a teritoriului nu poate fi privită dintr-un singur punct de vedere, ci ca o sinteză a tuturor categoriilor prezentate mai sus.

Capacitatea de schimb turistic este un alt concept menit să evalueze impactul turist – mediu – turist în contextul dezvoltării ecoturismului.

Capacitatea de schimb exprimă nivelul exploatării turistice a unei zone turistice care poate avea repercusiuni pentru resursele naturale. Această noțiune presupune păstrarea unor limite în exploatarea turistică. Principalii factori care influețează capacitatea de schimb sunt:

Factorii de mediu luați în considerație atunci când se determină capacitatea de schimb sunt următorii:

suprafața totală a zonei și spațiului utilizabil. În Brazilia, Parcul Național Iguazu are o suprafață de 170.000 ha, din care numai o mică parte este accesibilă. Și în cazul Deltei Dunării numai o mică suprafață este accesibilă pentru turism datorită condițiilor morfo – hidrologice;

fragilitatea mediului înconjurător. Anumite regiuni au soluri foarte fragile sau caracteristici de mediu vulnerabile în cazul exploatării (ex. zonele alpine, vegetația dunelor de nisip etc.);

caracteristicile faunei. Capacitatea de schimb este în funcție de numărul, diversitatea și repartiția animalelor sălbatice. Se ține cont de caracteristicile sezonului uscat și umed, de disponibilitatea spațiului de dezvoltare și sectorul lor de concentrare. Se poate adapta la nivelul faunei ornitologice specifice Deltei;

topografia și învelișul vegetal. Un teren cu un înveliș de tufe neregulat/ondulat își poate pune amprenta asupra vizitatorilor sau poate servi ca zonă tampon. În zonele cu iarba plate (netede), vehiculele vizitatorilor sunt cum nu se poate mai vizibile, ceea ce reduce capacitatea de schimb;

Sensibilitatea specifică pe care o au în comportament anumite specii de animale vis-a-vis de vizitatori.

Factorii sociali folosiți la determinarea capacitații de schimb cuprind:

Schema de observare. Observațiile sunt în egală măsură distribuite în timp și spațiu sau concentrate. În Kenya, de exemplu, în Parcul Național Ambaseli, 90% din observări au fost făcute pe o suprafață reprezentând 10% din zona respectivă și 50% din observări au fost făcute între orele 15.30 – 10.30.

Eventualele date observate puse la dispoziția turiștilor. Dacă observațiile vizează numai anumite puncte de interes, vizitatorii au dezavantajul de a se prezenta numai în anumite locuri.

Informarea vizitatorilor. Ce cred aceștia despre nivelul actual de exploatare turistică? Ce se crede despre afluența de turiști?

Echipamentele disponibile. Numărul de puncte de observare, de locuri și amplasarea față de camping sunt factori determinanți.

Un anumit număr de măsuri de gestionare pot să servească la creșterea capacitații de schimb.

pentru observații, înțelegerea diverselor trasee, drumuri etc. se face o repartizare a vizitatorilor pe marile zone de interes;

reducerea conflictelor între utilizatorii aflați în concurență (atribuirea unor zone specifice pentru hotel sau terenuri de camping);

furnizarea de servicii satisfăcătoare de informare și interpretare referitoare la mediul înconjurăto;

consolidarea resurselor foarte exploatate;

echipamentele speciale și înțelegerea unei politici de încurajare a vizitatorilor în timpul sezonului ploios sau în afara sezonului.

Turiștii care vin în excursii organizate, mergând cu autocarul de la aeroport la motel și apoi la locurile ce urmează a fi vizitate, au asupra mediului înconjurător un impact diferit față de cel al micilor grupuri individuale.

2.4. Acțiuni de protecție și conservare a potențialului turistic

Protecția și conservarea potențialului turistic se conturează ca o problemă distinctă, care solicită colaborarea specialiștilor din domenii variate. Această acțiune poate avea o eficiență corespunzătoare numai „în condițiile asigurării unui cadru juridico – administrativ” de desfășurare, punerea în practică impunând organizarea administrativă, resurse economice, un suport legislativ viabil și o susținută activitate de educație cetățenească.

În scopul protejării și valorificării optime a resurselor turistice cuprinse în zonele, stațiunile și localitățile turistice, Ministerul Turismului (în prezent Autoritatea Națională pentru Turism) a elaborat o serie de acte normative privind organizarea și desfășurarea activității de turism în România (Ordonanța Guvernului 58/1998), amenajarea, omologarea și întreținerea pârtiilor de schi pentru agrement și a traseelor turistice montane (HG 801/1996 și HG 1269/1996), utilizarea turistică a plajei Mării Negre (HG 107/1996), atestarea stațiunilor turistice (HG 77/1996) și se definitivează „Criteriile privind definirea și atestarea zonelor turistice” în care prezentarea mediului înconjurător și a potențialului turistic este o condiție prioritară.

S-au elaborat, de asemenea, norme speciale privind zonele de protecție sanitară în cazul alimentarii cu apă și a utilizării resurselor balneo – terapeutice

(HG 101/1997).

Prin Ordonanța Guvernului nr. 68/1994, devenită Legea nr. 41/1995 privind protejarea patrimoniului cultural național și de monument istoric, componentele acestora, măsurile de protecție a monumentelor istorice, precum și modul de delimitare a acestora și mărimea zonelor de protecție a lor, ce se stabilesc prin documentele de urbanism.

Măsurile ce se impun pe linia protecției potențialului turistic și a prevenirii degradărilor lui urmăresc, în principal:

valorificarea științifică și rațională a resurselor turistice, astfel că rata de exploatare a acestora să nu fie mai mare decât rata lor de reciclare și regenerare, iar intensitatea relațiilor directe sau indirecte a turismului cu factorii de mediu să nu depășească limitele capacitații de suport a acestora;

analiza relației dintre activitatea de turism și activitățile economice poluante în vederea prevenirii degradărilor provocate de factori din alte sectoare de activitate prin semnalarea organelor în drept a surselor de poluare și a acțiunii lor nocive asupra resurselor turistice;

sensibilizarea unităților economice a căror activitate poluantă afectează potențialul turistic;

cunoașterea aprofundată a problemelor pe care le ridică păstrarea echilibrelor ecosistemelor în plan global, teritorial, printr-o analiză temeinică și o mai bună gestionare, rațională, a resurselor turistice ale țării sau pe teritorii mai restrânse (județe, zone), în așa fel încât valorificarea turistică a acestora să fie soluționată în contextul valorificării tuturor resurselor naturale și al protecției mediului înconjurător.

Această corelare se realizează teoretic și practic în cadrul studiilor de sistematizare și organizare teritorială care devin astfel instrumentul principal în mâna organelor de decizie și documentul de bază în amenajarea științifică, rațională și eficientă a teritoriului.

Una dintre măsurile importante de protejare și conservare a potențialului turistic o reprezintă amenajarea și organizarea adecvată și la un nivel superior al zonelor, traseelor sau obiectelor turistice.

Printre aceste acțiuni sunt necesare organizarea și exploatarea turistică a parcurilor naționale și naturale cu asigurarea protecției și conservării lor, ca și amenajarea pentru vizitarea și exploatarea peșterilor, ca obiective turistice de atracție deosebită, îmbogățind și diversificând oferta turistică românească cu noi produse turistice.

Dezvoltarea în perspectivă a turismului de munte necesită organizarea corespunzătoare a zonelor montane prin cunoașterea amănunțită a tuturor peisajelor și domeniilor schiabile, a altor resurse care să ofere baza de proiectare a amenajărilor turistice viitoare (poteci, marcaje, instalare de scări sau cabluri în porțiuni dificile, amenajarea de puncte de priveliște, dotări pentru sporturile de iarnă, conservarea pădurilor, replantări de păduri etc.).

O altă grupă de măsuri este legată de realizarea amenajărilor cu caracter turistic în zonele, localitățile și pe trasee, în legătură cu care se impune o echipare turistică adecvată unui turism modern și ecologic.

Protecția mediului înconjurător și a patrimoniului turistic este influențată în mare măsură și de conștiința ecologică a populației și a sentimentului de dragoste și respectul acesteia pentru natura patriei, locurile istorice și monumentele de artă și arhitectură create de-a lungul timpurilor. Aceasta se poate realiza printr-o susținută acțiune de educație cu privire la mediul și potențialul turistic, acțiune care să se facă la nivelul întregii națiuni, prin insuflarea unei atitudini de respect și responsabilitate față de resursele naturale și create de om în vederea ocrotirii lor.

În vederea dezvoltării unui turism durabil, ele au luat în calcul trei obiective principale:

economic – esențial în identificarea, valorificarea și creșterea gradului de exploatare a resurselor turistice;

social – deosebit prin permanetizarea populației, creșterea gradului de ocupare a forței de muncă, susținerea practicării unor meserii tradiționale și atragerea populației în practica turismului;

ecologic – important pentru evitarea degradării, a poluării mediului și asigurarea unei exploatări echilibrate și pe termen lung a resurselor turistice.

În concordanță cu aceste cerințe, a apărut necesitatea elaborării și adoptării unor planuri naționale de dezvoltare a turismului, menite să permită conjugarea experienței și pozițiilor agenților economici: administrație publică, organizațiile patronale, asociații și organizații profesionale, sociale, sindicale, specialiștii în cercetarea de profil etc..

Planurile de dezvoltare turistică care au la bază prognoze pe termen lung, globale, pe forme de turism, în concordanță cu tendințele piețelor externe și planuri concrete, realizate pe termen mediu (4-5 ani) sau scurt (1-3 ani), elaborate pe regiuni, zone sau forme de turism, sunt fundamentate pe standardele și normele europene privind exploatarea resurselor turistice, dezvoltarea și modernizarea structurilor și serviciilor turistice.

Elaborarea prognozelor și a planurilor de dezvoltare turistică reprezintă principalul punct de susținere a strategiei de realizare a unui turism durabil care presupune, printre altele:

conservarea resurselor turistice naturale și antropice în scopul unei utilizări continue și în perioada viitoare;

creșterea nivelului de trai al comunităților locale;

o mai bună cunoaștere și conștientizare, atât de populația locală, cât și de vizitatori, a ideii de conservare a mediului.

Planificarea turismului reprezintă o formă de control al viitorului, legat de strategia de planificare a mediului. Planificarea ecologică presupune supravegherea și analiza tuturor elementelor de mediu, în scopul determinării celor mai adecvate modele de dezvoltare și amenajare teritorială.

Principalele prognoze și planuri de dezvoltare la nivel național au rol orientativ, de informare și estimare a perspectivelor viitorului. Prin sprijinul direct al statului se poate aprecia cadrul general de protecție a resurselor, de stabilire a regimului de exploatare sau de realizare a unor investiții deosebite.

Planurile pe termen mediu și scurt sunt benefice, îndeosebi pentru sprijinirea dezvoltării locale și regionale.

Educația ecologică pentru ocrotirea naturii, a patrimoniului cultural istoric și a potențialului turistic trebuie făcută permanent pentru toate vârstele, dar este important să înceapă din copilărie. Activitatea de educație ecologică se poate desfășura prin conferințe, expuneri, prin radio și TV, presă, proiecții, excursii, asociații pentru turism și ocrotirea naturii etc..

Întreaga muncă de educare în materie de ocrotire și protecție a mediului și a potențialului turistic este concepută interdisciplinar, ca un proces continuu și o parte integrantă a educației, în general. Ea cuprinde principalele probleme ale protecției într-o perspectivă mondială, dar privită regional și examinează problemele dezvoltării și creșterii economice în funcție de ocrotirea mediului, insistând asupra cooperării locale, regionale, naționale în rezolvarea tuturor aspectelor legate de poluare.

Analizând toate aspectele privind mediul înconjurător ca potențial turistic se poate stabili că protecția și conservarea lui se realizează în cadrul unei concepții de ansamblu a dezvoltării economice a țării, concepție situată la același nivel de importanță ca și problemele de dezvoltare generală a economiei.