Dezvoltarea Teologiei Misionare. Teza Doctorat
UNIVERSITATEA „BABEȘ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
ȘCOALA DOCTORALĂ „ISIDOR TODORAN”
DEZVOLTAREA TEOLOGIEI MISIONARE
PRIN CONFERINȚELE MISIONARE INTERNAȚIONALE ȘI CONSULTAȚIILE MISIONARE INTER-ORTODOXE
Teză de doctorat
Conducător științific
Pr. Prof. Univ. Dr. Valer BEL
Doctorand
Pr. Cornel-Gheorghe COPREAN
CLUJ-NAPOCA
2016
CUPRINS
ABREVIERI
BOR – Biserica Ortodoxă Română (buletin oficial al Patriarhiei Române)
CC – The Christian Century (revistă)
CEB (CMB) – Consiliul Ecumenic al Bisericilor (Consiliul Mondial al Bisericilor)
CH – Church History Review
CSS – Christian Sahitya Samithy (Tiruvalla, India)
COWE – The Consultation on World Evangelization
CWME – Comission on World Mission and Evangelism
DEM – Dictionary of the Ecumenical Movement
DTR – Dicționar de Teologie Ortodoxă
Eds. – Edition (editor)
ER – Ecumenical Review
E&W – The East and the West: A Quarterly Review for the Study of Missions (quarterly journal published by the SPG), Westminster – London, U.K.
F&O – Faith and Order (mișcarea Credință și Constituție)
GB – Revista „Glasul Bisericii”, București
GOTR – The Greek Orthodox Theological Review
HFJ – Harvest Field, Indian Journal (a missionary journal).
IBMBOR – Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române
IBMR – International Bulletin of Missionary Research (Published quarterly by the Overseas Ministries Study Center)
IJOT – International Journal of Orthodox Theology
IMC – International Missionary Council (Consiliul Internațional Misionar)
IRM – International Review of Mission (the missiological quarterly of the WCC) Geneva
ISPCK – Indian Society for Promoting Christian Knowledge
JES – Journal of Ecumenical Studies
JMR – Jerusalem Meeting Report (8 volume)
JTSA – Journal of Theology for Southern Africa
LCWE – Lausanne Committee for World Evangelization
LWF – The Lutheran World Federation
L&W – Life and Work (mișcarea Viață și Acțiune)
MA – Revista „Mitropolia Ardealului”, Sibiu
MB – Revista „Mitropolia Banatului”, Timișoara
ME – Mission and Evangelism: An Ecumenical Affirmation (1982)
MMB – Revista „Mitropolia Moldovei și Bucovinei”, Iași
MO – Revista „Mitropolia Olteniei”, Craiova
MIR – Missiology: An International Review
MRL 12 – Missionary Research Library Archives: Section 12, The Burke Library Archives, New York.
MS – Mission Studies
NCCI – National Council of Churches in India
OBMR – Occasional Bulletin of Missionary Research
ORT – Revista „Ortodoxia”, București
PSB – Colecția Părinți și Scriitori Bisericești
RB – Revue Biblique
RT – Revista Teologică, Sibiu
SMT – Swedish Missiological Themes
S.O.P. – Service Orthodoxe de Presse, Paris – publicație
SPCK – Society for Promoting Christian Knowledge (a publishing house).
SPG – The Society for the Propagation of the Gospel in Foreign Parts (Anglican)
ST – Revista „Studii Teologice”, București
Studia t.ort. – Studia Universitatis „Babeș-Bolyai”, Theologia Orthodoxa, Cluj-Napoca
SVTQ – St. Vladimir's Theological Quarterly
TDNT – Theological Dictionary of the New Testament
TT – Theology Today
WCC – World Council of Churches
Preliminarii
Misiunea creștină ține de însăși ființa Bisericii; încă de la întemeierea comunității creștine până în timpul prezent, „misiunea a fost întotdeauna activitatea Bisericii”. Însă de-a lungul timpului misiunea creștină a fost înțeleasă în diferite forme, fie în termeni soteriologici, ca lucrare de mântuire a oamenilor de chinurile veșnice, fie în categorii eclesiale, ca expansiune a Bisericii în spații misionare noi, fie în termeni culturali, ca integrare a oamenilor din Răsărit și din Sud în lumea privilegiată a Apusului creștin, fie înțeleasă ca salvare a istoriei, proces prin care lumea va fi transformată în Împărăția lui Dumnezeu. Prin aceasta, legătura dintre hristologie, soteriologie, pnevmatologie și învățătura despre Sfânta Treime a fost înlăturată în mod treptat.
Noțiunea de misiune este utilizată pentru prima dată în înțelesul clasic, acela de a trimite oameni ai Bisericii, misionari, pentru a evangheliza, converti și încorpora în Biserica lui Hristos pe necreștini, în anul 1544 de către iezuiții Ignațiu de Loyola și Jacob Loyner. În teologia apuseană, conceptul de misiune (lat. mitto,-ere) a mai desemnat și relațiile personale din sânul Sfintei Treini, apoi, pentru o lungă perioadă de timp, a fost perceput ca extindere a religiei creștine în spații necreștine, cu scopul de a planta Biserici. Porunca Mântuitorului „Mergând învățați toate neamurile” (Mt. 28,19) a fost înțeleasă, în Apus, în sensul unei misiuni de cucerire, de dominare, uitându-se că misiunea creștină este în mod esențial slujire și mărturie a iubirii lui Dumnezeu, Care „L-a trimis în lume pe Fiul Său Cel Unul-Născut, pentru ca noi să viem printr’Însul” (I In. 4, 9). Favorizată de către marile descoperiri geografice, misiunea a devenit ușor o expediție misionară, în slujba căreia s-au organizat ordine religioase, congregații și societăți misionare, seminarii și instituții de misiologie, comisii pentru necreștini și disidenți, enciclici și predici de evanghelizare.
Lucrarea misionară presupunea, în Apus, noțiunea de spațiu misionar, de teritoriu, de extindere vizibilă a Bisericii la noi comunități de necredincioși, fapt pentru care termenul de „misiune” a fost asociat de către Bisericile Ortodoxe cu ideea de prozelitism și uniatism. O „misiune” catolică sau protestantă plantată pe un teritoriu ortodox a fost considerată nu numai o contradicție eclesiologică, dar și o sursă de tensiune socială și politică, întrucât vocația unei Biserici Ortodoxe locale este strâns legată de existența unei națiuni particulare sau a unui grup etnic. Pentru aceasta, teologia ortodoxă a folosit cu precauție și chiar suspiciune terminologia misionară care s-a impus în creștinismul occidental în secolele trecute.
Reînnoirea misionară din secolul al XIX-lea, îndeosebi în Apusul catolic, caracterizată prin înmulțirea societăților misionare pentru misiune externă, a făcut din acest secol unul al misiunii. Cu toate acestea, „misiunea” a fost percepută în continuare în sens colonialist. Abia secolul al XX-lea, considerat unul al regândirii misiunii, aduce o nouă abordare a misiunii.
O clarificare a noțiunilor misiologice tradiționale a devenit posibilă atunci când Consiliul Misionar Internațional a fost integrat în cadrul structurilor Consiliului Ecumenic al Bisericilor la New Delhi, în 1961, devenind cunoscut sub numele de „Comisia pentru Misiune și Evanghelizare”. La aceasta a contribuit și participarea activă a Bisericii Ortodoxe în cadrul acestui organism.
În prezent, terminologia misionară este definită în texte cu caracter ecumenic. Comitetul central al C.E.B., în sesiunea din iulie 1982, a aprobat și a recomandat Bisericilor membre documentul „Misiune și Evanghelizare. O declarație ecumenică” (Mission and Evangelism. An Ecumenical Affirmation), document care rezumă marile convergențe ecumenice în teologia misionară. Bisericile Ortodoxe nu numai că au participat la redactarea acestui document, ci au fost și sunt preocupate de elaborarea unei teologii misionare, organizând în acest scop o serie de consultații pe teme misionare, începând cu anii ’70.
În 2013, un alt document misionar ecumenic „Împreună spre viață. Misiune și evanghelizare într-un context schimbător” (Together Towards Life: Mission and Evangelism in Changing Landscapes) a fost înaintat de Comisia pentru Misiune și Evanghelizare pentru a fi studiat în cadrul celei de a zecea Adunări Generale a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, desfășurată la Busan, Korea.
În contextul adoptării acestui nou document cu privire la misiune și evanghelizare, dar și în contextul desfășurării conferinței jubiliare din anul 2010 de la Edinburgh, care a marcat împlinirea a 100 de ani de la prima Conferință Misionară Mondială, astăzi se impune o reflexiune asupra modului în care misiunea a fost definită și înțeleasă în acest interval de timp.
Plecând de la aceste premise și având în minte realitatea exprimată de marele nostru teolog, pr. prof. Ion Bria, că „până acum nu există o Teologie clară și concisă care să exprime practica misionară concretă a Bisericii Ortodoxe” putem concluziona împreună cu el că „o asemenea reflexiune și prezentare sistematică este cu atât mai necesară astăzi”.
Obiectul cercetării
În acest demers se înscrie și lucrarea de față „Dezvoltarea teologiei misionare prin conferințele misionare internaționale și consultațiile misionare inter – ortodoxe” elaborată sub atenta îndrumare a Pr. Prof. Univ. Dr. Valer Bel, care mi-a oferit încrederea și tot sprijinul necesar întocmirii și finalizării ei.
Lucrarea nu se dorește a fi o abordare exhaustivă a subiectului tratat, în sensul sistematizării unei teologii misionare (lucru, de altfel, imposibil), ci mai degrabă o analiză asupra modului în care a fost definită și a evoluat misiunea creștină în context ecumenic, în general, dar mai ales în cadrul teologiei ortodoxe, în mod special. În acest sens se impune necesitatea abordării temelor misionare dezbătute, pe de o parte, în context ecumenic, în cadrul Conferințelor Misionare Internaționale, iar pe de altă parte, în contextul teologiei ortodoxe, în cadrul Consultațiilor Misionare Inter-Ortodoxe.
Prin urmare studiul de față urmărește, cu alte cuvinte, evoluția gândirii misionare din perspectiva Consiliului Mondial al Bisericilor și a Bisericii Ortodoxe, pe parcursul întregului secol al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea, cu strictă referire la conferințele misionare mondiale și la consultațiile misionare inter-ortodoxe.
Tema cercetării în literatura de specialitate
Deși literatura misionară este vastă, totuși nu avem o lucrare de sinteză, care să prezinte evoluția gândirii misionare într-o dublă abordare, ecumenică și ortodoxă, pe fondul teologiei elaborate în cadrul conferințelor și consultațiilor misionare, începând cu secolul trecut, mai precis, cu prima Conferință Misionară Mondială de la Edinburgh 1910 și până azi. Fără vreo referință la documentele și rapoartele elaborate în cadrul acestor întruniri, țin să menționez căteva lucrări de specialitate care tratează tangențial subiectul propus: David Bosch, Transforming Mission. Paradigm Shifts in Theology of Mission (1997); Gheorghe Petraru, Teologie Fundamentală și Misionară. Ecumenism (2006), cu referiri succinte la conferințele misionare mondiale, și Georges Tsetsis, Orthodox Thought. Reports of Orthodox Consultations organized by the World Council of Churches, 1975-1982 (1983); Ion Bria, Martyria/Mission. The Witness of the Orthodox Churches Today (1980) și Curs de Teologie și practică misionară ortodoxă (1982); Ion Bria (ed.), Go Forth in Peace (1986) cu strictă referire la consultațiile misionare inter-ortodoxe. La acestea se adaugă o serie de articole, unele fiind reflecții asupra anumitor aspecte ale misiunii, altele preferând o abordare din perspectiva istorică a misiunii în contextul mișcării ecumenice, în special în mediul occidental. Amintim: Ion Bria, Confessing Christ today. An Orthodox Consultation (1975); Christoph Benn, The Theology of Mission and the Integration of the International Missionary Council and the World Council of Churches (1987); George Lemopoulos, The San Antonio conference: some orthodox reflections (1990); Wolfgang Günther, The History and Significance of World Mission Conferences in the 20th Century (2003); Vasile Mihoc, Report on the Conference on World Mission and Evangelism, Athens (2005) etc..
În spațiul cercetării misionare românești, lipsește o analiză detaliată a tematicii abordate în cadrul conferințelor și consultațiilor misionare. Amintim câteva studii, care prezintă tematica discutată în cadrul acestor întruniri sau oferă date istorice referitoare la acestea, unele dintre ele fără a puncta și implicațiile misionare: Ion Bria, Conferința misionară mondială Mântuirea azi (1974); Vasile Cezar, Consultația ortodoxă asupra misiunii, Zika – Yugoslavia, 1980, (1980); Nifon Ploieșteanul, A patra Conferință mondială a Comisiei pentru Misiune și Evanghelizare a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, San-Antonio, Texas (S.U.A.), 22 mai-1 iunie 1989 (1989); Anastasios Yannoulatos, Misiune la modul lui Hristos: “ Facă-se voia Ta !” (1991); Dumitru Popescu, Consultația Ortodoxă de la Mănăstirea Cernica (4-8 iunie 1974); Valer Bel, Missio Dei (2006) etc..
Toate aceste lucrări și studii fie fac o prezentare succintă a conferințelor, respectiv a consultațiilor misionare, fie le tratează unilateral, fiind insuficiente pentru a acoperi abordarea pe care o presupune un astfel de subiect.
Argumentul și obiectivele tezei
Argumentul lucrării derivă pe de o parte, din necesitatea unei reflexiuni teologice asupra evoluției gândirii misionare, în contextul adoptării unui nou text, care rezumă marile convergențele ecumenice în teologia misionară. Pe de altă parte, întrucât misiunea este reflecția vieții religioase într-o Biserică, aceasta constituie un motiv în plus pentru a ne interoga despre specificul misiunii și al misiologiei ortodoxe în contextul realităților secolului trecut și a celui prezent.
În cadrul reflecției teologice asupra evoluției gândirii misionare îmi propun o analiză teologico-speculativă a temelor dezbătute în cadrul conferințelor și consultațiilor misionare, prin care să ating următoarele obiective:
Prezentarea contextului istoric, teologic, socio-politic sau economic, unde este cazul, în care s-au desfășurat conferințele misionare mondiale și consultațiile misionare inter-ortodoxe
Sintetizarea teologiei elaborate în cadrul fiecărei întâlniri misionare
Identificarea impulsului misionar rezultat în urma dezbaterilor, sau mai bine zis, măsura în care ele și-au adus contribuția la dinamizarea misiunii creștine contemporane
Precizarea convergențelor și divergențelor între percepția ecumenică a misiunii creștine și cea ortodoxă, văzută ca o prelungire a impulsului misionar.
Metodologia și structura lucrării
Lucrarea încearcă o sintetizare a teologiei elaborate în perspectivă misionară, atât în cadrul Conferințelor Misionare Mondiale (Edinburgh-1910, Ierusalim-1928, Tambaram-1938, Witby-1947, Willingen-1952, Achimota-1957/1958, Mexico-City-1963, Bangkok-1972/1973, Melbourne-1980, San Antonio-1989, Salvador de Bahia-1996 și Atena-2005), cât și în cadrul Consultațiilor Misionare Inter-Ortodoxe (Cernica-1974, Ecimiadzin-1975, Praga-1977, Paris-1978, Amba Bishoy Monastery-1979, Mănăstirea Zica-1980).
În scopul realizării unei priviri de ansamblu asupra fiecărei conferințe și consultații misionare am recurs la următorul șablon:
Context
Teologia elaborată
Impulsul misionar
Convergențe și divergențe.
Folosirea acestui șablon repetativ este impusă de dorința de a aborda fiecare conferință, respectiv consultație, în parte, tocmai pentru a sublinia aportul fiecăreia dintre ele la dinamizarea misiunii creștine.
În demersul nostru, pentru atingerea obiectivelor propuse, ne vom folosi de metoda istorică, întrucât vom recurge la o abordare cronologică a Conferințelor Misionare Mondiale în primele două capitole și a Consultațiilor Misionare Inter-Ortodoxe în capitolul al treilea. Alte metode utilizate sunt: cea teologico-speculativă, pentru a sublinia aportul întâlnirilor la aprofundarea, respectiv la elaborarea teologiei misionare, metoda practică, în vederea evidențierii impulsului misionar și metoda comparativă, necesară punctării divergențelor și convergențelor dintre cele două percepții, ecumenică și ortodoxă, privind misiunea creștină.
Lucrarea de față este structurată în trei părți, precedate de o introducere și urmate de o concluzie finală. În prima parte, „Mișcarea misionară de la Edinburgh (1910) la New Delhi (1961)”, sunt prezentate conferințele care s-au desfășurat sub egida Consiliului Misionar Internațional de la înfințarea sa și până la integrarea sa în Consiliul Mondial al Bisericilor, în 1961 la New Delhi. Particularitatea acestor conferințe de la Edinburgh (1910), Ierusalim (1928), Tambaram (1938), Withby (1947), Willingen (1952) și Achimota-Accra (1957-1958), constă în faptul că ele s-au desfășurat exclusiv în sânul lumii protestante, fără participare ortodoxă sau romano-catolică. O semnificație aparte are Conferința de la Edinburgh 1910, care reprezintă „locul de naștere al mișcării ecumenice moderne”, dar și momentul definitoriu al mișcării misionare moderne. În această perioadă, reflecția asupra misiunii a fost în mod special centrată pe biserică, prin sublinierea rolului Bisericii în activitatea misionară.
În cea de a doua parte, „Aprofundarea teologiei misionare sau de la o teologie a „misiunilor” înspre o teologie misionară (Mexico-City 1963 – Atena 2005)”, sunt expuse conferințele desfășurate în cadrul Comisiei pentru Misiune și Evanghelizare: Mexico-City (1963), Bangkok (1972-1973), Melbourne (1980), San-Antonio (1989), Salvador de Bahia (1996) și Atena (2005). Odată cu includerea Consiliului Misionar Internațional în structurile C.E.B. și transformarea lui în Comisia pentru Misiune și Evanghelizare, la discuțiile ecumenice privind misiunea creștină au luat parte și Bisericile Ortodoxe, ca membre depline în cadrul C.E.B, cât și delegații romano-catolici, ca observatori.
În cea de a treia parte, „Consultațiile Misionare Inter-Ortodoxe și aportul lor la elaborarea teologiei misionare”, sunt tratate consultațiile misionare inter-ortodoxe, desfășurate sub conducerea „Departamentului de Studii și Relații cu Bisericile Ortodoxe” al Consiliului Mondial al Bisericilor, creat în 1969. Aceste consultații oferă cadrul pentru punctarea principiilor misionare ortodoxe. De aceea, secțiunea finală a acestei părți, „Reflectarea tematicii abordate în teologia misionară ortodoxă”, se dorește o examinare a principalelor teme abordate în cadrul întâlnirilor misionare, așa cum apar ele în operele unor mari misiologi: arhiepiscopul Anastasios Yannoulatos, pr. prof. Ion Bria și pr. prof. univ. dr. Valer Bel.
Limitele cercetării sunt date de: 1) imposibilitatea evaluării conferințelor în integralitatea lor, ci doar analiza teologică a rapoartelor finale cu scurte referiri la discuțiile plenare; 2) prezentarea sintetică a teologiei elaborate, prin punctarea aspectelor teologice fundamentale în perspectiva misiunii Bisericii, datorată în mare măsura vastității materialului bibliografic; 3) analiza sumară a misiunilor ortodoxe până în secolul al XX-lea, întrucât aceasta nu face obiectul studiului de față; 4) aprofundarea doar a lucrărilor reprezentative ale celor mai de seamă misiologi ortodocși, întrucât volumul mare de lucrări și articole publicate este aproape imposibil de parcurs într-o perioadă de timp precum cea rezervată lucrării de față.
Introducere
În Apus, Biserica Ortodoxă a fost receptată adesea ca o Biserică non-misionară, care își concentrează activitatea exclusiv pe viața spirituală și liturgică, fără a avea vreun interes în convertirea personală, atât în interiorul limitelor sale canonice, cât și dincolo de acestea. Astfel, în Occident s-a răspândit o concepție, cum că, din punct de vedere istoric, Biserica Ortodoxă a fost indiferentă la misiune, că ea a fost preocupată cu dispute teologice și o viață liturgică introvertită, și că, prin monahism, ea a cultivat o spiritualitate statică, indiferentă la evenimentele lumii și istoriei. Un studiu mai amplu al acestei probleme, cu referire specială la Biserica Bizanțului și Biserica Rusiei, arată exact contrariul, subliniind importanța Bisericii Ortodoxe și contribuția ei la răspândirea creștinismului. Biserica Bizanțului și Biserica Rusiei, urmând tradiția misionară a primelor trei secole, au continuat să fie interesate în răspândirea Evangheliei, atât în interiorul cât și în exteriorul granițelor Imperiului bizantin, respectiv rus. Într-adevăr, celelelte Biserici Ortodoxe s-au confruntat cu problema supraviețuirii față de opresiunea dominației islamico-turce, începând de la mijlocul secolului al XV-lea și până la mijlocul secolului al XIX-lea, fapt pentru care era imposibil să se vorbească despre vreo activitate misionară, în această perioadă, mănăstirile constituind centre de încurajare spirituală.
Acestor acuze la adresa Bisericii Ortodoxe, venite din partea mediul occidental, nu se poate răspunde decât cu realitatea eclesială ortodoxă. Realitatea Bisericii în istoria oamenilor prin actualizarea ei dinamică ca dar al lui Dumnezeu, Care este prezent în comunitatea celor ce Îl iubesc, constituie aspectul misionar al creștinismului. Dacă misiunea creștină pentru Occident este, mai ales, un titlu de glorie personală și evocă ideea de spațiu, teritoriu, geografie și context, deci extensiunea vizibilă a Bisericii prin stabilirea de noi comunități în țări de „necredincioși”, pentru Ortodoxie misiunea se identifică cu tradiția și continuitatea Bisericii în timp, cu transmiterea credinței de la o perioadă la alta și de la o generație la alta. Obiectivul misiunii ortodoxe a fost întotdeauna de a păstra poporul în credință într-o comunitate istorică permanentă, și nu de a cuceri noi frontiere geografice. Misiunea creștină nu caută să „cucerească” lumea, în sensul de extindere și proiectare a unei comunități creștine, care să controleze totul, scopul ei este să slujească lumea cu iubire și smerenie, să îi ofere mântuirea.
În perspectiva Bisericii Romano-Catolice, sensul misiunii, inspirat de textul lucanian „Silește-i să intre” (Luca 14,23), a constat în extinderea suveranității Romei în toată lumea, prin forțarea oamenilor de a se converti la Biserică sau chiar prin războaie. Datoria misionarismului a revenit regilor Spaniei și Portugaliei, iar apoi, aceasta a fost asumată de papalitate, prin crearea congregației „De Propaganda Fidei”. Astfel, până la Conciliul II Vatican, misiunea în perspectiva Bisericii Romano-Catolice a fost percepută în registrul exclusivismului, al rupturii și anatematizării celor ce nu erau subiecți ai suveranului pontif. Astăzi, misiunea romano-catolică se manifestă într-o „manieră radical nouă în raport cu modelul tradițional” prin deschiderea oferită de spiritul ecumenist al secolului al XX-lea.
În perspectiva Bisericilor Reformei, se poate vorbi de unele ambiguități inițiale ale misiunii protestante, date pe de o parte de concepția despre suveranitatea lui Dumnezeu, care anulează orice efort uman și, pe de altă parte, de cea despre caracterul invizibil al Bisericii sau caracterul individualist al mântuirii. Acest lucru e întărit de către Gustav Warneck, părintele misiologiei ca disciplină teologică, care arată că reformatorii nu numai că au suprimat activitatea misionară, dar nici nu au înțeles însăși „ideea de misiune”. Această neangajare misionară se mai datorează, pe de o parte, și suprimării ordinelor monahale în sânul protestantismului, iar pe de altă parte, ea se explică și prin așteptarea iminentă a Parusiei. Ceea ce dă impuls misiunilor protestante sunt comunitățile puritane (sec. XVII) și comunitățile pietiste ale lui Nikolaus von Zinzendorf (sec. XVIII).
Secolul al XIX- lea este martorul dezvoltării unei culturi cosmopolitane, creată de invenția mașinilor și a produselor sale și de dezvoltarea peste hotare a marilor puteri, precum Marea Britanie, Franța, Rusia, Germania, Belgia, Spania și Portugalia. Toate acestea au condus la începutul unei culturi mondiale bazată pe civilizația Europei, dar și la accentuarea raționalismului, care a generat un scepticism, ce se opune creștinismului, dar nu îl distruge. Bernard Towers afirma că: „știința în sensul ei modern a prins rădăcini în Evul Mediu târziu, când doctrina întrupării era o parte a vieții zilnice a europenilor”.
Pe lângă acestea, secolul al XIX- lea aduce cu sine diferite tendințe de separare între Biserică și stat, lucru cauzat de exodul populației rurale către centre industriale mari. Tot în acest secol expansiunea colonială generează spre o conștientizare a apartenenței naționale (sentimentul național). Revoluția tehnică și industrială de la începutul secolului al XX-lea a avut ca rezultat o comunicare mai ușoară, datorită unui serviciu poștal și telegrafic regulat. Apoi, odată cu dezvoltarea căilor ferate, transportul a devenit mai ușor, misionarii putându-și desfășura activitatea în condiții mult mai bune, dezvoltarea economică făcând și ea la rândul ei ca suportul financiar pentru activitățile misionare să crească. Toate aceste schimbări vor da naștere unui proces de evanghelizare al lumii întregi, proces la baza căruia stau Conferințele misionare ale secolului al XX- lea.
Conferințele misionare au luat naștere din nevoia practică de a discuta dacă nu cumva diferendele dintre Bisericile istorice nu au adus deservicii predicării Evangheliei lui Hristos printre necreștini. Începând cu anul 1854 au avut loc astfel de conferințe misionare supra-confesionale în Anglia, SUA și Asia. Au fost întemeiate Asociații permanente cu scop consultativ: Conferința misionară continentală (din 1866), Biroul misiunilor evanghelice germane (din 1885) și Conferința misiunilor externe nord-americane (din 1893).
Încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, protestanții au fost cei care s-au implicat profund în misiune. Plecând de la sloganul lui John R. Mott, „evanghelizarea lumii în această generație”, privit ca obligație universală și permanantă, protestanții au dorit o coordonare a activității lor misionare. Primul pas făcut de ei a fost acela de a recruta tineri studenți de la diferite universități din Europa, America și Canada. În 1900, sub conducerea lui John Mott, 1400 de studenți de la 200 de colegii provenind din mai multe părți ale lumii, s-au întâlnit în Londra la Conferința Internațională a Studenților Misionari Voluntari, unde s-a recunoscut că creștinismul pretinde a fi religia absolută, revelația finală a lui Dumnezeu Tatăl către lume. Astfel o generație tânără de studenți misionari, bărbați și femei, și-au formulat propriul lor program de evanghelizare a lumii. Această conferință a devenit probabil „factorul decisiv care a condus spre Conferința de la Edinburgh din 1910”.
Conferința de la Edinburgh din 1910 a fost, de altfel, prima întâlnire oficială a delegaților. Datorită declarațiilor programatice pentru „mărturie” și „unitate”, această conferință este socotită, mai ales în mediul ecumenic anglo-german, drept actul de naștere al mișcării ecumenice moderne. Conferința de la Edinburgh din 1910 mai este considerată și momentul definitoriu al mișcării misionare moderne. Ideea unei conferințe mondiale, care să articuleze pașii care trebuie urmați în ceea ce privește misiunea creștină la nivel mondial este fără îndoială unica prerogativă a conferinței misionare mondiale desfășurată la Edinburgh în 1910. Încă de la începutul secolului al XIX-lea William Carey, inițiatorul misiunilor baptiste în India, a propus o conferință misionară mondială interconfesională care să se desfășoare la Cape Town în 1810. În cea de a doua parte a secolului al XIX-lea, această propunere și-a găsit expresia în convocarea conferințelor de la New-York și Londra în 1854, Liverpool în 1860, Londra în 1878 și 1888 și Ney-York în 1900, conferința de la Edinburgh din 1910 situându-se pe aceeași linie.
Prin activitatea comitetului permanent, creat la Edinburgh, care va deveni Consiliul Misionar Internațional în 1921, idea unei misiuni creștine la nivel mondial a prins contur, fiind dezbătută în cadrul altor conferințe misionare mondiale la Ierusalim în 1928, Madras (Tambaram) în 1938, Whitby în 1947, Willingen în 1952 și Accra în 1958. În 1961, Consiliul Misionar Internațional este integrat în Consiliul Mondial al Bisericilor (format în 1948), el însuși fiind privit ca un rezultat al conferinței de la Edinburgh. Sub auspiciile Consiliului Mondial al Bisericilor se vor desfășura o serie de alte conferințe misionare mondiale: la Mexico-City în 1963, Bangkok în 1972, Melbourne în 1980, San Antonio în 1989, Salvador de Bahia în 1996 și Atena în 2005.
I. Mișcarea misionară de la Edinburgh (1910) la
New Delhi (1961)
În secolul al XX-lea, misiunea creștină a devenit o prioritate ecumenică, fapt confirmat și de organizarea conferințelor misionare de la Madras și New York, ambele desfășurate în anul 1900. Impulsul misionar al acestor întâlniri a constat în conturarea a două convingeri privind misiunea: pe de o parte, Biserica, prin însăși natura sa de Trup al lui Hristos, este chemată să propovăduiască și să răspândească Evanghelia, iar pe de altă parte, cei ce sunt însărcinați cu această lucrare trebuie să acționeze împreună, sau măcar să nu acționeze unii împotriva altora. Încă de la început, aceste convingeri au implicat ideea de unitate și cooperare în misiune. Dezbaterile începute la Madras și New York au fost continuate în cadrul conferințelor misionare internaționale, care au avut ca temă principală noțiunea de misiune creștină.
Mișcarea misionară datează de la Conferința Misionară Mondială de la Edinburgh 1910, care este și punctul de plecare al mișcării ecumenice contemporane, și i-a naștere din dorința protestanților de a realiza o „unitate în părtășie” între ei pentru un mai mare succes în domeniul misiunii. Că mișcarea ecumenică contemporană își are originile sale în mișcarea misionară protestantă a secolului al XIX-lea este, în general, un lucru acceptat: „Căutarea contemporană pentru unitatea Bisericii a fost inițiată în cadrul efortului misionar. Misionarii au fost printre primii care au căutat căi și modele de mărturie în unitate, recunoscând că scandalul diviziunilor creștine și rivalitățile confesionale au împiedicat foarte mult impactul mesajului lor”. Acesta este și motivul pentru care se impun câteva considerații generale privitoare la originile mișcării ecumenice contemporane.
Ruth Rouse a făcut o extraordinară afirmație cu privire la originile ecumenismului modern, identificând doi factori care în 1890 „au schimbat cursul istoriei Bisericii și au făcut posibilă mișcarea ecumenică modernă”. Unul dintre acești factori a fost Mișcarea Creștină Studențească (The [anonimizat]), constituită în 1895 de către John R. Mott, iar celălalt factor a fost reprezentat de către Conferințele de la Grindelwald, o adunare mai cu seamă a liderilor Bisericii Engleze, organizată de către un preot metodist, Henry Lunn, între 1892-1895.
Mișcarea ecumenică apare în sânul protestantismului, protestanții fiind cei care au încercat realizarea unui front misionar comun pentru credibilitatea mesajului creștin, pentru receptarea Evangheliei de către necreștini, fapt pentru care se poate vorbi de o motivație misionară a mișcării ecumenice.
Ecumenismul se evidențiază prin faptul că scoate la iveală necesitatea urgentă a unei mărturii comune și a unei misiuni unitare a Bisericii, el aduce ca noutate „o schimbare înnoitoare în relațiile dintre diferitele Biserici creștine. Biserici care până nu de mult nu comunicau între ele, au intrat acum într-o stare de dialog activ pentru a se cunoaște mai profund, pentru a se înțelege și a colabora în probleme comune”. Cooperarea dintre creștini, la toate nivelurile și în toate domeniile, trebuie să fie caracteristica principală a relațiilor dintre ei, în vederea înnoirii viații bisericești.
Misiunea și unitatea sunt două fețe ale aceleiași realități, sau mai degrabă două modalități de a descrie aceeași manifestare a lui Dumnezeu, care dorește ca toți să fie una. Dar ar fi o falsă simplificare să se sugereze că, în întreaga mișcare ecumenică, Consiliul Misionar Internațional are în vedere misiunea și Consiliul Ecumenic al Bisericilor unitatea. Un moment de reflecție cu privire la istoria celor două consilii este suficient pentru a înlătura această idee. Începând încă de la Conferința din Edinburgh 1910, și continuând cu celelalte conferințe misionare desfășurate sub egida Consiliului Misionar Internațional, constituit oficial în 1921 la Lake Mohonk (New-York), putem observa preocuparea pentru unitate a acestui organism. O astfel de chemare la unitate a venit în cadrul conferințelor misionare organizate la Tambaram în 1938 și la Willingen în 1952. Iar pe de altă parte, Consiliul Ecumenic al Bisericilor încă de la început a fost profund preocupat de sarcina misionară. Pentru aceasta nu putem vorbi despre evoluția conceptului de „misiune”, decât în cadrele mișcării ecumenice.
În această primă parte, vom face o analiză a Conferințelor Misionare Mondiale desfășurate sub egida Consiliul Misionar Internațional, de la înfințarea sa și până la integrarea sa în Consiliul Ecumenic al Bisericilor, în 1961 la New Delhi.
Conferința Misionară Mondială de la Edinburgh 1910.
I.1. Edinburgh 1910 – Evanghelizarea lumii în această generație
I.1.1. Context
Conferința Internațională Misionară de la Edinburgh (1910) a fost descrisă
de istorici ca un eveniment „de cotitură în cooperarea ecumenică”, „una din cele mai mari repere în istoria Bisericii” și „leagăn al ecumenismului modern”, judecata ulterioară a istoriei confirmând acest fapt.
Adesea, Conferința de la Edinburgh a fost numită „prima” Conferință Misionară Mondială, însă ea a urmat altor conferințe: Liverpool 1860, Londra 1878 și 1888, New York 1900, toate acestea urmărind promovarea cooperării în rândul societăților misionare protestante. Ceea ce istoria își amintește ca și Conferința Misionară Mondială din 1910 a fost inițial planificată și intitulată formal „A treia Conferință Misionară Ecumenică”, urmând altor două conferințe misionare protestante, care s-au ținut la Londra în 1888 și New York în 1900.
În iunie 1908, nouăsprezece delegați s-au întâlnit la Oxford pentru a planifica o conferință misionară mondială, care a fost propusă pentru vara anului 1910, în Edinburgh. Delegații au fost reprezentanți ai Statelor Unite, Marii Britanii și ai continentului european. J. H. Oldham a fost ales secretar al adunării de la Oxford, și mai târziu în cursul reuniunii a fost numit, în calitate de membru cu normă întreagă, să conducă pregătirile pentru conferința de la Edinburgh. Însă nici unul dintre participanții de la Oxford nu au avut un rol așa de semnificativ în ceea ce privește pregătirile pentru Edinburgh ca Oldham, care a devenit secretar al Conferinței, și John R. Mott, care a devenit președintele acestei Conferințe.
Localizarea geografică a Conferinței a avut o oarecare semnificație, așa cum sublinia Timothy Yates, care a pus alegerea orașului scoțian Edinburgh ca locație, pe seama unor mari nume, precum Alexander Duff, primul profesor de misiune, sau chiar J. Oldham, secretarul acestei conferințe, ambii scoțieni.
Doi factori importanți, și anume, evoluția mijloacelor de transport – vaporul, care a revoluționat călătoriile internaționale – și dezvoltarea mijloacelor de comunicare umană – radioul – au făcut posibilă această adunare.
Contextul în care s-a desfășurat conferința de la Edinburgh în 1910 a fost unul marcat de colonialismul occidental, motiv pentru care misiunea a fost percepută metaforic în termeni preluați din domeniul militar. Acest lucru se reflectă în însăși utilizarea unor termeni, precum „armată”, „cucerire”, „resurse” etc. pentru a desemna misiunea, sau „soldați” pentru a-i desemna pe misionari.
I.1.1.1. Atmosfera teologică
Primul anunț publicat, referitor la scopul conferinței, a venit de la Mott în numărul din octombrie al revistei Societății pentru răspândirea Evangheliei în țări străine (SPG), din India, The East and the West (E&W). Mott a arătat că lucrările Conferinței vor fi structurate în opt comisii, fiecare dintre ele aflându-se sub conducerea unei autorități recunoscute în domeniul ei de activitate. Mott a indicat faptul că scopul fiecărei comisii a fost acela de a întocmi un studiu privind convingerile misionare din diferite zone ale lumii și de a rezuma rezultatele într-un raport care va fi trimis anticipat delegațiilor Conferinței.
Este clar din articolul lui Mott, precum și din alte surse, că această comisie de pregătire de la Oxford a decis ca scopul Conferinței de la Edinburgh să fie unul consultativ, mai degrabă decât unul demonstrativ. Din acest motiv, numărul delegaților la Conferință urma să fie limitat, încercându-se totuși o cât mai largă reprezentare a societăților misionare protestante, iar pentru realizarea acestui lucru, misionarii care își desfășurau activitatea în sânul popoarelor care fuseseră deja „botezate” au fost excluși de la participare. Acest lucru a făcut posibil ca anumite societăți continentale, care s-au opus misiunilor americane din Germania, cât și anglo-catolicii, care au fost iritați de munca misionară protestantă în regiunile Ortodoxe și Romano-Catolice, să participe la lucrările Conferinței.
În plus, toate chestiunile privitoare la diferențele ecleziastice și doctrinare urmau să fie excluse de la discuțiile conferinței, decizie care asigura participarea Bisericii anglicane, care nu a vrut ca și în cadrul Conferinței să fie discutate probleme doctrinare (cum ar fi natura tainelor) sau preocupări referitoare la propria conducere și disciplină a bisericilor. Prin urmare, strategia de planificare a avut ca scop evitarea oricărei probleme care ar putea diviza mișcarea misionară în mai multe denominațiuni. Episcopul filipinez, Charles H. Brent a remarcat că abordarea integrală de la Edinburgh a dovedit o reprezentare a „tuturor Bisericilor care erau pregătite să participe la consultări și care și-au exprimat deschiderea față de cele care nu erau reprezentate”.
Conferința de la Edinburgh (1910) nu a fost chiar o conferință a Bisericii, ci numai o conferință a societăților misionare. Aceasta nu a rezolvat problemele legate de activitatea misionară ca un întreg, ci doar unele probleme specifice ale strădaniei misionare printre popoarele necreștine, scopul său fiind acela de „a lua în considerare problemele misionare în raport cu lumea necreștină”. Conferința de la Edinburgh a fost una organizată pentru societățile misionare protestante care își desfășurau activitatea între popoarele necreștine. Majoritatea participanților au fost din Europa și America de Nord.
Cei aproximativ 1200 de delegați au venit, nu ca reprezentanți ai Bisericilor lor, ci în calitate de delegați speciali numiți de către societățile misionare. Delegații au fost într-o majoritate covârșitoare de sex masculin, deși femeile aduceau o contribuție importantă la mișcarea misionară. Majoritatea au fost britanici și americani, cei din Europa continentală reprezentând o minoritate mică. Și mai puțini au fost delegații „bisericilor tinere” din India, China și Japonia; nu au existat participanți din Africa sau America Latină, dar nici delegați ai Bisericii Romano-Catolice sau ai Bisericii Ortodoxe, fapt pentru care conferința de la Edinburgh nu poate fi numită „ecumenică”, în înțelesul actual al termenului.
Timp de zece zile, în perioada 14 – 23 iunie 1910, cei aproximativ 1200 de participanți s-au adunat la Edinburgh pentru a discuta implicațiile angajamentelor lor de misionari în lume. Tema conferinței a fost „Evanghelizarea lumii în această generație”, temă care în anii următori Conferinței va fi considerată o lozincă a misionarismului. Titlul conferinței a fost Conferința Misionară Mondială care ia în considerare problemele misionare în raport cu lumea necreștină. Scopul clar al conferinței era de a promova „cooperarea în înțelegerea comună a activității misionare, în scopul evanghelizării întregii lumi”, cu alte cuvinte „a gândi și a vorbi în așa fel încât să slujim pe Dumnezeu ca persoane care și-au luat angajamentul de a extinde Împărăția lui Dumnezeu”.
Conferința a atras atenția marilor lideri mondiali, o recunoaștere a ei venind și din partea autorităților civile. Regele George al V-lea al Regatului Unit a trimis un mesaj de felicitare, apreciind munca depusă de participanții la conferință. Un mesaj similar a fost trimis și de către fostul președinte american Theodore Roosevelt, care îndemna la o muncă în comun pentru binele tuturor, fără a se ține seamă de diferențele confesionale în această muncă. Reverendul R.F. Horton, într-una din cuvântările sale din plenul lucrărilor Conferinței afirma: „I-a fost dată acestei Conferințe, încă de la început, o viziune extraordinară asupra lumii”.
O trăsătură distinctivă a Conferinței de la Edinburgh 1910 constă în faptul că aceasta a fost concepută ca o conferință de lucru, de reflecție și planificare. Dorința de a realiza o strategie și o mai bună coordonare în ceea ce privește angajamentul misiunii creștine la nivel mondial a animat întreaga adunare. Participanții au fost delegați ai agențiilor misionare. Comitetul de organizare a avut în vedere „un efort comun pentru a supune planurile și metodele întregii activități misionare în scopul cercetării și coordonării experienței misionare din toate părțile lumii”.
O controversă iscată între J.H. Oldham și editorul jurnalului indian „Harvest Field”, Gulliford H., clarifică asupra așteptărilor pe care comitetul de pregătire le preconiza pentru Edinburgh. Atitudinea jurnalului indian poate fi descrisă ca fiind „una de simpatie” față de religiile necreștine și una „de sprijin” față de toate societățile misionare protestante.
În numărul din februarie 1909 al jurnalului, a fost exprimată îngrijorarea cu privire la metodele pe care comisiile pregătitoare le-au folosit pentru a obține informații referitoare la problemele din câmpul misiunii. În numărul din martie 1909, revista a criticat metodele de culegere a informațiilor din câmpul misiunii, constatând că membrii comisiilor sunt „împrăștiați de-a lungul a doua continente, Europa și America de Nord”, fiind necesare astfel mai multe întâlniri pentru organizarea materialelor. În iulie 1909, se cerea liderilor conferinței de la Edinburgh să specifice scopul și obiectivul acestei adunări, cu mențiunea: „Conferința Misionară Mondială nu este o conferință a misionarilor, nici a experților în munca misionară”. Oldham, vorbind despre scopul central al conferinței, a argumentat că rolul ei nu este acela de a demonstra Bisericilor cât de importantă este munca misionară, ci de a ajuta la „formularea unei politici misionare solide”.
Argumentele lui Oldham nu au reușit să-i convingă pe conducătorii jurnalului indian. În același număr în care apare corespondența lui Oldham, editorul a reafirmat convingerea sa, că rolul Conferinței ce va urma ar trebui să fie demonstrativ, mai degrabă decât consultativ, ironizând afirmația lui Oldham potrivit căreia, conferința va produce „volume standard”.
Oldham nu a fost mulțumit să lase ca aceste comentarii să treacă fără răspuns, fapt pentru care va argumenta că această Conferință de la Edinburgh „este prima încercare serioasă făcută de către Biserică ca întreg pentru a dezvolta o știință a misiunilor”. El a menționat că această conferință ar putea avea drept rezultat un efort permanent și continuu al misiunilor protestante, efort de a continua să își desfășoare activitatea pe o bază de cooperare. Într-o inversare completă a poziției sale anterioare, jurnalul a aprobat imediat argumentul lui Oldham. În notele sale editoriale, Gulliford a sugerat că ideea unei organizații protestante permanente de misiune ar putea produce ceva cu adevărat practic începând cu Conferința de la Edinburgh.
Această controversă reflectă într-un mod cât se poate de evident scopul final al conferinței de la Edinburgh, acela de a crea un comitet prin care mișcarea misionară ar putea desfășura activitatea pe care conferința doar a inițiat-o. În această ordine de idei, Edinburgh 1910 reprezintă un moment istoric de cotitură al implicării protestante în mișcarea ecumenică modernă. Având în vedere corespondența dintre Oldham și editorul revistei „Harvest Field”, putem înțelege mai bine că acest moment nu a fost unul întâmplător, ci o strategie atent planificată de către liderii Conferinței cu efect profund asupra istoriei Bisericii creștine în secolul al XX-lea.
I.1.2. Teologia elaborată
Începând cu 1908, timp de doi ani, întrebări elaborate au fost trimise de o Comisie Misionară către misionarii de pretutindeni și către alte persoane cu experiență în acest domeniu. Răspunsurile au fost studiate cu grijă și verificate de grupuri formate din persoane corespunzătoare și au fost precizate în rapoartele a opt Comisii. Cele 8 Comisii au produs rapoarte cu privire la următoarele subiecte:
1. Propovăduirea Evangheliei în întreaga lume necreștină
2. Biserica în câmpul misiunii
3. Educația în relație cu încreștinarea vieții naționale
4. Mesajul misionar în relație cu religiile necreștine
5. Pregătirea misionarilor
6. Centrul de bază al misiunii
7. Misiune și conducere
8. Cooperare și promovarea unității.
Titlul conferinței a fost Conferința Misionară Mondială care ia în considerare problemele misionare în raport cu lumea necreștină. Subiectele alese pentru discuții au vizat strict lucrarea misionară printre popoarele necreștine, discutarea problemelor urgente și imediate cu care se confruntă Biserica, fără a se acorda vreun fel de importanță problemelor doctrinare și eclesiologice.
I.1.2.1. Locul central al misiunii în viața Bisericii
Conferința Misionară Mondială de la Edinburgh 1910 a avut loc într-un moment în care entuziasmul misionar atinsese un punct înalt și obligația misionară din partea creștinilor era o axiomă evidentă ce trebuia să fie îndeplinită. Conferința a reprezentat un moment de recunoaștere a mișcării misionare, care deși se desfășura în cadrul Bisericii era considerată de multe ori periferică și excentrică. Arhiepiscopul de Canterbury, Randall Davidson, declara: „misiunea trebuie să ocupe un loc central în viața Bisericii”. Plasarea mișcării misionare în centrul credinței și activității Bisericii a dat însemnătate evenimentului. Mai mult, s-a introdus ideea că „misiunea” este misiunea Bisericii, aceasta devenind o temă majoră în evoluția secolului al XX-lea.
În dimineața zilei de 15 iunie, John Mott prezentând raportul final al Comisiei I a declarat: „Misionarismul este o proiecție peste granițe a Bisericii de acasă”. Cuvintele lui, „evanghelizarea lumii în această generație”, transformate în slogan, au fost privite ca o obligație universală și permanantă, care trebuia împlinită imediat, fiindcă în viziunea corifeilor ecumenismului era „ora decisivă pentru misiunea creștină”.
În lucrările conferinței s-au urmărit căteva puncte: în primul rând, extinderea evanghelizării și în lumea necreștină, în al doilea rând s-a urmărit să se contracareze influența revoluției științifice și tehnologice contemporane din vestul Chinei, Japoniei și alte țări; să se respingă dezvoltarea rapidă a islamismului în Africa, China, Turcia și alte zone; să se elimine animismul din China și Japonia; să se îmbunătățească condițiile morale și sociale ale popoarelor din afara spațiului creștin, iar în al treilea rând s-a încercat generarea unui spirit de cooperare între societățile misionare pentru o mai bună înțelegere a sarcinii comune, ajungându-se la concluzia că este necesar un Comitet internațional care să ia în considerare problemele mișcării misionare.
I.1.2.2. Evaluarea conferinței pe secțiuni
Situația în curs de schimbare din țările necreștine a fost văzută ca o oportunitate dată de Dumnezeu pentru ca Biserica să-și îndeplinească sarcina misionară, fiind momentul pentru „evanghelizarea întregii lumi necreștine”. Raportul comisiei I „Propovăduirea Evangheliei în întreaga lume necreștină” a atras atenția asupra scopului principal al propovăduirii creștine, acela „de a convinge inimile oamenilor de pretutindeni că Iisus Hristos este Mântuitorul lor” și că „persoana și învățătura Mântuitorului Iisus Hristos trebuie să stea la baza relațiilor sociale, politice și internaționale dintre popoarele creștine și cele necreștine”.
Dr. Randall Davidson, Arhiepiscop de Canterbury, a accentuat nevoia unei noi abordări a misionarismului, care ar plasa întreaga responsabilitate a activității misionare Bisericilor, mai degrabă decât societăților misionare, căci „Biserica lui Hristos din fiecare națiune sau trib ar putea fi instrumentul suprem pentru o evanghelizare completă”. Scopul societăților misionare era acela de a se asigura că misiunea este absorbită de Biserică, iar în acord cu aceasta misionarii să fie sub autoritatea Bisericii ca și liderii nativi.
În lucrările conferinței s-a subliniat că viața Bisericii ține de însăși natura, ființa Bisericii, motiv pentru care renașterea devotamentului misionar și a vieții spirituale au fost tot timpul în strânsă legătură. Activitatea misionară a Bisericii a fost comparată cu însăși circulația sângelui, care își pierde puterea vitală dacă nu curge până la extremități.
Problema misionară a Bisericii nu era de natură financiară, ci mai degrabă una care viza mijloacele pentru dezvoltarea și dinamizarea activității misionare. Așadar, s-a vorbit de două principii, două căi ale misiunii: fie concentrarea ei asupra creșterii și dezvoltării comunității creștine, prin extinderea activității sale, astfel încât activitatea desfășurată printre creștini să ducă misiunea în contact cu populația necreștină din acel loc, fie direcționarea eforturilor sale în jurul popoarelor necreștine, cu scopul de a evangheliza întreaga regiune, fără însă a se pierde din vedere pregătirea populației creștine. În acest sens evanghelizarea, traducerea Bibliei, educația, medicina, literatura, dar și activitatea femeilor au fost considerate drept metode de propovăduire a Evangheliei în întreaga lume, toate acestea trebuind dublate de rugăciune.
Concentrarea misiunii în marile orașe, prin angajarea misionarilor pe latura educațională, cu accent pe educație (desfășurarea de activități cu copiii în școlile duminicale și grădinițe), predicare și activitatea femeilor, a stat la baza unei bogate activități misionare, dublată de strădania pe scară largă a Societăților biblice. Aceasta a fost completată în mod eficient de multe forme de creștinism practic, cum ar fi centrele de plasament, asociațiile tinerilor creștini, spitale, cămine studențești, care laolaltă subliniază valoarea, importanța și însemnătatea creștinismului.
Toți delegații la conferință au subliniat necesitatea și urgența propovăduirii Evangheliei în întreaga lume necreștină, identificând dorința de educație ca factor major care a stat la baza acestui proces. Atenția s-a îndreptat asupra mai multor organisme, precum Mișcarea voluntară studențească, Federația mondială a studenților creștini, Mișcarea misionară a tinerilor, Mișcarea misionară a laicilor, societățile misionare ale femeilor sau diferite organizații ale tinerilor, punctându-se în special rolul pe care ele l-ar putea juca în realizarea obiectivelor „propagandei misionare”. Însă mai presus de orice stă forța dinamică, activă a Evangheliei lui Hristos, prezența lui Hristos Însuși în Biserică prin Duhul Sfânt.
În antiteză, au fost punctate și câteva obstacole în calea propovăduirii Evangheliei la toată lumea, dintre care amintim: sloganul „știința fără Dumnezeu”, preluarea învățământului laic occidental, preluarea sistemului educațional francez, în care Dumnezeu este exclus, însă mai presus de acestea, civilizația modernă a fost considerată cea mai mare amenințare la adresa credinței creștine.
O mare realizare a fost Atlasul statistic al misiunilor creștine format din patru compartimente: un ghid complet al Societăților misionare din lume, statistici fiabile cu privire la toate fazele mișcării misionare, un set complet de hărți ce arată distribuția forțelor misionare în întreaga lume și, în final, un index complet a posturilor misionare ocupate de misionari străini, la care se mai adaugă o descriere statistică a evoluției și a situației activității misionare a Bisericii Romano-Catolice și a Bisericii Ortodoxe Ruse, și deasemenea o hartă a lumii referitoare la distribuirea misiunilor romano-catolice și greco-catolice în lumea necreștină.
În raportul comisiei a II-a, „Biserica în câmpul misiunii” s-a subliniat că „întreaga lume este câmpul misiunii, fiecare Biserică este Biserică numai în câmpul misiunii”. Percepția care a animat conferința a fost că Evanghelia este vestea bună pentru toată lumea, dar lumea a fost înțeleasă ca fiind despărțită în țări creștine și necreștine.
Diferența subliniată de raport între Biserica din ‘câmpul misiunii’ și ‘Biserica locală’ constă în două aspecte. În primul rând, Biserica în câmpul misiunii este înconjurată de o comunitate necreștină, rolul comunității creștine fiind acela de a încreștina populația necreștină. În al doilea rând, Biserica în câmpul misiunii este „în strânsă legătură cu o comunitate creștină mai veche de la care a preluat pentru prima dată adevărul și căreia i se raportează printr-o relație părintească și care îi acordă ajutor, orientare și chiar control, în funcție de ceea ce se consideră a fi corespunzător pentru stadiul său prezent de dezvoltare”. Prin urmare, conform raportului, un mediu necreștin și o relație de tip filial față de o Biserică mai veche, Biserica mamă, sunt caracteristicile definitorii pentru Biserica din câmpul misiunii.
În cadrul comisiei a III-a „Educația în relație cu creștinarea vieții naționale”, educația a fost privită ca mijloc, fie direct, fie indirect, de a îndeplini porunca Mântuitorului de a face ucenici în toate neamurile și de a-i boteza (Mt. 28,19). Unul dintre participanți a arătat că principalul scop al educației nu este acela de a instrui, ci de a prezenta adevărul, „nu suntem însărcinați să predăm o filosofie care să fie dezbătută, ci să prezentăm adevărul, care trebuie acceptat”.
Funcțiile pe care educația le poate avea în activitatea misionară au fost rezumate în următoarele puncte: a) educația poate fi transmisă în primul rând în vederea evanghelizării, fiind privită ca o forță care aduce tinerii la creștinism; b) educația poate fi edificatoare, în măsura în care școala are ca obiect de dezvoltare o comunitate creștină, prin iluminarea și formarea membrilor săi; c) educația poate fi ferment, în măsura în care prin aceasta viața lumii este pătrunsă treptat de principiul adevărului; d) scopul educației misionare poate avea o dimensiune filantropică, de a promova bunăstarea generală a poporului.
Discutându-se în termenii unei „acomodări” cu obiceiurile nativilor sau „indigenizare”, s-a subliniat astfel, în mod indirect, importanța contextualizării în misiune sau a inculturării Evangheliei. Referindu-se la aceasta, Stephen Bevans afirmă că: „Încercarea de a înțelege credința creștină într-un anumit context … este un imperativ misionar”.
Comisia a IV-a s-a ocupat de „Mesajul creștin în relație cu religiile necreștine”. În acest sens, un chestionar cu 11 întrebări a fost distribuit misionarilor care își desfășurau activitatea printre necreștini, chestionar care a generat 187 de răspunsuri, care de altfel au atras atenția tuturor delegaților. Accentul nu a căzut pe religiile necreștine, ci pe „studierea problemelor legate de prezentarea creștinismului popoarelor necreștine”. S-a evidențiat necesitatea găsirii unor puncte comune, „puncte de contact” în religiile necreștine, prin care adepții altor religii să fie atrași înspre creștinism. Ceea ce pare surprinzător este accentul pus pe Sfânta Treime de W.H. Temple Gairdner, cu mult înainte ca scrierile lui Karl Barth să reafirme importanța Sfintei Treimi în teologie sau misiune.
Rapoartele comisiei a V-a care s-a ocupat de „Pregătirea misionarilor” au stat în strânsă legătură cu cele ale comisiei a III-a „Educația în relație cu creștinarea vieții naționale”, ambele scoțând în evidență importanța educației în cadrul activităților misionare. Discuțiile au fost marcate de un angajament puternic în ceea ce privește educația creștină, prin interesul în stabilirea unei metode pentru învățământ, preocuparea pentru abordarea educației teologice a misionarilor și preocuparea pentru pregătirea teologică a liderilor bisericilor indigene în limba autohtonă a băștinașilor. Cooperarea în educație, producerea și distribuirea unei literaturi misionare au fost coordonate majore ale acestor comisii.
În ceea ce privește „Pregătirea misionarilor” s-au expus metodele și principiile privind pregătirea lor teologică. Misionarii nu aveau o pregătire academică, motiv pentru care comisia a ajuns la concluzia că pregătirea lor trebuia îmbunătățită din punctul de vedere al studiului limbilor străine, al istoriei religiilor, al sociologiei și al principiilor generale ale activității misionare.
Comisia a VI-a care a abordat tematica privind „Centrul de bază al misiunii” a punctat necesitatea de a descoperi modalitățile de dezvoltare și utilizare a tuturor resurselor, spirituale și materiale, de care dispune Biserica.
Tema supusă dezbaterii în cadrul comisiei a VII-a, „Misiune și conducere”, a scos în evidență principiile care stau la baza cooperării dintre Biserică și Stat, subliniind că „evitarea răului și promovarea binelui este datoria statului, și prin aceasta el devine cooperant al misionarului”, fără ca misionarul să se implice în vreun fel în politică. Pornindu-se apoi de la diferențierea clară între împărăția acestei lumi și Împărăția lui Dumnezeu, s-a precizat că legea care stă la baza activității misionare, înfățișată în învățătura Mântuitorului Iisus Hristos, este slujirea aproapelui, negarea de sine, disponibilitatea de a te sacrifica, de a ierta, de a suferi, de a-ți da viața pentru semenul tău.
Comisia a VIII-a a avut în centrul discuțiilor subiectul referitor la „Cooperare și promovarea unității”, deși problema unității Bisericii fusese o preocupare permanentă pentru Bisericile separate. Membrii comisiei au evidențiat cu această ocazie impactul negativ al separării Bisericilor în perspectiva misiunii lor, arătând că obstacolele în calea cooperării și unității în misiune „se bazează pe diferențe doctrinare și de organizare eclesială”.
Unul dintre participanți, episcopul Brent a accentuat nevoia urgentă a găsirii unei noi viziuni de a realiza o unitate perfectă a întregii creștinătăți. În acest sens, pentru a sublinia și mai mult importanța cooperării și promovării unității în cadrul activităților misionare, membrii acestei comisii au conchis că „fără o colaborare a societăților misionare angajate în propovăduirea Evangheliei la popoarele necreștine și fără recunoașterea unui efort de cooperare ca stare normală a activității misionare, furnizarea de misionari și mijloace ar fi inutilă”.
O altă problemă acută luată în discuție a fost aceea a „delimitării teritoriului”, iar soluția recomandată a fost „evitarea suprapunerii și a interferenței cu munca altora, cerută de spiritul filantropiei creștine, care ar trebui să se manifeste în cel mai înalt grad în activitatea misiunilor creștine”.
Raportul a mai arătat că „în timp de foamete, inundații, cutremur și foc, creștinii nu discută dacă ar trebui să coopereze, ci pur și simplu fac acest lucru ca fiind o chestiune de morală. Prin organizarea de colectare de fonduri pentru ajutorare, nenumărate vieți au fost salvate de la suferință și moarte”.
La finalul discuțiilor cei prezenți, în unanimitate, au recomandat înființarea unui Comitet permanent care să continue activitatea conferinței. Mott, ales președintele al Comitetului permanent, a susținut cooperarea între societățile misionare pentru ca aceasta să poată „ajuta misionarii care își desfășurau activitatea în străinătate”.
I.1.3. Impulsul misionar
John R Mott referindu-se la conferința de la Edinburgh (1910) o considera „cea mai notabilă adunare ținută vreodată în scopul extinderii creștinismului la nivel mondial, nu numai în analele misionare, ci în toate analele creștine”. Astfel, conferința a avut o importanță majoră atât pentru activitatea misionară, cât și pentru mișcarea ecumenică. Ea s-a dovedit a fi „un eveniment epocal al zilelor sale, oferind o primă întrezărire a Bisericii ca o comunitate misionară globală autentică cu rădăcini adânci și o viață impresionantă pe fiecare continent”. David Bosch, referindu-se la întâlnirea de la Edinburgh, o cataloga drept „o conferință ecumenică care nu a avut nici o dificultate în a elogia atât mântuirea realizată în Hristos cât și progresul științei profane”.
Una din cele mai importante contribuții ale raportului conferinței la Mișcarea Ecumenică ca un întreg, a fost referirea la strânsa relație dintre unitatea în misiune și unitatea Bisericii, însă nu s-a avut în vedere sintetizarea unei teologii misionare, ci au fost căutate strategii utile în activitatea misionară de „evanghelizare a lumii în această generație”, întrucât se considera că separațiile creștine ruinează credibilitatea Evangheliei. Cu toate acestea, principiul, metoda și scopul activității misionare au fost abordate dintr-o perspectivă hristologică, „scopul, de a comunica viața pe care o trăim în Hristos întregii lumi, principiul, unul ce are în vedere posibilitatea mântuirii întregii lumi, metoda, una a iubirii”.
La Edinburgh o preocupare majoră a constituit-o absența entuziasmului misionar în Bisericile din Occident, iar problema teologică a relației dintre Biserică și misiune a fost abia atinsă. Accentul nu a fost pus pe relația dintre Biserică și misiune, ci pe relația dintre misionari și lucrătorii „indigeni”, lucru ce se reflectă în însuși titlul conferinței „Conferința Misionară Mondială care ia în considerare problemele misionare în raport cu lumea necreștină”. Preocuparea majoră a vizat strategia pentru lucrarea misionară printre necreștini și accentul a fost pus pe cooperarea în misiune. O strategie misionară viabilă care să ducă la diminuarea climatului păgân implica „crearea unei literaturi creștine, a presei creștine; numirea laicilor creștini în Parlament, în instanțele de judecată, în școlile de stat; exemplificarea dragostei lui Dumnezeu prin misiunile medicale și alte acte de caritate creștină”.
Deși cu o mare importanță ecumenică, conferința de la Edinburgh nu și-a adus contribuția în sfera teologiei misionare; sarcina de a regândi implicația teologică a misiunii nefiind preocuparea acestei conferințe, deși s-au făcut scurte trimiteri la doctrina trinitară. Având în vedere scopul precis al conferinței, acela de a discuta problemele majore și urgente cu care se confruntă Biserica în activitatea sa misionară în rândul popoarelor necreștine și remarcând lipsa oricărei referiri la problemele eclesiologice și doctrinare, putem afirma că, în ceea ce privește teologia misionară, această conferință nu și-a adus nici un aport, întrucât înțelegerea teologică a misiunii și natura misionară a Bisericii nu au constituit teme de interes. Conferința reprezintă totuși prima încercare de a dezvolta o știință a misiunilor, lucru realizat în țara noastră în 1929 prin apariția Cursului de Îndrumări Misionare al pr. prof. Vasile Ispir.
Edinburgh ne oferă un important punct de referință, întrucât multe din problemele discutate atunci rămân și astăzi pertinente, chiar și în contextul unei lumi în continuă schimbare. Este suficient să ne gândim la cel puțin două „acțiuni comune” abordate în cadrul conferinței, necesare cooperării în misiune și promovării unității, și anume traducerea și publicarea Bibliei, pe de o parte, și cooperarea în filantropie, pe de altă parte. Necesitatea tipăririi și distribuirii Sfintei Scripturi a fost enunțată încă din 1910 în următorii termeni: „nu există nici o sferă a muncii misionare în care prețuirea cooperării a fost testată și apreciată mai mult decât în traducerea, publicarea și propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, și nu în ultimul rând printre roadele acestei munci trebuie socotite și prieteniile care s-au format între oamenii divizați din punct de vedere ecclesial și cei de naționalități distincte, dar chemați toți în jurul aceluiași comitet de traducere”. Aceasta s-a și dovedit a fi una din cele mai fructuoase acțiuni misionare, care a avut la bază cooperarea dintre Bisericile Ortodoxe și Societățile Misionare.
Cealaltă „acțiune comună”, cooperarea în activitatea filantropică, s-a impus ca o obligație misionară, care va aduce Bisericile mai aproape unele de altele, cu atât mai mult cu cât raportul sublinia că „în timp de foamete, inundații, cutremur și foc, creștinii nu discută dacă ar trebui să coopereze, ci pur și simplu fac acest lucru ca fiind o chestiune de morală. Prin organizarea de colecte pentru ajutorare, nenumărate vieți au fost salvate de la suferință și moarte”. Teologia Ortodoxă a subliniat în mod repetat, în ultimele decenii că diaconia sau slujba de ajutorare a ființelor umane este parte integrantă din misiunea Bisericii în lumea de astăzi și, prin urmare, cooperarea în diaconie este cooperare în misiune.
În concluzie, putem spune că deși, Conferința Misionară Mondială desfășurată la Edinburgh în 1910 nu a avut un impact direct asupra misiunii ortodoxe, ea a deschis un amplu proces de reflecție cu privire la misiunea în lume astăzi, care a implicat deasemenea și o contribuție specific ortodoxă. Deja Scrisoarea Enciclică a Patriarhiei Ecumenice din ianuarie 1920, care constituie o Magna Charta pentru implicarea ortodoxă în Mișcarea Ecumenică, a sugerat puternic „o asistență reciprocă din toată inima pentru Biserici în străduința lor pentru propășire religioasă, caritate etc”.
I.1.3.1. Semnificația misionară și ecumenică a Comitetului permanent
Edinburgh 1910 s-a dovedit a fi o conferință mai degrabă deliberativă, decât demonstrativă. Singura decizie a fost aceea de a recomanda formarea unui Comitet permanent „ca mijloc de coordonare a activității misionare … în scopul evanghelizării lumii”, aceasta având un impact de durată asupra mișcării ecumenice.
Încă din 1910, episcopul Charles H. Brent, unul dintre participanții la conferința, considera această decizie, drept „cel mai mare eveniment din istoria creștină modernă”. Kenneth Scott Latourette numește această decizie „spectaculoasă”, descriindu-o ca „precedentul de seamă în organizarea mișcării ecumenice”.
Trebuie, totuși, să remarcăm căteva aspecte pozitive ale acestei întruniri în perspectivă misionară: a) constituirea unui comitet permanent, care ulterior va da naștere Consiliului Misionar Internațional (1921). Acest organism va iniția o lungă serie de conferințe misionare mondiale, care de altfel, fac obiectul cercetării noastre. Acest comitet continuator de la Edinburgh își va inaugura propria revistă „International Review of Mission” (inițial „International Review of Missions”) în anul 1912 și b) elaborarea „Atlasului statistic al misiunii creștine”, care a oferit o analiză empirică cuprinzătoare a demersului misionar creștin, motiv pentru care Mott a descris conferința ca „prima încercare de studiu sistematic referitor la problemele misionare ale lumii”.
Concluzionând, putem subscrie afirmației lui Andrew Walls: „Conferința de la Edinburgh 1910 a fost un punct de reper în istoria misiunii, punctul de plecare al teologiei misionare moderne, punctul culminant al mișcării misionare occidentale moderne și punctul ei de declin, rampa de lansare a mișcării ecumenice”.
I.1.4. Divergențe și convergențe
I.1.4.1. Unitatea în misiune
Lipsa Bisericilor Ortodoxe de la Edinburg (1910) se datorează, în mare măsură, faptului că la începutul secolului al XX-lea nu existau organizații misionare ortodoxe care să-și desfășoare activitatea.
Deși ortodocșii nu au participat la această conferință, arhiepiscopul (acum Sfântul) Nicolai Katsatkin al Misiunii Eclesiale Ruse în Tokyo a adresat o scrisoare acestei conferințe: „Eu sunt în relații amicale, ba mai mult decât atât, în relații fraternale cu toți misionarii aparținători altor sectoare cunoscute mie, și la fel sunt creștinii noștri cu creștinii lor. Deci vom fi așa întotdeauna pentru că știm că prima îndatorire a noastră a creștinilor este de a cultiva dragostea creștină la toată lumea și, în special, la frații noștri în Hristos. Dar, totuși, nu există nici o unitate completă și reală între noi; mai mult decât atât, suntem departe de o astfel de unitate, pentru că noi suntem divizați în doctrina creștină” .
Subliniind strânsa legătură dintre unitatea Bisericii și unitatea în misiune, arhiepiscopul rus nu a făcut altceva decât să exprime poziția clară a Ortodoxiei cu privire la înțelegerea cooperării și unității în misiune. Motivat de dragostea creștină, a considerat că el ar trebui să aibă o deschidere frățească față de semenii lui creștini, dar s-a simțit obligat să arate faptul că unitatea care poate exista între ei nu este o unitate deplină, deoarece o unitate deplină în misiune ar implica deasemenea o unitate deplină a Bisericilor respective. Această precizare e cu atât mai importantă, cu cât în lucrările conferinței s-a punctat că Hristos a accentuat că apologia cea mai puternică de-a convinge lumea necreștină de natura Sa divină a fost unitatea ucenicilor Săi, iar modalitatea realizării acestei unități creștine este dată de acțiunea de-a propovădui Evanghelia la toată lumea necreștină.
În perspectivă ortodoxă, unitatea Bisericii ca unitate de viață în același Hristos se realizează și se menține prin păstrarea și mărturisirea aceleiași credințe dogmatice și împărtășirea de Hristos prin Tainele săvârșite de o ierarhie unitară, propovăduitoare a aceleiași credințe. Părintele Stăniloae sublinia că „unitatea Bisericii este o unitate dogmatică, întrucât este o unitate bazată pe aceeași experiere a lui Hristos lucrător prin Duhul Sfânt, în toate părțile și în toate mădularele ei.”
I.1.4.2. Lumea în perspectivă misionară
Misiunea a fost concepută în sensul Psalmului 23,1: „Al Domnului este pământul și plinirea Lui; lumea și toți cei ce locuiesc în ea”. Definind lumea înspre care era îndreptată lucrarea misionară în termeni istorico-geografici, și nu în accepțiunea ei teologică, ca dar al iubirii lui Dumnezeu destinată mântuirii, această întâlnire subliniază că lucrarea misionară în Apus încă presupunea noțiunea de spațiu misionar, de teritoriu, de extindere vizibilă a Bisericii la noi comunități de „necredincioși”, în timp ce în Răsărit „misiunea este identificată cu tradiția”, cu continuitatea Bisericii peste veacuri, cu transmiterea credinței în timp, de la o generație la alta. Obiectivul misiunii ortodoxe a fost întotdeauna de a păstra poporul în credință într-o comunitate istorică permanentă, și nu de a cuceri noi frontiere geografice. Misiunea creștină nu caută să „cucerească” lumea, în sensul de extindere și proiectare a unei comunități creștine, care să controleze totul, scopul ei este să slujească lumea cu iubire și smerenie, să îi ofere mântuirea.
Astăzi, noțiunea de „misiune” primește noi valențe teologice, fiind degajată de conotația ei teritorială, de a planta biserici în spațiile necreștine, și de legătura istorică cu procesul de colonizare și de dominație culturală. Lumea înspre care este trimisă Biserica nu mai poate fi definită doar ca spațiu de misiune necreștin, ci ca situația umană în care oamenii, primind Evanghelia sunt așezați pe calea cu Hristos spre Împărăția lui Dumnezeu. În același timp, misiunea creștină nu poate fi concepută fără a recunoaște pluralitatea religiilor și necesitatea unui dialog în ceea ce privește modul de existență. În actul mărturisirii lui Hristos, creștinii trebuie să trateze oamenii de orice credință cu respect, căci o teologie ce recunoaște demnitatea ființei umane nu poate nega demnitatea și respectul față de ceilalți.
În același plan trebuie înțeles și raportul dintre Evanghelie și cultură, adus în discuție la Edinburgh, cu atât mai mult cu cât va deveni o preocupare centrală a misiologiei de-a lungul secolului al XX-lea O definire a acestui raport din punct de vedere ortodox a făcut pr. prof. dr. Ion Bria, care subliniază, pe de o parte, că Evanghelia își păstrează integritatea ei revelațională, fără a ignora cultura indigenă, iar pe de altă parte, că propovăduirea Evangheliei rămâne un „semn de contradicție”, adică pune în discuție caracterul absolut al fiecărei culturi sau religii, supunând cultura unui proces de „transcedere”, după modelul Întrupării. Așadar, orice inculturație trebuie să plece de la mesajul Evangheliei care este unic, și de aceea orice teologie creștină trebuie să exprime fidel lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu în Iisus Hristos.
Profunde divergențe există însă în modul de percepere al misiunii creștine. La Edinburgh „societățile misionare” desfășurau „misiuni” care vizau extinderea teritorială, iar activitatea misionară era înțeleasă ca fiind întreprinsă de către oameni. Astăzi, o astfel de abordare este depășită, întrucât misiunea creștină, așa cum am subliniat anterior, primește noi valențe teologice.
I.2. Constituirea Consiliului Misionar Internațional
În ciuda neajunsurilor sale, conferința de la Edinburgh a pus în mișcare ceva extraordinar – principiul dinamic al eforturilor misionare comune. Ca urmare, Consiliul Internațional Misionar a fost organizat în 1921, în cadrul unei reuniuni la Lacul Mohonk, New York, ca o dezvoltare organică a Comitetului permanent stabilit de Conferința Misionară de la Edinburgh (1910).
Formarea unui comitet permanent în cadrul Conferinței Misionare Mondiale de la Edinburgh din 1910 a fost considerată drept unul dintre cele mai importante evenimente din istoria misiunii. Cu John R. Mott în calitate de președinte și J.H. Oldham în calitate de secretar, a fost creată astfel o structură de comunicare și consultare între societățile misionare. Comitetul s-a reunit de patru ori între 1910 și 1914, însă în 1914, când activitatea desfășurată în vederea creării unui Comitet Misionar Internațional era în plin progres, a izbucnit războiul în toată Europa și a adus cooperarea internațională într-un impas.
În timpul războiului, suspiciunile dintre liderii anglo-americani și societățile germane au devenit atât de grave încât în primăvara anului 1918, Comitetul permanent a fost dizolvat și un comitet de urgență s-a format printre societățile misionare, excluzându-le pe cele germane, Mott și Oldham rămânând lideri ai noului comitet.
După război, unele întâlniri preliminare au avut loc între directorii misiunii germane și liderii comitetului de urgență. În iunie 1920, la Crans (Elveția), cu patru germani participând în calitate de observatori neoficiali, s-a luat decizia înlocuirii Comitetului de urgență cu un Consiliu Misionar Internațional permanent. Prima reuniune a Consiliului a avut loc în octombrie 1921 la Lake Mohonk, New York, cu John R. Mott reales în calitate de președinte. Deși germanii nu au fost prezenți la Lake Mohonk, Comitetul protestant german (Ausschuss) a fost enumerat ca membru fondator.
Astfel, directiva de la Edinburgh de a forma un comitet misionar internațional a fost finalizată în 1921. Acest moment constituie pentru mișcarea misionară un nou început de a lua în considerare problemele centrale cu care se confrunta Biserica în activitatea ei de propovăduire a Evangheliei la religiile necreștine.
I.2.1. Întâlniri pregătitoare ale Consiliului Misionar Internațional
A doua reuniune a Consiliului Misionar Internațional a avut loc la Oxford în iulie 1923, unde și partea germană a fost reprezentată oficial. Una dintre directivele principale ale acestei reuniuni a reafirmat primul principiu stabilit la Edinburgh, că acest Consiliul trebuie să evite crearea „unei organizații cu opinii doctrinare proprii”. Cu toate acestea declarația de la Oxford a renunțat să mai sugereze evitarea întrebărilor teologice relevante pentru misiunea creștină, acest lucru devenind evident în momentul în care au început planificările pentru prima mare consultație mondială a Consiliului.
La Atlantic City în 1925 s-a propus o reuniune internațională pentru a examina în detaliu stadiul actual al misiunii mondiale. În iulie 1926, întâlnită în Rättvik (Suedia), comisia a aprobat planurile finale pentru o întâlnire deplină a Consiliului Misionar Internațional, care urma să aibă loc la Ierusalim în 1928. La Rättvik s-a simțit nevoia de a se formula o definiție clară a mesajului creștin, pentru a rezolva problemele generate nu numai de religiile necreștine, ci și de „sistemele necreștine de gândire și de viață”. Acest accent pus pe „mesajul creștin” a asigurat că delegații de la Ierusalim vor identifica și discuta aspectele teologice fundamentale ce rezultă din încercarea de a defini conținutul Evangheliei creștine. În plus, decizia de la Rättvik de a aplica mesajul la sistemele necreștine, a reflectat convingerea că gândirea seculară a reprezentat o provocare extraordinară pentru mărturia creștină.
Întâlnirea de la Ierusalim nu a fost concepută ca o conferință misionară mondială asemenea celei din Edinburgh, ci ea urma să fie o ședință ordinară deliberativă a Consiliului Misionar Mondial, la care să participe în jurul a 200 de delegați.
I.3. Ierusalim 1928 – Mesajul nostru este Iisus Hristos
I.3.1. Context
I.3.1.1. Lucrările pregătitoare
Mesajul creștin, subiectul propus spre dezbatere în cadrul Conferinței Misionare Mondiale de la Ierusalim (1928), a primit o mare atenție încă înainte de începerea propriu-zisă a conferinței când, la solicitarea organizatorilor, s-au întocmit lucrări preliminare despre „sistemele necreștine”. Aproape toate documentele preliminare pregătite pentru conferință au identificat „valori creștine” în alte religii care păreau să demonstreze că Dumnezeu Însuși S-a revelat în mod activ prin religiile necreștine și care, într-o oarecare măsură, s-au desfășurat în comun cu creștinismul.
Amenințarea principală la adresa acestor valori a fost percepută tot mai mult ca venind din spiritul secular al lumii moderne. Pentru a interpreta relația dintre religie și secularism, Rufus Jones, profesor la Haverford College din Pennsylvania, a fost solicitat de către membrii Consiliului Misionar Mondial pentru a scrie o lucrare care să se ocupe exclusiv cu acest subiect.
I.3.1.2. Reacția europeană
Reacția la lucrările pregătitoare printre membrii europeni ai Consiliului Misionar Mondial a fost atât de defavorabilă încât John R. Mott a aranjat o întâlnire a delegaților continentali la Cairo cu o săptămână înainte de întâlnirea de la Ierusalim. La Cairo, delegații au discutat despre relația dintre creștinism și alte religii, care a fost exprimată în documentele pregătitoare și, ca răspuns, au scris o declarație care a fost prezentată la Ierusalim. Documentul afirma că „toată activitatea misionară se bazează exclusiv pe lucrarea lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii”, incluzând întruparea lui Hristos, moartea și învierea Sa. În contextul acestui mesaj fundamental, principala sarcină a misiunii devenea „convertirea omului”.
I.3.1.3. Condițiile socio-politice
Perioada anilor 1920-1930 era una de incertitudini financiare și mari greutăți economice, iar euforia perioadei care a urmat primului Război Mondial făcuse loc unor sentimente de disconfort, pesimismului și anxietății. Germania adânc umilită de înfrângere și presată de duritatea condițiilor impuse la Versailles mocnea de amărăciune și sentimente de răzbunare. Cele mai multe țări din Asia și Africa, dacă nu chiar și cele din America Latină treceau prin rapide schimbări, iar pe acest fond, sentimente de identitate și mândrie națională pătrunseseră în inimile și mințile locuitorilor acestor continente. Toate acestea au dat naștere unor frustrări amare, concretizate în cereri de dreptate și autodeterminare, atât în societate cât și în cadrul Bisericilor și misiunilor.
Liderii Bisericilor mai noi erau în avangarda acestei lupte și tocmai ei cu frustrările lor, cu nerăbdarea lor crescândă, cu cererile lor din ce în ce mai mari, referitoare la transferul de putere și dorința unor noi relații între misiunile vestice și propriile lor Biserici, au fost cei care au luat parte în număr mare la întâlnirea de la Ierusalim din 1928.
I.3.1.4. Contextul general al organizării Conferinței
David Bosch a punctat două evenimente, și anume primul război mondial (1914-1918) și Revoluția Rusă din 1917, care au „spulberat încrederea că Edinburgh va reprezenta o victorie sigură”.
Primul Război Mondial, provocat de către țările „creștine”, a pus la îndoială „prestigiul și superioritatea morală a Vestului” și a dus la destrămarea visului de a evangheliza lumea întreagă într-o singură generație. Oamenii se aflau în criză și trăiau sentimentul lipsei de securitate, care a dus la îmbrățișarea unui secularism extrem ce evidenția sărăcia spirituală a Oocidentului.
Cu ce drept atunci, și pe ce baza își trimiteau bisericile și societățile, misionarii printre popoarele de alte credințe religioase? Întrebarea aceasta era în mințile multora în momentul în care au început planurile pentru organizarea Conferinței de la Ierusalim și ea ridica o altă problemă, dacă nu cumva organizarea întâlnirii este lipsită de direcție.
Pregătirea pentru întâlnirea de la Ierusalim a fost problematică nu numai din punct de vedere al locației, ci și al atitudinii participanților, care aveau o cu totul altă mentalitate, dar și așteptare, față de cei ce participaseră la prima conferință.
I.3.1.5. Atmosfera teologică
Comparată cu Conferința de la Edinburgh (1910), cea de la Ierusalim a aprofundat problemele privitoare la relațiile dintre creștini și celelalte religii, lucru care a dat un caracter multi-religios misiunii creștine.
Conferința de la Ierusalim (1928) a studiat transformarea în continuă mișcare a creștinismului de la a fi o religie a Occidentului la a deveni din nou o religie a lumii a treia. Arhiepiscopul Azariah arăta că la Ierusalim s-au pus bazele unui parteneriat care „a permis Bisericilor vechi să lucreze cu, prin și în Bisericile noi”.
La dezbaterile Conferinței de la Ierusalim, cu tema „Mărturia noastră este Iisus Hristos”, desfășurată în perioada 24 martie – 8 aprilie 1928, au participat 231 de delegați, această întâlnire constituind și prima adunare lărgită a Consiliului Misionar Internațional.
I.3.2. Teologia elaborată
Dezbaterile conferinței de la Ierusalim, care au vizat tema „Mărturia noastră este Iisus Hristos”, au fost structurate în opt comisii:
1. Viața și mesajul creștin în relație cu sistemele de gândire și de viață necreștine
2. Educația religioasă
3. Relația dintre Bisericile Noi și Bisericile Vechi
4. Misiunea creștină în lumina conflictului rasial
5. Misiunea creștină în raport cu problemele industriale
6. Misiunea creștină în raport cu problemele rurale
7. Cooperarea misionară mondială
8. Mesaje și alte însemnări.
I.3.2.1. Mesajul creștin
Încă de la început trebuie evidențiat faptul că are loc o modificare a terminologiei în cadrul mișcării misionare, „mesajul misionar” de la Edinburgh fiind înlocuit de „mesajul creștin” la Ierusalim, o evoluție cu profunde implicații asupra misiunii Bisericii.
În cadrul dezbaterilor de la Ierusalim Hendrik Kraemer și-a manifestat regretul că documentele preliminare au subliniat valorile altor religii, atrăgând astfel atenția delegaților de la punctele centrale care vizau mesajul creștin.
Astfel, s-au conturat două tabere, cu opinii contrare, și anume cea liberală și cea continentală. Dacă susținătorii poziției continentale arătau că celelalte religii trebuie respinse în totalitate, ceilalți considerau raportul dintre religia creștină și celelalte religii ca unul de continuitate și împlinire, chemând astfel la cooperare inter-religioasă pentru a combate amenințarea secularismului.
Punctul de vedere extrem a fost exprimat de către profesorul William Hocking de la Universitatea Harvard, care a introdus conceptul unei „noi alinieri a forțelor religioase” bazat pe recunoașterea „adevăratei esențe a religiei”. El a redefinit astfel obiectivul misiunii ca fiind “crearea unei vieți spirituale comune în rândul oamenilor”.
O poziție mediatoare a fost sugerată de Joseph Oldham și William Paton, ambii interesați să aprecieze modul în care mesajul creștin „transcende tot ceea ce alte sisteme religioase pot oferi”, întrucât considerau că religia creștină conține cea mai mare valoare religioasă. Alți exponenții ai acestei poziții au fost Oliver Quick și William Temple, cel care a argumentat că a fost exprimată, de fapt, „o singură idee centrală cu diferite moduri de aplicare”, o idee cuprinsă în mărturisirea creștină universală că Iisus Hristos este Domnul. Creștinul trebuie să-l propovăduiască pe Hristos ca fiind ultimul și unicul adevăr, dar în același timp el descoperă ceva despre Hristos în alte religii, deoarece Hristos Însuși este „dorința tuturor popoarelor”. Mesajul, prin urmare, „este încă același mesaj vechi, Iisus unic, dar Iisus ca Mântuitor al lumii întregi, Iisus ca Rege al întregii vieți în fiecare activitate”.
Referindu-se la mesajul creștin și la unicitatea creștinismului, Quick a argumentat că Evanghelia nu este un aspect al adevărului printre altele, ci „revelația lui Dumnezeu pentru om, ea este universală, fapt ce înseamnă că fiecare religie conține unele elemente pozitive care pregătesc primirea mesajul lui Hristos”. În acest sens, sublinia el, „misionarii vor percepe în mod pozitiv religiile necreștine ca fiind un mod propice de pregătire pentru prezentarea mesajului creștin”.
La scurt timp după încheierea conferinței, Quick a publicat un articol în International Review of Missions, în care a explicat că la Ierusalim s-a căutat să se evite atât atitudinile de superioritate cât și cele de tip sincretic, pentru a fi scoasă în evidență „unicitatea absolută a lui Hristos, Cel trimis de Dumnezeu spre a răscumpăra omenirea și spre a împăca lumea cu Sine”.
Comitetul pentru Mesaje de la Ierusalim, asumându-și sarcina de a compune o declarație acceptabilă pentru toate părțile, a rezumat totul într-o simplă declarație „Mesajul nostru este Iisus Hristos … noi nu avem voie să oferim mai puțin și nu putem oferi mai mult” , care arăta că „Hristos este revelarea a ceea ce este Dumnezeu și a ceea ce omul poate deveni prin El. El ni-L descoperă pe Dumnezeu Tatăl, El este Dumnezeu Întrupat … El este începutul și sfârșitul nostru”.
Acest mesaj evidenția atât unicitatea cât și universalitatea lui Hristos și arăta că în El, Dumnezeu îl aduce pe om față în față cu adevărul final. Același mesaj sublinia că „Iisus Hristos ne-a făcut cunoscut pe Tatăl … ca iubire atotcuprinzătoare, împăcând lumea cu El prin Cruce, suferind cu oamenii în lupta lor împotriva păcatului și a răului, purtând cu ei și pentru ei povara păcatului … creând umanitatea din nou pentru viața veșnică. Prin Învierea lui Hristos și împărtășirea Sfântului Duh, Dumnezeu oferă puterea Sa oamenilor care pot deveni împreună lucrători cu El și-i îndeamnă la o viață trăită în sacrificiu, în vederea pregătirii pentru venirea Împărăției Sale în plenitudinea ei”.
În urma conferinței, participanții au susținut în mod constant că mesajul de la Ierusalim a realizat o reconciliere cu succes a divizărilor teologice care au apărut în cadrul reuniunii. Optimismul exprimat de liderii Consiliului Misionar Internațional cu privire la efectul mesajului de la Ierusalim nu a fost însă confirmat de evenimentele ulterioare. Nemulțumirea cu privire la mesajul final a fost împărtășită pe scară largă printre teologii continentali și gânditorii misionari.
În timpul anului 1930, poziția continentală de la Ierusalim a devenit și mai polarizată sub influența lui Karl Barth și Emil Brunner ale căror teologii au fost interpretate zece ani mai târziu de către Hendrik Kraemer la reuniunea de la Tambaram, unde a articulat ideea că „o discontinuitate radicală” separă doctrina creștină de toate formele de religie în general.
În timp ce continentalii înaintau spre poziția de discontinuitate, punctul de vedere opus s-a dezvoltat în America, în primul rând prin William Hocking, care și-a exprimat dezacordul puternic cu referire la mesajul conferinței, ca fiind „plin de mister”. Raportul Hocking s-a dorit a avea un efect semnificativ asupra dezvoltării gândirii misionare în anii 1930, dar nu așa cum a sperat el. Raportul a confirmat temerile continentalilor că accentul pe valorile altor religii ar putea duce doar la o apropiere sincretică de toate religiile, de aceea, găsim în paginile sale dovezi suplimentare ale eșecului mesajului de la Ierusalim de a concilia pozițiile opuse care au apărut în cadrul conferinței.
I.3.2.2. Evaluare sintetică a conferinței
În încercarea de a reexamina misiunea creștină în lumina răspândirii secularismului, participanții au dezbătut teme precum: fenomenul urbanizării și industrializării în Asia și Africa, problemele din mediul rural, conflictul rasial, activitatea medicală, educația religioasă sau relațiile dintre Bisericile noi și cele vechi, aceasta pe fondul prezenței unei pluralități religioase.
Au existat și temeri venite din rândul participanților europeni care au văzut în subiectele de pe agenda conferinței un succes al Evangheliei sociale ce ar putea duce la un compromis sincretist.
Este ușor de intuit că această conferință reflectă o schimbare evidentă de accent și inițiativă de la viața Bisericii europene la viața Bisericii americane în cadrul mișcării misionare. Contribuția majoră a Bisericii americane la gândirea misionară universală a fost dată de raportul laicilor, „Regândirea misiunilor” („Rethinking Missions”), din 1932. În acest raport misiunea era definită ca expresie a dorinței de a transmite cele mai înalte valori spirituale religiilor necreștine, ca pregătire în vederea realizării unității în lume și ca bază pentru extinderea Bisericii.
O altă contribuție substanțială la Ierusalim a fost dată de câțiva teologi, care au dezvoltat opinia lor teologică cu referire la realizarea unui studiu al religiei înainte de primul război mondial, pe baza căruia să se identifice noile responsabilități ecumenice în căutarea reconcilierii internaționale.
Un alt lucru subliniat la Ierusalim a fost rolul central al Bisericii în lumea a treia. Reflectând asupra locului Bisericii în evanghelizare la Tambaram (1938), Episcopul Azariah de Dornakal a admis că adunarea de la Ierusalim a mărturisit un sentiment de adevărat parteneriat, care „a permis Bisericilor mai vechi într-o măsură tot mai mare de a lucra cu, prin și în Bisericile mai tinere”.
Primul război mondial provocat de către țările „creștine” a pus la îndoială idealul civilizației occidentale ca formă de realizare a Evangheliei, motiv pentru care la Ierusalim s-a subliniat faptul că „Iisus Hristos se află mai presus decât civilizația occidentală și decât creștinismul pe care lumea vrea să-l cunoască”, dar și faptul că „Iisus Hristos, răstignit și înviat, este centrul Evangheliei. Pentru că El Însuși este Evanghelia, Evanghelia este mesajul Bisericii pentru lume. Ea este mai mult decât o teorie filosofică, un sistem teologic sau program social, e darul unei noi vieți. Evanghelia este sursa regenerării sociale, este singura modalitate prin care lumea poate scăpa de ura de clasă sau cea rasială care devastează societatea în prezent … este o invitație adresată lumii necreștine de a intra întru bucuria Domnului. Evanghelia este singura cale de mântuire”.
În cadrul dezbaterilor de la Ierusalim, o precondiție de bază a misiunii creștine a fost considerată revelația lui Dumnezeu în Iisus Hristos, și nu valorile superioare morale și religioase din cadrul creștinismului, iar scopul misiunii a fost identificat în realizarea anticipată a Împărăției lui Dumnezeu, înțeleasă ca încreștinare a întregii lumi. Deși au existat voci care au arătat „că Împărăția lui Dumnezeu nu e din acestă lume, iar aceasta nu înseamnă că lumea nu face parte din Împărăția Lui”, totuși realizarea Împărăției lui Dumnezeu și statornicia ei pe pământ a fost văzută ca o realitate apropiată, accesibilă oamenilor. Această împărăție semnifică domnia lui Dumnezeu în inimile oamenilor care Îl ascultă, iar rolul lor este să răspândească această împărăție, o împărăție a dreptății, a depășirii conflictului rasial sau a problemelor rurale și industriale.
Așadar, dacă la Edinburgh misiunea a fost înțeleasă în termeni geografici și a primit o abordare cantitativă, ca evanghelizare a întregii lumi necreștine, la Ierusalim a ieșit la lumină un nou termen definitoriu pentru misiunea lui Hristos, și anume Împărăția lui Dumnezeu, care punea în prim plan abordarea calitativă a conceptului de misiune creștină.
I.3.3. Impulsul misionar
Conferința a vizat să-i stimuleze pe creștini pentru a-și aduce aportul la întețirea activităților misionare, în scopul „evanghelizării lumii în această generație”. Întrunirea de la Ierusalim a fost considerată ca fiind una de tranziție între forța de organizare a societăților misionare începută la Edinburgh și preocupările teologice ridicate la Tambaram ca reacție la conceptul de „discontinuitate radicală” a lui Hendrik Kraemer.
Întâlnirea din 1928 a ieșit în evidență față de la alte adunări ecumenice a perioadei din mai multe motive, cel mai important fiind recunoașterea provocării serioase care vine din partea culturii secularizate. Probleme referitoare la Credință și Constituție au fost studiate la Lausanne în 1927, iar la Stockholm, în 1925, s-a întrunit comisia pentru Viață și Acțiune, dar la nici una dintre aceste conferințe fenomenul de secularizare nu a primit o atenție notabilă. Mulți dintre delegații conferinței au fost profund impresionați de această nouă descoperire atât de mult încât un an mai târziu, William Paton a arătat că „amenințarea secularismului” a devenit, într-o perioadă a lozincilor, cea mai recentă „glumă” misionară.
Conferința a recunoscut un fapt nou în domeniul misiunii mondiale – apariția unor Biserici indigene și rolul lor tot mai activ în evanghelizarea lumii, motiv pentru care terminologia veche, țări și Biserici „trimise” și „primitoare”, a fost înlocuită cu una nouă de Biserici „vechi” și „noi”, iar cooperarea lor în îndeplinirea misiunii mondiale creștine a devenit o necesitate stringentă. Relația dintre ele a început să fie înțeleasă diferit, în comparație cu Edinburgh 1910, nu în termenii relației dintre părinte și copil, ci mai degrabă ca surori, chiar dacă împărțirea lumii în creștini și necreștini a rămas necontestată.
Astfel, la finalul lucrărilor conferinței s-a început să se vorbească din ce în ce mai puțin de „societățile misionare” și „misiuni” și din ce în ce mai mult de „Biserică”, „misiune” și „evanghelizarea lumii”. Practic, în aceasta și stă noutatea conferinței, misiunea nu a mai fost înțeleasă ca un proces de extindere teritorială care viza spațiile necreștine, ci simplu ca misiune creștină, al cărei mesaj central este Iisus Hristos.
Prin aceasta, prima adunare a Consiliului Misionar Internațional de la Ierusalim poate fi considerată marele punct de cotitură în conceptul de bază al misiunii creștine, în obiectivele și politicile misionare, contribuind decisiv la depășirea vechiului concept geografic al misiunii. Participanții au devenit conștienți de faptul că activitatea misionară nu a putut fi efectuată într-un vid, ci în contextul preocupărilor sociale și economice. De aceea, adunarea s-a lansat într-un studiu serios al problemelor sociale și economice care tulbură activitatea misionară, cu accent pe stimularea și consolidarea simțului responsabilității creștine pentru dreptate socială. În același timp, o nouă dimensiune –dimensiunea sociologică – a intrat în cadru, atunci când adunarea a denunțat secularismul ca cel mai mare dușman al misiunii creștine.
În cadrul dezbaterilor privind natura misiunii creștine s-a dezvoltat o altă metodă, a evidențierii diferențelor între creștini. Această abordare are avantajul de a constrânge diferite perspective teologice să clarifice anumite puncte de opoziție, să determine modul în care fiecare afectează strategia misionară, și să sugereze modalități de reconciliere în cazul în care există. Dacă există vreo speranță de a obține un consens larg în rândul creștinilor, aceasta va apărea de la discuțiile pe această premisă.
Poate că un astfel de obiectiv nu poate fi atins prin conferințele misionare, nu în totalitate. Dar dacă misiunea Bisericii este eficace și nu apare în dezordine totală, creștinii trebuie să întețească dialogul intern început în 1928, recunoscând faptul că, făcând aceasta împărtășesc cu cei de la Ierusalimul, obiectivul final, acela ca lumea să audă și să creadă mesajul central al credinței creștine, care este Iisus Hristos.
Dezbaterea începută la Ierusalim a continuat pe tot parcursul acestui secol, persistă și astăzi, deși întrebările au fost reformulate. Discuția curentă se centrează deasupra sensului unei teologii a dialogului în cadrul unei comunități mondiale. Samartha Stanley, director al Programului de Dialog al Consiliului Mondial al Bisericilor, a descris scopul dialogului ca ajutor „în a contribui la eliminarea prejudecății, neînțelegerii, îndoielii și suspiciunii”, un proces care să conducă la un „climat de prietenie și încredere, în cadrul căruia să poată fi discutate întrebări de bază cu privire la sensul vieții”.
În ciuda acestor evoluții în gândirea misionară, nu trebuie să uităm că eșecul central al conferinței de la Ierusalim a avut loc atunci când s-au minimalizat diferențele teologice, pentru a realiza o declarație cât mai puțin controversată. Recunoscându-se necesitatea misiunii creștine, de a pronunța clar sensul Evangheliei și de a explica importanța sa cu privire la rolul Bisericii în societate, s-a căutat o soluție de compromis, prin renunțarea la baza teologică. Ce Ierusalimul nu a reușit să recunoască și ceea ce mulți poate nu au reușit încă să înțeleagă, este că prin compromiterea pozițiilor teologice de dragul unității se produce, în general, o sensibilitate misionară mai puțin eficace care tinde să nu dea roade.
I.3.4. Divergențe și convergențe
I.3.4.1. Relația dintre creștinism și religiile necreștine
Relația dintre mesajul creștin și celelalte religii, și interpretarea teologică a implicării sociale și politice creștine au reprezentat două probleme asupra cărora nu s-a putut ajunge la un consens real.
Diferențele din gândirea misionară actuală sugerează faptul că problemele care împart creștinii azi poartă o mare similitudine cu cele exprimate la Ierusalim. Concepția că religiile lumii sunt sisteme de gândire și de viață clare și unice persistă în zilele noastre. În această înțelegere, mesajul creștin exprimă un cuvânt unic și pe deplin corespunzător pentru toate marile sisteme religioase ale lumii, iar strategia misionară se dezvoltă cu scopul de „a ajunge la popoarele neevanghelizate din lume”. Acest punct de vedere al misiunii creștine a fost dezvoltat de H. Kraemer, dar anticipat de delegații continentali.
Căutarea de valori în alte religii are, de asemenea, paralele în gândirea actuală, mai ales în rândul celor care adoptă conceptul de misiune ca dialog. Această poziție susține că umanitatea reflectă realitatea divină prin diversitatea comunităților sale, culturilor, credințelor și tradițiilor, continuând astfel atitudinile liberale de la Ierusalim.
Ambele poziții, continentală și liberală, vizează mântuirea care reprezintă dealtfel centrul și scopul oricărui fenomen religios sau sistem de credință. În perspectivă ortodoxă, relația între religiile necreștine, ca expresie a umanului în căutarea lui Dumnezeu, și creștinism, care posedă în Hristos deplinătatea harului și posibilitatea mântuirii, este una de convergență și sinteză, iar raportul dintre ele unul de continuitate și împlinire.
I.3.4.2. Caracterul hristologic al misiunii
Cel puțin două aspecte supuse dezbaterii în cadrul conferinței trebuie menționate: centralitatea crucii și înțelegerea misiunii în termenii unei abordări integrale. Dacă la Edinburgh crucea a fost înțeleasă ca un simbol de cucerire, la Ierusalim crucea a devenit simbol al întrajutorării (al diaconiei creștine), al responsabilității și al sacrificiului, evidențiind astfel accentul pus pe dimensiunea socială a misiunii creștine. Cu alte cuvinte, la Edinburgh conceptul de misiune creștină primește o abordare cantitativă, iar la Ierusalim o abordare calitativă.
David Bosch a afirmat că, în ceea ce privește scopul și motivul misiunii, întâlnirea de la Ierusalim a depășit-o pe cea de la Edinburgh în profunzime teologică, și a subliniat că în 1928 s-au făcut pași semnificativi în definirea misiunii. S-a punctat caracterul hristologic al misiunii creștine: „Nu putem trăi fără Hristos și nu putem fi mulțumiți să trăim într-o lume necreștină. Din moment ce Hristos e motivul misiunii, scopul misiunii este formarea caracterului creștin al omului, societății sau națiunii. Hristos este motivul și scopul nostru”. Același lucru s-a realizat și prin afirmațiile care plasau actul Învierii lui Hristos în centrul mesajului creștin, definindu-l drept „dovadă și garanție a vieții creștine”.
Un punct de vedere convergent până la un moment dat este cel care vizează caracterul hristologic al misiunii. S-a subliniat că Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat oferă caracterul și modul de desfășurare a lucrării misionare în lume. Divergența sesizată este dată de neplasarea caracterului hristologic în contextul dogmei trinitare și de abstracția aspectului pnevmatologic al misiunii, motiv pentru care vorbim mai degrabă despre o înțelegere a misiunii în sens hristomonist.
De aceea, se impune o completare a acestui aspect, întrucât misiunea în perspectivă ortodoxă are un caracter hristologic bine definit, și nu hristomonist. Misiunea își are începutul propriu-zis în „trimiterea” în lume a Fiului și a Duhului Sfânt, cele două mari lucrări ale iconomiei dumnezeiești, însă originile ei trebuie identificate în mișcarea iubitoare internă a Persoanelor Sfintei Treimi și în deschiderea Acesteia către lume. Cu alte cuvinte, misiunea creștină își are temeiul și punctul de plecare în însăși comuniunea veșnică a Sfintei Treimi, în mișcarea iubirii Tatălui către Fiul în Duhul Sfânt, și prin acesta către întreaga lume.
I.3.4.3. Accentul eshatologic al misiunii
Un punct de convergență l-ar putea constitui faptul că realizarea Împărăției lui Dumnezeu a fost privită ca scop al misiunii, ceea ce plasează misiunea în context eshatologic. Însă, plecând de la teoria invizibilității Bisericii adevărate, la baza căreia stă învățătura protestantă despre predestinația absolută și confundând prin aceasta Biserica invizibilă cu Împărăția lui Dumnezeu, se ajunge la plasarea eshatologiei în istorie. Astfel, Biserica invizibilă, a celor predestinați este o anticipare, o inaugurare în istorie, o înlocuire a Împărăției eshatologice.
Deși acest aspect va reveni pe agenda de lucru a viitoarelor Conferințe Misionare Mondiale – îndeosebi în preajma anilor 1970-1980 – când și Bisericile Ortodoxe vor participa activ la discuții, totuși se impun câteva precizări din perspectiva teologiei ortodoxe, ca răspuns la cele afirmate în cadrul conferinței.
Împărăția lui Dumnezeu este atât prezentă, cât și viitoare, a început deja prin venirea Domnului nostru Iisus Hristos, se dezvoltă în această lume și se definitivează în veacul viitor, după a doua venire a Domnului. Fără a identifica întru totul Împărăția lui Dumnezeu cu societatea și cu timpul prezente, trebuie să reținem faptul că nu se ajunge la dobândirea celei dintâi facând abstracție de celelalte două. Pentru aceasta Biserica Ortodoxă învață că Împărăția lui Dumnezeu se deschide aici, în cea pământească, în viața socială. Aici apare o altă limită a discuțiilor de la Ierusalim, căci sintagma „Împărăția lui Dumnezeu”, deși impunea o abordare calitativă a conceptului de misiune, ea a reușit cel mult să evidențieze dimensiunea socială a misiunii creștine sau aspectul orizontal al misiunii (slujirea) în detrimentul aspectului vertical (spiritualitatea).
În perspectivă ortodoxă, misiunea socială a Bisericii ocupă un rol important, dar ea nu trebuie despărțită de misiunea sacramentală, specifică Bisericii. Experiența liturgică mistică stă în strânsă legătură cu imperativul vindecării și slujirii celor săraci, și al refacerii nedreptății sociale.
Revenind la relația dintre Biserică și Împărăția lui Dumnezeu, trebuie arătat că ele nu trebuie confundate, deși întemeierea Bisericii stă în strânsă legătură cu întemeierea Împărăției lui Dumnezeu, iar legătura dintre ele se explică în felul următor: „prin lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos, prin întruparea, viața de ascultare față de Tatăl, prin jertfa Sa, care atinge punctul culminant în răstignirea pe cruce, prin învierea și înălțarea de-a dreapta Tatălui, S-a pus în firea umană asumată de El temelia mântuirii omenirii întregi și în același timp s-a întemeiat Împărăția lui Dumnezeu. În Iisus Hristos Cel înviat și înălțat Împărăția lui Dumnezeu este realizată în mod deplin. Întemeierea Bisericii în chip văzut, ca realitate istorică concretă, ca anticipare sau „sacrament” al Împărăției lui Dumnezeu se realizează prin pogorârea Duhului Sfânt. De atunci omenirea trăiește în așteptarea Împărăției lui Dumnezeu, care va însemna transfigurarea tuturor celor văzute și nevăzute. Împărăția lui Dumnezeu este un viitor pe care îl avem deja în Biserică, ca arvună, în mod anticipativ, ea a venit și vine, este deja prezentă în lume, dar „nu este din această lume”, fiind astfel definită de tensiunea între „deja” și „nu încă”.
În perspectivă misionară, vestirea Împărăției lui Dumnezeu stă în centrul vocației Bisericii în lume, misiunea înseamnă proclamarea Veștii Bune, adică a venirii Împărăției lui Dumnezeu: „Plinitu-s-a vremea și împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie!” (Mc. l, 15). Astfel, scopul ultim al misiunii este recapitularea întregului univers creat în Hristos și participarea tuturor la slava dumnezeiască, slava veșnică a lui Dumnezeu.
I.4. Tambaram – Madras 1938 – Misiunea mondială a Bisericii
I.4.1. Context
I.4.1.1. Contextul istoric
Cea de a treia Conferință Misionară Mondială a fost ținută în clădirea Colegiului Creștin Madras, la Tambaram, în India, în perioada 12-29 decembrie, 1938. Dacă, Conferința de la Edinburgh din 1910 a fost aproape în totalitate o adunare a misiunilor și misionarilor occidentali, cea de la Tambaram s-a desfășurat într-un moment în care Bisericile Asiei au devenit conștiente de nevoia și necesitatea mărturisirii lui Iisus Hristos printre popoarele asiatice, care ele însele luptau pentru o identitate proprie și pentru renașterea națiunilor lor.
În aceea perioadă din istoria umanității scena politică era deținută de regimurile totalitare. În acest context – și ar trebui să adăugăm criza financiară din anii 1930 – este remarcabil modul în care conferința de la Tambaram a devenit o astfel de întreprindere la nivel mondial, cu 471 participanți din 69 de țări. Însuși președintele conferinței, John R. Mott declara: „Ne-am adunat într-unul din cele mai fatidice momente din viața umanității”, într-un număr suficient de mare, în ciuda situațiilor și a suferințelor cu care se confruntau creștinii.
I.4.1.2. Atmosfera teologică
Prima Conferință Misionară Mondială de la Edinburgh a fost într-adevăr un apogeu al eforturilor din cadrul protestantismului și anglicanismului, cu scopul „evanghelizării lumii în această generație”, care trebuia împlinită de urgență, fiindcă era „ora decisivă pentru misiunea creștină”.
A doua Conferință desfășurată la Ierusalim a reflectat o schimbare profundă de direcție de la optimismul liberal occidental la existențialismul creștin. Obiectivul principal al dezbaterii de la Ierusalim a fost acela de a evidenția modul în care creștinii ar putea să identifice și să interacționeze cu valorile din alte sisteme religioase.
Ca o continuare și împlinire a celor două conferințe desfășurate la Edinburgh și Ierusalim, întâlnirea de la Tambaram aduce în centrul discuțiilor sale o tematică nouă „misiunea mondială Bisericii”.
I.4.2. Teologia elaborată
Conferința de la Tambaram a fost marcată de caracterul său de conferință activă, cu tema centrală: „Dezvoltarea Bisericilor noi ca parte a comunității creștine universale istorice”, temă dezbătută de 5 comisii, care s-au ocupat de următoarele subiecte:
1. Credința Bisericii
2. Mărturia Bisericii
3. Viața și activitatea Bisericii
4. Mediul Bisericii
5. Cooperare și unitate.
I.4.2.1. Evaluarea conferinței
Subiectele menționate la rândul lor au fost împărțite în șaisprezece secțiuni, fiecare ocupându-se de unul sau mai multe aspecte ale temei principale. Astfel, prima comisie cu cele 2 secțiuni ale ei s-a ocupat de credința Bisericii și de natura și activitatea ei. În cea de a doua comisie cu cele 4 secțiuni s-au discutat probleme referitoare la sarcina misionară; locul Bisericii în evanghelizare; relația dintre mărturia creștină și religiile necreștine și activitatea misionară. A treia comisie cu cele 5 secțiuni s-a preocupat de cultul Bisericii; pregătirea creștinilor; locul așezămintelor educaționale, medicale sau sociale în viața Bisericii; locul, rolul și pregătirea misionarilor și literatura creștină. A patra comisie cu cele 4 secțiuni a vizat problema economică a Bisericii; relația dintre Biserică și ordinea socială sau economică; relația dintre Biserică și ordinea internațională și relația dintre Stat și Biserică. În final, cea de a cincea comisie a studiat și aprofundat tema cooperării și unității. Astfel, toate discuțiile s-au axat pe importanța și centralitatea Bisericii în misiunea creștină, în special în raportul despre „Biserică. Natura și Activitatea ei”.
Rapoartele secțiunilor au fost adunate și publicate într-o carte, intitulată „Misiunea Mondială a Bisericii, Tambaram, 1938” (208 pagini), carte care i-a și dat într-un oarecare fel numele temei sub care va rămâne cunoscută această întâlnire, și anume „Misiunea mondială a Bisericii”. Conferința s-a desfășurat într-o atmosferă de rugăciune și muncă în comun, dezbaterile lucrărilor rămânând adunate și păstrate într-o lucrare vastă, care poartă numele de „Scrierile de la Madras” (Madras Series), lucrare în șapte volume.
I.4.2.1.1. Biserica – tema centrală
Cea mai remarcabilă caracteristică a întâlnirii a fost aceea că discuțiile au fost centrate pe Biserică: „Biserica stă în centrul gândirii noastre”. Biserica a reprezentat tema principală nu numai în cadrul discuțiilor de la Madras, ci și în cadrul reunirii comisiilor „Faith and Order” („Credință și Constituție”) la Edinburgh și „Life and Work” („Viață și Activitate”) la Oxford. La Edinburgh (1937) au fost discutate probleme eclesiologice, refritoare la credință, slujire sau taine, dar care vizau în final misiunea Bisericii universale, iar la Oxford (1937) tematica discutată a vizat viața, misiunea și mesajul Bisericii în relație cu mișcările preudo-religioase. Astfel, întrunirile ecumenice de la Oxford, care a inventat sloganul “Biserica să fie Biserică” și cea de la Edinburgh, care a analizat tema „Unitatea Bisericii în Hristos” reflectă o convergență puternică cu tema integrală a rapoartelor de la Tambaram, Biserica în Misiune.
Această poziție centrală dată Bisericii la Tambaram, dar și în cadrul întregii mișcări ecumenice a fost atacată în anii următori acestor conferințe amintite. La Tambaram s-a pus accentul pe Biserică, în primul rând, pentru că la Ierusalim în 1928, Bisericile noi au fost identificate ca fiind egale cu Bisericile vechi, de unde și tema conferinței „Dezvoltarea Bisericilor noi ca parte a comunității creștine universale istorice”.
În al doilea rând, s-a pus accentul pe Biserică, deoarece oamenii au fost întorși înapoi în Biserică din cauza tristeții și întunecimii care atârna deasupra lumii, iar în al treilea rând, deoarece chiar în mijlocul acestei lumi nefericite, conferința însăși a dat participanților o profundă impresie a universalității Bisericii în lumea întreagă. Wolfgang Günther făcând o analiză a acestei întâlniri arăta că ceea ce ea a adus nou, într-un mod atât de unic, a fost faptul că „experiența realității unei singure Biserici a fost resimțită acolo pentru prima dată”.
Participanții au arătat că „noi suntem constrânși să facem cunoscut unei lumi derutate și nevoiașe că Biserica creștină, subordonată lui Dumnezeu, este cea mai mare speranță a sa”. Ei au subliniat că evanghelizarea este sarcina întregii Biserici – Biserica înseamnă misiune, iar misiunea este responsabilitatea întregii Biserici. Ea este determinată de trimiterea Apostolilor de către Hristos, în vederea predicării Evangheliei la toată făptura și presupunea propovăduirea Evangheliei lui Hristos în toată lumea, atât în cadrul Bisericilor „vechi”, cât și „noi”. Tot o responsabilitate exclusivă a Bisericii a fost considerată și transmiterea Evangheliei de la o generația la alta.
Aceste circumstanțe clarifică importanța progreselor făcute în gândirea ecumenică din ultimele decenii. În acest sens, dorința de unitate și cooperare între Bisericile reprezentate fie direct, fie de societățile misionare a fost punctată la Tambaram.
Dacă la Edinburgh 1910 și Ierusalim 1928, accentul a fost pus pe demnitatea împărătească și slujirea arhierească a Mântuitorului, la Tambaram 1938, accentul a căzut pe chemarea Sa profetică, din cauza contextului istoric în care s-a desfășurat conferința, context marcat pe scena politică de existența sistemelor totalitare. Ca răspuns la această situație tragică în care se afla lumea s-a subliniat că „evanghelizarea este sarcina primordială a întregii Biserici pentru toată lumea, fără de care, niciodată nu se va ajunge la pacea lumii”. Acesta era și motivul pentru care în raportul privind sarcina misionară a Bisericii s-a accentuat că Bisericile trebuie să se unească în lucrarea de evanghelizare a lumii „până ce împărățiile acestei lumi devin Împărăția Domnului nostru”.
I.4.2.1.2. Mărturia creștină
Un alt accent a fost pus pe mărturia creștină, care a însemnat nu numai proclamarea orală, ci mai degrabă prezentarea lui Hristos în lume, întrucât s-a subliniat că „mesajul Bisericii în lume este Iisus Hristos”, iar „sarcina esențială a Bisericii este de a-L vesti pe Hristos”. Într-un raport privind „Locul Bisericii în evanghelizare” se indică în mod clar natura mărturiei: „Evanghelia lui Iisus Hristos conține imaginea și nădejdea transformării sociale și a înfăptuirii justiției, libertății și păcii. O Biserică vie nu se poate separa de activitățile profetice și practice în ceea ce privește problemele sociale”. În centrul evanghelizării stă propovăduirea Evangheliei: „mesajul creștin că Dumnezeu din marea Sa iubire a trimis pe Fiul Său în lume ca să-i mântuiască pe oameni, prin viața, moartea și învierea Fiului Său, și sălășluirea Duhului Sfânt. Evanghelia se referă la individ. Deasemenea, ea corespunde și nevoilor sociale. Este o Evanghelie integrală – în primul rând personală și întotdeauna socială”.
I.4.2.1.3. Biserica și misiunea creștină
O altă problemă dezbătută, din sfera teologiei misiunii, a fost cea cu referire la relația dintre Biserică și misiune. Bosch arăta că reflecția teologică cu privire la relația dintre Biserică și misiune este absentă în gândirea misionară protestantă. De asemenea, există o tăcere în definițiile Reformei asupra Bisericii în ceea ce privește dimensiunea ei misionară. Cu toate acestea, la Tambaram acest lucru a fost corectat prin aceea că „s-a vorbit despre misiunea ecleziastică în contextul unei reuniuni ecumenice, fapt care a militat împotriva încercării delegaților de a gândi numai la propriile lor programe confesionale misionare”.
Încă de la Edinburgh Bisericile și societățile misionare au făcut eforturi de a stabili un raport între ele, întrucât era vizibilă o puternică influență a misiunilor în cadrul Consiliului Misionar Internațional, fără o raportare directă a lor la Biserică. Pentru a depăși dihotomia dintre misiune și Biserică, la Tambaram s-a accentuat centralitatea Bisericii în misiune, prin plasarea credinței, mărturiei și vieții Bisericii în centrul misiunii creștine. Sarcina esențială a Bisericii este de a fi ambasadorul lui Hristos, în vederea proclamării Împărăției Sale și ea este descrisă în Evanghelia de la Matei: „Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârșitul veacului. Amin” (Mt. 28, 19-20).
În același timp, s-a menținut un accent puternic pe cel puțin două principii mari: în primul rând, Biserica nu poate fi cu adevărat Biserică, decât numai în momentul realizării misiunii sale în lume; în al doilea rând, evanghelizarea lumii, bază a misiunii, se referă la participarea întregii Biserici.
Mișcarea misionară a încercat o fundamentare biblică și teologică a misiunii creștine, în termenii unei convertiri a tuturor oamenilor, definind Biserica ca principalul agent al misiunii. O alternativă la această înțelegere eclesiocentrică a misiunii a fost dată de înțelegerea misiunii în termenii Împărăției lui Dumnezeu, însă aceasta a mers până la identificarea Bisericii cu Împărăția lui Dumnezeu, prin definirea Bisericii drept „adunare a cetățenilor Împărăției lui Dumnezeu chemați de către El la ascultarea Sa”.
I.4.3. Impulsul misionar
Conferința aduce o schimbare în modul de percepție al misiunii creștine, care de acum înainte nu va mai fi înțeleasă în termeni de extindere teritorială, ci ca acțiune exclusivă a Bisericii. Astfel, relația dintre Biserică și misiune, dar și relația dintre Bisericile „vechi” și cele „noi” a primit o nouă abordare teologică. Distincția dintre țări creștine și necreștine a fost abandonată, ceea ce a însemnat că Europa și America de Nord trebuiau considerate spații de misiune. Cuvinte precum păcat, judecată, convertire, iertare, restaurare și dreptate au reapărut în discuțiile misionare.
Acest lucru a avut un profund impact asupra percepției referitoare la relația dintre Biserică și misiune, întrucât la Tambaram, pentru prima dată, Biserica și misiunea apar ca indisolubile. Deși, Biserica a fost identificată cu Împărăția lui Dumnezeu, totuși conferința a înregistrat o dezvoltare semnificativă față de pozițiile anterioare dezvoltate la Edinburg și Ierusalim, cu privire la acest aspect. Astfel, Biserica trimisă de Dumnezeu în Hristos prin Duhul Sfânt a fost definită la Madras ca purtătoare a misiunii lui Dumnezeu pentru lume, având sarcina de a mărturisi Evanghelia prin toți membrii ei. În acest sens, misiologul K. Hartenstein afirma că „cine spune Biserică spune misiune și cine spune misiune spune Biserică”, cu alte cuvinte, misiunea nu este o subdiviziune a vieții Bisericii, iar William Hogg concluziona: „la Madras, Biserica a reprezentat preocuparea centrală … conferința a evidențiat conștientizarea importanței Bisericii”, întrucât Biserica are misiunea de a predica Evanghelia la toate neamurile.
În aceasta constă și noutatea întâlnirii, că cele două concepte „misiunea” și „Biserica” nu au mai fost considerate antinomice, ci s-a vorbit despre misiunea Bisericii. Prin plasarea noțiunii de Biserică în centrul activității și gândirii misionare, participanții nu au dorit să transforme această întâlnire într-un congres teologic care să producă o eclesiologie dezvoltată, deși secția a II-a din cadrul primei comisii a oferit un raport despre „Biserica. Natura și Activitatea ei”, definind Biserica ca Trupul lui Hristos, comuniunea credincioșilor și sfinților.
Deși la Tambaram s-a urmărit experimentarea realității unei Biserici universale, totuși trebuie subliniat că la discuții nu au fost prezente mari părți ale Bisericii, precum Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă.
I.4.4. Divergențe și convergențe
I.4.4.1. Caracterul eclesiocentric al misiunii: missio Ecclesiae
Plasând credința, mărturia și viața Bisericii în centrul misiunii creștine, s-a evidențiat un lucru nou în gândirea misionară, și anume centralitatea Bisericii în misiunea creștină, cu alte cuvinte s-a subliniat caracterul eclesiocentric al misiunii creștine.
Stephen Neill sublinia, câțiva ani mai târziu, că „nu se poate vorbi despre misiune in abstracto, ci numai despre misiunea Bisericii”. La Tambaram, Biserica a fost văzută ca agent al misiunii creștine, factor principal al evanghelizării, însă misiunea a fost înțeleasă ca acțiune exclusivă a Bisericii, definită în teologia apuseană de factură protestantă, ca instituție pământească misionară și instrument al misiunii. Această concepție era una eclesiocentrică, instituțională, și definea misiunea ca pe o responsabilitate eminamente a Bisericii, întemeiată strict pe trimiterea Apostolilor de către Iisus Hristos Domnul (Matei 28, 19). Imediat după conferință, teologul olandez J. C. Hoekendijk în articolul său „Biserica în gândirea misionară” pregătit pentru conferința de la Willingen din 1952, își exprima protestul împotriva acestei concepții eclesiocentrice de la Madras, definind-o mai degrabă ca fiind una eclesiomonistă.
S-a mai evidențiat că Biserica stă pe temelia Apostolilor, și astfel apare ca fiind una și nedespărțită, dar în același timp, ca încercare umană de a realiza voia lui Dumnezeu, ea apare ca incompletă, și e văzută ca un obstacol în calea mântuirii. Intuim aici distincția dintre Biserica văzută, instituțională și cea nevăzută, adevărată, ca fundament al principiului protestant al invizibilității Bisericii, cu profunde consecințe negative asupra percepției referitoare la relația dintre misiune și Biserică.
În perspectivă ortodoxă trebuie punctat mai întâi că Biserica este o realitate, nu este numai o instituție, ci un mod de existență, o manieră de a fi., iar în al doilea rând trebuie afirmat că „dacă misiunea este numai o lucrare, o activitate a Bisericii, trebuie ca mai întâi să existe Biserica, pentru a putea mărturisi. Dar noi vedem că, din ziua Cincizecimii, mărturia credinței face parte din esența vieții creștine”. Astfel, viața Bisericii și misiunea sunt indesolubil legate una de alta, misiunea este a Bisericii și Biserica este misionară în ființa sa și ea nu poate înceta a fi misionară. De aceea, subliniază pr. Ion Bria „o eclesiologie ortodoxă care nu are ca element component esențial misiunea este incompletă. Biserica și misiunea nu pot fi luate separat. A face eclesiologie fără misiune sau în detrimentul misiunii, înseamnă a nu face eclesiologie. La fel se poate spune și despre misiune: a face misiune fără eclesiologie înseamnă a face contra misiune”.
În viziunea ortodoxă, caracterul eclesial al misiunii nu trebuie sa fie înțeles într-un sens instrumentalist sau eclesiomonist, așa cum s-a întâmplat la Madras. Așadar, misiunea este un criteriu fundamental al Bisericii și nu există Biserică adevărată în afara misiunii. Biserica nu este numai condiția și instrumentul misiunii, așa cum greșit s-a arătat la Tambaram, dar nici scopul ultim al acesteia, ci ea este condiția, criteriul, realizarea și rezultatul misiunii.
Limitele acestui mod de abordare al misiunii creștine la Tambaram vin din faptul că inițiativa misiunii vine numai din partea Bisericii, ea nu reprezintă voința lui Dumnezeu – Tatăl, care Îl trimite în lume pe Dumnezeu – Fiul prin Duhul Sfânt. Prin aceasta, missio Ecclesiae apare ca ceva distinct, izolat de missio Dei, termen care până la acea dată încă nu fusese folosit în cadrul gândirii misionare, dar care va primi o deosebită atenție în cadrul Conferinței Misionare Mondiale de la Willingen din 1952. Totuși, declarația delegației germane care evidenția că „doar printr-un act creator al lui Dumnezeu, Împărăția Sa se va desăvârși în instaurarea finală a unui cer nou și a unui pământ nou … noi avem convingerea că doar această înțelegere eshatologică a lucrării misionare poate salva Biserica de a deveni una secularizată”, constituie dovada că misiunea creștină începea să fie înțeleasă ca misiune a lui Dumnezeu.
În același timp, delegația germană remarca și o oarecare lipsă a recunoașterii dimensiunii eshatologice a misiunii, prin accentul pus în cadrul discuțiilor pe importanța „Evangheliei sociale”: „Evanghelia lui Iisus Hristos … una a transformării sociale și a înfăptuirii justiției, libertății și păcii”. Cu toate acestea, trebuie subliniat că misiunea nu a fost absorbită de această „Evanghelie socială”, întrucât la Madras s-a arătat că „Împărăția lui Dumnezeu este în istorie și totuși dincolo de ea”.
Deși în 1938 misiunea a primit o abordare eclesiocentrică instrumentalistă (Biserica – instrument al misiunii), iar Biserica a fost identificată uneori cu Împărăția lui Dumnezeu, trebuie evidențiat că o abordare integrală a misiunii creștine din perspectivă ortodoxă, înseamnă o raportare la viața Bisericii sub toate aspectele ei, care are ca scop transformarea treptată a lumii de aici în Împărăție a lui Dumnezeu.
I.5. Withby 1947 – O lume, un Hristos
I.5.1. Context
I.5.1.1. Contextul istoric
În anii de după cel de al doilea război mondial societățile misionare din vest s-au confruntat cu o situație complet diferită. Max Warren a enumerat cinci elemente distinctive ale acestei perioade: 1) pierderea inițiativei din partea Europei occidentale, 2) dezvoltarea naționalismului, 3) creșterea gradului de conștientizare a persoanelor din multe țări a diferenței dintre ceea ce este misiunea și ceea ce ar trebui să fie , 4) creșterea rapidă a populației lumii, și 5) nașterea comunismului.
Toate aceste schimbări și provocări au sugerat o reflecție asupra teologiei misionare care să poată furniza un răspuns la situația istorică și să determine poziția misiunii în cadrul acesteia. Răspunsul a fost în cele din urmă găsit în noua relație dintre Biserică și misiune, iar poziția a fost găsită în cadrul mișcării ecumenice, care a inaugurat Consiliul Mondial al Bisericilor, la Adunarea Generală de la Amsterdam în 1948. Această dezvoltare a condus la integrarea Consiliului Misionar Internațional (IMC) în structurile Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), la New Delhi în 1961.
Războiul a adus cu sine o provocare dramatică, care a luat mai multe forme, una dintre ele fiind principala grijă pentru misiunile din Africa. Forțele misionare din lume au ieșit din această experiență patetică, cu un sentiment de solidaritate și au consolidat convingerea că o preocupare a întregii Biserici pentru evanghelizarea lumii poate fi efectuată numai printr-un efort unit, prin misiune în unitate și unitate în misiune.
I.5.1.2. Atmosfera teologică
Ceea ce se cunoaște în mod cert este că au existat două întâlniri ce s-au desfășurat în aceeași perioadă de timp: o întâlnire lărgită (5 -18 iulie) – mai degrabă o conferință de studiu – care a avut loc în cadrul unei întâlniri ordinare a Consiliului Misionar Internațional, la Whitby, Ontario, Canada, în perioada 5-24 iulie, 1947. La această conferință au participat 112 delegați, care au discutat pe marginea temei referitoare la „Mărturia creștină într-o lume revoluționară”.
Încă de la începutul lucrărilor, s-a subliniat că nu s-a dorit ca această conferință să se plaseze pe linia conferințelor misionare mondiale precedente desfășurate la Edinburgh, Ierusalim și Tambaram, care au avut un aport substanțial în dezvoltarea cooperării misionare.
Conferința a fost gândită ca o întâlnire a Comitetului Interimar al Consiliului Misionar Internațional, care nu se mai întrunise de mai bine de opt ani de zile. Cu această ocazie s-a oferit pe de o parte, posibilitatea estimării efectului războiului asupra activității misionare și asupra Bisericii la nivel mondial, iar pe de altă parte, posibilitatea de a se lua măsuri cu privire la propovăduirea Evangheliei într-o lume afectată de cel de al doilea război mondial.
În stadiul incipient al pregătirilor pentru conferință, funcționarii Consiliului Misionar Mondial au luat două decizii ce au afectat caracterul întâlnirii de la Whitby: a) mărirea numărului membrilor Comitetului Interimar, și b) mutarea atenției de pe probleme financiare ale acestui for și concentrarea pe elementele fundamentale ale credinței creștine și pe probleme de strategie misionară.
I.5.2. Teologia elaborată
„Mărturia creștină într-o lume revoluționară” a fost primul raport al conferinței, care dealtfel și sintetizează concluziile reuniunii. Al doilea raport „Parteneri în ascultare” a evidențiat că unul dintre cele mai importante rezultate ale redescoperirii comuniunii (koinonia) creștine a fost renașterea unui parteneriat real între Bisericile „noi” și Bisericile „vechi”, care avea la bază ascultarea poruncii Mântuitorului „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ. Drept aceea, mergând …” (Mt. 28, 18-19).
Documentul „Supranaționalitatea misiunilor” a fost elaborat în cadrul reuniunii Comitetului restrâns, nu în cadrul întâlnirii lărgite, și este rezultatul celor două întâlniri ale liderilor misionari ținute la Rheinfelden (Elveția) și Baarn (Olanda) în primăvara anului 1947. Cu mici modificări acesta a fost aprobat și în cadrul reuniunii lărgite.
Scurtul raport cu privire „Funcțiile Consiliului Misionar Internațional” este ultimul document al conferinței de la Whitby, care arată că scopul și preocuparea dominantă a acestui consiliu trebuie să fie încurajarea evanghelizării.
Încă de la Madras s-a început o dezbatere privind înțelesul evanghelizării, subliniindu-se că Biserica este agentul purtător al misiunii creștine și al sarcinii misionare, iar lumea întreagă văzută, de unii, ca spațiu misionar. În acest context, Bisericile noi și cele vechi se aflau în situații de a face misiune, unele fiind nevoite să le sprijine pe celelalte în îndeplinirea sarcinii misionare, iar pentru aceasta aveau nevoie de o bază comună în această lucrare misionară, care va fi înțeleasă sub forma unui „parteneriat în ascultare”.
I.5.2.1. Evaluarea conferinței pe secțiuni
Experiența războiului a avut o mare influență asupra conferinței, în special în ceea ce privește modul în care s-au structurat temele în discuție. S-a discutat despre redescoperirea sensului și relevanței Evangheliei în contextul stărilor de confuzie și sărăcie contemporană și despre reexaminarea principiilor și politicilor fundamentale misionare, despre alcătuirea unui plan de acțiune pentru sarcina misiunii în lumina ultimelor experiențe și a condițiilor în permanentă schimbare.
I.5.2.1.1. Mărturia creștină într-o lume revoluționară
În cea ce privește situația Bisericii, s-a arătat că într-o oarecare măsură tensiunea războiului a avut ca efect evidențierea vieții spirituale a Bisericii, pentru că „în timpul războiului popoarele au învățat să se roage cum nu au făcut-o vreodată”, context în care Biblia s-a dovedit a fi Cuvântul lui Dumnezeu, nu numai un document istoric ce cuprinde revelația.
Un alt punct atins a făcut referire la lumea cu care se confruntă Biserica. Suferința războiului, indiferența morală, desconsiderarea vieții umane sau amenințarea libertății individuale sau spirituale din partea statului, toate subliniau nevoia unității și cooperării între oameni. De aceea, s-a evidențiat că „încrederea noastră este în Dumnezeu și în puterea Sa de a menține și conduce Biserica”, însă pentru ca lucrarea și mărturia Bisericii să fie una eficientă, ea trebuie să țină seama de contextul în care își desfășoară activitatea.
Astfel, Biserica era chemată la o îndoită sarcină: de renaștere sau de redescoperire a vieții ei spirituale, prin reîntoarcerea la Scriptură și de reorganizare. Dumnezeu se revelează pe Sine Însuși nu în propoziții sau idei, ci în istorie, într-o persoană, căci „Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi” (In. 1, 14). Mărturia timpurie a Bisericii a fost aceea că „Iisus Hristos este Domnul, iar acest adevăr a reprezentat cea dintâi vestire, Evanghelia. Aceasta este Evanghelia Bisericii azi, ea trebuie propovăduită până la venirea Împărăției lui Dumnezeu întru slavă”. Evanghelia începe cu lucrarea publică a Domnului, dar nu se oprește aici, căci Hristos i-a dat posibilitatea omului de a duce o nouă viață, în care noua relație cu Dumnezeu își găsește expresia în comuniunea cu oamenii. Această nouă viață este guvernată de legea iubirii și este comuniune cu Duhul Sfânt.
Biserica presupune mai mult decât o lucrare filantropică, deși de la început ea s-a îngrijit de toate nevoile și suferințele omului. Educația tinerilor, vindecarea trupului, grija pentru orfani și vârstnici reprezintă părți integrale și inseparabile ale propovăduirii Împărăției lui Dumnezeu. Evanghelizarea nu presupune numai simpla predicare, ci ea trebuie să țină seama și de calitatea vieții creștine, la fel cum activitatea, fără interpretarea teologică este insuficientă.
Distrugerile războiului au pus accentul pe urgența aducerii în atenția întregii lumi a Evangheliei. Însă, s-a evidențiat că e complet greșit a se sugera că propovăduirea Evangheliei este în primul rând o lucrare a teologilor, întrucât în Biserica primară toți cei ce credeau propovăduiau Cuvântul Evangheliei. Propovăduirea nu este prerogativa unei clase privilegiate în Biserică, ci ea aparține și laicilor, care au datoria să-l facă cunoscut pe Hristos în mediul în care trăiesc și în orice situație a vieții lor.
Experiența participanților la conferință poate fi rezumată în cuvintele „o lume, un Hristos”, care scot în evidență necesitatea unei credințe comune în Hristos și a unei responsabilități comune. Evanghelizarea a fost definită ca „proclamare a Crucii lui Hristos și a Învierii Sale unei lumi aflată în suferință, unei lumi care, însetată de viață, pare a se afunda în moarte fără nici o speranță”.
I.5.2.1.2. Parteneri în ascultare
Relația dintre Bisericile „noi” și cele „vechi” a fost înțeleasă în termenii unui parteneriat în ascultare, o ascultare a Cuvântului lui Dumnezeu, motiv pentru care folosirea terminologiei de Biserici „noi” și „vechi” a fost considerată ca fiind anacronică. Măsurile comune care trebuie luate vizau: reînvierea vieții spirituale a Bisericii, încurajarea sentimentului de responsabilitate al tuturor membrilor ei, promovarea spiritului misionar și antrenarea laicilor în slujba Bisericii. Mai mult decât atât s-a făcut apel la depășirea vechii separații dintre misiune și Biserică.
I.5.2.1.3. „Supranaționalitatea” misiunilor
Deși păreau a fi depășit distincția între „misiune” și „misiuni”, totuși participanții la conferință afirmă că „misiunile au fost înțelese ca parte integrantă și funcție a Bisericii”, iar misionarii priviți ca „ambasadori ai lui Hristos și vestitori ai Evangheliei, care dă mărturie despre o comuniune care depășește granițele naționale și rasiale și în care nu mai este iudeu sau elin, german sau englez, european sau asiatic” .
I.5.2.1.4. Funcțiile Consiliului Misionar Internațional
În ceea ce privește ultimul raport, Funcțiile Consiliului Misionar Internațional, s-a subliniat că funcția de bază a acestui organism viza încurajarea evanghelizării și s-au semnalat câteva strategii în lucrarea misionară.
I.5.3. Impulsul misionar
Faptul că aceasta a fost prima întâlnire a reprezentanților Consiliului Misionar Internațional după cel de al doilea Război Mondial, i-a conferit o dinamică internă. A fost una dintre primele ocazii de a aduce laolaltă pe mulți dintre cei ce erau implicați în mișcarea ecumenică. A fost o reuniune a minților ecumenice după o perioadă de izolație, incertitudini și chiar animozități impuse de război. John R Mott, singurul participant de la Whitby care a participat la toate celelalte Conferințe Misionare Mondiale ale Bisericii, a avut declarații exuberante despre această întâlnire.
Realizarea principală a conferinței de la Whitby a fost definirea naturii misionare a Bisericii și evidențierea obligației misionare a Bisericii, plasându-se astfel pe linia celorlalte două mișcări creștine „Faith and Order” („Credință și Constituție”) și „Life and Work” („Creștinismul Practic”), care urmau a se întâlni în 1948 pentru constituirea Consiliului Mondial al Bisericilor.
În mod evident această Conferință nu s-a dorit a fi una care să urmeze liniile majore ale marilor Conferințe Misionare Mondiale de la Edinburgh 1910, Ierusalim 1928 și Madras 1938, care au jucat un rol important în dezvoltarea cooperării misionare.
Conferința de la Whitby nu a făcut propuneri care să dea curs unor dezbateri teologice intense, nu a generat discuții largi, ci mai degrabă propunerile ei au avut un ton pragmatic și conciliator.
În cadrul lucrărilor Conferinței, Bisericile vechi și cele noi au fost îndemnate la un parteneriat în ascultare, pentru o mai bună evanghelizare a lumii. Într-adevăr, „parteneriatul în ascultare nu a fost doar o descriere sugestivă a ceea ce trebuia să fie relația dintre Bisericile vechi și cele noi, deși termenul a fost folosit în mod specific la Whitby, cu referire la această problemă, dar a fost un context atotcuprinzător în cadrul căruia fiecare aspect al vieții și misiunii Bisericii trebuie asumat și fără de care nu poate fi imaginat un progres spre viitor”.
Conferița a reprezentat un prim pas în vederea reevaluării teologiei și practicii misionare, prin accentul pus pe misiunea creștină ca mesaj al lui Hristos, a cărei primă exigență este „înnoirea vieții interioare printr-o întoarcere la mesajul Bibliei și la Domnul ei”. În acest context, evanghelizarea totală cerea cooperarea fiecărui creștin. O nouă direcție în ceea ce privește teologia misionară a fost dată de abandonarea limbajului de țări „creștine” și „necreștine”, prin punerea în evidență a „parteneriatului în ascultare” la care sunt chemate toate Bisericile. Astfel, Biserica începea să fie înțeleasă ca mod sau de realizare a misiunii, iar misiunea Bisericii presupunea nu numai propovăduirea Evangheliei (kerygma), ci și koinonia.
I.5.4. Divergențe și convergențe
I.5.4.1. Dimensiunea misionară a Bisericii
În cadrul conferinței s-a pus accentul pe misiunea creștină ca mesaj al lui Hristos, „misiunile au fost înțelese ca parte integrantă și funcție a Bisericii”, iar misionarii priviți ca „ambasadori ai lui Hristos și vestitori ai Evangheliei”, prin aceasta evidențiindu-se dimensiunea misionară a Bisericii. Biserica Ortodoxă face însă în mod clar o distincție între „misiune” în sensul de vocație apostolică fundamentală a Bisericii de a proclama Evanghelia, și „misiuni”, ca activități evanghelizatoare ale unei confesiuni sau denominațiuni într-un spațiu necreștin.
Astfel, dacă misiunea creștină pentru Occident a fost înțeleasă până la această întâlnire ca extensiunea vizibilă a Bisericii prin stabilirea de noi comunități în țări necreștine, pentru Ortodoxie misiunea se identifică cu tradiția și continuitatea Bisericii în timp, cu transmiterea credinței de la o perioadă la alta și de la o generație la alta. De aceea, transmiterea nealterată a Revelației, singura exigență a misiunii creștine punctată în cadrul dezbaterilor, trebuie dublată de transmiterea Tradiției, căci Tradiția este practica Bisericii, nu istoria ei.
Un punct de convergență comun l-ar putea constitui evidențierea vocației misionare a tuturor creștinilor, preoți și laici, și nu numai un privilegiu al celor dintâi, de a propovădui Cuvântul Evangheliei. În același timp, protestanții începeau să perceapă Biserica ca fiind orientată înspre lume, subliniind astfel legătura inevitabilă dintre Biserică și lume, Biserica – din cuceritoare a lumii la Edinburgh a devenit solidară cu lumea la Whitby.
Însă, limitele conferinței sunt date de înțelegerea greșită a misiunii creștine, definită în mare măsură ca funcție a Bisericii. Perspectiva ortodoxă cu privire la dimensiunea misionară a Bisericii arată că misiunea nu este doar o funcție a Bisericii, Biserica este scopul misiunii, astfel încât „eclesiologia determină misiologia”.
Biserica este misionară prin însăși natura ei, iar evanghelizarea se face în perspectiva Bisericii în care omul este încorporat prin Tainele acesteia. De aceea, dimensiunea misionară este o constantă a vieții creștinului, întrucât Biserica este misionară prin însăși natura sa, în perspectiva Sfintei Tradiții.
I.6. Formarea Consiliului Ecumenic al Bisericilor
Mișcarea ecumenică, în accepțiunea actuală a termenului, apare pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, din inițiativa protestantă de a reface unitatea creștinilor, știrbită într-un fel de Marea Schismă din 1054, Reforma din 1517 și de ruptura din sânul Bisericii de Apus, concretizată în apariția anglicanismului. Însă ar fi incorect să se atribuie paternitatea ecumenismului doar lumii protestante, întrucât „istoria mișcării ecumenice, și mai ales istoria Consiliului Ecumenic al Bisericilor stă în strânsă legătură cu Biserica Ortodoxă în general, și cu Patriarhia Ecumenică, în special”.
Mișcarea ecumenică, în forma ei actuală, își are originea în Conferința mondială a misiunilor de la Edinburgh 1910, descrisă de istorici ca un eveniment „de cotitură în cooperarea ecumenică”, „una din cele mai mari repere în istoria Bisericii” și „leagăn al ecumenismului modern”.
Inițiativa protestantă a găsit un răspuns favorabil și la ortodocși, căci în această perioadă din partea ortodoxă sunt de menționat două documente cu caracter ecumenic: Enciclica patriarhală și sinodală din 1902 și Enciclica Patriarhiei ecumenice din 1920.
Enciclica patriarhului Ioachim al III-lea din 1902 se referea la relațiile interconfesionale ale Bisericilor Ortodoxe, afirmând că „dacă, nu putem încă spera la o uniune a tuturor, ceea ce este imposibil oamenilor, dar cu putință la Dumnezeu, totuși pentru că pronia cerească este constantă și activă și oamenii sunt ghidați după Evanghelia iubirii și a păcii, trebuie să acordăm o atenție deosebită posibilității de a pregăti drumul care duce spre acest scop și de a găsi puncte de întâlnire și interacțiune, sau chiar să închidem ochii în fața unor neregularități până la îndeplinirea misiunii, care va duce la o bucurie deplină și adeverirea cuvintelor Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, despre o singură temă și un singur păstor”. Enciclica Patriarhiei Ecumenice din 1920 propunea formarea unei „ligi” a Bisericilor și arăta că „Biserica noastră susține că apropierea dintre nenumăratele Biserici Creștine și înfrățirea dintre ele nu este exclusă de diferențele doctrinare care există între ele”. Aceste enciclice adresate tuturor Bisericilor creștine au insistat că activitățile sociale și alte activități practice ale Bisericilor nu ar trebui să fie amânate până când se va ajunge la un acord doctrinar complet. Numai printr- o cooperare în problemele sociale și angajament comun în numele lui Hristos de dragul omenirii se poate realiza o unitate vizibilă a Bisericii.
În primele decenii ale secolului trecut se disting trei mari mișcări creștine cu caracter ecumenic: „Faith and Order” (creștinismul teologic), care urmărește găsirea unei baze teologice comune; „Life and Work” (creștinismul practic), care urmărește cooperarea inter-bisericească în vederea promovării păcii și slujirii umanității și „International Missionary Council” (mișcarea misionară), creat în 1921, care are în vedere coordonarea societăților misionare și unitatea mărturiei creștine în societate.
Consiliul Ecumenic al Bisericilor ia naștere prin fuziunea acestor trei mari mișcări, urmând un proces „de formare” finalizat în mai multe etape. Formarea C.E.B. este decisă în 1937 de către cele două ramuri „Creștinismul practic” și „Credință și Constituție”, procesul de formare al C.E.B. fiind inițiat încă din 1938 de la Utrecht.
Din cauza războiului, procesul „de formare” al C.E.B. se prelungește până în 1948, când la Amsterdam are loc prima Adunare Generală, în asociație cu Consiliul internațional al misiunilor, care definește C.E.B. drept o „asociație frățească de Biserici care-L acceptă pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu Mântuitor” , imprimându-i astfel un pronunțat caracter hristologic. Raportul secțiunii a doua privind „Strategia misionară și de evanghelizare” sublinia că: „Dumnezeu dorește în mod evident ca Biserica să lucreze pentru a câștiga lumea întreagă la Hristos, pentru a o aduce la desăvârșire”.
Deși, Biserica Ortodoxă a fost invitată să ia parte la formarea Consiliului Ecumenic al Bisericilor în cadrul întâlnirii de la Amsterdam din 1948, întrucât participase la toate congresele celor două mișcări, „Creștinismul practic” și „Credință și Constituție”, totuși în urma Conferinței Ortodoxe de la Moscova desfășurată între 9-18 iulie 1948 are loc o schimbare de atitudine. Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse, Alexei al II-lea exprimându-și atitudinea față de Mișcarea ecumenică arăta că „Biserica organizată după planul Mișcării Ecumenice tinde mai mult spre pământ decât spre cer. Adunarea din anul 1948 nu are pentru discuții nici o problemă dogmatică la ordinea zilei și nici un referat nu figurează din partea Bisericii ortodoxe… Drept răspuns la atitudinea binevoitoare a Congresului de la Atena, Mișcarea Ecumenică s-a arătat ingrată și n-a luat în considerație nici una din propunerile ortodoxe”, prin aceasta subliniind refuzul participării Bisericii Ortodoxe la mișcarea ecumenică. Acest refuz avea următoarele motive: preocuparea prea accentuată de viață politică și socială, crearea unei Biserici Ecumenice ca forță internațională, lipsa discuțiilor de unire pe fond doctrinar, intenția protestantismului de a se opune catolicismului prin căutarea unui aliat în Biserica Ortodoxă, asigurându-și astfel puterea internațională”.
Abia în 1961, la New Delhi, se înfăptuiește procesul complet de formare al C.E.B., în forma pe care o cunoaștem azi, prin includerea Consiliului Internațional al Misiunilor în structurile Consiliului Ecumenic al Bisericilor, sub numele de Comisia pentru „Misune și Evanghelizare”. Newbigin, subliniind măsura în care cele două consilii au activat în strânsă cooperare încă de la fondarea C.E.B., a accentuat că misiunea și unitatea au reprezentat „două modalități de a descrie aceeași manifestare a lui Dumnezeu, a Cărui voință este de a-i atrage pe toți la Sine”. Vorbind de dimensiunea misionară a mișcării ecumenice, el a subliniat că nici o mișcare nu are dreptul să se numească ecumenică cu excepția cazului în care face tot posibilul pentru a duce Evanghelia în întreaga lume. El a afirmat că „pentru bisericile care constituie Consiliul Mondial acest lucru înseamnă recunoașterea faptului că sarcina misionară nu este mai puțin centrală în viața Bisericii decât preocuparea pentru reînnoire și unitate”.
Dorința unei misiuni și a unei mărturii creștine unitare, considerată ca o prioritate în detrimentul prozelitismului perceput ca o contra-mărturie, a stat de la început la baza constituirii Consiliul Ecumenic al Bisericilor, motiv pentru care realizarea văzută a unității creștine și a unirii Bisericilor constituie scopul ecumenismului. Visser’t Hooft, secretar general al C.E.B. până în anul 1966, declara în acest sens următoarele: „Suntem un Consiliu al Bisericilor care trebuie să fie unite, nu scindate. Nu trebuie să mai cunoaștem scindarea, căci există o singură Biserică a lui Hristos pe pământ. Pluralitatea noastră este o gravă anomalie”.
În anul 1950 la Toronto, Comitetul Central al C.E.B a precizat neutralitatea eclesiologică a acestui organism. Aceasta înseamnă, pe de o parte, reafirmarea faptului că C.E.B nu se consideră Biserică, iar pe de altă parte că își păstrează neutralitatea față de orice opinie eclesiologică existentă. Această aborbare eclesiologică largă a permis aderarea cu statut de membru a Bisericii Ortodoxe, care are o eclesiologie bine definită.
În conformitate cu eclesiologia ortodoxă, scopul fundamental și final al ecumenismului este unirea tuturor Bisericilor, realizarea unității depline a tuturor creștinilor în Biserica una și nedivizată, prin încorporarea celor separați în Trupul real și văzut al Bisericii celei Una. Cu alte cuvinte, problema ecumenică nu este unitatea Bisericii „per se”, care este dată de Dumnezeu și este păstrată în mod istoric și văzut în Biserica Ortodoxă, ci dezmembrarea istorică a creștinilor.
I.7. Willingen 1952 – Misiune sub Cruce
I.7.1. Context
I.7.1.1. Contextul istoric
Întâlnirea de la Willingen a Consiliului Misionar Internațional, s-a petrecut în cadrul dezordinii provocate de cel de-al doilea Război Mondial. Conferința a reflectat spiritul acelor ani, căutarea unor noi modele și idei, care să vină în întâmpinarea provocărilor create de schimbările petrecute la nivel mondial.
Prin capacitatea de a privi în față noile provocări ale Bisericilor, sub toate aspectele, istoric, social, al misiunii etc., conferința misionară de la Willingen devine un punct de reper în ceea ce privește abordarea misiunii creștine. Optimismul conferințele misionare anterioare a lăsat locul la Willingen „unui anumit realism”. Aceasta pentru că, imediat după fondarea Consiliului Ecumenic al Bisericilor, perspectivele asupra misiunii Bisericii au devenit mai serioase.
Evenimente ca independența Indiei din 1947, revoluția chineză din 1949 sau războiul din Coreea au creat un mediu diferit pentru mișcarea misionară, care a necesitat o evaluare profundă și o regândire a problemelor misiunii. În contrast cu speranța exprimată la Whitby în 1947, cum că cele mai dificile zile ale misiunii creștine se încheiaseră odată cu cel de-al doilea Război Mondial, M.A.C. Warren a declarat la Willingen: „generația noastră are în față cele mai provocatoare zile ale misiunii creștine”.
I.7.1.2. Atmosfera teologică
Percepția generală cu privire la relația dintre misiune și Biserică plasa Biserica în centrul gândirii și activității misionare. Johannes C. Hoekendijk a inițiat un atac asupra viziunii unei misiuni centrată pe Biserică, întrucât această abordare, pretindea el, găzduia forme de evanghelizare, care ținteau către instituționalizarea Bisericii, precum și către reafirmarea influenței eclesiastice. După părerea sa, această gândire misionară este greșită pentru că se mișcă în jurul unui centru nelegitim. „Biserica constituie un centru lipsit de legitimitate”, spune el, „pentru că atunci când Biserica devine centrul gândirii misionare, funcțiile primare ale proclamării Împărăției lui Dumnezeu și participarea la misiunea apostolică sunt trecute în umbră”. Gândirea sa a influențat gândirea ecumenică asupra misiunii din acea vreme, pentru că a expus o perspectivă unică pentru teologia de atunci: missio Dei include nu doar kerigma (proclamare, propovăduire), ci și diakonia (slujire) și koinonia (comuniune).
Această perspectivă asupra misiunii se va reflecta pe viitor și în documentul „Mission and Evangelism in Unity Today”, care subliniază că „termenul misiune are o accepțiune holistică: proclamarea și împărtășirea veștii celei bue a Evangheliei prin cuvânt (kerigma), faptă (diakonia), rugăciune și cult (leiturgia), și prin mărturisirea zilnică a vieții creștine (martyria); învățarea ca mod de creștere și întărire a oamenilor în relația lor cu Dumnezeu și între ei; și tămăduirea ca integritate și reconciliere spre a realiza koinonia – comuniunea cu Dumnezeu, cu oamenii și cu întreaga creație”.
I.7.2. Teologia elaborată
Tema conferinței a fost inițial una eclesiologică „Obligația misionară a Bisericii”, deși raportul final a primit titlul de „Misiune sub cruce”, discuțiile accentuând și relevând ideea principală că, fundamentul, originea misiunii este descoperirea de Sine a lui Dumnezeu treimic. Astfel, conferința desfășurată la Willingen în 1952 reprezintă “punctul culminant în istoria mișcării ecumenice”. La dezbaterile conferinței, de la mijlocul lunii iulie 1952, au participat aproximativ 181 de delegați, reprezentând aproximativ 40 de biserici.
Dezbaterile conferinței pe marginea temei sus-menționate au fost structurate în cinci mari grupuri tematice sau comisii, fiecare cu câte 35 de membrii:
1. Obligația misionară a Bisericii
2. Biserica indigenă
3. Rolul societății misionare în situația prezentă
4. Vocație și formare
5. Revizuirea activității misionare.
I.7.2.1. Evaluarea conferinței
Încă de la începutul dezbaterilor, Norman Goodall a comentat că Willingen ar trebui înțeles „ca o piatră de hotar și nu ca un punct terminus”, raportându-se la tematica aleasă, în mod special la raportul privind „Obligația misionară a Bisericii”.
Au existat dezbateri largi referitoare la baza și natura teologică a misiunii. Un Raport Interimar „Baza teologică a obligațiilor misionare” a fost primit, dar nu și adoptat în cadrul conferinței. Raportul se referea la diferențele care existau între delegați, cu privire la teologia misiunii, incluzând baza obligațiilor misionare, relația dintre Biserică și misiune, relația dintre Biserici, Împărăția lui Dumnezeu și eshatologia.
Lesslie Newbigin a elaborat o declarație „Chemarea misionară a Bisericii”, care a fost adoptată de conferință și care expunea aceleași probleme care se regăseau și în Raportul Interimar. În vreme ce el a dat o atenție mai mică problemelor teologice majore referitoare la relația lui Dumnezeu cu Biserica și lumea, a acordat o atenție deosebită misiunii lui Dumnezeu prin Biserică.
Subliniind obligația misionară a Bisericii între învierea Domnului și a doua Sa venire și îndemnând creștinii să se angajeze în „pregătirea întregului pământ pentru ziua venirii Sale”, rapoartele finale au evidențiat caracterul eshatologic al misiunii. În acest context, s-a afirmat că Biserica trăiește între „deja” și „nu încă”. Întrebarea la care participanții trebuiau să răspundă era următoarea: „ce ar trebui să facă Biserica la modul concret pentru a-și desfășura activitatea misionară istorică și a ține seamă de aceste două definiții: deja și nu încă? Unii au afirmat că tot ceea ce se petrece în lume ar trebui identificat ca realizare și promisiune a lui Dumnezeu. Dar în acest caz, cum se disting semnele răului? Alții au opinat că ar fi necesară o convertire întru așteptarea împărăției care va să vină, dar și un angajament serios în rezolvarea problemelor societății”.
Problematica orientării eshatologice a misiunii, deși a primit o atenție deosebită din partea lui Walter Freytag, M.A.C. Wareen și a Raportului Consiliului Misionar Olandez, a rămas un subiect neepuizat în cadrul acestei întâlniri. Studiile olandeze au arătat că: „Împărăția lui Dumnezeu a venit prin Hristos, dar faptul că lumea e Împărăția lui Dumnezeu se va arăta la sfârșitul veacurilor”.
Relația dintre misiune și Biserică a constituit un alt accent în cadrul dezbaterilor, misiunea fiind înțeleasă ca sarcină comună a întregii Biserici, „fiecare creștin fiind responsabil pentru proclamarea Împărăției lui Dumnezeu până la marginile pământului”. În următoarea afirmație: „Noi, cei care am fost aleși în Hristos, împăcați cu Dumnezeu prin El, ajunși membrii ai Trupului Său, părtași la Duhul Său și moștenitori prin speranță ai Împărăției Sale, ne-am luat angajamentul de a participa pe deplin la misiunea Sa răscumpărătoare. Nu există nici o participare la Hristos fără participarea la misiunea Sa în lume. Ceea ce dă viață Bisericii, stabilește și misiunea ei. Precum Tatăl M-a trimis pe Mine, așa vă trimit și Eu”, putem sesiza o schimbare a gândirii misionare, care identifică Biserica cu misiunea ei, definind Biserica ca funcție a misiunii, și nu invers.
Ceea ce documentele conferinței scot în evidență este și preocuparea pentru misiune și unitate: „chemarea Bisericii la misiune și unitate provine din însăși natura lui Dumnezeu”. Misiunea și unitatea au fost percepute ca inseparabile, deși s-a arătat că „lipsa unității dintre Biserici continuă să împiedice realizarea misiunii ei”.
I.7.2.2. Analiza raportului „Obligația misionară a Bisericii”
Wilhelm Andersen afirmă că: „O redefinire teologică a bazei activității misionarismului creștin nu poate exista în limitele frazei «obligația misionară a Bisericii»”. Biserica nu poate fi punctul de plecare pentru o teologie a misiunii: „originea misiunii se găsește în trimiterea lui Dumnezeu. În acest scop Biserica își primește impulsul și puterea de a se angaja în misiune”.
Definirea conceptului de misiune a Bisericii a fost una din preocupările acestei conferințe. Astfel, dacă la început se considera formal că misiunea este de origine divină, dată de venirea Fiului lui Dumnezeu în lume pentru a mântui neamul omenesc și de a trimite pe Apostoli în lume pentru a propovădui vestea cea bună, acum s-a ajuns la definirea misiunii ca fiind efect al inițiativei Tatălui de trimitere a Fiului și a Fiului de trimitere a Sfântului Duh de la Tatăl pentru a întemeia Biserica din lume. Prin aceasta direcția teologiei misionare se schimbă „de la hristocentrism către trinitate”, stabilindu-se clar că mandatul misionar are un caracter trinitar: „Mișcarea misionară din care facem și noi parte își are originea în Dumnezeu întreit în Persoane. Din marea Sa dragoste față de noi, Tatăl a trimis pe Fiul Său cel Unul Născut pentru a reconcilia toate lucrurile cu Sine, pentru ca noi și toate ale lumii, prin Sfântul Duh, să devenim una cu Domnul nostru Iisus Hristos, desăvârșitorul tuturor lucrurilor”. În cuvintele unuia dintre participanți, Max Warren, „punctul de plecare a unei teologii misionare trebuie să fie Dumnezeu Însuși, nu Biserica; misiunea trebuie fundamentată pe hristologie, nu pe eclesiologie”.
În raportul privind „Obligația misionară a Bisericii” se arată că „Dumnezeu trimite Biserica pentru a-I continua lucrarea până la marginile pământului, la toate popoarele și până la sfârșitul veacurilor”, în orice context social, politic sau religios. În contextul mărturiei sale, Biserica trebuie să dea dovadă de solidaritate cu lumea și să ofere lumii o distincție clară a semnelor timpului. În acest sens s-a evidențiat că „misiunea este parte esențială a naturii Bisericii, nu este ceva adăugat la aceasta”, iar „chemarea Bisericii la misiune și unitate provine din însăși natura lui Dumnezeu”.
În cadrul secțiunii „Solidaritatea cu lumea” s-a evidențiat că „Biserica este în lume, și ca Domn al Bisericii, Iisus S-a identificat El Însuși cu întreaga omenire, deci așa trebuie să facă și Biserica”. În acest sens, lumea a fost percepută ca „arenă a misiunii”, iar creștinii „poporul lui Dumnezeu în lume”, o idee ce va reveni în centrul gândirii misionare câțiva ani mai târziu.
I.7.3. Impulsul misionar
În precizarea impulsului misionar trebuie să avem în vedere patru puncte. În primul rând, conferința a avut loc într-un moment de criză majoră, din cauza încheierii bruște a activității misionare în China, confruntându-se astfel cu definiția fundamentală a ceea ce este misiunea într-o perioadă de incertitudine. Există o frapantă analogie cu situația prezentă, în special, în urma schimbării majore din 1989 prilejuite de căderea zidului Berlinului și prăbușirea imperiului sovietic, și apoi, de asemenea, de atacurile de la 11 septembrie 2001 asupra SUA. Nu numai contextul politic a devenit foarte dificil de prezis, același lucru este valabil pentru economie și dezvoltarea Bisericii. Pentru a defini planurile majore ale misiunii, în cazul în care a fost aceasta vreodată sarcina Bisericii, a devenit dacă nu imposibil, un lucru destul de subiectiv.
În al doilea rând, Willingen, ca multe alte astfel de conferințe, nu a venit cu un răspuns satisfăcător privind prioritățile misionare. Conferința a adus în prim plan tensiunile existente în cadrul mișcării misionare protestante, unii chiar numind întâlnirea un adevărat eșec. În al treilea rând, cea mai remarcabilă realizare la Willingen a fost fixarea bazei trinitare a misiunii, deși termenul missio Dei nu pare să fi apărut acolo.
Apoi, în al patrulea rând, referirea la baza trinitară a misiunii și la Dumnezeu, ca principalul subiect în misiune, ar putea fi eliberatoare pentru toți „cei osteniți și împovărați” (Mt. 11, 28-30). Azi trebuie să găsim o modalitate similară să vorbim despre misiune în contextul înfricoșător al globalizării economice, politice și culturale. Într-adevăr, în acest sens missio Dei este „o veste bună”.
I.7.3.1. Misiunea creștină ca „Missio Dei” sau baza teologică a misiunii
Dezvoltarea și aprofundarea teologiei misionare în ce-a de a doua parte a secolului al XX-lea a implicat o schimbare de la o înțelegere antropocentrică a misiunii la una teocentrică, și dintr-o perspectivă eclesiocentrică la una cosmocentrică. În această ultimă perspectivă, lumea, atât în dimensiunile sale socio-politice cât și religioase, se află în centrul atenției.
Termenul „missio Dei” are o istorie lungă, care merge înapoi la Augustin și se referă la doctrina Sfintei Treimi, dar acest lucru nu este principala noastră preocupare aici. Deși unul dintre motivele principale pentru reputația conferinței de la Willingen este introducerea conceptului de „missio Dei”, acest termen nu apare în documentele conferinței. Se pare că Karl Hartenstein a fost cel care, în raportul său de la Willingen, a inventat expresia atunci când a vorbit despre misiune ca „participare la trimiterea Fiului, în missio Dei, cu un obiectiv atotcuprinzător de instituire a domniei lui Hristos peste întreaga creație răscumpărată”. Pentru a-l cita pe Hartenstein mai deplin, “misiunea nu este doar convertirea individului, nici doar ascultarea cuvântului Domnului, și nici doar obligația de a aduna Biserica. Este participare la trimiterea Fiului, missio Dei, cu scopul de a stabili domnia lui Hristos peste toată creația răscumpărată”.
Conceptul „missio Dei” definește „activitatea dinafara comuniunii de iubire a Sfintei Treimi, care se manifestă prin trimiterea Fiului de către Tatăl și a Sfântului Duh de către Fiul prin Tatăl pentru mântuirea lumii”. Dar ideea că misiunea Bisericii aparține Sfintei Treimi, a sugerat-o cu mult timp înainte teologul protestant Karl Barth, care sugera necesitatea redefinirii misiunii creștine din perspectiva teologică a trimiterii Fiului și Duhului Sfânt în lume. Teologul David Bosch spunea despre Karl Barth că „influența gândirii sale misionare a ajuns să penetreze întreaga teologie misionară de la Willingen” .
În același context, teologul danez J.C. Hoekendjik a criticat, în cadrul discuțiilor referitoare la acest subiect, faptul că definiția tradițională a misiunii creștine este prea „eclesiocentrică”, evidențiind că „orice reflecție misionară care se raportează exclusiv la Biserică ajunge să se rătăcească în mod sigur”. El afirma de asemenea că: „Adevăratul context misionar este lumea. Biserica își îndeplinește funcția numai când devine mijloc și instrument pentru stabilirea împărăției lui Dumnezeu în lume. Din această perspectivă misiunea trebuie redefinită din sensul: Hristos-Biserică-lume, în sensul: Dumnezeu-lume-împărăție”. Toate aceste opinii și critici, care relativizează conceptul de Biserică nu au fost introduse în documentele oficiale ratificate în cadrul întâlnirii.
Accentul pe baza trinitară a misiunii este chiar mai important decât missio Dei: “mișcarea misionară din care facem parte își are izvorul în Dumnezeu Însuși – Sfânta Treime. Din nemărginita Sa dragostea pentru noi, Tatăl ne-a trimis mai departe pe Fiul Său preaiubit să împace toate lucrurile cu Sine, ca noi și toți oamenii să poată, prin Duhul, să fie una cu Tatăl prin El, în aceea iubire perfectă, care este natura însăși a lui Dumnezeu”. Aceasta este baza trinitară a misiunii care ar trebui să constituie fundamentul pentru orice înțelegere a missio Dei.
Așadar, Willingen reprezintă un moment important în încercarea de „reformulare a teologiei misionare” pe baza conceptului de Missio Dei, care subliniază că misiunea creștină „își are sursa sau punctul de plecare în Sfânta Treime”, și nu în Biserică. Cu toate că se face un pas înainte prin afirmarea bazei trinitare a misiunii creștine, totuși se pare că teologia misionară este limitată de faptul că „teologia sistematică (din acea perioadă) a acordat puțină atenție problemei privind natura misionară a Bisericii”.
I.7.4. Divergențe și convergențe
I.7.4.1. Dimensiunea trinitară a misiunii
Conferința de la Willingen din 1952 aduce cu sine o schimbare radicală a paradigmei misionare, a modului de a înțelege misiunea creștină, întrucât se articulează temeiul trinitar al misiunii creștine: „mișcarea misionară își are sursa în trinitatea lui Dumnezeu”, misiunea fiind înțeleasă ca missio Dei. Misiunea creștină decurge din însăși ființa lui Dumnezeu, fiind pusă în contextul doctrinei trinitare și nu doar în cel al eclesiologiei. Doctrina clasică missio Dei, înțeleasă ca trimitere a Fiului și a Duhului Sfânt, a fost extinsă în sensul trimiterii Bisericii în lume de către Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, accentuându-se astfel dimensiunea misionară a Bisericii.
Deși mulțumiți de introducerea bazei trinitare în definiția misiunii, totuși teologii ortodocși au fost nemulțumit pentru faptul că uneori se exclude Biserica întemeiată prin jertfa Fiului lui Dumnezeu din planul de mântuire a lumii, din prelungirea misiunii Sfintei Treimi în lume. În concepția ortodoxă, nici Dumnezeu nu face misiune aparte de Biserică, nici Biserica nu-și poate aroga numai pentru ea misiunea în scopul prelungirii sale văzute în lume și în istorie. Căci dacă Fiul este trimis de către Tatăl prin Sfântul Duh, iar Sfântul Duh de către Fiul de la Tatăl, tot astfel Biserica este trimisă de către Sfânta Treime în lume pentru a conduce lumea spre împărăția lui Dumnezeu.
Din perspectiva teologiei misionare ortodoxe missio Dei este un câștig pentru misiunea creștină, care nu mai este înțeleasă ca o acțiune exclusivă a Bisericii, definită în teologia apuseană de factură protestantă ca instituție pământească misionară și instrument al misiunii, ci este însăși intervenția proniatoare a lui Dumnezeu în istorie.
Astfel, de la Conferința misionară mondială de la Willingen din 1952, la care s-a afirmat că misiunea decurge din natura însăși a lui Dumnezeu, noțiunea de missio Dei a primit din ce în ce mai multă importanță în misiologie. Modul în care confesiunile creștine au adoptat doctrina missio Dei în teologia lor misionară a fost diferit, datorită percepției lor cu privire la înțelegerea propriei eclesiologii.
Decretul Ad gentes al Conciliului II Vatican a definit misiunea creștină ca „manifestare a planului lui Dumnezeu, arătarea și realizarea lui în lume și în istoria ei”, arătând că „Biserica, în pelerinajul ei terestru, este misionară prin natură, pentru că nu are altă origine decât misiunea Fiului, misiunea Duhului Sfânt, după planul lui Dumnezeu Tatăl”. În teologia apuseană de factură protestantă adevărata Biserică este nevăzută, iar cea văzută este societatea credincioșilor care împărtășesc aceeași credință, fapt pentru care missio Dei se poate realiza și în afara Bisericii, ajungându-se astfel la o înțelegere greșită a misiunii creștine.
Teologia misionară ortodoxă a arătat că misiunea creștină a fost întotdeauna înțeleasă ca missio Dei, ca misiune a lui Dumnezeu-Sfânta Treime, având în același timp o caracteristică hristologică, eclesiologică și eshatologică. Vestea Bună sau Evanghelia Împărăției propovăduită de Mântuitorul Iisus Hristos este descoperită și împlinită în El și se trăiește în Biserică. Documentul „Go Forth in Peace” editat de pr. prof. Ion Bria plasează acest concept în contextul eclesiologiei ortodoxe: „Vestirea Împărăției lui Dumnezeu stă în centrul vocației Bisericii în lume. Misiunea ține de însăși natura Bisericii, în orice condiții ar trăi ea: iar fără misiune nu poate exista Biserică, fiindcă Biserica duce mai departe lucrarea de mântuire a lumii descoperită și înfăptuită de Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. Numai prin revărsarea Duhului Sfânt la Cincizecime a devenit posibilă misiunea Bisericii, iar Apostolii au fost înzestrați cu puterea Duhului ca să vestească Evanghelia lui Hristos Cel care a murit și a înviat pentru mântuirea noastră. Venirea Duhului în Biserică nu este un eveniment istoric izolat din trecut, ci un dar permanent care dă viață Bisericii, asigurându-i existența în istoria omenirii, făcând posibilă mărturia ei despre Împărția lui Dumnezeu în faza incipientă. Duhul Sfânt este puterea dumnezeiască prin care Biserica este capabilă să asculte porunca Domnului înviat: Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura (Mc 16, 15; Lc 24, 47 și F.A. 1, 8). Această revărsare permanentă de Cincizecime a Duhului asupra Bisericii, este o realitate în cultul Bisericii, în rugăciunea ei publică, în slujirea duminicală a Euharistiei, dar ea depășește limitele cultului eclesial și constituie dinamismul lăuntric ce dă substanță tuturor expresiilor și lucrărilor din viața Bisericii.”
Plecând de la acest concept de Missio Dei și de la implicațiile teologiei trinitare în înțelegerea misiunii Bisericii, pr. prof. Valer Bel a identificat „premisele teologice ale misiunii creștine”, subliniind lucrarea specifică fiecărei Persoane a Sfintei Treimi, Missio Dei, Missio Filii, Missio Spiritus Sancti, și continuând cu Missio Ecclesiae. În acest cadru, el definește misiunea creștină ca fiind trimiterea Bisericii în lume cu scopul de a propovăduii Evanghelia la toată făptura și de a integra oamenii în Împărăția lui Dumnezeu, care se manifestă „deja” în Biserică, dar care se va manifesta deplin la a Doua Venire a lui Hristos întru slavă.
I.7.4.2. Relația dintre Biserică și misiune
Un punct convergent într-o oarecare măsură este înțelegerea raportului dintre Biserică și misiune. Identificând Biserica cu misiunea ei, conferința de la Willingen a însemnat un progres în ceea ce privește gândirea misionară, care până atunci vedea misiunea ca o funcție a Bisericii. De aceea, aici se arată că nu misiunea este o funcție a Bisericii, ci Biserica este o funcție a misiunii.
În perspectivă ortodoxă, înțelegerea misiunii trebuie căutată în „doctrina și experiența Bisericii”. Misiunea este într-adevăr inseparabilă de Biserică, dar faptul acesta nu trebuie înțeles într-un sens instrumentalist, afirmând doar că misiunea este o funcție a Bisericii sau invers. Misiunea sa nu este proclamarea unor adevăruri sau principii etice, ci „chemarea oamenilor de a deveni membri ai comunității creștine într-o formă vizibilă, concretă”.
Astfel, Biserica nu a mai fost considerată ca fiind plasată în fața lumii, ea era trimisă în lume și exista pentru lume. Misiunea nu mai era o simplă lucrare a Bisericii, ci o expresie a ființei adevărate a Bisericii, întreaga lume fiind considerată ca un câmp misionar.
Fără îndoială că misiunea este un criteriu al Bisericii și nu există Biserică adevărată în afara misiunii, totuși, în viziunea ortodoxă Biserica reprezintă deja scopul misiunii, de aceea ea devine în același timp un principiu și o condiție a misiunii. Misiunea este un criteriu al Bisericii, o dimensiune a ființei și o componentă esențială e vieții ei, fapt pentru care Biserica este mereu în stare de misiune, ea nu poate înceta a fi Biserică misionară. În esența ei misionară, Biserica este însăși sensul misiunii, „Biserica trăiește prin misiune ca un foc care există prin ardere”.
I.8. Achimota – Accra 1957-1958 – Misiunea creștină este a lui Hristos, nu a noastră
I.8.1. Context
După formarea Consiliului Ecumenic al Bisericilor, au fost luate primele inițiative concrete pentru ca misiunea să-și găsească locul printre activitățile C.E.B.. În același timp s-a pus problema integrării Consiliului Misionar Internațional în structurile C.E.B. Proiectul planului de integrare pregătit de un Comitet mixt al celor două organisme a fost aprobat de către Comitetul central al C.E.B. la New Haven în anul 1957 și supus reuniunii conferinței misionare mondiale desfășurată la Achimota în Ghana în anul 1958.
S-ar putea spune că, Consiliul Misionar Internațional și Consiliul Ecumenic al Bisericilor fuseseră „logodite” din 1948, când fiecare a adoptat o declarație care a indicat faptul că doreau a fi una lângă cealaltă. Acest lucru se va întâmpla abia la New Delhi în 1961.
I.8.1.1. Atmosfera teologică
Lucrările Conferinței s-au desfășurat în perioada 28 decembrie 1957 – 8 ianuarie 1958, pentru această adunare neexistând pregătire documentară. Tot acum s-a hotărât integrarea Consiliului Misionar International în Consiliul Ecumenic al Bisericilor, cu denumirea de Comisia pentru „Misiune și Evanghelizare Mondială” a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, ceea ce s-a realizat la New Delhi, în 1961. Aproximativ două sute de oameni, delegați ai consiliilor membre a I.M.C., observatorii de la consiliile nemembre și consultanți s-au reunit pentru a discuta despre „misiunea creștină în prezent”. Locul ales a fost Halls-Legon, Akuafo, Commonwealth – de la University College, Accra. Reuniunea din Ghana a oferit o ocazie de reînnoire a prieteniilor formate mai devreme la întrunirile de la Madras, Whitby și Willingen.
La această Conferință a Consiliului Misionar Internațional ideea de bază a fost aceea că „misiunea creștină mondială este a lui Hristos, nu a noastră”, pentru că El Însuși ne încredințează misiunea Sa: „Datu-Mi-S-a toată puterea în cer și pe pământ. Drept aceea, mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”. Raportul „Misiunea creștină în prezent” sublinia că această misiune este a lui Hristos pentru că „înainte de toate eforturile și activitățile noastre, înainte de slujirea și devotamentul nostru, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în lume; iar El a luat chipul robului, suferind pentru noi până la moarte, și încă moarte pe Cruce”, acesta constituind și motivul misiunii.
În planificarea acestei conferințe s-au avut în vedere două lucrări: pe de o parte, revizuirea activităților Consiliului Misionar Internațional pe plan misionar, iar pe de altă parte, luarea de decizii administrative în ceea ce privește buna lui organizare.
I.8.2. Teologia elaborată
Programul conferinței a avut în vedere trei componente, în primul rând, problemele privind politica Consiliului Misionar Mondial dezbătute de cinci comitete:
1. Programul de studiu al I.M.C.
2. Structura cooperării
3. Slujirea
4. Noile forme de misiune
5. Misiuni și ajutor intra-bisericesc.
În al doilea rând, în paralel cu acestea s-au format cinci grupuri care au avut ca subiecte de discuție următoarele:
1. Mărturia creștină în societate și în lume
2. Biserica creștină în fața chemării la misiune
3. Biserica creștină și religiile necreștine
4. Locul și funcția misionarilor
5. Ce înseamnă „parteneriatul în ascultare?”.
În al treilea rând, s-a avut în vedere un program zilnic de rugăciune și studiu biblic asupra temei privind fundamentarea biblică a misiunii.
I.8.2.1. Evaluarea conferinței
Încă de la început s-a recomandat un studiu în câmpul teologiei misionare care să răspundă întrebării: „Ce semnifică acum misiunea Bisericii, în termeni teologici și practici, din perspectiva mandatului ei misionar?”, întrucât era vizibil că misiunea începea să-și piardă direcția originară și că sarcina misionară trebuia adaptată la noua situație din lume.
Întrebarea „Care este sarcina specifică misiunii creștine mondiale în prezent?” a fost abordată sub două aspecte: într-o perspectivă istorică și una eshatologică. De aceea, s-a subliniat că misiunea creștină nu trebuie înțeleasă doar ca un fenomen istoric sau psihologic în viața oamenilor, ci ea este însăși esența vieții creștine, fapt pentru care misiunea trebuie să fie sarcina întregii Biserici. În acest fel, Biserica și misiunea nu pot fi despărțite: „Biserica, pentru că este a lui Hristos, este una și de la El a primit misiunea de a merge în toată lumea pentru a predica Evanghelia Sa”, întrucât întreaga lume trebuie privită ca un spațiu misionar. Însă pentru aceasta era nevoie de un „parteneriat în ascultare” între Biserici. În dorința de a elucida semnificația conceptului de „parteneriat în ascultare?” introdus la Whitby, grupul care s-a ocupat de această problemă a subliniat că distincția dintre Bisericile vechi și noi nu mai este întemeiată, căci „este timpul în care creștinii trebuie să meargă în lume în numele lui Hristos”.
În încercarea de a defini misiunea creștină și a specifica sarcina ei, cei prezenți au evidențiat că misiunea creștină constă în propovăduirea Evangheliei la toată făptura (kerygma), întrucât ea cuprinde Revelația lui Dumnezeu în Hristos. Misiunea nu presupune proclamarea unor adevăruri dogmatice sau principii etice, ci a unei Persoane care este ea însăși Adevărul; misiunea creștină are ca scop mântuirea oamenilor, restaurarea întregii umanități. Înțelegerea ei trebuie să pornească de la teologia slujirii, căci însuși Fiul lui Dumnezeu a luat „chip de rob”, în vederea împlinirii misiunii lui Dumnezeu în lume. Însăși misiunea înseamnă a lua parte la planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii.
În ceea ce privește responsabilitatea Bisericii în activitatea misionară, s-a subliniat că ea constă în a-L face cunoscut oamenilor pe Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu și Mântuitor al lumii. „Biserica lui Hristos este Una și ea este trimisă în toată lumea pentru a predica Evanghelia, în vederea împlinirii misiunii lui Hristos în lume”, iar în acest sens misiunea creștină „este a lui Hristos, nu a noastră”.
I.8.2.2. Polemici privind integrarea I.M.C. în structurile C.E.B.
În cadrul discuțiilor au existat temeri față de integrarea Consiliului Misionar Internațional în structurile Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Aceste temeri se fundamentau pe faptul că ortodocșii se simt foarte atașați de principiul unității Bisericii lui Hristos, dar se tem că integrarea nu servește intereselor misiunii.
Rezervați au fost și alți participanți la conferință, care vedeau în această integrare o îngrădire a activității misionare; aceștia erau de părere că preocuparea pentru unitate va pune în umbră activitatea specific misionară a Bisericii.
Alții, punând accentul pe caracterul misionar al Bisericii, au subliniat necesitatea de a încorpora misiunea în centrul preocupărilor Bisericii, cu atât mai mult cu cât această integrare poate permite misiunii „să se repatrieze în sânul Bisericii”.
Deși au existat aceste temeri și rezerve, în final s-a hotărât integrarea Consiliului Misionar Internațional în Consiliul Ecumenic al Bisericilor, evidențiindu-se că misiunea și unitatea țin în aceeași măsură de natura Bisericii. Acest eveniment a avut ulterior repercusiuni asupra studiilor privind aspectele teologice și practice ale misiunii Bisericii.
I.8.3. Impulsul misionar
În ceea ce privește conferința de la Achimota, aceasta a fost mai mult un pivot de tranziție, întrucât aici nu s-a luat nici o decizie fundamentală, deși s-a încercat aprofundarea unei reflecții teologice asupra misiunii.
În comparație cu celelalte mari Conferințe Misionare Mondiale, care s-au desfășurat înainte, putem spune că această Conferință este una de dimensiuni mai mici, din toate punctele de vedere, în special în ceea ce privește temele dezbătute. Ținând cont de faptul că la Ghana nu a existat pregătire documentară, putem afirma că această Conferință Misionară a fost una mai sărăcăcioasă în comparație cu marile Conferințe de la Edinburgh 1910, Ierusalim 1928 sau Madras (Tambaram) 1938.
Aceasta este ultima conferință desfășurată sub egida Consiliului Misionar Internațional, întrucât, în 1961, în cadrul celei de-a treia adunări generale a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la New Delhi, cele două organisme au fuzionat, Consiliul Misionar Internațional fiind reintitulat „Comisia pentru Misiune și Evanghelizare”. Această integrare a fost adusă în discuție încă din 1952 la Willingen, pentru ca la Acrra în 1958 ea să reprezinte un subiect central al discuțiilor.
Imediat după Consiliului Ecumenic al Bisericilor, Richey Hogg, referindu-se la mișcarea misionară, a spus: „Edinburg poate fi descris ca o lentilă ce prinde razele difuze ale luminii, ca un rezultat al încercărilor de cooperare misionară, centrându-le și proiectându-le într-un mod unificat, plin de sens și determinat”.
I.8.4. Divergențe și convergențe
În timpul discuțiilor, mitropolitul Iacov de Melita a expus viziunea ortodoxă asupra integrării celor două organisme, arătând că „pentru Patriarhia Ecumenică este mai degrabă o chestiune tehnică sau organizatorică. Patriarhia Ecumenică este ghidată în discuțiile și studiul subiectului de preocuparea sa pentru C.E.B. . Niciodată nu ar vota o modificare radicală a Constituției C.E.B. și nici nu ar accepta vreo schimbare în ecleziologia C.E.B., afirmată în documentul de la Toronto. Patriarhia Ecumenică insistă asupra a două principii: a) singurul scop al misiunii este acela de a ajunge la oamenii încă neconvertiți la Hristos și niciodată de a face prozelitism printre membrii altor Biserici creștine, și b) misiunea trebuie să fie misiunea Bisericii în vederea zidirii ei”.
I.8.4.1. Caracterul hristologic al misiunii
Conferința a readus oarecum în discuție tematica conferinței desfășurată în 1928 la Ierusalim, care sublinia caracterul hristologic al misiunii creștine prin accentuarea ideii „mărturia noastră este Iisus Hristos”. Dar nu numai că a pus în evidență caracterul hristologic al misiunii, ci a făcut și un pas mai departe, evidențiind că „misiunea creștină este a lui Hristos, nu a noastră”. Însă, discuțiile și rapoartele finale s-au limitat la definirea misiunii în termeni largi, fără o referire directă la aspectele dogmatice pe care aceasta le implică și care necesită a fi punctate din perspectivă ortodoxă.
Misiunea creștină se întemeiază pe misiunea lui Hristos, Cel care ocupă locul central în misiunea Bisericii, însă o bună înțelegere a ei impune o raportare directă la teologia trinitară. Teologia trinitară evidențiază că Dumnezeu este în Sine Însuși viață de comuniune și prin intrarea Lui în istorie dorește să-l atragă pe om și creația în general la comuniunea cu însăși viața Lui. De aceea, misiunea nu presupune proclamarea unor adevăruri dogmatice sau principii etice, ci transmiterea vieții în comuniunea ce există în Dumnezeu. „Trimiterea” la misiune este în mod esențial, trimiterea Duhului (Ioan 14, 26) care vădește limpede viața lui Dumnezeu (I Corinteni 13,13). Astfel, mântuirea lumii trebuie văzută ca o lucrare a Sfintei Treimi pentru întreaga creație.
Misiunea este legată de planul lui Dumnezeu de mântuire și desăvârșire a lumii, așa cum s-a subliniat și la Accra, aceasta pentru că scopul misiunii creștine în viziunea ortodoxă este acela de a universaliza mesajul Evangheliei lui Hristos și de a integra pe toți oamenii în Împărăția lui Dumnezeu, care se va manifesta plenar la a doua venire. Prin Întruparea Sa, Fiul lui Dumnezeu a introdus natura umană în cea mai profundă intimitate a Sfintei Treimi și i-a dat posibilitatea participării veșnice la viața trinitară.
Misiunea creștină este prin excelență „o misiunea la modul lui Hristos”, care se realizează în „conexiune cu viața trinitară a lui Dumnezeu”, este destinată „întregii umanități”, are ca element dinamic radical „iubirea”, trezește în sufletul omului „smerenia și jertfa Crucii” și face totul în „lumina Învierii și a nădejdii eshatologice”. Cu alte cuvinte: „din iubire Dumnezeu a creat pe toate cele văzute și nevăzute, tot din iubire El L-a trimis pe Unicul Său Fiu pentru a mântui lumea și pe Duhul Sfânt pentru a desăvârși această lucrare a mântuirii, înțeleasă ca îndumnezeire sau theosis”.
I.9. Integrarea Consiliului Misionar Internațional în Consiliul Ecumenic al Bisericilor – New Delhi (1961)
Decizia integrării Consiliului Misionar Internațional în Consiliul Mondial al Bisericilor a fost luată încă din 1952, și ea s-a realizat în 1961 la New Delhi: „moștenirea spirituală nu trebuie risipită; trebuie păstrată, reînnoită continuu printr-o viață de rugăciune și închinare, în centrul Consiliului Mondial al Bisericilor. Fără aceasta mișcarea misionară va deveni insensibilă. Integrarea înseamnă preluarea activității misionare în centrul vieții sale”, așa încât, în tot ceea ce gândesc și înfăptuiesc în comun, Bisericile membre ale C.E.B. să fie marcate de o dimensiune misionară.
La New Delhi, prin urmare, toate cele trei direcții principale ale mișcării ecumenice, Credință și Constituție, Creștinismul practic și Consiliul Internațional Misionar, au fost unite într-o singură organizație ecumenică internațională. Astfel, se înfăptuiește procesul complet de formare al C.E.B., în forma pe care o cunoaștem azi, prin includerea Consiliului Internațional al Misiunilor în structurile Consiliului Ecumenic al Bisericilor, sub numele de Comisia pentru „Misune și Evanghelizare”, al cărei scop să fie „proclamarea Evangheliei lui Iisus Hristos la întreaga lume, pentru ca tot omul să creadă în El și să se mântuiască”.
În același timp au fost trasate și funcțiile acestei comisii: „să amintească neîncetat Bisericilor că vocația și privilegiul lor este de a se ruga fără încetare pentru misiune și evanghelizare; să amintească Bisericilor dimensiunea și caracterul sarcinii niciodată încheiate, de evanghelizare și de aprofundare a obligației misionare a acestora; să încurajeze, pe baze biblice și teologice, gândirea și studierea sarcinii misionare a Bisericii, ținând cont de realitățile privitoare la răspândirea Evangheliei în lume, după cuvântul lui Iisus Hristos; să favorizeze o cooperare mai strânsă între Biserici și comunități religioase în scopul evanghelizării lumii; să plaseze preocuparea pentru evanghelizare și misiune în centrul activității C.E.B.; să asigure și să păstreze libertatea de conștiință și libertatea religioasă; să coopereze cu alte unități ale C.E.B și să adopte măsuri suplimentare în realizarea scopului declarat al Comisiei, care dealtfel nu sunt prevăzute în cadrul C.E.B.”. Din acestea reiese clar că sarcina esențială a misiunii este centrată pe propovăduirea Evangheliei, prin aceasta reluându-se sloganul lui John R. Mott „evanghelizarea lumii în această generație”, o idee împărtășită de către participanții la conferința misionară mondială de la Edinburgh din 1910.
Unitatea și misiunea, care aparțin în egală măsură ființei Bisericii, au constituit cele două concepte în jurul cărora au gravitat discuțiile privind integrarea celor două organisme. În timp ce unii „au salutat aceasta ca un act care ar plasa misiunea și evanghelizarea în centrul a tot ceea ce C.E.B. va întreprinde de acum înainte”, alții, „se temeau că …obligația misionară ar fi ascunsă de multe alte lucruri pe care Bisericile ar trebui să le facă, de asemenea, împreună”.
Plecând de la convingerea că mișcarea ecumenică își datorează existența, în mare parte, mișcării misionare, Newbigin a concluzionat că „misiunea noastră nu este o obligație, ci o doxologie, Lăudați pe Domnul, căci El este bun!”. Această afirmație dublată de adoptarea unei baze lărgite, cu caracter trinitar, care definea C.E.B. drept o „asociație de Biserici, care mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu și Mântuitor după Scriptură și se străduiesc să răspundă împreună la chemarea lor comună spre slava unui singur Dumnezeu: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh”, a adus satisfacție Bisericilor Ortodoxe Rusă, Română, Bulgară și Polonă, care au aderat la C.E.B. în cadrul adunării de la New Delhi.
Cât privește implicarea Bisericii Ortodoxe Române în mișcarea ecumenică, în scrisoarea prin care solicita Consiliului Ecumenic primirea Bisericii Ortodoxe Române ca membră, patriarhul Iustinian Marina arăta faptul că Biserica Română, încă de la început „în deplin acord cu enciclica sinodală a Bisericii mame din Constantinopol, adresată către Bisericile lui Hristos de pretutindeni în anul 1920, a acționat cu hotărâre, împreună cu Patriarhia Ecumenică și cu alte Biserici Ortodoxe, pentru promovarea mai tuturor acțiunilor importante inițiate de Mișcarea Ecumenică până în anul 1937”, când din pricina războiului n-a mai putut avea legături strânse cu ea.
La această solicitare secretarul general W.A. Visser’t Hooft răspundea: „Suntem nespus de fericiți de a găsi în scrisoarea Prea Fericirii Voastre, expresia dragostei Bisericii Ortodoxe Române pentru cauza unității Bisericilor creștine. Ne dăm seama că în trecut, când Mișcarea ecumenică era încă la primele sale începuturi, Biserica Voastră a contribuit mult la dezvoltarea și extinderea sa și suntem fericiți să aflăm că Biserica Voastră a urmărit continuu la lucrarea pe care C.E.B a desfășurat-o de la inaugurarea sa în 1948”. Participarea și prezența Bisericii Ortodoxe în Mișcarea ecumenică se desfășoară după anumite criterii eclesiologice și principii de lucru, care decurg din învățătura ortodoxă despre Biserică și despre unitatea Bisericii și stau în acord cu aceasta. De aceea, Biserica Ortodoxă are propriul său statut față de Mișcarea Ecumenică și de Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Problema ecumenică nu este unitatea Bisericii „per se”, care este data de Dumnezeu și este păstrată în mod istoric și văzut în Biserica Ortodoxă, ci de desunitatea istorică a creștinilor.
Scopul Consiliului Ecumenic al Bisericilor este din punct de vedere ortodox unitatea creștină, iar nu unitatea Bisericii, deoarece aceasta există de la înfiiințarea ei, și aceasta nu poate fi zdruncinată, sau nimicită: ,,Prin eforturile ecumenice actuale s-ar urmări de fapt refacerea unității Bisericii, făcându-se astfel confuzie între unitatea Bisericii, unitatea creștină și unitatea Bisericilor. […] De aceea obiectul preocupărilor și strădaniilor mișcării ecumenice nu este atât refacerea unității ființiale a Bisericii, cât refacerea și dezvoltarea necontenită a unității creștine prin adâncirea dialogului teologic și slujirea comună. Astfel, prin unirea Bisericilor în sens consecvent teologic se înțelege refacerea unității depline văzute a tuturor creștinilor în Biserica una și neîmpărțită, prin încorporarea în trupul real și văzut al Bisericii una, sfântă și apostolică, a celor separați”.
I.10. Concluzii asupra Conferințelor misionare mondiale
desfășurate în perioada 1910 – 1961
Conferințele misionare mondiale desfășurate în perioada anilor 1910-1961, în sânul protestantismului, au fost organizate în cadrul Consiliului Misionar Internațional, care a luat naștere la Lake Mohonk în 1921, excepție făcând întâlnirea de la Edinburgh din 1910. Această primă reuniune stă nu numai la baza mișcării misionare, ci și la baza mișcării ecumenice moderne, care ia ființă astfel în context misionar.
Conferințele misionare au luat naștere din nevoia practică de a discuta dacă nu cumva diferendele dintre Bisericile istorice nu au adus deservicii predicării Evangheliei lui Hristos printre necreștini, motiv pentru care ele sunt importante în perspectiva înțelegerii raportului dintre Biserică și misiune. În intervalul de timp, de la prima Conferință Misionară Mondială – Edinburgh 910 și până la integrarea Consiliului Misionar Internațional în structurile Consiliului Ecumenic al Bisericilor – New Delhi 1961, accentul a căzut pe relația dintre misiune și Biserică. Această perioadă este caracterizată și de deplasarea dimensiunii hristologice a misiunii creștine înspre o dimensiune trinitară a ei (Willingen 1952).
Întreaga teologie abordată în cadrul acestor conferințe poartă amprenta viziunii protestante asupra conceptului de misiune și a relației dintre misiune și Biserică, cu mici interferențe ortodoxe, mai cu seamă în ceea ce privește raportul dintre misiunea și unitatea Bisericii (vezi scrisoarea trimisă de arhiepiscopul Nicolai Katsatkin al Misiunii Eclesiale Ruse în Tokyo către plenul adunării de la Edinburgh din 1910 sau intervenția mitropolitului Iacov de Melita în cadrul discuțiilor de la Accra din 1957-1958 privind integrarea I.M.C. în C.E.B.). Deși, Biserica Ortodoxă nu a participat în mod oficial la aceste întâlniri ale Consiliului Misionar Internațional, ci doar la reuniunile celorlalte două organisme „Credință și Constituție” și „Creștinismul practic”, am considerat necesar ca după evaluarea conferințelor să aducem și o completare din punct de vedere ortodox la tematica misionară abordată.
Încă de la începutul mișcării misionare, misiunea și unitatea Bisericii au fost considerate două concepte separate, întrucât ideea predominantă era aceea a unității pentru misiune, ceea ce presupunea că misiunea este diferită de unitate. Această separație a persistat în gândirea misionară a secolului trecut până în momentul formării Consiliului Ecumenic al Bisericilor la Amsterdam în anul 1948. Accentul nu era pus pe Biserică, sau unitatea Bisericii, ci pe misiunea de „evenghelizare a întregii lumi” în termenii conferinței de la Edinburgh, pe convertirea oamenilor și pe creșterea numărului misiunilor.
Însă, în toată această perioadă cuprinsă între Edinburgh 1910 și New Delhi 1961, se poate observa o evoluție a gândirii misionare. În sprijinul acestei afirmații stau următoarele constatări:
la Edinburgh 1910 discuțiile privind unitatea Bisericii au fost excluse de pe agendă, pentru ca ulterior, în special prin integrarea Consiliului Misionar Internațional în structurile Consiliului Ecumenic al Bisericilor (New Delhi 1961), unitatea Bisericii să revină în centrul discuțiilor; mai mult decât atât, să se accentueze inseparabilitatea dintre misiune și unitate;
începutul de secol XX este marcat de incertitudini în ceea ce privește raportul dintre Biserică și misiune, pentru ca apoi Biserica să fie înțeleasă la Madras (1938) drept mijloc sau instrument al misiunii, care trebuie să aibă funcția misionară în centrul vieții sale – Whitby 1947;
în 1910 misiunea creștină a fost înțeleasă ca extindere a Bisericii în spații necreștine, apoi ea a devenit o acțiune exclusivă a Bisericii (o simplă lucrare a Bisericii – Madras 1938), iar în final să semnifice o expresie a ființei adevărate a Bisericii, lumea întreagă fiind considerată un spațiu misionar (Willingen 1952);
activitatea misionară a fost înțeleasă ca fiind întreprinsă de către oameni – Edinburgh 1910, în timp ce la Willingen 1952 s-a subliniat că misiunea este a lui Dumnezeu și oamenii participă la misiunea Lui, prin folosirea conceptului de missio Dei; iar la Accra în 1957-1958 să se accentueze că „misiunea creștină este a lui Hristos, nu a noastră”;
misiunea a fost înțeleasă ca îndreptându-se de la vest spre est – Edinburgh 1910, iar ulterior s-a ajuns la convingerea că întreaga lume este un spațiu misionar – Accra 1957-1958;
dacă în 1910 prin „misiuni” se înțelegea răspândirea mărturiei creștine în lumea necreștină, cu timpul termenul „misiune” a descris mărturisirea lui Hristos în toate formele sale;
la Edinburgh lumea a fost divizată în două: „țări creștine” și „țări necreștine”, iar prin aceasta Bisericile erau „trimise” și „primitoare”, însă, în timp, această terminologie a fost abandonată și înlocuită cu una nouă, Biserici „vechi” și „noi”, chemate deopotrivă la „parteneriat în ascultare” – Whitby 1947.
Acestea sunt aspectele majore care atestă o evoluție a gândirii misionare de factură protestantă în prima jumătate a secolului trecut. O evoluție este sesizabilă și din prisma declarațiilor și a scopului pe care aceste conferințe și-l propuseseră.
Reuniunea de la Edinburg nefiind o conferință a Bisericii, ci a societăților misionare, nu și-a adus contribuția în sfera teologiei misiunii, scopul ei fiind acela „de a convinge inimile oamenilor că Iisus Hristos este Mântuitorul”. La Ierusalim s-a făcut un pas înainte când s-a afirmat că „mesajul nostru este Iisus Hristos. El este revelarea a ceea ce este Dumnezeu este și a ceea ce omul poate deveni prin El. El ni-L descoperă pe Dumnezeu Tatăl, El este Dumnezeu Întrupat … El este începutul și sfârșitul nostru”.
Începând cu conferința de la Tambaram din 1938, accentul a căzut pe legătura indisolubilă dintre misiune și Biserică. Misiunea era înțeleasă ca o lucrare exclusivă a Bisericii, definită în teologia apuseană de factură protestantă, ca instituție pământească misionară și instrument al misiunii. Aici s-a arătat că „în centrul evanghelizării stă propovăduirea Evangheliei; mesajul creștin că Dumnezeu din marea Sa iubire a trimis pe Fiul Său în lume ca să-i mântuiască pe oameni, prin viața, moartea și învierea Fiului Său, și sălășluirea Duhului Sfânt”.
O schimbare radicală a paradigmei misionare îl reprezintă conferința de la Willingen din 1952, deoarece aici se punctează temeiul trinitar al misiunii creștine, înțeleasă de acum ca missio Dei. Misiunea creștină decurge din însăși ființa lui Dumnezeu, fiind pusă în contextul doctrinei trinitare și nu doar în cel al eclesiologiei ca și până acum. Doctrina clasică missio Dei, ca trimitere a Fiului și a Duhului Sfânt, rezumată în afirmația: „mișcarea misionară din care facem și noi parte își are originea în Dumnezeu întreit în Persoane. Din marea Sa dragoste față de noi, Tatăl a trimis pe Fiul Său cel Unul Născut pentru a reconcilia toate lucrurile cu Sine, pentru ca noi și toate ale lumii, prin Sfântul Duh, să devenim una cu Domnul nostru Iisus Hristos, desăvârșitorul tuturor lucrurilor”, a fost extinsă în sensul trimiterii Bisericii în lume de către Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt: „Dumnezeu trimite Biserica pentru a-I continua lucrarea până la marginile pământului, la toate popoarele și până la sfârșitul veacurilor”.
În 1948 prin formarea Consiliul Ecumenic al Bisericilor, se face simțită incompatibilitatea funcționării în același timp a două consilii, unul al Bisericilor (C.E.B) și unul misionar (I.M.C). David Bosch subliniază în acest sens că Biserica nu ar putea fi nici punctul de plecare, nici scopul misiunii, întrucât lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu precede și Biserica și misiunea. Nu trebuie să subordonăm Biserica misiunii sau misiunea Bisericii, ambele ar trebui înțelese în perspectiva lui missio Dei, căci Missio Dei instituie missiones Ecclesiae, concluzionează Bosch, cu alte cuvinte Biserica nu mai trimite ci este trimisă. Această nouă dimensiune a misiunii Bisericii se descoperă în cadrul întâlnirii de la Achimota– Ghana în 1958: „Misiunea creștină este a lui Hristos, nu a noastră”.
Newbigin, rezumând consensul la care se ajunsese până atunci în gândirea misionară, identifică trei aspecte esențiale: a) „Biserica este misiunea”, în sensul că nu se poate vorbi de una dintre ele fără a o înțelege și pe cealaltă; b) „baza misiunii este oriunde”, ceea ce înseamnă că orice comunitate creștină este într-o situație misionară; și c) „misiune în parteneriat”, ceea ce înseamnă sfârșitul oricărei forme tutelare privind relația dintre Biserici.
Teologia misionară ortodoxă a arătat că misiunea creștină a fost întotdeauna înțeleasă ca missio Dei, ca misiune a lui Dumnezeu-Sfânta Treime, având în același timp o caracteristică hristologică, eclesiologică și eshatologică. Vestea Bună sau Evanghelia Împărăției propovăduită de Mântuitorul Iisus Hristos este descoperită și împlinită în El și se trăiește în Biserică. Pentru Ortodoxie, Biserica nu are propria ei misiune, dar ea participă la misiunea lui Dumnezeu: „Însăși esența Bisericii este una misionară, Biserica fiind într-adevăr un eveniment misionar. De aceea, misiunea nu este una din funcțiile Bisericii, ci durata de viață a Bisericii, care merge dincolo de sine, să îmbrățișeze întreaga umanitate și întreaga creație. Misiunea Bisericii nu este expansiunea Bisericii, ci realizarea Împărăției lui Dumnezeu”.
În viziunea ortodoxă, misiunea este exclusiv o sarcină a întregii Biserici, cler și credincioși. Biserica este atât un instrument, cât și scop al misiunii. Adevăratul scop al misiunii nu este numai predicarea Evangheliei, ci „zidirea trupului lui Hristos” în orizontul eshatologic al Împărăției lui Dumnezeu.
Deși, Bisericile Ortodoxe nu au fost parte componentă ale Consiliului Misionar Internațional, decât după integrarea acestui organism în cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor (New Delhi 1961), totuși, rapoartele conferințelor misionare mondiale, fără să aibă un impact direct asupra misiunii ortodoxe, au deschis un proces complex de reflexie cu privire la misiunea creștină în lumea modernă. Acest proces a reprezentat apoi punctul de plecare în aprofundarea și elaborarea unei teologii misionare ortodoxe, în cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea.
II. Aprofundarea teologiei misionare sau de la o teologie a „misiunilor” înspre o teologie misionară (Mexico-City 1963 – Atena 2005)
Încă de la începutul mișcării ecumenice, căutarea unității creștinilor a presupus angajamentul și practicarea unei mărturii misionare comune. Rugăciunea Mântuitorului Iisus Hristos, „pentru ca toți să fie una, astfel încât lumea să creadă” (In. 17, 21), evidențiază că unitatea creștinilor și misiunea Bisericii sunt două realități indisociabile. Acest lucru a fost punctat și la Willingen în 1952, unde participanții au fost preocupați de unitatea dintre Biserici: „chemarea Bisericii la misiune și unitate provine din însăși natura lui Dumnezeu”.
Integrarea Consiliului Misionar Internațional în structurile Consiliului Ecumenic al Bisericilor la New Delhi în 1961, și schimbarea denumirii lui în Comisia pentru Misiune și Evanghelizare, ce își va desfășura activitatea în cadrele mișcării ecumenice, a conferit o nouă particularitate conferințelor misionare mondiale care au avut loc după acest eveniment, întrucât misiunea devenise o preocupare fundamentală în vederea realizării unității Bisericii.
Această particularitate este dublată de o altă caracteristică comună a acestor conferințe organizate în perioada anilor 1963 – 2005, care constă în participarea la aceste întâlniri a ortodocșilor ca membrii deplini și a romano-catolicilor ca observatori, ceea ce marchează începutul unei noi ere în relațiile dintre Biserici.
II.1. Mexico – City 1963 – Misiune în șase continente
II.1.1. Context
Conferința de la Mexico-City este prima conferință organizată de Comisia pentru „Misiune și Evanghelizare” și, în același timp, este prima întâlnire ținută într-o țară din America Latină, majoritar catolică, dar unde începea să se facă simțită, pe de o parte, experiența protestantismului și neoprotestantismului, iar pe de altă parte, prezența Bisericilor Ortodoxe. Acest lucru nu trebuia să fie înțeles ca o provocare, ci mai cu seamă o ilustrare a recompunerii realităților eclesiale din lume, întrucât America Latină nu mai putea fi numită un „continent catolic”.
Conferința s-a desfășurat în perioada 8-19 decembrie 1963, având tema „Misiune în șase continente”, iar ca subiect central: „Misiunea lui Dumnezeu și sarcina noastră”.
Aceasta a fost, de asemenea, prima conferință care a avut loc de când majoritatea țărilor așa-numite misionare și-au dobândit independența, în special în Africa și Asia. Aceasta a însemnat că lumea misionară a recăpătat un anumit optimism, privind dispariția frontierei dintre misiuni și Biserică și unitatea creștină.
Întâlnirile misionare precedente trecuseră printr-un proces teologic profund, de la încrederea și zelul sfânt al întâlnirii de la Edinburgh din 1910 până la anxietatea întâlnirii de la Ghana din 1957-1958. A fost prima întâlnire în noua structură, o structură marcată de un interes crescând pentru Bisericile în misiune, fapt pentru care s-a și insistat asupra „misiunii mondiale” creștine.
II.1.1.1. Atmosfera teologică
Mexico-City a fost cea mai mică conferință a Comisiei pentru Misiune și Evanghelizare: 254 de participanti din 46 de țări (100 de delegați membri și 154 consilieri, invitați, observatori, tineret și personal). La Mexico-City au participat atât ortodocși, cât și romano-catolici, aceștia din urmă doar ca observatori, participarea ortodoxă dând o nouă dimensiune acestei întâlniri.
Nu cu mult timp înainte avuseseră loc Conferințele Panortodoxe de la Rhodos 1961, 1963, unde după multe secole, ortodocșii și-au dat seama de datoria lor ecumenică. A apărut printre tinerii ortodocși o mișcare misionară direcționată către redescoperirea înțelesului misiunii ortodoxe, Syndesmos.
În ceea ce privește Biserica Romano-Catolică, înființarea secretariatului de la Vatican pentru unitate a deschis noi orizonturi în privința cooperării creștine. Data conferinței a coincis cu Conciliul II Vatican (1962-1965), convocat de papa Ioan al XXIII-lea, unde s-au publicat decrete cu privire la ecumenism (Lumen Gentium, Unitatis Redintegratio), libertatea religioasă, apostolatul mirenilor (Apostolicam Actuositatem) și activitatea misionară a Bisericii (Ad Gentes, Nostra Aetate).
II.1.2. Teologia elaborată
Subiectul central al conferinței de la Mexico-City, „Misiunea lui Dumnezeu și sarcina noastră”, a fost discutat în patru secții diferite:
(1) Mărturia creștinilor în fața oamenilor de alte credințe
(2) Mărturia creștinilor în fața lumii secularizate
(3) Mărturia comunității creștine în vecinătate
(4) Mărturia Bisericii Creștine dincolo de granițele naționale și confesionale.
Delegații s-au organizat în cinci comitete care să se ocupe cu Referință și Finanțe, Educație pentru Misiune și Evanghelism, Laicul în Misiunea Mondială, Acțiunile comune pentru Misiune și Structură și Relații. Întâlnirea a ascultat Declarația delegației tinere a cărei limbaj curajos a fost binevenit în raport cu frazeologia convenționala a vechii generații și s-a încheiat cu un „Mesaj” care a însumat cu o extraordinară claritate pozițiile teologice de bază ale întâlnirii.
II.1.2.1. Evaluarea conferinței
Începând cu anii '60 ai secolului XX, misiunea a fost înțeleasă ca aparținând ființei Bisericii, lucru datorat îndeosebi paradigmei contemporane missio Dei, adoptată după Conferința Misionară de la Willingen (1952), care înțelegea misiunea ca lucrare a lui Dumnezeu-Sfânta Treime. Fiind o lucrare a lui Dumnezeu ce se continuă în istorie, misiunea nu mai este o lucrare exclusivă a unei Biserici înțeleasă ca societate misionară, ci este intervenția proniatoare a lui Dumnezeu în istorie. Doctrina missio Dei, înțeleasă ca trimitere a Fiului și a Duhului Sfânt, a fost extinsă în sensul trimiterii Bisericii în lume de către Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Biserica nu a mai fost percepută ca fiind în fața lumii, ci mai degrabă ca fiind trimisă în lume și pentru lume.
La Mexico-City, Willem Visser't Hooft afirma că misiunea este un test al credinței, o piatră de încercare pentru credința Bisericii, întrucât centrul crucial al istoriei umane este ceea ce Dumnezeu a făcut în și prin Hristos. El amintește că primii mărturisitori creștini au murit ca martiri. În acest sens, întrebarea care se ridica, – „suntem pregătiți în orice circumstanțe să-l propovăduim pe Hristos ca Domn și Dumnezeu?” – , trebuia înțeleasă în termenii „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Mt. 10, 32-33) sau în afirmația Sfântului Apostol Pavel: „Noi nu putem să nu vorbim cele ce am văzut și am auzit” (F.A. 4,20).
Plecând de la scopul Comisiei pentru Misiune și Evanghelizare „de a proclama Evanghelia lui Iisus Hristos la întreaga lume, pentru ca tot omul să creadă în El și să se mântuiască”, unul dintre participanți a arătat că ideea de misiune creștină implică două convingeri. Pe de o parte, Dumnezeu îl trimite pe Fiul Său ca Mântuitor al lumii, pentru ca tot omul să se mântuiască prin credința în El, iar pe de altă parte, Biserica lui Hristos este chemată să propovăduiască Evanghelia întregii lumi, pentru ca tot omul să creadă și să se mântuiască. În ceea ce privește mărturisirea lui Hristos înaintea oamenilor de alte credințe, Sabapathy Kulandran a subliniat cât de important este a-L proclama pe El ca pe o persoană unică în istorie, cu o semnificație spirituală universală și de neegalat, căci aceasta este substanța însăși a credinței creștine, pe care dacă Biserica o neagă, nu va mai avea nimic de proclamat. De aceea, în perspectivă misionară, Biserica trebuie să-l convingă pe celălalt că Dumnezeu i se adresează și lui.
Biserica nu poate fi concepută altfel decât ca fiind trimisă în lume, astfel încât întreaga lume devine câmpul de misiune al ei. Odată cu această conferință, lumea devine o temă importantă în cadrul mișcării ecumenice: „Noi afirmăm că, prin urmare, această mișcare misionară implică acum creștini din toate șase continentele și din toate țările. Acesta trebuie să fie mărturia comună a întregii Biserici, aducând întreaga Evanghelie la toată lumea”. Această declarație reflectă cei cincizeci de ani de evoluție din persectivă misionară, având în vedere că mișcarea misionară actuală își are punctul de plecare în Conferința de la Edinburgh 1910.
II.1.2.2. Analiza teologică a conferinței pe secțiuni
II.1.2.2.1. Mărturia creștinilor în fața oamenilor de alte credințe
Raportul primei secțiuni arată că „mărturia creștină în fața oamenilor de alte credințe se fundamentează scripturistic, întrucât faptele mărețe ale lui Dumnezeu consemnate în Sfânta Scriptură sunt o chemare obligatorie la a da mărturie”, că Iisus Hristos este scopul final al existenței, întrucât El este „Calea, Adevărul și Viața”. Astfel, mărturia creștină este o obligație a fiecărui creștin, a fiecărei comunități și a întregii Biserici, în timp ce misiunea creștină înseamnă proclamarea acestui mesaj întregii lumi: împăcați-vă cu Dumnezeu.
Atitudinea creștinilor față de cei de alte religii trebuie să aibă la bază iubirea creștină, respectul și răbdarea, care pot duce la un dialog sincer pentru apropierea dintre oameni. Dialogul cu oamenii de alte credințe necesită o dublă preocupare, atât pentru Scriptură, cât și pentru celălalt, căci fără a lua în seamă primul aspect, dialogul ar fi doar o conversație plăcută, pe când fără cel de-al doilea aspect, el ar deveni irelevant și neconvingător.
II.1.2.2.2. Mărturia creștinilor în fața lumii secularizate
S-a evocat la Mexico-City necesitatea „unei mărturii comune, la care să contribuie toate Bisericile, prin propovăduirea Evangheliei la toate neamurile”, îndeosebi datorită faptului că lumea se confrunta cu o creștere a pluralismului religios. Din majoritatea discursurilor, ca și din rapoartele finale reieșea provocarea pe care modernitatea o adresa deja Bisericilor, și anume secularizarea, proces prezentat într-o nuanță oarecum ferită de punctări negativiste. Misiunea trebuie să aibă loc „în interiorul acestei lumi”, adică ea se definește numai în relație cu lumea în care își desfășoară activitatea. Astfel, mesajul împăcării cu Dumnezeu trebuie să includă „nu numai indivizii, ci și instituțiile naționale și internaționale”, fiind nevoie de o mărturie în interiorul structurilor. Așadar, se aducea în discuție dimensiunea socială a misiunii creștine, o temă începută la Ierusalim.
De aceea, Biserica trebuie să fie prudentă de vreme ce secularismul pătrunde în structurile sale, dar în același timp trebuie să fie conștientă că „așa cum Hristos și-a asumat firea umană, El cheamă Biserica să-și asume lumea seculară”, întrucât „ceea ce nu poate fi asumat, nu poate fi mântuit”.
În această direcție, Bisericile au fost îndemnate să-i regăsească pe laicii care nu au o relație directă cu ele și, care deși au primit botezul creștin, trăiesc în ignoranță față de poruncile lui Dumnezeu.
II.1.2.2.3. Mărturia comunității creștine în vecinătate
Termenul “vecinătate”, în contextul unei lumi urbanizate, nu este definit doar în sensul simplu de reședință, ședere, pentru că într-o mare proporție oamenii nu locuiesc acolo unde și lucrează. Acest termen include atât varietatea de “lumi” din jurul nostru (industrială și comercială, instituțiile de sănătate, politice, de învățământ superior etc.), cât și oamenii care își desfășoară activitatea în sectoarele sus menționate. Plecând de la înțelegerea termenului de “vecinătate” în acest sens, s-a ridicat întrebarea: “Ce concepte noi cu privire la misiunea comunității și ce forme noi de comunitate sunt necesare pentru a da mărturie în vecinătatea societății moderne?”.
Altă întrebare la care s-a căutat un răspuns a fost: cum poate Biserica să fie în același timp „semn al destinului lui Dumnezeu pentru întreaga creație” și, în același timp, să fie „total angajată în lume și în istorie, până la punctul de a căuta semnele prezenței lui Hristos în comunitățile lumii?”. S-a evidențiat că această chemare a Bisericii de a fi „semn al destinului lui Dumnezeu pentru întreaga creație” este exprimată în Euharistie, pentru că în ea răscumpărarea întregii creații dată de Hristos este oferită în mod continuu lumii. Astfel, „dacă Euharistia este semnul lucrării răscumpărătoare a lui Dumnezeu, realitatea sa mântuitoare trebuie să se manifeste în vecinătatea societății contemporane”. În încercarea de a eluda această problemă s-a făcut referire la discuțiile teologice de la Adunarea generală din New-Delhi din 1961, care au încercat să definească raportul dintre acțiunea providențială a lui Dumnezeu în lume și opera Sa de mântuire din planul istoriei și al vieții Bisericii.
Ceea ce acest raport aduce nou în planul percepției asupra misiunii creștine este afirmația care va deveni laitmotivul întâlnirii: „Misiunea Bisericii nu se desfășoară doar în trei continente, ci în șase”, astfel încât întreaga lume devenea spațiu misionar, iar barierele geografice dintre lumea creștină și lumea necreștină, puse la Ierusalim în 1928, dispăreau.
Un accent aparte s-a pus pe comunitatea locală, care trebuie să-și asume responsabilitatea în misiunea Bisericii, prin pregătirea membrilor ei și trimiterea lor peste frontiere pentru a predica Evanghelia lui Iisus Hristos și pentru a sluji în numele Său. Această idee va fi reluată în documentul misionar „Mission and Evangelism: An Ecumenical Affirmation”, în care se arată că „fiecare parohie locală, fiecare creștin trebuie să-și asume responsabilitatea în misiunea Bisericii. Întotdeauna va fi nevoie de cei care au chemarea și darul de a traversa frontierele, pentru a predica Evanghelia lui Iisus Hristos și pentru a sluji în numele Său”, mai mult „fiecare comunitate locală are nevoie de conștiința catolicității sale care vine din participarea ei în misiunile Bisericii lui Iisus Hristos în alte părți ale lumii”.
În Ortodoxie, esența catolicității Bisericii constă în plenitudinea credinței, așa cum este definită în Sfânta Tradiție. Biserica este un întreg organic, un organism, o plenitudine care are totul, iar această plenitudine e prezentă și eficientă în fiecare din mădularele ei, din actele ei, din părțile ei (Ef. 1,23). Înțelesul acesta al Bisericii precizează înțelesul ei de „corp” al lui Hristos. Biserica are pe Hristos întreg cu toate darurile Lui mântuitoare și îndumnezeitoare și fiecare Biserică locală și chiar fiecare credincios îl are întreg, dar numai întrucât rămâne în „întregul” corpului, Biserica.
II.1.2.2.4. Mărturia Bisericii dincolo de granițele naționale și confesionale
S-a vorbit despre o mărturie creștină „fără frontiere”, frontierele înțelese ca fiind nu numai statale sau naționale, ci și culturale, ideologice sau rasiale, frontiera cea mai importantă din punct de vedere misionar fiind cea care separă credința de necredință. În lume trăiesc mulți oameni îndepărtați de credința creștină, din viața cărora Hristos lipsește, iar acest lucru face din mărturia creștină un imperativ misionar, arătând că sarcina misionară este urgentă. Provocarea lansată Bisericilor este enormă căci „noi suntem departe de a exprima totalitatea și universalitatea sarcinii misionare și semnificația vocației noastre ecumenice”. Misiunea și răspunderea esențială a omului o reprezintă mărturia. Ca expresie concretă a unității în misiune, mărturia are ca scop convingerea omului de a primi autoritatea Mântuitorului Hristos ca autoritate supremă în viața sa și de a I se supune Lui, ca mădular al Bisericii Lui.
În fața responsabilității misiunii, raportul recomandă Bisericilor: „să depășească frontierele naționale și confesionale, trimițând în lume misionari autentici care să-L mărturisească pe Hristos; să coopereze în vederea realizării unei singure misiuni a lui Dumnezeu în Hristos; să-și împartă responsabilitatea misionară și să nu lase să se perimeze mesajul universal al Bisericii și al Evangheliei în lumea secularizată”.
Raportul final pune accentul pe mesajul Evangheliei ca provocare a Bisericii, îndemnând la o „acțiune comună în misiune, întrucât o Biserică divizată nu este numai un scandal, ci ea devine responsabilă și pentru pierderea sufletelor oamenilor”. Astfel, toți creștinii, clerici sau laici, bărbați sau femei, tineri sau bătrâni, sunt chemați să dea mărturie că Împărăția lui Dumnezeu este la îndemână, pentru că problema Bisericii rămâne „alegerea între Hristos și antihrist”.
În concluzie, mesajul final subliniază că misiunea este mărturia comună a întregii Biserici, în vederea propovăduirii Evangheliei lui Hristos la toată lumea, în toate cele șase continente, întrucât scopul lui Dumnezeu este recapitularea întregii creații în Iisus Hristos.
Studiile biblice și dezbaterile conferinței s-au centrat în jurul conceptelor „pozitive” ( a crea, alianță, împăcare etc.), pe când niciun termen cu o conotație „negativă” (păcat, cruce, rău) nu a fost abordat, ca și când ar vrea să se evite orice idee de conflict sau de confruntare cu realitățile lumii. Așadar, deliberările de la Mexico-City au fost oarecum limitate de modul vag în care conceptul de „misiune” a fost dezbătut, de aprecierile pozitive a procesului de secularizare și de lipsa de apreciere a faptului că lumea adoptă o atitudine negativă față de misiune. Sloganul „Misiune în șase continente” a pus accentul mai mult pe dimensiunea geografică și socio-politică, decât pe dimensiunea misionar – teologică.
Totuși, discuțiile au implicat trei aspecte teologice cruciale fără să se fi ajuns la un acord general: a) Sensul și natura revelației lui Dumnezeu în istorie și în natură, b) relațiile dintre Biserică și lume (problema lucrării lui Dumnezeu în și prin Biserică, în asociere cu lucrarea Sa directă în lume), c) dimensiunea socială a mărturiei creștine (locul și responsabilitatea creștinilor în lupta pentru dreptate socială).
II.1.3. Impulsul misionar
Deși Europa și America sunt teritorii creștine, totuși la Mexico-City, misiunea a fost abordată într-o perspectivă dinamică și holistă, arătându-se că „peste tot Bisericile sunt într-o situație misionară”. Așadar, la Mexico-City se înregistrează o schimbare de paradigmă în teologia misiunii, în sensul de trecere de la misiuni ale diferitelor Biserici, confesiuni, denominațiuni sau agenții misionare la misiune, misiunea Bisericii „una, sfântă, sobornicească și apostolească” pentru întreaga lume. De departe, cea mai importantă contribuție a conferinței în plan misionar este redescoperirea semnificației biblice a misiunii Bisericii ca mărturie în lume. Lumea a devenit nu numai contextul misiunii, ci de asemenea cadrul în care și prin care misiunea Bisericii se definește. Astfel, mandatul misionar își găsește originea nu atât în porunca dată de Hristos Apostolilor Săi și astfel Bisericii, ci mai degrabă în „missio Dei”.
Extinderea conceptului de misiune a avut mai multe consecințe asupra percepției misiunii. Prima consecință a avut de a face cu poziția pe care lumea o are în teologie: întreaga lume, inclusiv cea profană, aparține lui Dumnezeu, care este conducătorul istoriei, dar și Cel care S-a revelat pe Sine în Iisus Hristos. Astfel, frontiera dintre lumea creștină, lumea necreștină și cea a altor credințe dispare, din moment ce ele împărțesc toate o lume. Dar credincioșii creștini au responsabilitatea de a desluși semnele prezenței lui Dumnezeu în mijlocul lumii prin Duhul Sfânt, și de a le dezvălui și la alții.
A doua consecință a avut de a face cu hristologia: Iisus Hristos este Domnul tuturor. Domnia lui se extinde peste întreaga lume și la întreaga omenire, dar El nu și-o exercită ca Hristos în slavă, ci mai degrabă ca unul care este cu fiecare persoană și cu toți oamenii în preocupările lor cele mai profunde, ei fiind chemați să fie martori ai prezenței Sale în lume.
Consecința a treia a fost una eclesiologică: Biserica al cărei Cap este Hristos este, de asemenea, în lume. Esența ei este misiunea, și, prin urmare, ar trebui să se consolideze din toate punctele de vedere ca una care este trimisă, și să elimine tot ceea ce împiedică trimiterea ei. Astfel, unitatea este o cerință. Diferitele tradiții bisericești, structuri misionare separate ale Bisericilor sunt obstacole în calea mărturiei creștine comune.
A patra consecință a fost una morală: creștinii trebuie să fie gata să depășească granițele rasiale, culturale și naționale, să meargă fără ezitare să trăiască în alte țări și să lucreze cu toți oamenii într-un spirit de cooperare.
Cu siguranță misiunea nu a mai fost văzută ca încreștinarea societății, ci mai degrabă ca mărturie în mijlocul societății seculare. Dar dacă întregul sistem de referință a creștinismului a fost lăsat în urmă, conceptul de misiune a trebuit să fie reconstruit teologic și cultural pentru a evita atât pericolul de a pierde sensul deja menționat cât și tentația de a merge „tot drumul” înapoi la practicile vechi care vizau re-încreștinarea indivizilor și a societății. A fost destul de adevărat că, așa cum se spunea în anii '60, „misiunile obișnuiau a avea probleme, acum misiunile ar fi problema”.
Mesajul final al conferinței de la Mexico-City din 1963, „Mărturie în șase continente”, care afirmă că „mișcarea misionară implică acum creștinii în toate cele șase continente și în toate țările. Aceasta trebuie să fie mărturia comună a întregii Biserici, aducând întreaga Evanghelia la toată lumea” reprezintă un punct de cotitură decisiv în ceea ce privește inseparabilitatea dintre misiune și unitate.
II.1.4. Divergențe și convergențe
II.1.4.1. Redescoperirea dimensiunii misionare a Bisericii
O contribuție importantă a participanților ortodocși a fost dată de preferința pentru limbajul „mărturiei” în interpretarea teologică a misiunii creștine: creștinul este chemat să mărturisească „ceea ce a făcut Dumnezeu în Iisus Hristos pentru toți oamenii”. Biserica Ortodoxă, prin propria ei experiență în fața persecuțiilor, poate aduce o contribuție teologică semnificativă la conștientizarea ecumenică peste hotare a faptului că mărturia este legată în mod organic de martiriu. Dacă la Willingen se arăta că „mărturia este dată de proclamare (kerygma), comuniune (koinonia) și slujire (diakonia)”, la Mexico-City mărturia a devenit lozinca conferinței și cel mai important concept de a înțelege misiunea.
Deși mulțumiți de introducerea bazei trinitare în definiția misiunii, totuși teologii ortodocși au fost nemulțumiți pentru faptul că uneori se exclude Biserica întemeiată prin lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos din planul de mântuire a lumii, din prelungirea misiunii Sfintei Treimi în lume. În concepția ortodoxă, „nici Dumnezeu nu face misiune aparte de Biserică, nici Biserica nu-și poate aroga numai pentru ea misiunea în scopul prelungirii sale văzute în lume și în istorie. Căci dacă Fiul este trimis de către Tatăl prin Sfântul Duh, iar Sfântul Duh de către Fiul de la Tatăl, tot astfel Biserica este trimisă de către Sfânta Treime în lume pentru a conduce lumea spre împărăția lui Dumnezeu”.
Mexico-City înregistrează o schimbare de paradigmă, în sensul de trecere de la misiuni ale diferitelor Biserici, confesiuni sau agenții misionare la Misiune, misiunea Bisericii celei una pentru întreaga lume. Misiunea nu a mai fost înțeleasă ca o lucrare exclusivă a unei Biserici, ci ca lucrare a lui Dumnezeu ce se continuă în istorie.
În gândirea misionară ortodoxă, Biserica ocupă un loc central, ea stă în centrul misiunii. Societățile misionare, chiar și ordinele misionare din catolicism, sunt de neconceput în gândirea misionară ortodoxă, decât ca fiind ale Bisericii. Caracteristica eclesiologică a misiunii înseamnă că Biserica ca Trup este realizarea, scopul misiunii, mai degrabă decât instrument al misiunii; ea însăși este parte a mesajului misionar. Ortodoxia respinge o interpretare instrumentalistă a Bisericii, care vede misiunea numai ca funcție a Bisericii. Misiunea sa nu este proclamarea unor adevăruri sau principii etice, ci „chemarea oamenilor de a deveni membri ai comunității creștine într-o formă vizibilă, concretă”, „eclesiologia este cea care determină misionarismul”, fapt pentru care definiția ortodoxă a misiunii trebuie căutată în „doctrina și experiența Bisericii”. Misiunea este parte a ființei Bisericii, nu are legătură exclusiv cu caracterul apostolic al Bisericii, „ci cu toate notae (însușirile) ale Bisericii, inclusiv cu unitatea, sfințenia și apostolicitatea”.
Dacă „Biserica este misiunea”, atunci misiunea se referă la o sarcină colectivă. „Hristos trebuie predicat în realitatea Sa istorică, Trupul Său în Duhul Sfânt, fără de care nu există nici Hristos, nici Evanghelie. În afara contextului Bisericii, evanghelizarea rămâne un entuziasm temporar de factură umanistă sau psihologică”.
II.2. Bangkok (Thailanda) 1972-1973 – Mântuirea astăzi
II.2.1. Context
II.2.1.1. Contextul istoric
În noua structură organizatorică a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, adoptată de Comitetul Central în sesiunea de la Addis-Abeba, în ianuarie 1971, Comisia pentru „Misiune și Evanghelizare” făcea parte din unitatea de lucru nr. 1: „Credință și Mărturie”. Prima Adunare a Comisiei pentru „Misiune și Evanghelizare” în noua structură a fost organizată la Bangkok în perioada 31 decembrie 1972, 9 – 12 ianuarie 1973, desfășurându-se în paralel cu o Conferință despre “Mântuirea astăzi”, care a avut loc între 29 decembrie 1972 – 8 ianuarie 1973.
În context istorico-politic, conferința și-a desfășurat activitatea într-o perioadă în care scena politică era dominată de cele două mari puteri SUA și URSS, implicate în războiul Indo-Pakistanez, războiul civil din Nigeria sau războiul din Vietnam, în urma căruia s-a instalat regimul comunist, fapt care s-a răsfrânt și asupra dezbaterilor plenare ale conferinței, care a luat în discuție dreptatea socială într-o lume violentă.
II.2.1.2. Atmosfera teologică
Lucrările Conferinței Misionare Mondiale de la Bangkok au vizat abordarea tematicii privind „Mântuirea astăzi”. Philip Potter, director al Comisiei pentru „Misiune și Evanghelizare”, a arătat că tema s-a impus ca urmare a problemelor discutate la conferința precedentă din Mexico City, unde s-a ridicat întrebarea: „care este forma și conținutul mântuirii, pe care Hristos o oferă oamenilor într-o lume secularizată?”.
La această reuniune au luat parte peste 300 de participanți, mai exact 325, reprezentând Bisericile membre în Consiliul Ecumenic al Bisericilor și alte organizații misionare mondiale. Au participat, de asemenea, reprezentanți și consilieri oficiali ai Comisiei pentru „Misiune și Evanghelizare” și ai Consiliului Ecumenic, observatori din partea altor religii, consultanți specialiști, ziariști și interpreți. Lucrările Conferinței s-au desfășurat în casa de odihnă a Crucii Roșii tailandeze „Swanganivas”, în Samut Phakran, lângă Bangkok, la invitația Bisericii lui Hristos (Anglicană) din Tailanda, care este membră în Consiliul Ecumenic al Bisericilor din 1948. Dezbaterile conferinței au fost precedate de întocmirea unor lucrări de către grupurile de cercetare locală, care au fost trimise ulterior fiecărui participant.
În comparație cu celelalte întruniri ale Consiliului Misionar Mondial sau ale Comisiei pentru „Misiune și Evanghelizare”, cu această ocazie 55 % dintre participanții la Conferință au fost reprezentanți ai lumii a treia, iar 10 % din numărul participanților au fost sub 26 de ani. Au fost prea puține femei și prea mulți clerici, dar cea ce a fost mai serios era faptul că doar puțini dintre ei slujeau în parohii.
În cadrul conferinței de la Bangkok a fost pentru prima dată când s-a abordat un aspect esențial al credinței creștine, fără a se evita discuția teologică. Însă, metoda de abordare a fost una nouă, accentul fiind pus pe împărtășirea și observarea experienței concrete a delegaților și nu pe publicarea de rapoarte. Astfel, printre mijloacele folosite amintim: povestiri ale unor întâmplări și mărturii din toate colțurile lumii; mici grupuri reunite în jurul Bibliei; exprimare artistică și corporală, totul într-o atmosferă de celebrare, de sărbătoare, sau, pentru a folosi termenul consacrat la acea dată, de „happening”. Unul dintre participanți chiar s-a plâns de folosirea acestor mijloace în detrimentul dezbaterilor teologice.
II.2.2. Teologia elaborată
Lucrările conferinței s-au organizat în jurul unor grupuri mici, fără a se cere vreun raport oficial din partea acestora, deși s-au păstrat multe documente scrise și chiar poeme, care elogiau această întâlnire numind-o „festival al mântuirii”, „eveniment eshatologic”, sau „întâmplare a credinței, ce nu va putea fi copiată niciodată” . Singurele rapoarte oficiale au fost textele elaborate în cadrul celor trei secțiuni, la acestea adăugându-se discursurile introductive sau mărturiile unora dintre participanți. Nicio declarație referitoare la tema principală „Mântuirea astăzi” nu a fost publicată și foarte puține documente oficiale au fost emise.
Tema conferinței a fost examinată nu atât în ceea ce privește conținutul ei teologic, ci mai ales în relație cu modalitățile în care ea este interpretată în situațiile concrete în care trăiesc cei ce sunt angajați prin misiune în procesul mântuirii. Conferința nu a avut la îndemână referate sau documente pregătite anterior, discuțiile având un caracter liber, deschis. Totuși, în sesiunile plenare, finale, s-au prezentat rapoarte ale secțiilor de lucru, dar aceste rapoarte au fost pregătite sub formă de afirmații, recomandări, mărturii, care au fost transferate spre aprobare adunării generale a comisiei respective.
II.2.2.1. Evaluarea conferinței
Adunarea de la Bangkok reprezintă „sfârșitul hegemoniei occidentale privind practica misionară și recunoașterea unei diversități culturale, ce necesita o anumită contextualizare a teologiei: teologia corectă include reflecția asupra experienței comunității creștine într -un anumit loc, într-un anumit moment. Astfel, va fi în mod necesar o teologie contextuală, o teologie relevantă și vie”.
Dr. M. M. Thomas, președintele Comitetului central al C.E.B, a făcut introducerea în tema principală a conferinței „Mântuirea astăzi” și a arătat că problema esențială a mișcării misionare este aceasta: „cum este posibilă interpretarea Evangheliei în diverse situații culturale și sociale noi ale lumii de azi?”. Scopul principal al misiunii este salvarea spiritualității în acest nou context și de aceea efortul lumii de a realiza o societate mai deplin umană trebuie pus în legătură cu semnificația ultimă a vieții și cu realizarea acesteia, așa cum acestea au fost descoperite în Iisus Hristos. Thomas a reliefat și tensiunile care vor domina discuțiile și lucrările secțiunilor:
„- tensiunea dintre o mântuirea individuală și una colectivă
– tensiunea dintre o mântuire trăită în istorie și una în afara istoriei
– tensiunea dintre afirmarea centrală a unicității lui Hristos, Mântuitorul unic, revelat în Scripturi, și posibilitatea altor mijloace de mântuire sau a altor surse de revelație în celelalte religii” .
Conferința cu tema „Mântuirea astăzi” desfășurată în paralel cu lucrările Adunării de la Bangkok a Comisiei pentru Misiune și Evanghelizare, și care ulterior va deveni parte integrală a acestei Adunări, este caracterizată de două aspecte esențiale: pe de o parte, grupuri mici au analizat prin studiul biblic sau alte mijloace ce înseamnă mântuirea trăită și înțeleasă de către participanți, iar pe de altă parte, anumite subiecte au fost discutate în cadrul a trei secțiuni:
1. Cultură și identitate
2. Mântuire și dreptate socială
3. Bisericile reînnoite pentru misiune.
Prin subiectele avute în vedere, conferința de la Bangkok a dat prioritate abordării misiunii creștine și a vieții sociale în dimensiunea orizontalității, fără însă a exclude cu totul și dimensiunea verticală, prin aceasta marcând un moment important, de cotitură în lucrarea și teologia misionară. Pe lângă dezbaterea teologică, Adunarea generală a Comisiei pentru Misiune și Evanghelizare și-a structurat lucrările în șase comisii, care au vizat discutarea problemelor organizatorice și administrative:
CWME în cadrul C.E.B
Evanghelizare și relații
Parteneriat
Studii și publicații
Programe specializate și agenții conexe
Structură și accent.
II.2.2.2. Analiza conferinței pe secțiuni
II.2.2.2.1. Cultură și identitate
Prima secțiune s-a ocupat de dialogul cu oameni de diferite confesiuni, problema rasismului, identitatea creștină sau problema contextualizării și a convertirii. Problema identității personale a fost pusă în strânsă legătură cu cea a identității culturale și s-a afirmat: „cultura modelează vocea umană care răspunde cuvântului lui Dumnezeu”.
Întrebările la care participanții au încercat să răspundă, „Pot fi negru și creștin?” sau „Pot să devin creștin și să-mi păstrez identitatea?”, vizau raportul dintre universal și particular, cu alte cuvinte, cum putem să ne descoperim identitatea proprie, îmbrățișând credința creștină care pretinde universalitate? Răspunsul a fost găsit în Persoana lui Iisus Hristos, în întruparea Sa, care a avut loc într-un context particular: „El S-a născut evreu, membru al unei rase speciale”, dar cu implicații universale: „El S-a întrupat pentru a mântui întreaga lume, El este Mântuitorul tuturor oamenilor. Fiul lui Dumnezeu intră în istoria fiecărui popor, prin întrupare El devine membru al tuturor familiilor”. Accentul pe întrupare, fără a rezolva problemele foarte concrete ale contextualizării, este unul dintre punctele pozitive ale teologiei adunării din Bangkok.
S-a vorbit și despre „black theology” (teologia exprimată în termenii culturii creștinilor de culoare) în sensul că teologia trebuie să fie o reflectare a experienței creștine într-o situație dată, într-un mediu local cultural specific. Mesajul creștin a fost comunicat țărilor africane în termenii și categoriile teologiei apusene, aceasta și pentru faptul că însuși cuvântului negru i s-a dat un sens negativ, acesta însemnând fără valoare, absent, inexistent. De aceea „black theology” vrea să fie o teologie „contextuală”, care să transpună mesajul Evangheliei în termeni relevanți pentru identitatea creștinilor de culoare.
În ceea ce privește dialogul cu oameni de diferite confesiuni, s-a subliniat că apelul la dialog se naște din credința noastră: „mântuirea în Iisus Hristos în toate aspectele sale de iertare, de eliberare de nedreptate și opresiune, de împlinire în viața personală și a comunității și de dezvoltare a unei vieți spirituale interioare, este punctul nostru de plecare”.
În final, s-a recomandat Bisericilor, ca în ariile de dominație colonială sau rasială, „să trezească în oameni conștiința propriei lor identități culturale și să-i ajute în continuare să-și afirme personalitatea”.
II.2.2.2.2. Mântuire și dreptate socială
Scopul secțiunii a II-a a fost de „a examina raportul dintre planul lui Dumnezeu de mântuire al lumii și conflictele pe plan mondial pentru dreptate socială”. În cadrul discuțiilor accentul a căzut pe caracterul holist al mântuirii: „Interesul special pe care l-am arătat implicațiilor sociale, economice și politice ale Evangheliei, nu exclude, în nici un fel, dimensiunile personale și veșnice ale mântuirii. Aspectul personal, social și colectiv al mântuirii sunt atât de strâns legate încât au devenit inseparabile”.
Reflecțiile teologice din cadrul sesiunilor plenare ale acestei secțiuni au fost grupate într-o declarație intitulată „Mântuire și dreptate socială într-o lume divizată”. Făcând referire la misiunea lui Dumnezeu, documentul arată că prin puterea Duhului, Hristos a fost trimis de Dumnezeu-Tatăl în această lume divizată „să propovăduiască Evanghelia săracilor, să vindece pe cei zdrobiți cu inima, să propovăduiască robilor dezrobirea și celor orbi vederea, să slobozească pe cei apăsați, și să vestească anul plăcut Domnului” (Lc. 4,18). Prin moartea Sa pe Cruce și Învierea Sa din morți, „nădejdea mântuirii a devenit o realitate” și „Împărăția lui Dumnezeu este la îndemână” pentru cel ce crede în Hristos; iar cel ce se desparte de misiunea lui Dumnezeu se desparte și de mântuire.
Astfel, documentul definește misiunea creștină și în același timp subliniază fundamentul hristologic al misiunii: „Prin Hristos, oamenii sunt eliberați și împuterniciți, cu toate energiile și posibilitățile lor, să participe la activitatea Sa mesianică. Prin moartea Sa pe Cruce și învierea Lui din morți, nădejdea mântuirii devine realistă. El eliberează din robia păcatului. În El Împărăția lui Dumnezeu și libertatea oamenilor este la îndemână. Credința în Hristos declanșează în om libertatea în scopul mântuirii lumii. Cel ce se separă de misiunea lui Dumnezeu se separă de mântuire” .
Mântuirea adusă de Hristos a fost definită ca „reînnoire a vieții”, „dezvoltare a veritabilei umanități în plenitudinea lui Dumnezeu (Col. 2, 9)”, o mântuire „a sufletului și a trupului, a persoanei și a societății, a umanității și a întregii făpturi” . De aceea, luptele pentru dreptate economică, eliberare politică și reînnoire culturală au fost considerate „elemente ale eliberării totale a lumii, prin intermediul misiunii lui Dumnezeu”.
Au fost scoase în evidență patru dimensiuni ale mântuirii, înțeleasă ca eliberare: „lupta pentru dreptate economică împotriva exploatării omului de către om”, „lupta pentru demnitate umană, contra opresiunii politice”, „lupta pentru solidaritate, contra înstrăinării” și „lupta pentru speranță, contra disperării”. Însă, trebuie văzut în orice mișcare de eliberare semnul acțiunii lui Dumnezeu? Sau așa cum se întrebau participanții, pot folosi creștinii violența pentru a lupta împotriva structurilor de oprimare politică, economică sau de altă natură?
Aici, intra în discuție și rolul Bisericii, însă documentul atrage atenția că dacă Bisericile nu sunt salvate „din captivitatea lor față de interesele claselor dominante, raselor și națiunilor, nu poate să existe nicio Biserică care mântuiește”.
II.2.2.2.3. Bisericile reînnoite pentru misiune
Documentul acestei secțiuni, în încercarea de a defini natura misiunii lui Dumnezeu, prezintă problema misiunii Bisericii locale, a creșterii și reînnoirii Bisericii și a relațiilor dintre Biserici, afirmând că: „Fiecare generație trebuie să evanghelizeze propria sa generație. Lucrarea pentru reînnoirea și creșterea Bisericii rămâne sarcina de neînlocuit a misiunii creștine”.
Biserica locală, înțeleasă ca întregul popor al lui Dumnezeu dintr-o anumită zonă, este factorul principal al acțiunii misionare. Activitatea ei „trebuie să fie o expresie a impulsului întregii Biserici de a continua proclamarea Evangheliei lui Iisus Hristos întregii lumi în perspectiva mântuirii”, proces în care are la dispoziție: Botezul, Euharistia, Scripturile și rugăciunea. Mântuirea produce „o schimbare a oamenilor, a adunărilor locale și a relațiilor dintre ele, și în același timp aduce vindecare și eliberare pentru comunitatea în care sunt plasate aceste adunări”. Observăm în acestă afirmație „Biserica locală în acțiune ar trebui să fie expresia elanului oricărei Biserici, în vederea proclamării Evangheliei lui Iisus Hristos în întreaga lume, pentru ca, răspunzându-i acesteia, indivizii și situațiile în care ei se găsesc să poată fi mântuiți”, o reafirmare a fundamentului Comisiei pentru Misiune și Evanghelizare, care nu viza doar o mântuire individuală, ci una totală.
Catalizatorul negativ al misiunii Bisericii locale este „lipsa de convingere cu privire la relevanța și importanța lui Iisus Hristos în viața lumii”, ceea ce necesită o „convertire de la egocentrism la o conștientizare a ceea ce Dumnezeu face pentru mântuirea omului”. Așadar, orice acțiune comună în misiune trebuie să fie însoțită de o conștientizare constantă a adunării locale.
În concluziile raportului s-a punctat scopul întreit al misiunii: „de a chema oamenii către mântuirea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, de a-i ajuta să crească în credința și în cunoașterea lui Hristos și de a-i invita să facă parte dintr-o comunitate eshatologică, angajată în lupta oamenilor pentru eliberare, unitate, dreptate, pace și plenitudinea vieții”. În acest sens, s-a subliniat că „o Biserică care este purtătoarea unei Evanghelii a eliberării, trebuie să fie ea însăși eliberată de tot ceea ce împiedică propria ei exprimare sau denaturează adevăratul sens al propriei sale responsabilități”.
În final, s-a făcut apel la un „moratoriu” misionar în ceea ce privește trimiterea fondurilor și a personalului pentru o perioadă de timp, lucru ce ar permite Bisericilor receptoare să-și găsească identitatea, să-și stabilească prioritățile și să găsească resurse proprii în vederea desfășurării misiunii.
În ceea ce privește ultimele două secțiuni, așa cum observa Thomas Wieser, se întrezăresc două interpretări diferite a lui missio Dei, pe de o parte, Biserica este martora a ceea ce Dumnezeu este deja pe cale să facă în istorie pentru mântuirea lumii și astfel orice mișcare de eliberare poate fi o manifestare a lucrării lui Dumnezeu pentru noua umanitate, iar pe de altă parte, Biserica este comunitatea eshatologică care cheamă oamenii să răspundă mesajului lui Iisus Hristos, iar cei ce răspund devin membrii ai noii umanități. Această nouă umanitate este formată „din cei care, printr-un proces dramatic de credință, pocăință și botez sunt născuți din nou în viață (viața în Hristos)”.
II.2.3. Impulsul misionar
Punându-se accentul pe natura și mijloacele misiunii, s-a arătat că ea nu este o activitate individuală, ci mai degrabă ea implică o participare a întregului popor al lui Dumnezeu, o angajare reală în misiune.
Dacă în perioada anilor '60, lumea a devenit o temă principală în cadrul dezbaterilor ecumenice din perspectivă misionară, începând cu anii '70, accentul a căzut pe aspectul soteriologic al misiunii, fapt pentru care tema centrală a Conferinței Misionare Mondiale de la Bangkok (1972-1973) a fost „Mântuirea astăzi”. Prin alegerea temei, conferința a înaintat cu curaj spre „inima acestei probleme teologice”, eliberând totodată pe participanți de vechea polarizare dintre mântuirea personală și cea socială, la aceasta contribuind și participarea creștinilor din lumea a treia, pentru care nu a fost niciodată o realitate această diviziune teologică.
Conferința scoate la iveală trei aspecte controversate încă din timpul discuțiilor plenare, și anume: procesul contextualizării, înțelegerea holistică a misiunii și apelul la un “moratoriu misionar”. Toate aceste aspecte au avut implicații misionare profunde în cadrul Comisiei pentru Misiune și Evanghelizare, întrucât ele au dus la divizarea evanghelicilor de restul participanților la conferință, cei dintâi dând naștere ulterior Mișcării Lausanne pentru Evanghelizarea Mondială la Lausanne – Elveția, în 1974.
În cadrul dezbaterilor s-a accentuat mai mult dimensiunea socială și în timp a mântuirii, excluzându-se adesea dimensiunea verticală, eshatonul fiind văzut ca o realitate istorică, chiar politică. Această perspectivă a reprezentat baza pentru viitoarele discuții, unde s-a reafirmat acest aspect, de exemplu la Melbourne în 1980, unde Emilio Castro, directorul Comisiei pentru Misiune și Evanghelizare (1973-1983), sublinia că mișcarea misionară trebuie să ia în serios implicațiile sociale și politice ale Evangheliei, fapt pentru care misiunea trebuie privită și prin perspectiva istorică a proclamării Evangheliei, adică să se țină seama de realitatea umană și socială în care este prezentă credința. Biserica în misiunea ei trebuie să inițieze acțiuni împotriva exploatării, pentru demnitatea umană, pentru pace și solidaritate. Aceasta este singura soluție pentru a remedia consecințele unei anumite concepții soteriologice, accentuată în trecut de misionarii apuseni, potrivit căreia mântuirea este „doar o pregătire pentru viața viitoare și nu o angajare imediată cu deplină responsabilitate în procesul de transformare a condițiilor în care trăiesc creștinii”.
Un impuls major al conferințelor desfășurate sub egida Comisiei pentru Misiune și Evanghelizare, în perioada imediat următoare integrării Consiliului Misionar Internațional în structurile Consiliului Ecumenic al Bisericilor, este reprezentat de consultațiile inter-ortodoxe cu privire la misiune, organizate mai ales la inițiativa Consiliului Ecumenic al Bisericilor între anii 1974-1980 în cadrul Comisiei sus-amintite, care vor face obiectul celei de a treia părți a acestei lucrări. Prin abordarea și aprofundarea unor teme de interes major cu privire la misiunea Bisericii, aceste consultații misionare inter-ortodoxe constituie repere importante în vederea elaborării unei teologii misionare a Bisericii Ortodoxe.
II.2.4. Divergențe și convergențe
II.2.4.1. Aspectul soteriologic al misiunii
Conferința de la Bangkok a fost asupru criticată de Patriarhia Moscovei, deoarece în dezbaterea temei nu s-ar fi recunoscut rolul Tradiției în viața Bisericii de azi. S-a subliniat de către ortodocși, pe de o parte, că Tradiția înseamnă misiune, deoarece ce s-a primit este transmis din generație în generație, iar pe de altă parte, că Biserica antrenează pe credincioșii ei într-o dublă mișcare: adunarea publică pentru liturghia euharistică și alte forme de cult colectiv, și trimiterea credincioșilor pentru mărturia comună, prin calitatea vieții lor morale și spirituale. Conferința a înțeles că acest cult (lex orandi) nu trebuie înțeles în mod simplist, ci ca un mediu unde credincioșii devin purtători de Hristos și colaboratorii Lui.
Altă critică adusă conferinței a vizat aspectul omiterii dimensiunii verticale a mântuirii, adică viața eternă, și condiția acesteia – desăvârșirea morală. În timp ce ortodocșii recunoșteau importanța participării și implicării creștinilor în problemele sociale, ei au dorit să sublinieze „realitatea mântuirii ca intrare în viața veșnică”. În cadrul dezbaterilor conferinței s-ar fi rupt echilibrul între vertical și orizontal, punându-se accentul exclusiv pe aspectul social al răscumpărării în Hristos, fapt datorat percepției protestante cu privire la teologia mântuirii obiective sau a răscumpărării, un capitol al soteriologiei creștine care expune taina eliberării noastre din robia păcatului și a morții, prin întruparea, viața, patimile, moartea și Învierea Mântuitorului Hristos. Mântuirea nu este numai eliberarea din robia social-politică, ci eliberarea omului din robia păcatului, sub toate formele lui, și a morții și îndumnezeirea omului prin har, în participarea la viața de comuniune a lui Dumnezeu cel în Treime.
Atât în teologia ortodoxă, cât și în cea romană-catolică și protestantă, teologia mântuirii obiective sau a răscumpărării își are punctul de plecare în doctrina despre păcat. În raport cu efectele pe care le-a avut păcatul asupra naturii umane, își elaboreaza fiecare confesiune teologia răscumpărării. Dacă în teologia ortodoxă, păcatul are ca efect întunecarea chipului lui Dumnezeu din om, afectele și moartea; în teologia romano-catolică, păcatul nu are efecte ontologice asupra naturii umane, efectul lui rezumându-se la pierderea darurilor supraadaugate și a grației, iar în teologia protestantă, păcatul distruge în mod desăvârșit chipul lui Dumnezeu din om. Modul în care Dumnezeu eliberează natura umană din robia păcatului și efectele pe care le are această eliberare asupra noastră constituie principalul punct de controversă între ortodoxie, romano-catolicism și protestantism, în ceea ce privește teologia răscumpărării.
Starea de mântuire este obținută de om prin har și o dezvoltă prin fapte și prin daruri în Biserică. „Creștinismul apusean a conceput starea de dreptate (mântuire) ca o relație de pace exterioară a omului cu Dumnezeu, în care Dumnezeu l-a scutit pe acesta de mânia Lui, datorită satisfacerii de către Hristos a onoarei Lui jignite prin neascultarea omului. Starea de dreptate a omului în Hristos a devenit astfel în scolastică o stare ҅justificatăʼ a omului, achitat de pedeapsa din partea lui Dumnezeu și acceptat într-o relație de pace cu El, în urma actului juridic de satisfacție împlinit de Hristos prin moartea Lui de bunăvoie pentru jignirea adusă de om onoarei lui Dumnezeu. Protestantismul a dus până la ultimele consecințe această concepție. Dacă în catolicism omul primit, în urma justificării, în relație cu Dumnezeu se bucură pe baza acestei relații de darul grației create, care îl ajută să ducă o viață mai lipsită de păcat, pentru protestantism justificarea nu are nici o consecință în viața omului. El se știe doar justificat, adică iertat pentru ispășirea suportată de Hristos în locul lui, rămânând în ființa sa mai departe cum a fost, adică un păcătos, cu totul netransformat”.
Această percepție juridică a mântuirii a atras consecințe și asupra eclesiologiei, socotindu-se că nu mai e nevoie de Biserica-trup al lui Hristos (în protestantism); sau reducând rolul Bisericii la cel al unei instituții distribuitoare a grației create, prin care se atribuie indivizilor calitatea de justificați pentru satisfacerea adusă de Hristos, al Cărui merit în forma de grație creată s-a încredințat, spre distribuire, Bisericii. Mântuirea trebuie înțeleasă nu ca o justificare atribuită juridic celor ce cred în Dumnezeu, sau distribuită de Biserică din tezaurul grației create meritate de Hristos, ci ca o viață nouă ce iradiază direct din trupul sfințit și înviat, în mădularele corpului tainic al lui Hristos care e Biserica.
Tema conferinței a fost studiată separat de către ortodocși într-un document intitulat „Mântuirea în teologia ortodoxă”, adoptat la începutul anului 1972, unde se insistaseră asupra mântuirii ca îndumnezeire (theosis). Scopul misiunii din perspectivă ortodoxă este theosis, la baza misiunii stând iubirea lui Dumnezeu (In. 3,16). Theosis este unire cu Dumnezeu (îndumnezeire), este „o continuă stare de adorare, rugăciune, mulțumire, cinstire cât și meditație și contemplare a Dumnezeului treimic, a iubirii infinite a lui Dumnezeu”. Theosis se referă la refacerea chipului denaturat al lui Dumnezeu în om și la transformarea vechii existențe într-o nouă creatură, într-o nouă și veșnică viață. Unde are loc aceasta, misiunea se sfârșește. Faptul că misiunea are în vedere mântuirea, care se câștigă numai în Biserică, arată că misiunea creștină ține de însăși ființa Bisericii. Doar o misiune creștină ce caută, în primul rând, Împărăția lui Dumnezeu, pe care o avem inaugurată în Biserică în mod anticipativ, oferă istoriei adevărata valoare.
Modul nou de participare a omului la planul iconomiei divine, împlinite în Iisus Hristos, călăuzește misiunea creștină în care se perpetuează în lume trimiterea Fiului și a Duhului Sfânt. Căci iconomia mântuirii are un caracter trinitar, dar ea comportă o dimensiune hristologică bine definită și nu hristomonistă. De aceea, câțiva ani mai târziu la San Antonio, misiunea creștină autentică a fost numită pe bună dreptate ca fiind misiune la modul lui Hristos.
Misiunea creștină are un caracter universal în sens spațial și temporal, ceea ce implică exigența căinței, a convertirii la Dumnezeu, în Hristos, spre iertarea păcatelor și dobândirea mântuirii. Misiunea Bisericii are un caracter universal, Evanghelia lui Hristos propovăduită de Biserică adresându-se tuturor, bogați și săraci, care sunt chemați la iertarea păcatelor, la convertire la Hristos și adevărul Său în experiența spirituală a mântuirii.
Scopul misiunii creștine constă în propovăduirea Evangheliei, în împărtășirea de harul mântuirii prin Duhul lui Hristos spre reconcilierea cu Dumnezeu și semenii. Biserica constituie manifestarea noii creații, fapt pentru care comunitatea creștină si lucrarea ei misionară trebuie înțelese și intim legate de planul cosmic și istoric al lui Dumnezeu de mântuire al lumii.
II.3. Melbourne (Australia) 1980 – Vie Împărăția Ta
II.3.1. Context
Conferința Comisiei pentru „Misiune și Evanghelizare” de la Melbourne din 1980 a avut nu numai un caracter periodic (constituția Comisiei prevedea ținerea unei conferințe de această amploare, între două adunări generale ale Consiliului Ecumenic), ci și un caracter aniversar, comemorativ, împlinindu-se 70 de ani de la prima conferință misionară mondială de la Edinburgh 1910. Această conferință se înscrie, așadar, în istoria curentului misionar care, împreună cu mișcările Credință și Constituție (Faith and Order) și Viață și Acțiune (Life and Work), reprezintă marile curente formatoare ale mișcării ecumenice moderne.
În același an, puțin după conferința de la Melbourne organizată de Comisia pentru Misiune și Evanghelizare Mondială, la Pattaya în Tailanda s-a desfășurat o altă conferință sub egida Comitetului Lausanne pentru Evanghelizarea Mondială. Desfășurându-se la o lună după Conferința de la Melbourne (1980), Pattaya a subliniat diferența dintre orientarea evanghelică și cea ecumenică la sarcina misionară.
II.3.1.1. Atmosfera teologică
Imediat după Conferința Misionară Mondială de la Edinburgh din 1910, în cadrul mișcării ecumenice s-a dezvoltat ideea unei misiuni centrate pe Biserică. Începând cu Conferința de la Madras din 1938, Biserica a devenit principala preocupare a mișcării ecumenice. Împotriva acestei idei de misiune centrată pe Biserică, Stanley Jones, un teolog metodist, și alții au arătat că în timp ce Mântuitorul Iisus Hristos a predicat Evanghelia Împărăției, conferința de la Madras greșește predicând Evanghelia Bisericii.
Ca urmare a acestei stări de fapt, începând cu anul 1960, lumea a devenit o temă importantă în cadrul mișcării ecumenice, pentru ca din anul 1980, preocuparea centrală a mișcării ecumenice să cadă pe Împărăția lui Dumnezeu, accentuându-se în mod implicit relația dintre Împărăția lui Dumnezeu și această lume. Mișcarea misionară începea să înțeleagă Împărăția lui Dumnezeu, tot mai mult, ca punctul central în jurul căruia gravitează întreaga lucrare și activitate misionară, motiv pentru care, tema esențială a următoarelor două conferințe a vizat Împărăția lui Dumnezeu.
Conferința de la Melbourne s-a desfășurat în perioada 14-25 mai, 1980 și a adunat peste 600 de participanți din 83 de țări (40 ortodocși) care și-au îndreptat atenția spre tema centrală a acestei conferințe: „Vie Împărăția Ta”. În discursul său introductiv, Secretarul General al C.E.B, Philip Potter preciza că “tema Împărăției, afirmată în contextul rugăciunii, a fost dominantă în toate Conferințele Misionare Mondiale până la ultima din Bangkok, 1972, cu privire la ‹Mântuirea Azi›. Nu este surprinzător faptul că cea mai clară expresie a Împărăției a fost în rugăciunile pe care participanții de la Bangkok le-au compus în cadrul discuțiilor despre mântuirea oferită de Hristos”.
La Conferința de la Pattaya, desfășurată în perioada 16-27 iunie 1980, au participat peste 800 de delegați care au dezbătut tema „Toată lumea trebuie să audă cuvântul Lui”, întrucât s-a subliniat faptul că există locuri în care opoziția față de evanghelizare este mare și evanghelizarea este dificilă. Această întâlnire a liderilor evanghelici s-a concentrat, în primul rând asupra celor 17 mini-consultații, care au făcut obiectul întregii întruniri, iar în al doilea rând, asupra problemelor strategice privind evanghelizarea celor „neevanghelizați”. Cu această ocazie, s-au reafirmat unele din punctele exprimate în Legământul de la Lausanne în 1974 privind evanghelizarea mondială dintr-o perspectivă evanghelică, plecând de la definirea procesului de evanghelizare, care „presupune ca întreaga Biserică să propovăduiască Evanghelia întregii lumi” (paragraf 6) .
Scopul întâlnirii de la Pattaya a fost să caute o viziune nouă pentru sarcina pe care Hristos a dat-o Bisericii până la a doua Sa venire; să evalueze starea de evanghelizare a lumii, progresul și obstacolele; să finalizeze un program de studiu extins pe probleme teologice și strategice legate de evanghelizarea lumii și să împărtășească rezultatele; să dezvolte strategii specifice de evanghelizare pentru diferite grupuri de oameni și să revizuiască mandatul Comitetului Lausanne pentru Evanghelizare (LCWE). Cu alte cuvinte, s-a încercat să se ia în considerare aspectele importante ale teologiei și ale metodologiei, în ceea ce privește abordarea diferitelor popoare, în scopul de a dezvolta strategii realiste pentru evanghelizare. În perspectiva dezvoltării acestor strategii s-au subliniat câteva aspecte esențiale ale evanghelizării: iubire, smerenie, integritate sau putere.
Întâlnirea de la Pattaya s-a axat pe evanghelizarea popoarelor neevanghelizate, în timp ce conferința de la Melbourne s-a concentrat pe extinderea Împărăției lui Dumnezeu prin acte de justiție și eliberare.
II.3.2. Teologia elaborată
Conferința de la Melbourne prezintă un tablou viu al situației misionare mondiale și oferă un bogat material de inspirație pentru Bisericile membre ale C.E.B.. Este și momentul când, Emilio Castro, directorul Comisiei pentru „Misiune și Evanghelizare” (1973-1983), declară că „epoca misionară s-a încheiat, în timp ce epoca misiunii mondiale a început”. El a subliniat că nu mai există un loc central de unde sunt inițiate misiunile, ci sunt mai multe centre, iar fiecare Biserică din orice loc este chemată să devină o comunitate misionară. Bisericile locale nu mai trebuie să urmeze un model anume, ci ar trebui să ilustreze răspunsul pe care sufletul uman ar trebui să-l dea chemării lui Dumnezeu prin Iisus Hristos. Responsabilitatea misiunii o au toate Bisericile, care prin fiecare membru au menirea de a se implica în viața societății. Misiunea implică o atitudine de dialog în relația dintre religii și ideologii, dialogul fiind un mod de a descrie atitudinea lui Dumnezeu față de om și se referă la servitute, suferință, chemare, speranță.
II.3.2.1. Evaluarea conferinței
Încă de la începutul dezbaterilor, Jacques Matthey – secretarul conferinței, a subliniat că ea este una eminamente hristologică, întrucât „a vorbi despre domnia lui Dumnezeu înseamnă a vorbi despre Iisus, iar a-L predica pe Hristos înseamnă a vesti Împărăția lui Dumnezeu”. Accentul hristologic ce a marcat discuțiile de la Melbourne a fost foarte bine subliniat de către Ernst Käsemann în prezentarea lui și a constat în identificarea lui Hristos, Domnul, Cel înviat și înălțat la ceruri, cu Iisus cel istoric, care a suferit și a fost răstignit pe Cruce. Întâlnirea de la Melbourne a avut și o dimensiune eclesiologică, prin accentul pus pe imposibilitatea separării Împărăției lui Dumnezeu de ființa Bisericii.
Tema conferinței trebuie văzută, în primul rând, ca o chemare la rugăciune. Împărăția lui Dumnezeu este darul lui Dumnezeu și nu lucrarea femeilor și bărbaților.
În al doilea rând, tema de la Melbourne a fost o chemare la mărturisire. A fost o chemare pentru a crede că Împărăția lui Dumnezeu a venit prin Împăratul ei, Iisus din Nazaret. Acest lucru a fost subliniat în cea mai mare parte a plenului conferinței. Emilio Castro, directorul C.E.B., în cuvântarea sa: “Vie împărăția Ta!: O perspectivă misionară”, a declarat: “Noi vestim că Împărăția a venit prin Iisus din Nazaret. Leslie Newbigin a amintit faptul că este mai ușor să spui ‹Vie împărăția Ta!› decât a te ruga, ‹Maranatha, vino Doamne Iisuse›… Dar când ne mărturisim credința noastră în Iisus Hristos ca Domn, noi facem o anumită afirmație: Noi cerem oamenilor să recunoască în evenimentele de pe Golgota puterea răscumpărătoare și mântuitoare a lui Dumnezeu, cu consecințe pentru întreaga umanitate”.
În al treilea rând tema conferinței a fost o chemare la misiune. A fost aspectul care a primit cea mai mare importanță în cadrul dezbaterilor. Conferința de la Melbourne a vizat domeniul misionar, fapt pentru care în cadrul dezbaterilor, Împărăția a fost privită ca scop al misiunii, săracii ca un nou criteriu misionar, iar Biserica ca factor al misiunii și sacrament al Împărăției. În cadrul dezbaterilor plenare s-au discutat patru aspecte ale temei, arătându-se astfel implicațiile pe care rugăciunea “Vie Împărăția Ta” le are în aria misiunii creștine. Impactul ortodox cu privire la viața liturgică și sacramentală ca proclamare a Împărăției și participare hic et nunc la viața Împărăției a fost considerabil.
II.3.2.2. Analiza teologică a conferinței pe secțiuni
II.3.2.2.1. Vestea cea bună, săracilor
Un interes deosebit s-a arătat față de problemele sociale, problemele de ordin politic și economic, accentul căzând pe cei săraci ai lumii de astăzi. Problema relației dintre Împărăția lui Dumnezeu și săraci, care reprezintă marea majoritate a locuitorilor și națiunilor pământului și, în același timp, cea mai importantă categorie, cea a oamenilor lipsiți de credința în Hristos, a fost în centrul dezbaterilor plenare.
În dezbaterea acestui subiect, datorită părerilor teologice și opțiunilor politice foarte contradictorii, participanții nu au ajuns la o definiție comună biblică sau sociologică a sărăciei. De aceea, secția s-a limitat la afirmații generale, dar radicale: în perspectiva revelației biblice despre Împărăție, Dumnezeu are o preferință pentru săraci, deoarece în Iisus Hristos, El însuși S-a identificat cu cei lipsiți, triști și oprimați. Misiunea a fost percepută în termenii unei teologii a eliberării, caracteristică teologiei din America Latină, în viziunea căreia există o opțiune, în termenii conferinței, sau un „parti pris” al lui Hristos pentru săracii pământului, prima etapă în procesul mântuirii fiind văzută ca o eliberare din robia social-politică. Pentru cei săraci judecata lui Dumnezeu este certitudinea că Acesta este cu ei și pentru ei, în schimb, pentru cei bogați judecata este un verdict aspru de condamnare. Atât unii, cât și ceilalți stau sub aceeași judecată.
Trei forme de sărăcie au fost identificate în cadrul rapoartelor conferinței: sărăcia celor care sunt lipsiți de bunuri materiale și culturale; a celor care profită în abundență de bunuri materiale, dar care nu cunosc binele, trăind într-un gol etic și a celor care au ales în mod voluntar să devină săraci, ducând o viață de renunțare.
Ce înseamnă pentru misiunea Bisericii faptul că Iisus Hristos a anunțat săracilor Evanghelia și că lor le-a făgăduit Împărăția lui Dumnezeu? O nouă eră de evanghelizare se impune, o eră în care Bisericile trebuie să înțeleagă mai bine situația săracilor și să lupte în numele lor și împreună cu ei, nu numai pentru a pune capăt exploatării și a învinge nedreptatea care stă la rădăcina sărăciei, ci și pentru a construi o societate dreaptă și egală pentru toți. Bisericile nu trebuie să rămână indiferente față de situațiile în care sunt exploatați săracii și nici să evite lupta pentru eliminarea oricărei forme de sărăcie. Bisericile trebuie să caute o nouă ordine socială, politică și economică, trebuie să devină solidare cu lupta săracilor de a-și schimba propria lor situație, să se alăture luptei ce se duce împotriva puterilor care creează și perpetuează sărăcia. Biserica mai trebuie să stabilească noi relații cu săracii, înlăuntrul ei, mai ales că mulți săraci aparțin Bisericii, dar puțini dintre ei sunt în măsură să-și facă ascultat glasul, sau să aibă o oarecare influență în viața Bisericii.
Solidaritatea cu cei săraci este o opțiune categorică pentru Biserică, dar această solidaritate nu poate fi înțeleasă ca semn al Împărăției lui Dumnezeu, decât adoptând modelul lui Iisus Hristos răstignit și înviat, ca punct de referință.
Sărăcia acceptată de bunăvoie pentru demonstrarea solidarității cu Cel Sărac (cf. Zah. 9, 9), postind cu Cel care a spus că „nu doar cu pâine va trăi omul”, „căci împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci dreptate și pace și bucurie întru Duhul Sfânt” (Rom. 14, 17), și identificarea cu toți cei ce flămânzesc; castitate nu doar în viața monahală, ci și în dragostea conjugală, și procreație; o reevaluare a umilinței care dă posibilitatea celeilalte persoane de a fi înoită; supunere reciprocă (Ef. 5, 21) în ascultarea de Duhul care vorbește prin Biserică; o libertate ce refuză să se lase intimidată de amenințări sau să se ia după false promisiuni; o rugăciune interioară constantă prin toate vicisitudinile vieții de zi cu zi – toate acestea sunt multe aspecte ale unei vieți bazate pe o viziune eshatologică a existenței.
II.3.2.2.2. Împărăția lui Dumnezeu și luptele acestei lumi
Participanții la această conferința s-au ocupat și de poziția Bisericii față de luptele actuale ale umanității, examinând în mod special structurile și ideologiile prin care Bisericile sunt legate de puterile acestei lumi. Datorită caracterului ambiguu al procesului care se desfășoară în luptele actuale ale lumii, Bisericile adoptă adesea o atitudine de pasivitate, neștiind cum să definească conținutul mărturiei lor specifice și cum să joace rolul de instrumente ale Împărăției lui Dumnezeu. Bisericile trebuie să trăiască în mijlocul acestor lupte exercitând misiunea profetică ce le este proprie, adică de a zice „da” la tot ce este conform cu împărăția lui Dumnezeu, așa cum a descoperit-o în viața lui, Iisus Hristos, și a zice „nu” față de tot ce degradează demnitatea și libertatea ființei umane și a întregii creații. Ele sunt chemate să devină factor de reconciliere într-o lume divizată, să ia poziții proprii, evanghelice, în luptă și în conflicte.
Biserica este chemată de aceea să dea un sens teonom lumii și o interpretare adecvată evenimentelor care se produc în lume luptând pentru garantarea nevoilor de bază în unele societăți. În multe părți ale lumii oamenii nu se luptă pentru o îmbunătățire a condițiilor de viață sau pentru progres social, ci pur și simplu pentru viața însăși. Ei au fost lipsiți de mijloacele de subzistență, de o alimentație suficientă și adecvată, îmbrăcăminte și adăpost, și adesea de dreptul lor la iubire și la un mediu în care aceștia ar putea crește și dezvolta ca persoane.
II.3.2.2.3. Biserica dă mărturie despre Împărăție
Un accent deosebit s-a pus pe legătura dintre Biserică și Împărăția lui Dumnezeu. Participanții la conferință au examinat modul în care „Biserica este sacramentul Împărăției”, ajunsă la noi în Iisus Hristos și care se manifestă în plenitudinea ei la a doua Sa venire plină de slavă. Iisus S-a văzut pe Sine ca unul în care Împărăția lui Dumnezeu a fost deja realizată. Sarcina Sa a fost nu numai să anunțe venirea ei, ci și să o inaugureze. Biserica a fost chemată să trăiască viața Împărăției în așteptarea venirii ei.
Ernst Käsemann, un teolog luteran, vorbind despre Împărăția lui Dumnezeu, arată deosebirile dintre concepția creștină și cea iudaică, în ce privește această problemă. El arată că viziunea generală, în ceea ce privește așteptările evreilor despre Mesia, era că El este un deschizător de drumuri, în sensul că va aduce eliberarea politică a Israelului. În viziunea creștină, Mântuitorul nu aparține numai Israelului, ci întregii umanități, El fiind un mediator, fața lui Dumnezeu întoarsă către pământ și creație.
Conferința de la Melbourne nu numai că îl plasează pe Hristos în centrul Împărăției lui Dumnezeu, dar și accentuează că această Împărăție a lui Hristos începe aici pe pământ ca și împărăție a celui răstignit. El nu a venit să I se slujească, ci să slujească și să își dea viața Sa ca răscumpărare pentru mulți. El S-a smerit, chip de rob luând. Mitropolitul Osthathios concluzionează: “Spunem că avem de predicat o Evanghelie a Împărăției, și predicăm despre tot ce există sub soare, mai puțin pe Iisus Hristos cel răstignit”. Cea mai importantă mărturie și experiere a Împărăției lui Dumnezeu este Taina Euharistiei, așa cum se arată și în dicuțiile plenare ale conferinței.
Concluzionând, putem spune că “Biserica lui Dumnezeu, din orice loc și timp, este sacrament al Împărăției, care a fost întemeiată prin lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos, și care se va manifesta în plenitudinea ei la a doua Sa venire”, fiind totodată mijloc pentru realizarea acestei Împărății.
II.3.2.2.4. Iisus Hristos, răstignit și înviat, în confruntare cu puterile acestei lumi
Această secțiune subliniază că „proclamarea Împărăției lui Dumnezeu înseamnă anunțarea unei noi ordini care se confruntă cu puterile și structurile demonice ale acestei lumi”. În acest proces de schimbare și transformare a lumii, măsurile coercitive sunt respinse de către Hristos în detrimentul unei iubiri totale.
Bisericile cred că Iisus Hristos este centrul întregii lumi, întrucât „Acesta era dintru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (In. 1, 2-3). Plecând de la această premisă, unul dintre participanți, Kosuke Koyama, afirmă că Hristos este „centrul care se află în continuă mișcare înspre periferie”, întrucât El se identifică cu săracii pământului. În această ordine de idei, misiunea și evanghelizarea îi vizează, în special, pe pe săraci, pe cei zdrobiți cu inima, pe robi și pe cei orbi (Lc. 4,18-19).
II.3.3. Impulsul misionar
Două secțiuni ale conferinței de la Melbourne au făcut referire la Biserică ca semn, sacrament și instrument al Împărăției lui Dumnezeu. La puțin timp după această întâlnire Günther Gassman arăta că „utilizarea în perspectivă eclesiologică a termenilor sacrament, semn și instrument în discuțiile ecumenice se dovedește folositoare în a descrie locul și vocația Bisericii în planul de mântuire al lui Dumnezeu”. Această terminologie a articulat și ideea lui William Temple că „Biserica este singura comunitate din lume care există pentru cei ce nu sunt membrii ei”, de unde s-a ajuns la concepția de „Biserică pentru alții”, sau mai degrabă „Biserică cu alții”. Totuși au existat și voci care au criticat această terminologie folosită la Melbourne și care au subliniat că pe fondul absenței unei intercomuniuni între creștini este impropriu să numești Biserica – sacrament, cum dealtfel este derizoriu să consideri Biserica – semn, întrucât singurul semn îndreptățit al ei este Crucea lui Hristos.
Înțelegerea Bisericii ca semn, sacrament și instrument ne conduce la o nouă percepție a relației dintre Biserică și lume. Misiunea este privită ca întoarcerea lui Dumnezeu înspre lume. Abia după cel de al doilea război mondial, protestanții au perceput Biserica ca fiind orientată înspre lume, subliniind astfel legătura inevitabilă dintre Biserică și lume.
Ceea ce trebuie punctat este faptul că deliberările și rezultatele conferinței au influențat multe din formulările și ideile documentului „Misiune și Evanghelism: o afirmație ecumenică” aprobat de către Comitetul Central al C.E.B.. Acest document misionar este prima poziție oficială a Consiliului Ecumenic al Bisericilor privind misiunea și evanghelizarea, aprobat în 1982 și înaintat Bisericilor pentru studiere și implementare. Acest document reprezintă contribuția și răspunsul ecumenic la dezbaterea misionară a vremii, exprimată în câteva documente importante precum Legământul Lausanne (1974) și enciclica Evangelii Nuntiandi (1975). În același timp, poate fi interpretat ca o continuare a dezbaterii privind misiunea și evanghelizarea începută în cadrul Adunării Generale a C.E.B. desfășurată la Nairobi în 1975.
„Misiune și Evanghelism: o afirmație ecumenică” propune o abordare holistică a misiunii, subliniid atât apelul la o mărturie clară despre Iisus Hristos și Împărăția lui Dumnezeu, cât și mandatul de a trăi în solidaritate cu cei săraci ai pământului, exploatați și respinși de către sistemele sociale și economice (paragraful 34). În aceste puncte documentul misionar adoptat în 1982, și care pentru multă vreme a rezumat și rezumă în continuare convergențele ecumenice în teologia misionară de azi, a fost mult influențat de dezbaterile Conferinței Misionare Mondiale de la Melbourne din 1980.
Acest document misionar, profund influențat de toate conferințele organizate de către Comisia pentru Misiune și Evanghelizare (Mexico-City, Bangkok și Melbourne), sintetizează șapte elemente structurale prin care se exprimă misiunea creștină în perspectivă ecumenică: convertirea, Evanghelia în toate aspectele vieții, Biserica și unitatea ei în misiunea lui Dumnezeu, misiunea după modelul lui Hristos, Vestea Bună pentru cei săraci, misiune în cele șase continente și mărturia printre oamenii de alte credințe religioase.
II.3.4. Divergențe și convergențe
II.3.4.1. Misiunea profetică a Bisericii
Lumea a reprezentat o temă misionară importantă în cadrul dezbaterilor ecumenice din cea de a doua parte a secolului al XX-lea. Astăzi, lumea spre care este trimisă Biserica nu mai poate fi definită simplu ca un spațiu de misiune necreștin, ci mai degrabă, ca situația umană în care Evanghelia lui Hristos nu a devenit încă acea realitate concretă în care oamenii, primind Evanghelia sunt așezați pe calea cu Hristos spre Împărăția lui Dumnezeu.
Venirea Împărăției lui Dumnezeu este nedespărțită de luptele acestei lumi. Biserica este chemată de aceea să dea un sens teonom lumii și o interpretare adecvată evenimentelor care se produc în lume. Ea are sarcina profetică de a discerne – în ciuda ambiguității acestor lupte – unde lucrează puterile Împărăției lui Dumnezeu, exercitând misiunea profetică ce îi este proprie, adică de a zice “da” la tot ceea ce este în conformitate cu Împărăția lui Dumnezeu, așa cum Dumnezeu a descoperit-o în viața lui Iisus Hristos și a zice “nu” față de tot ceea ce degradează ființa umană și creația.
Biserica este o realitate istorico-eshatologică, ea nu este Împărăția viitoare a lui Dumnezeu, dar ea este în lume pentru a duce lumea în Împărăția lui Dumnezeu. Misiunea trebuie privită, astfel, în perspectivă eshatologică, în sensul importanței mântuirii și îndumnezeirii omului și a pregătirii tuturor ca Biserică pentru întâlnirea eshatologică cu Dumnezeu.
II.3.4.2. Dimensiunea socială a misiunii
Discuțiile ecumenice referitoare la dimensiunea socială a misiunii își au originea în cadrul conferinței de la Ierusalim 1928. Același aspect al misiunii a fost apoi accentuat și în cadrul lucrărilor conferinței de la Mexico-City (1963), pentru ca la Bangkok (1972-1973), aspectul social al misiunii să cunoască o dimensiune explozivă. Agențiilor misionare li s-a reamintit la această Conferință că o parte esențială a mesajului Evangheliei este ajutorarea săracilor și a celor în suferință, de a se elibera de nedreptate, exploatare și existență inumană.
Accentuând aspectul orizontal, practic, orientat spre lume și problemele ei, în detrimentul celui vertical, conferințele misionare au înțeles misiunea ca eliberare, căutare a dreptății, contextualizare sau inculturație. Însă, în misiunea ei, Biserica trebuie să militeze pentru un creștinism integral în care îmbină dimensiunea duhovnicească cu dimensiunea socială a responsabilității creștine.
Biserica este „manifestarea anticipată a Împărăției lui Dumnezeu” și „loc al celebrării vieții celei noi în prezent”. Împărăția implică dimensiunea mântuirii, dar mântuirea include și vindecarea de relele sociale spre a instaura în lume dreptatea, bucuria, pacea, semne ale comuniunii omului cu Dumnezeu. Numai o Biserică ce promovează solidaritatea poporului lui Dumnezeu, în vederea unei comunități de părtășie și slujire, poate fi pentru lume locul în care lumea participă prin anticipare la realitatea ultimă a Împărăției lui Dumnezeu.
II.3.4.3. Aspectul eshatologic al misiunii
Conferința de la Melbourne a înțeles venirea Împărăției lui Dumnezeu ca o declarație împotriva tuturor forțelor și a structurilor care au subjugat și exploatat creația lui Dumnezeu, ridicând astfel întrebarea dacă nu cumva ea a înțeles Împărăția lui Dumnezeu numai în termeni de bunăstare materială, aceasta cu atât mai mult cu cât Împărăția lui Dumnezeu a fost percepută ca Vestea cea Bună săracilor.
Această accentuare a aspectului social, orizontal al mântuirii în Hristos a atras critica Bisericii Ortodoxe Ruse imediat după conferința de la Bangkok, care recunoscând importanța și obligația participării creștinilor la problemele sociale, a dorit să sublinieze realitatea mântuirii ca speranță dincolo de moarte și viață în Dumnezeu. Emilio Castro a precizat în cadrul dezbaterilor, ca un răspuns împotriva criticilor ortodoxe, că „mărturisim credința noastră într-o Împărăție care nu se limitează doar la orizontul morții noastre istorice”, articulând astfel și dimensiunea verticală, teologică a mântuirii. S-a arătat, deasemenea, că nu se poate da mărturie despre Împărăția lui Dumnezeu fără cruce și Înviere.
Deși Hristos este Stăpânul Împărăției lui Dumnezeu și Capul Bisericii, și cu toate că El lucrează prin ambele, între cele două nu poate fi pus un semn de egalitate. Dar nici într-un caz Biserica nu înlocuiește Împărăția lui Dumnezeu. În egală măsură, nu se poate pune problema că Biserica există în afară și după Împărăția lui Dumnezeu. Biserica este o revelare a Împărăției lui Dumnezeu în această lume. Deși distincția dintre Biserică și Împărăția lui Dumnezeu trebuie să fie întotdeauna menținută, cele două nu pot fi niciodată separate, aspect care nu a fost accentuat în cadrul dezbaterilor conferinței de la Melbourne.
Întemeierea Bisericii stă în strânsă legătură cu întemeierea Împărăției lui Dumnezeu, despre care vorbesc profeții Vechiului Testament, Ioan Botezătorul și Iisus însuși. Împărăția lui Dumnezeu este tema centrală a propovăduirii lui Iisus.
Conștiința că Împărăția lui Dumnezeu se manifestă în prezent dar ea este o realitate care se va realiza în viitorul eshatologic constituie perspectiva esențială a Noului Testament. Împărăția lui Dumnezeu este un viitor pe care îl avem deja în Biserică, însă numai ca arvună, în mod anticipativ. Împărăția lui Dumnezeu spre care tinde întreaga lume, începe deja în Biserică, “vestirea Împărăției lui Dumnezeu stă în centrul vocației Bisericii în lume”. Cea mai importantă mărturie și experiere a Împărăției lui Dumnezeu este Taina Euharistiei, așa cum se arată și în dicuțiile plenare ale conferinței. Identitatea Bisericii find de natură euharistică, pe drept cuvânt s-a spus că Taina Euharistiei este Taina Bisericii și Taina Împărăției.
În concluzie putem spune că “Biserica lui Dumnezeu, din orice loc și timp, este sacrament al Împărăției, care a fost întemeiată prin lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos, și care se va manifesta în plenitudinea ei la a doua Sa venire”, fiind totodată mijloc pentru realizarea acestei Împărății. Vestea cea bună a Împărăției trebuie să fie anunțată lumii prin Biserică, Trupul lui Hristos, sacramentul Împărăției, celebrat în tot locul și în tot timpul.
II.4. San Antonio 1989 – Facă-se voia Ta! Misiune la modul
lui Hristos
II.4.1. Context
Încă din 1985 Comisia pentru Misiune și Evanghelizare Mondială a căutat propuneri pentru locația și tema viitoarei conferințe misionare. Dintre toate locațiile avute în vedere s-a ales San Antonio, iar în ceea ce privește tematica, s-au ales 4 teme majore: unitate și misiune, înnoirea în Hristos, putere/lipsa de putere și credință/ascultare.
În iunie 1985 la Bossey, Comitetul Executiv al Comisiei pentru Misiune și Evanghelizare s-a întrunit pentru a discuta despre tema conferinței. În alegerea ei s-a plecat de la convingerea că această conferință nu trebuie să definească din nou semnificația misiunii și a evanghelizării, lucru realizat de către documentul misionar „Misiune și evanghelism. O afirmație ecumenică” aprobat în 1982.
Astfel s-a hotărât ca tema următoarei conferințe misionare să fie „Facă-se voia ta! O misiune la modul lui Hristos”, întrucât misiunea la modul lui Hristos începe cu rugăciunea facă-se voia Ta.
II.4.1.1. Atmosfera teologică
Conferința Comisiei pentru „Misiune și Evanghelizare” din San Antonio, statul Texas (S.U.A) a avut loc în perioada 22 mai – 1 iunie 1989 în campusul studențesc al universității prezbiteriene Sfânta Treime (Trinity University) .
La lucrările conferinței au participat peste 700 delegați din toate Bisericile membre C.E.B. în frunte cu secretarul general, Dr. Emilio Castro din Biserica Metodistă din Uruguay, observatori, organizații creștine de tineret, reprezentanți ai presei, și ai altor organizații creștine locale. Bisericile Ortodoxe au fost bine reprezentate în cadrul sesiunilor, episcopul Anastasios Yannoulatos fiind și moderatorul acestei conferințe.
Delegatii ortodocși au participat la conferință după serioase pregătiri în cadrul consultației de la Neapolis, Grecia (16-24 aprilie 1988), care a încercat să reflecte mărturia bisericilor ortodoxe astăzi. Această consultare a ridicat întrebări cruciale, precum, „Ce înseamnă cu adevărat misiunea în ortodoxie?” și „Cum ar trebui Bisericile Ortodoxe să se angajeze în misiune în contextul contemporan complex?”. Materialul rezultat din această întâlnire a fost folosit într-o măsură considerabilă de către participanții la Conferința de la San Antonio, în special deoarece a fost publicat nu numai în limba engleză, dar a fost, de asemenea, disponibil, cu sprijinul Bisericilor locale, în alte câteva limbi.
Prezența printre participanți și ai reprezentanților altor religii conferă întâlnirii de la San Antonio și misiunii creștine o dimensiune nouă, aceea a dialogului interreligios.
II.4.2. Teologia elaborată
Tema conferinței „Facă-se voia ta! O misiune la modul lui Hristos” a fost discutată în patru secțiuni:
Întoarcerea la Dumnezeul cel Viu
Luând parte la suferință și luptă
Al Domnului este pământul
Înspre reînnoirea comunităților în misiune.
În strânsă legătură cu tema dezbătută la Melbourne stă și tema conferinței de la San Antonio, „Facă-se voia Ta! Misiune la modul lui Hristos”, care a accentuat la rândul ei aspectul eshatologic al misiunii creștine. În rugăciunea pe care ne-a învățat-o Domnul nostru, cererea „Facă-se voia Ta!” urmează altor două cu care formează un grup, „Sfințească-se numele Tău, vie Împărăția Ta, facă-se voia Ta”. Caracteristica principală a acestor trei cereri este perspectiva eshatologică, căci ele încep să fie realizate aici jos pentru a fi desăvârșite în slava Împărăției ce va să vină.
Conferința de la San Antonio, în ton cu mesajul conferințelor de la Bangkok și Melbourne, subliniază că „proclamarea Împărăției, nădejdea mântuirii întregii creații și o misiune la modul lui Hristos nu sunt numai simple afirmații, ci reprezintă un mod de viață”.
Încă de la început se subliniază cele două direcții ale conferinței: pe de o parte, dimensiunea universală a întâlnirii, iar pe de altă parte, preocuparea pentru plinirea Evangheliei, prin accentul pus deopotrivă pe nevoile spirituale și materiale, rugăciune și faptă, evanghelizare și responsabilitate socială, dialog și mărturie, putere și vulnerabilitate, local și universal. În acest sens, „misiunea la modul lui Hristos” presupune: propovăduirea Evangheliei în deplinătatea ei celor ce nu au auzit-o, chemarea la unitate a Bisericilor și a celor ce sunt divizați, respect pentru fiecare persoană indiferent de cultura sau credința sa, solidaritate față de cei oprimați etc. .
În calitatea sa de moderator al conferinței, episcopul grec Anastasios Yannoulatos a ținut un discurs amplu în care a vizat ambele direcții ale temei „Facă-se voia Ta! Misiune la modul lui Hristos”. Prin această prezentare el „a oferit cadrul teologic pentru dezbatere … întregul ei demers fiind cu adevărat ecumenic, în cel mai profund sens al termenului”.
II.4.2.1. Analiza conferinței pe secțiuni
II.4.2.1.1. Întoarcerea la Dumnezeul cel Viu
Această primă secțiune a abordat o tematică misionară vastă, preocupându-se de subiecte precum: misiune în numele lui Dumnezeu cel Viu, chemarea lui Dumnezeu la unitate în misiune, mărturia într-o societate secularizată, mărturia printre oameni de alte credințe și transmiterea Evangheliei astăzi.
Plecând de la afirmațiile cuprinse în documentul misionar „Misiune și evanghelism. O afirmație ecumenică” din 1982, raportul secțiunii I a subliniat că „în centrul vocației Bisericii în lume stă proclamarea Împărăției lui Dumnezeu inaugurată în Iisus Hristos, răstignit și înviat și prezentă printre noi prin Duhul Sfânt”. Facându-se referire la misiunea în numele lui Dumnezeu, se arată că Dumnezeu – Sfânta Treime este sursa și susținătorul misiunii creștine, care derivă „din grija lui Dumnezeu față de creație, din iubirea sa necondiționată pentru oameni și din dorința de unitate și comuniune între oameni” (paragraful 1). Această dimensiune trinitară a misiunii creștine, subliniată în cadrul întâlnirii, comportă un profund caracter hristologic, întrucât „unitatea celor două voințe, divină și umană, în persoana lui Iisus Hristos este sursa și modelul pentru misiunea noastră în conformitate cu voința lui Dumnezeu” (paragraful 3). Emilio Castro, secretarul general al C.E.B., a subliniat și el dimensiunea hristologică a misiunii creștine, afirmând că „misiune la modul lui Hristos este misiunea izvorâtă din rugăciune, misiunea care reflectă în întreaga creație taina mântuirii, dar care deasemenea se îndreaptă înspre Mielul lui Dumnezeu care a luat asupra Sa păcatele lumii. Hristos se află în centrul propovăduirii voinței lui Dumnezeu”.
Raportul primei secțiuni punctează și dimensiunea cosmică a misiunii Bisericii (paragraful 4), subliniind că „perspectiva biblică a unui cer nou și pământ nou unde dragostea, pacea și dreptatea vor domni … atrage după sine comportamentul nostru de creștini”. Astfel, rugăciunea „Facă-se voia Ta” este o permanentă aducere aminte a nevoii de pocăință și iertare a păcatelor … o chemare personală adresată fiecăruia la pocăință – metanoia, adică schimbare și transformare (paragraful 6).
Pornind de la premisa subliniată în documentul misionar din 1982 (ME – paragraful 1), că „divizarea creștinilor reprezintă un scandal și un impediment în calea mărturiei Bisericii”, și că există „o conștientizare crescândă între Biserici a raportului inextricabil dintre unitatea creștină și chemarea misionară, dintre ecumenism și evanghelizare”, s-a arătat că tema „misiune la modul lui Hristos” stabilește un raport inseparabil între unitate și misiune (paragraful 9). Eugene Stockwell, directorul de atunci al Comisiei pentru Misiune și Evanghelizare, punctând caracteristicile specifice acestui raport dintre misiune și unitate, își pusese nădejdea într-o împărtășire comună cu Trupul și Sângele Mântuitorului.
Aici s-a ridicat și problema prozelitismului, care face din mărturia creștină o contra-mărturie, motiv pentru care s-a subliniat că ar fi necesară evitarea oricărei rivalități sau competiții în activitatea misionară, întrucât aceasta poate constitui o formă distorsionată a misiunii (paragraful 14). În depășirea acestor obstacole și divizări care există între creștini s-a adus în discuție ideea unei Euharistii „deschise”, întrucât în Euharistie diviziunile acestea devin și mai dureroase (paragraful 13).
În ceea ce privește discuția privind mărturia creștină aceasta s-a divizat pe două paliere, avându-se în vedere, pe de o parte, mărturia creștină într-o societate secularizată, iar pe de altă parte, mărturia creștină printre oamenii de alte credințe. Astfel, s-a atras atenția asupra faptului că lumea este vizibil afectată de pericolele secularismului, uitând să mai privească spre Dumnezeu, evidențiindu-se totodată că acest proces de secularizare, din păcate, s-a infiltrat și în mediul eclesial, influențând viața Bisericii prin propriile sale ideologii (paragrafele 18-19).
Cât privește cel de al doilea aspect, s-a plecat de la următoarea premisă: „nu putem indica nici o altă cale de mântuire decât cea prin Iisus Hristos, însă, în același timp nu putem pune limite puterii mântuitoare a lui Dumnezeu” (paragraful 26). De aceea, s-a arătat că la baza unei adevărate mărturii creștine trebuie să stea afirmarea și respectarea unicității și libertății celorlalți, pricipiu enunțat și în documentul misionar ME (paragraful 41). Mai mult, mărturia printre oamenii de alte credințe presupune din partea creștinilor: „prezența între ei, sensibilitate față de cele mai adânci angajamente și experiențe religioase ale lor, dorința de a fi slujitorii lor din dragoste pentru Hristos, recunoașterea a ceea ce Dumnezeu a făcut și face în mijlocul lor, și dragoste pentru ei… Suntem chemați să fim mărturie pentru alții, nu judecători ai lor.” (paragraful 25), dar în același timp și dialog. Prin urmare, o atenție deosebită s-a dat relației dintre mărturie și dialog, întrucât „mărturia nu exclude dialogul, ci îl atrage după sine, așa cum nici dialogul nu înlătura mărturia, ci o extinde și o adâncește”.
Partea finală a raportului secțiunii I, plecând de la realitatea că „misiunea creștină este lucrarea trupului lui Hristos în istoria umanității, o continuare a Cincizecimii” (ME – paragraful 20) și subliniind că „Bisericile sunt libere să-și aleagă mijloacele proprii în vederea transmiterii Evangheliei la toată lumea” (ME – paragraful 28), a pus accentul pe importanța mass-mediei în procesul de transmitere a Evangheliei în întreaga lume, fapt semnalat încă din 1983 în cadrul Adunării Generale a C.E.B. de la Vancouver. Pe lângă aceasta, s-a subliniat provocarea la care este chemată Biserica de a propovădui Evanghelia în noi limbi, în formă scrisă și orală, și în dialectele și simbolurile acelor culturi cărora li se adresează.
II.4.2.1.2. Luând parte la suferință și luptă
Participarea la suferință și luptă în vederea transformării societății este „în centrul misiunii lui Dumnezeu și a voinței lui Dumnezeu pentru lume”. În acest plan orizontal al percepției cu privire la misiunea creștină, accentul a căzut pe cuvântul „putere”, pe aspectul său pozitiv, și a implicat dezbateri privind puterea creatoare, puterea de a rezista ca formă de mărturie sau puterea culturii și a comunității.
Puterea creatoare a fost înțeleasă în contextul dreptății pentru cei săraci și a eliberării lor de oprimare. În acest sens, s-a subliniat că Euharistia oferă o reînnoire constantă a puterii creatoare pentru Biserică și întărește oamenii în rezistența și lupta lor împotriva nedreptății.
Rezistența însăși poate deveni o putere creatoare, când o comunitate este implicată activ în lupta împotriva puterilor răului: „Misiunea la modul lui Hristos cere sacrificiu din partea noastră, pentru că confruntarea și suferința sunt inevitabile în lupta împotriva opresiunii și a dreptății sociale, economice și politice”. Astfel, solidaritatea cu săracii pământului a devenit parte esențială a misiunii Bisericii.
În finalul acestui raport, s-a evidențiat puterea pe care cultura și comunitatea o au de-a transforma suferința în luptă. Cultura a fost percepută într-un sens foarte larg, ca incluzând toate aspectele efortului uman: „fiecare comunitate are o cultură – prin care se înțelege totalitatea aspectelor din care este constituită viața ei, tot ceea ce este necesar pentru stabilirea de relații între membrii ei, și relațiile ei cu Dumnezeu și cu mediul înconjurător”, iar acest lucru înseamnă că religia este parte a culturii.
II.4.2.1.3. Al Domnului este pământul
Discuțiile acestui raport au vizat preocupările ecologice ca parte a misiunii creștine. Întreaga creație aparține lui Dumnezeu: „Al Domnului este pământul și plinirea lui” (Ps. 23,1), o mărturisire cu implicații majore asupra reînnoirii vieții și misiunii Bisericii. Întrucât pământul este a lui Dumnezeu, responsabilitatea Bisericii cu privire la acest pământ este o parte importantă a misiunii ei.
Dumnezeu ne cheamă să ne exercităm stăpânirea asupra universului cu dreptate, să menținem integritatea creației, să folosim și să împărțim resursele pământului și să susținem viața tuturor. Un semnal de alarmă s-a tras asupra pericolelor la care e supus întreg mediul înconjurător, prin proasta întrebuințare a pământului, a mărilor și a spațiului, dar și datorită impactului tehnologiei moderne și producerii masive de arme. Pentru aceasta, Biserica trebuie să apere integritatea creației ca dimensiune esențială a misiunii la modul lui Hristos.
II.4.2.1.4. Înspre reînnoirea comunităților în misiune
Raportul acestei secțiuni reafirmă că „scopul lui Dumnezeu este de a uni toate ființele umane într-o singură comunitate”, Biserica fiind chemată a fi semn și instrument al voinței lui Dumnezeu.
În încercarea de reînnoire a comunităților s-au avut în vedere trei aspecte ale acestui proces: a) religiozitatea populară și comunitățile religioase ale celor săraci, b) creștinii din afara granițelor, și c) relațiile internaționale dintre biserici în misiune.
În ceea ce privește primul aspect, s-a subliniat că raportul dintre Evanghelie și cultură trebuie să fie tratat de urgență, iar religiozitatea populară identificată ca parte a acestui raport. În același timp, s-a accentuat că propovăduirea Evangheliei lui Iisus Hristos nu poate și nu trebuie să se modeleze după vreun anume model cultural, politic sau economic, aceasta pentru că practica misionară și epistolele pauline arată că Evanghelia trebuie trebuie să respecte toate culturile și trebuie să fie încorporată în ele.
Privitor la creștinii din afara granițelor țării, s-a arătat că misiunea este sarcina esențială a fiecărei comunități locale, iar misiunea dincolo de frontiere se bazează pe două principii fundamentale: promovarea unității între toți creștinii și consolidarea comunităților locale. Cât privește relațiile internaționale dintre biserici în misiune, s-a evidențiat necesitatea unei „acțiuni comune în misiune”, dar în același timp, un accent important s-a pus pe fenomenul prozelitismului, perceput ca un element agresiv și manipulator.
II.4.3. Impulsul misionar
Având în centrul discuțiilor misiunea creștină în perspectiva Împărăției lui Dumnezeu, conferința de la San Antonio a mers pe aceeași linie cu conferința de la Melbourne. În cadrul acestor conferințe s-a accentuat faptul că Împărăția lui Dumnezeu este scopul și motivul misiunii creștine, iar săracii un nou criteriu misionar.
Aceste două conferințe au ajutat mișcarea ecumenică să se îndepărteze de la o percepție îngustă a misiunii, cu accent pe extinderea Bisericii și adăugirea de membrii, spre o Biserică instituționalizată. Au subliniat că Împărăția lui Dumnezeu este realitatea ultimă a acestei lumi, și că ea nu este identică cu Biserica instituționalizată. Au precizat că scopul misiunii este manifestarea, în această lume, a noii făpturi în Hristos. Astfel, misiunea creștină ia forma unei declarații de război împotriva tuturor forțelor contrare voinței lui Dumnezeu.
La San Antonio o atenție deosebită s-a acordat abordării holistice și echilibrate a practicii misionare, prin evitarea tentației de a accentua un anumit aspect și de a se ignora altele. Evanghelizarea autentică ar trebui să includă mereu atât mărturisirea, cât și slujirea iubitoare necondiționată: „«Evanghelia materială» și «Evanghelia spirituală» trebuie să fie una, așa cum a fost și slujirea lui Iisus… Nu există evanghelizare fără solidaritate, nu există nici solidaritate creștină care să nu includă și împărtășirea mesajului despre venirea Împărăției lui Dumnezeu”. Acest aspect este cu atât mai important, cu cât conferința organizată la Manilla (iunie 1989) de către Comitetului Lausanne pentru Evanghelizare, cu tema „Vestiți pe Hristos până când va veni”, a recunoscut acțiunea socială ca necesară, însă a punctat întâietatea evanghelizării.
Lucrările conferinței s-au dovedit a fi de un real folos întrunirii Adunarii Generale a C.E.B. de la Canberra din 1991, întrucât acolo s-au reafirmat și dezvoltat multe din afirmațiile de la San Antonio. Este suficient să amintim abordarea în perspectivă eshatologică a misiunii la modul lui Hristos – ca recapitulare a tuturor în Iisus Hristos, dezvoltată apoi la Canbera, în următorii termeni: „o umanitate reconciliată și o creația reînnoită (Ef. 1, 9-10) sunt scopul misiunii Bisericii, iar imaginea lui Dumnezeu unind toate întru Hristos este forța călăuzitoare a vieții și împărtășirii sale”. În același timp, multe din afirmațiile de la San Antonio au influențat formulările documentelor misionare „Pe calea spre mărturia comună: o invitație de a adopta relații responsabile în misiune și de a renunța la prozelitism” (1997) și „Misiune și evanghelism în unitate, astăzi” (2000), texte ce rezumă convergențele ecumenice în teologia misionară.
Documentul „Pe calea spre mărturia comună: o invitație de a adopta relații responsabile în misiune și de a renunța la prozelitism” vizează fenomenul prozelitismului, perceput ca o trădare a evanghelizării autentice și factor ce separă Bisericile. În același timp, documentul reafirmă convingerea că misiunea în unitate este un test cheie în privința respectului reciproc dintre Biserici: „mărturia comună autentică presupune respectul și înțelegerea altor tradiții și confesiuni”.
Celălalt document „Misiune și evanghelism în unitate, astăzi” (2000) nu înlocuiește textul din 1982 „Misiune și evanghelism: o afirmație ecumenică”, nici nu promovează o teologie a misiunii diferită de cea care a fost aprobată în mod ecumenic în acea declarație, ci se referă în mod clar la missio Dei ca și cadru general de înțelegere a misiunii creștine. Încă de la început precizează terminologia: „termenul misiune are o accepțiune holistică: proclamarea și împărtășirea veștii celei bune a Evangheliei prin cuvânt (kerygma), faptă (diakonia), rugăciune și cult (leiturgia), și prin mărturisirea zilnică a vieții creștine (martyria); învățarea ca mod de creștere și întărire a oamenilor în relația lor cu Dumnezeu și între ei; și tămăduirea ca integritate și reconciliere spre a se realiza koinonia – comuniunea cu Dumnezeu, comuniunea cu oamenii și comuniunea cu întrega creație. Cuvântul evanghelizare, chiar dacă nu exclude diferitele dimensiuni ale misiunii, se axează pe o propovăduire explicită și intenționată a Evangheliei, incluzând chemarea la convertire personală, la o nouă viață în Hristos și la condiția de ucenic” .
Ceea ce acest text aduce nou față de documentul din 1982 este abordarea misionară a relației dintre religia creștină și celelalte religii, dezbătută în cadrul conferinței misionare desfășurate la San Antonio, unde s-au punctat foarte clar următoarele: „nu putem indica nici o altă cale de mântuire decât cea prin Iisus Hristos, însă, în același timp nu putem pune limite puterii mântuitoare a lui Dumnezeu” (paragraful 26).
II.4.4. Divergențe și convergențe
II.4.4.1. „Răspunsul ortodox”
Misiunea la modul lui Hristos a fost abordată într-o perspectivă eshatologică a unirii tuturor lucrurilor în Hristos sau a „recapitulării” tuturor în Iisus Hristos. Deasemenea, rugăciunea „facă-se voia Ta” a fost pusă în strânsă legătură cu reconcilierea și reînnoirea tuturor lucrurilor în Hristos. Astfel, raportul primei secțiuni a început cu o afirmație privind preocuparea lui Dumnezeu pentru unitate și solidaritate cu și între toate ființele umane, idee reafirmată în cadrul secțiunii a IV-a: „scopul lui Dumnezeu este de-a uni toate ființele umane într-o singură comunitate”. În raportul secțiunii a II-a s-a subliniat necesitatea solidarității în lupta pentru dreptate și pace, pentru ca documentul secțiunii a III-a să evidențieze că misiunea pe urmele lui Hristos înseamnă reînnoirea întregii creații.
Ca un răspuns la aceste rapoarte elaborate în cadrul conferinței, participanții ortodocși au formulat un document intitulat „Un răspuns ortodox către conferința C.E.B. privind misiunea și evanghelizarea”, în care au încercat să atragă atenția asupra câtorva concepte majore:
„a) noi am observat denaturarea în unele documente a bazei constituționale a C.E.B. sau a dogmelor de credință ortodoxe,
b) credința în Sfânta Treime constituie baza C.E.B., pe care se fundamentează și participarea ortodoxă,
c) noi afirmăm că Iisus Hristos este Dumnezeul și Mântuitorul nostru, „Calea, Adevărul și Viața” (In. 14, 6),
d) nu putem accepta alterarea limbajului Sfintei Scripturi sau orice încercare de conformare a lui credințelor ori ideologiilor vreunei culturi, denominațiuni sau micșcări,
e) în timp ce problema participării depline a femeilor în viața Bisericii este un subiect de studiu în cadrul C.E.B., hirotonirea lor nu este, pentru noi, subiect de discuție, fiind în dezacord cu hristologia, eclesiologia, Tradiția și practica Bisericii primare” .
II.4.4.2. „Facă-se voia Ta. Misiune la modul lui Hristos” – abordare ortodoxă
Pe lângă acest document important, trebuie amintit și referatul episcopului grec Anastasios Yannoulatos în care subliniază cât se poate de clar convergențele, dar și divergențele cu privire la subiectul tratat, oferind prin prezentarea sa cadrul teologic pentru dezbaterea temei „Facă-se voia Ta. Misiune la modul lui Hristos”. El arată că în rugăciunea „Facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ” predomină certitudinea fermă că voia Tatălui este deja o realitate și nenumărate alte ființe, îngerii și sfinții, sunt deja în acord cu ea. Realizarea voinței lui Dumnezeu nu e o simplă dorință, este un fapt care aruncă lumină asupra tuturor celorlalte. Centrul realității este Dumnezeu și Împărăția lui Dumnezeu, pe aceasta întemeindu-se realismul credinței. Voința divină se realizează printr-o conlucrare theantropică (divino-umană), însă pentru realizarea ei e nevoie de intervenția lui Dumnezeu. Dar, conformându-ne poruncilor Lui care exprimă voia lui Dumnezeu aici și acum, noi contribuim la pregustarea și venirea Împărăției lui Dumnezeu în timpul istoric până la consumarea ei finală în ziua de pe urmă.
Yannoulatos arată că prin această rugăciune îi cerem Tatălui să-și realizeze planul Său cu privire la mântuirea întregii lumi, însă, în același timp căutăm și harul Său. Citându-l pe Sfântul Ioan Gură de Aur, Yannoulatos arată că: „El nu a spus Facă-se voia Ta în mine, ci, în noi, așadar pe întreg pământul, astfel încât, rătăcirea să fie extirpată și adevărul instaurat, tot răul să fie izgonit, virtutea să se reîntoarcă și nimic să nu mai separe cerul de pământ”. Această rugăciune vizează cea mai profundă schimbare, „transformarea pământului în cer”, să devină toți și toate cer.
După Cincizecime, proclamarea acestei cereri de către Biserică este întregită de evenimentele Crucii și Învierii. Devine limpede că voia lui Dumnezeu s-a revelat în deplinătatea ei prin cuvântul, viața și jertfa lui Iisus Hristos, Cel care a devenit modelul și conducătorul credincioșilor în realizarea voii lui Dumnezeu. Pentru toți cei ce se hotărăsc să se conformeze voii lui Dumnezeu, care luptă pentru realizarea ei pe pământ, va veni vremea să experieze personal durerea, întristarea, suferința și umilința care însoțesc adeseori acceptarea voii lui Dumnezeu.
Realizarea voii lui Dumnezeu a fost înțeleasă ca misiune la modul lui Hristos. În analizarea „misiunii la modul lui Hristos”, Anastasie Yannoulatos distinge cinci elemente definitorii ale acestei teme:
1. În primul rând a arătat că misiunea la modul lui Hristos trebuie văzută în lumina întregii vieți a lui Iisus Hristos, în conexiunea și relația ei trinitară. În misiunea creștină, lucrarea lui Hristos se înfăptuiește prin prezența Duhului Sfânt, se desăvârșește în timpul istoric prin lucrarea neîntreruptă a Duhului, Care ne „recapitulează” pe toți în Hristos, alcătuind Biserica. Izvorul și direcția oricărei activități misionare rezidă în promisiunea și porunca Domnului Înviat, în dimensiunea și perspectiva ei trinitară: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi. Și spunând acestea a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt” (In. 20, 21-22)”. Centralitatea hristologică, hristocentrismul Bisericii unitare nu poate fi înțeles numai în cadrul mai larg al dogmei treimice. Astfel, „misiune pe urmele lui Hristos este misiune în lumina Sfintei Treimi, în prezența tainică și conlucrarea Tatălui, și a Fiului, și a Sfântului Duh”.
2. Asumarea întregii umanități în Hristos stă la baza misiunii creștine, întrucât Hristos nu este doar Mântuitor al sufletelor, ci și al întregii realități umane, al întregii creații materiale și spirituale. În acest sens, „misiunea creștină nu înseamnă fugă de materialitatea omului, într-un mod sau altul, pentru mântuirea câtorva suflete, ci transformarea timpului prezent al societății și al întregii materii într-un alt mod, printr-o altă dinamică. Această perspectivă presupune dialog creator cu cultura contemporană, cu omul secularizat, cu noile concepții despre materie și energie ale fizicii, cu întreaga varietate a creației umane”.
3. Noutatea radicală și veșnică: Iubirea este principiul care răstoarnă toate formele și valorile consacrate în umanitate: puterea, înțelepciunea, mărirea, respectul, succesul, cultura, evidențiind faptul că centrul viu și modelul întregii existențe este „comuniunea” de Persoane a Sfintei Treimi. Strâns legate de iubire se află libertatea, dreptatea, înfrățirea tuturor oamenilor, bucuria și deplinătatea vieții, iar Mântuitorul se identifica pe Sine cu cei disprețuiți, bolnavi, săraci, cu cei suferinzi din întreaga lume. Această direcție rămâne definitorie pentru misiunea creștină, întrucât Biserica „constituie, în manifestarea ei autentică, cel mai puternic atașament față de de popor, care se nevoiește pentru demnitatea umană, cinstea, liniștea, înălțarea fiecărui om de-a lungul și de-a latul pământului. Preocuparea pentru toți cei săraci și tratați nedrept fără excepție, indiferent de rasă sau crez, nu este o modă a mișcării ecumenice, ci o tradiției fundamentală a Bisericii una, o obligație pe care reprezentanții ei autentici au văzut-o întotdeauna ca fiind de primă importanță”.
4. Paradoxul smereniei și jertfei Crucii ne revelează în sens chenotic în Hristos puterea iubirii Dumnezeului treimic extinsă și la umanitate. Acceptând smerenia cea de pe urmă, Crucea, Hristos desființează pe Cruce centralitatea egoismului demonic și mărirea de sine, moment în care strălucește slva iubirii Sale. Viața creștină înseamnă o continuă asimilare a tainei Crucii în fața egoismului individual și social, iar această smerenie reprezintă puterea tainică care dă impuls misiunii creștine: „misiunea va fi întotdeauna slujirea care îmbină acceptarea necazurilor, încercărilor cu jertfa, durerea, nesiguranța din pricina harului Să …. Unul din cele mai mari pericole pentru misiunea creștină este acela de a uita în practică de Cruce și de a crea un tip de creștin care dorește Crucea ca și decorație, o tipologie care să-i răstignească pe ceilalți, în loc să se răstignească ea însăși”.
5. Toate în lumina Învierii și a nădejdii eshatologice, pentru că porunca fundamentală a misiunii universale e dată prin lumina Învierii. Dacă cineva nu trăiește Învierea, nu poate participa la trimiterea în lume de către Hristos, Cel care îi trimite pe ucenici în misiune în virtutea faptului că I s-a dat „toată puterea în cer și pe pământ”, încredințându-i că „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Mt. 28, 18-20). Astfel, „o misiune care nu pune în centrul ei Crucea și Învierea sfârșește ca o umbră și o fantasmă. Atât oamenii simpli, cât și cei mai educați, înconjurați de putere, confort și măriri, ajung într-un anume moment de criză față în față cu întrebarea finală implacabilă: ce se întâmplă cu moartea? La acestă problemă ce-l frământă pe orice om ce gândește din orice colț al lumii, Biserica are misiunea de a-i descoperi taina cuvântului lui Hristos: „Că aceasta este voia Tatălui Meu, ca tot cel care-L vede pe Fiul și crede în El să aibă viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua de apoi” (In. 6, 40)”.
Pe lângă această amplă prezentare privind conceptul de „misiune la modul lui Hristos” și „Răspunsul ortodox”, trebuie amintit că participanții ortodocși la această conferință, dezbătând prealabil această temă în cadrul consultației de la Neapolis, au venit la San Antonio cu o percepție clară a ceea ce reprezintă misiunea: „scopul misiunii este de a îmbrățișa și a înnoi întreaga creație, de a o transfigura în Împărăția lui Dumnezeu. Misiunea înseamnă a aborda și a se apropia, a sfinți și a reînnoi lumea, a da conținut nou la vechile moduri de viață, a accepta culturile locale și modalitățile lor de exprimare, care nu contrazic credința creștină, transformându-le în mijloace de mântuire …. ”.
În perspectivă ortodoxă „misiunea fiecăruia este de a-L cunoaște pe Hristos, de a trăi în El, și de a-L mărturisi prin cuvânt și faptă. Când adunarea noastră euharistică experiază acest adevăr, necesitatea de a împărtăși bucuria învierii cu toți oamenii este o consecință naturală ….”. Prin aceasta ei au putut împărtăși și celorlați participanți la conferință înțelegerea lor teologică a misiunii, bazată pe rolul tradiției și concentrându-se atât pe proclamarea veștii bune, cât și pe unitatea Bisericii, exprimându-și deasemenea sensibilitatea lor – ca înrădăcinată în experiența lor sacramentală – față de suferințele concrete ale oamenilor.
II.5. Salvador de Bahia 1996 – Chemați la o singură speranță. Evanghelia în diverse culturi
II.5.1. Context
Ultima conferință privind misiunea creștină a secolului trecut s-a desfășurat în Brazilia, la Salvador de Bahia în anul 1996. Hotărârea de a organiza o conferință misionară mondială în Salvador de Bahia a fost luată de Comitetul Central al C.E.B. la Johannesburgh în ianuarie 1994, intuindu-se în această întâlnire o nouă oportunitate de a reînnoi și de a actualiza provocarea misionară atât în interiorul cât și în afara cadrelor C.E.B..
Schimbările politice din 1989 și influența tot mai mare a identității culturale și etnice asupra conflictelor violente, a îndemnat la o reflexie misionară asupra sensurilor profunde privind credința și cultura în viața unui popor. Plecând de la premisa că diferitele culturi locale pot deveni un factor de dezbinare în promovarea comuniunii și pot constitui un obstacol vieții și misiunii creștine autentice, Comisia pentru Misiune și Evanghelizare din cadrul C.E.B. a ales ca tematică principală pentru această întâlnire dezbaterea raportului dintre Evanghelie și cultură.
II.5.1.1. Atmosfera teologică
Astfel, în perioada 24 noiembrie – 3 decembrie 1996, s-a desfășurat în Salvador de Bahia a unsprezecea conferință misionară mondială cu tema „Chemați la o singură speranță. Evanghelia în diverse culturi”, la care au luat parte 574 de participanți din peste 100 de țări. În cadrul dezbaterilor accentul a căzut pe relația dintre cultura locală și universalismul Evangheliei, aceasta constituind o temă intens tratată de Biserică în perioada dinainte de conferință.
Relația Evanghelie-cultură a apărut pe agenda de lucru a Comisiei pentru Misiune și Evanghelizare începând cu conferința de la Bangkok și a atins apogeul la conferința desfășurată la Salvador de Bahia, făcând în același timp și subiectul diferitelor discuții din cadrul Adunărilor Generale ale C.E.B. desfășurate în acestă perioadă.
La Bangkok s-a evidențiat că „problema identității personale stă în strânsă legătură cu cea a identității culturale, întrucât cultura modelează vocea umană care răspunde cuvântului lui Dumnezeu”. Acest subiect a fost discutat și în cadrul celei de a 5-a Adunări Generale a C.E.B. la Nairobi în 1975, unde s-a menționat că contextul cultural poate aduce ceva nou și original cu privire la mărturisirea lui Hristos în diferite contexte confesionale. Conferința Comisiei pentru Misiune și Evanghelizare organizată la Melbourne a reafirmat accentele subliniate la Bangkok, cerând printre altele Bisericilor „să formuleze propriile răspunsuri la chemarea lui Dumnezeu prin crearea de servicii divine sau forme de comuniune, care își au originea în propriile lor culturi … Bisericile trebuie să trăiască cu tensiunile dintre Evanghelie și propriile lor culturi locale”.
Adunarea Generală a C.E.B. de la Vancouver din 1983 a făcut apel la o înțelegere teologică mai profundă a culturii ca parte a unei „noi agende ecumenice”, subliniind că „mesajul Evangheliei devine o putere transformatoare în viața unei comunități când este exprimat în formele culturale specifice acelei comunități, pentru a fi pe deplin înțeles”.
În cadrul conferinței misionare mondiale desfășurate la San Antonio s-a făcut referire la transformarea culturilor și s-a atras atenția asupra cazurilor în care cultura majoritară a fost utilizată pentru a oprima popoarele minoritare. Cultura a fost percepută într-un sens foarte larg, ca incluzând toate aspectele efortului uman, iar acest lucru înseamnă că religia este parte a culturii.
La Adunarea Generală a C.E.B. de la Canberra (1991) s-a afirmat că „Evanghelia lui Iisus Hristos trebuie să se întruchipeze în fiecare cultură” . Documentul misionar „Misiune și evanghelism în unitate, astăzi” (2000) arată că atât la Canberra, cât și în alte cercuri au existat discuții aprinse cu privire la teologiile inculturalizării și la încercările de interpretare a Evangheliei în forme foarte diferite de tradițiile unora dintre Bisericile istorice. Același document atrage atenția asupra modului greșit în care culturile au fost folosite în scopuri politice, devenind de multe ori opresive sau ducând deseori la conflicte violente și la persecutarea pe baze etnice și culturale, uneori cu o susținere directă sau indirectă din partea creștinilor și a Bisericilor. Acest întreg context a impus ca reflecția misiologică să se ocupe din nou de provocarea pe care o reprezintă inculturația (paragraful 45).
II.5.2. Teologia elaborată
Tema conferinței „Chemați la o singură speranță. Evanghelia în diverse culturi” a fost discutată în patru secțiuni:
Mărturia autentică în fiecare cultură
Evanghelie, identitate și comunitate
Comunitățile locale în societățile pluraliste
O Evanghelie – diferite expresii.
În cadrul discuțiilor s-a încercat să se dea un răspuns întrebării: În ce măsură înțelegerea Evangheliei și a mărturisirii lui Hristos sunt modelate de cultura în care trăim? În acest sens, s-a plecat de la premisa că Evanghelia trebuie să țină seama de două realități: caracterul său distinctiv și angajamentul său față de cultura în care se găsește. Pentru ca Evanghelia să dea roade trebuie „să fie autentică și în același timp înrădăcinată în cultura poporului … Evanghelia nu trebuie să devină nici captivă culturii, nici înstrăinată de ea, ci fiecare o pune în discuție și o explică pe cealaltă”.
II.5.2.1. Analiza teologică a conferinței pe secțiuni
II.5.2.1.1. Mărturia autentică în fiecare cultură
Scopul primei secțiuni a fost acela de a elabora o bază teologică pentru înțelegerea raportului dintre Evanghelie și cultură. În acest demers, raportul secțiunii a plecat de la examinarea religiei, culturii și a Evangheliei dintr-o perspectivă scripturistică.
Încă de la început s-a pus întrebarea: „este cultura un aspect al creației lui Dumnezeu sau este făcută în întregime de ființe umane? (paragraful 2). La această interogație s-a afirmat cu tărie că „omul nu poate exista fără să participe la cultură, pentru că identitatea se formează prin cultură”, cultura fiind interpretată atât ca rezultat al harului lui Dumnezeu, dar și ca expresie a creativității umane.
O altă întrebare la care s-a încercat găsirea unui răspuns a vizat religia: „dacă Dumnezeu lucrează în alte tradiții religioase, care sunt consecințele pentru misiunea creștină?”. Răspunsul a reafirmat polaritatea exprimată la San Antonio: „nu putem indica nici o altă cale de mântuire decât cea prin Iisus Hristos, însă, în același timp nu putem pune limite puterii mântuitoare a lui Dumnezeu” (paragraful 7).
Aspectul hristologic al misiunii creștine este evidențiat pe întreg parcursul acestui raport, îndeosebi prin următoarele afirmații: „sarcina misionară constă atât în a proclama vestea bună a lui Iisus Hristos, cât și în a-i ajuta pe oameni să vadă și să experimenteze prezența și lucrarea Sa în mijlocul lor și să-I răspundă” (paragraful 8), și „speranța misiunii noastre este de a ajuta pe toți oamenii să vină să cunoască pe Hristos și să găsească mântuirea în El” (paragraful 37).
În ceea ce privește legătura dintre Evanghelie și cultură, s-a făcut referire la evenimentele neplăcute din trecut când predicarea Evangheliei a cauzat neplăceri oamenilor făcându-i să se simtă „străini sau înstrăinați în propriile lor culturi” sau atunci când Evanghelia a fost subordonată culturii (paragrafele 18,20). Astfel, relația autentică dintre Evanghelie și cultură este aceea în care Evanghelia iluminează și transformă culturile, iar culturile luminează și întruchipează Evanghelia (paragrafele 9-25), cu alte cuvinte „cultura nu este o chestiune marginală anexată la Evanghelie, ci ea pătrunde în însăși esența identității și misiunii Bisericii”.
II.5.2.1.2. Evanghelie, identitate și comunitate
Preocuparea secțiunii a II-a a vizat modul în care Bisericile pot să pună în practică și să dea mărturie despre Evanghelie, în așa fel încât să reflecte planul lui Dumnezeu de a elibera popoarele din toate formele de sclavie și de a le transforma într-o comunitate.
S-a discutat pe fondul „utilizării greșite a puterii pentru a zdrobi identitatea persoanelor și a grupurilor de persoane care au fost marginalizate și excluse” (paragraful 2). Astfel, s-a afirmat că identitatea culturală și etnică este un dar de la Dumnezeu, dar nu trebuie folosit pentru a respinge sau opresa alte identități. Identitatea nu ar trebui definită în opoziție, în competiție sau ca frică față de alții, ci mai curând în complementaritate: „Evanghelia reconciliază și unește oameni care aparțin tuturor identităților într-o nouă comunitate în care prima și cea mai importantă identitate este identitatea în Iisus Hristos (Gal. 3, 28)” .
O categorie de oameni marginalizați a fost reprezentată de tineri, motiv pentru care s-a accentuat că ei trebuie priviți de acum înainte „ca parteneri activi în Biserică și misiunea ei, mai degrabă decât să fie tratați ca obiecte de misiune” (paragraful 11).
Raportul a arătat că „procesul de evanghelizare trebuie să fie sensibil la cultură și să ia în serios istoria și cultura oamenilor, în măsura în care dezvăluie prezența activă a lui Dumnezeu în viața lor”, aceasta incluzând proclamarea unei Evanghelii „cu adevărat înrădăcinată în simbolurile lor culturale, miturile și ritualurile, poveștile și festivalurile lor” (paragraful 33). Preocuparea pentru eliberare și dreptate, a condus la condamnarea rasismului, globalizării și imperialismului cultural (paragrafele 23 și 35).
II.5.2.1.3. Comunitățile locale în societățile pluraliste
Raportul acestei secțiuni a abordat raportul dintre Evanghelie și cultură din perspectiva comunității locale, afimrând că „privilegiul caracteristic tuturor Bisericilor implicate în misiunea plenară a lui Dumnezeu este acela de a spune istoria (lui Iisus Hristos)”. În cadrul raportului final au fost accentuate trei puncte majore:
a) modalități de inculturare a Evangheliei,
b) cum poate deveni Biserica un semn al iubirii atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu într-o lume marcată de diviziuni rasiale, etnice și lingvistice,
c) mărturia în societățile religioase (paragrafele 1-36).
În final, au fost redate exemple și expresii ale dialogului inter-religios (paragrafele 37-39).
II.5.2.1.4. O Evanghelie – diferite expresii
Secțiunea ultimă a dezbătut problema sincretismului și a prozelitismului, arătând că, adesea, grupurile majoritare descriu întâlnirea dintre Evanghelie și cultură drept inculturare, acuzând în același timp grupurile minoritare de sincretism. Raportul afirmă în acest sens că „unele practici și obiceiuri care au fost odată negate ca fiind păgâne sau superstițioase, sunt recunoscute acum ca elemente autentice ale spiritualității popoarelor” (paragraful 20).
Tot în această secțiune, s-a făcut trimitere la câteva principii misionare: misiune în unitate, mărturia comună sau evitarea prozelitismului. În discursul său, mitropolitul Kirill al Bisericii Ortodoxe Ruse a acuzat că „hoardele de misionari” au mers în Rusia „pentru a distruge unitatea spirituală a poporului și credința ortodoxă”, numindu-i pe aceștia „colonizatori spirituali”. Totodată, raportul acestei secțiuni a deplâns „practica celor care împlinesc sarcina misionară și evanghelizarea în moduri care distrug unitatea trupului lui Hristos”, considerând importantă libertatea religioasă (paragrafele 40-41).
În final, mesajul conferinței pentru Biserici scoate în evidență ideea de unitate în diversitate, evidențiată prin două concepte: pe de o parte, contextualizarea Evangheliei, iar pe de altă parte, universalitatea (catolicitatea) ei, care reclamă o înțelegere autentică a Evangheliei. Deși, cele două concepte: contextualizare și universalitate (catolicitate) au fost tratate împreună în rapoartele finale, totuși un apel clar la o acțiune comună în misiune a fost absent.
În raportul conferinței s-a afirmat că „Dumnezeu este Unul, și prin urmare duhul prezent în culturile și religiile lumii este nimeni altul decât Duhul Sfânt, care este Duhul lui Dumnezeu unit pe veci cu Tatăl și Fiul … iar diversitatea culturală în cadrul unei Biserici trebuie văzută ca lucrare a Duhului Sfânt și o reflecție a Sfintei Treimi”. Trebuie punctat că folosirea termenului de „culturi” la plural a atras atenția asupra „inseparabilității și relativității tuturor culturilor în perspectiva Împărăției lui Dumnezeu”.
II.5.3. Impulsul misionar
Reafirmând poziția conferinței de la Bangkok privind inculturarea Evangheliei, dezbaterile de la Salvador de Bahia au insistat pe multitudinea de varietăți culturale ca dar a lui Dumnezeu și pe imperativul Evangheliei de a corela afirmarea unei identități culturale cu deschiderea ei spre alte identități, recunoscând astfel valoarea egală a tuturor culturilor. În special, pentru Europa de Est s-a reafirmat poziția Consiliului Ecumenic al Bisericilor privind respingerea prozelitismului, dar s-a punctat, deși insuficient, necesitatea unei mărturii comune și a cooperării în misiune.
Conferința de la Salvador de Bahia a arătat că Biserica este prin natura ei misionară, iar participarea la misiunea creștină este un imperativ misionar nu numai pentru indivizi particulari sau grupuri specializate, ci pentru toți creștinii și toate Bisericile.
Trebuie evidențiat faptul că deliberările și rezultatele conferinței desfășurată în Salvador de Bahia (1996) au influențat, în aceeași măsură ca și deliberările de la San Antonio (1989), multe din formulările documentelor: „Pe calea spre mărturia comună: o invitație de a adopta relații responsabile în misiune și de a renunța la prozelitism” (1997) și „Misiune și evanghelism în unitate, astăzi” (2000).
Astfel, în concluziile sale, documentul „Pe calea spre mărturia comună: o invitație de a adopta relații responsabile în misiune și de a renunța la prozelitism” (1997) face trimitere directă la concluziile conferinței din Salvador: „noi deplângem modul de a acționa al celor care își duc la îndeplinire strădaniile în misiune și evanghelizare astfel încât distrug unitatea Trupului lui Hristos, demnitatea umană și chiar viețile și culturile celor care sunt evanghelizați; îi îndemnăm pe aceștia să își mărturisească participarea la prozelitism și să renunțe la acesta”.
Documentul „Misiune și evanghelism în unitate, astăzi” (2000) reia afirmațiile conferinței desfășurată în Salvador de Bahia (1996) referitoare la raportul dintre Evanghelie și cultură. Conferința a pus în lumină importanța faptului ca Evanghelia să reliefeze diferitele identități care constituie comunitatea. Aceste identități, fie că sunt naționale, culturale, istorice sau religioase, sunt afirmate de Evanghelie atâta timp cât duc la realizarea relației și comuniunii. Identitățile care încearcă să-și urmărească propriile lor interese în detrimentul celorlalte, scindând și distrugând koinonia, sunt negate și respinse de aceeași Evanghelie.
În accepțiunea celor două declarații, „Pe calea spre mărturia comună: o invitație de a adopta relații responsabile în misiune și de a renunța la prozelitism” (1997) și „Misiune și evanghelism în unitate, astăzi” (2000), misiunea la modul lui Hristos este holistică, deoarece întreaga persoană și totalitatea vieții sunt inseparabile, în planul de mântuire al lui Dumnezeu, împlinit în Iisus Hristos. Este locală – „responsabilitatea principală pentru misiune, acolo unde există o Biserică locală, îi revine acelei Biserici în locul ei propriu”. De asemenea, misiunea este universală, adică, pentru toți oamenii, dincolo de diferențelele de rasă, castă, gen, cultură, națiune – până “la marginile pământului”, sub toate aspectele.
În concluzie, cele două conferințe organizate la San Antonio și Salvador de Bahia subliniază că misiunea la modul lui Hristos nu poate fi inclusă decât într-un anume context, răspunzând concret la provocările de acolo. Prin urmare Evanghelia este și trebuie să fie „traductibilă”, când Evanghelia interacționează în mod autentic cu o cultură, se înrădăcinează în acea cultură și dezvăluie semnificația biblică și teologică pentru timpul și locul respectiv. Evanghelia va confirma unele aspecte ale unei culturi, dar va și provoca, critica și transforma altele. Prin asemenea procese, culturile pot fi transfigurate și devin purtătoare ale Evangheliei. În același timp, culturile hrănesc, iluminează, îmbogățesc și provoacă înțelegerea Evangheliei.
II.5.4. Divergențe și convergențe
II.5.4.1. Misiune și inculturație
Dezbaterile conferinței s-au ocupat cu un număr mare de probleme și au subliniat dezacordul dintre creștini în multe puncte. Însă, în același timp, au evidențiat și punctele în privința cărora există un consens crescând, și anume: a) recunoașterea culturii ca o componentă indispensabilă în procesul de evanghelizare și în viața fiecărei Biserici locale; b) cuvântul lui Dumnezeu (Evanghelia) ajunge la oameni prin cultură, iar răspunsul uman la cuvântul lui Dumnezeu este dat tot prin cultură, și c) propovăduirea, cultul și viața creștină sunt de neconceput în afara culturii locale.
Astfel, în încercarea de a preciza raportul dintre Evanghelie și cultură, termenul folosit a fost „inculturație”, unul dintre conceptele cele mai utilizate în domeniul misiologiei, prin care se exprimă „traducerea” credinței într-o cultură. Abordând acest subiect, pr. prof. Gheorghe Petraru subliniază că „în ceea ce privește relația Biserică – cultură locală, încarnarea chenotică structurată hristocentric a Bisericii în orice context, trebuie avut în vedere că niciodată credința și expresia culturală nu se acoperă complet”. De aceea, continuă el, „inculturația trebuie să aibă o dimensiune critică, în sensul că nici cultura locală nu trebuie distrusă prin evanghelizare dar nici nu poate fi acceptată în totalitate”, ceea ce face ca relația dintre Evanghelie și cultură să fie „una creatoare și dinamică prin convergența tuturor Bisericilor, spre catolicitate, spre unitatea Bisericii, Trup al lui Hristos”. În analiza raportului dintre Evanghelie și cultură, Rosino Gibellini concluzionează: „este necesar a se evita două obstacole: a opune Evanghelia culturii, ceea ce ar provoca un sentiment de îndepărtare față de propria cultură și propria istorie; sau a opera un sincretism periculos, reducând Evanghelia la cultură. Evanghelia și cultura sunt distincte, dar ele trebuie să între într-un raport dinamic … Formula: Fideli textului și pertinenți contextului”. Evanghelia acceptată fiind, transfigurează, se întrupează în circumstanțe noi și regenerează în Duhul Sfânt orice cultură, dându-i un nou conținut ontologic.
O viziune amplă asupra procesului de inculturare al Evangheliei, din perspectivă ortodoxă, găsim la pr. prof. univ. dr. Valer Bel în lucrarea sa „Misiunea Bisericii în lumea contemporană”. Plecând de la definirea misiunii creștine ca „eveniment evanghelic care presupune comunicarea Vestei celei Bune a mântuirii în Hristos către o comunitate umană, folosind pentru aceasta elemente și valori culturale”, pr. Bel evidențiază diversele forme pe care le-a luat confruntarea dintre mesajul Evangheliei și cultură, oferind prin aceasta o perspectivă istorică a acestui raport: „procesul inculturării Evangheliei a înregistrat fie tendințe de imperialism cultural, de respingere a culturii sau de exagerare a ei, prin aceasta îngustându-se sau diluându-se adevărul Evangheliei”.
Ortodoxia, în totală opoziție cu Biserica apuseană, a înțeles de la început rolul culturii, al împrejurărilor istorice și al specificului etnic în care s-a prezentat credința într-un anumit context și a promovat limba și cultura ca mijloace de transmitere și interpretare a adevărului de credință. Astfel, misiunea ortodoxă nu a fost percepută în termeni de colonizare, latinizare sau imperialism cultural și economic, asemenea celei catolice.
Așadar, Biserica Ortodoxă respectă și promovează cultura fiecărui popor ca mijloc de propovăduire a Evangheliei, considerând diversitatea limbilor și a culturilor ca fiind confirmate de Dumnezeu prin evenimentul Cincizecimii, al pogorârii Duhului Sfânt. Astfel, orice inculturație trebuie să plece de la mesajul Evangheliei, iar acest mesaj trebuie să fie trăit în situații diferite și să fie exprimat ținând cont de diversitatea etnică și culturală. Aceasta înseamnă că, pe de o parte, Evanghelia își păstrează integritatea ei revelațională, fără a ignora cultura indigenă sau a impune o cultură străină, iar pe de altă parte, propovăduirea Evangheliei rămâne totdeauna un „semn de contradicție”, adică pune în cauză supremația oricărei culturi, supunând-o unui proces de transcedere și transfigurare, după modelul Întrupării Domnului. Aceasta înseamnă că Biserica este deschisă tuturor popoarelor, tocmai prin indigenizarea Evangheliei.
II.6. Atena 2005 – Vino Duhule Sfinte! Vindecă și reconciliază.
Chemați în Hristos pentru a fi comunități de reconciliere și vindecare
II.6.1. Context
Odată cu includerea Consiliului Misionar Internațional în structurile Consiliului Ecumenic al Bisericilor, problemele privind misiunea și evanghelizarea au început a fi tratate pe trei nivele. Pe primul nivel se situează Conferințele Misionare Mondiale organizate de Comisia pentru Misiune și Evanghelizare, cele mai mari adunări ale C.E.B. privind misiunea, care se desfășoară între două Adunări Generale ale C.E.B. și care adună laolaltă între 600 și 800 de participanți. Al doilea nivel constă într-o comisie de 30 de persoane, compusă din trei categorii de membrii: delegați ai organismelelor afiliate C.E.B.; delegați ai Bisericilor membre ale C.E.B. și delegați ai Bisericilor ce nu sunt membre ale C.E.B. (romano-catolicii, evanghelicalii sau penticostalii), această a treia categorie fiind introdusă după Adunarea Generală a C.E.B. desfășurată la Harare în 1998. Această comisie este aleasă de comitetul central după fiecare adunare generală a C.E.B. Al treilea nivel este dat de staff-ul C.E.B. care se ocupă cu problema misiunii și evanghelizării, aflat sub conducerea secretarului general și a comitetului central al C.E.B.
II.6.1.1. Întâlniri pregătitoare
Prima întâlnire a noii Comisii pentru Misiune și Evanghelizare aleasă la Harare, a avut loc în anul 2000 la sfârșitul lunii martie și începutul lunii aprilie în localitatea Morges din Elveția, sub conducerea preotului Ruth Bottoms. Textul biblic ales ca referință pentru viitoarea conferință misionară mondială a fost „Eu am venit ca lumea viață să aibă și din belșug să aibă” (In. 10,10), iar fondul tematic ales viza „misiunea creștină dând mărturie despre o Evanghelie a iubirii și a vieții într-o lume globalizată” . Comisia a adoptat cu această ocazie documentul misionar „Misiune și evanghelism în unitate, astăzi”, publicat ulterior drept documentul pregătitor nr. 1 al conferinței de la Atena. În același timp, propunerea de a organiza o nouă conferință misionară a fost înaintată comitetului central al C.E.B., care a și confirmat propunerea în februarie 2001 la Potsdam în Germania.
La a doua întâlnire a Comisiei ce s-a desfășurat la Chicago, în luna august 2001, s-a decis ca viitoarea conferință misionară să fie ținută în anul 2005, urmând a avea următoarea temă centrală: „Chemați în Hristos pentru a fi comunități de reconciliere și vindecare”.
A treia întâlnire a Comisiei a avut loc la Chavannes-de-Bogis, în Elveția, unde s-a decis ca locația viitoarei conferințe misionare să fie Atena, iar tematicii centrale deja stabilită i s-a mai adăugat sloganul „Vino Duhule Sfinte! Vindecă și reconciliază”.
O ultimă întâlnire a Comisiei pentru Misiune și Evanghelizare, înainte de conferința propriu-zisă de la Atena din 2005, a fost organizată la Matanzas în Cuba, în octombrie 2004, unde a fost elaborat un document cu privire la reconciliere. Aceeași comisie revizuiește alte două texte: „Misiunea ca slujire a reconcilierii” și „Misiunea tămăduitoare a Bisericii”, care vor fi publicate ca documente pregătitoare ale conferinței de la Atena din 2005, care rezumă convergențele ecumenice în ceea ce privește percepția asupra misiunii creștine din acea vreme.
Așadar, conferința organizată de Comisia pentru Misiune și Evanghelizare la Atena în 2005 este ultima dintr-un lung șir de întâlniri care au avut în centrul discuțiilor conceptul de misiune creștină și ea a avut ca țintă principală regândirea priorităților în misiune.
II.6.1.2. Atmosfera teologică
Tema acestei conferințe „Vino Duhule Sfinte! Vindecă și reconciliază. Chemați în Hristos pentru a fi comunități de reconciliere și vindecare” este una pnevmatologică și se înscrie în preocupările teologice, misionare și ecumenice, din ultimii ani, când s-a trecut de la temele hristologice la cele teocentrice și pnevmatologice. Această temă este un memento la faptul că misiunea nu ne aparține nouă, ci este misiunea lui Dumnezeu, Care este prezent și activ în Biserică și lume, prin Duhul Sfânt.
La conferința de la Atena desfășurată în perioada 9-16 mai 2005, între Sărbătoarea Învierii și Rusalii, au fost prezenți peste 600 de participanți, din 105 țări. Ceea ce este de remarcat este faptul că la această adunare au participat și reprezentanți ai Bisericilor care nu erau membre ale C.E.B.. Timp de 7 zile aceștia au discutat despre rolul misiunii creștine în lume și despre importanța Evangheliei în combaterea violenței și stabilizarea păcii. Este pentru prima dată când o conferință misionară mondială a fost găzduită de o țară în care populația majoritară aparține tradiției ortodoxe. Decizia C.E.B. de a organiza această Conferință misionară în Grecia s-a bazat pe trei motive:
a) pe hotărârea poporului grec de a-și uni forțele cu ceilalți creștini în dialog și mărturie comună, în mod special în această epocă în care, de la o margine la alta a pământului, persoana umană este victimă, la nivelul social și politic, a urbanizării și globalizării, care șterg orice diferență între persoane și anulează caracterul unic al fiecăreia;
b) pe dezvoltările pozitive din sânul C.E.B., evidențiate în recomandările Comisiei speciale, și
c) pe înțelegerea holistică a misiunii, care s-a dezvoltat în ultimii ani în cadrul C.E.B..
Biserica Ortodoxă nu a refuzat niciodată dialogul, din contră, ea se îndreaptă spre dialog, mergând pe linia Sfântului Marcu Eugenicul, apărătorul credinței noastre, care afirma: „când cineva diferă de alții și refuză dialogul, diferența dintre ei pare să se adâncească. Dar când ei intră în dialog și fiecare ascultă cu grijă ce are celălalt de spus, se constată că diferența dintre ei este mult mai mică”.
II.6.2. Teologia elaborată
Tematica conferinței de la Atena, „Vino Duhule Sfinte! Vindecă și reconciliază. Chemați în Hristos pentru a fi comunități de reconciliere și vindecare” a însemnat pentru mulți dintre participanți două teme diferite, dar aceasta este încă o ocazie în plus de a evidenția faptul că mișcarea ecumenică distinge în diversitate o unitate. În general, procesul de pregătire pentru această conferință a fost organizat de-a lungul câtorva linii tematice:
discuțiile privind credința, sănătatea și tămăduirea au debutat în cadrul consultației de la Hamburg, în anul 2000, ceea ce a dus la elaborarea unui document teologic referitor la misiunea tămăduitoare a Bisericii (documentul pregătitor nr. 12)
altă linie tematică, referitoare la misiune ca slujire a reconcilierii, a fost dezbătută începând cu consultația organizată la Cartigny, Elveția, în 2001 (documentul pregătitor nr. 11)
a treia linie de reflecție este dată de documentul misionar „Misiune și evanghelism în unitate, astăzi” (2000)
pluralitatea religioasă și perspectiva creștină a reprezentat un alt subiect vizat în cadrul pregătirilor pentru conferință (documentul pregătitor nr. 13)
aspectul pnevmatologic al misiunii creștine dezbătut în cadrul conferinței misionare mondiale de la San Antonio (1989), dar și la Adunarea Generală a C.E.B. de la Canberra (1991)
pe lângă toate aceste linii tematice, de un real folos s-au dovedit a fi două consultații desfășurate la începutul anului 2005: una la Roma, a tinerilor misiologi, și cealaltă la Atena, a misiologilor ortodocși.
Având ca bază teologică de discuție cele 13 documente pregătitoare, tema conferinței „Vino Duhule Sfinte! Vindecă și reconciliază. Chemați în Hristos pentru a fi comunități de reconciliere și vindecare” a fost abordată în sesiunile plenare sub mai multe aspecte (câte un aspect abordat în fiecare zi), după cum urmează:
– în prima zi, sesiunile plenare au fost deschise de cuvântul introductiv adresat de către moderatorul conferinței, Ruth Bottoms, urmat apoi de un mesaj de bunvenit cu profunde implicații teologice al Arhiepiscopului Christodoulos al Atenei și al întregii Elade, și de remarcile introductive prezentate de către secretarul general al C.E.B., Samuel Kobia. În a doua parte a discuțiilor, a fost dezbătută tematica conferinței, rezumată în rugăciunea „Vino Duhule Sfinte! Vindecă și reconciliază”, în două referate: „Cum știm când vine Duhul Sfânt? Problema discernământului” și „Când săracii sunt însuflețiți: Rolul pnevmatologiei în misiunea mișcării penticostal-harismatice”, susținute de Kirsteen Kim, respectiv Wonsuk Ma.
– a doua zi, subiectul dezbătut a vizat cea de a doua parte a temei principale a conferinței „Chemați în Hristos pentru a fi comunități de reconciliere și vindecare”, discuțiile concentrându-se pe rolul Bisericii în misiune și contribuția sa în procesul de vindecare și reconciliere. Pe lângă mărturiile personale prezentate în plen pe această temă, au fost prezentate și două referate: „Abordarea dizabilității într-o comunitate vindecătoare și reconciliatoare” – Sam Kabue și „Reconcilierea (împăcarea): o contradicție majoră în post-modernitate. O contribuție ortodoxă la dialogul misionar” – Athanasios N. Papathanasiou.
– a treia zi, discuțiile s-au dus pe marginea relației ambigue dintre viața, mărturia și misiunea creștină, pe de o parte, și violență, pe de altă parte. La această dezbatere referitoare la „Misiunea creștină și violența – creând o cultură a păcii” au participat și reprezentanți ai programului „Decada pentru depășirea violenței”.
– a patra zi a adus în prim plan dezbaterea privind două subiecte importante: „Vindecarea în contextul post-modern”, la care a participat preotul romano-catolic Bernard Ugeux și Erika Schuchardt, și „HIV/AIDS și vindecarea” analizat de către Gracia Violeta Ross Quiroga, psihiatrul Anthony Allen și preotul anglican Japé Heath.
– a cincea zi a fost abordată tema „împăcării (sau a reconcilierii)”, prin prezentarea a două studii de caz: „Împăcarea: salvarea victimelor în insulele lor de origine” de către Pepine Iosua cu referire directă la locuitorii Republicii Kiribati, țară însulară în Oceanul Pacific, și „Un noian de mărturii” de către episcopul etiopian Lunga Lungile Magqwagqwa ka Siboto. La final, preotul romano-catolic Robert Schreiter a prezentat concluziile dezbaterii sub forma unui prezentări sistematice referitoare la „Împăcarea – o nouă paradigmă misionară”.
– în ultima zi a fost citit mesajul adresat de către tineri participanților la conferință, iar concluziile au fost rezumate într-o scrisoare adresată tuturor Bisericilor creștine. Conferința s-a încheiat printr-o ceremonie ce a avut loc chiar în Areopag, locul unde Sfântul Apostol Pavel a predicat creștinismul atenienilor.
Toate aceste dezbateri, fără să producă rapoarte finale structurate tematic, se rezumă la trei componente majore în perspectivă misionară: misiunea creștină și Duhul Sfânt; misiunea creștină și vindecarea sau tămăduirea și misiunea creștină și împăcarea sau reconcilierea. Scopul întâlnirii exprimat în documentele pregătitoare viza împuternicirea participanților „de a acționa împreună în misiune și a de a-și uni eforturile în vederea dobândirii reconcilierii și vindecării în Hristos”. Cuvintele cu care secretarul general al C.E.B., Samuel Kobia, a încheiat conferința, au făcut referire la faptul că invocarea Duhului Sfânt are întotdeauna urmări imprevizibile, însă efectul cel mai așteptat este acela al înțelegerii dintre oameni.
II.6.2.1. Evaluarea teologică a conferinței
II.6.2.1.1. Cadru general
Tema conferinței este în același timp o rugăciune și o afirmație: misiunea creștină este lucrarea Sfintei Treimi, care are ca scop împărtășirea de viața de comuniune a lui Dumnezeu, prin participarea la această misiune.
„Vino Duhule Sfinte! Vindecă și reconciliază” este o rugăciune care reprezintă o spiritualitate fondată pe experiența unui Dumnezeu care vindecă și este sursă de unitate. Accentuându-se dimensiunea liturgică a acestei scurte rugăciuni, s-a scos în evidență importanța Liturghiei în mărturia creștină, la fel de semnificativă ca și vestirea Evangheliei. Chemând Duhul Sfânt să vindece și să împace trebuie să fim atenți să nu „despărțim” doctrina pnevmatologică, hristologică, eclesiologică și trinitară, una de alta.
„Chemați în Hristos pentru a fi comunități de reconciliere și vindecare” este o manifestare a eclesiologiei cu profunde implicații asupra dimensiunii spirituale a misiunii creștine. Suntem invitați să schițăm o definiție a Bisericii de care lumea are nevoie: „o Biserică care mărturisește despre Evanghelie în cuvinte și fapte; o Biserică care trăiește atât prin Liturghie, cât și prin învățătura sa; o Biserică care își deschide ușile celor ce sunt afară; o Biserică ce se alătură celor ce sunt în suferință, celor care luptă pentru dreptate și pace; o Biserică care se pune în slujba tuturor celor care sunt în nevoi”. În același timp, s-a evidențiat necesitatea redescoperirii vocației profetice a Bisericii și adoptarea unei atitudini hotărâte în fața globalizării, terorismului și violenței, care a condus la definirea păcii și a non-violenței drept imperative misionare.
Drept urmare, s-a subliniat că smerenia și iubirea stau la baza oricărei activități misionare și ele reprezintă „cheia și calea, în vederea dobândirii vindecării și reconcilierii”. În acest sens, un moment semnificativ a fost sosirea în Atena a unei cruci din lemn de măslin, înaltă de 8 metri, adusă direct de la Ierusalim pe vapor, iar primirea ei a fost făcută cu rugăciuni pentru pacea lumii și pentru dreptate, în semn de solidaritate. Crucea din lemn de măslin reprezenta mica comunitate creștină din Cetatea Sfântă, iar intenția celor ce s-au gândit la acest moment simbolic a fost de a atrage atenția asupra situațiilor din lume în care creștinii sunt minoritari.
Arhiepiscopul Christodoulos al Atenei, în deschiderea lucrărilor plenare ale conferinței, dorind să sublinieze că Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este punctul de pornire pentru extinderea misiunii spre întreaga lume, a evidențiat că „Biserica noastră, care din punct de vedere istoric este rezultatul misiunii apostolice, este de la începutul ei profund angajată în mărturie și evanghelizare, centrată fiind pe același aspect subliniat de către Apostolul Pavel în cuvântarea sa din Areopag, și anume pe Înviere. Misiunea noastră, misiunea Bisericii Ortodoxe, misiunea de răspândire a Evangheliei la întreaga lume are ca punct de plecare Sfânta Liturghie, sinaxa euharistică a poporului lui Dumnezeu, în care Învierea Domnului nostru, fundamentul ontologic și existențial al nădejdii noastre (I Ptr. 3, 15), este Duminică după Duminică și în orice altă ocazie, reactualizată în chip doxologic, devenind astfel în tradiția noastră punctul de plecare al misiunii până la marginile lumii”.
II.6.2.1.2. Misiunea creștină și Duhul Sfânt
Întemeierea Bisericii prin pogorârea Duhului Sfânt și inaugurarea misiunii creștine evidențiază faptul că Biserica și misiunea sunt indisolubil legate. Inițiatorul misiunii creștine este Duhul Sfânt; El inițiază, conduce și împuternicește misiunea. Adesea, misiunea a fost percepută drept sarcină ce trebuie îndeplinită, scop ce trebuie atins, când ea este, de fapt, un dar, o făgăduință a Duhului: „ci veți lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, și Îmi veți fi Mie martori în Ierusalim și în toată Iudeea și în Samaria și până la marginea pământului” (F.A. 1, 8).
Acest aspect pnevmatologic al misiunii a fost punctat de mai mulți participanți la conferință, însă cel mai bine a fost surprins de către Arhiepiscopul Atenei, care în discursul său introductiv a subliniat trei aspecte importante ale întâlnirii:
1. Dimensiunea liturgică a rugăciunii care formează și titlul conferinței: „Vino Duhule Sfinte! Vindecă și reconciliază”. În tradiția ortodoxă, natura Bisericii este însăși euharistică, iar Euharistia sau Sfânta Liturghie euharistică este Taina Bisericii. Astfel, misiunea este liturghia după Liturghie, o meta-liturghie. Tocmai de aceea, misiunea este înțeleasă nu numai ca „ieșire în lume”, adică propovăduire a Evangheliei, ci și ca o mărturie tăcută. În ciuda tuturor dificultăților, Biserica a păstrat credința și a transmis-o nu ca o ideologie, ci ca un mod de viață definit de valorile Evangheliei.
El arată că în epoca noastră post modernă importanța acordată Liturghiei și trăirii, în general, este o dimensiune importantă a mărturiei noastre creștine, la fel ca și propovăduirea Evangheliei. În zilele noastre, aproape toți misionarii creștini admit că prin punerea accentului exclusiv pe propovăduirea reală a Evangheliei și pe înțelegerea rațională a adevărului, se reduce posibilitatea ca Evanghelia să fie receptată în mod eficient: „Azi, mulți oameni ne reamintesc că trebuie să ne deschidem mintea spre cunoaștere, știință, dezvoltare, profit etc. Totuși aceeași oameni uită că toate acestea nu sunt suficiente pentru a face nădejdea să renască”. Se poate vorbi despre nădejde doar dacă vorbim despre Înviere, căci Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este fereastra prin care putem să percepem orizontul nostru eshatologic mai bine. În lumina Învierii, nici lumea, nici individul nu sunt condamnați la o libertate fără speranță, o libertate care în ultimul secol a fost privită ca un progres al umanismului liberator.
2. Aspectul pnevmatologic al misiunii creștine. Baza teologică a oricărei activități misionare este dată de inițiativa pe care Duhul Sfânt o are în misiune, însă punând accentul pe pnevmatologie, aceasta nu înseamnă că Hristos nu mai este în centru, căci „El este Calea Adevărul și Viața” (In. 14, 6).
O misiunea creștină autentică nu trebuie să încerce să înlocuiască un universalism hristocentric cu un universalism centrat pe persoana Duhului Sfânt, din contră, o pnevmatologie condiționată de hristologie (și invers) duce la o activitate misionară echilibrată.
3. Misiunea ca „slujire a împăcării” (II. Cor. 5, 18). În teologia ortodoxă conceptul de păcat a fost perceput întotdeauna ca o rupere sau alterare a relațiilor și înstrăinare a omului de Dumnezeu, de semeni și de creație. Pe acest fond, mântuirea este înțeleasă ca un proces de tămăduire și împăcare a omului cu Dumnezeu, cu semenii și cu întreaga creație. Soluția și calea spre tămăduire și împăcare sunt smerenia și iubirea îndreptată înspre Dumnezeu și înspre semeni. Biserica Ortodoxă a dat tămăduirii și împăcării o dimensiune sacramentală.
II.6.2.1.3. Misiunea creștină ca slujire a împăcării
După Adunarea generală a C.E.B. de la Harare din 1998 și decizia de a se inaugura „Decada pentru depășirea violenței – Bisericile în căutarea reconcilierii și a păcii”, slujirea reconcilierii a devenit unul dintre punctele majore de interes pentru C.E.B., fiind văzută ca un imperativ pentru misiune.
Încă din documentul pregătitor „Misiunea ca slujire a împăcării” se arăta că „iubirea reconciliatoare a lui Dumnezeu exprimată în Iisus Hristos reprezintă o temă biblică importantă și un element central în viața și slujirea Bisericii. Așadar, acum putem afirma că Duhul Sfânt ne cheamă la slujirea reconcilierii și această realitate trebuie exprimată atât în spiritualitatea, cât și în strategiile misiunii și evanghelizării”.
Această „slujire a reconcilierii” a fost tratată și la Salvador de Bahia în 1996, unde afirmându-se că „Duhul Sfânt revărsat în ziua Cincizecimii face ca toate culturile să fie vehicule vrednice de dragostea lui Dumnezeu” și „produce o adevărată conștientizare a existenței chipului lui Dumnezeu” în persoanele aparținând grupurilor oprimate, s-a luat angajamentul „de a căuta modele alternative de comunitate, sisteme economice mai echitabile, practici comerciale corecte, folosirea responsabilă a resurselor mass-media și practici corecte în privința mediului înconjurător”.
Împăcarea sau reconcilierea a fost văzută ca inima Evangheliei și percepută ca o nouă paradigmă misionară, în același timp, proces de realizare al misiunii și scop al acesteia. Apostolul Pavel vorbește despre concepția creștină asupra împăcării, arătând că Dumnezeu este autorul ei: „reconcilierea este opera lui Dumnezeu Cel Unul în Treime, prin care se împlinește scopul etern al lui Dumnezeu, în ceea ce privește creația și mântuirea prin Iisus Hristos: Căci în El a binevoit Dumnezeu să sălășluiască toată plinătatea și printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale … Căci întru El locuiește, trupește, toată plinătatea dumnezeirii (Col. 1, 19-20; 2, 9). În Persoana lui Iisus Hristos natura divină și cea umană au fost împăcate, unite pentru totdeauna. Acesta este punctul de plecare al împăcării noastre cu Dumnezeu”. Oamenii pot căuta și sluji reconcilierea, însă ei sunt doar primitorii ei, căci inițiativa și eficiența acesteia se află la Dumnezeu.
Cu privire la această problemă Robert Schreiter distinge 3 tipuri de împăcare:
împăcarea verticală, Dumnezeu este Cel ce împacă umanitatea păcătoasă cu El însuși (Rom. 5, 1-11), prin moartea Fiului Său
împăcarea orizontală, care se realizează între persoane și între grupuri (evrei și păgâni), Dumnezeu „a surpat peretele din mijloc al despărțiturii”, făcându-ne „împreună cetățeni cu sfinții și casnici ai lui Dumnezeu” (Ef. 2, 19)
împăcarea cosmică, care plasează opera lui Dumnezeu prin Iisus Hristos în contextul creației întregi (Col. 1, 20).
Împăcarea verticală face posibilă dimensiunea orizontală și cosmică. În acest cadru al împăcării verticale, orizontale și cosmice trebuie să descoperim misiunea creștină. Biserica participă la dimensiunea verticală prin Tainele sale, iar la dimensiunea cosmică, prin Liturghia euharistică.
Misiunea creștină este înrădăcinată în misiunea lui Dumnezeu, opera Sfintei Treimi: „A da mărturie despre plinătatea vieții în Hristos înseamnă pentru creștini și pentru Biserică a considera întreaga creație drept orizont al misiunii. Baza și cadrul misiunii creștine trebuie să fie trinitară”. Prin Fiul, Dumnezeu a adus împăcarea în lume, învingând păcatul și dezrobirea. Prin moartea substitutivă a lui Hristos pentru noi, reconcilierea a fost realizată o dată pentru totdeauna, dăruindu-ne iertarea păcatelor, comuniunea cu Dumnezeu și o nouă viață în împărăția lui Dumnezeu, toate acestea fiind posibile din bunăvoința și iubirea lui Dumnezeu. Prin Duhul Sfânt oamenii pot lua parte la planul lui Dumnezeu de a împăca lumea în Hristos, Duhul Sfânt este expresia comuniunii noastre cu Sfânta Treime, iar Biserica trăiește în comuniune cu Dumnezeu, Tatăl și Fiul, prin Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este Cel Care ne împacă cu Dumnezeu.
Prin puterea Duhului Sfânt, „Biserica, fiind koinonia – comuniunea Sfântului Duh (II Cor. 13, 13) – se dezvoltă continuu devenind o comunitate generatoare de reconciliere și tămăduire, care împărtășește bucuriile și necazurile membrilor săi și este alături de cei care au nevoie de iertare și împăcare”, asemănându-se prin aceasta cu Biserica primară (F.A. 2, 44-45; 4, 32-37). Întrucât „Duhul suflă unde voiește” (In. 3,8) ajungând la toți oamenii indiferent de credință, Biserica trebuie să discearnă semnele Duhului în lume, să mărturisească despre Hristos prin puterea Duhului (F.A. 1, 8) și, de asemenea, să se angajeze în toate formele de eliberare și reconciliere (II Cor. 5, 18-19).
În ceea ce privește înțelegerea biblică a conceptului de „împăcare” sunt enumerate cinci puncte: a) Dumnezeu este autorul împăcării, noi doar participăm la această lucrare a Lui; b) prima preocupare a lui Dumnezeu în procesul împăcării este tămăduirea victimelor; c) în împăcare, Dumnezeu face atât din victimă, cât și din asupritor, o „făptură nouă” (II Cor. 5, 17), El vrea tămăduirea victimei și pocăința asupritorului; d) plasând suferințele proprii în contextul suferințelor, morții și învierii lui Hristos, creștinul se umple de nădejde, și e) împăcarea va fi completă atunci toate vor fi unite în Hristos (Ef. 1, 10). De aceea, reconcilierea se referă la o „faptură nouă”, ceea ce înseamnă că se are în vedere mai mult decât simpla reparare a ceea ce este sfărâmat, și anume transformarea întregii creații înspre pacea exprimată de Sfântul Apostol Pavel, care arată că Hristos împacă „toate cele de sunt, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale” (Col. 1, 20).
În încercarea de a evidenția consecințele împăcării sau reconcilierii atât pe plan socio-politic, cât și ca slujire a Bisericii în societate, împăcarea a fost abordată sub diferitele ei aspecte de: iertare, îndreptare, răspundere și responsabilitate sau în dimensiunea ei inter-religioasă. Împăcarea apare, astfel, ca expresia centrală ce descrie „iertarea adusă de Hristos, planul propriei prezențe și lucrări a lui Dumnezeu în lume și viziunea asupra scopului final al misiunii lui Dumnezeu (missio Dei)”, inseparabilă de dreptate, adevăr, iubire și iertare, care presupune deopotrivă o dimensiune personală, comunitară, socială și ecologică.
II.6.2.1.4. Misiunea tămăduitoare a Bisericii
a) Misiunea tămăduitoare a lui Dumnezeu
Unul din documentele referitoare la misiunea tămăduitoare a Bisericii stipula următoarele: „Conform Sfintei Scripturi, Dumnezeu este sursa oricărei tămăduiri. În Vechiul Testament, vindecarea și mântuirea se întrepătrund, și în multe cazuri înseamnă același lucru : Tămăduiește-mă, Doamne și voi fi tămăduit; mântuiește-mă și voi fi mântuit (Ier. 17, 14). Noul Testament, însă, nu echivalează faptul de a fi vindecat de vreo boală cu cel de a fi mântuit. Noul Testament face o distincție între vindecare și tămăduire. Unii pot fi vindecați dar nu și tămăduiți (Lc. 17, 15-19) în timp ce alții nu sunt vindecați, dar sunt tămăduiți (II Cor. 12, 7-9). ʽVindecarea’ înseamnă redobândirea sănătății pierdute și, prin urmare, implică o perspectivă patologică. ʽTămăduireaʼ se referă la realitatea eshatologică a unei vieți abundente care începe prin evenimentul Iisus Hristos, Tămăduitorul rănit, Cel care Își asumă toate aspectele suferinței umane, morții, și vieții, și Care depășește violența, suferința și moartea prin Învierea Sa. În acest sens, tămăduirea și mântuirea fac trimitere la aceeași realitate eshatologică”.
Slujirea creștină de tămăduire include atât practica medicală, cât și disciplinele de îngrijire și de consiliere și practicile spirituale. Pocăința, rugăciunea, tămăduirea divină, ritualurile care implică atingerea și tandreșea, iertarea și împărtășirea cu Sfânta Euharistie pot avea efecte importante din punct de vedere fizic și social.
Primul factor în procesul tămăduirii este parohia (congregația locală) sau comunitatea creștină, întrucât toate funcțiile de bază ale Bisericii locale au o dimensiune tămăduitoare pentru comunitate: „proclamarea cuvântului lui Dumnezeu ca mesaj al speranței și al mângâierii, celebrarea Euharistiei ca semn al reconcilierii și al restaurării, slujirea pastorală a fiecărui credincios, rugăciunea de mijlocire individuală sau comună pentru toți membrii comunității și în special pentru cei bolnavi”. Pe lângă acestea, mai există și alte mijloace și abordări ale tămăduirii: darul binecuvântării, al ungerii cu untdelemn, al spovedaniei, al consolării, al iertării, al vindecării amintirilor dureroase, al rugăciunii meditative, al prezenței tăcute, al ascultării reciproce, al profeției etc.
A fi o comunitate reconciliatoare și tămăduitoare este expresia esențială a misiunii Bisericii de a crea și de a reînnoi relații în perspectiva Împărăției lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă a proclama harul și iertarea lui Hristos, a tămădui trupuri, minți, suflete și a reconcilia comunitățile dezbinate în perspectica deplinătății vieții (In. 10, 10), deși problema unității creștinilor rămâne o parte esențială a slujirii de tămăduire. În acest sens, misiunea implică „o înțelegere holistică: proclamarea și împărtășirea veștii celei bune a Evangheliei, prin cuvânt (Kerygma), prin faptă (diakonia), prin rugăciune și cult (leiturgia) și prin mărturisirea de fiecare zi a vieții creștine (martyria); învățarea ca edificare și întărire a oamenilor în relația lor cu Dumnezeu și între ei; iar tămăduirea înțeleasă ca integritate și reconciliere în koinonia – comuniune cu Dumnezeu, cu semenii și cu întreaga creație”.
Aceeași linie o trasează și documentul „Misiunea ca slujire a împăcării”, potrivit căruia, din perspectiva reconcilierii și tămăduirii, misionarismul necesită o spirtitualitate corespunzătoare: în măsură să tămăduiască, să transforme, să elibereze, să construiască relații de respect reciproc. O spiritualitate autentică a reconcilierii și tămăduirii reflectă „interacțiunea dintre credință și practică, ce constituie mărturisirea (martyria). Mărturisirea presupune o spiritualitate de auto-examinare și mărturisire a păcatelor (metanoia), care duce la proclamarea (kerygma) Evangheliei reconcilierii, diaconie (diakonia) întru iubire, închinare (cult, leiturgia) întru adevăr și învățarea dreptății”. Exercitarea acestor daruri spirituale construiește comunități reconciliate (koinonia).
b) Euharistia – evenimentul creștin reconciliator și tămăduitor prin excelență
Reconcilierea și tămăduirea sunt experiate în viața liturgică a Bisericii, întrucât prin „sărutul iubirii (păcii)”, membrii Bisericii își oferă unii altora un semn de împăcare și se angajează în tămăduirea relațiilor în cadrul comunității. Însă, actul euharistic nu este singurul ritual liturgic de reconciliere în procesul de tămăduire; Botezul este semnul comun al încorporării prin Sfântul Duh în unicul trup (I Cor. 12, 13); actul mărturisirii, de asemenea, presupune un proces obligatoriu de reconciliere cu comunitatea, așa cum și Taina Mirungerii sau Cina Domnului au un rol terapeutic.
Celebrarea Euharistiei este considerată de majoritatea creștinilor ca fiind cel mai important dar tămăduitor și actul tămăduitor fără asemănare în Biserică, întrucât în Euharistie creștinii experiază ce înseamnă să fie aduși împreună și să fie una cu ceilalți, să fie din nou constituiți ca trup al lui Hristos, dincolo de orice bariere sociale, lingvistice și culturale, însă nu și dincolo de diferențele confesionale. Împăcarea cu toată lumea înainte de împărtășire, primirea iertării păcatelor prin Mărturisire, practica creștină de a împărtăși bolnavii acasă sau în spitale, ungerea cu untdelemn a celor bolnavi, toate subliniază dimensiunea tămăduitoare a Euharistiei, arătând că slujirea tămăduitoare a Bisericii își are originea atât în Euharistie, cât și în Crucea și Învierea lui Hristos.
Euharistia este un act tainic de tămăduire, un act de aducere-aminte, dar și re-actualizarea frângerii trupului lui Hristos pentru reconcilierea cosmică. Cultul Bisericii este în sine o mărturisire către lume a reconcilierii în Hristos și, prin puterea Sfântului Duh, Biserica experiază această mărturisire euharistică în viața de zi cu zi.
Euharistia este un „eveniment misionar”, întrucât ori de câte ori comunitatea celebrează Euharistia, dă mărturie despre Împărăția pe care o așteptăm, vestește moartea Domnului până când va veni (I Cor. 11, 26) și înțelege intervalul dintre prima și cea de a doua venire a lui Hristos drept timpul misiunii. Aici, intervine problema diviziunii dintre creștini. Imposibilitatea creștinilor de a consimți cu privire la aceeași credință apostolică, care să le permită să primească aceeași Euharistie, constituie obstacolul major în realizarea unei misiuni și evanghelizări comune, făcând abstract de unele inițiative privind mărturia comună, reconcilierea și cooperarea, care sunt posibile în diferite domenii. De aceea, sunt evidențiate patru precondiții pentru o evoluție semnificativă în ceea ce privește relațiile dintre comunitățile creștine: experiența dezbinării ca durere, dorința de întâlnire cu celălalt, refuzul de a minimaliza importanța teologiei și pregătirea pentru pocăință. În această încercare de apropiere, dialogul devine o formă de misiune, iar Sfânta Liturghie exemplul pozitiv de dialog.
Referitor la această dorință de a realiza o misiune și evanghelizare comună, documentul misionar „Misiune și evanghelizare în unitate astăzi” afirmă: „căutarea unor căi de a mărturisi împreună în unitate și colaborare … evitând orice formă de rivalitate confesională sau competiție … aceasta nu implică o eclesiologie nerealistă a unei supra-Biserici, nici nu neagă relația intrinsecă dintre misiune și eclesiologie”.
În perspectivă ortodoxă, mărturia creștină comună nu poate înlocui dezbaterea teologică privind unitatea de credință, dar poate ajuta creștinii să realizeze, prin unitatea lor în misiune și evanghelizare, vizibilitatea universalității lor incomplete. Pentru ortodocși, Euharistia constituie un act fundamental de misiune. Euharistia sau Sfânta Liturghie reprezintă însăși esența vieții Bisericii ca sacrament al Împărăției lui Dumnezeu, realitatea comuniunii și a unității, iar adunarea într-o singură sinaxă pentru comunicarea și comuniunea dintre oameni (pe plan orizontal) și dintre om și Dumnezeu (pe plan vertical) este, în același timp, o continuare a misiunii.
II.6.3. Impulsul misionar
Impulsul misionar al acestei conferințe poate fi sesizat în două documente elaborate la finalul întâlnirii desfășurate la Atena: primul, adoptat de către Comisia pentru Misiune și Evanghelizare (CWME) a C.E.B. și intitulat „O scrisoare de la Atena către Bisericile, rețelele de socializare și comunitățile creștine”, iar cel de al doilea, elaborat de către Jacques Matthey, membru în comitetul de conducere al CWME, „Însemnătatea conferinței de la Atena”.
Documentul „O scrisoare de la Atena către Bisericile, rețelele de socializare și comunitățile creștine” accentuează că misiunea noastră este participare la misiunea lui Dumnezeu, atrăgând atenția asupra modului în care aceasta este „distorsionată de divizările și lipsa de înțelegere ce persistă în și între Biserici”. Scopul strădaniei noastre misionare trebuie să fie „noua făptură”, iar în realizarea acestui proces vindecarea și împăcarea sunt esențiale. Reconcilierea, ca refacere a relației cu Dumnezeu, este sursa împăcării cu sine, cu lumea și cu întreaga creație.
Celălalt document referitor la „Însemnătatea conferinței de la Atena” sugerează câteva posibile direcții de cercetare în misiologie:
Un dialog ecumenic mai lărgit în misiune și evanghelizare, realizat la Atena prin participarea romano-catolicilor, penticostalilor și evanghelicalilor ca membrii cu drepturi depline, alături de ortodocși, anglicani și protestanți. Conferința fiind orientată înspre acest dialog în misiune, și nu înspre un scop anume al ei, a pierdut din vedere discutarea unor subiecte semnificative în misiune și evanghelizare. Subliniind că scopul ecumenismului constă în realizarea unității vizibile a credincioșilor divizați, și nu doar cooperarea practică, documentul arată că acest lucru presupune: „implicare și responsabilitate comună între Biserici; o luptă de-a găsi căi pentru a depăși pozițiile teologice și eclesiologice care dezbină; bunăvoința de-a avansa în direcția recunoașterii depline a Bisericii lui Hristos în alte Biserici”.
Trecerea de la o misiologie „mesianică” la una „pastorală”. O misiologie „pastorală”, în termenii documentului, încearcă să stabilească o legătură între: scopul holistic al lui Dumnezeu pentru creație și umanitate; viața comunității ce formează Biserica locală ca expresie a Bisericii universale și puterea transformatoare a Duhului în viața personală a oamenilor.
Forumularea temei în două propoziții a evidențiat că vindecarea și reconcilierea nu sunt rezultatul strădaniei sau puterii noastre, ci al prezenței și intervenției eshatologice a lui Dumnezeu și, în același timp, rezultatul darurilor Lui. Realitatea prezentă a Împărăției lui Dumnezeu, care se va realiza deplin în viitorul eshatologic, reprezintă conținutul holistic și orizontul lui missio Dei.
A împăca abordarea „Missio Dei” cu „Missio Ecclesiae”. Prima parte a temei „Vino Duhule Sfinte, vindecă și reconciliază” face referință la missio Dei și exprimă convingerea că Dumnezeu are o viziune și un scop global și holistic pentru întreaga creație, în timp ce partea a doua, „Chemați în Hristos pentru a fi comunități de reconciliere și vindecare”, face trimitere la missio Ecclesiae.
O misiologie „reconciliatoare” – oportunități și provocări. Deși documentele conferinței au accentuat aspectul orizontal al reconcilierii, totuși cadrul liturgic al întâlnirii a încercat să sublinieze și aspectul vertical al împăcării.
Celălalt aspect cosmic al reconcilierii aduce noi provocări în ceea ce privește înțelegerea misiunii lui Dumnezeu, care are ca scop recapitularea întregii creații, dar și în privința realizării unității vizibile a Bisericii.
Învățătura creștină despre vindecare (tămăduire). Legătura dintre misiunea Bisericii și slujirea vindecării revine în discuțiile ecumenice după ce, pentru mult timp, slujirea vindecării a fost considerată, în principal, ca aparținând lucrării sociale a Bisericii, urmând modelului occidental care desparte diaconia de dimensiunea spirituală.
Rolul religiilor mondiale în scopul lui Dumnezeu și misiunea Bisericii. Este readusă în prim plan o veche problemă, aceea a relației dintre religia creștină și celelalte religii necreștine: „Slujirea reconcilierii presupune două direcții: mărturisirea lui Dumnezeu înaintea ʽcelorlațiʼ, dar și deschiderea noastră pentru a permite lui Dumnezeu să ne vorbească prin ʽceilalțiʼ. Privită așa misiunea nu lasă loc triumfalismului”.
O pnevmatologie misionară duce la o misiologie trinitară. Dezbaterea privind aspectul pnevmatologic al misiunii începută la Canberra în 1991 este continuată la Atena unde, prin contribuția ortodoxă, acest aspect pnevmatologic a fost plasat în cadrele teologiei trinitare.
Dezbaterea centrală de la Atena care a vizat aspectul pnevmatologic al misiunii creștine a avut repercusiuni și implicații majore în editarea documentului misionar: „Together Towards Life: Mission and Evangelism in Changing Landscapes” (2012), adoptat în cadrul celei de a 10-a Adunări Generale a Consiliului Ecumenic al Bisericilor desfășurată la Busan în 2013. Plecând de la realizările conferinței de la Atena, documentul misionar subliniază că „viața în Duhul Sfânt este esența misiunii creștine”, misiune ce „își are punctul de plecare în comuniunea Sfintei Treimi și în mișcarea iubirii Tatălui către Fiul în Duhul Sfânt, ce se revarsă asupra întregii creații”, missio Trinitatis.
Documentul subliniază două perspective în ceea ce privește rolul Duhului Sfânt în misiune: a) Duhul Sfânt este Paracletul, Mângâietorul trimis de către Hristos de la Tatăl, Cel care-L face prezent pe Hristos, „agentul lui Hristos în realizarea sarcinii misionare”. Accentul pus pe dimensiunea pnevmatologică a misiunii creștine recunoaște că „misiunea se bazează pe hristologie și se referă la activitatea Duhului Sfânt în mântuirea adusă de către Iisus Hristos”.
b) Duhul Sfânt este „Duhul Adevărului” care ne călăuzește la „tot adevărul” (In. 16,13) și „suflă unde voiește” (In. 3,8) îmbrățișând prin aceasta întreg cosmosul; Duhul Sfânt este sursa lui Hristos și Biserica – adunarea (synaxis) eshatologică a poporului lui Dumnezeu în Împărăția lui Dumnezeu. Credinciosul se duce în misiune după ce a experiat în adunarea euharistică Împărăția viitoare a lui Dumnezeu ca o pregustare a ei. Misiunea ca ieșire în lume este astfel rezultatul, mai degrabă decât originea Bisericii, și se numește „liturghie după Liturghie”.
II.6.4. Divergențe și convergențe
II.6.4.1. Aspectul pnevmatologic al misiunii
Petros Vassiliadis pornind de la importanța reconcilierii și a vindecării în viața și misiunea Bisericii, arată că aceasta dezvoltă o teologie misionară nouă, care nu se mai bazează pe universalismul hristocentric vechi, ci pe o nouă înțelegere trinitară, adică pnevmatologică, a mărturiei Bisericii, în care abordarea pnevmatologică a misiunii creștine trebuie condiționată hristologic. În prezentarea sa, Petros Vassiliadis are ca punct de plecare argumentul Mitropolitului Ioannis Zizioulas, care evidențiază existența a două tipuri de pnevmatologie în istoria Bisericii: unul „istoric”, familiar Occidentului, în care Duhul Sfânt, în totală dependență de Hristos, este înțeles ca agent al Lui în vederea împlinirii sarcinii misionare, iar celălalt „eshatologic”, mai răspândit în Est, în care Duhul Sfânt este perceput ca sursă a lui Hristos, iar Biserica este înțeleasă mai degrabă ca „adunare împreună”, adică sinaxă eshatologică a poporului lui Dumnezeu, decât „ieșire” la misiune. Astfel, pentru ortodocși, misiunea creștină este rezultatul și nu sursa teologiei, motiv pentru care esența Bisericii nu este misiunea, ci Euharistia, Sfânta Liturghie, continuată în „liturghia după Liturghie”. În această ordine de idei, reconcilierea fiind precondiția de bază a Euharistiei, ea devine, în mod automat, o sursă de misiune.
Continuând cele exprimate mai sus cu privire la aspectul pnevmatologic al misiunii creștine, trebuie subliniat că orientarea pnevmatologică a misiunii nu trebuie să ia forma unui „pnevmatomonism”, așa cum s-a întâmplat în trecut, când un „hristomonism” ascuns I-a atribuit Duhului Sfânt un rol auxiliar. În misiunea Bisericii, înțelegerea hristologiei trebuie să fie întotdeauna condiționată în mod esențial de pnevmatologie: „se obișnuiește să se vorbească de trimiterea Duhului Sfânt ca de un act prin care Duhul Sfânt ia locul lucrării lui Hristos. În acest fel de a vorbi, Biserica e considerată ca opera Duhului Sfânt, Care a preluat lucrarea lui Hristos. De fapt, Duhul Sfânt trebuie socotit totdeauna ca Duhul lui Hristos, deci nu trebuie văzut în nici un fel ca despărțit de Hristos. E falsă imaginea unui Hristos în cer și a Duhului Sfânt în Biserică, pentru că nu ia în serios unitatea Persoanelor treimice”.
Teologia ortodoxă învață că prin trimiterea și pogorârea Sfântului Duh se întemeiază Biserica și inaugurează misiunea creștină. Pogorârea Duhului Sfânt este actul prin care lucrarea mântuitoare a lui Hristos se extinde din umanitatea Sa personală în celelalte ființe umane. Astfel, chenoza Fiului se prelungește în istorie în «chenoza» Duhului Sfânt, căci El se coboară la nivelul fiecăruia dintre noi, pentru a ne ridica și aduna în Hristos, în comuniunea de viață și iubire a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, care reprezintă, de fapt, temelia, exemplul și ultimul țel al misiunii Bisericii. De aceea, trimiterea și pogorârea Duhului Sfânt înseamnă transpunerea vieții treimice în umanitate și manifestarea vizibilă a Bisericii, ca realitate istorică concretă, ca anticipare sau sacrament al Împărăției lui Dumnezeu.
Biserica este imaginea sau „icoana” Împărăției lui Dumnezeu, în ea toate lucrurile sunt aduse laolaltă, cuprinse și recapitulate, astfel încât, să-și continue viața pentru totdeauna. Biserica zugrăvește sfârșitul timpului în istorie. Dumnezeiasca Euharistie constituie revelarea Împărăției lui Dumnezeu. Sub forma Euharistiei toate creaturile sunt aduse împreună și recapitulate în Hristos, Euharistia manifestă și concretizează în interiorul timpului identitatea acestei adunări în forma Bisericii.
Astfel, în perspectivă ortodoxă, scopul final al misiunii este „recapitularea tuturor” (Ef. 1, 10) în Hristos și participarea noastră la slava dumnezeiască, slava veșnică a lui Dumnezeu, expresia „din slavă în slavă” definind procesul prin care creștinul se sfințește pe timpul prezentei vieți până la a Doua Venire. În timp ce reconcilierea și împăcarea cu Dumnezeu a tuturor lucrurilor s-a înfăptuit deja, prin sângele lui Hristos (Col. 1, 20; Ef. 1, 7), lumea încă nădăjduiește și așteaptă să se elibereze de robia stricăciunii „în libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Rom. 8, 21), așteptând împlinirea eshatologică deplină. Mișcarea finală a istoriei înaintează dincolo de încorporarea noastră în Hristos și de recapitularea tuturor în El, și se îndreaptă spre slava finală și veșnică a lui Dumnezeu Tatăl, care umple veșnicia și rămâne scopul final al întregului univers, „iar când toate vor fi supuse Lui, atunci și Fiul Însuși Se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca Dumnezeu să fie toate în toți” (I Cor. 15, 28) și să „mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu” (Col. 2, 11). Și „întru slava Sa cea veșnică întru Hristos Iisus” (I Ptr. 5, 10) îi cheamă Dumnezeu pe oameni, prin misiune.
Ținta misiunii este theosis sau îndumnezeirea existenței, ea nefiind restricționată doar la ființele umane, ci având și o dimensiune cosmică, căci nu numai umanitatea, dar și întreg universul „participă la restaurare și își găsește din nou orientarea înspre Dumnezeul slavei”. Această „recapitulare” a universului nu a avut încă loc, dar este așteptată cu nerăbdare, este cu adevărat o realitate eshatologică.
II.6.4.2. Misiune și unitate
Rapoartele conferinței subliniază că misiunea Bisericii înseamnă participare la misiunea lui Dumnezeu către o „umanitate reconciliată și o creație reînnoită” (Ef. 1, 9-10), iar aceasta reprezintă conținutul și impulsul fundamental pentru lucrarea și mărturia misionară a Bisericii. Într-o lume dezbinată, dar care își caută unitatea, Biserica este chemată pentru a fi „semn și instrument al iubirii reconciliatoare a lui Dumnezeu”. Aceeași viziune a fost adoptată și de Adunarea Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor desfășurată la Canberra în 1991.
Căutarea unității vizibile a Bisericii lui Hristos a constituit încă de la început preocuparea majoră a mișcării ecumenice. Realizarea unității vizibile a creștinilor, în viziune ecumenică, înseamnă că toți creștinii dintr-o comunitate umană trebuie să fie expresia reală a Bisericii celei una a lui Hristos, dincolo de toate diferențele doctrinare.
Aceste aspecte privind legătura dintre misiune și unitate s-au găsit și pe agenda de lucru a participanților la consultația de la Neapolis, Grecia (16-24 aprilie 1988), o reuniune pregătitoare pentru conferința misionară de la San Antonio (1989). În această direcție, s-a arătat că Biserica, ca prezență a Împărăției lui Dumnezeu în lume, este „chemată să manifeste comuniunea și dragostea trinitară în cadrul ei și față de lume. Misiunea Bisericii este expresia acestei unități și iubiri”. Făcându-se apel la sintagma unitate în misiune, s-a subliniat că unitatea Bisericii se bazează pe unitatea Sfintei Treimi și din această unitate derivă și unitatea în misiune, care nu este nimic altceva decât unitatea Bisericii.
Problema misiunii și a unității Bisericilor a fost mereu prezentă pe agenda de lucru a Bisericilor membre ale C.E.B.. Obligativitatea evanghelizării lumii în această generație, începută la Edinburgh (1910) și continuată până la Atena (2005), trebuie privită în contextul ecumenic, acela de căutare a unității Bisericii. Obiectivul inițial și actual al mișcării ecumenice a fost și rămâne refacerea și desăvârșirea unității depline a tuturor creștinilor în Biserica una și nedivizată, căci prin apariția diferitelor denominațiuni creștine nu unitatea ființială a Bisericii s-a sfărâmat, ci unitatea creștinilor.
Refacerea unității creștine a constituit mereu o preocupare activă a Ortodoxiei. Misiunea și unitatea coincid în teologia ortodoxă, fapt pentru care separația din cadrul oraganismelor misionare protestante și prozelitismul lor sunt criticate în mod necontenit.
Dacă mișcarea ecumenică tinde să restabilească unitatea creștină, ea trebuie să tindă spre cea mai intimă prezență a lui Hristos întreg în credincioși. Dar gradul celei mai intime prezențe lucrătoare a lui Hristos în sânul ei, îl mărturisește și îl experiază Biserica Ortodoxă, care a păstrat tradiția de viață a Bisericii primare. La unitatea Bisericii nu poate ajunge creștinătatea decât ajungând la unitatea de corp a lui Hristos, unit la maximum cu Capul, sau la relația de supremă unire cu Hristos, proprie miresei Lui. Fără acceptarea unității intime cu Hristos, nu se poate ajunge nici la unitatea Bisericii în ea însăși, ca corp unitar și ca mireasă unică a lui Hristos.
Referindu-se la acest aspect, pr. Gheorghe Petraru concluzionează: „Conceptele utilizate în documentele ecumenice precum unitate organică, comunitate conciliară, comunitate euharistică, mărturie comună, evident, fundamentate biblic și tradițional-eclesial în istoria Bisericii de la început până astăzi, nu se regăsesc în toate comunitățile creștine. Declarațiile ecumenice vizează o recuperare dogmatică, spirituală, liturgică pentru cei ce au eliminat din viața comunităților proprii elemente esențiale ale tezaurului creștin. În acest sens, trebuie văzută și implicarea ecumenică a Ortodoxiei, cu conștiința ecumenicității, universalității în timp și spațiu a credinței ei dreptmăritoare”, care așa cum afirma părintele Bria, „cunoscută pentru fidelitatea ei față de tradiția apostolică, a introdus în conversațiile ecumenice ideea de ecumenicitate în timp, în sensul că unitatea vizibilă a creștinilor este garantată de continuitatea concretă cu Biserica apostolică. Comunitatea creștină este Biserică numai dacă probează că purcede din Biserica apostolică primară. Unitatea, ca și universalitatea Bisericii, s-a constituit pe principiul apostolicității; ex una omnes, secundum originem. Iar apostolicitatea înseamnă Tradiția care are nu numai o funcție ermineutică (teza protestantă), cu ajutorul căreia comparăm și analizăm situații istorice și culturale diferite, ci și o valoare dogmatică, deoarece este mediul adecvat în care se receptează și se aplică Scriptura. Pe de altă parte, Tradiția nu se limitează la deciziile unui ministeriu autonom și infailibil (teza catolică) care se interpune ca autoritate conclusivă, decisivă între mesajul Evangheliei și pietatea personală”.
Toți creștinii doresc să fie Biserica cea Una a lui Hristos, cu conștiința că toți se află în lucrarea misiunii și a evanghelizării, dar în viziune teologică și eclesială misionară ortodoxă, fără unitatea de învățătură de credință a comunității, nu se poate vorbi de credința unică, iar Biserica Ortodoxă afirmă permanent acest adevăr și este deschisă dialogului cu ceilalți creștini confesionali ai Bisericilor tradiționale, istorice, conștientă fiind de valoarea Tradiției ei dogmatice, liturgice, spirituale, canonice, culturale.
În concluzie, trebuie evidențiat că exigența misiunii creștine în unitate este un deziderat pentru credibilitatea creștinismului, dar ea nu este doar înfăptuirea oamenilor, ci și, în primul rând voința și lucrarea divină, dar al Duhului Sfânt al vieții, sfințeniei și unității.
II.7. Concluzii
Importanța Conferințelor Misionare Mondiale, organizate de Comisia pentru Misiune și Evanghelizare a C.E.B. între 1961 și 2005, constă în aprofundarea teologiei misionare, prin sensul nou pe care l-au dat misiunii creștine. Misiunea nu a mai fost percepută ca lucrare exclusivă a Bisericii, înțeleasă ca societate misionară, ci ca expresie a ființei Bisericii, ca lucrare a lui Dumnezeu ce se continuă în istorie.
Acest fapt se datorează, în primul rând, schimbării radicale a paradigmei misionare în cadrul conferinței de la Willingen din 1952, unde s-a punctat temeiul trinitar al misiunii. Misiunea a fost înțeleasă ca missio Dei, decurgând din însăși ființa lui Dumnezeu, fiind pusă în contextul doctrinei trinitare și nu doar în cel al eclesiologiei. Felul în care Bisericile Ortodoxe, Bisericile Protestante și Biserica Romano-Catolică au adoptat doctrina „missio Dei” a fost influențat de modul specific fiecăreia de înțelegere a eclesiologiei. Teologia misionară ortodoxă a arătat că misiunea creștină a fost întotdeauna înțeleasă ca missio Dei, ca misiune a lui Dumnezeu-Sfânta Treime, având în același timp o caracteristică hristologică, pnevmatologică, eclesiologică și eshatologică.
În al doilea rând, se datorează participării active a Bisericilor Ortodoxe în cadrul Comisiei pentru Misiune și Evanghelizare a C.E.B., începând cu anul 1961, când au aderat la acest organism. Aceasta s-a concretizat în schimbarea „bazei” acestui consiliu, dintr-una hristologică, ceea ce nu era greșită, însă incompletă, într-una eminamente trinitară. Implicarea Bisericilor Ortodoxe, dar și includerea Consiliului Internațional al Misiunilor în structurile Consiliului Ecumenic al Bisericilor la New Delhi în 1961, au făcut posibilă o clarificare a noțiunilor misiologice tradiționale, redefinite azi în texte cu caracter ecumenic, care rezumă marile convergențe ecumenice în teologia misionară.
Participarea Bisericilor Ortodoxe în cadrul C.E.B. și contactele cu Biserica Romano-Catolică, au oferit posibilitatea multor ortodocși, să dobândească o mai bună cunoaștere a cadrului misionar mondial (gândirea, organizarea și activitatea Bisericilor Apusene), și o mai bună informare în problemele misionare. Astfel, se observă o dispoziție de conlucrare, cu privire la inițiative legate de traducerea Sfintei Scripturi, educația misionară, programe creștine de radio și televiziune, participarea la lucrări sociale, precum și demersuri de dialog cu persoane de alte religii și ideologii. Totuși, în încercarea de conlucrare rămân serioase probleme eclesiologice, care impun obligativitatea dialogului teologic critic, deși s-au făcut progrese în ceea ce privește dialogul ecumenic, început ca o necesitate pentru misiune, și aceasta a modelat teologia și practica misionară. Toate aceste preocupări misionare au permis conștientizarea unei realități teologice: lipsa de unitate creștină este incompatibilă cu activitatea misionară.
S-au făcut și se fac în continuare eforturi serioase pentru a elabora o teologie misionară, căci de-a lungul timpului misiunea creștină a fost redusă fie la aspectul de evanghelizare, fie înțeleasă în dimensiunea ei orizontală, fapt ce a dus la apariția unei eclesiologii pragmatice a slujirii, o „eclesiologie seculară”. Acesta este motivul pentru care, în cadrul discuțiilor ecumenice privind misiunea creștină, s-au făcut și se fac încercări de a revizui și actualiza fundamentele teologice ale misiunii creștine, astfel încât teologia misionară să-și precizeze propria ei terminologie și conținutul specific.
În acest proces contribuția ortodoxă este de o mare importanță. Dimensiunea mărturisitoare a misiunii creștine, în locul unei misiuni ofensive; legătura indisolubilă între misiune și unitate; importanța trinitară a conceptului teologic „missio Dei”; caracterul specific hristologic și aspectul pnevmatologic al misiunii; aspectul liturgic al mărturiei creștine – liturghia după Liturghie; dimensiunea eclezială a misiunii și aspectul ei liturgic sunt doar câteva contribuții ortodoxe la noua înțelegere ecumenică a misiunii.
Plecând de la bogăția tradiției creștine a Bisericii nedivizate, precum și de la bogăția patrimoniului său misionar (în special evangelizarea slavilor de către Sfinții Chiril și Metodie și a Europei în general) Biserica Ortodoxă a explicat nu numai abordarea diferită a misiunii ei, ci a devenit și un partener neprețuit în domeniul misiologiei creștine contemporane. Din momentul integrării depline a tuturor Bisericilor Ortodoxe în structurile C.E.B. au existat trei declarații cu privire la misiune și evanghelizare: „Mission and Evangelism: An Ecumenical Affirmation” (1982), „Mission and Evangelism in Unity Today” (2000) și „Together Towards Life: Mission and Evangelism in Changing Landscapes” (2012).
Documnetul din 1982, „Misiune și evanghelism: o afirmație ecumenică”, reflectă în cea mai mare parte o perspectivă protestantă asupra misiunii Bisericii, fapt pentru care niciodată nu a fost îmbrățișat de către misiologii ortodocși. Acest lucru a devenit evident când s-a încercat îmbunătățirea documentului cu terminologia ortodoxă în declarația „Misiune și evanghelism în unitate, astăzi” (2000), întâmpinat cu critici de către misiologii protestanți, în special de cei evanghelici. Documentul „Împreună înspre viață: misiune și evanghelism în situații schimbătoare” (2012), ca o prelungire în timp a celorlalte două, scoate în evidență convergențele în ceea ce privește percepția ecumenică asupra misiunii, reafirmând și evidențiind multe din contribuțiile teologiei ortodoxe la înțelegerea misiunii creștine autentice.
Ortodocșii insistă întotdeauna că toate aspectele fundamentale ale teologiei creștine, creația întregului cosmos de către Dumnezeu, mântuirea în Hristos și însușirea personală a mântuirii în Biserică prin lucrarea Duhului Sfânt, sunt consecințe ale vieții de comuniune și iubire care există în sânul Sfintei Treimi: „Teologia Trinitară atrage atenția asupra faptului că implicarea lui Dumnezeu în istorie își propune să atragă umanitatea și creația, în general, în această comuniune cu însăși viața lui Dumnezeu. Implicațiile acestei afirmații pentru înțelegerea misiunii sunt foarte importante: misiunea nu are ca obiectiv principal propagarea sau transmiterea unor convingeri intelectuale, doctrine sau datorii morale etc., ci transmiterea vieții de comuniune care există în Dumnezeu”.
III. Consultațiile misionare ortodoxe și contribuția lor la elaborarea teologiei misionare
Integrarea Consiliul Misionar Internațional în structurile C.E.B. la New Delhi în 1961, sub denumirea de Comisia pentru Misiune și Evanghelizare, a coincis cu admiterea unui mare număr de Biserici Ortodoxe în cadrul acestui organism, ce a însemnat ieșirea lor din izolare și participarea activă la discuțiile privind misiunea creștină.
Deși, Biserica Ortodoxă a fost deseori privită ca fiind una fără zel misionar, care se limitează doar la viața sa spirituală și liturgică, fiind lipsită de orice fel de interes pentru convertirea individului atât în interiorul cât și în afara limitelor sale canonice, prin integrarea în cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor, ea a devenit un real partener în încercarea de a trasa liniile directoare ale misiunii creștine în context ecumenic.
Astfel, Bisericile Ortodoxe nu numai că participă la redactarea documentelor ce rezumă marile convergențe în teologia misionară, ci au fost și sunt preocupate de elaborarea unei teologii misionare.
În acest scop, la inițiativa C.E.B., Bisericile Ortodoxe au organizat o serie de consultații ortodoxe, în cadrul Departamentului pentru Studii și Relații Ortodoxe, care prin aprofundarea unor teme de interes major în perspectivă misionară, și-au adus contribuția la elaborarea teologiei misionare.
III.1. Mărturisind pe Hristos astăzi – Cernica, România, 1974
III.1.1. Context
Comisia pentru Misiune și Evanghelizare a C.E.B. a organizat, la Mănăstirea Cernica, cu sprijinul Bisericii Ortodoxe Române, Consultația ortodoxă cu tema: „Mărturisind pe Hristos astăzi”, pentru exprimarea poziției ortodoxe asupra acestei teme, care urma să fie abordată și dezbătută la Adunarea generală a C.E.B. de la Nairobi (1975), în cadrul temei „Iisus Hristos eliberează și unește” .
Consultația de la Cernica s-a desfășurat între 4 – 8 iunie 1974. În ziua de 4 iunie 1974, la ora 10, Institutul Teologic de grad universitar din București a primit vizita celor 17 oaspeți sosiți de peste hotare.
Consultația s-a deschis marți, 4 iunie 1974, orele 17, cu un Te-deum în Biserica Mănăstirii Cernica, oficiat de P. S. Episcop Antonie Ploieșteanul, vicar patriarhal, cu un sobor de arhimandriți și diaconi, în prezența Î.P.S. Iustin, mitropolitul Moldovei și Sucevei, a P.S. Episcop Roman Ialomițeanul, vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, a întregului sobor al mănăstirii, de față fiind participanții la Consultație. La sfârșitul acestui Te-deum, luând cuvântul, Î.P.S. Mitropolit Iustin a salutat, în numele Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian, în numele Bisericii Ortodoxe Române și în numele său personal, pe participanții la consultație, exprimând bucuria Bisericii Ortodoxe Române de a fi găzduit această consultație. Au luat apoi cuvântul și Dr. Emilio Castro, directorul Comisiei Misiune și Evanghelizare din cadrul C.E.B. și Nikos Nissiotis, președintele acestei Consultații, care a arătat că această Consultație are drept obiectiv să stabilească poziția ortodoxă în ceea ce privește tema „Hristos eliberează și unește”.
III.1.2. Teologia elaborată
După deschiderea consultației și luările de cuvânt, s-a trecut la susținerea referatelor în ședințe plenare care să constituie baza de lucru pentru cele patru comisii și teme:
Centralitatea lui Hristos
Unitate și misiune
Mărturisirea lui Hristos prin liturghie
Mărturisirea evanghelică a Bisericii Ortodoxe.
Primul referat a fost “Locul central al lui Hristos în teologia, spiritualitatea și misiunea ortodoxă” al Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, urmat de “Mărturisirea lui Hristos astăzi prin liturghie, ca formă și experiență” al Rev. M.V. George, “Restaurarea și eliberarea omului în și prin comunitatea eclezială” al ÎPS Mitropolit Emilian de Calabria, “Mărturisirea evanghelică a Bisericii Ortodoxe astăzi” al Pr. St. Avramides și “Cum trebuie să mărturisim pe Hristos astăzi și unitatea Bisericii” al Pr. Prof. J. Meyendorff.
III.1.2.1. Centralitatea lui Hristos în teologia ortodoxă
În cadrul dezbaterilor conferinței s-a accentuat locul central al lui Iisus Hristos în viața Bisericii, în actul de mărturisire, El fiind factorul dinamic al mărturisirii creștine în lume. De aceea, trimiterea Fiului în lume (In. 3,16) constituie începutul și definește exact misiunea creștină. În acest sens, în referatul său părintele Dumitru Stăniloae a accentuat trei idei majore:
a) Logosul divin este prezent în simfonia ontologică a rațiunilor lucrurilor și în simfonia spiritual-virtuală a rațiunilor umane;
b) Logosul întrupat este prezent în modul cel mai intim, dar încă nu suficient actualizat în sânul umanității, ca ipostas și rațiune divino-umană centrală a umanității și lucrurilor, și
c) puterea de spiritualizare sau de eliberare de patimi, și a progresului în iubire, iradiază în noi din umanitatea Logosului întrupat.
Potrivit cu tradiția biblică și kerigma Bisericii, noi mărturisim întruparea Logosului lui Dumnezeu-Tatăl, Mijlocitorul, prin lucrarea Duhului Sfânt, pentru renașterea omului și restabilirea comuniunii lui cu Dumnezeu, în persoana divino-umană a lui Hristos. Astfel, Logosul lui Dumnezeu nu este numai creator, ci și mântuitor. El este centrul nostru sub două aspecte :
a) ca Logos divin, izvor și model al rațiunii noastre și partener mereu inițiator al dialogului nostru cu El;
b) ca ipostas divino-uman, El este centrul nostru al tuturor și al tuturor lucrurilor și partener și izvor creator și generator al dialogului cu El și între oameni. Prin așezarea lui Hristos ca centru în înțelegerea noastră teologică, aspectele trinitare și de întrupare ale vieții celei noi ar trebui mereu privite împreună într-o manieră hristocentrică și nu hristomonistă.
Pentru a stabili comuniunea sfâșiată dintre Dumnezeu și om, din cauza căderii cu implicații cosmice, Logosul a pătruns mai adânc în creație și în istoria umană, în calitatea sa de persoană, El n-a renunțat la prezența Sa cosmică dinainte de întrupare, fiindcă susține universul ca Dumnezeu creator și proniator. El s-a întrupat prin lucrarea Duhului Sfânt și, astfel, a descoperit sensul lucrurilor, a restaurat legătura cu oamenii și a reînnoit ființa umană, stabilind o nouă relație între Ziditor și om, o relație ontologică, dinamică, nu statică. Deși Logosul S-a întrupat, omul a rămas liber să accepte sau să refuze comuniunea cu Dumnezeu, de aici rezultând și prezența păcatului și a răului.
Prin prezența dinamică a Logosului, în comuniunea eclezială și în lume, istoria are o valoare unică pentru toți care mărturisesc pe Hristos, fapt care implică existența Bisericii ca o comuniune mărturisitoare a centralității Logosului în toată creația. A mărturisi pe Hristos înseamnă a chema pe toți credincioșii să devină sensibili față de lucrarea Duhului Sfânt în lumea întreagă, ca toți să devină chip al Cuvântului întrupat prin asemănarea cu Dumnezeu. Totul va fi deplin revelat și realizat în „eshaton”, la care Biserica deja participă prin arvuna Duhului Sfânt. Biserica mărturisește acest eshaton, deschis de Logos.
III.1.2.2. Unitate și misiune
III.1.2.2.1. Teologie și misiune
S-a arătat că misiunea Bisericii se întemeiază pe misiunea lui Hristos, înțeleasă în contextul teologiei trinitare. Trimiterea Apostolilor de către Hristos se întemeiază pe faptul că însuși Hristos a fost trimis de către Tatăl în Duhul Sfânt: „Așa cum Tatăl M-a trimis pe Mine, tot astfel și Eu vă trimit pe voi” (In. 20, 21-23).
Teologia trinitară subliniază faptul că Dumnezeu este în Sine Însuși o viață de comuniune și că prin lucrarea Sa în lume atrage umanitatea și creația în general în această comuniune de viață adevărată cu Sine. De aceea, implicațiile teologiei trinitare pentru înțelegerea misiunii Bisericii sunt foarte importante: misiunea nu tinde la propagarea sau transmiterea unor convingeri intelectuale, unor doctrine, precepte morale etc., ci la transmiterea vieții de comuniune care există în Dumnezeu. Așadar, „trimiterea misiunii este participare la trimiterea Fiului (In. 20, 21-23) și a Duhului Sfânt (In. 14, 26) care revelează viața de comuniune a lui Dumnezeu (I Cor. 13, 13)” cu scopul de a ne face părtași la ea, sau la împărăția lui Dumnezeu, căci împărăția lui Dumnezeu este viața în comuniune cu Sfânta Treime, împărtășită oamenilor prin Hristos în Duhul Sfânt.
Iisus Hristos n-a fost trimis în lume ca învățător, exemplu etc., ci ca un purtător al vieții divine, trinitare, având ca scop aducerea lumii la viața lui Dumnezeu, misiunea Lui fiind astfel dăruirea de Sine a Sfintei Treimi, ca lumea să poată deveni părtașă la viața divină. Misiunea Lui se desfășoară în contextul lumii căzute și s-a lovit de opoziția răului și păcatului. Astfel, realitatea crucii reprezintă contextul inevitabil al misiunii hristice, în timp ce, cu învierea lui Hristos viața omenirii este orientată spre Împărăție, care într-o formă anticipată, este deja în mijlocul nostru aici și acum, ca împărăție a Duhului. Misiunea Bisericii nu poate zidi sau realiza Împărăția, ea poate doar să anunțe venirea ei prin predica Învierii și țintește spre ea pe calea sacramentală.
III.1.2.2.2. Biserică și misiune
În împlinirea poruncii Mântuitorului „Mergând, învățați toate neamurile” (Mt. 28, 19) regăsim o înțelegere autentică a Bisericii, de a aduna făptura lui Dumnezeu ca semn și manifestare a Împărăției. Propovăduirea Împărăției lui Dumnezeu stă în centrul chemării Bisericii în lume. Ținta propovăduirii Evangheliei și prin urmare a misiunii este crearea de comunități euharistice pe plan local, într-un context cultural și lingvistic propriu fiecăreia.
Privitor la dimensiunea ecleziologică a misiunii s-a arătat că dacă misiunea lui Hristos produce, în esență, nu mai puțin decât dăruirea de Sine a vieții trinitare a lui Dumnezeu lumii, atunci ea este posibilă numai și printr-un eveniment al comuniunii care reflectă în istorie existența trinitară a lui Dumnezeu însuși, și anume Biserica. Misiunea aparține naturii însăși a Bisericii, oricare ar fi condițiile ei de viață, deoarece fără misiune nu există Biserică, fiindcă Biserica continuă să lucreze pentru mântuirea omenirii revelată și dobândită prin Iisus Hristos. Așadar, misiunea nu poate fi raportată, în mod exclusiv la apostolicitate, ci la toate „notele” Bisericii, inclusiv la unitatea, sfințenia și catolicitatea ei, fapt pentru care în teologia ortodoxă misunea și unitatea coincid. Această perspectivă ecleziologică arată că misiunea este preocupată de o calitate a existenței, care o reflectă pe cea a Treimii.
Biserica Ortodoxă s-a implicat în activitatea misionară, propovăduind Evanghelia popoarelor care nu au auzit-o, motiv pentru care au fost subliniate două aspecte caracteristice modului de interpretare ortodox al misiunii:
misiunile ortodoxe au avut succes nu când s-au constituit într-un demers organizat, plănuit și suportat din afară, ci când au fost caracterizate de o mărturie personală a vieții creștine;
misiunile ortodoxe s-au bazat pe încercarea de a face cunoscută Sfânta Scriptură și Sfânta Liturghie în rândurile noilor creștini, prin traducerea acestora în propria lor limbă sau prin clerul nativ care își asuma conducerea în „noile Biserici” (Sfinții Chiril și Metodie, Sfântul Nicolae al Japoniei).
Raportându-se la misiunea Bisericii Ortodoxe, John Meyendorff a subliniat în referatul său, „Mărturisind pe Hristos astăzi și unitatea Bisericii”, că deși Biserica Ortodoxă pretinde a fi Biserica cea Una, care posedă unitatea dată deja în Hristos, totuși această imagine a ei nu este cunoscută lumii. De aceea, „mărturisirea lui Hristos astăzi” din perspectivă ortodoxă implică trei aspecte: o mărturie ortodoxă clară a divinității lui Hristos și a Întrupării Sale ca un eveniment ce transcede orice proces istoric, o afirmație că omul este o ființă teocentrică chemată la îndumnezeire și concluzia că unitatea creștină poate fi găsită numai printr-o acceptare reciprocă a plinătății darului divin al lui Dumnezeu pentru om, nu în scheme minimaliste și reducționiste, acceptând dezbinarea și numind-o pluralism.
III.1.2.3. Mărturisirea lui Hristos prin Liturghie
Pentru a evita orice interpretare instrumentalistă a Bisericii și a cultului, s-a precizat: „deși Biserica este cel mai desăvârșit acces la iconomia mântuirii, ea reprezintă scopul, dar și resortul misiunii, mai degrabă decât instrumentul ei. Ca instituție, Biserica arată spre adunarea care celebrează Euharistia, ca spre singurul ei chip adevărat, ca spre icoana transparentă a lui Hristos”.
În cadrul dezbaterilor conferinței, accentul a căzut pe dimensiunea verticală și personală a mântuirii. S-a arătat în acest sens că Liturghia este o formă de mărturisire a lui Hristos și o experiență a plenitudinii mântuirii. Îl mărturisim pe Hristos astăzi prin Liturghie în multe feluri. Această mărturisire reprezintă, în primul rând, unirea dintre amvon și altar în cultul divin. Îl mărturisim prin predică, căci predica este parte esențială a serviciului liturgic; îl mărturisim necreștinilor care participă la Sfânta Liturghie în mod întâmplător la început, și care apoi, atrași de serviciul euharistic, devin participanți activi și cer să fie botezați. Liturghia este imaginea Împărăției, Euharistia constituind temelia, începutul și scopul misiunii, mai degrabă decât sensul ei.
Liturghia euharistică, prin sfințirea pâinii și a vinului și prin «hristificarea» celor care se împărtășesc, este mijlocul prin care noi experimentăm deplinătatea mântuirii, comuniunea Sfântului Duh, raiul pe pământ. Prin smerita și chenotica ascundere a Logosului divin, în taina pâinii, adusă, frântă și oferită, „noi proclamăm moartea Lui si mărturisim învierea Lui, până când El va veni a doua oară”. Prezența lui Hristos în cei care se împărtășesc și rămânerea neîntreruptă a lui Hristos în ei prin ascetism, este calea esențială a mărturisirii lui Hristos.
Atât rev. M.V. George, din India, în cadrul referatului său “Mărturisind pe Hristos astăzi prin liturghie, ca formă și experiență”, cât și ÎPS Mitropilit Emilian de Calabria, în referatul său “Restaurarea și eliberarea omului în și prin comunitatea eclezială” au accentuat dimensiunea verticală și personală a mântuirii. Pornind de la ideea centralității lui Hristos, s-a scos în evidență aspectul individual-personal și cel comunitar-sobornicesc al mântuirii în Biserică, arătându-se că Sfânta Liturghie este nu numai o formă de mărturisire efectivă a lui Hristos Cel înviat, ci și o experiență a plenitudinii mântuirii.
Dr. Shivarov, comentând referatul Mitropolitului Emilian spunea: “Credem în Dumnezeu, dar credem și în oameni. Totalitatea nevoilor umane nu a fost niciodată pierdută din vedere în Evanghelie. Mesajul ei a fost răspândit prin mijloace umane. Acțiunea ei nu s-a limitat la nivel religios. Bisericile Ortodoxe au avut experiență în acest sens. De exemplu în secolul al XIX-lea acestea au luat parte activ la eliberarea națională în Grecia, Serbia, Bulgaria, România și au fost mulți martiri atât din rândul fețelor bisericești cât și din rândul laicilor care și-au urmat credința în numele eliberării naționale. Baza acestei lupte nu a constat doar într-un sentiment național. Creștinii nu au rămas nemișcați în fața nedreptății și a altor rele atunci când s-au aflat sub jugul turcesc. În același timp, Bisericile Ortodoxe s-au identificat cu lumea și nevoile ei, dar au și ajutat țările să se elibereze … Bisericile sunt implicate în diverse sectoare ale vieții civile fără a deveni totuși o comunitate politizată. Nu este dificil să explicăm de ce Biserica trebuie să servească, trebuie să trăiască în solidaritate socială. Eminența sa Mitropolitul Emilian afirma că «reformele la nivel social vor fi ineficiente atâta timp cât nu vor exista schimbări radicale semnificative în suflet și în comportament». Această afirmație este adevărată din perspectiva conceptului dreptății eterne a lui Dumnezeu. Dar Biserica poate și trebuie să ajute la implementarea reformelor adecvate în lume. Munca preoților romano-catolici portughezi în Mozambic, programul C.E.B. de combatere al rasismului, protestul Arhiepiscopilor anglicani și al câtorva Biserici Ortodoxe împotriva segregării în Africa de Sud reflectă în mod clar o astfel de diaconie”.
III.1.2.4. Mărturia evanghelică a Ortodoxiei
Mărturia evanghelică nu constituie întreaga misiune a Bisericii, ea este o chemare la mântuire, care înseamnă restaurarea relației dintre Dumnezeu și om, înțeleasă în teologia ortodoxă ca theosis. Mărturia implică mai mult decât transmiterea unui mesaj, ea comunică un nou mod de viață aplicabil pe deplin în comunitatea Trupului credincioșilor, Biserica, și în parte pe un plan mai larg, în lume. Stephen Avramides, în referatul său, a scos în evidență rolul Bisericii ca centru și organ al mântuirii omului prin Cuvântul și Tainele dumnezeiești.
Scopul mărturiei evanghelice este întoarcerea de la o viață în păcat, prin separarea de Dumnezeu, la o nouă viață spirituală, caracterizată prin iertare de păcate, ascultare față de poruncile lui Dumnezeu, creștere în restaurarea chipului dumnezeiesc, în alte cuvinte scopul mărturiei este convertirea și botezul. Calitatea vieții creștinului primește astfel o mare însemnătate în cadrul mărturiei evanghelice.
Mărturia evanghelică este îndreptată către toți cei care fac parte din creația care suspină și suferă în căutarea înfierii și a mântuirii (Rom. 8, 22), ea se adresează structurilor acestei lumi (economice, politice, social-instituționale) și omului secularizat. Sarcina mărturiei evanghelice o au atât clericii, cât și mirenii. Teologul grec Ioannis Karmiris a punctat că „mărturia evanghelică a Ortodoxiei astăzi se traduce prin chemarea la mântuire, la restaurarea relației dintre om și Dumnezeu”.
S-a vorbit despre insuficiența unei mărturii ecumenice ortodoxe în ceea ce privește unitatea Bisericii, nu în conținut, ci în convingeri, subliniindu-se că unitatea creștină poate fi regăsită doar printr-o acceptare a deplinătății darului divin dat de Dumnezeu omului, nu în termeni minimalistici și reducționiști, și nici prin acceptarea pluralismului.
III.1.3. Impulsul misionar
Consultația de la Cernica, prin aprofundarea temei „Mărturisirea lui Hristos astăzi”, a contribuit în mod real la pregătirea temei celei de a V-a Adunări generale a Consiliului Ecumenic al Bisericilor ce a avut loc la Nairobi în 1975.
Teologia misionară ortodoxă începe a fi articulată teologic, întrucât consultația de la Cernica are meritul de a fi precizat fundamentele teologice ale misiunii creștine, dar și câteva principii esențiale ale teologiei misionare.
Caracterul specific hristologic al misiunii creștine a fost evidențiat pe întreaga durată a lucrărilor consultației, arătându-se că misiunea creștină se fundamentează pe misiunea lui Hristos. Astfel, misiunea creștină este hristocentrică, iar scopul ei este „recapitularea tuturor lucrurilor în Hristos” (Ef. 1, 10), pentru ca Hristos „să fie toate în toți” (I Cor. 15, 28). Dar pentru înțelegerea acestei misiuni se cere, în primul rând, transpunerea în practică a teologiei trinitare, fapt care arată că misiunea creștină vizează transmiterea vieții de comuniune care există în Dumnezeu, și nu propagarea sau transmiterea unor convingeri intelectuale, doctrine, etc.. Astfel, misiunea înseamnă participare la trimiterea Fiului (In. 20, 21-23) și a Duhului Sfânt (In. 14, 26), care ne descoperă viața de comuniune a lui Dumnezeu în vederea împărtășirii de ea. Prin aceasta comuniunea Sfintei Treimi devine modelul, conținutul și punctul de plecare al misiunii creștine.
Pentru prima dată într-un cadru teologic ortodox se vorbește despre „centralitatea lui Hristos” în opera misionară, deși această temă o întâlnim și în Răspunsurile Sfântului Maxim Mărturisitorul către egumenul Talasie, exprimată astfel: „Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, ca Ziditor este începutul, mijlocul și sfârșitul tuturor celor ce sunt, se cugetă și se numesc”. Prin centralitatea Logosului în creație, Sfântul Maxim subliniază că „Fiul lui Dumnezeu nu este numai Logos creator ci și Logos Mântuitor care dă unitate și sens iconomiei divine cu privire la creație”. În Hristos, creștinilor le este dată posibilitatea să găsească adevărata lor relație cu Dumnezeu și cu semenii lor. Centralitatea lui Hristos trebuie să reprezinte conținutul evanghelizării lumii: „în credința noastră Hristos păstrează locul central în actul de mărturisire, căci El este factorul dinamic al mărturisirii creștine în lume”.
Accentuarea și aprofundarea centralității lui Hristos, care a oferit o largă și cuprinzătoare viziune asupra relației dintre Dumnezeu, Biserică, om și lume, a dat posibilitatea consultației să depășească opoziția artificială dintre dimensiunea verticală și orizontală a mărturisirii lui Hristos astăzi. În această situație, misiunea Bisericii nu mai apare ca o simplă problemă de organizare exterioară, ci ca ceva mult mai complex și mai profund, ca o consecință firească a trăirii vieții în Hristos prin harul Duhului Sfânt. Centralitatea și finalitatea lui Hristos, dar și prezența Sa în întreaga creație și în lucrarea fiecărei persoane, duce la respingerea concepției hristomoniste și a prozelitismului agresiv și permite dezvoltarea unei sinteze între hristologie și pnevmatologie în cadrele triadologiei.
Misiunea ține de însăși ființa Bisericii, deoarece fără misiune nu există Biserică. Paradoxul misiunii apare mai evident când Biserica este înțeleasă mai degrabă ca scop al misiunii, decât ca mijloc al ei. Misiunea nu poate fi exercitată fără raportare directă la Biserică, de unde rezultă și caracteristica eclesiologică a misiunii. Orice interpretare instrumentalistă a Bisericii și a cultului este respinsă în Ortodoxie, întrucât așa cum se subliniază în lucrările consultației, „Biserica reprezintă scopul, dar și resortul misiunii, mai degrabă decât instrumentul ei”.
Rapoartele finale au punctat și dimensiunea liturgică a misiunii, întrucât Liturghia euharistică ca imagine și pregustare a Împărăției, este „în primul rând un eveniment misionar”, Euharistia constituind temelia, începutul și scopul misiunii, mai degrabă decât sensul ei. Mărturisirea lui Hristos sau mărturia evanghelică nu trebuie să rămână în planul teoriei, ca o simplă declarație, ci ea trebuie să angajeze pe creștin, cu întreaga lui ființă și viață în mărturisirea lui Hristos, în contextul lumii contemporane.
Misiunea Bisericii, întemeiată pe centralitatea lui Hristos, care se exprimă atât prin Liturghie, cât și prin mărturie evanghelică, implică cu necesitate legătura indisolubilă dintre dimensiunea verticală și cea orizontală a mântuirii, cu cele două aspecte esențiale ale ei: personal și comunitar-sobornicesc.
Misiunea creștină trebuie să promoveze integrarea Bisericii în viața popoarelor, căci numai așa Biserica își poate îndeplini cu succes lucrarea ei mântuitoare, prin identificarea cu aspirațiile spre mai bine ale credincioșilor și neamurilor cărora aparține și prin transfigurarea vieții lor. Experiența proprie și situația specifică unei Biserici locale trebuie luată în serios atât pe plan pastoral cât și pe cel teologic.
Slujirea lui Dumnezeu trebuie să se arate în slujirea oamenilor. De aceea trebuie evitată atât izolarea Bisericii într-o zonă contemplativă, care uită responsabilitatea ei creștină față de om și lume, cât și alunecarea ei într-un secularism ce o separă de Dumnezeu și o dizolvă în lume. Responsabilitatea creștinilor față de Dumnezeu impune și fundamentează coresponsabilitatea lor față de semeni și față de întreaga creație.
III.2. Mărturisind pe Hristos astăzi prin viața liturgică a Bisericii – Etchmiadzine, Armenia, 1975
III.2.1. Context
Între 17-21 septembrie, 1975 a avut loc la Etchmiadzine, în Armenia, Consultația Ortodoxă cu tema „Mărturisind pe Hristos astăzi prin viața liturgică a Bisericii”, ca o prelungire a tematicii abordate în cadrul întâlnirii de la Cernica. La consultație au participat 24 delegați din partea Bisericilor Ortodoxe și Vechi Orientale, 5 observatori și 4 reprezentanți din partea Consiliului Ecumenic al Bisericilor, care s-au întrunit în palatul Sanctității Sale Vazken I, Patriarh și catolicos suprem al tuturor armenilor. Consultația a avut drept scop stabilirea unui punct de vedere ortodox comun privind temele celei de a V-a Adunări generale a C.E.B. care urma să aibă loc între 23 noiembrie-10 decembrie, 1975 la Nairobi în Kenya.
Deschiderea oficială a lucrărilor a avut loc la 17 septembrie, în catedrala patriarhală din Etchmiadzine, printr-un serviciu religios, urmat de cuvântarea Sanctității Sale Vazken I, care și-a exprimat bucuria de a găzdui această consultație, și de cea a Dr. Emilio Castro, directorul Comisiei pentru Misiune și Evanghelizare care, după ce a mulțumit pentru găzduire, a prezentat obiectivul acestei consultații.
III.2.2. Teologia elaborată
Lucrările consultației au fost prezidate de către PS Episcop Antonie Plămădeală , vicar patriarhal și ÎPS Shabe Ajamian, Patriarhul Bisericii armene din Ierusalim. Au fost susținute următoarele referate: „Mărturisind pe Hristos astăzi prin viața liturgică” (Î.P.S. Shabe Ajamian), „Proclamarea cuvântului lui Dumnezeu prin Liturghie” (Î.P.S. Mitropolit Emilianos de Calabria), „Spiritualitatea liturgică astăzi” (Î.P.S. Mitropolit George Khodr) și „Baza spirituală a vieții liturgice” (Pr. Prof. Boris Bobrinskoy) .
După susținerea referatelor în ședințe plenare s-a trecut la aprofundarea temelor în cadrul celor trei comisii, care au formulat trei rapoarte:
Mărturie și cult
Propovăduirea Evangheliei în cadrul cultului
Mărturie și spiritualitate liturgică.
În calitatea sa de președinte al acestei consultații, Episcopul Antonie Ploieșteanul a cerut participanților să-și concentreze atenția asupra unor probleme mai importante, precum sensul Sfintei Liturghii, rolul preotului în timpul Liturghiei, problema limbii liturgice.
Lucrările consultației au încercat să răspundă la două întrebări ce vizau dimensiunea misionară a cultului divin. Prima întrebare era: în ce măsură este cultul însuși – rugăciunea, comuniunea euharistică, Tainele, slujbele, viața monahală, lectura biblică, imnologia, cinstirea icoanelor – un indiciu pentru înțelegerea dialogului, misiunii, comunicării/comuniunii și a relațiilor umane în care Biserica este implicată prin natura sa sacramentală? Și, a doua, cum poate mesajul Scripturii referitor la participarea Bisericii la viața divină – „Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, Care pentru voi și pentru mulți alții se varsă, spre iertarea păcatelor” – să devină o realitate pentru întreaga omenire? „Pentru voi și pentru mulți alții” înseamnă că Liturghia este destinată întregii lumi, iar Biserica se află într-un proces de împărtășire a vieții divine.
III.2.2.1. Mărturie și cult
Plecând de la realitatea consemnată de pr. prof. Ion Bria că „într-o perioadă caracterizată de criza de identitate spirituală, comunitatea cultică trebuie să continue să fie adevărata întrupare a Evangheliei în istorie”, primul raport al consultației a subliniat că, de-a lungul istoriei, cultul Bisericii a fost ocrotitorul și transmițătorul revelației divine, el nu numai a exprimat și simbolizat evenimentele răscumpărătoare ale vieții, morții, învierii și înălțării la cer a Mântuitorului Iisus Hristos, dar în același timp a fost, pentru membrii Bisericii, anticiparea Împărăției lui Dumnezeu.
Cultul liturgic al Bisericii este o manifestare a Bisericii și are în centrul său Sfânta Euharistie. Subliniindu-se dimensiunea misionară a Liturghiei, în cadrul rapoartelor s-a arătat că „deși Taina Euharistiei, chiar de la începutul Bisericii, a fost un cult închis celor din afară, deși deplina participare la Euharistie rămâne rezervată membrilor Bisericii, cultul liturgic ca un întreg este în mod clar o formă de mărturie și misiune”.
Cultul este centrul vieții Bisericii, dar el trebuie, de asemenea, să determine întreaga viață a fiecărui creștin, căci „orice pom care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc. De aceea, după roadele lor îi veți cunoaște. Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Mt. 7, 20-23). Urmarea acestor cuvinte ale lui Hristos au o importanță deosebită pentru reușita misiunii creștine.
Arătând mijloacele misionare destul de numeroase de care dispune Biserica Ortodoxă Română, PS Antonie Plămădeală a subliniat că în cult se stabilesc relații strânse și variate între credincioși, prin cântarea în comun, lecturile biblice, cazanii și predici, libertatea de participare a credincioșilor în cult. Alături de cult, s-a subliniat și importanța deosebită pentru misiune a altor forme religioase, cum ar fi predicarea, contactul personal, educația religioasă, reînnoirea vieții monahale etc.
Cultul trebuie să fie înțeles deplin de către toți aceia care iau parte la el (I Cor. 14, 6-15), de aceea se impune necesitatea folosirii unui limbaj liturgic mult mai accesibil credinciosului de rând. S-a dat o importanță mai mare participării laicilor la viața liturgică a Bisericii și s-a recomandat, pe cât este posibil, o includere și a femeilor în acele forme ale cultului în care este permisă implicarea lor.
III.2.2.2. Propovăduirea Evangheliei în cadrul cultului
Pr. prof. Ion Bria a atras atenția încă de la începutul lucrărilor asupra a două aspecte impuse de această discuție privind propovăduirea Evangheliei în cadrul cultului: pe de o parte, asupra atmosferei unice pe care cultul o asigură citirii și predicării Evangheliei și, pe de altă parte, asupra structurii kerigmatice, catehetice și didactice a cultului.
Raportul comisiei a II-a făcea mențiunea că în centrul cultului liturgic stă Sfânta Liturghie, care este slujba principală și centrală a Bisericii Ortodoxe, viața sacramentală în Ortodoxie fiind strâns legată de Taina Euharistiei. În Liturghie nu avem doar o simplă aducere aminte, ci o realitate trăită, o actualizare continuă a jertfei pe Cruce a Mântuitorului Iisus Hristos, fapt pentru care Biblia și Liturghia nu trebuie despărțite, ele trebuie să rămână împreună unite pentru totdeauna. Propovăduirea Evangheliei nu trebuie înțeleasă, totuși, în sensul restrâns al unei predici informative despre Adevăr, ci mai presus de toate în sensul unirii mistice a omului cu Dumnezeu.
Întrucât Mântuitorul Iisus Hristos S-a întrupat pentru întreaga lume, astfel încât întreaga creație să se mântuiască, iar Euharistia a fost instituită, printre altele, pentru a vesti moartea și învierea Domnului „până când va veni” (I Cor. 11, 26), raportul enumeră categoriile de oameni care, în mod direct sau indirect, trebuie să audă mesajul Evangheliei: membrii Bisericii care încearcă sincer să practice credința; creștinii nominali pentru care frecventarea Bisericii este o rutină; populația mobilă, muncitorii emigranți, refugiații etc., într-un cuvânt cei care nu au rădăcini nicăieri; populația din diasporă; necreștinii din apropierea comunităților sau a Bisericilor ortodoxe și locuitorii acelor zone în care nu a fost predicată Evanghelia.
În această lucrare misionară a Bisericii de a propovădui Evanghelia trebuie folosite o varietate de metode și abordări, în funcție de posibilitățile și nevoile fiecărei comunități locale, precum: educarea continuă a credincioșilor în vederea înțelegerii Liturghiei și a mesajului Evangheliei; dezvoltarea unor noi forme de cult pe modelele cele vechi având în vedere nevoile speciale ale societății contemporane (tineri, copii, muncitori etc.); efortul de a aduce în viața de zi cu zi ritmul liturgic de consacrare al timpului (utrenia, ceasurile, vecernia etc.); folosirea mass-mediei; stabilirea contactelor personale ale credincioșilor cu cei ce nu cred cu scopul de a le transmite experiența duhovnicească personală dobândită prin participarea la Sfânta Liturghie; pregătirea și formarea teologică a preoților și conștientizarea lor de importanța slujirii lor pastorale, a zelului misionar și a propovăduirii Evangheliei etc.. Prin toate acestea cultul ortodox, acolo unde își păstrează caracteristicile sale tradiționale, face misiune mai mult decât prin literatură.
Concluzia raportului este că Liturghia nu trebuie limitată doar la celebrarea ei în Biserică, ci ea trebuie să continue în viața credinciosului în toate domeniile vieții, ceea ce duce la înțelegerea misiunii ca liturghie după Liturghie. Această expresie a fost propusă, în mod repetat, în cadrul cercurilor inter-creștine, și în mod concret, la această întrunire misionară, de către Arhiepiscopul Anastasie Yannoulatos.
În discuțiile referitoare la „Continuarea Liturghiei în viață”, surprinse într-o anexă la lucrările consultației, Yannoulatos afirmă: „Liturghia nu este o evadare din viață, ci o continuă transformare a vieții, potrivit prototipului lui Iisus Hristos, prin puterea Duhului Sfânt. Este adevărat că, în Liturghie, noi nu doar auzim un mesaj, ci participăm la marele eveniment al eliberării de păcat și al comuniunii în Hristos, prin prezența reală a Duhului Sfânt, când acest eveniment al încorporării noastre personale în Trupul lui Hristos, această transfigurare a ființei noastre mici, în membru al lui Hristos, trebuie să fie evidentă și să fie proclamată în viața actuală. Liturghia trebuie să fie continuată în situațiile personale, de zi cu zi. Fiecare credincios este chemat să continue o «liturghie» personală, pe altarul tainic al inimii sale, înfăptuind o proclamare vie a veștii celei bune «pentru întreaga lume». Fără această continuare, Liturghia rămâne incompletă. De vreme ce, în evenimentul euharistic, noi suntem încorporați în El, Care a venit să slujească lumea și să se jertfească pentru ea, suntem datori să ne manifestăm printr-o slujire concretă, în viața comunității, noua noastră ființă în Hristos, Slujitorul tuturor. Jertfa Euharistică trebuie extinsă în jertfe personale pentru oamenii în nevoi, frații pentru care Hristos și-a dat viața. De vreme ce Liturghia este participarea la marele eveniment al eliberării de puterile demonice, atunci continuarea Liturghiei în viață înseamnă o continuă încercare de eliberare de puterile răului, care lucrează în noi; înseamnă o continuă reorientare și deschidere spre intuiții și eforturi menite să ducă la eliberarea persoanelor umane de toate structurile demonice ale nedreptății, exploatării, agoniei, singurătății, și la crearea unei comuniuni reale a persoanelor în iubire”.
Continuând această discuție, mitropolitul Ioan de Helsinki a subliniat importanța Sfintei Liturghii ca loc de pregătire pentru mărturie, dar și importanța preoției și a laicatului în cadrul cultului divin public. Diaconul Dionysius Kykkotis din Cipru, în referatul său, „Viața duhovnicească personală în lumina Sfintei Liturghii” și în discuțiile pe acestă temă, a punctat importanța continuării Liturghiei în viața personală a credincioșilor. Episcopul indian Geevarghese Mar Ostathios-Kottayam a evidențiat necesitatea unei autocritici a Ortodoxiei referitoare la participarea la Sfânta Liturghie și la rolul ei misionar-pastoral, iar mitropolitul Emilianos Timiadis al Calabriei a arătat că Euharistia nu este „numai una dintre cele șapte Sfinte Taine”, ci este însăși „Taina Bisericii, centru și sursă a vieții Bisericii”, de unde ideea că omul trebuie să devină un „homo eucharisticus”.
III.2.2.3. Mărturie și spiritualitate
Raportul comisiei a III-a, despre „mărturie și spiritualitate”, arată că „Biserica trebuie să dea mărturie despre Evanghelie în întreaga lume. Această mărturie este înrădăcinată în venirea Duhului Sfânt la Cincizecime. De la Cincezime până la Parusie, Hristos cel înviat se manifestă și este prezent prin Duhul Sfânt în viața liturgică prin cuvânt și taine. Întreaga viață și rugăciune a membrilor Bisericii, fie în rugăciunea publică cât și în cea particulară, are în centrul ei Sfânta Euharistie”.
În manifestarea liturgică, extinsă în viața zilnică a membrilor Bisericii, Biserica vestește și realizează Venirea Împărăției lui Dumnezeu. Întreaga Tradiție a Bisericii, cultul ei, teologia ei și predicarea, este o doxologie, o continuă mulțumire, o mărturisire a credinței în biruința lui Hristos asupra morții și eliberarea omului de forțele răului.
Întreaga Biserică dă mărturie despre Vestea cea bună a reînnoirii vieții divine în lumea decăzută. Viața creștinilor, reînnoită de Duhul Sfânt, este fondată pe rugăciune, căci prin ea, creștinii își redescoperă rădăcinile, sensul vieții.
Biserica caută să organizeze întreaga viață a omului prin consacrarea timpului, prin ciclurile liturgice, cinstirea sărbătorilor de peste an, însemnătatea postului, asceza și vizitarea regulată. Prin aceasta spiritualitatea ortodoxă îmbrățișează o mare varietate de căi prin care viața umană este sfințită și care, prin post și asceză, îi dă omului posibilitatea să participe la viața divină, o viață în Duhul Sfânt, o viață în care „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”.
Delegații Bisericii Ortodoxe Române au adus o contribuție deosebită la definirea coordonatelor și spiritualității ortodoxe, cât și la reliefarea relației strânse dintre mărturie și spiritualitate, cu accent pe angajarea socială a creștinului. În cuvântul său, pr. prof. Dumitru Popescu, referindu-se la dimensiunea mărturisitoare a Liturghiei a arătat că: „în sensul ei autentic Liturghia nu se opune mărturiei creștine, ci o susține și promovează prin întreaga ei esență euharistică și jertfelnică. Pentru a descoperi sensul acesta veritabil al Liturghiei, se impune o reconsiderare a rolului pe care preotul îl îndeplinește în Biserică. Rolul preotului în Liturghie este de a mijloci prin cuvânt și Taine, prezența lui Hristos în ființa oamenilor, pentru ca aceștia să-l mărturisească în lume prin viața lor îmbunătățită”.
În încheiere, raportul face două recomandări: a) alcătuirea unui studiu detaliat despre rolul sfințitor al cultului ortodox și al spiritualității în cadrele întregii umanități și în viața și activitatea omului de zi cu zi, și b) necesitatea reînnoirii vieții liturgice, printr-o redescoperire a rugăciunii neîncetate, prin recitirea scrierilor Sfinților Părinți și prin promovarea pe scară largă a spiritualității monahale adevărate.
În final, Rev. Paul Feuter (Societatea Biblică Unită) a accentuat că era necesar ca Biserica Ortodoxă să se exprime cu privire la „misiune”, subliniind astfel importanța consultației din Armenia în perspectiva articulării misiunii Bisericii Ortodoxe. Punctând provocările pe care această întâlnire le adresează protestanților, el a concluzionat că „teologia ortodoxă a devenit mai pragmatică atunci când vorbește despre misiune”, iar când se face referire la misiune, în perspectivă ortodoxă, „se vorbește despre Liturghie în primul rând, și vorbind despre Liturghie se vorbește despre întreaga spiritualitate a Bisericii Ortodoxe, care stă în legătură cu Euharistia”.
III.2.3. Impulsul misionar
Această consultație văzută, în primul rând, ca o continuare a întâlnirii de la Cernica, a avut rolul de a puncta unele principii esențiale ale misiologiei ortodoxe: că propovăduirea Evangheliei și Euharistia sunt direct legate între ele, că centrul lucrării misionare este Sfânta Liturghie și că Ortodoxia în structura ei liturgică este o Biserică misionară.
Importanța majoră a întâlnirii rezidă în precizarea dimensiunii liturgice a misiunii, prin sublinierea faptului că „întreg cultul este o formă evidentă de mărturie și misiune”. În acest sens, Liturghia euharistică are incidențe nu numai asupra identității și integrității ecleziale, ci și asupra misiunii apostolice și mărturiei creștine.
Așadar, misiunea ortodoxă este fundamentată pe Sfânta Liturghie și pe Sfintele Taine, Euharistia imprimând adevăratul ritm al misiunii: mai întâi, adunarea (Euharistia) și apoi trimiterea (mărturia), exprimată prin cuvintele „Cu pace să ieșim …”. Euharistia creează comuniunea, adună creștinii și „îi unește cu Hristos și între ei înșiși, iar din acest pisc al adorării fiecare devine un apostol, un trimis al lui Hristos spre mărturie altora despre sublimitatea vieții cu Hristos, în Hristos”. Cu siguranță Liturghia devine o mărturie pentru necreștini când „aceștia solicită credincioșilor secretul sursei sfințeniei vieții creștine. Primul lucru care atrage atenția necredincioșilor este viața transfigurată. Sursa rezistenței și puterii care produce o transformare a vieții se află în comuniunea permanentă cu Iisus Hristos. Aici, cum era de așteptat, aspectele motivaționale și metodice ale Liturghiei sunt strâns legate. Puterea transmisă prin Euharistie este în același timp o motivare pentru misiune și o mărturie a adevărului Evangheliei. Prin urmare, din punctul de vedere al vieții creștine, Euharistia este o importantă fațetă a misiunii prin care Domnul cheamă persoana umană”.
În cultul liturgic creștinii sunt pe de o parte trași din lume, iar pe de altă parte sunt trimiși în lume, pentru ca lumea să se sfințească prin ei. În cult creștinii se sfințesc și primesc puterea pentru a deveni martori ai lui Hristos și ai Evangheliei Sale în lume. Ei se răspândesc în lume nu pentru a rămâne în lume, ci pentru a aduce lumea în Biserică. De aceea, cultul constituie energia care mișcă Biserica în devenirea ei misionară, iar prin cult, mesajul biblic pătrunde în ritmul vieții de toate zilele a creștinului. În cult, în general, și în Sfânta Liturghie, în special, Hristos este prezent și lucrător, în Duhul Sfânt în diferite grade și moduri și ne unește cu El în însăși misiunea, jertfa și învierea Sa.
Se remarcă, deci, două mișcări în Liturghie: una centripetală, de revenire, din lume, a Bisericii, în sine, în jurul Potirului; și o alta, centrifugală, de ieșire în lume, însă nu pentru a rămâne în lume, ci pentru a aduce lumea în Biserică, ceea arată că Sfânta Liturghie este metodă de realizare a misiunii.
Sfânta Liturghie este un loc unde creștinii se pregătesc pentru misiune, fapt pentru care Liturghia este din ce în ce mai mult înțeleasă în prelungirea ei în afară de spațiul și timpul liturgic, ca liturghia după Liturghie. Ea trebuie să se prelungească în viața de toate zilele a credincioșilor. Această slujire liturgică trebuie practicată de fiecare creștin în parte, prin mărturia evanghelică și iubirea aproapelui. Pornind de la iubirea de oameni a lui Dumnezeu, teologia ortodoxă dezvoltă o teologie a slujirii omului, arătând că omul are nu numai o valoare unică, ci și o chemare, o misiune și o responsabilitate unică în această viață. În locașul Bisericii „se află un altar pe care se aduce jertfa lui Hristos, dar în afara Bisericii există numeroase altare pe care credinciosul poate să aducă jertfa iubirii sale. Aceste altare sunt semenii noștri în realitatea lor concretă, față de care noi suntem preoți”.
În cele din urmă, arătând că sacrificiul euharistic trebuie extins în sacrificiile personale pentru oamenii în nevoi, se evidențiază componenta social-filantropică a misiunii creștine: „din moment ce Liturghia este participarea la momentul măreț al eliberării de puterile rele, atunci continuarea Liturghiei în viața noastră înseamnă o continuă eliberare din puterile răului, care lucrează în noi, o continuă reorientare și deschidere către discernământ cu scopul eliberării persoanelor umane de nedreptate, exploatare, suferință, singurătate și având ca scop comuniunea în iubire”.
Plecând de la rolul important al preotului în cadrul Sfintei Liturghii, raportul consultației punctează dimensiunea pastoral-liturgică a misiunii, întrucât dimensiunea liturgică a misiunii nu poate fi separată de Preoția Bisericii.
Întrucât obiectivele fundamentale ale misiunii, propovăduirea Evangheliei și realizarea comuniunii de viață cu Sfânta Treime sunt inseparabile în cultul divin ortodox, Sfânta Liturghie, ca act esențial al cultului, reprezintă motivația, metoda și țelul lucrării misionare a Bisericii, constituind astfel punctul de plecare și de sosire al misiunii creștine autentice.
III.3. Rolul și locul Sfintei Scripturi în viața liturgică și
spirituală a Bisericii Ortodoxe – Praga, Cehoslovacia, 1977
III.3.1. Context
La consultația ortodoxă de la Praga, desfășurată între 12-18 septembrie, 1977, cu tema „Rolul și locul Sfintei Scripturi în viața liturgică și spirituală a Bisericii ortodoxe”, au participat 30 de episcopi, preoți, teologi și laici. Aceștia au dezbătut dintr-o perspectivă pastorală și misionară, problema unității organice dintre Sfânta Scriptură și cultul Bisericii, un concept care a fost deja subliniat în cadrul Consultației de la Etchmiadzine, din anul 1975.
III.3.2. Teologia elaborată
În cadrul acestei consultații au fost prezentate următoarele referate: „Proclamarea Evangheliei și tradițiile culturale în Bisericile locale” („Proclamation of the Gospel and Cultural Traditions in Local Churches”) de către Mitropolitul Dorotheos de Praga; „Comunicarea Bibliei în societatea nouă” („How to Communicate the Bible to a New Society”) de către Rev. Paul Fueter de la United Bible Societies; „Substanța și viziunea biblică a culturii și a spiritualității ortodoxe” („The Biblical Substance and Vision of the Orthodox Worship and Spirituality”) de către Prof. Savas Agourides din Atena.
Ca un adaos la aceste referate, au mai fost prezentate încă trei scurte rapoarte, cu privire la locul Sfintei Scripturi în diferite contexte, cultural, național și liturgic, de către Arhiepiscopul Shabe Ajamian, Patriarhul armean al Ierusalimului; Arhiepiscopul Alexandros de Peristerion din Biserica Greciei și Arhiepiscopul Gaoizi din Biserica Ortodoxă a Georgiei. La acestea se mai adaugă o discuție de grup privind „Comunitatea mărturisitoare”, condusă de Dr. Thomas Wieser, care a tras atenția asupra necesității reafirmării conținutului biblic al cultului și reașezării acestuia în prim planul vieții bisericești, acordării unei atenții mai sporite limbajului biblic și cultic în cadrul Bisericii Ortodoxe, reînnoirii practicilor omiletice și catehetice, în concordanță cu necesitățile credincioșilor, importanței de a avea întregul text biblic citit în cadrul slujbelor, predicilor și catehezelor duminicale.
În cadrul lucrărilor consultației s-a pus accentul pe două aspecte ale temei principale, care au dat și titlul celor două rapoarte finale ale întâlnirii:
Relația dintre Sfânta Scriptură și viața liturgică
Predicarea și predarea Sfintei Scripturi astăzi.
III.3.2.1. Sfânta Scriptură și viața liturgică
Participanții au reliefat caracterul scripturistic al Liturghiei și al cultului ortodox în general: „viața liturgică a Bisericii este mijlocul cel mai important prin care se propovăduiește Cuvântul lui Dumnezeu către lume. În și prin Liturghie și slujbele religioase oamenii ajung să-L cunoască pe Dumnezeu așa cum S-a manifestat și încă se manifestă El însuși lumii prin Iisus Hristos. Domnul nostru Iisus Hristos răstignit, înviat și înălțat este centrul Evangheliei și al Liturghiei (I Cor. 1, 23; Mc. 16, 19), Ce se oferă neîntrerupt, El fiind «Calea, Adevărul și Viața» (In. 14, 6)”. Sfânta Liturghie este reactualizarea și trăirea cu o intensitate deosebită, a Patimii și a Învierii lui Hristos, ea este o doxologie adusă lui Hristos, o participare a credincioșilor la biruința lui Hristos.
Biblia ocupă un loc unic în Liturghie dându-i un înțeles profund, Liturghia devinind astfel Cuvântul lui Dumnezeu cel viu adresat poporului, care creează o atmosferă de dialog între oameni și Dumnezeu: „în Liturghie noi vorbim cu Dumnezeu și El vorbește cu noi, noi ne rugăm lui Dumnezeu, Îi mulțumim și Îl slăvim. Prin rugăciunile noastre, mulțumirile și laudele aduse Lui Îl mărturisim pe Dumnezeu, motiv pentru care Liturghia este într-adevăr o propovăduire”. În cadrul ei, propovăduirea Veștii bune nu este numai un eveniment evanghelic, ci ea devine o realitate eclezială prin comuniunea euharistică. Biserica este manifestarea euharistică a istoriei mântuirii, despre care dă mărturie Noul Testament. Așadar, de o importanță majoră pentru creștini este să înțeleagă viața și istoria lor în perspectiva Sfintei Scripturi.
Sfânta Scriptură este vie în Sfânta Liturghie, Cuvântul lui Dumnezeu prinde viață și lucrează prin propovăduirea și interpretarea predicii, care este o parte integrală a Liturghiei și transfigurează viața lăuntrică a ascultătorilor. Biblia nu poate fi, așadar, separată de Liturghie pentru că Liturghia însăși este concepută cu ajutorul Scripturii. În Liturghie credinciosul este ghidat de Scriptură pe calea unei depline înțelegeri a Revelației divine împlinită în Iisus Hristos, fapt pentru care o atenție deosebită a fost acordată limbajului, liturgic și biblic.
Prin lecturile biblice, imnologie, taine, predică și iconografie, Biserica transmite mesajul lui Hristos, făcându-l mereu actual. În această lucrare de propovăduire a Evangheliei, limbajul și tradițiile culturale, locale au jucat un rol important, motiv pentru care Evanghelia trebuie transmisă în contextul cultural și limba vorbită de popor. De aceea, „toți credincioșii trebuie să aibă acces la o traducere a Sfintei Scripturi după dreptarul Bisericii. Interpretarea se face în Biserica Ortodoxă sub inspirația Duhului Sfânt. De aceea de o importanță misionară majoră sunt omiliile Sfinților Părinți față de care nu trebuie să ne depărtăm, ci pe care trebuie să le deslușim în conformitate cu realitățile cotidiene”.
Astfel, Biblia trebuie să fie transmisă popoarelor în limba lor maternă și într-un limbaj care poate fi înțeles: „…Deci dacă nu voi ști înțelesul cuvintelor, voi fi barbar pentru cel care vorbește, și cel care vorbește barbar pentru mine” (I Cor. 14, 11), traducerea și distribuirea Bibliei fiind în continuare o importantă sarcină și responsabilitate a Bisericii.
III.3.2.2. Predicarea și predarea Sfintei Scripturi astăzi
Încă de la început raportul a arătat că „întreaga Scriptură este izvorul și temelia vieții liturgice și spirituale a Bisericii”. Biblia cuprinde mesajul revelat al Noului și Vechiului Testament, mesaj care își are actualizarea sa liturgică în cultul Bisericii, în special în Sfânta Euharistie. De-a lungul anului liturgic, prin sărbători, lecturi biblice, slujbe, cateheze, imnografie, simboluri și iconografie, Biserica actualizează istoria mântuirii și reînnoiește legământul dintre Dumnezeu și poporul Său.
De-a lungul istoriei sale, Biserica duce mai departe misiunea Apostolilor urmând porunca lui Iisus Hristos (Mt. 28, 19-20). Ea a fost desemnată să săvârșească Sfintele Taine și să propovăduiască Evanghelia tuturor popoarelor.
Principalul scop al propovăduirii Cuvântului lui Dumnezeu este acela de a da o interpretare evenimentelor biblice, sub conducerea Duhului Sfânt, astfel încât să răspundă nevoilor spirituale ale oamenilor din zilele noastre și să exprime problemele cu care aceștia se confruntă. Pentru aceasta este necesar ca fiecare Biserică Ortodoxă să aibă în vedere cadrul său local, cultural, istoric și psihologic, la fel și nevoile pastorale, astfel încât să dea posibilitatea lumii să înțeleagă și să accepte Vestea cea bună a lui Iisus Hristos, să reacționeze la ea și să nu rămână indiferentă la aceasta.
În acest sens se impune o reactualizare a predicării și predării credinței creștine, îndeosebi în ceea ce îi privește pe noii participanți la serviciile religioase. Acest proces trebuie să înceapă de la nivelul educării clerului. Biserica ar trebui, prin urmare, să acorde o importanță fundamentală în ceea ce privește pregătirea preoților (cu accentul pus pe predarea Evangheliei, a omiliilor, catehezelor, rugăciunilor, în scopul slujirii Cuvântului – F.A. 6, 4). Preotul trebuie să învețe să se adapteze, în lucrarea sa de a propovădui Evanghelia, la preocupările și problemele credincioșilor luând în considerare limba folosită în mediul său misionar. În predica sa, preotul ar trebui să răspundă nu doar problemelor personale și religioase ale credincioșilor, ci și preocupărilor lor sociale.
Pentru a comunica cu o societate în care contactul cu viața liturgică a Bisericii este din ce în ce mai rar, tendința Bisericilor este aceea de a folosi metode și mijloace ale tehnologiei moderne. Folosirea lor ar trebui atent studiată, împreună cu mesajul transmis prin intermediul acestora.
Datorită provocării modernității, s-a subliniat că „mărturisirea noastră este limitată de erodarea sensului pe care sacrul îl are în lumea contemporană. Propovăduirea și predarea Sfintei Scripturi trebuie să ia în considerare realitățile sociale și culturale ale societății pentru a fi accesibilă și ușor de înțeles, ceea ce nu înseamnă o trădare a adevărului divin revelat în Sfânta Scriptură, ci o încercare de a transfigura comunitatea, dându-i o dimensiune spirituală nouă. Martorii acestei propovăduiri și predicări vor putea astfel descoperi, prin intermediul Liturghiei, adevărata dimensiune spirituală și sacră a acestei lumi care de cele mai multe ori e ascunsă în spatele terminologiei eclesiale”.
Pentru a îndeplini această sarcină, Biserica trebuie să caute orice oportunitate de a se implica și încuraja dialogul cu lumea, atât în interiorul cât și în afara comunității eclesiale, pentru a pregăti „calea Domnului” (Mt. 3,3).
III.3.3. Impulsul misionar
Discuțiile din cadrul întâlnirii de la Praga au subliniat rolul Bisericii în propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu în cadrul Sfintei Liturghii, subliniind astfel preocupările mereu actuale ale Bisericii Ortodoxe pentru propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu în lumea contemporană, văzut ca o exigență a misiunii creștine.
Punctând rolul Sfintei Scripturi în viața liturgică și duhovnicească a Bisericii Ortodoxe, consultația de la Praga a accentuat că Sfânta Scriptură este, fără îndoială, cea mai importantă formă de păstrare și transmitere a vieții duhovnicești în misiunea creștină. Biserica dă sens Scripturii, legând cuvântul Evangheliei de realitățile și existența concretă a celor ce cred, iar prin aceasta „ea nu separă credința de viață și, de aceea, repune într-o situație misionară și pastorală dată, mesajul Evangheliei”.
Propovăduirea Sfintei Scripturi sau a Evangheliei se realizează în cadrul doxologic al vieții liturgice a Bisericii și trebuie întotdeauna înțeleasă în context eclezial. Scriptura este izvorul și temelia întregii vieți liturgice și spirituale a Bisericii Ortodoxe, mesajul biblic actualizându-se liturgic în rugăciunea Bisericii, mai ales în Sfânta Liturghie. Prin sublinierea acestui aspect, s-a evidențiat necesitatea de a afirma în mod constant conținutul biblic și înțelesul Liturghiei, care poate fi ușor deformată de o influență folclorică, ritualică sau culturală.
Aceste afirmații duc la punctarea unui principiu misionar definitoriu al teologiei ortodoxe, și anume contextualizarea Evangheliei în cultura națională, a universului creștin în particularul local. Acest principiu trebuie înțeles în sensul că particularitățile unui popor și cultura lui nu sunt desființate sau anulate prin misiunea Bisericii, ci sunt îmbogățite și slujesc „experienței ecumenice a credinței”. Biserica este deschisă tuturor tocmai prin indigenizarea Evangheliei, „fără să distrugă identitatea etnică și culturală a persoanelor și națiunilor, Biserica le dă o altă dimensiune și identitate, aceea a unității lor ontologice în Hristos: «Căci câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat. Nu mai este rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască; pentru că toți una sunteți în Hristos Iisus» (Ga. 3, 27-28)”.
Încă de la început, Biserica a ținut cont întotdeauna în activitatea ei misionară de contextul cultural, având însă un principiu selectiv fundamentat pe Revelația divină. Prin misiunea Bisericii, Revelația își păstrează integritatea fără a se adapta la cultură, iar cultura este valorificată și ridicată la împărtășirea de Adevărul Revelației, Hristos. Cu alte cuvinte, Evanghelia lui Hristos trebuie să se întrupeze în fiecare cultură și să o transfigureze, astfel încât cultura să devină mediu adecvat de comunicare și trăire a Evangheliei.
III.4. Contribuție la tema –Vie Împărăția Ta!– Paris, Franța, 1978
III.4.1. Context
Tema consultației desfășurate la Paris nu este altceva decât un document de lucru, produs de întâlnirea unui grup de reflexie ortodox, în Institutul Teologic Ortodox din Saint Serge, în perioada 25-28 septembrie, 1978. Această temă a consultației este o contribuție ortodoxă la lucrările Conferinței Misionare Mondiale de la Melbourne din 1980, cu tema „Vie Împărăția Ta!”.
III.4.2. Teologia elaborată
Grupul de teologi ortodocși au reflectat asupra legăturii dintre misiunea Bisericii și mesajul biblic al Împărăției, plecând de la contextul misionar al acelor timpuri. În încercarea lor de a preciza perspectiva ortodoxă a temei „Vie Împărăția Ta”, teologii ortodocși s-au folosit de contribuțiile majore pe care celelalte consultații misionare inter-ortodoxe le-au adus cu privire la percepția misiunii creștine.
În cadrul discuțiilor au fost accentuate două aspecte esențiale ale temei:
Vestirea și manifestarea Împărăției lui Dumnezeu cu puterea Duhului Sfânt
A da mărturie despre Împărăția lui Dumnezeu în lupta pentru dreptate și adevăr pe pământ.
III.4.2.1. Vestirea și manifestarea Împărăției lui Dumnezeu cu puterea Duhului Sfânt
III.4.2.1.1. Biserica și Împărăția lui Dumnezeu
„Misiunea” înseamnă proclamarea Veștii Bune, adică a venirii Împărăției lui Dumnezeu: „Plinitu-s-a vremea și Împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie!” (Mc. l, 15). Iisus Hristos a propovăduit Vestea cea Bună doar „oilor pierdute ale casei lui Israel” (Mt. 15,24). Doar după Înviere i-a trimis pe Apostoli dincolo de granițele lui Israel „Drept aceea mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Mt. 28,19). Dar El le poruncește să aștepte în Ierusalim până va trimite asupra lor „făgăduința Tatălui” când se vor „îmbrăca cu putere de sus” (Lc. 24,49), și apoi îi trimite să Îi fie „martori … până la marginea pământului” (F.A. 1,8). Astfel, Biserica descoperă măreția Împărăției lui Dumnezeu în persoana lui Iisus cel Înviat, revelat Apostolilor prin venirea Duhului Sfânt, și în acest fel ea vestește Împărăția lui Dumnezeu până la marginile pământului.
În împlinirea poruncii Mântuitorului „Mergând, învățați toate neamurile” (Mt. 28,19) regăsim o înțelegere autentică a Bisericii, de a aduna făptura lui Dumnezeu ca semn și manifestare a Împărăției. Împărăția lui Dumnezeu, inaugurată prin lucrarea Mântuitorului Iisus Hristos, se manifestă în prezent, dar ea este o realitate ce se va realiza deplin în viitorul eshatologic, fiind totodată un viitor pe care îl avem în Biserică, însă numai în mod anticipativ: „pentru că Bisericii îi este dată ca o garanție prezența Duhului Sfânt, Împărăția este în mijlocul nostru, eshatonul este accesibil deja lumii. Împărăția lucrează deja în lume, fiind o speranță ce aduce bucurie”.
III.4.2.1.2. Liturghia – dinamica Împărăției lui Dumnezeu
În timpul Liturghiei euharistice noi putem pregusta din Împărăția lui Dumnezeu, „gustați … și vedeți că e bun Domnul” (Ps. 34, 8), întrucât rolul Liturghiei este de a face din indivizi „pietre vii” ale Bisericii și din comunitatea creștină, o imagine autentică a Împărăției lui Dumnezeu.
Binecuvântarea mare, „Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh”, arată că „întreaga Liturghie se desfășoară în orizontul Împărăției, care este raison dʼêtre și scopul ei”. Împărăția este o realitate dinamică: a venit și vine deoarece Hristos a venit și vine. Prin urmare, misiunea Bisericii a fost înțeleasă ca o „chemare a tuturor de a deveni un popor pelerin, care călătorește cu Domnul”. Acest scop de a duce poporul, prin Hristos, prin Biserică, în Împărăția lui Dumnezeu este evident încă de la începutul Liturghiei, în Întrarea Mică cu Sfânta Evanghelie („întru Împărăția Ta când vei veni, pomenește-ne pe noi Doamne”) și Intrarea Mare cu Sfintele Daruri („și pe voi pe toți să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăția Sa”).
Împărăția, pregătită pentru noi dinainte de creearea lumii (Mt. 25, 34) și proclamată (vestită) omului în întreaga predică a Mântuitorului, a fost dată lumii de către Mielul lui Dumnezeu prin jertfa Sa pe cruce și prin învierea Sa din morți. Cu învierea lui Hristos viața și istoria omenirii este orientată spre Împărăția lui Dumnezeu, care într-o formă anticipată, este deja în mijlocul nostru aici și acum, ca Împărăție a Duhului. Duhul Sfânt invocat în rugăciunea epiclezei rostită de preot: „trimite pe Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste aceste Daruri … pentru ca să fie celor care se vor împărtăși, spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtășirea cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea Împărăției cerurilor” proiectează asupra Bisericii întreaga imagine a Împărăției. Și totuși imediat după împărtășirea de Hristos, preotul se roagă din nou: „Dă-ne nouă să ne împărtășim cu Tine, mai adevărat, în ziua cea neînserată a împărăției Tale”.
Astfel, Biserica este o realitate istorico-eshatologică, ea nu este Împărăția viitoare a lui Dumnezeu, dar ea este în lume pentru a duce lumea în Împărăția lui Dumnezeu.
III.4.2.1.3. Sfințenia, semn profetic al venirii Împărăției lui Dumnezeu
Prin reluarea discuțiilor începute la Ecimiadzin, teologii ortodocși prezenți la Paris subliniază în raportul acestei întâlniri că „Liturghia nu se încheie atunci când adunarea euharistică se dispersează. Cuvintele «Cu pace să ieșim» semnifică trimiterea fiecărui credincios la propovăduire în lume, acolo unde trăiește sau muncește … creștinii care au auzit Cuvântul și au primit Pâinea Vieții ar trebui de acum înainte să trăiască semnele profetice ale Împărăției. Odată sfințiți, întrucât au devenit temple ale Duhului Sfânt, și deificați, deoarece au fost aprinși de focul pogorât din cer, ei aud îndemnul: «Vindecați-i pe bolnavi…și spuneți-le: S-a apropiat de voi împărăția lui Dumnezeu… Iată, V-am dat putere să călcați…peste toată puterea vrăjmașului» (Luca 10, 9-19). Fiecare creștin este chemat să proclame Împărăția și să demonstreze puterea ei”.
A predica Evanghelia înseamnă a deveni solidari cu săracii pământului, așa cum spune Iisus Hristos la începutul slujirii Sale: ”Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia, M-a trimis să propovăduiesc robilor dezrobirea și celor orbi, vederea; să slobozesc pe cei apăsați și să vestesc anul milei Domnului” (Lc. 4, 18-19). „Sărăcia acceptată de bunăvoie pentru demonstrarea solidarității cu Cel Sărac (Zah. 9, 9), postind cu Cel care a spus că «nu doar cu pâine va trăi omul», «căci împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci dreptate și pace și bucurie întru Duhul Sfânt» (Rom. 14, 17), și identificarea cu toți cei ce flămânzesc, castitate nu doar în viața monahală, ci și în dragostea conjugală, și procreație; o reevaluare a umilinței care dă posibilitatea celeilalte persoane de a fi înoită; supunere reciprocă (Ef. 5, 21) în ascultarea de Duhul care vorbește prin Biserică; o libertate ce refuză să se lase intimidată de amenințări sau să se ia după false promisiuni; o rugăciune interioară constantă prin toate vicisitudinile vieții de zi cu zi – toate acestea sunt multe aspecte ale unei vieți bazate pe o viziune eshatologică a existenței, pe o viață evanghelică demnă de copiii Împărăției”.
III.4.2.2. A da mărturie despre Împărăția lui Dumnezeu în lupta pentru dreptate și adevăr pe pământ
III.4.2.2.1. Misiunea ca lucrare a Duhului Sfânt și dar al Adevărului
Prin trimiterea și pogorârea Duhului Sfânt se întemeiază Biserica și inaugurează misiunea creștină. Întemeierea Bisericii ca finalizare a lucrării mântuitoare a lui Hristos, prin pogorârea Duhului Sfânt și inaugurarea misiunii creștine evidențiază faptul că Biserica și misiunea sunt legate indisolubil.
Consultația de la Cernica afirma că misiunea ține de însăși natura Bisericii, iar la Paris, teologii ortodocși au mers mai departe spunând că fără misiune nu poate exista Biserică, fiindcă Biserica duce mai departe lucrarea de mântuire a lumii descoperită și realizată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „numai prin revărsarea Duhului Sfânt la Cincizecime a devenit posibilă misiunea Bisericii, iar Apostolii au fost înzestrați cu puterea Duhului ca să vestească Evanghelia lui Hristos Cel care a murit și a înviat pentru mântuirea noastră”.
Raportul subliniind importanța Duhului Sfânt în misiunea creștină, arată că: „venirea Duhului în Biserică nu este un eveniment istoric izolat din trecut, ci un dar permanent care dă viață Bisericii, asigurându-i existența în istoria omenirii, făcând posibilă mărturia ei despre Împărăția lui Dumnezeu în faza incipientă. Duhul Sfânt este energia divină prin care Biserica poate împlini porunca Domnului înviat: «Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura» (Mc. 16, 15). Această revărsare de Cincizecime permanentă a Duhului în Biserică, este o realitate în cultul Bisericii, în rugăciunea ei publică, în slujirea duminicală a Euharistiei, dar ea depășește limitele cultului eclesial și constituie dinamismul lăuntric ce dă substanță tuturor expresiilor și lucrărilor din viața Bisericii”. Astfel, Biserica este mai presus de toate adevărata manifestare a prezenței divine în istoria lumii, semnul intervenției continue a lui Dumnezeu în viața societății, în și prin împrejurările concrete ale vieții umane, în activitățile cele mai diverse, chiar și profane.
Hotărârile consultației au arătat că vestirea Împărăției lui Dumnezeu stă în centrul vocației Bisericii în lume, de aceea, orice activitate a Bisericii trebuie să aibă o orientare eshatologică, rugându-se pentru venirea și realizarea Împărăției lui Dumnezeu. Pentru ca vestirea misionară a Evangheliei Împărăției să ajungă la inimile oamenilor, trebuie să existe o concordanță reală între Cuvântul predicat și însăși viața predicatorului și a comunității creștine. Atrăgându-se atenția asupra faptului că diferența care există între mesajul și viața Bisericii, pe de o parte, și viața membrilor ei, pe de altă parte, a constituit cel mai mare obstacol în fața credibilității Evangheliei, s-a pus un accent major asupra vieții și spiritualității creștine autentice, care trebuie să aibă la bază iubirea. Astfel, singurul scop al misiunii Bisericii, în ultimă instanță, este de a manifesta prezența lui Hristos și a dragostei Sale în viața creștinilor, atât individual, cât și în dragostea lor unul față de altul, precum și în mărturia lor în lume.
III.4.2.2.2. Viața creștină – mărturie a Împărăției
Deși misiunea Bisericii și vestirea Împărăției sunt, în primul rând, lucrări ale Duhului Sfânt, trebuie reținut că și omul este chemat să coopereze în planul divin pentru mântuirea lumii. Fundamentul teologiei misionare ortodoxe este dobândirea Duhului Sfânt, așa cum spunea Sfântul Serafim de Sarov „dobândește pacea lăuntrică și mii de suflete se vor mântui în jurul tău”. În aceas sens, eficiența mărturiei misionare este direct proporțională cu trăirea creștină a iubirii lui Hristos, o „dragoste care ne stăpânește” (II Cor. 5, 14).
Reluând discuțiile de la Ecimiadzin cu privire la sintagma „liturghie după Liturghie”, raportul acestei secțiuni a reafirmat că îndemnul „Cu pace să ieșim” de la sfârșitul Liturghiei euharistice nu înseamnă că Liturghia s-a sfârșit, ci că ea trebuie transpusă într-o altă formă pentru a continua în viața de zi cu zi a umanității. Aceasta duce la înlăturarea distincției dintre viața spirituală și viața lumească.
III.4.2.2.3. Transformarea lumii în vederea împlinirii dreptății lui Dumnezeu pe pământ
Prin însuși faptul că Bisericile se roagă împreună ”Vie împărăția Ta”, ele își asumă un stil de viață, o spiritualitate, care nu poate să nu influențeze calitatea și profunzimea mărturiei și slujirii lor evanghelice. Toți creștinii sunt solidari în această rugăciune, toți sunt dependenți unii de alții în această mărturie concretă a Împărăției. Prelungirea Sfintei Liturghii în viața de toate zilele a credincioșilor are ca scop transformarea lumii în vederea împlinirii dreptății lui Dumnezeu pe pământ.
Impactul misiunii creștine asupra societății materialiste în toate părțile lumii, depinde de reînnoirea spirituală a lumii creștine. Această reînnoire, transfigurare a lumii începe în creșterea și dezvoltarea fiecărui individ și a comunității ecleziale.
În final, au fost evidențiate probleme majore cu care se confruntă societatea și de care Biserica trebuie să se preocupe în misiunea ei pastorală: pericolele ce amenință familia creștină, rolul femeii în societate, confuzia din rândul tinerilor și pericolele la care ei sunt expuși, problema căsătoriei provocată de numărul crescut al divorțurilor și de înțelegerea iubirii în termeni hedoniști etc.. Toate aceste probleme pot fi soluționate prin angajarea creștinilor pe calea ascezei și în lupta spirituală cu diavolul, care au ca scop sfințenia vieții.
III.4.3. Impulsul misionar
Consultația de la Paris reprezintă, în primul rând, contribuția ortodoxă cu privire la tema „Vie Împărăția Ta”, ce ulterior a fost discutată în cadrul conferinței misionare mondiale ce s-a desfășurat la Melbourne în 1980. Beneficiind de aportul ortodox, rezumat în documentul de lucru adoptat de teologii ortodocși la Paris în 1978, conferința de la Melbourne a dat misiunii un caracter integral, holist, în care sensul verticalității, teologic, fuzionează cu sensul orizontalității, social, practic.
În viziunea teologiei ortodoxe, prezența Împărăției lui Dumnezeu în Biserică, deja – dar nu încă în forma ei deplină, imprimă misiunii creștine un important accent eshatologic. Astfel, misiunea creștină este extinderea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ prin puterea lui Hristos cel înviat. Vestirea Împărăției lui Dumnezeu stă în centrul vocației Bisericii în lume, Împărăția lui Dumnezeu fiind scopul și motivul misiunii creștine. Vestea cea bună a Împărăției trebuie să fie anunțată lumii prin Biserică, Trupul lui Hristos, sacramentul Împărăției, celebrat în tot locul și în tot timpul. Biserica este o realitate istorico-eshatologică, ea nu este Împărăția viitoare a lui Dumnezeu, dar ea este în lume pentru a duce lumea în Împărăția lui Dumnezeu. Misiunea creștină trebuie privită, astfel, în perspectivă eshatologică, în sensul importanței mântuirii și îndumnezeirii omului și a pregătirii tuturor ca Biserică pentru întâlnirea cu Dumnezeu.
Deplinătatea mântuirii este experimentată în Liturghia euharistică, prin sfințirea pâinii și a vinului și prin „hristificarea” celor care se împărtășesc, așa cum sublinia raportul consultației de la Cernica și tot în Liturghia euharistică se realizează Biserica-trupul lui Hristos ca sacrament al Împărăției lui Dumnezeu. Euharistia ne încorporează în Trupul Tainic, făcând din noi mădulare ale acestui Trup al cărui cap este Hristos (Ef. 5, 30). Astfel, ne facem părtași la Hristos „printr-o transfigurare interioară a puterilor nostre sufletești, până la așa măsură, ca simțirea noastră să devină una cu simțirea lui Hristos, voința noastră să devină una cu voința lui Hristos, mintea noastră să devină una cu mintea lui Hristos și atunci nu mai suntem noi, cei ce trăim, ci Hristos trăiește în noi”.
Pentru aceasta, Liturghia este cheia pentru înțelegerea ortodoxă a Bisericii, fapt pentru care misiunea este strâns legată de Liturghie. Plecând de la aceste realități punctate în cadrul consultațiilor de la Cernica și Ecimiadzin, teologii întruniți la Paris au mers mai departe evidențiind că Sfânta Liturghie este factorul dinamic al misiunii, având în același timp o structură și un scop misionar și fiind celebrată ca un „eveniment misionar”. Reafirmând astfel dimensiunea liturgică a misiunii creștine, se arată că scopul Liturghiei este de a ne călăuzi spre Împărăția lui Dumnezeu, fapt pentru care Împărăția este „raison d' être” și scopul Liturghiei.
Raportul evidențiază apoi un alt principiu fundamental al misiologiei ortodoxe, și anume dimensiunea duhovnicească a misiunii, care este indisolubil legat de dimensiunea ei liturgică și de mărturia prin sfințenia vieții, alte aspecte misionare subliniate în cadrul discuțiilor și a raportului final.
O altă contribuție importantă a raportului întâlnirii este dată de punctarea dimensiunii pnevmatologice a misiunii creștine. Misiunea creștină este percepută ca lucrare a Duhului Sfânt: „numai prin revărsarea Duhului Sfânt la Cincizecime a devenit posibilă misiunea Bisericii … venirea Duhului în Biserică nu este un eveniment istoric izolat din trecut, ci un dar permanent care dă viață Bisericii, asigurându-i existența în istoria omenirii, făcând posibilă mărturia ei despre Împărăția lui Dumnezeu …”.
III.5. Locul vieții monahale în mărturisirea Bisericii astăzi – Amba Bishoy Monastery, Egipt, 1979
III.5.1. Context
Consultația misionară ortodoxă organizată de Comisia pentru Misiune și Evanghelizare a C.E.B. în colaborare cu Patriarhia ortodoxă coptă, a avut loc în Egipt, la Mănăstirea Sfântului Paisie cel Mare (Amba Bishoy Monastery) din Wadi El-Natroon și s-a desfășurat între 30 aprilie și 5 mai, 1979. Întâlnirea a reunit 40 de delegați aparținând atât Bisericii Ortodoxe, cât și Bisericii Vechi Orientale, ambele membre ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Acestora li s-au adăugat câțiva observatori, care au reprezentat alte Biserici sau comunități monahale.
III.5.2. Teologia elaborată
În centrul discuțiilor acestei consultații a stat tema „Locul vieții monahale în mărturisirea Bisericii astăzi”, temă ce a fost tratată sub două aspecte:
identitatea vieții monahale
monahism, misiune și reînnoire.
La sfârșitul dezbaterilor, s-au făcut câteva recomandări cu privire la rolul comunităților monahale în misiunea Bisericii și reînnoirea vieții spirituale în Biserici, după care consultația s-a încheiat cu un cuvânt de mulțumire al participanților față de cei ce au făcut posibilă această întâlnire, membrii ai Consiliul Ecumenic al Bisericilor și, în special, ai Comisiei pentru Misiune și Evanghelizare.
III.5.2.1. Identitatea vieții monahale
Referindu-se la specificul vieții monahale, raportul consultației arată că „nu există nici o definiție a monahului care să fie fundamental diferită de cea a creștinului, a fi monah adevărat înseamnă a fi creștin adevărat. Viața monahală, întocmai ca viața creștină în general, rămâne un paradox; este un mod de existență în comuniunea credinței și a dragostei lui Dumnezeu. Totuși, în Iisus Hristos sunt multe căi diferite, și felurite harisme coexistă în viața Bisericii înseși (I Cor. 12, 4-31), o diversitate pe care Biserica Ortodoxă a încurajat-o întotdeauna”. În acest sens, monahul este un pelerin, care deși se găsește în lume, el nu aparține acesteia.
În ceea ce privește vocația monahală și forța ei modelatoare, s-a evidențiat că ea „a existat germinal în viața Bisericii încă de la începutul ei; viața și mărturia comunităților monahale modelând cultul, teologia, spiritualitatea și slujirea pastorală și apostolică a Bisericii de-a lungul secolelor”. De aceea, înnoirea vieții spirituale prin revitalizarea obștilor monahale constituie pentru Biserica Ortodoxă un imperativ misionar.
Documentul arată apoi că viața monahală este izvor de îndrumare spirituală, „ea este numită „askesis” (asceză), dar ea nu este un mecanism automat care să asigure mântuirea sufletelor; aceasta se realizează într-o conlucrare divino-umană, într-o conlucrare iubitoare cu harul Duhului Sfânt”.
Monahul este un om al Evangheliei, iar „aceasta înseamnă că el este o ființă umană care însetoșează după mântuirea în Hristos cel înviat”. Rădăcinile vieții unui monah se află în căință și credință, într-o „metanoia” perpetuă în care el trăiește realitatea căderii firii omenești, precum și realitatea cea nouă a mântuirii în Hristos, în care el participă ca mădular viu și lucrător. În credință și umilință, el trăiește această „metanoia” continuă ca o înnoire a darului Botezului, ca pe o „creștere în Dumnezeu” (Col. 2,10), o creștere înspre un singur scop – unirea cu Dumnezeu în Hristos.
Comunitatea monahală are o vocație deosebită în comunitatea credinței. În primul rând, ea este un semn, o paradigmă, o anticipare și pregustare a Împărăției: „devreme ce, de-a lungul istoriei, Bisericile au fost prea ușor tentate să pactizeze cu lumea, să-și asigure un loc sigur și confortabil în societate, garantat de autorități, și astfel să caute să evite tensiunea necesară dintre istorie și Împărăția lui Dumnezeu, comunitatea monahală are datoria propovăduirii Împărăției și datoria de a trăi ca semn al venirii Împărăției – o paradigmă a parusiei”.
În centrul disciplinei monastice stă sfințirea timpului și înnoirea persoanei lăuntrice prin rugăciune neîncetată, care constituie și fundamentul vieții monahale: „disciplina rugăciunii – de la liturghia euharistică, prin slujbele zilnice canonice, până la rugăciunea perpetuă și invocarea numelui lui Iisus – poate fi practicată fără îndoială și de o persoană laică. Dar, în general, viața monahală ia măsuri de precauție mai bune pentru practicarea disciplinei”.
S-a mai arătat că monahismul reia în Biserică mărturia martirilor, transformând-o în slujire harismatică a maximalismului eshatologic: „prin principiul de ne-alipire și de a rămâne în slujba lui Dumnezeu și a aproapelui, monahul și monahia dau mărturie despre eshatonul din lăuntrul Bisericii și, astfel, practică o slujire cu adevărat profetică, punând în evidență calea evanghelică spre Împărăție”. Prin renunțarea la lume și insistența asupra dimensiunii eshatologice a istoriei, „obștea monahală riscă să devină o mișcare escapistă, încercând să fugă de marile probleme ce frământă mințile celorlalți credincioși ai Bisericii ce trăiesc în societate. Este de datoria monahului să-i ajute pe credincioși să se achite de obligațiile lor din societate, în deplină libertate și cu discernământ”.
III.5.2.2. Monahism, misiune și reînnoire
În ceea ce privește locul creștinului în lume, raportul arată că „ unii creștini nu pot găsi în cadrul societății secularizate în care trăiesc valorile spirituale prin care să își ordoneze viața, motiv pentru care unii dintre ei se îndreaptă spre mănăstiri” . Mănăstirile au, astfel, un rol important în reînnoirea vieții creștine autentice, prin însăși experiența lor: „reafirmând, clarificând și prezentând vechile idealuri monahale creștine, Biserica poate oferi un mod de viață autentic creștin celor care caută pacea și plenitudinea vieții”.
Biserica, Trupul lui Hristos în lume, existând și lucrând în contextul social prezent, are ea însăși nevoie de sprijinul unui monahism viguros. Tot din monahism Biserica va continua nu doar să trăiască ci și să crească, să se revitalizeze și să se perfecționeze în spiritul Evangheliei. Dat fiind acest autentic și viu exemplu de viață jertfelnică și abnegație, cum este mărturisit de obștea monahală, Biserica dispune de un standard real și solid, cu care să măsoare și să-și re-orânduiască lucrarea ei.
Partea finală a raportului arată că mănăstirile sunt o mărturie creștină în lume, care pot să ofere tuturor din experiența lor, și îndeamnă la retragerile clerului și laicatului în mănăstire, lucru ce oferă posibilitatea unei reînnoiri și reangajări față de Hristos; la consfătuirile mixte (clerici și laici) desfășurate în mănăstiri, care ar căpăta un sens mai profund și ar fi mult mai benefice pentru Biserică; la deschiderea porților mănăstirilor pentru oricine dorește să le viziteze. Raportul recomandă ca mănăstirile, în cultul particular și public, să se roage pentru nevoile Bisericii, cum ar fi unitatea Bisericii sau extinderea Împărăției lui Dumnezeu; apoi, propune folosirea mijloacelor moderne de comunicare în perspectiva schimbului de scrisori sau de îndrumare spirituală cu alte mănăstiri și, în același timp, recomandă ca mănăstirile să devină depozitare de manuscrise sau artă și centre dedicate slujirii nevoilor Bisericii (muzică, iconografie, studiu biblic), contribuins astfel la realizarea misiunii Bisericii atât în rândul propriilor credincioși, cât și în rândul celor ce le vizitează.
În final, raportul consultației recomandă Bisericilor de a lua în serios rolul pe care monahismul îl ocupă în viața și mărturia lor și de a da o importanță specială scrierilor Sfinților Părinți și textelor Bisericii cu privire la viața monahală. Apoi, Comisiei pentru Misiune și Evanghelism i se recomandă alcătuirea unui studiu cu privire la „Monahul ca martor al Împărăției”.
III.5.3. Impulsul misionar
Impulsul misionar al acestei întâlniri constă în îndemnul participanților la o reflecție spirituală și pastorală referitoare la responsabilitatea monahilor și a mănăstirilor în contextul misiunii Bisericii. Plecând de la tema discutată în cadrul acestei întâlniri, pr. prof. Ion Bria arăta că fiecare perioadă de reînnoire din viața spirituală a Bisericilor a fost marcată de o înnoire corespunzătoare în viața obștilor monastice, fapt pentru care, „înnoirea vieții spirituale de azi ar trebui să înceapă cu o revitalizare a comunităților monahale”.
Punctând dimensiunea misionară a monahismului, raportul final subliniază că monahismul ocupă un loc important în viață și mărturia Bisericilor. De aceea, Bisericile trebuie să planifice cercetări asupra acestui subiect, acordând o importanță deosebită scrierilor Părinților și textelor monahale ale Bisericii și a traducerii lor în limbi moderne, precum și față de publicarea și distribuirea lor. Monahii trebuie să-și facă simțită prezența în societate ca expresie firească a lucrării și nevoinței lor monastice. Fiecare mănăstire, cu specificul și potențialul ei uman sau material pe care îl are, trebuie să se implice în misiune: unele cu acțiuni filantropice, altele cu o vocație cultural-educațională deosebită, altele cu vocație misionară, toate acestea în scopul reînnoirii vieții creștine.
Totodată, mănăstirile trebuie să rămână garantele păstrării și transmiterii credinței și a adevărului de credință, desfășurând pe mai departe misiunea specifică de întărire în credință și de reînviere a credinței în sufletele celor care au o legătură numai formală cu Biserica. Slujbele, muzica, iconografia, cercetarea teologică, promovate de către mănăstiri sunt factori esențiali și au rolul de a contribui la misiunea Bisericii. Așadar, monahismul trebuie să constituie o parte integrantă a credinței ortodoxe, dată de importanța vieții monahale în propovăduirea, ocrotirea și transmiterea credinței apostolice. Propovăduirea cuvântului este o parte necesară a vieții monahale.
Monahismul este „inima Bisericii, maximalism creștin, model de comuniune de viață și iubire. Acestea sunt valorile pe care călugării trebuie să le prezinte în dialog cu lumea. Călugărul are misiunea de a-l prezenta pe Dumnezeu lumii, însă, pentru aceasta, este nevoie ca el să trăiască mai întâi în prezența lui Dumnezeu”.
Vocația fiecărui creștin este de a refuza să fie modelat de tiparele acestei lumi, dar să-și asume răspunderea pentru lume, pentru a o putea transcede și transfigura prin înnoirea minții. Comunitatea monahală răspunde acestei chemări la eliberare din conformism și la o transfigurare lăuntrică mai disciplinată, comunitară și mai radicală, dând mărturie despre eshatonul din lăuntrul Bisericii, și astfel, practicând o slujire cu adevărat profetică. Deci, monahismul arată omului că scopul vieții pământești este pregătirea lui în vederea dobândirii vieții veșnice, a comuniunii cu Dumnezeu în Împărăția Sa cea cerească. Însă, în Epistola către Evrei suntem avertizați în acest sens, „căutați pacea cu toți și sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evr. 12, 14), evidențiindu-se prin aceasta că scopul cel mai înalt al omului este sfințenia.
Sintetizând cele expuse, concluzionăm că „omul care are pe Duhul Sfânt în el, este apt de a înțelege sensul adânc al Scripturilor și de a călăuzi și pe alții pe calea sfințeniei și a plinătății vieții. Sfințenia lui Dumnezeu se împărtășește lumii prin oameni sfinți. Prin urmare, pledoaria pentru lucrarea misionară a Bisericii, este în esență, o pledoarie pentru sfințenie”.
Discuțiile cu privire la rolul monahismului în viața și misiunea Bisericii au continuat, constituind una din preocupările teologiei ortodoxe contemporane. În cadrul sinaxei monahale ce a dezbătut tema „Misiunea monahismului în viața Bisericii azi”, organizată la Palatul Patriarhiei la data de 25 septembrie 2012, Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a evidențiat cele trei lucrări misionare ale călugărului: rugăciunea, munca unită cu rugăciunea și ospitalitatea și promovarea legăturii dintre cult și cultură, și a subliniat că monahismul ortodox este în același timp liturgic, filocalic (ascetic) și filantropic (ospitalier), fidel Tradiției apostolice și patristice și atent la nevoile actuale ale Bisericii și societății noastre.
III.6. Predicarea și predarea credinței creștine astăzi – Mănăstirea Zica, Iugoslavia, 1980
III.6.1. Context
Consultația de la Mănăstirea Zica, Iugoslavia, s-a desfășurat la invitația Bisericii Ortodoxe Sârbe, în anul 1980, între 20-25 septembrie. Reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe din Răsărit și ai Bisericii Ortodoxe Orientale, împreună cu membrii ai CEB au discutat tema „Predicarea și predarea credinței creștine astăzi”. Din partea Bisericii Ortodoxe Române au participat: pr. Mircea Basarab, pr. Alexandru-Armand Munteanu și pr. prof. Ion Bria, în calitatea sa de secretar al Biroului de Studii și Relații cu Bisericile Ortodoxe din cadrul Comisia pentru Misiune și Evanghelizare a C.E.B..
III.6.2. Teologia elaborată
Tema centrală a întâlnirii, „Predicarea și predarea credinței creștine astăzi”, a fost abordată sub mai multe aspecte:
preotul și propovăduirea Evangheliei
locul și rolul parohiei în misiunea Bisericii
înfruntarea realităților acestei lumi.
III.6.2.1. Preotul și propovăduirea Evangheliei
Raportul arată de la început că „potrivit Sfintei Scripturi și Sfintei Tradiții, în centrul vieții preotului ortodox se găsește propovăduirea Evangheliei ca Vestea cea Bună a Domnului Iisus Hristos”. Acest lucru se răsfrânge pe trei planuri: viața spirituală a preotului, relația lui cu episcopul și relația lui cu întreaga comunitate, care fac posibilă propovăduirea Evangheliei.
Referitor la viața spirituală a preotului, raportul subliniază că în viața preotului există o legătură inextricabilă între cercetarea sa lăuntrică și trăirea exterioară, rezumată în cuvintele „luați aminte de voi înșivă și de toată turma …” (F.A. 20, 28). Această dimensiune duală este necesară în viața lui „în scopul de a fi factor al schimbării și al transfigurării vieții în această lume”.
În ceea ce privește relația dintre preot și episcop, ea este caracterizată de însărcinarea comună pe care o au în ceea ce privește propovăduirea Evangheliei în viața Bisericii. Potrivit tradiției Bisericii Ortodoxe, preotul este reprezentantul episcopului în ceea ce privește jurisdicția, dar este preot în drepturile sale în ceea ce privește harul. Astăzi preotul trebuie să fie într-o deplină comuniune cu episcopul pentru îndeplinirea sarcinilor pastorale și misionare. Importanța acestei relații dintre episcop și preot în vederea unei eficiente propovăduiri a Evangheliei este evidentă în timpul hirotonirii, când episcopul dă Sfântul Trup preotului zicând: „Primește acest Odor și-L păstrează până la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos când are să-L ceară de la tine”.
Se mai arată că episcopul nu trebuie să facă abuz de autoritatea sa, astfel ambii trebuie să aibă o responsabilitate eclesială solidară pentru a asigura o bună propovăduire a Evangheliei. Stă în responsabilitatea episcopului ca el să fie „părintele” preotului și al familiei sale. Relația dintre cei doi trebuie să se bazeze pe susținere, din partea episcopului și pe respect, din partea preotului, fapt semnalat și în prima Epistolă către Timotei a Sfântului Apostol Pavel: „Nu neglija harul care este în tine, care ți-a fost dat prin profeție, prin punerea mâinilor episcopilor” (I Tim. 4, 14) .
Propovăduirea Evangheliei, însă, nu poate fi realizată fără relația dintre preot și credincioși (poporul lui Dumnezeu). Raportul arată că, în cadrul acestei relații, preotul îndeplinește mai multe atribuții: de liturghisitor, catehet, misionar și păstor.
a) În calitatea sa de liturghisitor trebuie să educe pe membrii parohiei pentru ca ei să înțeleagă ceea ce se întâmplă în timpul Sfintei Liturghii și în acest fel să înțeleagă propovăduirea din cadrul Liturghie, căci Sfânta Liturghie nu este doar pentru preot, nu este doar el singur cel care săvârșește, ci întregul popor al lui Dumnezeu (clerici și laici). În acest sens, preotul nu trebuie să despartă kerygma lui Hristos, și anume predicarea și propoveduirea, de Liturghie. La rândul lor credincioșii trebuie să participe în mod activ la Liturghie, și toți să învețe cântările Sfintei Liturghii, pentru aceasta fiind necesar ca Liturghia să fie în limba poporului respectiv, ca aceasta să încurajeze și să facă conștientă activitatea și participarea oamenilor la ea. Tot în calitatea sa de liturghisitor, prin predici și omilii, preotul trebuie să adapteze cuvintele Sfintei Scripturi împrejurărilor actuale.
b) În calitatea sa de catehet, preotul trebuie să păstreze și să transmită ceea ce Biserica a primit (paradosis, Tradiția) și să o facă cunoscută poporului, împlinind cuvântul Apostolului Pavel adresat lui Timotei: „eu te îndemn deci stăruitor în fața lui Dumnezeu și a lui Hristos Iisus: propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp și fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată îndelunga-răbdare și învățătura” (II Tim. 4, 1-2). Tot în calitatea sa de catehet, preotul trebuie să facă cunoscută și să aprofundeze credința ortodoxă tuturor credincioșilor săi prin predică, cateheză, studiu biblic, vizite pastorale sau în scaunul Spovedaniei.
c) Preotul ca misionar, în activitatea sa de propovăduire a Evangheliei îndreptată atât spre credincioșii săi, cât și spre cei ce nu cred, trebuie să aibă respect față de alții și să permită celorlalți dorința liberă de a veni în credința ortodoxă. Trebuie făcută deosebire între prozelitism, care este o denaturare a mărturiei creștine, și propovăduire (misiune), care caută să arate dreapta credință întregii lumi.
d) Preotul ca păstor este cel care îi cheamă pe oameni la el, cel care le oferă „pâinea vieții” și îi trimite să facă lucrarea Bisericii în afara granițelor parohiei, fiind în același timp responsabil de toate activitățile din parohie, îndrumare, povățuire, pocăință, vizitare etc.. În îndeplinirea acestei sarcini, trebuie subliniate căteva aspecte esențiale: trebuie să fie o legătură continuă între învățătura teoretică și practică a preotului, între theoria și praxis; profesorii seminarelor ortodoxe trebuie să fie ei înșiși „păstori” ai studenților, în sensul că ei nu trebuie să fie doar academicieni; în ceea ce privește pregătirea preoților în cadrul cursurilor teologice, este important ca ei să experimenteze în viața lor ceea ce li se predă la clasă.
III.6.2.2. Locul și rolul parohiei în misiunea Bisericii
Încă de la început documentul arată că întreaga viață a parohiei este o formă de misiune, „caracterul misionar al parohiei avându-și rădăcinile în însăși natura ei”. Dacă din punct de vedere administrativ și instituțional, parohia este parte a Bisericii, din punct de vedere sacramental și spiritual ea posedă deplinătatea darurilor Duhului Sfânt. Asemenea întregii Biserici, parohia este chemată să predice și să predea Evanghelia în lume și să dea mărturie despre Hristos.
Se evidențiază apoi că ritmul vieții parohiale este impus de ritmul liturgic: „în Liturghie, care este centrul vieții și spiritualității parohiei, totul este legat de comunitate și totul are ca prim scop mântuirea comunității”. Adesea, Liturghia a fost înțeleasă în sensul unei sfințiri individuale, de aceea este absolut necesară redescoperirea acelui lex orandi inițial al Bisericii în dimensiunea sa cosmică, mântuitoare și eshatologică. Liturghia zidește și realizează Biserica ca sacrament al Împărăției; ne transformă pe noi, membrii Bisericii, în mărturisitori ai lui Hristos și împreună lucrători cu El.
Comunitatea parohială trebuie să participe la întreaga activitate de propovăduitor al Evangheliei, de liturghisitor și păstor duhovnicesc, desfășurată de preot. Un accent deosebit s-a pus astfel, pe rolul atât de însemnat pe care laicii, mirenii îl au în cadrul parohiei, și prin urmare în cadrul misiunii Bisericii. Trimiterea Fiului lui Dumnezeu în lume este condiția responsabilității apostolice a tuturor creștinilor.
Însuși termenul laic (laikos), chiar dacă pentru o lungă perioadă de timp a avut conotații pasive, a fost înțeles ca aparținând poporului lui Dumnezeu (I Pt. 2,9). Încorporați în Hristos prin Botez, Mirungere și Euharistie și constituiți ca „popor al lui Dumnezeu”, mirenii participă în modul lor propriu la slujirea profetică, preoțească și împărătească a lui Hristos, exercitându-și partea lor din misiunea încredințată întregului popor creștin în Biserică și în lume. Asemenea Apostolilor și ucenicilor, laicii sunt trimiși și ei să vestească la „toate neamurile” (Mt. 28,28) și la „toată făptura” (Mc. 16,15) participarea la viața de comuniune și iubire a Sfintei Treimi, așa cum s-a revelat aceasta în întreaga iconomie mântuitoare a lui Iisus Hristos și a Duhului Sfânt, de la Întrupare până la Cincizecime. Astfel, misiunea Bisericii trebuie să implice nu numai clerul ci și credincioșii; cele două preoții, sacramentală și universală, se întâlnesc și conlucrează în mod special în misiunea Bisericii.
III.6.2.3. Confruntarea cu realitățile lumii
Raportul atrage atenția asupra provocării cu care se confruntă Biserica: „o mare parte a societății își desfășoară viața înafara Bisericii. Știrile din mass media au luat locul rugăciunii și au substituit nevoia de a asculta Cuvântul lui Dumnezeu”.
Pentru mulți oameni noțiunea de Dumnezeu nu mai are nici un înțeles, singura realitate și valoare constituind-o lumea și căutarea progresului material. Rolul Bisericii este astfel unul esențial de a schimba această atitudine laicizată cu privire la viață, fără a uita însă, că persoana umană și demnitatea umană nu pot fi cunoscute deplin decât numai în perspectiva revelației biblice.
S-a atras apoi atenția asupra faptului că preotul nu trebuie să rămână pasiv în fața schimbărilor și provocărilor societății, ci el trebuie „să fie pe deplin purtătorul Veștii celei Bune a Învierii”, „activitatea sa pastorală fiind edificatoare numai în cazul în care exprimă iubirea lui Dumnezeu care, la rândul ei, se arată în iubirea unuia față de altul și se manifestă prin rugăciune, slujire și comuniune”.
III.6.3. Impulsul misionar
Recomandările pe care participanții la această întâlnire le-au exprimat în cadrul raportului final se pot constitui în impulsul misionar imediat al acestei consultații. Astfel, s-a arătat că niciuna dintre „redescoperirile” urgente menționate mai sus – aceea a dimensiunii misionare a parohiei, a liturghiei ca izvor al misiunii, a apostolatului laicilor – nu va fi posibilă fără o schimbare radicală în ceea ce privește înțelegerea locului pe care teologia îl ocupă în Biserică. De-a lungul secolelor, teologia a fost înțeleasă ca o sarcină exclusivă a clerului, fiind momentul unei „declericalizări” a teologiei, în sensul perceperii ei ca o preocupare atât a clerului cât și a laicilor.
Participanții au exprimat împreună necesitatea organizării unei consultații pan-ortodoxe cu privire la problemele liturgice cu care se confruntă Biserica, întrucât există divergențe între ortodocși în ceea ce privește participarea laicilor la Euharistie și disciplina sacramentală a Bisericii.
Lucrările întâlnirii au atras atenția și asupra lipsei comunicării dintre Bisericile Ortodoxe, motiv pentru care s-a cerut ajutorul Comisiei pentru Misiune și Evanghelizare a C.E.B., care prin Biroul de Studii și Relații cu Bisericile Ortodoxe, să ajute la pregătirea personalului misionar, consolidarea bibliotecilor și susținerea activităților misionare.
Discuțiile au subliniat faptul că „esența misiunii creștine constă în proclamarea Evangheliei iertării, a învierii și a vieții veșnice, fiecărei persoane”, însă aceasta „nu este validă dacă este izolată de Evanghelia iubirii”.
Toate aceste recomandări au dus la una finală care presupunea „înființarea unui centru pan-Ortodox pentru studiul problemelor comune tuturor Bisericilor Ortodoxe, în mod special, cele ce privesc aria misiunii creștine”.
Dacă aceste recomandări constituie impulsul imediat al întâlnirii, discuțiile teologice cu privire la „predicarea și predarea credinței creștine astăzi” reprezintă impulsul misionar propriu-zis. Rapoartele rezumă câteva exigențe ale misiunii creștine, precum: predicarea Evangheliei, transmiterea credinței adevărate, orientarea liturgică a misiunii, lumea – mediul concret în care Biserica își desfășoară misiunea, atât prin apostolatul clericilor, cât și al laicilor, care trimite apoi la rolul comunității parohiale în misiunea Bisericii.
În contextul în care singura valoare a lumii rămâne căutarea progresului material, Biserica are misiunea să descopere lumii sensul progresului spiritual. Angajamentul etic și social al Bisericii își descoperă sensul în perspectiva eshatologică, iar eshatologia are repercusiuni în viața omului și a lumii credincioase, care poate contribui astfel la progresul real al societății sub toate aspectele.
În această perioadă în care societatea are nevoie nu numai de evanghelizare și catehizare continuă, de educație religioasă în sensul moral și cultural, ci și de un proiect de viitor pentru comunitatea umană, preoții, teologii, cateheții trebuie să dea o mare atenție cunoașterii, înțelegerii și comunicării lui Iisus Hristos, așa cum El însuși S-a făcut cunoscut apostolilor și evangheliștilor. Aceasta implică o reexaminare aprofundată din partea Bisericilor a metodelor și conținutului predării credinței creștine.
Cultul constituie cel mai bun cadru de catehizare și predare a dreptei credințe, de aceea, într-o lume secularizată este necesar să se pună în valoare forța de pătrundere, de comunicare și transformare a cultului public. Preotul are datoria de a învăța, fără frică, de a se repeta, în toate ocaziile și situațiile pastorale: la botez, cununie, înmormântare etc., susținând astfel printr-un program sistematic de predici și cateheze predarea dreptei credințe, făcând toate acestea în spiritul iubirii Sfintei Treimi: „Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât L-a dat pe Unicul Său Fiu, ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică” (In. 3, 16).
În concluzie, „predicarea și predarea credinței creștine astăzi” arată că simțământul misiunii ține de natura Evangheliei: „nu avem opțiune de a ține Vestea cea Bună doar pentru noi. Împărtășirea din Cuvânt, transmiterea cuvântului și mărturisirea credinței date deja sfinților constituie parte integrantă din plinirea chipului și asemănării cu Dumnezeu și din realitatea îndumnezeirii (theosis). Ca și Sfântul Apostol Pavel, credinciosul trebuie să fie în stare să spună despre toți cei ce nu cunosc viața în Hristos, ceea ce acela zicea despre conaționalii săi: «bunăvoința inimii mele și rugăciunea mea către Dumnezeu, pentru Israel, este spre mântuire» (Rom. 10, 1). Evanghelia netransmisă este o contradicție în termeni”.
III.7. Reflectarea tematicii abordate în teologia
misionară ortodoxă
Măsura în care consultațiile misionare inter-ortodoxe și-au adus aportul la elaborarea unei teologii misionare ortodoxe, în curs de realizare, este dată de modul în care ele au fost receptate de către misiologii ortodocși în perioada imediat următoare și continuând până astăzi. De aceea, reflectarea temelor misionare, abordate în cadrul acestor întâlniri, în teologia misionară ortodoxă, cu raportare directă la opera teologică a trei mari misiologi (arhiepiscopul Anastasie Yannoulatos, pr. prof. Ion Bria și pr. prof. univ. dr. Valer Bel), constituie o necesitate esențială a lucrării de față.
Alegerea acestor trei nume este motivată de faptul că Anastasios Yannoulatos, Arhiepiscopul Albaniei și fost moderator al CWME, și regretatul pr. prof. Ion Bria au fost primii misiologi ortodocși ce adus contribuții semnificative la dezvoltarea teologiei misionare. Contribuția lor a fost dublată de aportul pe care alți teologi ortodocși contemporani l-au adus în aria misiologiei ortodoxe românești. Referindu-se la aceștia ca la o „nouă generație de teologi (Tulcan – Arad, Bel și Leb – Cluj-Napoca, Moșoiu și Necula – Sibiu, Petraru – Iași)”, pr. Ion Bria sublinia că ei trebuie să „fixeze principiile necesare unei teologii menite să replaseze misiunea Bisericii în centrul vieții și istoriei umane”. Dintre aceștia, în domeniul misiologiei ortodoxe românești s-au impus pr. prof. univ. dr. Valer Bel, cadru didactic al Facultății de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca și pr. prof. univ. dr. Gheorghe Petraru, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași. Întrucât, în ultima vreme, în cercurile teologice se afirmă că pr. prof. univ. dr. Valer Bel este „specialistul” pe probleme de misiologie al mediului teologic universitar din țara noastră, în lucrarea de față ne-am oprit asupra operei lui.
Fără a avea pretenția de a sintetiza și preciza în detaliu întreaga teologie a celor trei misiologi, ne vom opri asupra coordonatelor fundamentale ale operelor lor teologice din perspectivă misionară, abordând problemele teologice impuse astăzi de teologia misionară ortodoxă.
III.7.1. Arhiepiscopul Anastasie Yannoulatos
Arhiepiscopul Tiranei și al întregii Albanii, Anastasie Yannoulatos, prin viața, activitatea și opera sa este poate cel mai important teolog misionar al Bisericii Ortodoxe contemporane, contribuind în mod decisiv la dezvoltarea teologiei misionare.
Referindu-se la contribuția arhiepiscopului Anastasie Yannoulatos la dezvoltarea misiunii ortodoxe, pr. prof. dr. Aurel Pavel de la facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu arăta că „trebuie să avem în vedere două paliere: I. experiența personală în câmpul slujirii misionare și II. activitatea publicistică intensă, menită să dezmorțească letargia în care se găsea misiologia ortodoxă în prima jumătate a secolului XX, atât din punct de vedere intern, cât și extern”.
În ceea ce privește activitatea sa personală în câmpul slujirii misionare, numele lui este legat pentru început de Organizația Mondială a Tineretului Ortodox „Syndesmos” al cărei secretar a fost între 1958-1961, pentru ca între anii 1964-1977 să fie vice-președinte al întregii mișcări. Această mișcare, în dorința de a-și aduce aportul la dezvoltarea și la sprijinirea misiunii ortodoxe externe, a creat un Centru Misionar Interortodox, numit „Porefthendes”, care avea o revistă cu același nume. Eforturile lui Yannoulatos, în ceea ce privește misiunea externă, s-au concretizat în 1968 prin înființarea „Biroului de Misiune Externă”, în cadrul Apostoliki Diakonia, o organizație misionară a Sinodului Bisericii Greciei. În 1963 la conferința misionară mondială de la Mexico-City el este cel mai tânăr membru al Comisiei pentru Misiune și Evanghelizare, devenind între 1984-1991 moderatorul acestei comisii.
În același timp, el a fost membru al Comitetului Internațional pentru Studii Misionare al C.E.B. între 1963-1969, Secretar pentru relații și cercetări misionare al Bisericilor Ortodoxe în cadrul C.E.B. între 1969-1971, participant la Conferința Misionară Mondială de la Melbourne în 1980, moderator al Comisiei pentru Misiune și Evanghelizare între 1984-1991 și al Conferinței Mondiale pentru Misiune și Evanghelizare din San Antonio, Texas (1989), vicepreședinte al Conferinței Bisericilor Europene între 2003-2009, președinte al C.E.B. între 2006-2013 și președinte onorific al Conferinței Mondiale a Religiilor pentru Pace începând cu anul 2006.
Arhiepiscopul Albaniei mai este cunoscut și pentru misiunile sale pe continentul african, fapt pentru care este „receptat în anumite crecuri ca paradigmă autentică de misionarism ortodox contemporan”.
În ceea ce privește activitatea sa publicistică bogată, ierarhul grec nu prezintă „o Ortodoxie închisă în sine, o Ortodoxie cuprinsă de frică în a dialoga cu societatea umană, în ansamblul ei, o Ortodoxie îngenunchiată de complexitatea problemelor societății moderne. Găsim însă o Ortodoxie dinamică; o Ortodoxie cuprinsă de elanul dialogului cu frații creștini, de orice confesionalitate; o Ortodoxie căreia nu îi e teamă de ea însăși; o Ortodoxie capabilă de a clădi punți de comunicare; o Ortodoxie care a depășit faza mimării lucrurilor pe care proclamă că le împlinește; o Ortodoxie chemată să transfigureze orice formă de cultură contemporană”.
Recunoscând că gândirea teologică ortodoxă, cu privire la tematica misionară, nu s-a dezvoltat într-un mod sistematic, Yannoulatos atrage atenția asupra pericolului de a ne limita la o repetare a gândirii altora sau de a formula un punct de vedere ortodox, distinct de cel romano-catolic și protestant, și totuși complementar lor. În încercarea de sistematizare a gândirii misionare ortodoxe, el propune dezvoltarea principiilor generale ale teologiei ortodoxe: soteriologia, eclesiologia și eshatologia, în perspectivă misionară.
Yannoulatos urmărește fundamentarea teologică a obligației de a mărturisi la toate neamurile, și aceasta pentru a arăta că „misiunea creștină este inseparabilă de însăși natura Bisericii”. Prin aceasta, el subliniază dimensiunea misionară a Bisericii: „Biserica fără misiune este o contradicție în termeni … dacă Biserica este indiferentă față de lucrarea apostolică încredințată ei, ea se neagă pe sine însăși, se contrazice pe ea îmsăși, propria-i esență, și trădează lupta pe care mărturisește că o are: mântuirea lumii. O Biserică statică, căreia îi lipsește viziunea și lucrarea pe măsură a evanghelizării lumii, greu ar putea fi recunoscută ca Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, căreia Domnul i-a încredințat continuarea lucrării Sale”.
În lucrarea sa „Mission in Christʼs Way. An Orthodox Understanding of Mission”, tradusă în limba română „Misiune pe urmele lui Hristos. Studii teologice și omilii”, Arhiepiscopul Anastasie fundamentează teologic misiunea creștină, subliniind că dimensiunea trinitară a misiunii este inseparabilă de aspectul hristologic și pnevmatologic al ei.
În viziunea sa trimiterea Fiului constituie începutul și definește misiunea creștină. În misiunea creștină, lucrarea lui Hristos se desăvărșește în timpul istoric prin lucrarea neîncetată a Duhului Sfânt, Care ne „recapitulează” pe toți în Hristos. Promisiunea și porunca Domnul înviat, în dimensiunea și perspectiva ei triadologică „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt!” (In. 20, 21-22), constituie „izvorul și direcția oricărei lucrări apostolice”. Porunca fundamentală a misiunii este dată în lumina Învierii, Învierea Domnului fiind punctul de pornire pentru extinderea misiunii din Israel spre întreaga lume, de aceea „misiunea care nu își așează în centrul ei Crucea și Învierea devine umbră”. Toate aceste considerații îl fac pe Yannoulatos să evidențieze că „misiune la modul lui Hristos este misiune în lumina Sfintei Treimi, în prezența tainică și conlucrarea Tatălui, și a Fiului și a Duhului Sfânt”. Misiunea nu se realizează doar „în numele Tatălui, și al Fiului și al Sfântului Duh”, ci ea este, în primul rând, participare la viața de iubire a Sfintei Treimi, întreaga misiune fiind marcată de iubirea lui Dumnezeu.
Aceasta ne duce la următorul aspect fundamental al misiunii creștine evidențiat de Arhiepiscopul Albaniei, și anume perspectiva eshatologică a misiunii, căci scopul final al ei este „recapitularea tuturor (Ef. 1, 10) în Hristos și participarea nostră la slava dumnezeiască, slava veșnică a lui Dumnezeu”. În acest sens, expresia „din slavă în slavă” definește „procesul prin care credinciosul se sfințește în timpul prezentei vieți, până la a Doua Venire … Mișcarea finală a istoriei înaintează dincolo de încorporarea noastră în Hristos și de recapitularea tuturor în El … Slava absolută a lui Dumnezeu umple veșnicia și rămâne scopul final al întregului univers, iar Dumnezeu îi cheamă pe oameni prin misiune întru slava Sa cea veșnică întru Hristos Iisus”. Acest proces începe din această viață, realizându-se deplin în eshaton când Dumnezeu va fi „totul în toate” (I Cor. 15, 28), întrucât noi trăim între „deja” și „nu încă”.
Misiunea apare, așadar, ca participare a credincioșilor la „desfășurarea împlinirii recapitulării”: „din momentul Cincizecimii, când misiunea lui Dumnezeu s-a revelat în dimensiunea sa trinitară, toți cei care prin credință și prin Taine au văzut slava lui Hristos ca a Unuia-Născut din Tatăl (In. 1, 14) sunt încorporați în El și, având pecetea Duhului Sfânt, participă la această misiune”.
Această împlinire finală a misiunii creștine presupune câteva condiții, care reprezintă pentru teologul grec scopuri imediate ale misiunii: predicarea Evangheliei, întemeierea „Bisericii locale” și doxologia să fie auziă și dincolo de granițele comunității.
Predicarea Evangheliei este condiție fundamentală, obiectiv imediat și scop al misiunii; rolul predicării ei nu se limitează „la constituirea comunității întru așteptarea venirii slavei lui Dumnezeu”, ci „este deja o mișcare doxologică, invitație și participare la viața Domnului Celui preaslăvit, împărtășire tainică de slava Lui și comuniune în slava care va fi descoperită la cea de a Doua Venire (Rom. 8, 18; I Ptr. 5, 1)”. Astfel, scopul misiunii creștine nu este de a „cuceri” lumea, ci scopul ei este „de a sluji lumii în dragoste și smerenie, de a-i oferi mântuirea”. Cu alte cuvinte, „nu este vorba de un aspect simplu de transmitere a unor învățături religioase, ci de «întruparea» Cuvântului în noi arii geografice și noi circumstanțe, cu intenția de a așeza noi «Biserici», noi nuclee de adevăr și har, unde Tainele Împărăției vor fi celebrate și unde venirea ei va fi trăită în recunoștință și slăvire”.
Misiunea nu este, în concepția lui Yannoulatos, un aspect de proclamare a anumitor adevăruri etice sau principii, ci „începutul transformării inaugurate prin «lumina Evangheliei slavei lui Hristos» (II. Cor. 4, 4) la care suntem chemați «spre dobândirea slavei Domnului nostru Iisus Hristos» (II Tes. 2, 14), o transformare care se desfășoară «din slavă în slavă», pentru a ajunge la asemănarea cu chipul Fiului (Rom. 8, 29) în slava Lui cea veșnică”.
Această călătorie spre slava lui Dumnezeu se realizează în Hristos, în Biserică și din acest motiv scopul fundamental al misiunii pentru teologia ortodoxă este întemeierea „Bisericii locale”. Evidențiind caracterul eclesial al misiunii creștine, arhiepiscopul Anastasie arată că fiecare Biserică locală se află în misiune, în teritoriul și contextul ei geografic și cultural, însă e vremea, susține Yannoulatos, „ca fiecare creștin să realizeze că misiunea constituie și responsabilitatea lui proprie și să participe la ea, privind la întreaga umanitate”, punctând prin aceasta și importanța apostolatului laicilor.
Motivul misiunii creștine, așa cum îl percepe ierarhul grec, poate fi privit din mai multe puncte de vedere, însă motivul fundamental al ei este dat de „o necesitate interioară”: „când, în sfârșit, misionarul contemplă finalul eshatologic, scopul istoriei, «recapitularea tuturor în Hristos», «spre slava lui Dumnezeu Tatăl», simte în mod spontan necesitatea interioară de a-și armoniza planul vieții sale cu planul lui Dumnezeu”. Toate acestea duc la concluzia că participarea la misiunea creștină este, înainte de toate, „o poruncă existențială”. Luând parte la misiune „participăm la un plan dumnezeiesc, care se află în desfășurare și are dimensiuni cosmice”, care vizează transfigurarea întregii creații, „unirea tuturor în Hristos” (Ef. 1, 10) la sfârșitul veacurilor, în Împărăția cerească a lui Dumnezeu.
Yannoulatos arată că „culminarea trăirii Împărăției pe pământ, dar și vestirea ei profundă, pentru conștiința ortodoxă, se află în viața liturgică, tip și icoană a Liturghiei cerești”, ceea ce duce la o altă caracteristică a gândirii lui, dimensiunea liturgică a misiunii Bisericii. El scoate în evidență că viața liturgică a Bisericii, și în mod special, Sfânta Liturghie, este axul în jurul căruia gravitează comunitatea ortodoxă și sursa din care își trage puterea spirituală pentru misiunea ei. Astfel, în concepția sa, „Sfânta Liturghie devine mărturisire și misiune. Și misiune nu înseamnă, în mod simplu, anunțarea mântuirii în Hristos, ci, în primul rând, descoperirea ei, invitație la participarea doxologică, la evenimentul mântuirii în Hristos prin Duhul Sfânt”.
Centrul spiritualității și misiunii ortodoxe îl constituie Euharistia, evenimentul misionar prin excelență, prin care devenim un trup cu Hristos, și participând la viața Lui, participăm la misiunea Lui. Credinciosul trăind comuniunea cu Dumnezeu în cadrul Liturghiei Euharistice se sfințește, primind astfel putere pentru continuarea unei Liturghii trăite în viața lui de zi cu zi, „o liturghie după Dumnezeiasca Liturghie”, o liturghie „în fața altarului tainic de piatră al realității, al obligațiilor zilnice”. Prin aceasta „Liturghia devine viață și întreaga viață este ridicată în Dumnezeiasca Liturghie, adică, în mulțumire, iubire, slăvire a lui Dumnezeu, comuniune cu El și cu întreaga lume”. Fără această continuare a Liturghiei în viața noastră, ea rămâne incompletă.
Toate aceste îl fac pe Yannoulatos să sublinieze strânsa legătură și interdependența reciprocă dintre cult, slujire și mărturisire, privită ca un triptic al adevăratei misiuni ortodoxe către lume: „cultul și slujirea sunt două aspecte ale unui singur ritm de respirație: inspirația și expirația. Nu poate exista o expirație dinamică, în slujire, fără o inspirație dinamică, în cult, și invers. Nu putem avea iluzia că trăim «în El», Care a fost «unul ce slujește» (Lc. 22, 27), Care «a umblat făcând bine și vindecând pe toți cei asupriți de diavolul» (F.A. 10, 38), decât numai dacă viața noastră este o expresie dinamică a acestui act transfigurator, un act de rezistență la puterile demonice, care denaturează și corup existența umană prin nedreptate, lăcomie, denaturare a gândirii și sensului vieții, murdărind în continuu imaginația umană. Nimeni nu poate să rămână indiferent în fața atâtor feluri de opresiune asupra oamenilor, doar pentru că sunt săraci; să accepte discriminări din cauza rasei, sexului, vârstei, sau a diverselor forme de egoism uman, care reprezintă păcatul suprem și revoltă împotriva iubirii lui Dumnezeu”.
O altă problemă abordată în perspectivă misionară este relația dintre creștinism și celelalte religii, în special relația cu islamul. Caracterizând această relație, Yannoulatos arată că lucrare a misionară a Bisericii Ortodoxe în spațiile necreștine rămâne foarte limitată, în mare parte datorită conștiinței naționaliste excesive a Bisericilor locale. El marchează linia despărțitoare dintre misiune și pastorație, atragând atenția asupra pericolului de a considera că, responsabilitatea misionară se reduce la proprii credincioși și se împlinește prin întrajutorarea lor: „misiunea este, în primul rând, legătura necredincioșilor cu Biserica … iar aceasta conduce la o atitudine nu de antipatie sau conflict, ci la o încercare de înțelegere a limbajului, problemelor, rezervelor, ispitelor, incertitudinilor, păcatelor și chiar a ostilității lor, care în cele din urmă duce la o depășire a barierelor existente, prin puterea adevărului, rugăciunii și iubirii”. Aceasta duce la un dialog inter-religios, în care creștinii trebuie să dea mărturie despre conștiința de sine, întrucât „dialogul aparține tradiției Bisericii și a servit ca factor motivant pentru dezvoltarea teologiei creștine, cea mai mare parte a teologiei patristice fiind rod al dialogului direct sau indirect cu vechea lume elenistică, cu curentele ei religioase ori sistemele filozofice”.
Această considerație duce la un alt aspect al misiunii creștine dat de relația dintre Evanghelie și cultură. În concepția sa, Yannoulatos arată că între Evanghelie și cultură nu există o separație totală și nici antagonism: „Evanghelia acceptată fiind, transfigurează; se întrupează în circumstanțe noi și regenerează în Duhul Sfânt orice cultură, dându-i un nou conținut ontologic”. Astfel, sarcina fundamentală a teologiei ortodoxe este „cum să exprime veșnicia în noile condiții de viață, cum să creeze un dialog între mesajul revelației și noile științe moderne”.
În concluzie, a face misiune „la modul lui Hristos” reprezintă pentru arhiepiscopul Anastasie Yannoulatos a evidenția cinci principii teologice: relațiile trinitare și raportarea la ele, asumarea întregii naturi umane în Hristos, noul element radical și veșnic: Iubirea, paradoxul smereniei și sacrificiului de pe Cruce și înțelegerea întregii realități în lumina Învierii și a speranței eshatologice.
Patriarhul ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului, în cuvântul introductiv la cartea arhiepiscopului Anastasie Yannoulatos, „Misiune pe urmele lui Hristos. Studii teologice și omilii”, evidenția principalul rol al ierarhului în „regenerarea și reactivarea slujirii și lucrării misionare, drept cea mai esențială lucrare și expresia obligatorie a conștiinței de sine a Bisericii, către ceilalți frați și surori creați de Dumnezeu, din afara credinței, care trăiesc pe toate continentele planetei noastre”. Arătând că misiunea creștină este „expresia fundamentală a conștiinței ortodoxe de sine”, dar subliniind și faptul că „indiferența față de misiune înseamnă negarea Ortodoxiei”, Arhiepiscopul Anastasie înțelege misiunea drept „prelungirea (extinderea) iubirii Dumnezeului Treimic, pentru transfigurarea în iubire a întregii lumi”, cu alte cuvinte, realizarea „comuniunii de iubire cu Dumnezeu, cu oamenii și cu întreaga creație”.
III.7.2. Pr. prof. Ion Bria
Părintele profesor Ion Bria, prin bogata sa activitate atât în spațiul teologic ortodox, cât și în cel ecumenic, a contribuit în mod decisiv nu numai la dezvoltarea teologiei ortodoxe și a ecumenismului, ci și la dezvoltarea misiologiei ortodoxe, prin angajarea sa perpetuă în missio Dei Triunius. Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, îl numea pe Pr. Ion Bria “un vizionar și un apologet ortodox al teologiei misionare interconfesionale … care se străduiește să elaboreze o misiologie ortodoxă în armonie cu realitățile pastorale ale lumii de astăzi”.
Pr. prof. Ion Bria s-a remarcat, prin activitatea sa, nu numai în Biserica Ortodoxă Română, ci și în cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Între 1973-1994, el ocupă mai multe funcții în cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor: începând cu anul 1973 el este numit secretar executiv al „Departamentului pentru Studii și Relații ortodoxe” din cadrul Comisiei pentru „Misiune și Evanghelizare” a C.E.B., iar din 1987 devine directorul programului pentru „Înnoire și viață parohială”, reușind să pregătească programul „Cult și spiritualitate”, ce va deveni unul din curentele Unității I a C.E.B. intitulată „Credință și Mărturie”.
Participă în această perioadă la Adunările Generale ale C.E.B. de la Nairobi (1975), Vancouver (1983), Canberra (1991), Harare (1998); la conferințele misionare internaționale desfășurate la Bangkok (1972-1973), Melbourne (1980); la conferințele organizate de comisia „Credință și Constituție” în Bangalore (1978), Lima (1982), Santiago de Compostella (1993), Mănăstirea Pendelli (2000); la conferința pan-ortodoxă de la Chambésy (1982) etc.. Important pentru lucrarea noastră este faptul că ia parte și la consultațiile misionare interortodoxe desfășurate la Cernica (1974) , Etchimiadzin (1975), Praga (1977), Amba Bishoy Monastery (1979) și Mănăstirea Zica (1980).
Implicarea și participarea lui la aceste întâlniri ecumenice și interortodoxe, îi conferă posibilitatea de a observa „decalajul dintre programele și instituțiile misionare și ecumenice lansate de romano-catolici (facultăți, spitale, mănăstiri, centre de caritate și ospitalitate), de protestanți (publicații, edituri, școli duminicale, librării, case de rugăciune etc.) și cele inițiate de ortodocși, care se concentrau asupra construcțiilor de capele ori biserici improvizate”. Această realitate din viața Bisericii Ortodoxe, dublată de faptul că Facultățile de Teologie Ortodoxă „confundau misiologia cu pastorala, ecumenismul cu prozelitismul și reduceau evanghelizarea la timpul și spațiul liturgic”, îl fac pe teologul român să afirme că „până acum nu există o teologie a misiunii sau o misiologie ortodoxă, care să exprime practica misionară concretă a Bisericilor Ortodoxe”. Astfel, întreaga sa activitate este concentrată în vederea elaborării unei teologii misionare, care să reprezinte o sursă de inspirație permanentă pentru gândirea teologică și practica misionară a Bisericii. În acest demers, pr. Bria „a aprofundat și a expus, într-o formă dinamică, percutantă și interpelantă temeiurile teologice, aspectele, exigențele și modalitățile de realizare ale misiunii creștine în perspectivă ortodoxă”, folosindu-se în acest demers de rapoartele finale ale consultațiilor misionare inter-ortodoxe, care și-au pus amprenta asupra gândirii sale în aria misiunii creștine.
Activitatea sa publicistică foarte bogată este foarte importantă în domeniul misiunii creștine, întrucât dând dovadă de o mare capacitate de sinteză în lucrările sale, părintele Bria a urmărit tot timpul îmbinarea doctrinei cu practica misionară, ceea ce i-a adus la nivel mondial un mare renume de teolog, misiolog și ecumenist.
În ceea ce privește modalitățile de a înțelege misiunea Bisericii în lume, spune părintele, „este nevoie de o schimbare de fond în teologia și practica misionară. Ortodocșii au în general o misiologie deficientă, formulată în condiții de contramisiune, de respingere a Evangheliei ca politică de stat. Acest fapt a avut repercusiuni asupra predării misiologiei și formării catehetice a studenților în cadrul Facultăților de Teologie, în care viitorul preot era superficial educat și îndrumat să devină evanghelist și predicator. Or, înnoirea misionară începe cu preotul, cu înțelegerea vocației sale misionare”. Înnoirea reprezintă pentru părintele profesor Bria un deziderat pastoral-misionar, prin „fixarea de noi perspective și instituții de lucru pastoral, misionar, cultural, social de care are nevoie societatea … înnoirea nu este un scop în sine, ci slujește Biserica în opera ei de actualizare a mântuirii pe plan personal și al istoriei”.
Pentru misiologul nostru este foarte importantă clarificarea noțiunii de „misiune”, motiv pentru care el subliniază distincția dintre „misiune”, ca vocație apostolică a Bisericii de a propovădui Evanghelia la toată lumea, și „misiuni”, ca activități de evanghelizare ale unor Biserici în anumite teritorii necreștine. În Biserica Ortodoxă „misiunea este identificată cu tradiția”, cu continuitatea Bisericii peste veacuri, cu transmiterea credinței în timp, de la o generație la alta. Obiectivul misiunii ortodoxe a fost întotdeauna de a păstra poporul în credință într-o comunitate istorică permanentă, și nu de a cuceri noi frontiere geografice.
O lucrare foarte importantă în aria misiunii creștine editată de pr. prof. Ion Bria este „Go Forth in Peace”, ce prezintă perspectivele ortodoxe asupra misiunii creștine. Această lucrare este o compilație de texte în care se regăsesc într-o formă sintetizată rapoartele finale ale consultațiilor misionare interortodoxe.
Pr. Bria evidențiază fundamentele teologice ale misiunii creștine: importanța teologiei trinitare în înțelegerea misiunii, centralitatea lui Hristos în actul mărturisirii, Întruparea Logosului ca început al misiunii, Crucea ca inevitabil context al misiunii lui Hristos, importanța Învierii în perspectiva misiunii, perspectiva eshatologică a misiunii, aspectul pnevmatologic și soteriologic al misiunii creștine.
Misiologul nostru definește misiunea creștină ca fiind trimiterea Bisericii în lume în vederea extinderii Împărăției lui Dumnezeu, inaugurată de Iisus Hristos pe pământ. Misiunea creștină se întemeiază, în primul rând, pe trimiterea văzută a Fiului și a Duhului Sfânt, voită și inițiată de Tatăl (In. 20, 21) și apoi pe porunca dată Apostolilor de a propovădui Evanghelia, de a chema la pocăință și de a boteza în numele Sfintei Treimi (Mt. 28, 19). Misiunea își are punctul de plecare în mișcarea iubirii Tatălui către Fiul și, prin Acesta, către întreaga lume. De aceea, misiunea creștină are un caracter trinitar, dar comportă, în același timp, o dimensiune hristologică și pnevmatologică.
Punctând temeiul trinitar, hristologic și pnevmatologic al misiunii, teologul nostru acordă aceeași importanță și temeiului eclesiologic al misiunii, întrucât afirmă el „misiunea ține de însăși natura Bisericii”.
Abordând relația dintre Biserică și misiune, a scos în evidență „legătura organică dintre natura Bisericii și natura misiunii creștine, care coincid în modul cel mai deplin în comunitatea liturgică, cu dubla ei semnificație: trupul lui Hristos care celebrează Învierea și se cuminecă cu Sfintele Taine («Faceți aceasta … ») și poporul pelerin care vestește și așteaptă împărăția lui Dumnezeu («Cu pace să ieșim»)”, de aici rezultând și „îndoita mișcare a parohiei: intrarea liturgică sau adunarea la altar și ieșirea misionară sau vohodul în lume”.
Părintele Ion Bria a înțeles misiunea Bisericii ca fiind strâns legată de viața ei liturgică, căci „misiunea Bisericii își trage seva și vigoarea ei mărturisitoare din dinamismul vieții liturgice a acesteia”. Acesta este motivul pentru care punctează câteva motive ale orientării liturgice a parohiei: Liturghia are în centrul ei pomenirea (anamneza) Domnui nostru Iisus Hristos; în Euharistie Domnul Hristos este prezent real și deplin; în Liturghie comunitatea reprezintă chipul comunității apostolice; Liturghia este comunitară prin natura ei; locașul de cult este locul unde sunt adunate și transfigurate problemele umane în toată complexitatea lor; puterea cuvântului și puterea euharistică sunt inseparabile în Taina Euharistiei; spiritualitatea liturgică nu se limitează la locașul de cult și nu se încheie cu primirea Sfintelor Taine, ci se continuă cu o altă formă de „liturghie”, care nu este o repetare a celei euharistice, ci o urmare a ei, „liturghia după Liturghie”, numită și „sacramentul fratelui”.
Plecând de la premisele prezentate, pr. Bria punctează douăsprezece exigențe misionare: predicarea Evangheliei; „cuvântul adevărului”; transmiterea credinței; indigenizare și identitate culturală; vestea cea bună, săracilor; lumea și situația ei; misiunea, ca zidire a „Trupului” – Biserica; misiune și Liturghie; misiunea și comunitatea parohială; apostolatul mirenilor; calitatea vieții creștinilor și „liturghie după Liturghie”. Toate aceste exigențe, aflate într-un raport de interdependență, stau la baza realizării unei misiuni creștine autentice.
Predicarea Evangheliei, prima exigență a misiunii, este o obligație permanentă a Bisericii, și ea vizează convertirea prin credință, primul pas în viața creștină. În propria sa misiune, Biserica nu inventează Evanghelia, ci restituie în fiecare loc și timp «credința care a fost dată sfinților, o dată pentru totdeauna» (Iuda 1, 3). Astfel, ea urmărește transmiterea dreptei credințe, care generează un mod de viață, corespunzător Revelației, deoarece „conținutul credinței determină conținutul vieții, regula credinței devine regula vieții”. Aceasta duce la următoarea exigență, transmiterea Tradiției, întrucât „viața creștină autentică este posibilă numai printr-un act de auto-identificare a fiecărei generații de credincioși cu practica de totdeauna a Bisericii, prin retrăirea în «comuniunea sfinților» în unitate de gândire și viață cu predecesorii”.
Misiunea presupune comunicarea unui mesaj, Vestea cea Bună, către o comunitate umană, în propriul ei context cultural. Inculturarea Evangheliei nu înseamnă distrugerea identității etnice sau culturale a comunităților cărora se adresează, ci imprimarea unei noi identități, a unității lor ontologice în Hristos: „nu mai este nici iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus” (Gal. 3, 28). Acest creștinism integral pentru a fi realizat, presupune solidaritatea cu cei lipsiți, triști și oprimați, de unde rezultă altă exigență a misiunii creștine, vestea cea bună, săracilor.
Misiunea Bisericii are în vedere lumea, iar scopul ei este zidirea lumii în Trupul eclesial al lui Hristos, Biserica. Actul misionar este un act eclesial, Biserica reprezintă scopul misiunii, fiind, în același timp, principiu și condiție a misiunii.
Misiune și Liturghie, o altă exigență a misiunii în viziunea părintelui Bria, este impusă de locul central pe care Sfânta Liturghie îl ocupă în viața creștină. Ritmul liturgic impune ritmul parohial, ceea ce duce la următoarea exigență, misiunea și comunitatea parohială. În dinamica Liturghiei se observă o dublă mișcare: de adunare a comunității pentru celebrare și împărtășire, și de trimitere în afară pentru mărturie. De aici, rezultă dimensiunea liturgică a misiunii creștine, cu implicații majore asupra conceptului de „liturghie după Liturghie”, dezvoltat de pr. Bria, sub forma lui autentică, de „taină a fratelui”. Această concepție duce la un apostolat integral, atât al clerului, cât și al laicilor, întrucât datoria misiunii decurge din starea de creștin. Cel mai eficient mijloc de misiune al creștinilor, clerici și mireni, este mărturia prin calitatea și sfințenia vieții.
Aportul lui la dezvoltarea teologiei misionare nu se reduce numai la fixarea terminologiei misionare, expunerea temeiurilor sau fundamentelor teologice ale misiunii și a exigențelor sale, ci constă și în precizarea coordonatelor și aspectelor esențiale ale misiunii creștine. În concepția sa, misiunea creștină are o coordonată internă și una externă, „deoarece Biserica nu este trimisă către un anumit «spațiu de misiune», în afară, ci în lume, iar lumea se poate găsi în orice loc și în orice timp”. Misiunea Bisericii comportă patru aspecte esențiale: evanghelizarea, mărturia, diaconia și pastorația, aspecte pe care părintele profesor nu numai le expune, ci le și dezvoltă.
Părintele profesor Ion Bria punctează și principiile de bază ale misiunii:
1. Dimensiunea cosmică a mântuirii – motivul principal al misiunii creștine.
2. Caracterul eclesial al misiunii – întrucât înțelegerea ortodoxă a misiunii depinde de înțelegerea naturii Bisericii, elesiologia determină misiologia, Biserica fiind scopul misiunii.
3. Propovăduirea Evangheliei prin doxologie și Liturghie – predicarea Evangheliei și celebrarea liturgică constituie părți integrale ale mărturiei creștine.
4. Indigenizarea credinței – relația dintre cultură și credință sau apostolatul cultural – înseamnă „transfigurarea” bogățiilor culturale și a istoriei în lumina Evangheliei.
Tot în aria teologiei misionare, părintele profesor a scos în evidență că provocarea misionară se află atât în afara Bisericii, dată fiind de acțiunile prozelitiste ale unor grupuri religioase, cât și în interiorul ei, prin lipsa angajamentului misionar al membrilor ei. Acesta este motivul pentru care subliniază alte aspecte misionare pe care le aplică la situația concretă a Bisericii Ortodoxe Române: rolul vieții monahale în viața și misiunea Bisericii, mărturia creștină și contra-mărturie, importanța parohiei pentru misiune, dimensiunea misionară a Liturghiei, explicarea Crezului și a Liturghiei ca modalități de evanghelizare și catehizare, apostolatul mirenilor, rolul familiei și al femeii creștine în misiunea Bisericii, apostolatul social, preotul ca misionar etc.. La toate acestea se adaugă meritul de a fi accentuat implicațiile misionare ale expresiei „liturghia după Liturghie”, dezvoltată pentru prima dată de către arhiepiscopul Anastasie Yannoulatos și propusă în cadrul consultației misionare interortodoxe desfășurată la Etchmiadzine în 1975. Acest concept trimite la transpunerea Dumnezeieștii Liturghii în viața de zi cu zi, într-o altă formă, „liturghia după Liturghie”. Toate aceste accentuări, în perspectivă misionară, reprezintă pentru părintele Bria modalități de realizare a misiunii creștine autentice.
Apoi, părintele mai punctează o serie de probleme misionare urgente care trebuie clarificate: „ce înseamnă apărarea credinței ortodoxe într-un context ecumenic în care mai multe Biserici fac misiune? În ce măsură afirmarea identității creștine este condiționată sau nu de afirmarea identității naționale, etnice? Ce înseamnă noua evanghelizare despre care vorbește insistent Biserica soră romano-catolică? Ce fel de misiune creștină fac grupările și mișcările religioase care au apărut în România?”.
Încercând să dea un răspuns acestor probleme stringente, pr. Bria arată că prin misiune, Biserica nu înțelege „nici combaterea polemică a altor Biserici angajate în propovăduirea Evangheliei, nici diluarea Evangheliei. Apărarea credinței înseamnă concentrarea atenției preoților și credincioșilor asupra tradiției apostolice neîntrerupte, singura Tradiție care diferențiază Biserica lui Hristos de alte mișcări religioase. Această tradiție a fost întrupată în viața martirilor și sfinților locali, în cultul, cultura și istoria credincioșilor care constituie o Biserică particulară. Biserica Ortodoxă pune la îndoială orice misiune care nu are în vedere transmiterea istorică, cronologică a credinței lui Iisus Hristos și întruparea Evangheliei în experiența spirituală a unui popor dintr-un anumit loc și timp”.
Întreaga activitate publicistică și experiența misionară bogată îi conferă părintelui Bria „complexitatea unui teolog”, un „teolog ortodox realist”, deopotrivă „mare teolog și ecumenist” cu o „vocație ecumenică mărturisitoare”, dar și „analist subtil al realităților pastorale postmoderne”, și nu în ultimul rând, „misionar al Ortodoxiei și corifeu al misiologiei universale”.
În concluzie, părintele profesor Ion Bria a adus o „contribuție importantă la elaborarea teologiei și indicarea practicii misionare, așa cum acestea s-au cristalizat în cursul istoriei Bisericii răsăritene”, punând „bazele unei misiologii ortodoxe în contextul lumii contemporane”. El are meritul de a fi elaborat o teologie misionară actuală, bine articulată în peisajul teologic, ca un răspuns la marile cerințe ale Bisericii, societății sau culturii din epoca sa, propunând, în același timp, și o strategie misionară adecvată vremii. Receptarea operei misionare a părintelui profesor Ion Bria înseamnă o provocare pentru teologii ortodocși de a găsi în lucrările sale „elemente de inspirație care să le ofere noi impulsuri pentru propriile lor reflecții teologice și ecumenice”.
III.7.3. Pr. prof. univ. dr. Valer Bel
Părintele profesor Valer Bel, prin întreaga sa activitate publicistică și viață pusă în slujba Bisericii, contribuie în mod esențial la dezvoltarea teologiei și a practicii misionare, continuând lucrarea începută de pr. prof. Ion Bria în aria misiunii creștine.
Părintele profesor Ion Bria pune bazele unei teologii misionare ortodoxe, reluate și dezvoltate de către părintele profesor Valer Bel, în contextul lumii contemporane, așa cum reiese din cea mai importantă lucrare a sa din aria misiologiei, „Misiunea Bisericii în lumea contemporană”. Prin întreaga sa operă misionară, teologul nostru ne oferă o sinteză de teologie și practică misionară creștin-ortodoxă, „adecvată scopului misiunii și timpurilor noastre”, care pleacă de la înțelegerea misiunii ca o dimensiune a ființei Bisericii și o componentă esențială a vieții ei. Misiunea creștină nu este pentru părintele Bel o noțiune abstractă, ci reprezintă un mod de a fi al Bisericii, ea face parte din planul lui Dumnezeu de mântuire al lumii.
În acest sens, el expune și dezvoltă premisele teologice și exigențele misiunii creștine, creionând astfel, fundamentele teologice ale misiunii, demers în care se folosește de argumente biblice și patristice. Premisele teologice ale misiunii sunt expuse și tratate într-un mod foarte clar: Missio Dei sau Sfânta Treime și misiunea (dimensiunea trinitară a misiunii); Missio Filii sau trimiterea lui Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu în lume pentru mântuirea și viața lumii (aspectul specific hristologic al misiunii dat de centralitatea lui Hristos în viața și misiunea Bisericii); Missio Spiritus Sancti sau trimiterea Duhului Sfânt în lume, întemeierea Bisericii și inaugurarea misiunii creștine (aspectul pnevmatologic al misiunii); Missio Ecclesiae sau trimiterea Apostolilor și a Bisericii apostolice (caracterul eclesial al misiunii); Biserica și Împărăția lui Dumnezeu (perspectiva eshatologică a misiunii); Biserica și lumea în perspectivă misionară; misiunea Bisericii în iconomia mântuirii; coordonatele și aspectele misiunii creștine; creștinismul și celelalte religii.
Toate aceste premise teologice ale misiunii duc la o definiție explicită pe care pr. Bel o dă misiunii creștine, care înseamnă „trimiterea Bisericii în lume în vederea universalizării Evangheliei și a integrării oamenilor în Împărăția lui Dumnezeu, întemeiată prin lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos, inaugurată ca anticipare a ei în Biserică prin Pogorârea Duhului Sfânt, Împărăție care se va manifesta în plenitudinea ei la a doua venire a lui Hristos întru slavă”. Aceasta duce la indicarea originii misiunii creștine și a scopului ei: „misiunea își are temeiul său adânc și punctul de plecare în comuniunea veșnică a Sfintei Treimi, în mișcarea iubirii Tatălui către Fiul în Duhul Sfânt, și prin Acesta, către întreaga lume. Astfel, misiunea este «participare» la trimiterea Fiului (In. 20, 21-23) și a Duhului Sfânt (In. 14, 26) în lume Care revelează viața de comuniune a lui Dumnezeu pentru a ne face părtași la ea”.
Coordonatele misiunii creștine, dezvoltate de părintele profesor sunt: evanghelizarea („mergând, învățați toate neamurile”), încorporarea sacramentală în trupul eclesial al lui Hristos, în care participăm la viața de comuniune a Sfintei Treimi („botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”) și îndemnul de a stărui în dreapta credință, în sfințenie, mărturie și slujire („învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă”). Aceste coordonate angajează Biserica în două mari direcții: misiunea ad extra (externă), prin care Biserica a propovăduit Evanghelia în vederea convertirii popoarelor necreștine, și misiunea ad intra (internă), prin care Biserica s-a preocupat de cei botezați, ceea ce duce la inseparabilitatea dintre misiune și pastorație. Misiune și pastorația se face, în viziunea sa, în și prin comunitățile creștine autentice, motiv pentru care o atenție deosebită este acordă coordonatelor fundamentale ale vieții creștine: comunitatea măsturisitoare,spiritualitatea autentică și așteptarea eshatologică. Potrivit tuturor acestor aspecte, Biserica apare, pe de o parte, ca o comunitate euharistică, iar pe de altă parte, ca o comunitate apostolică misionară, în care calitatea și sfințenia vieții tuturor membrilor Trupului lui Hristos – Biserica, cler și laici, este esențială.
Misiunea vizează „liturghizarea și filocalizarea existenței umane în Biserică, transpunerea ei într-un ritm liturgic-sacramental, baptismal-euharistic și pascal, schimbarea și înnoirea omului și a lumii în așteptarea activă a înnoirii ultime în Împărăția lui Dumnezeu a cărei pregustare o avem în Biserică”, realizarea ei având o triplă actualizare „liturgic-sacramentală, mistic-ascetică și social-comunitară”.
Exigențele misiunii creștine evidențiate de misiologul nostru se referă „atât la întoarcerea omului către Dumnezeu cât și la promovarea unei vieți creștine autentice, în duhul Evangheliei lui Hristos și al Părinților”, aceasta pentru că misiunea ortodoxă „nu se reduce doar la simpla vestire a cuvântului lui Dumnezeu, ci vizează încorporarea și creșterea oamenilor ca membrii ai Bisericii – Trupul lui Hristos, până la «măsura vârstei deplinătății Lui» (Ef. 4, 13)”. Astfel, sunt enunțate douăsprezece exigențe ale misiunii: predicarea Evangheliei, transmiterea credinței adevărate, transmiterea Tradiției, inculturarea Evangheliei, lumea și situația ei, Vestea cea bună săracilor, misiunea ca zidire a „Trupului lui Hristos” – Biserica, liturghie și misiune, misiunea și comunitatea parohială, apostolatul mirenilor, mărturie prin sfințenia vieții și dimensiunea liturgică a misiunii. Împărtășind viziunea părintelui profesor Ion Bria, pr. Bel afirmă că aceste exigențe stau într-o strânsă legătură, acționând simultan, iar realizarea misiunii este dependentă de modul în care ele sunt împlinite.
Alt aspect misionar evidențiat în lucrarea teologului nostru este rolul filantropiei în misiunea Bisericii, întrucât „filantropia face parte din misiunea și slujirea Bisericii. Ea este mai mult decât o problemă etică, este un drum prin care ne întâlnim cu Hristos … ea este o componentă importantă și necesară a strategiei misionar-pastorale. Comunitatea parohială trebuie să devină o comunitate de mărturie și slujire”, fundamentând aceasta pe îndemnul Sfântului Apostol Pavel „purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos” (Gal. 6, 2).
Părintele Bel analizează misiunea creștină în cadrul fenomenului de globalizare, ce constituie noua amenințare la adresa lumii contemporane. Plecând de la premisa că „Biserica este anticiparea și sacramentul Împărăției lui Dumnezeu în lume și în slujba mântuirii lumii”, părintele subliniază că doar „o eclesiologie autentică stabilește un raport corect între Împărăția lui Dumnezeu, lume și Biserică”. Făcând referire la o eclesiologie teocentrică, în ceea ce privește atitudinea Bisericii față de lume, părintele profesor afirmă că „Biserica se află în mod expres în lume, cu lumea și pentru lume, însă ea nu este de fapt din această lume, ci este chemată să dea lumii un sens teonom”.
În preocupările sale misionare, teologul clujean acordă un interes deosebit și dimensiunii liturgice a misiunii creștine. Misiunea Bisericii la nivelul parohiei este analizată ținând cont de orientarea eclesiologică a parohiei și orientarea liturgică a ei, pentru că, pe de o parte, „o înțelegere a teologiei și practicii misionar-pastorale de azi cere în primul rând o aplicare a eclesiologiei”, iar pe de altă parte, teologia și practica misionară trebuie să urmărească „organizarea, reconstituirea și consolidarea parohiei, ca imagine concretă a Bisericii la nivel local”.
Liturghia euharistică este energia care mișcă Biserica în devenirea ei misionară, fiind, în același timp, atât structură de comuniune și înaintare către Împărăția lui Dumnezeu, cât și loc de pregătire și trimitere în misiune. Acestea duc mai departe la înțelegerea Liturghiei ca o prelungire în viața de zi cu zi a credincioșilor, sub forma slujirii aproapelui prin mărturia evanghelică și iubirea creștină.
Misiologul nostru consideră că pentru o strategie misionară activă și integrală trebuie avute în vedere și alte aspecte, precum dinamica misionară și organizarea parohiei, participarea credincioșilor la viața liturgică, transmiterea și apărarea dreptei credințe, diaconia și filantropia creștină și atitudinea față de sectari, motiv pentru care le dezvoltă pe fiecare în parte. În gândirea părintelui, predicarea Evangheliei, transmiterea Tradiției, dar și a credinței creștine, constituie un imperativ misionar de actualitate, iar convertirea familiei, o urgență misionară, dată fiind importanța ei în educația creștină.
În viziunea sa, întreaga teologie este „mărturisire, contemplație și știință a mântuirii în Hristos și a vieții veșnice”, pusă în slujba misiunii Bisericii, care alături de Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție reprezintă baza propovăduirii Bisericii, ceea ce conferă teologiei ortodoxe o dimensiune misionară.
Prin enunțarea și dezvoltarea principalelor aspecte ale misiunii creștine, părintele profesor universitar doctor Valer Bel contribuie în mod considerabil la constituirea unei adevărate teologii misionare în cadrele Ortodoxiei românești. Teologia misionară pe care o elaborează are caracter de sinteză și oferă misiunii creștine două direcții, care reprezintă scopurile ei: mărturisirea lui Hristos în lume, pentru ca lumea să creadă în El și întărirea propriei credințe, a conștiinței de a fi poporul duhovnicesc al lui Dumnezeu.
Prin întreaga sa operă misionară „se constituie într-un veritabil îndrumar teologic și practic privind misiunea Bisericii în lumea contemporană”, confirmând faptul că pr. prof. univ. dr. Valer Bel este „specialistul pe probleme de misiologie al mediului teologic universitar din țara noastră”.
III.8. Concluzii
Consultațiile misionare inter-ortodoxe organizate de Departamentul pentru Studii și Relații cu Bisericile Ortodoxe în anii ʼ70 ai secolului trecut, contribuie în mod evident la elaborarea teologiei misionare ortodoxe. Rapoartele acestor întâlniri stau la baza redactării volumului Go Forth in Peace, editat de către pr. prof. Ion Bria în 1986, lucrare ce sintetizează perspectivele ortodoxe cu privire la misiunea creștină. Astfel, prin rapoartele lor finale și prin modul în care ele au fost receptate și reflectate, ulterior, în teologia misionară ortodoxă, aceste consultații misionare contribuie la elaborarea și fundamentarea teologică a misiunii creștine. Fundamentarea teologică a misiunii creștine se găsește în teologia trinitară, în trimiterea Fiului, a Sfântului Duh, a Sfinților Apostoli și a Bisericii în lume pentru mântuirea și desăvârșirea ei.
Aceste consultații articulează următoarele aspecte definitorii pentru misiunea creștină în perspectivă ortodoxă:
dimensiunea trinitară a misiunii creștine – misiunea creștină își are temeiul și punctul de plecare în însăși comuniunea veșnică a Sfintei Treimi, și tinde la transmiterea vieții de comuniune și iubire ce există în Dumnezeu.
aspectul hristologic al misiunii – centralitatea lui Hristos în viața și misiunea Bisericii. Misiunea creștină se întemeiază pe misiunea lui Hristos, de unde misiune la modul lui Hristos.
aspectul pnevmatologic al misiunii, inseparabil de cel hristologic, ambele privite în context trinitar.
perspectiva eshatologică cu implicații cosmice a misiunii Bisericii – scopul misiunii recapitularea tuturor în Hristos, ceea ce plasează misiunea în planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii.
aspectul soteriologic al misiunii – exprimat în teologia theosis-ului sau a îndumnezeirii, privită ca un act sinergetic.
caracterul eclesial al misiunii – misiunea ține de însăși natura Bisericii. Biserica este scopul misiunii, mai degrabă decât instrumentul ei.
aspectul liturgic al misiunii – articulat în direcția abordării euharistice a misiunii creștine. Locul central al Sfântei Liturghii în misiunea Bisericii prin structura și scopul ei misionar sau Sfânta Liturghie ca act euharistic și eveniment misionar.
dimensiunea socială a misiunii cu accentul pus pe filantropia creștină, „liturghia după Liturghie”.
dimensiunea mărturisitoare a misiunii – înțelegerea misiunii ca mărturie creștină autentică.
iubirea – motivul misiunii, înțeleasă ca expresia dragostei lui Dumnezeu pentru oameni.
legătura indisolubilă dintre misiune și unitate.
Marele câștig al acestor consultații este acela de a fi deschis drumul înspre elaborarea unei teologii misionare de actualitate, o teologie misionară adecvată marilor cerințe bisericești, sociale și culturale ale epocii, la care și-au adus contribuția, ulterior, teologi ca episcopul Anastasios Yannoulatos sau pr. prof. Ion Bria, iar în zilele noastre, pr. prof. univ. dr. Valer Bel.
Aceștia au reactualizat și rearticulat în operele lor fundamentele teologice ale misiunii ca premise ale misiunii creștine, dezvoltându-le în contextul lumii contemporane aflată în continuă schimbare, sub forma unor exigențe de care depinde realizarea unei misiuni creștine autentice. Exigențelor de ordin general, și anume predicarea Evangheliei, transmiterea Tradiției și a dreptei credințe, inculturarea Evangheliei, lumea și situația ei, Vestea cea bună săracilor, misiunea ca zidire a Bisericii, Liturghie și misiune, misiunea și comunitatea parohială, apostolatul mirenilor, mărturie prin sfințenia vieții și dimensiunea liturgică a misiunii, li se alătură și exigențe speciale, cum ar fi rolul familiei și al monahismului în viața și misiunea Bisericii, mărturia creștină și contra-mărturia sau misiune și prozelitism, preotul ca misionar etc. .
Există, deci, perspective teologice concrete în ceea ce privește elaborarea unei teologii misionare, dar și a unei strategii misionare a Bisericii Ortodoxe, materializate în lucrări teologice de certă valoare.
Elaborarea teologiei misionare trebuie să plece de la premisa că misiunea creștină înseamnă trăirea vieții în Hristos, viață ce trebuie transmisă oamenilor, prin lucrarea harului Preasfintei Treimi. Misiunea Bisericii presupune sfințirea oamenilor și a întregii creații a lui Dumnezeu, atragerea în comuniunea veșnică de viață și iubire a Persoanelor Sfintei Treimi, comuniune pe care Părintele Dumitru Stăniloae o numește „structura supremei iubiri”.
Concluzii finale
Încă din preliminariile lucrării am arătat că vom urmări evoluția gândirii misionare din perspectivă ecumenică și ortodoxă, cu referire directă la conferințele misionare internaționale și consultațiile misionare inter-ortodoxe. În analiza noastră asupra modului în care a fost definită și a evoluat misiunea creștină, pe parcursul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea, am încercat să răspundem la o întrebare firească: care este aportul acestor conferințe și consultații misionare la dezvoltarea teologiei misionare?
1. Contribuția conferințelor misionare internaționale organizate în cadrul Consiliului Misionar Internațional (de la Edinburgh 1910 până la New Delhi 1961), nu este lipsită de importanță în sfera misiunii creștine, deși această perioadă este caracterizată de lipsa ortodocșilor și a romano-catolicilor de la discuții. Termenul de misiune creștină comportă mai multe schimbări graduale sau variații conceptuale: de la ideea de unitate pentru misiune se face trecerea la o misiune centrată pe Biserică și, ulterior, la missio Dei. Toate acestea indică căutarea teologică a protestanților de a defini misiunea creștină, dar în același timp, o evoluție în gândirea misionară de factură protestantă. Astfel, aportul acestor conferințe misionare internaționale constă în faptul că ele deschid drumul înspre o abordare teologică a misiunii creștine.
Deși, Missio Dei apare ca un concept misionar punctat în teologia protestantă la Willingen în 1952, totuși el nu e străin Bisericii Ortodoxe, care întotdeauna a înțeles misiunea creștină ca misiune a lui Dumnezeu-Sfânta Treime (missio Dei), având în același timp o caracteristică hristologică, pnevmatologică, eclesiologică și eshatologică. Astfel, Missio Dei devine punctul de întâlnire în ceea ce privește abordarea misiunii creștine din perspectivă ecumenică și ortodoxă.
2. Conferințele misionare internaționale organizate de Comisia pentru Misiune și Evanghelizare din cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor (de la Mexico-City 1963 – până la Atena 2005) își aduc aportul la aprofundarea teologiei misionare, prin redescoperirea dimensiunii misionare a Bisericii, dovadă fiind cele trei documente care rezumă convergențele în ceea ce privește misiunea creștină din perspectivă ecumenică. Aceste documente, „Mission and Evangelism: An Ecumenical Affirmation” (1982), „Mission and Evangelism in Unity Today” (2000) și „Together Towards Life: Mission and Evangelism in Changing Landscapes” (2012), subliniază nu numai modul în care conferințele au contribuit la aprofundarea teologiei misionare, ci evidențiază și aportul însemnat al Bisericii Ortodoxe în acest demers. Dimensiunea mărturisitoare a misiunii creștine, în locul unei misiuni ofensive; legătura indisolubilă între misiune și unitate; importanța trinitară a conceptului teologic „missio Dei”; caracterul specific hristologic și aspectul pnevmatologic al misiunii; aspectul liturgic al mărturiei creștine – liturghia după Liturghie; dimensiunea eclezială a misiunii și aspectul ei liturgic sunt doar câteva contribuții ortodoxe la noua înțelegere ecumenică a misiunii.
Participarea Bisericilor Ortodoxe la întâlnirile organizate de către Comisia pentru Misiune și Evanghelizare, în special, și de către Consiliul Ecumenic al Bisericilor, în general, a oferit posibilitatea ortodocșilor de a cunoaște mai bine cadrul misionar mondial. În ceea ce privește dialogul ecumenic, început ca o necesitate pentru misiune, s-au făcut progrese mari, iar acestea au modelat teologia și practica misionară. Toate preocupările misionare, însă, au permis conștientizarea unei realități teologice fundamentale, că lipsa de unitate creștină este incompatibilă cu activitatea misionară.
Implicarea și participarea Bisericilor Ortodoxe la aceste întâlniri ne ajută să observăm punctele convergente și divergente în ceea ce privește percepția ecumenică și ortodoxă asupra misiunii creștine. Tot prin această participare se realizează o căutare teologică comună și un schimb de experiență în aria misiunii creștine.
Contribuția majoră a acestor întâlniri, la care participă și ortodocșii ca membrii deplini și romano-catolicii ca observatori, este dată de trecerea de la o teologie a misiunii la o teologie misionară, prin aprofundarea mai multor aspecte fundamentale ale misiunii creștine, precum dimensiunea trinitară, hristologică și pnevmatologică a misiunii creștine, aspectul eshatologic al ei în strânsă legătură cu cel soteriologic, dimensiunea socială a misiunii, misiune și inculturație, misiune și unitate etc.
3. Consultațiile misionare inter-ortodoxe organizate în anii ʼ70 ai secolului trecut de Departamentul pentru Studii și Relații cu Bisericile Ortodoxe din cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor, precizează pentru prima dată poziția ortodoxă cu privire la misiunea creștină și reprezintă primul pas în vederea elaborării unei teologii misionare ortodoxe, prin punctarea fundamentelor teologice și a aspectelor principale ale misiunii.
Importanța lor în mediul ortodox constă în faptul că ele pun în mișcare un studiu sistematic al misiunii creștine, iar în mediul ecumenic ele oferă posibilitatea cunoașterii perspectivelor ortodoxe cu privire la misiune.
Consultațiile constituie un izvor principal pentru o teologie misionară autentică, importanța lor nu poate fi contestată, ci verificată prin lucrările din sfera teologiei misionare ale unor mari teologi, ca și cei abordați în studiul de față: Arhiepiscopul Anastasie Yannoulatos, pr. prof. Ion Bria și pr. prof. univ. dr. Valer Bel. Lucrările lor, în care sunt rearticulate fundamentele teologice ale misiunii creștine (Missio Dei, Missio Filii, Missio Spiritus Sancti, Missio Ecclesiae, Missio Trinitatis) sub forma unor premise, și în care sunt dezvoltate exigențele misiunii creștine, constituie puncte de referință în teologia misionară ortodoxă.
Orice abordare sau dezvoltare viitoare a vreunui aspect al teologiei ortodoxe în perspectivă misionară trebuie să plece de la contribuțiile consultațiilor misionare inter-ortodoxe, întrucât o misiune autentică poate fi realizată doar dacă sunt înțelese bine fundamentele ei teologice. În aceeași măsură, operele misiologilor la care am făcut referire, pot constitui modele în orice demers care are ca scop dinamizarea misiunii creștine. Modul în care acești teologi au receptat în operele și viața lor contribuția sau realizările consultațiilor misionare interortodoxe, poate deveni o sursă de inspirație pentru viitorii misiologi, care trebuie să dezvolte o teologie misionară actuală care să răspundă provocărilor societății contemporane aflată în permanentă schimbare.
4. Punctarea și evidențierea modului în care a fost percepută misiunea Bisericii pe tot parcursul secolului trecut și începutul acestui secol, ne oferă o deschidere înspre viitoare abordări ale ei. Teologia misionară elaborată până acum își va împlini scopul, atunci când toate aspectele principale ale misiunii creștine nu vor rămâne doar la cadrele teoretice, ci când ele vor fi aplicate în practică.
Biserica Ortodoxă considerată adesea ca una fără zel misionar, prin raportarea directă la Biserica Romano-Catolică și cea Protestantă, prin consultațiile misionare inter-ortodoxe, dar și prin aportul unor importanți misiologi adus în aria misiunii creștine, rearticulează sensul misionar al Ortodoxiei, evidențiind că dimensiunea misionară este o constantă a vieții creștine.
BIBLIOGRAFIE
I. Ediții ale Sfintei Scripturi
Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura IBMBOR, București, 1989.
Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura IBMBOR, București, 2008.
Biblia sau Sfânta Scriptură, Versiune diortosită după Septuaginta, redactată, adnotată și tipărită de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului; Mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2009.
The Holy Bible, King James Authorized Version, Oxford University Press, 1977.
Noul Testament cu psalmii, Tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod sub îndrumarea și purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura IBMBOR, București, 2008.
II. Cărți de cult
Arhieraticon, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura IBMBOR, București, 1993.
Liturghier, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura IBMBOR, București, 2012.
III. Dicționare, enciclopedii, manuale
***, Dictionary of the Ecumenical Movement, Edited by Nicholas Lossky, José Míguez Bonino, John Pobee, Tom F. Stransky, Geoffrey Wainwright, Pauline Webb, WCC Publications, Geneva, 2002.
***, Dictionnaire œecuméniauque de missiologie. Cent mots pour la mission. Sous la direction de Ion Bria, Philippe Chanson, Jaques Godille, Marc Spindler, Les Editions du Cerf, Paris, Labor et Fides, Genève, Cle, Yaoundé, 2003.
***, The Encyclopedia of Christianity, vol. II, Edited by Erwin Fahlbusch, Jan Milič Lochman, John Mbiti, Jaroslav Pelikan, Lukas Vischer, Geoffrey W. Bromiley; Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, 2001.
Academia Română, Dicționarul explicativ al limbii române, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998.
Bria, Ion, Dicționar de Teologie Ortodoxă, Editura IBMBOR, București, 1994.
Chițescu, N.; Todoran, Isidor; Petreuță, I., Teologia Dogmatică și Simbolică, Manual pentru Facultățile Teologice, vol. I, ediția a III-a, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2008.
Douglas, J.D., Dicționar biblic, Editura Cartea creștină, Oradea, 1995.
Mircea, Ioan, Dicționar al Noului Testament, Editura IBMBOR, București, 1995.
Păcurariu, Mircea, Dicționarul teologilor români, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Andreiana, Sibiu, 2014.
Rămurean, Ioan; Șesan, Milan; Bodogae, Teodor, Istoria Bisericească Universală, vol. II (1054-1982), Editura IBMBOR, București, 1993.
Todoran, Isidor; Zăgrean, Ioan, Teologia Dogmatică, Editura IBMBOR, București, 1991.
IV. Documente, izvoare
***, Appelés à une seule espérance L'Ėvangile dans les différentes cultures, Salvador de Bahia, Brésil, 1996, Raportul secțiunii IV, Salvador de Bahia, Brazilia, 1996.
***, A letter from Athens to the Christian Churches, networks and communities, CWME paper PLEN 14 May doc. no. 4, Atena 2005.
***, „Enciclica Patriarhiei Ecumenice, 1920, ‛către Bisericile lui Hristos de pretutindeni’”, trad. Aurel Pavel, în Nicolae Moșoiu, Elemente de istorie, doctrină și practică misionară: din perspectivă ecumenică, pp. 56-59.
***, European seminar on the role and the place of the Bible in the liturgical and spiritual life of the Orthodox Church, Prague, September, 12-18, 1977, WCC Archives, no. 2342, paper 9.
***, Minutes of the Assembly of the International Missionary Council, Nov. 17-18 1961 and the first meeting of the Commission on World Mission an Evangelism of the WCC, Dec 7-8 1961 at New Delhi, New York, London, Geneva, 1961.
***, Mission and Evangelism in Unity Today, CWME Preparatory Paper No. 1, Athens, May 2005.
***, Mișcarea Ecumenică: cum o privește Biserica Română, Declarația Patriarhului Justinian la Consiliul Ecumenic al Bisericilor, Geneva, 29 iunie, 1966.
***, Orthodox Consultation on the place of the monastic life within the witness of the Church today, Amba Bishoy Monastery, Egypt, Aprilie 30- May 5, 1979, WCC Archives, no. 2345, paper 13.
***, Preaching and Teaching the Christian Faith Today, Monastery of Zica, Yugoslavia, September 20-25, 1980, WCC Archives, no. 2389, paper 14.
***, Report of the Orthodox Consultation on Confessing Christ through liturgical life of the Church Today, Ecimiadzine, Armenia, September 16-21, 1975, WCC Archives, no. 2345, paper 6,
***, Salvation Today, Bangkok Assembly 1973: Minutes and Report of the Assembly of the Commission on World Mission and Evangelism of the World Council of Churches, December 31, 1972 and January 9-12, 1973, WCC Publications, Geneva, 1973.
***, The importance of the Orthodox contribution to the WCC, (format electronic), public lecture by Rev. Dr. Konrad Raiser at an international symposium on “Orthodox theology and the future of ecumenical dialogue: perspectives and problems”, Tesalonic, Grecia, 1-3 iunie, 2003.
***, The Nature and Mission of the Church. A Stage on the Way to a Common Statement, Faith and Order Paper no. 198, Geneva, WCC, 2005.
***, „The Thailand Statement 1980. Consultation on World Evangelization, Pattaya, Thailand, June 16-27, 1980”, în International Bulletin of Missionary Research, V (1981), 1, pp. 29-31.
***, „You are the Light of the World”. Statements on Mission by the World Council of Churches 1980-2005, WCC Publication, Geneva, 2005.
***, Your Kingdom Come, Report on the World Conference on Mission and Evangelism, Geneva, WCC, 1980.
† Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Mișcarea Ecumenică: cum o privește Biserica Română? Declarația Patriarhului Justinian la Consiliul Ecumenic al Bisericilor, Geneva, 29 iunie, 1966”, în Ion Bria, Patriarhia Română și Consiliul Ecumenic al Bisericilor 1961-1986, Geneva, 1986, pp. 60-61.
Best, Thomas (ed.), Faith and Order at the Crossroads: The Plenary Commission Meeting, Kuala Lumpur 2004, Faith&Order Paper no.196, WCC, Geneva, 2005.
Bria, Ion, „«Que ton regne vienne». Contribution orthodoxe au theme de la Conference missionaire mondiale de Melbourne organisee par le Commmision de Mission et d Evangelisation du Conseil Oecumenique des Eglises”, în S.O.P., Supplément no. 33, Paris, 1978, pp. 2-10.
Christodoulos, Archbishop of Athens and all Greece, Welcoming address, CWME paper PLEN 10 May, doc. no. 1, Atena 2005.
CWME, „Mission and Evangelism in Unity Today”, Preparatory Paper No. 1, Athens, May 2005, în International Review of Mission, LXXXVIII (1999), 348-349, pp. 109-127.
Kinnamon, Michael (ed.), Signs of the Spirit: Official Report of the Seventh Assembly, WCC, Geneva, 1991.
Moreau, Scot A., The Consultation on World Evangelization, Pattaya, Thailand (June 16-27, 1980), format electronic.
Orchard, Ronald K (ed.), Witness in Six Continents. Records of the Meeting of the Commission on World Mission and Evangelism of the World Council of Churches held in Mexico City December 8th to 19th, 1963, Edinburgh House Press, London, 1964.
Schreiter, Robert, Reconciliation as a new paradigm of mission, CWME paper PLEN 14 May doc. no. 1, Atena 2005.
Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, 16, PSB 30.
WCC, „Report of the Report Committee – Canberra”, în Ecumenical Review, XLIII (1991), 2, pp. 263-276.
Edinburgh 1910
World Missionary Conference 1910, Report of commission I-VIII (I. Carrying the Gospel to all the Non-Christian World, II. The Church in the Mission Field, III. Education in relation to the Christianisation of National Life, IV. The Missionary Message in relation to Non-Christian Religions, V. The Preparation of Missionaries, VI. The Home Base of Missions, VII. Missions and Governments, VIII. Co-operation and the Promotion of Unity), Edinburgh & London: Oliphant, Anderson & Ferrier; New York, Chicago and Toronto: Fleming H. Revell, 1910.
World Missionary Conference 1910, The History and Records of the Conference together with Addresses Delivered at the Evenings Meetings; Edinburgh & London: Oliphant, Anderson & Ferrier; New York, Chicago and Toronto: Fleming H. Revell, 1910.
Ierusalim 1928
International Missionary Council, The Jerusalem meeting of the International Missionary Council, March 24th – April 8th, 1928, (JMR, vol. I-VIII: I. The Christian Life and Message in relation to non-Christian Systems of Thought and Life, II. Religious Education, III. The Relation between the Younger and Older Churches, IV. The Christian Mission in the Light of Race Conflict, V. The Christian Mission in Relation to Industrial Problems, VI. The Christian Mission in Relation to Rural Problems, VII. International Missionary Co-operation, VIII. Addresses and Other Records), New York, Rumford Press; Oxford University Press, London, 1928.
Tambaram 1938
International Missionary Council, The Madras Series. Presenting Papers Based upon the Meeting of the International Missionary Council at Tambaram, Madras, India, December 12th to 29th, 1938, New York, London: IMC, 1939.
International Missionary Council, The Madras Series (vol.I-VIII: I. The Authority of the Faith, II. The Growing Church, III. Evangelism, IV. The Life of the Church, V. The Economic Basis of the Church, VI. The Church and the State, VII. Adresses and Other Records), New York, London: IMC, 1939.
International Missionary Council, The World Mission of the Church. Findings and Recommendations of the Meeting of the International Missionary Council. Tambaram, Madras, India, Dec. 12-29, 1938, London: IMC, 1938.
Withby 1947
International Missionary Council, The Witness of a Revolutionary Church. Statements Issued by The Committe of the International Missionary Council, Whitby, , Ontario, Canada, July 5-24, 1947, New York: IMC, 1948.
Willingen 1952
Goodall, Norman (ed.), Missions Under the Cross. Addresses delivered at the Enlarged Meeting of the Committee of the International Missionary Council at Willingen, in Germany 1952; with Statements issued by the Meeting , London: IMC, 1953.
International Missionary Council, The missionary obligation of the Church: Willingen, Germany, July 5-17, 1952, Edinburgh House Press, London, 1952.
International Missionary Council, Minutes of the Enlarged Meeting of the Committee of the IMC, Willingen, Germany, 5-21 July 1952.
Accra – Ghana 1957-1958
International Missionary Council, Minutes of the Assembly of the I.C.M. in Ghana. Dec. 28 1957-Jan. 8, 1958, London, IMC, 1958.
Orchard, Ronald K. (ed.), The Ghana Assembly of the International Missionary Council, Edinburgh House Press, London, 1958.
New Delhi 1961
WCC, Minutes of the Assembly of the International Missionary Council, Nov. 17-18 1961 and the First Meeting of the Commission on World Mission an Evangelism of the WCC, Dec 7-8 1961 at New Delhi, WCC Publications, Geneva, 1961.
Hooft, W. A. Visser ʼT (ed.), The New Delhi Report. The Third Assembly of the World Council of Churches 1961, Association Press, New York, 1962.
V. Lucrări de specialitate
a. în limba română
***, Simpozionul internațional: Ortodoxia românească și rolul ei în mișcarea ecumenică. De la New Delhi la Porto Alegre 1961-2006. Constanța iulie 2006, Editura Vasiliana '98, Iași, 2006,
† Anastasie (Yannoulatos), Misiune pe urmele lui Hristos. Studii teologice și omilii, trad. din limba greacă diac. dr. Ștefan L. Toma, Editura Andreiana, Sibiu, 2013.
† Aram Keshishian, Orthodox Perspectives on Mission, Regnum LYNX, Oxford, 1992.
† Nicolae Corneanu , Quo vadis, Timișoara, 1990.
† Nifon Mihăiță, Misiunea Bisericii și deschiderea ecumenică în mileniul III. Suport de curs, Târgoviște, 2010.
Bel, Valer, Dogmă și propovăduire, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994.
Bel, Valer, Misiunea Bisericii în lumea contemporană. II. Exigențe, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002.
Bel, Valer, Misiunea Bisericii în lumea contemporană. I. Premise Teologice, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004.
Bel, Valer, Misiune, parohie, pastorație. Coordonate pentru o strategie misionară, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2006.
Bel, Valer, Teologie și Biserică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2008.
Bel, Valer, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2010.
Bobrinskoy, Boris, Taina Bisericii, trad. Vasile Manea, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2002.
Bria, Ion, Curs de Teologie și practică misionară ortodoxă, Geneva, 1982.
Bria, Ion, Patriarhia Română și Consiliul Ecumenic al Bisericilor 1961-1986, Geneva, 1986.
Bria, Ion, Credința pe care o mărturisim, Editura IBMBOR, București, 1987.
Bria, Ion, Destinul Ortodoxiei, Editura IBMBOR, București, 1989.
Bria, Ion, Dicționar de teologie ortodoxă, Editura IBMBOR, ediția a II-a, București 1994.
Bria, Ion, Ortodoxia în Europa. Locul spiritualității române, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1995.
Bria, Ion, Liturghia după Liturghie. O tipologie a misiunii apostolice și mărturiei creștine azi, Editura Athena, București, 1996.
Bria, Ion, Al doilea Botez. Itinerarele unei credințe și teologii de deschidere (Autobiografie), Editura Reîntregirii, Alba-Iulia, 2005.
Bria, Ion, Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică, vol. I, Editura Andreiana, Sibiu, 2009.
Bria, Ion, Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică, vol. II, Editura Andreiana, Sibiu, 2009.
Chirilă, Ioan (coord.), Misiunea Bisericii în Sfânta Scriptură și în Biserică, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2006.
Chirilă, Ioan (coord.), Credință și (Îm)plinire. Simbolul de credință și plinirea organizatorică a Bisericii Ortodoxe Române. Doctrină, Istorie, Actualitate, Mărturisire, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2012.
Himcinschi, Mihai, Misiune și dialog, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006.
Ică, Ioan jr.; G. Marani, Gândirea socială a Bisericii. Fundamente, documente, analize, perspective, Editura Deisis, Sibiu, 2002.
Ispir, Vasile Gh., Curs de Îndrumări Misionare, București, 1929.
Leb, Ioan Vasile, Teologie și istorie. Studii de Patristică și Istorie Bisericească, Editura Arhidiecezana, Cluj-Napoca, 1999.
Meyendorff, Jean, Biserica Ortodoxă ieri și azi, traducere de Cătălin Lazurca, Editura Anastasia, 1996.
Moșoiu, Nicolae (coord.), Elemente de istorie, doctrină și practică misionară: din perspectivă ecumenică, Editura Universității „Lucian Blaga” Sibiu, 2006.
Petraru, Gheorghe, Ortodoxie și prozelitism, Editura Trinitas, Iași, 2000.
Petraru, Gheorghe, Misiologie Ortodoxă. I Revelația divină și misiunea Bisericii, Editura Panfilius, Iași, 2002.
Petraru, Gheorghe, Teologie Fundamentală și Misionară. Ecumenism, Editura Performantica, Iași, 2006.
Radu, Dumitru, Îndrumări Misionare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986.
Schmemann, Alexander, Biserică, lume, misiune, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006.
Schmemann, Alexander, Euharistia Taina Împărăției, trad. din limba rusă de Boris Rădulescu, Editura Anastasia, București, 1992.
Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ediția a IV-a, Editura IBMBOR, București, 2010.
Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ediția a IV-a, Editura IBMBOR, București, 2010.
Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Ediția a IV-a, Editura IBMBOR, București, 2010.
b. în limbi străine
***, Addresses and Other Records: Tambaram Madras Series, VII, Oxford and London: Oxford University Press, 1939.
*** Ainsi, Dressons des Signes… Les quarante premieres annes du Conseil oecumenique des Eglises, WCC Publications, Geneva, 1988
***, Minutes of the Assembly of the I..M.C. in Ghana. Dec. 28 1957-Jan. 8, 1958, London, IMC, 1958.
***, Minutes of the Assembly of the International Missionary Council, Nov. 17-18 1961 and the first meeting of the Commission on World Mission an Evangelism of the WCC, Dec 7-8 1961 at New Delhi, New York, London, Geneva, Commission on World Mission an Evangelization, 1961.
***, Minutes of the Enlarged Meeting of the Committee of the IMC, Willingen, Germany, 5-21 July 1952.
***, The World Mission of the Church, Tambaram 1938, London-New York, International Missionary Council, 1938.
† Daniel, Patriarch of the Romanian Orthodox Church, Confesing the Truth in Love. Orthodox Perceptions of Life, Mission and Unity, Basilica, Bucharest, 2008.
Ariarajah, Wesley, Hindus and Christians: a century of Protestant ecumenical thought, Grand Rapids, MI : W.B. Eerdmans Pub. Co.; Amsterdam: Editions Rodopi, 1991.
Azariah, V.S., Evangelism: Tambaram Madras Series, III, Oxford and London: Oxford University Press, 1939.
Anderson, Gerald H. (ed.), The Theology of the Christian Mission, SCM Press, London, 1961.
Anderson, Wilhelm, Towards a Theology of Missions. A Study of the Encounter between the Missionary Enterprise and the Church and Its Theology, SCM Press, London, 1955.
Balia, Daryl; Kim, Kirsteen (eds.), Edinburgh 2010. Witnessing to Christ Today, Edinburgh 2010 series, vol. II, Regnum Books International, Oxford, 2010.
Bavinck, J. H., An Introduction to the Science of Mission, trans. David H. Freeman, The Presbyterian and Reformed Publishing Co., Philadelphia, 1960.
Bevans, Stephen B., Models of contextual theology, Rev. & Exp. ed., Maryknoll: Orbis, 2002.
Blauw, Johannes, The Missionary Nature of the Church, New York: McGraw-Hill, 1962.
Bosch, David, Dynamique de la mission chrétienne. Histoire et avenir des modèles missionaires, Lomé / Paris / Genève, 1995.
Bosch, David, Transforming Mission. Paradigm Shifts în Theology of Mission, Orbis Books, Maryknoll, New York, 1997.
Bosch, David, Witness to the world. The Christian mission in theological perspective, Wipf & Stock Publishers, Eugene, Oregon, 2006.
Boyd, Robin, An introduction to Indian Christian Theology, Madras, 1969.
Bria, Ion (ed.), Martyria/Mission. The Witness of the Orthodox Churches Today, Geneva, 1980.
Bria, Ion (ed.), Go Forth in Peace, WCC Publication, Geneva, 1986.
Bria, Ion; Patelos, C. (ed.), Orthodox Contributions to Nairobi, WCC, Geneva, 1975.
Clapsis, Emmanuel, The Orthodox Churches in a Pluralistic World. An Ecumenical Conversation, WCC Publications, Geneva, 2004.
Clements, Keith, Faith on the Frontiers: A Life of J.H. Oldham, Edinburgh and Geneva: T. & T. Clark and WCC, 1999.
Cox, James L., The Development of A.G. Hoggs Theology in Relation to Non-Christian Faith: Its Significance for the Tambaram Meeting of the International Missionary Council, 1938, Ph.D. dissetation, University of Aberdeen, 1977.
Dawe, Donald; Carman, John B. (eds.), Christian Faith in a Religiously Plural World, Maryknoll, New York: Orbis Books, 1978.
Devasahyam, D.M., Sunarisanam, A.N. (eds.), Rethinking Christianity in India, Madras: Hogarth Press, 1938.
Dupe, L.; Saliers, Don E. (eds.)., Christian Spirituality: Post-Reformation and Modern, New York: Crossroad, 1989.
Fey, Harold E., The Ecumenical Advance: a History of the Ecumenical Movement, Vol. 2: 1948-1968, S.P.C.K, London, 1970.
Fey, Harold E., The Ecumenical Advance: a History of the Ecumenical Movement, vol. II 1948-1968, Geneva, WCC, 2nd ed., 1986.
Fey, Harold E. (ed.), A History of the Ecumenical Movement 1948-1968, vol. 2, Westminster Press, Philadelphia, 1970.
FitzGerald, Thomas, The Ecumenical Patriarchate and Christian Unity, Brookline, MA: Holy Cross Orthodox Press, 2009.
Flett, John G., The Witness of God: The trinity, Missio Dei, Karl Barth and the Nature of Christian Cummunity, Wm. B. Eerdmans Publishing, Michigan, 2010.
Freytag, Walter (ed.), Mission zwischen gestern und morgen: vom Gestaltwandel der Weltmission der Christenheit im Lichte der Konferenz des Internationalen Missionsrats in Willingen, Stuttgart, 1952.
Gairdner, William H. Temple, “Edinburgh 1910”: an account and interpretation of the World Missionary Conference (1910), Oliphant, Anderson & Ferrier (The Committee of the World Missionary Conference), Edinburgh and London, 1910.
Glasser, A.F.; Mc Gavran, D.A., Contemporary theologies of mission, Grand Rapids, Baker Book House, Michigan, 1983.
Goodall, Norman, Missions under the Cross; addresses delivered at the enlarged meeting of the Committe of the Council at Willingen, Germany, London, Edinburgh House, 1953.
Gunther, Wolfgang, Von Edinburgh nach Mexico-City. Die ekklesiologischen Bemühungen der Weltmissionskonferenz (From Edinburgh to Mexico City. The Ecclesiological Efforts of the International Missionary Conferences), Stuttgart, 1970.
Hallencreutz, Carl F., Kraemer Towards Tambaram, Uppsala: Gleerup, 1966.
Hocking, William, Re-thinking Missions: A Laymen's Inquiry after One Hundred Years, New York and London, Harper & Brothers Publishers, 1932.
Hoekstra, Harvey T., The World Council of Churches and the Demise of Evangelism, Tyndale House Publishers, Wheaton, 1979.
Hogg, Richey, Ecumenical Foundation. A History of the International Missionary Council and its Nineteenth Century Background, New York, Harper & Brothers, 1952.
Hollander, den Jet, A narative contribution to Edinburgh 2010, World Alliance of Reformed Churches, Geneva, 2010.
Hopkins, Howard, John R. Mott 1865-1955: A Biography, Geneva and Grand Rapids: WCC and Eerdmans, 1979.
Howard, Michael, The First World War, Oxford: University Press, 2002.
Iremonger, F.A., William Temple, Archbishop of Canterbury: His Life and Letters, 6th ed., London: Oxford University Press, 1956.
Jongeneel, Jan A.B., Philosophy, Science and Theology of Mission in the 19th and 20th Centuries, I, Peter Lang Frankfurt am Main, Berlin, New-York, Paris, Wien, 1995.
Kalaitzidis, Pantelis; FitzGerald, Thomas; Hovorun, Cyril; Pekridou, Aikaterini; Asproulis, Nikolaos; Liagre, Guy; Werner, Dietrich (eds.), Orthodox Handbook on Ecumenism. Resources for Theological Education, Regnum Books International, Oxford, 2014.Kalu, Ogbu U. (ed), Interpreting Contemporary Christianity: Global Processes and Local Identities , William B. Eerdmans, Grand Rapids, 2008.
Kerr, David A.; Ross, Kenneth R. (ed.), Edinburgh 2010. Mission Then and Now, Regnum Edinburgh 2010 Series.
Keum, Jooseop, Together towards Life. Mission and Evangelism in Changing Landscapes with a Practical Guide, WCC Publications, Geneva, 2013.
Kinnamon, Michael and Cope, Brian E. (eds.), The Ecumenical Movement. An Anthology of Key Texts and Voices, WCC Publications, Geneva, 1997.
Kraemer, Hendrik, The Christian Message in a Non-Christian World, London: Edinburgh House Press, 1938.
Lemopoulos, George (ed.), Your Will Be Done. Orthodoxy in Mission, WCC Publications, Geneva, 1989.
Limouris, Gennadios (ed.), Orthodox Visions of Ecumenism: Statements, Messages and Reports on the Ecumenical Movement, 1902-1992, WCC Publications, Geneva, 1994.
Lin, van Jan, Shaking the fundamentals: religious plurality and ecumenical movement, Rodopi B.V., Amsterdam – New York, 2002.
Maloney, George A., A History of Orthodox Theology since 1453, Nordland Publishing Company, Belmont, Massachusetts, 1976.
Möller, F.P., Vol. 4: Kingdom of God, church and sacraments. Words of light and life. Pretoria: Van Schaik Religious Books, 1998.
Mott, John R.; Paton, W.; Warnshuis, A.L., The World Mission of the Church, Tambaram 1938, Londra – New-York: International Missionary Council, 1939.
Mott, John R., The World Mission of Christianity; Messages and Recomandations, Jerusalim, March 24- Aprilie 8, 1928, New-York – Londra, 1928.
Neill, Stephen C., A History of Christian Missions (The Pelican History of the Church, 6), Harmondsworth, 1964.
Neill, Stephen, The Church and Christian Union, London: Oxford University Press, 1968.
Newbigin, Lesslie, One Body, One Gospel, One World: The Christian Mission Today, International Missionary Council, London, 1958.
Nissiotis, Nikos, Die Theologie der Ostkirche im ökumenischen Dialog, Evang. Verlagswerk, Stuttgart, 1968.
Nuttall, Geoffrey and Chadwick, Owen (eds.), From Uniformity to Unity, London: SPCK, 1962.
Orchard, Richard K., The Ghana Assembly of the I.M.C. 28th Dec. 1957-8th Jan. 1958. Selected papers with an essay on the role of the I.M.C., London, Edinburgh House, 1958.
Ott, Craig; Strauss, Stephen J., Encountering Theology of Mission: Biblical Foundations, Historical Developments, and Contemporary Issues, Baker Academic, Grand Rapids, Michigan, 2010.
Payne, E. A.; Moses, D. G., Why Integration?, Edinburgh House Press, 1957.
Patelos, Constantin G., The Orthodox Church in the Ecumenical Movement: Documents and Statements 1902-1975, Geneva: World Council of Churches, 1978.
Philip, T.V., Edinburgh to Salvador: Twentieth Century Ecumenical Missiology, An historical study of the ecumenical discussions on mission. Delhi, CSS & ISPCK, 1999.
Rouse, Ruth, and Neill, Stephen Charles (ed.), A History of the Ecumenical Movement: 1517-1948, London: SPCK, 1954.
Rouse, Ruth, and Neill, Stephen Charles (ed.), A History of the Ecumenical Movement: 1517-1968, WCC Publications, Geneva, fourth edition, 1993.
Saayman, Willem A., Unity and Mission, Pretoria: University of South Africa, 1984.
Sartory, Thomas, The Oecumenical Movement and the Unity of the Church, Oxford 1963.
Scherer, James, Gospel, Church & Kingdom: Comparative Studies in World Mission Theology, Wipf and Stock Publishers, Eugene, Oregon, 1987.
Schmemann, Alexander, Church, World, Mission. Reflection on Ortodoxy în the West, St. Valdimir’s Seminary Press, Crestwood, 1979.
Schlunk, Martin, Von den Höhen des Oelberges, Stuttgart-Basel: Evang. Missionsverlag, 1928.
Shivute, Tomas, The Theology of Mission and Evangelism in the International Missionary Council from Edinburgh to New Delhi, Finnish Society for Missiology and Ecumenics, Helsinki, 1980.
Stamoolis, James. J., Eastern Orthodox Mission Theology Today, Wipf & Stock Publishers, Eugene, Oregon, 2001.
Stanley, Brian, The World Missionary Conference, Edinburgh 1910, Grand Rapids, MI and Cambridge: William B. Eerdmans Publishing Co., 2009.
Søderblom, Nathan, The Younger and Older Churches: Jerusalem Meeting Report, III, London: Oxford University Press, 1928.
Thomas, Norman E., Classic Texts in Mission and World Christianity, Maryknoll, New York: Orbis Books, 1995.
Tsetsis, Georges (ed.), Orthodox Thought, WCC Publications, Geneva, 1983.
Van Elderen, Marlin, Introducing the World Council of Churches, WCC Publications, Geneva, 1990.
Vassiliadis, Petros, Eucharist and Witness. Orthodox Perspective on the Unity and Mission of the Church, WCC Publications, Geneva, 1998.
Vicedom, Georg F., The Mission of God. An Introduction to a Theology of Mission. Saint Louis, Missouri, and London, Concordia Publishing House, 1965.
Wainwright, Geoffrey, Lesslie Newbigin: a theological life, New York, Oxford University Press, 2000.
Walls, Andrew F., The Cross-Cultural Process in Christian History: Studies in the Transmission and Appropriation of Faith, New York and Edinburgh: Orbis and T. & T. Clark, 2002.
Ware, Timothy, The Orthodox Church, Penguin Books, London, 1993.
World Council of Churches, Ortodox vision of ecumenism – Statements, messages and reports on the ecumenical movement 1902-1992, WCC Publications, Switzerland, 1994.
Yates, Timothy, Christian Mission in the Twentieth Century, Cambridge University Press, Cambridge, 1994.
VI. Studii și articole
a. în limba română
***, „A patra Adunare Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor (Upsala, 4-9 iulie 1968)”, în Ortodoxia, XX (1968), 3, pp. 481-485.
***, „Consultația Ortodoxă de la Ecimiadzin, Armenia”, în Biserica Ortodoxă Română, XCIII (1975), 9-10, pp. 1058-1059.
† Nifon Ploieșteanul, „A patra Conferință mondială a Comisiei pentru Misiune și Evanghelizare a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, San-Antonio, Texas (S.U.A.), 22 mai- 1 iunie 1989”, în Biserica Ortodoxă Română, CVII (1989), 5-6, pp. 40-48.
† Anastasios Yannoulatos, „Misiune la modul lui Hristos: «Facă-se voia Ta!». Raport introductiv la cea de-a X-a Conferință Mondială a mișcării Misiune și Evanghelizare, San Antonio (Texas), 22 mai-1 iunie 1990”, trad. de pr. prof. dr. I. Ică, în Revista Teologică, I (1991), 3, pp. 87-96.
† Anastasie Yannoulatos, „Vină Împărăția Ta: Mărturisire ortodoxă în lumea contemporană”, în Misiune pe urmele lui Hristos. Studii teologice și omilii, trad. din limba greacă diac. dr. Ștefan L. Toma, Editura Andreiana, Sibiu, 2013, pp. 115-132.
† Anastasie Yannoulatos, „Scopul și motivul misiunii”, în Misiune pe urmele lui Hristos. Studii teologice și omilii, trad. din limba greacă diac. dr. Ștefan L. Toma, Editura Andreiana, Sibiu, 2013, pp. 61-84.
Abrudan, Dumitru, „Dimensiunea socială a Împărăției lui Dumnezeu”, în Studii Teologice, XXXIII (1981), 1-2, pp. 148-154.
Bănățeanu, Ion, „Vizita la Institutul Teologic din București a unor participanți la «Consultația Ortodoxă» care a avut loc la Mănăstirea Cernica (iunie 1974)”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 5-6, 1974, pp. 594-595.
Bel, Valer, „Biserica și Euharistie”, în Studii Teologice, seria a II-a, XXXIV (1982), 3-4, pp. 230-242.
Bel, Valer, „Misiunea și responsabilitatea Bisericii într-o lume secularizată”, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai-Tehologia Orthodoxa, XXXIX (1994), 1-2, pp. 61-74.
Bel, Valer, „Temeiurile teologice ale misiunii Bisericii”, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai-Tehologia Orthodoxa, XLI (1996), 1-2, pp. 23-36.
Bel, Valer, „Propovăduirea Evangheliei”, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai-Tehologia Orthodoxa, XLIII (1998), 1-2, pp. 77-87.
Bel, Valer, „Importanța parohiei pentru misiune”, în Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă, II (1992-1994), Cluj-Napoca, 1999, pp. 231-239.
Bel, Valer, „Misiune și Liturghie”, în Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă, III (1994-1996), Cluj-Napoca, 1999, pp. 193-207.
Bel, Valer, „Missio Dei”, în Chirilă, Ioan (coord.), Misiunea Bisericii în Sfânta Scriptură și în Biserică, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2006, pp. 7-22.
Bel, Valer, „Unitatea Bisericii în teologia Părintelui Dumitru Stăniloae (1903-1993)”, în Bel, Valer, Teologie și Biserică, Presa Universitară Clujeană, 2008, pp. 224-247.
Bel, Valer, „Poziția Bisericii Ortodoxe Române față de Mișcarea Ecumenică, în general, și față de Consiliul Mondial al Bisercilor în special”, în Bel, Valer, Teologie și Biserică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2008, pp. 381-389.
Bel, Valer, „Biserica și confesiunile în perspectiva formării ecumenice”, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai-Tehologia Orthodoxa, LIII (2008), 1, pp. 69-74.
Bria, Ion, „Un obstacol în calea ecumenismului: prozelitismul confesional”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXXVIII (1970), 9-10, pp. 1053-1063.
Bria, Ion, „Activitatea Bisericii Ortodoxe Române în întruniri intercreștine”, în Biserica Ortodoxă Română, XCI (1973), 1-2, pp. 92-99.
Bria, Ion, „Conferința misionară mondială «Mântuirea azi»”, în Biserica Ortodoxă Română, XCI (1973), 1-2, pp. 92-99.
Bria, Ion, „Ecleziologie pastorală”, în Studii Teologice, XXXI (1979), 1-4, pp. 316-323.
Bria, Ion, „Mărturia creștină în Biserica Ortodoxă”, în Glasul Bisericii, XLI (1982), 1-3, pp. 70-109.
Bria, Ion, „Dimensiunea hristologică a iconomiei mântuirii”, în Ortodoxia, XXXV (1983), 2, pp. 236-244.
Bria, Ion, „Contra sectarismului”, în Ortodoxia, XLII (1990), 3, pp. 184-186.
Bria, Ion, „Spiritualitate pentru timpul nostru”, în Studii Teologice, XLIV (1992), 3-4, pp. 3-24.
Buchiu, Ștefan, „Concepția despre om și mântuire în «Confesiunea Augustana»”, în Studii Teologice, XXXVI (1984), 5-6, pp. 389-391.
Buchiu, Ștefan, „Receptarea operei părintelui Dumitru Stăniloae în teologia academică românească”, în Tabor, VII (2013), 11, pp. 41-48.
Buda, Daniel, „Un scurt istoric al mișcării ecumenice moderne”, în Moșoiu, Nicolae, Elemente de istorie, doctrină și practică misionară: din perspectivă ecumenică, Editura Universității „Lucian Blaga” Sibiu, 2006, pp. 86-120.
Cezar, Vasile, „Consultația ortodoxă asupra misiunii, Zika – Yugoslavia, 1980, septembrie 20-25”, în Biserica Ortodoxă Română, XCVIII (1980), 7-8, p. 713.
Chițescu, Nicolae, „Mișcarea Ecumenică”, în Ortodoxia, XIV (1962), 1-2, pp. 3-59.
Coman, Ioan G., „Ortodoxia și Mișcarea Ecumenică”, în Ortodoxia, XIV (1962), 1-2, pp. 60-106.
Coman, Ioan G., „Spirit umanist și elemente de antropologie în gândirea patristică”, în Studii Teologice, XXII (1970), 5-6, pp. 356-367.
David, Petre I., „Preocupări ecumeniste ale profesorilor din învățământul teologic superior București”, în ORT, XXXIII (1981), 4, p. 518.
Coprean, Cornel-Gheorghe „Misiune și prozelitism în contextul discuțiilor ecumenice”, în Chirilă, Ioan (coord.), Credință și (îm)plinire. Simbolul de credință și plinirea organizatorică a Bisericii Ortodoxe Române. Doctrină, istorie, actualitate, mărturisire, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2012, pp. 53-72.
Coprean, Cornel, „«Vie Împărăția Ta!» – Repere teologice în cadrul conferinței misionare mondiale de la Melbourne (1980)”, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai-Tehologia Orthodoxa, LVII (2012), 1, pp. 145-154.
Ică, I. Ioan, „Enciclica Patriarhiei ecumenice”, în Mitropolia Ardealului, VIII (1963), nr. 1-3, pp. 131-160.
Ică, Ioan I., „Misiune la modul lui Hristos, Facă-se voia Ta”, în Revista Teologică, I (1991), 3, pp. 87-96.
Ioniță, Alexandru, „45 de ani de la intrarea Bisericii Ortodoxe Române în C.E.B. Sensul și rolul dialogului în refacerea unității creștine. Atitudinea ortodoxiei românești”, în Simpozionul internațional: Ortodoxia românească și rolul ei în mișcarea ecumenică. De la New Delhi la Porto Alegre 1961-2006. Constanța iulie 2006, Editura Vasiliana '98, Iași, 2006, pp. 119-125.
Mihoc, Vasile, „Aspecte ale spiritualității comunității mateiene în lumina textelor și a trăsăturilor specifice primei Evanghelii”, în Revista Teologică, VI (1996), 3-4, pp. 322-342.
Moșoiu, Nicolae. “Dogmă și terminologie în Tradiția Ortodoxă și relevanța sa astăzi. A patra Conferință a Asociației Internaționale a Dogmatiștilor Ortodocși, Sofia, 22-25 septembrie 2013”, în Revista Teologică, XXIII (2013), 3, pp. 210-215.
Neamțu, P., „A cincea Adunare Mondială a Consiliului Ecumenic al Bisericilor”, în Mitropolia Olteniei, XXVII (1975), 11-12, pp. 950-951.
Nechita, Vasile, „De la New Delhi la Porto Alegre”, în Simpozionul internațional: Ortodoxia românească și rolul ei în mișcarea ecumenică. De la New-Delhi la Porto Alegre 1961-2006, Constanța, iulie 2006, Editura Vasiliana '98, Iași, 2006, pp. 563-584.
Niculcea, Adrian, „Eshatologia catolică și protestantă din perspectivă ortodoxă”, în Ortodoxia, LIII (2002), 3-4, pp. 113-127.
Niculcea, Adrian, „Doctrina protestantă a predestinației și consecințele ei eclesiologice”, în Ortodoxia, LV (2004), 1-2, pp. 65-86.
Petraru, Gheorghe, „Contribuții Ortodoxe la teologia ecumenică”, în Simpozionul internațional: Ortodoxia românească și rolul ei în mișcarea ecumenică. De la New Delhi la Porto Alegre 1961-2006. Constanța iulie 2006, Editura Vasiliana '98, Iași, 2006, pp. 262-297.
Popescu, Dumitru, „Concepte de unitate”, în Mitropolia Banatului, XXIX (1979), 7-9, pp. 461-469.
Popescu, Dumitru; Radu, Dumitru, „Consultația Ortodoxă de la Mănăstirea Cernica (4-8 iunie 1974)”, în Biserica Ortodoxă Română, XCII (1974), 5-6, pp. 609- 623.
Popescu, Teodor M., „Poziția Ortodoxă în ecumenism”, în Ortodoxia, an XV, nr. 2, Aprilie-Iunie, 1963, pp.187-215.
Popescu, Teodor M., „Din lucrările Mișcării Ecumenice, Mărturie creștină, prozelitism și libertate religioasă în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor”, în Ortodoxia, X (1958), 1, pp. 143-149.
Rezuș, Petru, „Biserica în planul lui Dumnezeu”, în Ortodoxia, XV (1963), 3-4, pp. 81-89.
Rus, Remus, „Cea de a V-a Adunare Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor (Nairobi, 23 noiembrie-10 decembrie 1975)”, în Mitropolia Ardealului, XX (1975), 11-12, pp. 942-947.
Sonea, Cristian, „Trimiterea Fiului în lume pentru mântuirea și viața lumii, condiție a apostolatului tuturor creștinilor”, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai-Tehologia Orthodoxa, LIV (2009), 2, pp. 115-128.
Sonea, Cristian; Siladi, Paul, „Părintele Profesor Valer Bel la 60 de ani”, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai-Tehologia Orthodoxa, LVII (2012), 1, pp. 5-17.
Stăniloae, Dumitru, „Condițiile mântuirii”, în Studii Teologice, III (1951), 5-6, pp. 245-256.
Stăniloae, Dumitru, „Starea primordială a omului în cele trei confesiuni”, în Ortodoxia, VIII (1956), 3, pp. 323-357.
Stăniloae, Dumitru, „Doctrina ortodoxă și catolică despre păcatul strămoșesc”, în Ortodoxia, IX (1957), 1, pp. 3-40.
Stăniloae, Dumitru, „Doctrina protestantă despre păcatul ereditar judecată din punct de vedere ortodox”, în Ortodoxia, IX (1957), 2, pp. 195-200.
Stăniloae, Dumitru, „Mișcarea ecumenică și unitatea creștină în stadiul actual”, în Ortodoxia, XV (1963), 3-4, pp. 547-589.
Stăniloae, Dumitru, „Învățătura ortodoxă despre mântuire și concluziile ce rezultă din ea pentru slujirea creștină în lume”, în Ortodoxia, XXIV (1972), 2, pp. 195-212.
Todoran, Isidor, „Starea paradisiacă a omului și cea de după cădere, în concepția ortodoxă, romano-catolică și protestantă”, în Ortodoxia, VII (1955), 1, pp. 29-45.
Toroczkai, Ciprian Iulian, „Anastasie (Yannoulatos), Arhiepiscopul Tiranei și al întregii Albanii, Misiune pe urmele lui Hristos: studii teologice și omilii, cuvânt de introducere al Sanctității Sale Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic, trad, din lb. greacă de diac. dr. Ștefan L. Toma, Editura Andreiana, Sibiu, 2013, 296 p.”, în Revista Teologică, 1/2013, pp. 275-279.
b. în limbi străine
† Anastasios, Yannoulatos, „The Purpose and Motive for Mission”, în International Review of Mission, LIV (1965), 215, pp. 281-297.
† Anastasios of Androussa, „Mexico-City 1963: Old wine into fresh wineskins”, în International Review of Mission, LXVII (1978), 267, pp. 354-364.
† Anastasios of Androussa, „Discovering the Orthodox Missionary Ethos”, în Bria, Ion (ed.), Martyria/Mission. The Witness of the Orthodox Churches Today, Geneva, 1980, pp. 20-30.
† Anastasios, Yannoulatos, „Worship –Service-Martyria”, în International Review of Mission, LXXII (1983), 288, pp. 635-639.
† Anastasios of Androussa, „Remembering some basic facts in today's mission”, în International Review of Mission, LXXVII (1988), 305, pp. 4-11.
† Anastasios of Androussa, „Orthodox Mission. Past, present, future”, în Lemopoulos, George (ed.), „Your will be done”. Orthodoxy in Mission, WCC Publications, Geneva, 1989.
† Anastasios of Androussa, „Address by the Conference Moderator”, în International Review of Mission, LXXVIII (1989), 311-312, pp. 316-328.
† Bartholomew, Ecumenical Patriarch, „Foreward”, în Kalaitzidis, P.; FitzGerald, T.; Hovorun, C.; Pekridou, A.; Asproulis, N.; Liagre, G.; Werner, D. (eds.), Orthodox Handbook on Ecumenism. Resources for Theological Education, Regnum Books International, Oxford, 2014.
† Geevarghese Mar Osthathios, „Mission and the Uniqueness of Jesus Christ”, în Mission Studies, XII (1995), 1, pp. 79–94.
Anderson, Allan, „The Holy Spirit, Healing and Reconciliation: Penticostal/Charismatic issues at Athens 2005”, în International Review of Mission, XCVI (2005), 374, pp. 332-342.
Askew, Thomas A., „The 1888 London Centenary Missions Conference: ecumenical disappointment or American missions coming of age?”, în International Bulletin of Missionary Research, XVIII (1994), 3, pp. 113-118.
Askew, Thomas A., „The New York 1900 Ecumenical Missionary Conference: a centennial reflection”, în International Bulletin of Missionary Research, XXIV (2000), 4, pp. 144-154.
Baez-Camargo, G., „Mexico – A long stretch from Edinburgh”, în Ecumenical Review, vol. 16, nr. 3, April 1964, pp. 266-273.
Balfour, Lord of Burleigh, „Opening Address”, în World Missionary Conference, 1910, The History and Records of the Conference, pp. 141-145.
Barth, Karl, „Die Theologie und Die Mission in der Gegenwart”, Zwischen den Zeiten, X (1932), 3, pp. 189-215.
Bassham, Rodger C., „Seeking a deeper theological basis for mission”, în International Review of Mission, LXVII (1978), 267, pp. 329-352.
Benn, Christoph, „The Theology of Mission and the Integration of the International Missionary Council and the World Council of Churches”, în International Review of Mission, LXXVI (1987), 303, pp. 380-402.
Brent, Charles H., „The World Missionary Conference: An Interpretation”, în The East and the West, nr. 32, 1910, pp. 361-368.
Bria, Ion, „Confessing Christ today. An Orthodox Consultation”, în International Review of Mission, LXIV (1975), 253, pp. 66-74.
Bria, Ion, „The Church’s Role in Evangelism / Icon or Platform?”, în International Review of Mission, LXIV (1975), 255, pp. 243-250.
Bria, Ion, „The Liturgy after the Liturgy”, în International Review of Mission, LXVII (1978), 265, pp. 86-90.
Bria, Ion, „Reflections on Mission Theology and Missiology”, în International Review of Mission, LXXII (1984), 289, pp. 66-72.
Calivas, Alkiviadis, „Ecumenical Challenges in the Practical Life and Pastoral Praxis of Orthodox Chrurches”, în Kalaitzidis, Pantelis; FitzGerald, Thomas et alii (eds.), Orthodox Handbook on Ecumenism. Resources for Theological Education, William B. Eerdmans, Grand Rapids, 2008, pp. 28-30.
Carino, Feliciano V., „Partnership in obedience”, în International Review of Mission, LXVII (1978), 267, pp. 316-328.
Castro, Emilio, „Your Kingdom Come: a missionary perspective”, în International Review of Mission, LXIX (1980), 275, pp. 255-264.
Chandran, J. Russell, „IMC-WCC Merger, BEM; an Ecumenical Council”, în Ecumenical Review, XL (1988), 3-4, pp. 424-431.
Chenchiah, Pandipeddi, „The Christian Message in a non-Christian world: review of Dr. Kraemer's book”, în D.M. Devasahyam, A.N. Sunarisanam (eds.), Rethinking Christianity in India, Madras: Hogarth Press, 1938, pp. 44-52.
Cheng, C.Y., „Days of Vision”, în Jerusalem Meeting Reports, vol. VIII, pp. 46-60.
Coffin, Henry S., „Christianity the Final and Universal Religion. As an Ethical Ideal”, în World Missionary Conference, 1910, The History and Records of the Conference, Oliphant, Anderson & Ferrier (Edinburgh and London), 1910, pp.164-172.
Cox, James L., „Jerusalem 1928: Its Message for Today”, în Missiology: An International Review, IX (1981), 2, pp. 139-153.
Cox, James L., „The Harvest Field Controversy: The Roots of Mission and Christian Unity at Edinburgh 1910”, în Missiology: An International Review, XII (1984), 2, pp. 147-154.
Engelsviken, Tormod, „Mission Dei: The Understanding and Misunderstanding of a Theological Concept in European Churches and Missiology”, în International Review of Mission, XCII (2003), 367, pp. 481-497.
Fenn, J.E., „The Mexico-City meeting: an impression”, în Ecumenical Review, XVI (1964), 3, pp. 274-278.
Feuter, Paul, „Confessing Christ through Liturgy. An Orthodox Challenge to Protestants”, în International Review of Mission, LXV (1976), 257, pp. 123-128.
Filimon, Ioan, „Review: Archbishop Anastasios Yannoulatos, Mission in Christʼs Way. An Orthodox Understanding of Mission”, în International Journal of Orthodox Theology, V (2014), 3, pp. 271-275.
Gill, David M., „The Secularization debate foreshadowed. Jerusalem 1928”, în International Review of Mission, LVII (1968), 227, pp. 344-357.
Gollock, G. A., „Fifteen Years’ Growth: A Study in Missionary Co-operation”, în International Review of Mission, XV (1926), 57, pp. 56-92.
Gort, Jerald D., „Jerusalem 1928: Mission, Kingdom and Church”, în International Review of Mission, LXVII (1978), 267, pp. 273-298.
Gulliford, H., „Editorial Notes”, în Harvest Field, nr. 18, 1907, pp. 1-5.
Gulliford, H., „Editorial Notes”, în Harvest Field, nr. 20, 1909, pp. 86-443.
Hallencreutz, Carl F., „Tambaram revisited”, în International Review of Mission, LXXVIII (1988), 307, pp. 347-359.
Harnnick, Christian, Die byzantinische Missionen, în „Schaferdiek”, pp. 279-359.
Haupt, Nicola; Seitz, Christoph, „Where is Willingen…?: Local Newspaper Headlines from 1952”, în International Review of Mission, XCII (2003), 367, pp. 469-472.
Heim, Karl, „What is it in the Gospel which Commands us?”, în Jerusalem Meeting Reports, vol. VIII, pp. 107-120.
Hocking, William, „Psychological Conditions for the Growth of Faith”, în Jerusalem Meeting Reports, vol. VIII, New York, Rumford Press, 1928, pp. 138-161.
Hoekendijk, Hans, „Evangelization of the world in this generation”, în International Review of Mission, LIX (1970), 233, pp. 21-29.
Hoekendijk, Johannes C., „The Church in Missionary Thinking”, în International Review of Mission, XLI (1952), 163, pp. 331-338.
Hoekendijk, Johannes C., „The Call to Evangelism”, în International Review of Mission, XXXIX (1950), 154, pp. 169-176.
Horton, R. F., „The Sufficiency of God”, în World Missionary Conference, 1910, The History and Records of the Conference, Oliphant, Anderson & Ferrier (Edinburgh and London), 1910, pp. 336-341.
Hubble, Gwenyth, „The Ghana Assembly. A report on Group Discussion”, în International Review of Mission, XLVII (1958), 186, pp. 143-149.
Hubble, Gwyneth, „Report on Group Discussions”, în Ronald K. Orchard (ed.), The Ghana Assembly of the International Missionary Council, 28th December, 1957 to 8th January, 1959, London, IMC, 1958, pp. 171-179.
Ică, Ioan, „Dreifaltigkeit und Mission”, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai-Tehologia Orthodoxa, XLII (1997), 1-2, pp. 13-18.
International Missionary Council, „The Council's Statement: The Christian Message”, în Jerusalem Meeting Reports, vol. I, New York, Rumford Press, 1928, pp. 401-414.
International Missionary Council, „Records of Discussions: The Discussions in Plenary Sessions of the Council (The Council's Discussion)”, în Jerusalem Meeting Reports, vol. I, New York, Rumford Press, 1928, pp. 277-344.
International Missionary Council, „The Christian Mission at this Hour. The Ghana Assembly of the I.M.C.”, în International Review of Mission, XLVII (1958), 186, pp. 137-142.
Ioniță, Viorel, „Cooperation and the Promotion of Unity. An Orthodox Perspective”, în Mitropolia Olteniei, LX (2008), 1-4, pp. 7-27.
Istavridis, Vasil T., „The Ecumenicity of Orthodoxy”, în Ecumenical Review, XXIX (1977), 2, pp. 182-195.
Istavridis, Vasil T., „The Orthodox Churches in the Ecumenical Movement 1948-1968”, în Fey, Harold E. (ed.), A History of the Ecumenical Movement 1948-1968, vol. 2, Westminster Press, Philadelphia, 1970, pp. 297-307.
Jacob, Sol, „Responding to the Gospel imperative”, în International Review of Mission, vol. 69, nr. 276-277, Oct.- Jan. 1980-1981, pp. 451-466.
Jones, Rufus M., „Secular civilisation and the Christian task”, în Jerusalem Meeting Reports, vol. I, New York, Rumford Press (electr. ed.), 1928, pp. 230-276.
Kerr, David A.; Ross, Kenneth R., „The Edinburgh 1910 World Missionary Conference: Its Eight Commissions in Historical Context and their Continuing Signifiance”, în Kerr, David A.; Ross, Kenneth R. (ed.), Edinburgh 2010. Mission Then and Now, Regnum Edinburgh 2010 Series, pp. 3-22.
Kim, Kirsteen, Edinburgh 1910 and Edinburgh 2010: Diferent Theological Worldviews, Henry Martyn Centre, Cambridge, 2010.
Kim, Sebastian, „The Kingdom of God versus the Church: The Debate around the Conference of the International Missionary Council at Tambaram, Madras in 1938”, în Kalu, Ogbu U. (ed), Interpreting Contemporary Christianity: Global Processes and Local Identities , William B. Eerdmans, Grand Rapids, 2008, pp. 131-147.
Latourette, Kenneth Scott, „Ecumenical Bearings of the Missionary Movement and the International Missionary Council”, în Rouse, Ruth and Neill, Stephen Charles, A History of the Ecumenical Movement: 1517-1948, vol. 1, London: SPCK, 1954, pp. 351-402.
Lemopoulos, George, „The San Antonio conference: some orthodox reflections”, în International Review of Mission, LXXIX (1990), 313, pp. 17-26.
Mackay, John A., “The Christian Mission at this hour”, în Ronald K. Orchard (ed.), The Ghana Assembly of the International Missionary Council, 28th December, 1957 to 8th January, 1959, London, IMC, 1958, pp. 100-124.
Macnicol, Nicol, „Christianity and Hinduism”, în Jerusalem Meeting Reports, vol. I, New York, Rumford Press, 1928, pp. 3-52.
Matthey, Jacques, „International relationships in mission”, în International Review of Mission, LXXXVIII (1999), 348-349, pp. 105-108.
Matthey, Jacques, „Willingen 1952 – Willingen 2002. The Origin and Contents of this edition of IRM”, în International Review of Mission, XCII (2003), 367, pp. 463-468.
Matthey, Jacques, „God's Mission Today: Summary and Conclusions”, în International Review of Mission, XCII (2003), 367, pp. 579-587.
Meyendorf, John, „An Orthodox View on Mission and Integration”, în International Review of Mission, LXX (1981), 280, pp. 256-258.
Meyendorff, John, „Theosis in the Eastern Christian Tradition”, în Dupe, Saliers, Meyendorff (eds.), Christian Spirituality: Post-Reformation and Modern, New York: Crossroad, 1989, pp. 470-476.
Mihoc, Vasile, „Report on the Conference on World Mission and Evangelism, Athens”, în International Review of Mission, XCIV (2005), 374, pp. 406-413.
Mott, John R., „A World Missionary Conference”, în The East and the West, nr. 24, 1908, pp. 368-385.
Mott, John R., „Continuation Committee of the World Missionary Conference”, în Harvest Field, Old Series, nr. 30, 1910, pp. 347-350.
Mott, John R., „The Jerusalem Meeting of the International Missionary Council: Letter to Members”, în International Review of Mission, XVI (1927), pp. 278-286.
Newbigin, Lesslie, „The Missionary Dimension of the Ecumenical Movement”, în Ecumenical Review, XIV (1962), 2, pp. 207-213.
Newbigin, Lesslie, „The Missionary Dimension of the Ecumenical Movement”, în International Review of Mission, LXX (1981), 280, pp. 240-246 .
Newbigin, Lesslie, „A Sermon Preached at the Thanksgiving Service for the Fiftieth Anniversary of the Tambaram Conference of the International Missionary Council”, în International Review of Mission, LXXVII (1988), 307, pp. 325-331.
Newham, H.H., „The World Missionary Conference”, în Harvest Field, nr. 30, 1910, pp. 336-345.
Nielsen, Erik W., „The Rôle of the I.M.C. Some Reflections on the Nature and Task of the I.M.C. in the Present Situation”, în Ronald Orchard (ed), The Ghana Assembly of the International Missionary Council, 28th December, 1957 to 8th January, 1959, London, IMC, 1958, pp. 185-240.
Nissen, Karsten, „Mission and Unity (A Look at the Integration of the International missionary Council and the World Council of Churches)”, în International Review of Mission, LXIII (1974), 252, pp. 539-550.
Oldham, J. H., „Correspondence”, în Harvest Field, nr. 20, 1909, pp. 390-393, 472-474.
Oldstone-Moore, Christopher, „The Forgotten Origins of the Ecumenical Movement in England: The Grindelwald Conferences, 1892-95”, în Church History, Cambridge University Press, LXX (2001), 1, pp. 73-97.
Oleksa, Michael, „The World Conference on Mission „Thy Kingdom come” in Melbourne, May 12-25, 1980. Notes and Comments”, în St. Vladimir's Theological Quarterly, XXIV (1980), 3, pp. 197-201.
Orchard, Ronald K., „The Work of the Committees at Ghana: a Summary”, în Ronald K. Orchard (ed.), The Ghana Assembly of the International Missionary Council, 28th December, 1957 to 8th January, 1959, London, IMC, 1958, pp. 151-155.
Orchard, Ronald K., „Proposed Integration of the World Council of Churches and the International Missionary Council: Summary of Discution”, în The Ghana Assembly of the International Missionary Council, 28th December, 1957 to 8th January, 1959, London, IMC, 1958, pp. 156-170.
Pachuau, Lalsangkima, „Athens 2005: Missiological Reflection”, în International Review of Mission, XCIV (2005), 374, pp. 414-424.
Paton, William, „The Jerusalem Meeting of the International Missionary Council”, în International Review of Mission, XVII (1928), 1, pp. 3-10.
Paton, William, „The Jerusalem Meeting – And After”, în International Review of Mission, XVII (1928), 3, pp. 435-444.
Paton, William, „A missionary Survey of the Year 1928”, în International Review of Mission, XVIII (1929), 1, pp. 3-46.
Paton, William, „What is Secularism”, în International Review of Mission, XVIII (1929), 3, pp. 344-352.
Paton, William, „The History of the Jerusalem Meeting of the International Missionary Council”, în Jerusalem Meeting Reports, vol. VIII, Oxford University Press, London, 1928, pp. 2-8.
Pavel, Aurel, „Archbishop Anastasios (Yannoulatos), Mission in Christʼs Way. An Orthodox Understanding of Mission, Holy Cross Orthodox Press, Brookline, Massachusetts, World Council of Churches Publications, Geneva, 2010, 316 p.”, în Revista Teologică, 3/2011, pp. 208-212.
Quick, Oliver Chase, „The Jerusalem Meeting and the Christian Message”, în International Review of Mission, XVII (1928), 3, pp. 445-454.
Robson, George, „History of the Conference”, în World Missionary Conference, 1910, The History and Records of the Conference, Edinburgh & London: Oliphant, Anderson & Ferrier; New York, Chicago and Toronto: Fleming H. Revell, 1910, pp. 3-8.
Rogers, Cornish, „Western Church Power, Third World Impatience.Editorial correspondence, Bangkok”, în The Christian Century, XC (1973), 6, pp. 141-143.
Rouse, Ruth, „William Carey’s ‘Pleasing Dream’”, în International Review of Mission, XXXVIII (1949), 2, pp. 181-192.
Rouse, Ruth, „Voluntary Movements and the Changing Ecumenical Climate”, în Rouse, Ruth, and Neill, Stephen Charles (ed.), A History of the Ecumenical Movement: 1517-1948, vol. 1, London: SPCK, 1954, pp. 338-350.
Sadiq, John, „Towards the Wholeness of the Ecumenical Movement”, în Ecumenical Review, XIV (1962), 3, pp. 336-342.
Saunders, K.J., „Christianity and Buddhism”, în Jerusalem Meeting Reports, vol. I, New York, Rumford Press, 1928, pp. 95-150.
Sawyerr, Harry, „The First World Missionary Conference: Edinburgh 1910”, în International Review of Mission, LXVII (1978), 267, pp. 255-272.
Scherer, James A., „Salvador, Bahia 1996: What Will It Mean?”, în International Review of Mission, LXXXIV (1995), 334, pp. 223-235.
Schlunk, Martin, „An International Meeting at Rättvik, Sweden July 17th to 25th , 1926”, în International Review of Mission, XV (1926), 4, pp. 731-735.
Schmemann, Alexander, „The Missionary Imperative in the Orthodox Tradition”, în Anderson, Gerald H. (ed.), The Theology of the Christian Mission, London: SCM Press, 1961, pp. 250-257.
Schoonhoven, Evert Jansen, „Tambaram 1938”, în International Review of Mission, LXVII (1978), 267, pp. 299-315.
Smartha, Stanley J., „Partners in Community: Some Reflections on Hindu-Christian Relations Today”, în Occasional Bulletin of Missionary Research, IV (1980), 2, 1980, pp. 78-82.
Søderblom, Nathan, „The Younger and Older Churches”, în Jerusalem Meeting Reports, vol. VIII, New York, Rumford Press, 1928, pp. 133-155.
Speer, Robert E., „Christ the Leader of the Missionary Work of the Church”, în World Missionary Conference, 1910, The History and Records of the Conference, Oliphant, Anderson & Ferrier (Edinburgh and London), 1910, pp. 151-155.
Speer, Robert E., „What is the Value of the Religious Values of the Non-Christian Religions?”, în Jerusalem Meeting Reports, vol. I, New York, Rumford Press, 1928, pp. 345-367.
Speer, Robert E., „The Resurrection”, în Jerusalem Meeting Reports, vol. VIII, New York, Rumford Press, 1928, pp. 179-180.
Spiller, Vsevolod, „Missionary Aims and the Russian Orthodox Church”, în International Review of Mission, LII (1963), 206, pp. 195-205.
Stamoolis, James J., „A Selected Bibliography of Eastern Orthodox Mission Theology”, în Occasional Bulletin of Missionary Research, I (1977), 3, pp. 24-27.
Stockwell, Eugene L., „Introduction”, în International Review of Mission, LXXVIII (1989), 311-312, pp. 259-263.
Stowe, David M., „What Did Melbourne Say?”, în Missiology: An International Review, IX (1981), 1, pp. 23-35.
Stransky, Thomas F., „Christian Witness at Mexico City”, în The Ecumenist, March/April 1964, pp. 40-47.
Stransky, Thomas F., „From Mexico-City to San Antonio”, în International Review of Mission, LXXIX (1990), 313, pp. 40-53.
Stuart, J.L., „Christianity and Confucianism”, în Jerusalem Meeting Reports, vol. I, New York, Rumford Press, 1928, pp. 43-65.
Sundermeier, Theo, „Missio Dei Today, on the Identity of Christian Mission”, în International Review of Mission, XCII (2003), 367, pp. 560-578.
Taylor, John V., „Bangkok 1972-1973”, în International Review of Mission, LXVII (1978), 267, pp. 365-370.
The Ghana Assembly of the I.M.C., „The Christian Mission at this Hour”, în International Review of Mission, XLVII (1958), 186, pp. 137-142.
Thomas, M.M., „An assessment of Tambaram's Contribution to the search of the Asian Churches for an authentic selfhood”, în International Review of Mission, LXXVIII (1988), 307, pp. 389-396.
Tomkins, Oliver S., „Towards Charity and Understanding: I. The Ecumenical Background”, în Nuttall and Chadwick (eds.), From Uniformity to Unity, London: SPCK, 1962, pp. 343-364.
Vassiliadis, Petros, “Mission and Proselytism: An Orthodox Understanding”, în International Review of Mission, LXXXV (1996), 337, pp. 257-275.
Vassiliadis, Petros, „Reconciliation as a Pneumatological Mission Paradigm: some Preliminary Reflections by an Orthodox”, în International Review of Mission, XCV (2005), 372, pp. 30-42.
Verkul, Johannes, „The kingdom of God as the Goal of Mission Dei”, în International Review of Mission, LXVIII (1979), 270, pp. 168-176.
Veronis, Alexander, „World Mission and Evangelism: WCC/CWME Conference (San Antonio, Texas – May, 1989)”, în The Greek Orthodox Theological Review, XXXV (1990), 3, pp. 261-270.
Veronis, Luke A., „Anastasios Yannoulatos: Modern-Day Apostle”, în International Bulletin of Missionary Research, XIX (1995), 3, pp. 122-128.
Warren, Max, „The Missionary Obligation Today”, în International Review of Mission, XXXIX (1950), 156, pp. 393-408.
Werner, Dietrich, „Evangelism from a WCC perspective: A recollection of an important Ecumenical Memory, and the unfolding of a Holistic Vision”, în International Review of Mission, XCVI (2007), 382-383, pp. 183-203.
Winter, Ralph D., „Ghana: Preparation for marriage”, în International Review of Mission, LXVII (1978), 267, pp. 338-353.
Won, Yong Ji, „World Mission Conference of the WCC”, în Concordia Journal, 6/5, September 1980, pp. 180-185.
Zorn, Jean-François, „Changes in the World of Mission and Ecumenism, 1947-1963”, în International Review of Mission, LXXXVIII (1999), 350, pp. 279-290.
***, „Message of Patriarch Pimen of Moscow and all Russia and the Holy Synod of the Russian Orthodox Church to the Central Committee of the WCC”, în International Review of Mission, LXIII (1974), 249, pp. 125-129.
***, „Message of Patriarch Pimen of Moscow and all Russia and the Holy Synod of the Russian Orthodox Church to the Central Committee of the WCC”, în Patelos, Constantin G., The Orthodox Church in the Ecumenical Movement: Documents and Statements 1902-1975, Geneva: World Council of Churches, 1978, pp. 47-52.
***, „Report of the Joint Committee of the WCC and the IMC (A Draft Plan of Integration)”, în Ecumenical Review, X (1957), 1, pp. 72-81.
***, „Salvation in Orthodox Theology”, în International Review of Mission, LXI (1972), 244, pp. 401-408.
***, „The Message of the Commission on World Mission and Evangelism of the World Council of Churches”, în Ecumenical Review, XVI (1964), 3, pp. 304-323.
***, „Reports from the Orthodox Consultation on Confessing Christ through the Liturgical Life of the Church today”, în International Review of Mission, LXIV (1975), 256, pp. 417-423.
***, „European Seminar on the Role and the Place of the Bible in the Liturgical and Spiritual Life of the Orthodox Church”, în International Review of Mission, LXVI (1977), 264, pp. 385-388.
***, „«Your Kingdom Come», a Working Document produced by an Orthodox reflection group meeting in the Saint Serge Orthodox Institute of Theology in Paris from September 25-28, 1978, as an Orthodox contribution to the theme of the World Missionary Conference in Melbourne, 1980”, în International Review of Mission, LXVIII (1979), 270, pp. 139-147.
***, „Orthodox Consultation on The Place of the Monastic Life within the Witness of the Church Today”, în International Review of Mission, LXVIII (1979), 272, pp. 448-451.
***, „Preaching and teaching the christian faith today, consultation report”, în International Review of Mission, LXX (1981), 278, pp. 49-58.
***, „Your Kingdom Come”, în International Review of Mission, LXVIII (1979), 270, pp. 251-254.
***, „Confesing Christ today, Reports of Groups at a Consultation of Orthodox Theologians”, în International Review of Mission, LXIV (1975), 253, pp. 74-94.
***, „European Seminar on the Role and the Place of the Bible in the Liturgical and Spiritual Life of the Orthodox Church”, în International Review of Mission, LXVI (1977), 264, pp. 385-388.
***, „Orthodox Consultation on The Place of the Monastic Life within the Witness of the Church Today”, în International Review of Mission, LXVIII (1979), 272, pp. 448-451.
***, „Preaching and teaching the christian faith today”, în International Review of Mission, LXX (1981), 278, pp. 49-58.
***, „Reports from the Orthodox Consultation on Confessing Christ through the Liturgical Life of the Church today”, în International Review of Mission, LXIV (1975), 256, pp. 417-423.
***, „Report of the Joint Committee of the WCC and the IMC (A Draft Plan of Integration)”, în Ecumenical Review, X (1957), 1, pp. 72-81.
***, „Whitby 1950”, în International Review of Mission, XXXIX (1950), 4, pp. 439-444.
Grillo, John L.; Cameron, Ruth Tonkiss, „World Missionary Conference Records, Edinburgh, 1910”, în Missionary Research Library Archives: Section 12 (The Burke Library Archives at Union Theological Seminary, New York), 2006, www.columbia.edu/cu/lweb/img/assets/6398/MRL12_WMC_FA.pdf
Coprean, Cornel-Gheorghe, „Misiune și prozelitism în contextul discuțiilor ecumenice”, http://xa.yimg.com/kq/groups/23133092/798026559/name/Lucrare+IBU+finala.doc
Volume colective
ALTE LUCRĂRI
Neagoe, Manole, Mari bătălii din istoria lumii, vol. II, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1974.
Howard, Michael, The First World War, University Press, Oxford, 2002.
† Ciobotea, Daniel, Confessing the Truth in Love. Orthodox Prespectives on Life, Mission and Unity, Trinitas, Iași, 2001.
Ross, Kenneth R. “Edinburgh 1910 – Its Place in History.” http://www.towards2010.org.uk/downloads_int/1910-PlaceHistory.pdf.
Patta, Raj B., Rev. John Rangiah, the Unsung Hero of World Missionary Conference in Edinburgh, 1910 (NCCI, Nagpur), http://www.edinburgh2010.org
Scouteris, Constantine B., „The origins and present basis of the WCC understood from an Orthodox perspective”, Documents from Sub-committee III, Chania, Crete, August, 2000.
Tsetsis, George, „The Ortodox in the Ecumenical Movement (a short history)”, în In Communion (website of the Orthodox Peace Fellowship).
Kenneth R. Ross, „Edinburgh 1910 — Its Place in History”, manuscris, p. 1, http://www.towards2010.org.uk/downloads_int/1910-PlaceHistory.pdf
LCWE, The Thailand Statement 1980. Consultation on World Evangelization, Pattaya, Thailand, June 16-27, 1980, https://www.lausanne.org/content/statement/%20thailand-statement
Kenneth R. Ross, „Edinburgh 1910 — Its Place in History”, http://www.towards2010.org.uk/downloads_int/1910-PlaceHistory.pdf
George Tsetsis, „The Ortodox in the Ecumenical Movement (a short history)”, în In Communion (website of the Orthodox Peace Fellowship), www.incommunion.org/2004/10/24/the-orthodox-in-the-ecumenical-movement/
Patta, Raj Bharath, „Rev. John Rangiah, the Unsung Hero of World Missionary Conference in Edinburgh, 1910” (NCCI, Nagpur), http://www.edinburgh2010.org/en/resources/1910-documents.html
N.A. Botha, From Edinburgh to Achimota: The World Mission Conferences as a source of missiological knowledge in the thinking of D.J.Bosch, http://www.edinburgh2010.org/en/resources/1910-documents.html
Philip, T.V., Edinburgh to Salvador: Twentieth Century Ecumenical Missiology, An historical study of the ecumenical discussions on mission, CSS & ISPCK, Delhi, 1999, http://www.religion-online.org/showchapter.asp?title=1573&C=1519
Hocking, William, Re-thinking Missions: A Laymen's Inquiry after One Hundred Years, Harper & Brothers Publishers, New York and London, 1932, https://www.questia.com/read/85838179/re-thinking-missions-a-laymen-s-inquiry-after-one
W. Angell, Stephen, Rufus Jones and the Laymen’s Foreign Missions Inquiry: How a Quaker Helped to Shape Modern Ecumenical Christianity, http://quakertheology.org/issue3-6.html
WCC, Commission on World Mission and Evangelism – history, https://www.oikoumene.org/en/what-we-do/cwme/history
Achimescu, Nicolae, „Se pot mântui necreștinii?”, http://www.crestinortodox.ro/editoriale/se-mantui-necrestinii-70054.html
WCC, Report of the Inter-Orthodox Consultation for a Response to the Faith and Order Study: The Nature and the Mission of the Church (Faith and Order Paper 198, 2005 WCC), Agia Napa/Paralimni Cyprus, 2-9 March 2011, https://www.oikoumene.org/en/press-centre/news/NapaReport.pdf .
From Edinburgh to Achimota: The World Mission Conferences as a source of missiological knowledge in the thinking of D.J. Bosch, http://www.edinburgh2010.org/en/resources/1910-conference.html
„Enciclica patriarhală și sinodală din 1902”, trad. pr. Aurel Pavel, http://www.ecum.ro/dokumente/dokumente/enciclica_patriarhala_si_sinodala_din_1902.pdf
„Enciclica Patriarhiei ecumenice 1920”, trad. pr. Aurel Pavel, http://www.ecum.ro/infoecum/files/enciclica_patriarhiei_ecumenice.pdf
Săsăujan, Mihai, „Poziția Bisericii Ortodoxe Române față de mișcarea ecumenică în perioada anilor 1902-1948”, în Nicolae Moșoiu (coord.), Elemente de istorie, doctrină și practică misionară: o perspectivă ecumenică, pp. 66-81.
Șerbănescu, Niculae, „Biserica Ortodoxă Română și mișcarea ecumenică”, în Ortodoxia, XIV (1962), 1-2, pp. 107-152.
Marina, Ovidiu, 30 de zile în URSS. Consfătuirea panortodoxă de la Moscova, Editura IBMBOR, București, 1949.
Coman, Ioan G., „L’Eglise Orthodoxe et le Mouvement Oecuménique”, în Actes de la Conférence des chefs et des représentants des Eglises orthodoxes autocephales reunies a Moscou, a l’occasion de la célebration solennelle des fêtes du 500-ème anniversaire, Moscova, 1952, vol. II, pp. 5-86.
„Report of the Joint Committee of the WCC and the IMC” (A Draft Plan of Integration), în Ecumenical Review, X (1957), 1, pp. 72-81.
Lesslie Newbigin, One Body, One Gospel, One World: The Christian Mission Today, International Missionary Council, London, 1958, p. 11.
Lesslie Newbigin, One Body, One Gospel, One World: The Christian Mission Today, pp. 11, 21.
Harold E. Fey, The Ecumenical Advance: a History of the Ecumenical Movement, vol. II 1948-1968, Geneva, WCC, 2nd ed., 1986.
Conseil oecuménique des Eglises, Ainsi, dressons des Signes… Les quarante premières années du Conseil oecuménique des Eglises, WCC Publications, Geneva, 1988.
„The Church, the Churches and the World Council of Churches. The Ecclesiological Significance of the World Council of Churches”, https://www.oikoumene.org/en/resources/documents/central-committee/1950/toronto-statement
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dezvoltarea Teologiei Misionare. Teza Doctorat (ID: 114007)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.