DEZVOLTAREA SPAȚIALĂ DURABILĂ A FRONTURILOR LA APĂ D IN [627803]

15
DEZVOLTAREA SPAȚIALĂ DURABILĂ A FRONTURILOR LA APĂ D IN
PUNCTUL DE VEDERE AL ANVELOPĂRII SPAȚIALE

Daniel COMȘA
Lect. dr. arh. urb., Universitatea de Arhitectură ș i Urbanism „Ion Mincu ”, București, Catredra de Proiectare
[anonimizat]

Rara PETRESCU
Prep. drd. arh., Universitatea de Arhitectură și Ur banism „Ion Mincu ”, București, Catredra de Științe Tehnice
[anonimizat]

Abstract . The main goal of this paper is to illustrate thro ugh specific examples of European cities a few
intervention actions for waterfront revitalization , in the current context of the sustainable spatia l
development. Multiple and varied approaches proves a real interest in these areas located along the
water, areas that displays a great environmental an d architectural potential for the city and its peop le.
Restorating a valuable space without permanent inte rventions, generating and locating major
objectives, implementating new principles based on diversity and flexibility or assigning radical
functiones, developing pedestrian areas, protecting traditional areas, resume and integrates some of
the attitudes adopted by major cities in their pres ent requeste for dialogue with nature, in this case
represented by water, building a new identity with past items. Waterfronts, although located in a
controversial area, may be the answer of the curren t issues raised by sustainable development, offerin g
a new challenge and a real opportunity at the same time, for architects and for society.

Key words : waterfronts, revitalization, sustainable developm ent, intervetion principle, spatial envelope.

1. Introducere
1.1. Contextul
Problema reutilizării fondului construit nu mai est e de
mult una nouă pentru Europa, însă, sub imperativele
unei dezvoltări sustenabile și coerente, a devenit o
preocupare globală, generând manifestări din ce în ce
mai spectaculoase. Prin gesturi arhitecturale creat ive,
structuri abandonate, depășite tehnic sau estetic, au
primit o nouă viață, caracterizată adesea de
multidisciplinaritate.

Termenul de „fronturi la apă” sintetizează condiția
topologică a spațiului de legătură dintre elementul
urban și cel natural. Acest spațiu, aflat la limita apei
și a uscatului, a fost întotdeauna unul nesigur și
hibrid, un domeniu controversat, în care fiecare
dintre cele două elemente încearcă să-și impună
personalitatea.

Fronturile la apă reprezintă locul în care se nasc
disputele și întrebările asupra formei materiale, p e care
trebuie să și-o însușească spațiul, în contactul să u
nemijlocit cu natura.

Trăim într-o perioadă care se caracterizează prin
dorința de a investi semnificație în toate aspectel e
vieții noastre. Criza spațiului public este generat ă de
lipsa de substanță într-o lume divizată, consumeris tă,
dar care se îndreaptă spre globalizare. În acest co ntext, trebuie să privim schimbarea ca pe o constantă, o
constantă însă cu înțeles calitativ.

Astfel, reutilizarea acestui spațiu complex, care s e
întinde de-a lungul apei, nu până de mult un
prosper spațiu industrial, reprezintă o provocare ș i
o oportunitate în același timp. De altfel, aruncând o
privire rapidă printre cele mai importante acțiuni
de revitalizare urbană de-a lungul vremii, se poate
constata faptul că acestea sunt conectate cu apa:
New York’Battery Park, Sydney’s Darling Harbour,
London’s Canary Wharf, Genova Old Harbour.

Importanța neîndoielnică a proiectelor de
regenerare a fronturilor la apă, cu repercursiuni
directe asupra calității mediului urban, în
contextul dezvoltării durabile, devine și mai
convingătoare prin dialogul tacit purtat între
trecut și prezent. Aceste spații vorbesc despre un
trecut bazat pe producția industrială, un trecut al
unei creșteri și extinderi fabuloase, al unor clase
sociale volatilizate, aparținătoare unui timp, în
care poluarea mediului era un produs secundar,
necunoscut dezvoltării și profitului economic.
Dar, și despre un prezent în care urbanul își
manifestă cu insistență dorința de reconectare
cu apa, și implicit cu natura, prin reorientarea
activităților primordiale, ale unei societăți aflat ă
permanent în mișcare, către puncte de interes
considerate a fi aparte.

Urbanism. Arhitectură. Construcții Vol. 2, nr. 2
16
1.2. Factorii determinanți care au condus spre decl inul
acestor zone de lângă apă
Pentru a creiona o imagine de ansamblu a situației în
care ne aflăm, aș vrea să enumăr câțiva dintre fact orii
determinanți, care au contribuit la eliminarea prog resivă
a acestor zone, fronturile la apă, din viața activă a
orașului:

• schimbarea tehnologică: abandonarea vechilor zone
portuare, datorită lipsei de spațiu, atât de necesa r
depozitărilor pentru traficul de containere nou
instituit, având gabarite mult mai mari.
• schimbarea economico-socială: diminuarea
semnificativă în timp a ofertelor reale de muncă în
zona portuară.
• schimbarea locației: cerințele portului modern
pentru suprafețe mai vaste de pământ și apă,
determinând mutarea transporturilor maritime de
mare adâncime în afara orașului.
• schimbarea funcțiilor: separarea treptată a funcții lor
portului și ale orașului a reprimat orice șansă de
comunicare între cele două (White et al. , 1993).

1.3. Importanța revitalizării fronturilor la apă
În fiecare dintre orașele-port afectate de criza po st-
industrializării, primele semne privind regenerarea vieții
în ansamblul urban se fac simțite prin restructurar ea
fronturilor la apă– Amsterdam, Barcelona, Bilbao,
Londra, Rotterdam, Oslo, Lisabona – fapt care a
determinat declanșarea unor mecanisme de schimbare
sau transformare necesare, permițând acestor
metropole să devină competitive atât la nivel regio nal,
cât și la nivel global.

Toate cazurile menționate anterior se bazează pe id eea
implementării spațiului public ca un fel de liant, ceea ce
permite nașterea unei „structuri narative”, relațio nând
diferitele funcțiuni ale ariei urbane și acționând ca un
principiu activ „trans-zonal”. Programe și politici urbane
adecvate, utilizarea artei în spațiul public, organ izarea
unor evenimente urbane periodice – sunt doar o part e
dintre factorii indispensabili pentru evoluția pozi tivă a
unui astfel de spațiu, care își manifestă cu îndârj ire
dorința de a fi reînnoit/revitalizat.

1.4. Avantajele poziției fronturilor la apă
Din punct de vedere geografic, fronturile la apă
beneficiază de un amplasament central, datorită
faptului că vechiul port reprezintă, în cele mai mu lte
cazuri, elementul în jurul căruia s-a format așezar ea
inițială. Mai mult, acest centru este familiar tutu ror,
este întipărit în conștiința și în gândirea reziden ților.
Simpla prezență a apei, mișcarea continuă, fluidita tea și
suntetul ei, se transformă într-un magnet natural, care
atrage în mod bizar, oamenii.
Posibilitatea unei deschideri către apă asigură
oricărui spațiu un farmec aparte, ideal pentru
recreere, distracții sau activități culturale – car e, în
termeni economici, se constituie în puncte de
atracție, atât pentru turiști, cât și pentru localn ici.

Rediscutarea spațilă a funcțiunilor prezente în zon a
fronturilor la apă poate să pornească istoric,
concentrându-se însă pe intervențiile contemporane.

Exemple favorabile, privind conservarea unui țesut
valoros de patrimoniu și a unor fronturi la apă
adiacente, se pot întâlni în Veneția, Amsterdam,
Oslo, Stavanger, Lucerna, Genova, și multe alte ora șe
mari, însă analiza noastră, asupra situației acesto r
orașe, se va face din prisma dezvoltării durabile.

Dezvoltarea spațială durabilă este vazută aici ca u n
instrument de cercetare pentru interogarea
intervențiilor asupra fronturilor la apă.

2. Variația acțiunilor privind intervențiile de
revitalizare a fronturilor la apă în Europa
Urmărind câteva modele implementate in mari
orașe ale Europei, se dorește a se demonstra faptul
că există o paletă largă și variată de acțiuni priv ind
intervențiile de revitalizare a fronturilor la apă, în
sensul dezvoltării spațiale urbane și a definirii u nui
mediu ambiant mai plăcut.

2.1. Veneția
În zona sa istorică, a păstrat aproape în integrali tate
fronturile construite. Refacerea unora dintre acest ea
nici nu a intrat în discuție, fiind vorba despre un
patrimoniu arhitectural deosebit. Refunctionalizare a
a fost metoda optimă adoptată acolo unde spațiul
era considerat valoros, iar funcțiunea era trecută
într-un plan secundar.

Întreaga zonă a Arsenalului, care dispunea de ample
spații pentru reparații sau construcție de nave, a fost
deschisă publicului interesat de artă sau arhitectu ră,
pentru expoziții anuale, pe durata câtorva luni. De
asemenea, restul timpului zona este folosită pentru
montarea/demontarea expozițiilor, fiind în
extrasezon și obiectiv turistic. Astfel, adoptarea unei
funcțiuni, fie ea și temporară, poate să genereze î n
timp o politică de dezvoltare spațială durabilă făr ă
intervenții permanente asupra anvelopantei
spațiului, ci numai la nivel conceptual.

Chiar și în ziua de azi, transportul public în Vene ția se
realizează cu bărci, astfel renunțarea la funcțiune a
tehnică s-a făcut doar în sensul depășirii tehnolog ice
a corăbiilor de lemn, cu care, așa cum bine se știe ,

Dezvoltarea spațială durabilă a fronturilor la apă din punctul de vedere al anvelopării spațiale • D. COMSA, R.PETRESCU
17
Veneția a controlat întreaga Mare Mediterană și
Adriatică.

Zona Giardini, deși numai parțial este un front la apă, a
fost deschisă construirii unor pavilioane naționale , care
să marcheze urme ale unui eveniment, dar care să
constituie poarta de lansare a altor manifestări vi itoare
de același gen. Este greu, într-un oraș precum Vene ția,
să definești în termeni preciși ce înseamnă „front la apă”
și unde nu există un asemenea front. Diferența
semnatică între front stradal și front la apă, în a cest caz,
se poate face numai prin lărgimea prospectului sau
deschiderea perspectivă, altfel confuzia devine foa rte
probabilă.

2.2. Elveția
Un alt tip de fronturi la apă sunt cele din Elveția , unde
orașele se formează la vărsarea unor râuri locale î n mari
lacuri: Zurich, Geneva, Laussane, Lucerna, sunt doa r
câteva exemple de asemenea orașe.

Amenajarea unor zone pietonale în vecinătatea desch iderilor
de apă, pare a fi soluția de mediere/îndepărtare a frontului
construit de această zonă actuală de interes.

Amplasarea unor obiective majore, așa cum se întâmp lă în
cazul Lucernei, prin obiectul propus de către arhit ectul Jean
Nouvel: Mediateca-Muzeu-Sală de Conferințe. Spațiul
descris de umbra cozorocului/consolei/copertinei de schide
și dublează, prin reflectare, peisajul.

2.3. Stavanger
Este un oraș Norvegian amplasat într-o zonă cu fior duri
spectaculoase. Mult timp întregul ținut a fost unul extrem
de sărac. Dar, cu 30 de ani în urmă, prin găsirea p etrolului,
situația s-a schimbat, iar nivelul economic a cresc ut.

Zona traditională, având case de lemn, este păstrat ă drept
martorul viu al unui front la apă, așa cum era el o dinioară.
În spate, într-un plan secund, se ridică un nou fro nt, greu
de spus la apă, datorită distanțării, dar care atât prin relief,
cât și prin înălțimile superioare ale construcțiilo r,
determină configurația spațială a portului.

O altă zonă a aceluiași oraș, de data aceasta desch is către
mare, cu case din cărămidă, mai rezistente la condi țiile
diferite de umiditate, primește mult mai ușor obiec te
arhitecturale străine, moderne prin confirgurația s pațială.
Spre exemplu un muzeu amplasat pe apă.

În anul 2003 s-a desfășurat concursul pentru centru l de
concerte din port, urmând a fi amplasat într-o zonă extrem
de delicată. Concursul nu a fost câștigat de echipa BIG
condusă de arhitectul danez Bjarke Ingelson în cola borare
cu Julien De Smedt, care propunea un spațiu pietona l, o belvedere spre apă, constituind în fapt și anvelopa nta
clădirii, însă echipa a primit o mențiune care a fă cut
istorie în branșa arhitecților, obținând mai târziu Leul
de Aur la Bienala de la Veneția.

2.4. Oslo
Un alt oraș Norvegian, cel mai important în fapt, o feră
o plajă largă de fronturi la apă prin diversitatea lor.

Primăria este unul dintre reperele prezente atât în
confirgurația orașului, cât și spre apă. Castelul
fortificat formează în imediata lui vecinătate
probabil cel mai vechi front la apă din zonă. O
imagine pasageră, care se bucură de prezența unui
vas de croazieră, schimbă configurația frontului la
apă prin raportul de înălțime.

Similar, și în Veneția, această imagine a vasului d e
croazieră pe fundalul edificat perturbă percepția
spațială, prin modificarea scării normale a clădiri lor.
Alte fronturi la apă sunt constituite în vechea zon ă
industrială, descrise de noi blocuri de locuințe sa u
birouri. Experimentarea materialelor noi, rezistent e
la factorii degradanți ai mediului, rezultați în ur ma
evaporării apei de mare, pare să fie una dintre
preocupările, care, alături de jocul volumetric și de
raportul plin-gol, face obiectul unor anvelopări
spațiale care să poată oferi răspunsuri unei
dezvoltări spațiale durabile.

Opera din Oslo, proiect al grupului de arhitecți
Snohetta, reușește să facă dovada unei abordări
diferite – nu un front, ci un gest subtil, evaziv, care de
fapt cucerește, și în egală masură eliberează front ul
la apă. Ridicând un volum simplu din apă și
deschizând un peisaj și o promenadă urbană, se lasă
loc întregii funcțiuni să prindă contur într-un mie z
prețios. Atât lucrarea, cât și echipa de arhitecți, au
fost apreciate de către mari specialiști din întrea ga
lume, fiind premiate. La nivel urban această
apreciere a fost vizibilă prin apariția noului pol de
interes, care trezește la viață întregul front la a pă,
reintegrându-l în oraș.

Pentru a evidenția abilitatea acestei echipe de a o feri
răspunsuri inedite cerințelor actuale, aș vrea să m enționez
o altă lucrare importantă, și anume: Biblioteca din
Alexandria, care deschide perspective către Mediter ana,
tratând orașul cu o anvelopantă convexă, care ii
marchează introvertirea. (Daniel Comșa, 2009).

2.5. Bilbao
Atribuind acestor spații abandonate funcțiuni total
diferite, chiar radicale, reprezintă o atitudinea
curajoasă privind redezvoltarea zonelor vechi ale

Urbanism. Arhitectură. Construcții Vol. 2, nr. 2
18
fronturilor la apă. Printre cele mai cunoscute exem ple
se află cel al Muzeului Guggenheim din Bilbao, care a
fost implantat în structura și mentalitatea orașulu i ca un
obiect complet bizar.

În Bilbao această strategie a avut succes, deoarece , din
prisma următoarelor etape ale revitalizării, o stru ctură
mixtă, foarte atractivă, construită de-a lungul țăr mului,
a permis un mixt de funcțiuni – rezidențial, agreme nt,
servicii, turism, cultural, comercial – fapt întâln it
simultan și în Genova sau Barcelona, în zonele
restructurate de pe malul apei.

Totuși, aplicarea unor strategii similare, pentru t oate
orașele dezvoltate de-a lungul unei ape, poate ridi ca
probleme ulterioare privind identitatea: în timp ce fiecare
așezare are o imagine și o identitate distinctă, co nturată
în ani, devine din ce în ce mai greu să apară deoda tă
elemente noi, remarcabile, care să propună
redezvoltarea zonelor de lângă apă, depărtându-se d e un
algoritm universalizat. Prin urmare, proiectele de
revitalizare a acestor spații complexe, trebuie să
contribuie la construirea unei identități noi, dar în același
timp să conserve, pe cât posibil, specificul vechi local.

În privința conturării unei noi identități, suprapu să cu
imaginea, forma și substanța de calitate, pot fi fo losite
diferite instrumente, spre exemplu Bilbao, care și- a
„cumpărat o nouă identitate”, ca muzeu internaționa l
de artă și cultură, prin Guggenheim Museum.
Arhitectura pe care o practică Frank O. Gehry poate fi
situată pe acea limită extrem de fragilă dintre
experiment, arhitectură – ca știință a configurării și
modelării spațiului – și demers artistic, pur și ne stăvilit.
Sinergia dintre arhitectura lui și vernacularul urb an al
metropolei a avut nevoie de un timp considerabil pe ntru
a se maturiza. El și-a dezvoltat un vocabular propr iu,
unic și fascinant, care conferă clădirilor sale o f orță
considerabilă și o dinamică acută, determinând rezo lvări
spectaculoase și neașteptate. Pentru Ghery, calcula torul
e doar un instrument de aplicare a algoritmului gen erat
de arhitect; riscul rezidă însă în producția de mas ă.

În încheiere putem afirma faptul că astăzi se întâm plă
tocmai invers: anvelopa este un rezultat al proiect ării
digitale, în care arhitectul are rolul de a alege o variantă,
care să corespundă din punct de vedere estetic,
funcțiunii propuse. Acesta constituie riscul contem poran.

Concluzii . “ Ne găsim cu toată această materie
arhitecturală care e dată – ceea ce a fost construi t,
abandonat, reconstruit – și care trebuie modificată sau
demolată – în orice caz, trebuie să lucrăm cu ea. N u este
vorba de voința prealabilă de a conserva un anumit
număr de semne ale trecutului, nici de a reabilita în
sensul clasic al expresiei fin gust burghez, esență a pitotescului, este vorba de a crea arhitectură, sen s și
esență, pornind de la o materie care este brută .”
(Jean Nouvel, 2005)

În urma parcurgerii acestor exemple se poate
concluziona faptul că intervenția în zona fronturil or la
apă existente se poate face prin refuncționalizare,
prin adăugarea unor obiecte arhitecturale,
completând spațiul, sau prin amplasarea unor obiect e
individuale/singulare – cu rol de semnal.

Astfel, prin prisma dezvoltării spațiale durabile, se
pot propune exemple de anvelopare, în cazul în care
se dorește păstrarea funcțiunii, sau de
refuncționalizare, în cazul în care anvelopanta
trebuie păstrată datorită valorii sale intrinseci,
privită ca martor inegalabil al identității locului .

3. Studii de caz
Două studii de caz comparative, având același scop,
însă abordări diferite, combinând în cadrul aceluiași
spațiu mai multe dintre principiile de intervenție
prezentate anterior.

3.1. Genova
Genova este portul cel mai important al Mediteranei
în termeni de trafic de mărfuri și de pasageri, fap t
susținut prin locația sa geografică, ideală din pun ct
de vedere al comerțului – motiv pentru care primele
semne ale configurării spațiale a portului se fac
vizibile încă din vremea Imperiului Roman. În Evul
Mediu, orașul-stat independent Genova, deținea o
flotă remarcabilă, indicând reala sa putere maritim ă
și financiară, amplificată ulterior prin descoperir ea
Americii.

Începând cu secolele XII și XIII, orașul și portul s-au
dezvoltat simultan, prezervându-și o imagine
constantă până în secolul XIX, când, datorită
expansiunilor industriale, s-a produs o reconfigura re,
mai exact o separare fizică și funcțională a celor
două entități, prin străzi cu circulație de viteză, linii
de căi ferate și împrejmuiri metalice, fapt care a
culminat secolul trecut, cu un abandon sincopat al
centrului istoric al orașului, în favoarea zonelor
periferice tot mai extinse.

Aceste acțiuni s-au transformat treptat în grave
probleme privind funcționarea în viitor a orașului,
motiv pentru care au fost luate inițiative având la bază
noi strategii de dezvoltare, prin intermediul căror a se
urmărea deraierea cursului care fusese prefigurat:

Astfel, procesul de restructurare a Genovei a fost
început încă din anul 1992, cu ocazia celebrării ce lor
500 de ani de la descoperirea Americii = o nouă lum e,

Dezvoltarea spațială durabilă a fronturilor la apă din punctul de vedere al anvelopării spațiale • D. COMSA, R.PETRESCU
19
eveniment pentru care, renumitul arhitect italian R enzo
Piano a fost angajat în vederea amenajării zonei
expoziționale de anvergură internaționă „Columbus”,
alegându-se ca spațiu de desfașurare vechiul port. Printr-o
inițiativă curajoasă pentru momentul respectiv, soa rta
frontului la apă a căpătat un alt sens, astăzi fiin d cunoscut
ca un important spațiu public cultural al Genovei.

Arhitectul, plecând de la un pricipiu filozofic apa rent
simplu, a propus renovarea anumitor clădiri istoric e,
privite ca martorii cheie ai unui timp trecut, și i nserarea
abilă a unor clădiri noi, cum ar fi Acvariumul sau Centrul
de Congrese. El urmărea ca interventiile implementa te
să fie de folos comunității respective chiar și dup ă ce
luminile festivității se vor stinge. Soluția era ge nerată de
o atitudine bazată pe respect față de istorie, și n u pe
economie și câștig. Structura spațială propusă în p roiect
îndeplinea un dublu rol, atât de punct nodal, în ce ea ce
privea organizarea expoziției, dar și de reper, ușo r de
remarcat pentru vizitatori. Acvariumul, ca obiect
singular, oferea un capăt de perspectivă pentru zon a
opusă a portului, marcând în același timp limitele
edificabilului. (S.Boeri, 1998)

Intervenția marelui arhitect, privind revitalizarea
frontului istoric la apă, nu a rămas fără răsunet, astfel
încât, urmându-i exemplul, zona vestică a frontului la
apă, denumită Darsena, alcătuită din structurile
industriale cu anexele portuare aferente (Cotton
Warehouse), aparținând secolului XIX, a fost conver tită
într-un spațiu dedicat învățământului (păstrând chi ar
aparentă întreaga structură metalică), aducând cu s ine,
în mod natural, noi funcțiuni și activități: baruri ,
restaurante, spații rezidențiale, prin intermediul cărora
s-a restabilit un dialog, încă timid, cu orașul.

Un alt exemplu apărut ca o consecință a acestui mom ent,
ca o dovadă de curaj, este conversia cheiului Parod i, care
implică dezvoltarea unui complex de mari dimensiuni în
chiar inima centrului istoric, mai exact în centrul arcului
genovez, conținând o serie de atribute ale modernit ății.
Compus dintr-o piață publică amplă, orientată către apă, el
adăpostește activități culturale și pentru petrecer ea
timpului liber, la care s-a adăugat ulterior noul t erminal de
vase de croazieră, proiectat pentru o capacitate de două
milioane de pasageri. (S.Boeri, 2001)

Însă, toate aceste intervenții s-au dovedit a fi do ar
rezolvări punctuale, care animau zonele frontului l a apă
temporar, în anumite momente ale zilei, astfel încâ t
cercetările au continuat prin noi experimente extin se pe
parcursul unor lungi perioade de căutări.

Adoptarea oficială a planului general din 1996 stab ilește
în premieră o relație productivă dintre oraș și por t, fiind
un document inovativ. Obiectivele principale urmărite nu erau doar
identificarea unui set de operații strategice, care să
mărească eficiența portului, ci dezvoltarea unui pl an
capabil să stabilească o linie de comunicare
permanentă între oraș și port. Planul se afirma ca fiind
inovativ în primul rând prin programul de dezvoltar e a
orașului, care nega acțiunea de segregare a zonelor
(zonificarea) adoptată cu strictețe până în acel
moment, în schimbul angrenării acestora în vederea
obținerii unui rezultat unitar.

Vechiul plan, din 1964, nu lua în considerare orașu l, din
contră, îi submina imaginea printr-o extindere a po rtului
în defavoarea spațiului urban, extindere întemeiată pe
convingerea faptului că Genova va rămâne principalu l
port de schimburi din Mediterana. Dar, practica și- a
dovedit imprevizibilitatea, căci raționalizarea
infrastructurii portuare a mutat activitatea mariti mă
dinspre sud înspre zona nordică, astfel încât Genov a a
intrat într-o perioadă de declin. În acest context, frontul
istoric la apă devine parte integrantă a centrului istoric
valoros al așezării, astfel încât, prin anii ’80 su nt reluate
încercările de conexiune cu orașul, propunându-se
îndepărtarea în primul rând a barierelor fizice, ap ărute
pe parcurs fără o intenție clară.

Însă, începând cu anii ’90, portul Genova și-a
recâștigat volumul de activități economice și
comerciale, mulțumită intensificării legăturilor cu
Asia de Sud-Est și a creșterii volumului de
programe turistice internaționale – Croazierele. În
consecință, conflictul teritorial privind
achiziționarea de spații a fost redeschis,
impunându-se reinterpretarea relațiilor oraș-port,
conturate ca forțe individuale influente.
Denumirea dată comisiei nou formate „Înțelegerea
cu orașul”, însărcinată cu adoptarea noului plan de
acțiune asupra portului, dovedește atitudinea
divergentă întreținută de cele două.

Astfel, în 1996, ca rezultat al dialogului purtat î ntre
factorii decizionali, a fost lansat planul de acțiu ne, care
stabilea adoptarea unei strategii de mediere, prin
demararea unui proces cultural, multidisciplinar, c are
angrena o sumă de factori activi:universitatea=stud enții,
agenția de control a planului portuar, consultanța de
specialitate=arhitecți, urbaniști, camera de comerț ,
vama, căpitănia, etc.

Intențiile primare ale autorităților portuare vizau
dezvoltarea coridorului de trafic (comercial-
containere, croaziere-turism) Europa-Asia, precum ș i
amplasarea favorabilă a șantierului de reparații,
activități care solicitau o amplă nevoie de spațiu,
imposibil de gestionat în condițiile geografice ale
Genovei.

Urbanism. Arhitectură. Construcții Vol. 2, nr. 2
20
Analizând propunerile lansate prin competiție s-au
desprins trei direcții comparative:
• raționalizarea și eficientizarea utilizării teritor iului
existent al portului
• refacerea zonelor abandonate pentru a răspunde
actualelor cerințe portuare
• extinderea portului în spre mare, prin amenajarea
unor suprafețe noi, artificiale.
• Aceste trei scenarii au fost ilustrate prin concept ele
prezentate de Rem Koolhaas, Manuel de-Sola
Morales, Marcel Smets și Bernardo Secchi, în care
portul era imaginat ca o suită de spații complexe,
care vin să completeze orașul existent, propunând
un nou mod de tratare a zonelor industriale
adiacente centrului urban, ca pe o inepuizabilă
resursă și nu ca pe un handicap. Reinterpretarea
imaginii monotone a înșiruirii de depozite și hanga re
portuare existente a determinat apariția unei străz i
urbane inedite, care, prin permanența utilizatorilo r
săi, a prins din ce în ce mai multă viață. Aprofund ând
studiul, sunt reanalizate și legăturile rutiere din tre
oraș și port, cu scopul de a determina progresiv o
independență funcțională între cele două.

Sola Morales, în susținerea conceptului său, specul ează
diferența de nivel dintre oraș și apă, în ideea seg regării
în secțiune a funcțiunilor, astfel încât docurile,
poziționate în partea de sus, integrate în traficul urban,
puteau permite traficului industrial să ocupe parte a de
jos, împreună cu șantierul de reparații.

OMA crează o consolă de mari dimensiuni peste docur i,
gândită ca un mare parc suspendat, care unește
principalele repere urbane, respectiv vechiul port cu
noul terminal de feriboturi, în ideea conexivității directe
între centrul vechi și mare. Planul său propunea în
subsidiar, trasarea unor parcursuri liniare în oraș , care
străpungeau perpendicular și anulau limitele
tradiționale, prin intermediul cărora se facilita a ccesul
oamenilor către apă. (C.Paganelli, 2001)

Proiectele erau remarcabile prin faptul că luau în
considerare un mare grad de flexibilitate, impus de un
viitor incert și imprevizibil, fiind însă, în acela și timp,
suficient de precise pentru a asigura fezabilitatea
economică și spațială, promițătoare ale bunăstării râvnite.

Scopul acestei analize era discutarea unor scenarii
macro-economice, elaborarea unor programe de
aplicare si de investiție, precum și stabilirea uno r reguli
clare, destinate celor ce intenționau să construias că în
aceste zone complexe, în care munca se combină cu
timpul liber, mașinile cu containerele și navele de
croazieră cu clădirile istorice. Fronturile la apă,
surpinzătoare prin capacitatea de adaptabilitate la noile
condiții de viață, sunt locuri prielnice în care ar hitectura poate naște surprize, poate genera vibrații prin
schimbări de scară și prin diversitate.

Concluzii . Exemplul Genovei evidențiază condiția
frontului la apă, aflat într-o permanentă dispută,
fapt care erodează fundamental calitatea unui spați u
contradictoriu care se vrea parte dintr-un mediu
ambiant omogen.

Tratarea frontului la apă ca pe un teritoriu comun,
dispus să conlucreze, și nu ca pe un rival, a schim bat
divergența deciziilor. Mergând mai departe, autorit ățile
portuare au admis cu timpul introducerea unor
concepte de urbanism și arhitectură inedite – expre sii
ale deciziilor urbane, concepte care au fost inform ative,
dar și reactive, deschizând noi posibilități de apl icare,
prin care să se țină cont de un specific local.

3.2. Amsterdam
Deși cunoscută importanța apei și a portului privin d
istoria orașului, amsterdam fiind un oraș întemeiat
pe apă, acestora nu li s-a acordat importanța
cuvenită în ultima jumătate a secolului al XIX-lea,
fapt demonstrat prin gestul incisiv de construire a
gării centrale, devenită într-un final (așa cum vom
vedea la sfârșit), în urma intervențiilor atent
aplicate, un fel de „cordon ombilical” între
Amsterdam și râul Ij, prin care, relația dintre cel e
două elemente a fost refăcută/reluată.

Astfel, obiectivul principal al ultimilor treizeci de ani, a
devenit găsirea sau restabilirea unei legături dint re
urban și apă, insistându-se pe conexiunile dintre v echi
și nou. Amesterdam este de altfel un oraș policentr ic,
însă faptul că aceste centre nu se află într-o conc urență
distrugătoare, ci sunt complementare, reprezintă un
exemplu concret de soluționare, fapt care a permis ca
centrul Amsterdamului să fie recunoscut printre cel e
mai bine și frumos conservate centre istorice din
Europa. Începând cu anii ’60, ca urmare a lipsei de
spațiu și a accesibilității anevoioase, marile corp orații
financiare au preferat să se orienteze către locuri
periferice, eliberând zona istorică în favoarea uno r
activități dedicate rezidenților.

Restructurarea frontului la apă în Amsterdam se
produce fară un plan multilateral, ci mai degrabă
oportunistic și speculativ. Acest mod de intervenți e
s-a dovedit a fi foarte flexibil, orașul fiind capa bil să-
și ajusteze în timp deciziile, în funcție de modifi carea
cerințelor pieței. O particularitate a acestui proc es
implementat în capitala Olandei este lejeritatea de
acceptare și integrare a unor obiecte de arhitectur ă
modernă, în cadrul procesului de reînnoire, mergând
pe ideea că fiecare epocă produce propriile
„declarații” arhitecturale.

Dezvoltarea spațială durabilă a fronturilor la apă din punctul de vedere al anvelopării spațiale • D. COMSA, R.PETRESCU
21
Atitudinea adoptată este una contrastantă
contextualismului paralizant des întâlnit în Statel e Unite,
ale cărui modele au fost preluate cu avânt și în Eu ropa, dar
care nu au produs rezultate favorabile. Orientarea
funcțională preponderentă a investitorilor interesa ți de
aceste zone, în cadrul proceselor de revitalizare, se axează
pe realizarea spațiilor rezidențiale, însoțite de f acilități
comerciale și culturalo-recreative, care determină
dezvoltarea economică generală a zonei. Rezidențial ul, în
vechile zone portuare, nu a fost neglijat ca subiec t nici în
Rotterdam sau Southampton, regăsindu-se de asemenea
și în planurile de dezvoltare implementate în Riga sau
Gdansk, într-un procent considerabil.

Într-un oraș atât de dens precum Amsterdam se cerea
impunerea unor limite de utilizare a terenului. Ora șul
închiriază suprafețele de pământ, rămânând în
continuare proprietar și asigurând distribuirea
beneficiilor obținute către folosul întregii comuni tăți.
Acest lucru îi permite construirea de locuințe
atrăgătoare, atât ca preț, cât și ca amplasament. P olitica
teritorială activă este un instrument important în
determinarea prețurilor de vânzare sau de închirier e,
dar și în ceea ce privește asigurarea unei diversit ăți a
compoziției cartierelor.

Marea provocare este deținută însă de complexitatea
spațiului desfășurat pe malul sudic al Ij-ului, def init
de cele cinci insule create cu o sută de ani în urm ă.
Adiacența sistemului feroviar și a digului contribu iau
de asemenea la configurarea contextului spațial.
Autoritatea însărcinată cu implementarea
dezvoltărilor de acest tip (AWF – Amsterdam
Waterfront Finance Company) a propus un plan de
afaceri și un proiect de urbanism în colaborare cu
Rem Koolhaas. Dar, în 1994, parteneriatul public-
privat a fost abandonat, deoarece proiectul s-a
dovedit a fi prea solicitant, cu un risc financiar și o
durata de aplicare, ambele prea mari. Fragmentarea
politică, disensiunile din cadrul comisiei și scăde rea
cererii de spații pentru birouri, au dus către eșec , și în
final către destrămarea AWF.

În acest context, orașul a propus o nouă abordare
strategică și organică intitulată „Ancorele Ij-ului ”, care
își propunea să lucreze cu structura existentă a
insulelor, fiecare dintre scheme bazându-se pe un
potențial local al amplasamentului, al proprietății și
utilizării terenurilor, concentrând eforturile si
resursele unui master-plan pentru areale de
dimensiuni mai mici, și astfel mai ușor de urmărit.
Baza funcțională era deținută de locuințe, însă ora șul
a decis ca anumite investiții să fie direcționate s pre
clădiri de interes public și piețe publice, așa num itele
„ancore”. În acest mod, municipalitatea pregătea
terenul pentru atragerea investitorilor privați. Pl anul piețelor publice, prin conformație și orientare,
accentuau relația dintre insule și nucleul istoric.
Erau propuse coridoare, prin intermediul cărora să
se permită legătura insulelor cu centrul, de-a
lungul cărora urmau a fi presărate „ancorele”,
zonificate pentru utilizări publice cât mai variate .
Modul de abordare al proiectului retrăgea acțiunile
progresiv dinspre limite către centru, mizând pe
idei și pe experiențe inovative.

Printre aceste „ancore” trebuiesc enumerate
Metropolisul lui Renzo Piano, terminalul de pasager i,
centrul de muzică, Silodam (silozuri monumentale de
cereale care au fost transformate în spații de locu it și
de lucru, proiectate de MVRDV).

O particularitate a proiectului vizează rolul gării
centrale, transformată într-o insulă
„comutatoare”, prin schimbarea punctului de
privire asupra structurii existente, considerată
mult timp un impediment. Zona, în definitiv
accesibilă prin toate mijloacele de transport –
metrou, tren, automobil, ceea ce constituia un
mare avantaj, a suferit modificări funcționale
radicale (noi spații publice, magazine pentru
turiști, promenade). Toate aceste elemente
includeau structuri durabile și flexibile, gândite
astfel încât să poată oferi răspunsuri multiple uno r
funcțiuni cât mai variate pentru viitor.

Refuncționalizările clădirilor existente la margine a
apei îmbracă forme diferite: astfel, în fostele doc uri
spațiul urma să fie folosit pentru hangare, vase de
agrement, corăbii istorice, ambarcațiuni de transpo rt
local sau de croazieră.

Activitatea de schimburi pe canale își reia poziția
dinamizând cheiurile – spații tranzitorii amenajate
pentru vasele de transport, în timp ce „comutatorul ”
din vechea gară centrală devine polul principal car e
stabilește transferul rapid și facil de la un mijlo c de
transport la altul.

3. Concluzii
Analizând problema din experiența Amsterdamului,
cel mai important lucru de reținut este faptul că, în
dezvoltarea acestui tip de programe, nu trebuie să te
bazezi pe un singur segment de piață. Diversificare a
permite flexibilitate în proiectarea și execuția un or
proiecte de dimensiuni mari, urmărind integrarea
strategică în structura istorică.

Faptul că Amsterdam inițiază acțiunea de revitaliza re
a fronturilor la apă în absența unui plan multilate ral
sugerează faptul că design-ul, uneori, poate căpăta
un rol secundar.

Urbanism. Arhitectură. Construcții Vol. 2, nr. 2
22

Acceptarea noilor expresii arhitecturale face posib ilă
amplificarea unor modalități reformatoare de gândir e
a producției culturale de spațiu, precum și
reconfigurarea rolului patrimoniului în definirea
acestei producții. (Fritsch, 2000)

În acest sens, contextualismul nu înseamnă
reproducerea trecutului, ci abilitatea noului de a
stabili relații cu trecutul. „Noul”, utilizat cu
îndemânare și sensibilitate, poate poziționa trecut ul
într-o lumină abstractă, determinându-ne să-l
contemplăm într-un mod cu totul surprinzător, ținân d
cont de faptul că prezența acestuia, până la urmă, nu
ne era deloc una străină. BIBLIOGRAFIE
Baudrillard J., Nouvel J. (2005), Arhitectură și filosofie –
Obiectele singulare , Editura Paideia, București.
Boeri S. (1998), Il Piano per il Porto di Genova: concetti disegnati
per un teritorio mobile, Domus 800: 52-60.
Boeri S. (2001), Cites portuaires d’Europe du Sud, une
dialectique du metissage, Architecture
d’Aujourd’hui 332:22-66.
Comșa D. (2009), Interfața interior-exterior , Editura
Universitară Ion Mincu, București.
Fritsch P. (2000), Da base a parco , L’Arca 145: 8-12.
Paganelli C. (2001), Concorso per Genova, L’Arca
162:68-71.
White K.N., Bellinger E.G., Saul A.J., Symes M. (19 93),
Urban Waterside Regeneration: Problems
and Prospects , Editura Ellis Horwood Ltd.

Primit: 30 aprilie 2011; revizuit 12 mai 2011; acce ptat în forma finală: 15 iunie 2011