Dezvoltarea Socio Emotionala a Copilului Pre Scolar

1.1.Delimitari conceptuale

"Personalitatea" este un set de dinamic și organizat de caracteristici deținute de o persoană care influențează în mod unic mediul lor, cognițiilor, emoțiilor, motivațiile, și știința de comportament în diferite situații. Cuvântul "personalitate" provine de la persona latină, ceea ce înseamnă masca.

Personalitate, de asemenea, se referă la modelul de gânduri, sentimente, ajustări sociale și comportamente în mod constant expuse în timp ce influențează puternic așteptările cuiva, auto-percepții, valori și atitudini. Ea prezice, de asemenea, reacții umane la alte persoane, probleme, și de stres. Nu este încă un consens universal privind definiția "personalității" în psihologie. Gordon Allport (1937) a descris două moduri principale de a studia personalitate: una cu totul aparte și idiographic. Psihologie una cu totul aparte caută legi generale care pot fi aplicate la mai multe persoane diferite, cum ar fi principiul de auto-actualizare sau trasatura de extraversiune. Psihologie Idiographic este o încercare de a înțelege aspectele unice ale unei anumite persoane.

Studiul personalității are o istorie vastă și variată în psihologie, cu o abundenta de tradiții teoretice. Cele mai importante teorii includ dispozițional (trăsătură) perspectivă, psihodinamice, umanist, biologic, behavioristă, perspectiva învățării evolutiv și sociale. Cu toate acestea, mulți cercetători și psihologi nu se identifică în mod explicit cu o anumită perspectivă și să ia în schimb o abordare eclectică. Cercetarea în acest domeniu este empiric condus, cum ar fi modele tridimensionale, bazat pe statistica multivariată, cum ar fi analiza factorului sau pune accentul pe dezvoltarea teoriei, precum cea a teoriei psihodinamice. De asemenea, există un accent important asupra domeniului aplicat testării personalității. În educație și formare psihologică, studiul naturii personalității și dezvoltării sale psihologice este de obicei analizat ca o condiție prealabilă pentru cursuri de psihologie anormale sau psihologie clinică

Termenul –Personalitatea- este prea variabil în utilizarea pentru a fi pus în discuție științifică cu excepția cazului în care înțelesul este foarte atent definit pentru un anumit context. Printre diferitele înțelegerile care se ataseaza la termenul există cinci definiții care stau ca util distincte una de alta, corespunzătoare filosofice, fiziologice, psihofizică, sociologică și abordările psihiatrice la personalitate. Ca un concept filosofic, personalitate poate fi definită ca gradul de conștientizare subiectivă a sinelui spre deosebire de alte obiecte de observare. Ca un concept pur fiziologic, personalitate poate fi considerat ca organismul uman individual, cu accent pe acele aspecte ale comportamentului pe care îl diferențiază de alte organisme umane. Termenul poate fi folosit într-un sens psihofizic descriptiv ca referindu-se la omul conceput ca o anumită totalitate, în orice moment, a sistemelor de reacție fiziologice și psihologice, nici o încercare zadarnică se face pentru a trage o linie între fiziologice și psihologice. Conotația sociologic cea mai utilă, care poate fi dat la termenul este, în esență, simbolic una; și anume, totalitatea acelor aspecte ale comportamentului care dau sens unei persoane în societate și să-l diferențiază de alți membri din comunitate, fiecare dintre care întruchipează nenumărate modele culturale într-o configurație unică. Definiția de psihiatrie de personalitate poate fi considerată ca echivalentă cu: individul captate din întreaga psihofizic reală și conceput ca un sistem relativ stabil de reactivitate. Conceptul filosofic tratează personalitate ca invariant de experiență; fiziologice și psihofizic, ca un sistem de reactiv pe termen nelimitat variabilă, relația dintre secvența de stări fiind una de continuitate, nu identitate; sociologică, ca o entitate treptat cumulativ; și psihiatrice, ca un sistem reactiv in esență invariant.

Cred că există o definiție centrală a personalității utilizate în prezent (și istoric). Deși este formulata diferit de diversi psihologi, ideea rămâne aceeași: personalitate este un sistem de piese care se organizeaza, dezvolta si exprima acțiunile unei persoane.

Acest sistem include aceste componente: motivele, emoțiile, modele mentale, și sinele. Autorii a cel puțin cinci manuale de personalitate au oferit definitii despre personalitate (sau psihologia personalității, într-un caz):

Personalitatea – se referă la modele caracteristice unui individ de gândire, emoție, și de comportament, împreună cu mecanismele psihologice – ascunse sau nu – în spatele acestor modele (Funder, 2004, p. 5).

Personalitatea este un set de trăsături psihologice și mecanisme in cadrul individului sunt organizate și relativ de durată și ca influența lui sau interacțiunile sale cu, și adaptările la, mediile intrapsihice, fizice și sociale (Larsen & Buss, 2005, p. 4 ).

Personalitatea in psihologie este studiul științific al întregii persoane … psihologia este despre multe lucruri: perceptia si atentia, cognitiei si memorie, neuroni si circuitele creierului … Noi încercăm să înțelegem ființa umană individuală ca un întreg complex … [și] pentru a construi științific tinem cont credibil individualității umane (McAdams, 2006, p. 2).

Personalitatea este sistemul organizat, care dezvoltă persoana si reprezintă acțiunea colectivă a individului care este alcatuit din subsisteme psihologice majore (Mayer, 2007, p. 14).

Personalitatea se referă la acele caracteristici ale contului persoanei si sunt modele consistente de sentimente, gândire, și comportament (Pervin, Cervone & John, 2005, p. 6).

Lectura mea de aceste definiții este ca ele sunt foarte asemănătoare. De fapt, încă de la începutul psihologie, psihologia personalității, imaginata de Wilhelm Wundt, a fost vizualizata de studierea modului în care sunt organizate măsurile vieții psihice a unei persoane. Cred că definițiile din manualele de mai sus sunt compatibile cu și reflectă in mod convenient natura terenului.

Aceasta disciplina fost acuzata ca a încercat să furnizeze aspectul coerent la ceea ce alte persoane afirmau definiția psihologiei personalitatii: organizarea și integrarea a părților personalitatii cum lucreaza împreună (Mayer, 2005).

În viața de zi cu zi de multe ori sunt folosiți termenii de persoană și personalitate, sensul comunal acestuia din urmă fiind o însușire sau calitate pe care cineva o poate avea sau nu. Dar utilizarea lor catermeni psihologici necesită o definire mai exactă a personalității. Se pune întrebarea „Ce este personalitaea?”. În opinia lui P.Fraisse istoria psihologiei, întreanumite limite, se confundă cu istoria răspunsurilor la această întrebare fundamentală. Înainte de adefini personalitatea trebuie să definim persoana.

Persoana înseamnă individul uman concret. Personalitatea însă, este o construcție teoretică elaborată de psihologie, în scopul înțelegerii și explicării modalităților de ființare și funcționare cecaracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim persoana umană.

În literatura de specialitate și nu numai, există numeroase definiții ale personalității, fiecaresurprinzând câteva aspecte ale acestui concept atât de vast.În "Dicționar de Psihologie" de Norbert Sillamy personalitatea este definită asfel: “(…) element  stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizează și o diferențiază de o altă persoană.”

Pentru sociologie personalitatea este “expresia socioculturală a individualității umane.” (“Dictionar de Sociologie” – coord. C. Zamfir, L. Vlasceanu) Între nenumăratele definiții ale personalității, G. W. Allport dă propria definiție în lucrarea “Structura și dezvoltarea personalității", încercând cum spune “(…) nu să definim obiectul în funcție demetodele noastre imperfecte". (www..preferate.ro)

Personalitatea umană se dezvoltă printr-o serie de stadii succesive, universale cu substrat biologic și legate de vârsta pe care Freud le-a numit “stadiile dezvoltării psiho-sexuale”. Primul stadiu este stadiul oral (1 an) în care sugarul caută plăcere prin acte orale (suptul,mușcatul). Al doilea stadiu este stadiul anal (2 ani) când apare controlul intestinelor și al vezicii urinare. Al treilea stadiu este stadiul falic (3-5 ani) este perioada conștiențizării sexuale inițiale, sau altfel spus conflictul Oedipal. Al patrulea stadiu este stadiul latenției (5 ani–pubertate) în care este important dezvoltareafizică și deprinderile intelectuale.

Al cincilea stadiu este stadiul genital când apare sexualitatea matură. Freud mai pune accent pe sursele inconștiente și emoționale ale dezvoltării copilului care contribuie la stabilirea timpurie a aspectelor funcționale ale personalității, aspectelor afective ale socializării (Sigmun Freud )

Ion Dafinoiu (2002) specifică următoarele: ”Conceptul de persoană desemnează individual uman concret. Personalitatea, dimpotrivă, este o construcție teoretică elaborată de psihologie în scopul înțelegerii și explicării- la nivelul teoriei științifice- a modalității de ființare și funcționare ce caracterizează persoana ca organism psihofiziologic”. 

Personalitatea se referă la ansamblul sistemelor organizate care determină conduita. Ea (conduita) se distinge de comportament, care nu este decât actualizarea vizibilă a elementelor pesonalității, într-o anume situație. Analiza funcțională a diferitelor elemente luate separat dă rezultate pozitive numai atunci când le considerăm ca verigi aflate în strânsă legătură ale unui întreg indivizibil, în plan psihologic, „elementele” ar fi procesele, funcțiile și însușirile psihice; întregul -personalitatea.

Comportamentul este determinat de trăsăturile de personalitate sau de situație?

Unul dintre obiectivele principale ale cunoașterii și evaluării personalității este realizarea de predicții privind comportamentul persoanei într-o anumită situație. Ce determină comportamentul uman: anumite dispoziții interne („trăsături”) sausituația în care se află? De ce indivizii nu reacționează la fel în aceeași situație? Pentru a explica acest fenomen unii psihologi iau drept unitate de analiză trăsătura de personalitate:

fiecare trăsătută se raportează la o anumită „componentă” a personalității;

fiecare componentă fiind independentă de celelalte conturează o anumităfațetă a individului (de ex: anxietate, sociabilitate, perseverență).

Adepții acestei orientări (Allport, Eysenck, Cattell, etc.) consideră că, deși faptele de conduită ale unei persoane prezintă o anumită variabilitate situațională, pe termen lung, se observă un cadrul relativ stabil, unitar, de așteptare și interpretare.

Trăsătura psihică este conceptul care evidențiază aceste însușiri sau particularități relativ stabile ale unei persoane sau ale unui proces psihic.

Conform Manualului de Diagnostic și Statistică al Asociației Americane de Psihiatrie, trasaturile de personalitate sunt "durabile modele de a percepe, cu privire la, și de gândire despre mediul înconjurător și se că sunt expuse într-o gamă largă de contexte sociale și a personalului." Că teoreticienii își asumă în general

a) trăsături sunt relativ stabile în timp,

b) trăsături diferi între indivizi,

c) trasaturi influenta comportamentul.

Ele sunt folosite în mod consecvent, în scopul de a ajuta la definirea oamenii ca un întreg. Trasaturile sunt relativ sunt constante; de obicei, nu se schimbă. De asemenea trăsăturile sunt bipolare; ele variază de-a lungul unui continuum între o extremă, si alta (de exemplu, prietenos vs. neprietenos).

Modelele cele mai comune ale trasaturi Încorporarea trei la cinci dimensiuni sau factori largi. Toate teoriile trăsătură încorporeze cel puțin două dimensiuni, extraversion si nevroza, care istoric sunt prezentate în teorie umoral Hipocrate ".

Gordon Allport delimiteaza diferite tipuri de trasaturi, care ofera de asemenea, numite dispoziții. Trăsăturile centrale sunt de bază pentru personalitatea unui individ, în timp ce trăsături secundare sunt mult mai periferice. Aceste trăsături sunt comune recunoscute în o cultură și, astfel, poate varia de la cultură la cultură. Aceste trăsături sunt de Cardinalul care ferm o persoană poate fi recunoscută. În cartea sa, Personalitate: O interpretare psihologica, Gordon Allport (1937) Ambele stabilit psihologia personalității ca disciplină intelectuală legitimă și a introdus prima moderne teorii trăsătură

Cercetatorul, Raymond Cattell a propagat o structură de personalitate două nivele cu șaisprezece "factori primari" (factori de personalitate 16) și cinci "factori secundari." În cariera de lungă durată Cattell lui, a scris 50 de cărți, 500 de reviste, și 30 de tipuri diferite de teste standardizate. Pentru Cattell, personalitatea în sine a fost de definit în termeni de predicție comportamentale. A definit ce permite personalitatea ca o predictie a ceea ce o persoana va face într-o situație dată.

Teoria John Gittinger și aplicațiile sale (Sistemul de evaluare Personalitate (PAS)) utilizează testele de inteligenta Wechsler, care sunt instrumente standardizate și obiective, mai degrabă decât de teste de auto-raport. Factori PAS au trasaturi de personalitate (primitivitate) și două niveluri suplimentare, de baza si periferice, care sunt induse de factorii de mediu si in functie de adaptări și de învățare. Descrieri de personalitate – Gittinger depășește 500 descrieri multivariate rezultate bazate pe date. [14]

Hans Eysenck crede doar trei trasaturi-extraversie, nevrotism și psychoticism-au fost suficiente pentru a descrie personalitatea umană. Diferențele dintre Cattell și Eysenck apărut ca urmare a preferințelor pentru diferite forme de analiză factor, cu Cattell folosind rotație ortogonală oblic, Eysenck a analiza factorii care au apărut Când chestionare de personalitate au fost supuse analizei statistice. Astăzi, cinci mari factori au greutatea o cantitate considerabilă de cercetare empirică în spatele lor, pornind de la activitatea de Cattell și altele. Eysenck, împreună cu un alt trăsătură în psihologia contemporană numit JP Guilford (1959), rezultanta crede că factorii trasatura obținute din analiza factorului Ar trebui să fie independent statistic unul de celălalt Asta este, ar trebui să fie aranjate factorii (rotite), astfel încât acestea sunt necorelate sau ortogonale (în unghiuri drepte) și unul pe altul.

Lewis Goldberg a propus un model de personalitate cinci dimensiuni, poreclit "Big Five":

Deschiderea la Experienta: tendința de a fi imaginativ, independent, și interesat vs. varietate practic, în conformitate și interesat de rutină.

Conștiinciozitate: tendința de a fi organizate, până la și disciplinat vs. dezorganizat, lipsit de griji, și impulsiv.

Extraversiune: tendința de a fi trimise, de distracție iubitoare, și afectuos vs. pensionare, sumbru, și rezervate.

Agreabil: tendința de a fi softhearted, încredere, și vs. ajutor nemilos, suspicios, și necooperant.

Nevrozei: tendința de a fi anxios, nesigur, și vs. auto milă calm, sigur, și mulțumiți de sine

Unii cercetatori considera ca exista cinci dimensiuni ale personalitatii. Cu toate acestea, unii cercetatori sustin ca personalitatea esta o Lista de trasaturi majore si nu este exhaustivă. Unele sustin doi factori suplimentari: excelent / ordinare și rele / decente. Cu toate acestea, nu au fost stabilite concluzii definitive.

Michael Ashton și Kibeom Lee, în 2008, a propus un model HEXACO șase-dimensional al structurii personalitatii. Trăsăturile de personalitate HEXACO / factori sunt: ​​Onestitate-Umilința (H), afectivitate (E), Extraversiune (X), Agreabilitate (A), Conștiinciozitatea (C), și deschiderea de a experimenta (O). Cele trei dimensiuni – Extraversiune, conștiinciozitate și deschidere către Experiență sunt considerate a fi în esență același ca și dimensiunile lor omoloage din Big Five Model. Cu toate acestea, în modelul HEXACO, Onestitate-Umilința, emotivitate diferă de agreabil și nevrotism și factorii agreabil ale modelului Big Five. Ashton și Lee au ales Onestitate-umilință (H) ca factor de diferențiere de alte cadre personalitate modelului HEXACO. În mod specific, factorul H este descris ca sincer, onest, credincios / loial, modest / modest, fair-minded, VERSUS viclean, înșelătoare, lacomi, pretențios, ipocrit, lăudăros și pompos. Factorul H a fost legata de criminal, materialist, putere-seeking și tendințe lipsite de etică.

Modelele trăsătură Fiind au fost criticate ca pur descriptivă și oferind puțin explicarea cauzelor care stau la baza personalitatii. Teoria Eysenck, cu toate acestea, propune mecanisme biologice ca trăsături de conducere, și genetica de comportament moderne Cercetatorii au demonstrat un substrat genetic clar pentru ei. [Vague] Un alt punct slab potențial de teorii trasatura este faptul că acestea pot duce unii oameni să accepte clasificări-sau suprasimplificate mai rău, Oferta sfaturi bazate pe o analiză superficială a personalității. În cele din urmă, modele trasatura de multe ori subestima efectul de situații specifice privind comportamentul oamenilor.

1.1.1 Rolul factorului social în formarea personalității

Influența societății asupra individului este colosală. Personalitatea este considerată drept produs social. Literatura sociologică și antropologică distinge, în formarea personalității, două garnituri de variabile: cultura și societatea. Uzual, termenul de cultură vizează obiectele care exprimă valorile, credințele și concepțiile despre lume, cunoștințele, legile, obiceiurile, arta și limba. Termenul de societate se referă la instituții, la relațiile sociale. Este greu de despărțit cultura de societate, deoarece ele acționeazăîmpreună asupra individului.

Pe baza studiilor a opt culturi ale unor triburi primitive, populații în stare apropiată de cea de „natură”, Kardiner atestă că, în cadrul fiecărui grup social,există o structură de conduită comună întregului lot social, pe care o numește personalitate de bază. Prin personalitate de bază el înțelege o configurație psihologică specifică, proprie membrilor unui grup social concret, ce se obiectivează într-un anumit stil de viață, „matricea” pe care se dezvoltă ulterior trăsăturile individuale de caracter pe care indivizii brodează apoi variante singulare.

Pentru el, cauzalitatea prezintă un sens dublu: pe de o parte existăraporturi cauzale de la mediu la individ, pe de altă parte de la individ la mediu.Această distincție vizează în interiorul unei culturi două categorii de instituții: primare și secundare. Cele primare sunt acelea care dau conținut acțiunii mediului asupra individului, iar secundare acelea care se alimentează din retroacțiunea asupra sa. Personalitatea de bază este așezată la jumătatea drumului dintre instituțiile primare și cele secundare. În formarea personalității de bază, ponderea principală o au cele primare. Kardiner susține că instituțiile de bază creează problemele de temelie ale adaptării individului, acesta fiind obligat să țină seama de regulile sociale în legătură cu prohibiția sexuală, de practicile referitoare lahrană, de disciplina grupului.

Personalitatea de bază este legată direct de istorie și mai ales de istoria înțeleasă ca tradiție, tradiția fiind supraviețuire psihologică. Oricum ar fi privite lucrurile, concluziile sunt aceleași: așa numitele instituții primare și secundare precum și personalitatea de bază, au un caracter relativ. Numai condițiile concretedetermină sfera și conținutul personalității, putându-se vorbi astfel de o personalitate etnică și de o personalitate individuală unică, în virtutea principiului universalității, fiecare om este un om ca toți oamenii. Independent de rasă, religie, națiune, clasă socială, omul este animat de aceleași trebuințe biologice generale, de aceeași tendință spre autorealizare. In același timp, fiecare om, prin caracterele sale anatomice, prin încorporarea unei anumite tradiții, printr-o anumită modelare psihologică, seamănă numai cu un grup restrâns de oameni.

Indiferent de ipostaza sub care se manifestă, individul se exteriorizează esențial prin acțiune, prin activitate, și ca factor activ concurează la finalitatea socială, realizându-și însă și propria finalitate.

Noțiunea de acțiune și de activitate sugerează noțiunea de rol, ce constă într-un model de conduită prescrisă pentru toate persoanele având același statut social. Atât în cadrul finalității sociale, cât și a tendinței de a-și realiza propria sa finalitate, individul, ca persoană, joacă diferite roluri pe scena vieții sociale. Reluând concepția dramatică a lui Shakespeare după care lumea e o scenă și oamenii actori, viața constă într-o suită de roluri reale și imaginative. Conduita în rol condiționează conștiința de sine. Noi suntem rolurile pe care le-am jucat și pecare le jucăm. Sinele constituie fondul stabil al individului, iar rolul aspectul dinamic și se compune din acțiuni. Personalitatea rezultă din interacțiunea dintre sine și roluri. Într-o sinteză a celor expuse mai sus se desprind două lucruri: rolul contribuie la formarea personalității; personalitatea se manifestă încontinuu prin rol, conduita acesteia fiind într-un procentaj apreciabil o conduită în rol. Dintre toate rolurile pe care le joacă individul pe scena vieții, cel care-1 ține angajat aproape toată viața în aria sa este rolul profesional.

1.2. Teorii ale personalitatii

Este binecunoscută afirmația că psihologia a apărut o dată cu rasa umană, iar celebrul „cunoaște-te pe tine însuți”, stă mărturie acestor preocupări. Cele cinci facultăți ale sufletului,relevate de Toma d’Aquino, au intrat în istoria psihologiei, briciul lui Occam, precursorul rațiunii suficiente a lui Leibnitz și metoda descompunerii în elementele componente a obiectului destudiu a lui Descartes, au făcut parte din metodologia ei. Domeniul psihologiei, singurul în care creierul se judecă pe el însuși, este deosebit de bogat și variat.

Voi alege din el principalele curente în definirea și studierea personalității, cu accentul pe psihologia experimentală, care în ultimele decade în special a dezvoltat instrumente statistice foarte puternice în măsurarea ei, cu scopul de a crea un consens în definire dar și un mod de departajare pentru aplicații practice .Teoriile personalității, din perspectiva principiilor metodologice-explicative sunt clasificate ca având următoarele orientări:

biologistă (Sheldon);

psihanalitică (S. Freud, A. Adler,K. Jung, E. Fromm, J. Lacan și alții);

experimentalistă (Wundt);

psihometrică factorială (G.Allport, H. Eysenk, R.B.Cattell);

organismică (K. Goldstein);

umanistă (C. Rogers, A. H.Maslow);

a constructelor (G.A. Kelly);

a câmpurilor (K. Lewin);

hormistă (Mc Dougall);

socio-culturală (R. Linton, M. Mead)

antropologică (Golu M., 1972, 1985).

Unul dintre scopurile acestei lucrari a acestei este de a evidenția interacțiunea dintre personalitate teorie și cercetare. În fiecare domeniu de cunoaștere, există unele teorii predominante, așa că voi aduce in acest subcapitol ​​o discuție despre teorii. Teoriile sunt esențiale în toate eforturile științifice și ele servesc mai multor scopuri utile. O teorie bună îndeplinește trei obiective în știință:

• Oferă un ghid pentru cercetători.

• Organizează constatări cunoscute.

• Face predicții.

Unul dintre scopurile cele mai importante ale teoriilor este faptul că acestea servesc ca un ghid pentru cercetatorii, orientându-le la întrebări importante într-o zonă de cercetare.

Conceptul de motivație și noțiunea de trăsătură constituie exemple de viziune relativ comună între teoriile contemporane și cele clasice ale personalității. Paul Popescu Neveanu consideră că „o definiție clasică a personalității prin gen proxim și diferență specifică probabil canu există” (Golu M., 1972). ,,Personalitatea reprezintă un sistem de activități în roluri, activități care nu sunt simple conformări în rol, ci exprimări ale unei motivații si valorizări proprii” (Zăpârțan M., 1990). Măsura personalității este dată de ceea ce se realizează si nu de potențialulcare nu este valorificat. Ion Holban afirmă că „personalitatea omului este condiționată, în dezvoltarea sa, de două categorii de forțe, de fondul calității transmisă ereditar și de totalitatea acțiunilor exercitate de mediul înconjurător asupra sa. Vectorii personalității se fundamentează prin interacțiunea dintre aceste categorii de forțe” (Holban, I., 1971).

Începem prin a evidenția câteva definiții acceptate de comunitatea științifică, având învedere că personalitatea este cea mai elocventă și mai sintetică formă de manifestare a sistemului psihic uman. Abordarea unei singure componente a personalității ar fi reducționistă. Termenul de personalitate nu este înțeles în mod unitar datorită lipsei de consens a psihologilor ce auteoretizat conceptul (Schultz, D, 1986, p.2). Numeroasele teorii referitoare la definirea și conținutul conceptului de personalitate fac ca să nu existe o teorie unitară asupra personalității. Fiecare curent de cercetare a abordat un anumit aspect al conceptului de personalitate, pe care l-a considerat semnificativ.

Vasile Pavelcu afirmă că „modelările personalității pot fi grupate în două categorii: unaare ca obiectiv determinarea diferențiată a funcțiilor iar a doua se situează pe poziția taxonomică,clasificatoare, a trăsăturilor și tipurilor personalității” (Pavelcu V., 1982). Diferitele inventare de personalitate obțin „o arhitectură ipotetică a structurii, dedusă din comportamentul manifest și nudin observarea directă a acestor trăsături” (Neculau A., 1996). Datorită faptului că trăsătura nu a putut fi măsurată direct, ci prin intermediul comportamentului, se ajunge la „identificarea personalității cu modelul de comportament” (Marlowe, Sergen, 1969). Psihologii admit că „actele noastre comportamentale sunt oglinda personalității noastre” (Neculau A., 2003).

Mielu Zlate abordează conceptul de personalitate prin perspectiva a două modele explicativ – interpretative: modelul trăsăturilor sau dispozițional substanțialist – se referă la consistența/stabilitatea personalității și modelul situațional – opus primului model, postulează dinamica/schimbarea/inconsistența personalității (Mielu Zlate, 2005). Un criteriu al normalității psihice este echilibrul dintre comportamentele constante, consecvente, reflectate de modelul trăsăturilor și comportamentele inconsistente, inconsecvente, ca rezultat al factorilor situaționali (Gross R., 1995).

Andrei Cosmovici grupează teoriile în trei categorii: „teoria trăsăturilor, teoriile psihodinamice și teoriile comportamentului”. O altă clasificare este făcută de Romeo Zeno Crețu din perspectiva modelelor alternative. Avem astfel modelul clasic dispozițional (modelul trăsăturilor) ce include modelul dispozițional sumativ (analiza frecvențelor comportamentale) și analiza condițională a constructelor dispoziționale, modelul situaționist și modelul interacționist, (Romeo Zeno Crețu, 2005). Robert Owen a abordat teoriile personalității din cinci perspective distincte: psihodinamică, umanistă, a trăsăturilor, comportamentală (behavioristă) și cognitivistă (Owen R., 2003).

O altă perspectivă în abordarea personalității este cea structuralist-sistemică. În perspectiva structuralistă „personalitatea este un ansamblu de însușiri psihice – formațiuni sintetice ce decurg din condensarea diverselor funcții și însușiri psihice, în urma unui proces evolutiv de generalizare și sintetizare”, în care structura personalității este interpretată ca un întreg, cu substructuri în care există „relații de ierarhizare și colaborare – relații structurale”). În cea sistemică („personalitatea este un sistem hipercomplex, probabilist, dinamic și deschis” (Golu, 1993, 2003), format din trei subsisteme: „dinamico-energetic reprezentat de temperament, instrumental-operațional reprezentat de aptitudini și relațional-valoric reprezentat de caracter”).

Evaluarea științifică a personalității își are originea în „studiul diferențelor individuale cu ajutorul măsurării psihologice” (I. Dafinoiu, 2002, p. 20).

Conform Mihaela Corina Țuțu in ”Psihologia personalitatii” 2007, am putea spune ca :

Teoriile asupra personalității vizează explicații, clasificări privind originea, structura, dinamica și manifestările comportamentale ale personalității în raport cu anumite situații de viață; toate încearcă să surprindă esența personalității, originalitatea și unicitatea sa.

Există o varietate și diferențiere extrem de mare a teoriilor respective, chiar dacă una și aceeași teorie poate fi integrată în altă teorie. Teoriile personalității pot fi grupate după diverse criterii care, la rândul lor, se pot combina între ele în funcție de specificul teoriei analizate. Prezentăm în continuare aceste criterii și tipuri de teorii corespunzătoare:

1. După similitudinea sau unicitatea personalității:

● teorii nomotetice: pun accentul pe similaritățile (asemănările) personalității indivizilor; vizează universalul sau generalul, bazându-se pe comparațiile între indivizi, privind unul sau mai multe aspecte ale personalității;

● teorii idiografice: pun accentul pe unicitatea indivizilor, pe particularitățile individuale, excluzând aspectele comparative; consideră că esența personalității poate fi surprinsă numai prin studiul detaliat al vieții și experienței individuale.

2. După aspectele considerate în modelarea comportamentului (după gradul de generalitate):

● teorii multidimensionale, globale: urmăresc alcătuirea unui tablou al personalității în ansamblu (personalitatea ca întreg). Obiectivul lor este să identifice acele trăsături caracteristice personalității, să elaboreze instrumente (teste) care să indice diferențele dintre indivizi în funcție de aceste trăsături și să formuleze predicții asupra comportamentului, într-o gamă largă de situații. Se pleacă de la premisa că indivizii au o structură primară de personalitate, care este comună, dar diferă între ei în funcție de manifestările trăsăturilor particulare.

● teorii unidimensionale, particulare: studiază rolul jucat de un singur aspect al personalității în modelarea comportamentului.

3. Din perspectivă evolutivă:

● teorii statice: reflectă o viziune statică asupra personalității,

considerând-o prin elementele ei cele mai stabile;

● teorii dinamice: explică personalitatea prin structurile ei active, prin

motivele și forțele interioare ale individului;

● teorii integrative: relevă structurarea ierarhică, integrativă și

dinamică a personalității. Personalitatea este definită prin trăsături relativ

stabile (pattern-uri), dar și prin trăsături rezultate din interrelațiile acestora

sau din influența condițiilor de viață și de mediu.

4. După factorii determinanți:

● teorii radicale (absolutizante): biologizante, psihologizante și

sociologizante;

● teorii de compromis (existența unui dublu determinism al

personalității).

5. După gradul de apropiere-îndepărtare:

● teorii concordante, asemănătoare;

● teorii neconcordante, contradictorii, opuse, diferite.

6. Henri Ey clasifică teoriile personalității în:

● teorii reductoare (elementariste): reduc personalitatea la o simplă

colecție de trăsături;

● teorii genetice: pun accentul pe evoluția personalității;

● teorii dinamice: accentuează structura globală de individualizare și

de funcționare a personalității;

● teorii personaliste: descriu personalitatea în expresia ei de maximă

umanitate, existențială și etică

Obiectivul teoriei trăsăturilor este de a stabili aspectele personalității care determină unindivid să răspundă într-un anumit mod, pentru o situație dată. Contribuții majore la delimitărileconceptuale și metodologice ale modelului trăsăturilor au fost aduse de Allport, Cattell, Eysenk,Guilford, etc.

Gordon W. Allport abordează personalitatea din perspectivă structuralist – sistemică ,atribuindu-i individuluii 2-3 trăsături cardinale, un grup de trăsături principale (10-15), ce influențează puternic comportamentul și trăsături secundare mai puțin influente (de la câteva sute la câteva mii). Dispozițiile personale (trăsături personale) reflectă o personalitate individuală unică și sunt determinante pentru comportamentul acelei persoane. În concepția lui Allport, trăsăturile sunt predispoziții ale persoanelor de a răspunde asemănător la stimuli diferiți. Pentrua evita orice confuzie, unii psihologi contemporani (Buss, D. și Cantor, N., 1989) propun înțelegerea trăsăturii ca pe un ,,pattern habitual al cogniției, afectului și comportamentului”. Convingerea lui Allport este ctrăsăturile sunt reale și nu construcții teoretice aleatoare și pot fievidențiate empiric. Concluziile obținute de psihologia experimentală nu sunt de obiceiaccesibile cunoașterii comune.

Trăsăturile, în perspectiva lui Allport, pot fi individuale și comune susținute de structurineuropsihice specializate pentru comportament adaptiv si expresiv. (Allport, G. W., 1981). Pe de altă, abordările nomotetice ale personalității, referitoare la relativa rigiditate a trăsăturilor si comportamentelor, sunt infirmate de cercetările experimentale care confirmă caracterul fluid al personalității (Hampson, S.E., 1986, pag. 37-54)

După părerea lui Jung, cele două tipuri (extravertit și introvertit) nu constituie douăcategorii fundamental diferite. Dimpotrivă, cele două tendințe, izvorâte din libido ,se află în fiecare om. La unii predomină una, la alții cealaltă. Predominareaexclusivă a unei singure tendințe apare doar în cazurile patologice, nu și în celenormale (predominarea exclusivă făcând viața normală cu totul imposibilă). Întrecele două tipuri poate să existe chiar un echilibru perfect, niciuna dintre cele douătendințe nefiind predominantă; Jung denumește acest tip, tipul ambivert  (tipunormal prin excelență).

 În restul cazurilor, care sunt cele mai numeroase, predomină mai mult sau mai puțin una sau alta din cele două atitudini.

Predominarea depinde atât de cauze interne de ordin constituțional, cât și de cauze externe dependente de mediul înconjurător (ponderea aparține însă cauzelor interne). Astfel, Jung arată că fiecare individ are un tip dominant (manifest conștient) șiopusul său, în stare latentă (refulată în inconștient). O atitudine se dezvoltă, iar cealaltă rămâne inconștientă.

Nimeni, însă, nu trăiește complet o atitudine sau alta, ci manifestă uneori atitudinea inconștientă, deși într-un mod atenuat. Tendința refulată în inconștient influențează permanent manifestările conștiinței (tendința dominantă). Rolul acestei acțiuni ale tendinței din inconștient este contrabalansarea tendinței dominante din conștiință, cu scopul excluderii predominării ei exclusive,care ar periclita viața și adaptarea la mediu. Prin aceasta, inconștientul are rolul unui fel de reglator al vieții conștiente, cu scopul înlăturării tiraniei unei singure tendințe. În consecință, atunci când conștientul este introvertit, inconștientul esteextravertit, și invers. Diferențierea în atitudine adesea pare să înceapă de foarte timpuriu în viață, eafiind predominant înnăscută. În aceeași familie pot exista atât copii extravertiți, câtși introvertiți. În continuare, prezentăm diferențele dintre copiii extravertiți și ceiintrovertiți, evidențiate de F. Fordham (1998) Făcând distincție între extravertit si introvertit  nu acoperim toate diferențele de personalitate care pot fi observate. 

Chiar în cadrul aceluiași tip întâlnimdiferențe interindividuale. Jung adaugă dimensiunii extraversie – introversie, în explicarea structurii personalității, patru funcții psihologice, fiecare utilizând înmod instinctiv cea mai dezvoltată funcție a sa, în orientarea spre lumea exterioară sau interioară.

Cele patru funcțiisunt:

●Gândirea, bazată pe acordarea de semnificații unui conținut, pe analiza logică, pe relaționarea conceptuală;

●Sentimentul (afectul), care reflectă produsul unui proces care are loc între Eu șianumite conținuturi, prin care Eul conferă acestora o anumită valoare; este tot unmod de a evalua, de a judeca, dar diferit de judecata intelectuală, deoarece are locnu pentru realizarea unei legături logice, ci pentru acceptarea sau respingerea subiectivă a unui conținut;

●Senzația, ca fenomen psihic elementar, constituie un dat imediat, nesupus legilor rațiunii, ci simțurilor;

● Intuiția, ca percepție inconștientă; orice conținut este un tot gata conturat, fără posibilitatea descoperirii modului în care a luat naștere conținutul; conținuturile sale au caracterul a „ceva dinainte dat”, contrar caracterului de „dedus” specific gândirii.

Perspectiva psihodinamică

Teoriile psihodinamice subliniază importanța inconștientului (unele aspecte importante ale personalității pot fi foarte greu conștientizate) și se axează în special asupra reacțiilor defensive și aspectului motivațional.. Psihanaliștii susțin că verificarea ipotezelor psihanalitice se realizează prin interviul psihanalitic, observațiile clinice, terapia de lungă durată și studiul de caz, dar analistul nu este un observator imparțial: „ … observatorul clinic este întrebat la întâlnirea cu experimentalismul despre obiectivitate” (Hjelle, A. L., Yiegler J.D., 1981, pp 53-59 apud Havârneanu Cornel, p. 23). Totuși ipotezele științifice propuse de teoria psihanalitică sunt greu de verificat.

Psihologii proeminienți în abordarea personalității din perspectivă psihanalitică sunt Sigmund Freud, Carl Jung, Alfred Adler, Karen Horney, Erich Fromm, Harry Stack Sullivan și Erick Erikson.

Sigmund Freud este pentru psihologie ceea ce Newton este pentru mecanică și Gauss pentru statistică. El a definit prima teorie a personalității, psihanaliza. Cele trei mari componente ale minții umane – id, ego și superego interacționează (sau intră în conflict) pentru a forma personalitatea. Psihanaliza mărește importanța motivațiilor inconștiente și a conflictelor dintre instinctele primare și învățarea socială, accentuând importanța experiențelor din prima copilărie în formarea personalității mature.

Orientarea psihanalitică inițiază un mod de abordare de tip holist, a unui ansamblu sau a unui întreg care constituie însăși personalitatea, diferit de cel tradițional, analitic.

Carl Jung s-a delimitat de psihanaliza freudiană, contruind psihanaliză analitică. Definește foarte plastic personalitatea ca suprema realizare a calităților înnăscute ale individului. Este un act de mare curaj în înfruntarea cu viața o afirmare absolută a tot ceeea ce este individual, cea mai de succes adaptare la condițiile universale ale existenței, cuplată cu cea mai mare libertate și autodeterminare (Jung, 1934). Inconștientul este important, dar spre deosebire de Freud, consideră natura umană atât bună cât și rea. Adaugă la sexualitate și agresivitate alte instincte importante conținute în inconștientul colectiv. Predispozițiile inerente care stau la baza percepției noastre despre lume sunt înglobate în paradigma arhetipurilor, noțiune cu implicații adânci și în alte ramuri ale științei (Jung a colaborat cu eminentul fizician Pauli, care a reflectat această paradigmă în principiul său asupra arhitecturii atomului). Jung consideră tendințele morale și nevoia pentru religie instincte înnăscute. Activitățile mentale sunt alimentate de energie psihică (libido). Conștientul și complexele inconștiente exercită un control considerabil asupra comportamentului. Conform principiului, opoziției energia psihică este creată de tensiunea dintre stările opuse. Psihicul este în mare parte inconștient.

Ego-ul, o componentă a personalității relativ slabă, este un complex în întregime conștient și începe să se dezvolte la al patrulea an de viață. Persoana (conștientul) este o fațadă ce protejează, o mască socială care facilitează contactele cu alți oameni. Inconștientul personal se formează la naștere și include materialul inconștient, așa ca memoriile uitate sau neimportante. Umbra localizată în inconștientul persoanei este partea primitivă a personalității, care, deși nu este bine venită, este un ingredient necesar al vitalității. Prin proiectarea asupra altor oameni umbra este experimentată indirect. Inconștientul colectiv este depozitul arhetipurilor moștenite de la părțile noastre ancestrale. Arhetipurile (umbra, persoana, anima, animus, sinele, omul bătrân înțelept și altele) rezultă din experimente repetate ale generațiilor trecute și ne predispun la perceperea lumii în moduri particulare. Arhetipurile sunt inconștiente, dar le experimentăm prin imaginile simbolurilor pe care le produce și le transmite la conștient.

Richard Dawkins și Daniel Dennette cu a lor „teorie a memelor” și a „fenotipului extins” pun într-o nouă lumină teoria arhetipurilor a lui Jung. De asemenea, cei patru factori constitutivi ai personalității la Jung sunt reluați și transformați într-o matrice de șaisprezece combinații în analiza factorilor personalității.

Dezvoltarea personalității în viziunea lui Alfred Adler se realizează prin interese sociale. Personalitatea este formată de relațiile copilului cu părinții săi, de scopurile conștiente și mai puțin de instincte; inconștientul nu este important. Nevoia de autoperfecționare (superioritate) este cea mai importantă în ierarhia trebuințelor. Tendința înnăscută de a coopera cu ceilalți este esențială pentru supraviețuire.

Prin cooperare putem domoli forțele superioare ale naturii. Ereditatea nu influențează personalitatea, care este determinată de scopurile noastre în viață și metodele de a le atinge, mai mult decât de alte cauze primare. Nevoia de autoperfecționare este motivată de sentimentele copilului de inferioritate, care pot stimula prin compensare o formă a interesului social.

Karen Horney combină convingerea lui Freud – inconștientul este foarte important, cu ideile lui Adler – personalitatea este modelată de relația copilului cu părinții. Este optimistă în legătură cu natura umană și consideră că avem capacitatea și dorința de a ne dezvolta potențialul pentru a deveni indivizi decenți.

Horney analizează importanța proceselor inconștiente, menținerea reprimărilor active și conflictele intrapsihice dureroase fără să folosească constructe structurale specifice.

Horney nu este de acord cu punctul de vedere al lui Freud că femeile au o mai mare autocontemplare și un superego mai slab deoarece le lipsește organul genital masculin. Femeile se văd inferioare și subordonate datorită influențelor culturale și bărbații dețin unele caracteristici feminine.

Horney nu a reușit să dezvolte o teorie comprehensivă proprie, a aderat prea mult la ideile lui Freud și Adler. Pin studiile sale asupra nevrozei (atribuie nevroza relațiilor întrerupte cu părinții în timpul copilăriei) a contribuit semnificativ la o înțelegere mai bună a personalității umane. Karen Horney a încercat într-un mod original să modifice psihanaliza freudiană într-o direcție alderiană. (Owen R., 2003).

Perspectiva umanistă

Teoriile umaniste au în vedere importanța potențialului uman înnăscut pentru o creștere și dezvoltare sănătoasă. Se lansează astfel conceptul de ,,nevoie de autoactualizare” (Hayes N., Orrell S., 1997), care semnifică tendința de realizare a potențialului propriu al fiecărei persoane, din perspectiva căreia evaluăm experiențele noastre de viață. Situațiile percepute ca utile sau pozitive stimulează dezvoltarea, cele negative sau inutile inhibă sau suprimă autoactualizarea. Fiecare persoană este dotată cu capacități și tendințe diferite și își elaborează propriul set de valori, care pot prezenta elemente de similaritate cu ale semenilor.

Carl Rogers contracarează viziunea pesimistă a lui Freud cu privire la natura umană și susține că potențele noastre interioare sunt în întregime pozitive. Avem tendință înnăscută de actualizare a potențialului. Motivul principal care se află în toate comportamentele umane este tendința înnăscută de actualizare (creativitate, curiozitate și dorința de a depăși experiențele dureroase, etc). Suntem orientați spre scopuri viitoare mai mult decât spre cauze anterioare.

Experiența noastră interioară, parțial conștientă, personală și schimbătoare, include abilitatea înnăscută de a valorifica pozitiv ceea ce percepem ca actualizare – procesul de valorificare al organismului.

Perspectiva trăsăturilor (modelul clasic dispozițional)

Psihologii personalității consideră că factorii determinanți interni sunt „elementele ultime ale construcției complexe” a personalității, în timp ce psihologii sociali privesc acești factori determinați interni ca fiind „dependenți de contextul situațional”. Pentru psihologii sociali este foarte importantă „cunoașterea originii sociale și a formelor de manifestare în câmpul social” a factorilor determinanți interni față de psihologii personalității care se rezumă la „descoperirea naturii acestor factori și a relațiilor dintre ei” (Neculau A., 2003).

Trăsăturile sunt un mod de a explica și descrie comportamentul – acestea sunt interne (asociate cu acele caracteristici ale individului, altele decât cele situaționale sau contextuale) și cauzale (influențează comportamentul). Teoreticienii personalității identifică și evaluaează diferențele și asemănările sistematice între indivizi, încercând să descrie modurile fundamentale ale comportamentului uman. Principiile acestor descrieri sunt identificarea dimensiunile principale în care oamenii diferă și pot fi comparați, stabilitatea în timp a acestor dimensiuni și explicarea bazele etiologice pentru aceste diferențe individuale universale și stabile (Cooper, 1998).

1.3 Tipuri de personalitate

Caracteristicile de durată de comportament, atitudine un individ, și sentimentele în situații sociale de zi cu zi aduce personalitate. Există multe influențe asupra personalitatii individului, inclusiv cultura, genetica, precum și viața de familie mai devreme (ca un copil sau tânăr copil).

Anumite studii au arătat că anumite persoane cu caracteristici de personalitate sunt mai potrivite pentru ocupații specifice sau activități speciale. De asemenea, studiile de personalitate poate dezvalui relația dintre anumite tipuri de personalitati si a incidentei bolii sau a unui divorț.

Există multe teorii diferite privind natura și dezvoltarea personalității și cauzele modificări de personalitate.

Hipocrate, Medicul, credea ca oamenii se comporta diferit, deoarece au predominanța un singur tip de fluid corporal, sau umor.

Conform acestei teorii, persoanele cu personalitati calme sau pasive au o stare dominanta, in timp ce oamenii impulsiv și temperamentali au o stare de spirit dominantă diferit. În secolul 20, alte sisteme de clasificare au fost avansate.

Psihiatrul german Ernst Kretschmer crezut că personalitatea a fost determinată de către tipul de corpul persoanei -: cum ar fi rotofei, citit, sau atletic. Am sugerat că au fost persoane scurte mai susceptibile de a fi sociale, prietenos, și plin de viață.

 Ambele acestea rămân teorii nedovedite. Progrese majore au fost făcute prin intermediul geneticii comportamentale, câmpul în cauză cu influența relativă a factorilor genetici si de mediu asupra comportamentului personal.

 O abordare este de a studia personalitatea identice (monozigoți) gemeni care au fost separați la naștere.

 Aceste persoane au aceeași machiaj genetice, dar diferă în mediile în care sunt crescute. Într-o metodă legate de studiu, personalități de persoane care sunt adoptate de la naștere sunt comparate cu lea personalități ale părinților adoptivi și biologice.

Tipul de personalitate se referă la clasificarea psihologică a diferitelor tipuri de oameni. Tipuri de personalitate se deosebesc de trăsături de personalitate, care vin în diferite grade. De exemplu, Potrivit teoriilor de tip, există două tipuri de oameni, introvertiți și extrovertiți. Conform trăsătură teorii, introversiune și extrovertire fac parte dintr-o dimensiune continuu cu mai multe persoane în mijloc. Noțiunea de tipuri psihologice originea în activitatea teoretică a Carl Jung, În special în 1921 in a sa carte Psychologische Typen (Tipurile psihologice) și William Marston.

Bazându-se pe scrierile și observațiile lui Jung timpul al doilea război mondial, Isabel Briggs Myers și mama ei, Katharine Briggs C., au creat tipuri de personalitate delimitate prin construirea de tip Myers-Briggs Indicatorul. Acest model a fost ulterior folosit de David Keirsey cu un înțelegere diferită de Jung, Briggs și Myers. În fosta Uniune Sovietică, lituaniană Ausra Augustinavičiūtė a derivat independent un model de tip de personalitate de Jung care se numește Socionics.

Modelul este o abordare mai în vârstă și mai teoretic la personalitate, acceptarea extraversiune și introversiune ca orientări psihologice de bază în legătură cu două perechi de funcții psihologice:

Perceperea funcții: de detectare și intuiție (încredere în beton, fapte senzoriale orientate spre vs încredere în concepte abstracte și posibilități imaginat)

Judecând funcții: gândire și senzație (bazându decizii pe logica vs. Având în primul rând efectul asupra oamenilor).

Briggs și Myers a adaugat de asemenea o altă dimensiune indicator lor tip de personalitate pentru a măsura Dacă o persoană preferă să folosească o funcție judeca sau Perceperea Când interacționează cu lumea exterioară. Prin urmare, acestea au inclus întrebări menite să precizeze dacă cineva dorește să vină la concluzii (hotărâre) sau pentru a păstra opțiunile deschise (perceptie).

Aceasta tipologie de personalitate are unele aspecte ale unei teorii trăsătură: explică comportamentul oamenilor în ceea ce privește caracteristicile fixe opuse. În Aceste modele mai tradiționale, de detectare / intuiție preferință este considerat cel mai de bază, împărțind oamenii în "N" (intuitive) sau "S" (detectare) tipuri de personalitate. O "N" se presupune în continuare să se inspire Fie prin gândire sau simțire și împărțit în "NT" (om de știință, inginer) sau "NF" (autor, umanitar) temperament. O "S", în contrast, se presupune a fi ghidat mai prin hotărârea / axa de percepție și doar astfel împărțite în "SJ" (tutore, tradiționalist) sau "SP" (interpret, artizan) temperament. Acestea sunt patru de bază considerat, cu ceilalți doi factori, în fiecare caz (inclusiv întotdeauna extraversiune / introversiune) mai puțin importante. Criticii Acest punct de vedere tradițional au observat că tipuri pot fi stereotipe de profesii elimina ferm (deși nici Myers nici Keirsey implicat în astfel de stereotipuri în descrierile lor de tip), și mai asa poate apărea de la nevoia de a clasifica oamenii în scopul alegerea lor carieră de ghidare. Printre alte obiecții acest lucru a dus la apariția de vedere cinci-factor, care este mai puțin preocupat de comportament în condiții de muncă și mai mult în cauză cu comportament în situații personale și emoționale. (Ar trebui remarcat, totuși, că MBTI nu este conceput pentru a măsura "sinele de muncă", ci mai degrabă ceea ce Myers și McCaulley au numit "auto-off pantofi." ) Unii critici au susținut pentru mai multe sau mai puține dimensiuni au propus în timp altele teorii complet diferite (presupunând adesea diferite definiții ale "personalității").

Tip A și tip B teorie personalitate: În timpul anilor 1950, Meyer Friedman si co-lucrătorilor definit ceea ce ei numesc de tip A și tip B modele de comportament. Ei ipoteza ca personalități de tip A intens, hard-de conducere au avut un risc mai mare de boli coronariene, deoarece acestea sunt "drogați stres." B oameni de tip, pe de altă parte, sape să fie relaxat, mai puțin competitive, și mai mici în risc. De asemenea, a existat un tip AB profil mixt.

John L. Holland RIASEC modelul profesional, denumit în mod obișnuit codurile Holland, prevede că șase tipuri de personalitate conduce pe oameni să aleagă căi lor de carieră. În acest model circumplex, cele șase tipuri sunt reprezentate ca un hexagon, cu tipuri de adiacente mai strâns legate decât cele mai îndepărtate. Modelul este utilizat pe scară largă în consiliere vocațională.

Eduard Spranger de personalitate-model compus din șase (sau, de unele revizuiri, 6 +1) tipuri de bază de atitudini de valoare, descris în cartea Tipuri Sale Men (Lebensformen, Halle (Saale): Niemeyer 1914; traducere de PJW Pigors Inglés – New York: GE Stechert Company, 1928).

Eneagrama personalității, un model a personalității umane care este în principal utilizat ca tipologie de nouă tipuri de personalitate interconectate. Acesta a fost criticat ca fiind supuse interpretării, ceea ce face dificil de a testa sau valida stiintific. Nu este de obicei predate sau cercetate în psihologie academică.

Testele de personalitate sunt folosite de tot mai multe persoane si au devenit o conditie pentru totiacei care doresc sa atinga un nivel mai profund al autocunoasterii si dezvoltarii personale. A afla cat mai multedespre tipurile de personalitate aferente fiecaruia trebuie vazuta ca o experienta motivatoare, constructiva, sinu ca un mijloc de etichetare a celorlalti sau ca o scuza pentru anumite comportamente. Cele 16 tipuri de personalitate pe care le voi prezenta in continuare au la baza studiile binecunoscutilor cercetatori din domeniul de psihologie a personalitatii: Carl Jung, Katharine C. Briggs si Isabel Briggs Myers. Carl Jung a dezvoltat la inceput teoria conform careia fiecarui individ ii corespunde un tip depersonalitate.

El a considerat ca exista doua functii de baza care fac distinctia intre tipurile noastre depersonalitate: cum primim informatia (modalitatea de a percepe lucrurile) si cum luam deciziile.Astfel, potrivit lui Jung, exista doua moduri diferite de a percepe informatia:

1) prin simturi, senzorial

2)prin intuitie.

Tot asa, exista doua moduri diferite de a lua decizii:

1) obiectiv logice,

2) subiectiv afective.

Jung considera ca oamenii folosesc mai frecvent si cu mai mult succes una dintre aceste patru functii enuntateanterior ceea ce duce si la formarea unei ierarhii. Exista o caracteristica dominanta, sustinuta de ocaracteristica secundara, tertiara si una inferioara, a patra. Jung sustine faptul ca oamenii fie isi exteriorizeaza(extraversiune) fie isi interiorizeaza (introversiune) functia lor dominanta. Aceasta functie dominanta este atatde importanta incat umbreste celelalte functii si defineste tipul de personalitate corespunzator. Jungdescoperea astfel opt tipuri de personalitate: 

Extravertit Senzorial (in prezent: ESFP, ESTP) 

Introvertit Senzorial (in prezent: ISTJ, ISFJ) 

Extravertit Intuitiv (in prezent: ENFP, ENTP) 

Introvertit Intuitiv (in prezent: INFJ, INTJ) 

Extravertit Ganditor (in prezent: ESTJ, ENTJ) 

Introvertit Ganditor (in prezent: ISTP, INTP) 

Extravertit Afectiv (in prezent: ESFJ, ENFJ) 

Introvertit Afectiv (in prezent: INFP, ISFP)

Katharine Briggs a dezvoltat teoria tipurilor de personalitate a lui Jung, dar fiica sa, Isabel este cea carea facut munca mamei sale cunoscuta, incat Tipurile de Personalitate au devenit foarte populare. Isabel, avandla baza lucrarile mamei sale, a descoperit ca mai exista o axa a interpretarii personalitatii pe care Jung nu aflase in studiile sale si anume axa Judecator – Perceptiv.

Teoria dezvoltata de astazi sustine faptul ca fiecare individ are un mod primar, dominant de a actiona privind urmatoarele:

fluxul de energie

modalitatea de a percepe informatia

modalitatea de a lua decizii

stilul de viata cotidian pe care il preferamIn cadrul fiecarei categorii preferam sa fim fie:

Extravertit sau Introvertit

Senzorial sau Intuitiv

Ganditor sau Afectiv

Judecator sau Perceptiv

Se spune ca preferam o functie mai mult decat celelalte. Combinarea celor patru preferinte ale noastredetermina tipul de personalitate care ne caracterizeaza. Desi functionam folosind tot spectrul functiilormentionate anterior, fiecare individ este caracterizat natural de o functie dominanta care il conduce fie intr-odirectie fie in alta pe axa celor patru categorii.Fluxul nostru de energie se refera la modalitatea in care suntem stimulati, fie din interior (Introvertitul-I), fie din exterior (Extravertitul-E). Unde avem atentia focalizata mai mult, spre lumea interioara sau sprelumea exterioara noua? Modalitate de a percepe informatia se refera al felul in care asimilam informatia. Noi ne incredem fiein cele cinci simturi (Senzorialul-S), fie ne incredem in instincte, intuitie (Intuitivul-N).Modalitatea de a lua decizii. Oamenii decid fie bazandu-se pe logica si pe considerente obiective(Ganditorul-T), fie bazandu-se pe un sistem personal, subiectiv de valori (Afectivul-F).

Aceste trei axe stateau la baza teoriei personalitatii a lui Jung. Isabel Briggs Myers dezvolta o alta dimensiune ateoriei care se refera la felul in care oamenii se adapteaza cerintelor minimale cotidiene.Stilul de viata cotidian se refera la faptul de a fi organizat, orientat spre implinirea sarcinilor, sprestructurarea lucrurilor (Judecatorul-J) sau la felul de a fi mai flexibil, mai confortabil, mai putin stresat cutermenele limita, mai putin structurat si iubitor de varietate (Perceptivul-P).Tipurile de Personalitate astazi Teoria Tipurilor de Personalitate, asa cum este in zilele noastre, contine:

Un individ este dominant ori Extravertit (E) ori Introvertit (I).

Un individ este dominant ori Senzorial (S) ori Intuitiv (N).

Un individ este dominant ori Ganditor (T) ori Afectiv (F). 

Un individ este dominant ori Judecator (J) ori Perceptiv (P).

Combinarea acestor caracteristici de baza formeaza 16 tipuri de personalitate diferite. Aceasta nuinseamna ca toti indivizii vor avea strict doar acele tip de personalitate. Daca vom afla prin aplicarea testuluide personalitate ca suntem dominant extravertiti nu inseamna ca nu manifestam deloc si caracteristici specifice tipului introvertit. In plus, in viata ne educam si invatam sa dezvoltam si alte caracteristici care nu sunt native. De exemplu devenim mai rabdatori si ducem la bun sfarsit sarcinile avute, chiar daca nativ nusuntem asa. Avand in vedere toate acestea, devine clar faptul ca nu trebuie sa etichetam persoanele, sa leinchidem intr-o tipologie. Putem descoperi impreuna tendintele native de personalitate, punctele tari si punctele slabe in diferite contexte de interactiune sociala si modalitatea de armonizare cu trasaturile celorlaltetipuri de personalitate. Afland mai multe despre tipurile de personalitate intelegem de ce in anumite compartimente ale vietiinoastre ne descurcam mai bine si ne este mai usor sa obtinem satisfactii, iar in altele obtinem totul cu efort sicu perseverenta. A afla si despre caracteristicile altor tipuri de personalitate ne ajuta sa descoperim cele mai eficiente cai de comunicare cu acestea si felul in care ele functioneaza cel mai bine.

CAPITOLUL II

DEZVOLTAREA SOCIO – EMOTIONALA A COPILULUI PRESCOLAR

2.1 Personalitatea copilului – 3-6 ani

Nici o persoană a dezvoltării psihice umane nu are caracteristici atât de numeroase, de explozive și de neprevăzute ca perioada preșcolară. În succesiunea vârstelor umane, această perioadă se desfășoară între 3-6 ani și intră canotificație în „cei 7 ani de-acasă”. În același timp in acești ani se evocă rolul formativ deosebit de mare al familiei în dezvoltarea psihică ce are loc. În această perioadă copiii au nevoie de multă afecțiune și dragoste, atât din partea părinților cât și din partea educatorilor. Mulți psihologi consideră această perioadă ca fiind dominatoare pentru întreaga viață psihică ulterioară, deoarece dezvoltarea inteligenței și conștiinței copilului, în această perioadă, sunt restrânse, atunci psihicul este axat pe achiziții de experiența din aria de trăire a copilului. În perioada preșcolară de dezvoltare psihică a copilului se disting 3 subetape specifice grădiiței. Acestea sunt:-perioada preșcolară mică 3-4 ani-perioada preșcolară mijlocie 4-5 ani-perioada preșcolară mare 5-6 ani

În dezvoltarea psihică a copilului se disting două coordonate fundamentale ce re- prezintă baza constituirii de repere psihologice de bază: Primul se referă la „tipul de activitate ce caracterizează și domină în această perioadă a dezvoltării psihice „jocul”. 

A doua coordonată îndezvoltarea psihică se referă la „tipul de relație” într-o anumită etapă a vieții psihice.

In timpul copilariei timpurii, copiii castiga un sentiment de fiind separat și independent de părinți.

Potrivit lui Erikson, sarcina de prescolari este de a dezvolta autonomia, sau de auto-direcție (varsta 1-3), precum și de inițiativă, sau intreprinderi (vârste 3-6).

Relațiile familiale sunt critice pentru sănătatea fizică, mentală și socială a preșcolarilor în creștere. Multe aspecte ale familiei ,: cum ar fi tehnicile de părinți, disciplina, numărul și ordinea de naștere a frati, finanțele familiei, circumstanțele familiei, starea de sănătate a familiei, și mai mult, să contribuie la dezvoltarea psihosocială copiilor mici.

Parintii in copilaria timpurie

Diferite tipuri de părinți folosesc diferite tehnici parentale. anumiti părinții aleg tehnici care să folosească depinde de standardele culturale și comunitare, situația, și comportamentul copiilor lor la momentul respectiv. Controlul parental implică gradul în care părinții lor sunt restrictivi în utilizarea tehnicilor parentale, în timp ce căldura părintească implică gradul în care sunt iubitoari, afectuosi, și aprobarea în utilizarea acestor tehnici.

Părinții autoritari demonstreze control parental mare și căldură părintească redusa

Părinții permisive demonstreze caldura parental mare și de control parental scăzut

Părinții indiferent demonstreze control parental scăzut și căldură reduse.

Părinții cu autoritate demonstreze ambele niveluri adecvate de control parental și căldură.

Dorința părinților de a negocia obiectivele comune cu copiii lor este foarte de dorit. Aceasta nu înseamnă, totuși, că tot ceea ce Într-un sistem de familie este negociabil. Lor Nici părinții, nici copiii ar trebui să fie "responsabil" tot timpul. Acest lucru poate duce la lupte pentru putere nesănătoase în familie. Care invata copii de negociere relațiilor parentale pot fi de calitate echitabil, sau în ceea ce privește schimbul de drepturi egale, Responsabilitati, și de luare a deciziilor. Cele mai multe medii de negociere acasa sunt calde, acomodarea, și se sprijină reciproc.

Fratii din copilarie

Fratii formeaza primul rând grup de colegi de copil. Mai prescolari invata la fel de mult sau mai mult de la fratii lor de la părinții lor. Diferențele indiferent de varsta, relatii frate oglindă alte relații sociale, în valoare de un tip de pregătire de bază pentru a face cu oameni din afara casei. Frați și surori nu poate avea decât simultan statut egal și inegal în casă, și numai ei pot oferi oportunități (dorit indiferent dacă sunt sau nu) de a practica depasirea cu pozitive și negative ale relațiilor interumane.

Prietenii și colegii din copilarie

Prieteni din copilarie oferă oportunități pentru a învăța cum să se ocupe de situații cum ar fi – furie provocatoare, de a împărtăși, de a învăța valori, și de a practica mai multe comportamente " de crestere ". Prescolari populari exceleaza la aceste activități. Cei care nu sunt populari, pot beneficia de intervenții pentru adulți care să le încurajeze să fie mai puțin timizi și mai sociali.

Spre deosebire de antepreșcolaritate care a fost perioada debutului personalității, a apariției unor elemente componente ale ei, preșcolaritatea este perioada formării inițiale a personalității, perioada apariției primelor relații și atitudini ce constituie un nivel superior de organizare a vieții psihice a copilului. În această perioadă vom asista la detașarea, desprinderea copilului de câmpul perceptiv, o mai mare organizare și stabilizare a comportamentelor. Lucrul acesta este posibil, după cum arată A. N. Leontiev, datorită modificărilor esențiale care se produc în structura activității psihice. Elementele cele mai semnificative ale activității, care suferă modificări importante la această vârstă, care suferă modificări importante la această vârstă, le constituie motivele – ca factori stimulatori ai activității.

Locul motivelor biologice din perioada antepreșcolarității este luat treptatde motivele și trebuințele sociale ale copilului; legăturile dintre motive sunt generate de propria interioritate a copilului, ele supunându-se unui proces treptat de ierarhizare, subordonându-se unele altora. Ca urmare, comportamentele copilului încep să devină unitare, coerente.

Totuși, la vârsta preșcolară, comportamentul social și personalitatea copiilor prezintă mai multe diferențe de la un individ la altul decât în cazul copiilor mai mici. Unii preșcolari sunt foarte agresivi și rebeli, fiind dificil de disciplinat. Unii sunt timizi și introvertiți în timp ce alții sunt sociabili și extrovertiți. Aceste diferențe țin în mod evident de cauze variate. Temperamentul înnăscut joacă fără îndoială un rol, chiar dacă la această vârstă copii au suferit deja influența comportamentului părinților.

Forța sau slăbiciunea atașamentului inițial al copilului intră de asemeni în ecuație, iar stilul educativ adoptat de părinți constituie și el un factor de influență: atitudinea lor față de necesitatea de impune disciplina copilului, intensitatea manifestărilor afective precum și stabilitatea reacțiilor lor.

Temperamentul

Variațiile în temperamentul copiilor se stabilizează în cursul perioadei preșcolare. Poate fiobservată o legătură între temperamentele dificile și problemele de comportament prezente sau viitoare.Într-adevăr, copii de trei sau patru ani cu un temperament dificil sunt mai susceptibili de a manifesta omai mare agresivitate, un comportament delicvent sau alte tulburări de comportament la școală, la vârsta adolescenței și ulterior la cea adultă. Trebuie însă înțeles că aceasta este o relație de probabilitate.

Majoritatea copiilor preșcolari la care s-a depistat un temperament dificil nu vor prezenta probleme decomportament mai târziu, deși riscul este mai mare. De fapt, se poate spune că un temperament dificil creează o anumită stare de vulnerabilitate la copil. Un copil vulnerabil, dacă are părinți care îl susțin psihic, îi arată dragoste și reușesc să-i suporte temperamentul dificil, nu va prezenta probleme sociale serioase. Dacă însă părinții îl resping sau nu au capacitățile necesare în materie de educație, sau dac familia trebuie să înfrunte și alte surse de stres, copilul vulnerabil va avea mai multe șanse de a resimți dificultăți serioase în a întreține relații normale cu ceilalți.

Stima de sine

Copii de vârstă preșcolară de descriu pe ei înșiși în moduri diverse, însă cercetările lui Susan Harter arată că aceste categorizări nu formează o evaluare globală de sine înainte de vârsta de șapte -opt ani (Harter, 1988, 1990).

2.2. Formarea și dezvoltarea comportamentelor și abilităților emoționale la preșcolari

Abilitățile emoționale

Dezvoltarea abilităților emoționale ale copiilor este importantă pentru că ajută la formarea și menținerea relațiilor cu ceilalți, pentru că ajută copiii să se adapteze la grădiniță și la școală, pentru că previne apariția problemelor emoționale și de comportament, în copilăria prescolara

Exemple de comportamente

-identifică propriile emoții în diverse situații;

– identifică emoțiile altor persoane în diverse situații;

– identifică emoțiile asociate unui context specific;

– identifică emoțiile pe baza componentei nonverbale:

– transmit verbal și nonverbal mesajele afective;

– numesc situații în care apar diferențe între starea emoțională;

– exprimă empatie față de alte persoane;

– exprimă emoții complexe precum rușine, vinovăție, mândrie;

– identifică cauza emoțiilor;

– numesc consecințele emoțiilor într-o anumită situație.

Multe dintre problemele de comportament se datorează unei emoționalități negative și lipsei de reglare emoțională.

Ca urmare, putem afirma că reglarea emoțională este asociată cu o competență socială sporită, operaționalizată astfel: comportament adecvat din punct de vedere social, popularitate, comportament prosocial și puține probleme de comportament sau comportament agresiv.

Există trei tipuri de strategii de reglare/autoreglare emoțională care pot fi utilizate în grădiniță: strategiile de rezolvare a problemelor, strategii emoționale, strategii cognitive.

Abilitățile sociale

Studiile indică faptul că acei copii care au dezvoltate abilitățile sociale se vor adapta mai bine la mediul școlar, vor avea rezultate mai bune.

Pentru copiii cu abilități sociale slab dezvoltate există o probabilitate mai mare de a fi respinși de ceilalți și de a dezvolta probleme de comportament; astfel, copiii care sunt izolați de grup au un risc crescut pentru abandon școlar, delicvență juvenilă, probleme emoționale – anxietate, depresie.

Competențele sociale de bază descrise în literatura de specialitate sunt: inițierea și menținerea unei relații și integrarea într-un grup. În cele ce urmează vom realiza o descriere amănunțită a fiecărei abilități împreună cu sugestii de dezvoltare a acestora.

Exemple de comportamente

– respectă instrucțiunile, fără să i se spună;

– face liniște când i se cere;

– răspunde adecvat la solicitările adultului;

– strânge jucăriile la finalul jocului, fără să i se spună;

– acceptă cu ușurință schimbarea regulilor de joc;

– inițiază și menține o interacțiune cu un alt copil;

– ascultă activ;

– împarte obiecte și împărtășește experiențe;

– oferă și primește complimente;

– invită alți copii să se joace împreună;

– rezolvă în mod eficient conflictele apărute.

– cooperează cu ceilalți când se joacă;

– cooperează cu ceilalți în rezolvarea unei sarcini;

– oferă și cere ajutorul atunci când are nevoie;

– are grijă de jucăriile celorlalți;

– ajută în diferite contexte (de ex. Împărțirea rechizitelor, împărțirea gustărilor).

2.3 Importanta educatiei socio emotionale la varsta prescolara

Curriculumul pentru învățământul preșcolar din România aduce în atenția cadrelor

didactice care lucrează în educația timpurie domeniile de dezvoltare ale copilului de la 0 la 7

ani.

Dezvoltarea socială urmărește dezvoltarea abilităților de interacțiune cu adulții, cu copii de vârstă apropiată, acceptarea și respectarea diversității, dezvoltarea comportamentelor prosociale.

Dezvoltarea emoțională presupune dezvoltarea conceptului de sine, dezvoltarea autocontrolului emoțional, dezvoltarea expresivității emoționale.

Programele activităților instructiv-educative din grădinița de copii ce au sta, în timp, la

baza desfășurării educației în grădinițe.

1. „Programa activității instructiv-educative din grădiniță” a apărut la Editura Didactică și Pedagogică București, în anul 1971; este o programă îmbunătățită a celei din 1963, prima programă preșcolară, considerată la acea vreme originală, bazată pe experiențele pedagogice românești.

2. În anul 1975, „Programa activității instructiv-educative din grădiniță” a fost „reexaminată”.

3. Programa activităților instructiv-educative în grădinița de copii și în cadrul Organizației „Șoimii patriei” (Ministerul Educației și Învățământului, 1987).

4. Planul de învățământ și programa activităților instructiv-educative în grădinița de copii (Ministerul Învățământului și Științei).

5. Programa activităților instructiv-educative în grădinița de copii (Ministerul Învățământului, 1993).

6. Programa activităților instructiv-educative în grădinița de copii și Regulamentul

învățământului preșcolar (Ministerul Educației Naționale, 2000).

Curriculumul pentru învățământul preșcolar promovează conceptul de dezvoltare

globală a copilului, considerat a fi central în perioada copilăriei timpurii. Perspectiva

dezvoltării globale a copilului accentuează importanța domeniilor de dezvoltare a copilului

conturate în Reperele fundamentale privind învățarea și dezvoltarea timpurie a copilului

între naștere și 6-7 ani ilustrând, totodată, și legăturile acestora cu conținutul domeniilor

experiențiale din structura curriculumului.

Pentru prima dată putem vorbi de DOMENIUL

Dezvoltarea socio-emoțională cu dimensiunile lui:

– Dezvoltare socială: dezvoltarea abilităților de interacțiune cu adulții, dezvoltarea

abilităților de interacțiune cu copiii de vârstă apropiată, acceptarea și respectarea diversității,

dezvoltarea comportamentelor prosociale.

– Dezvoltare emoțională: dezvoltarea conceptului de sine, dezvoltarea controlului emoțional,

dezvoltarea expresivității emoționale.

Emoția este definită ca o reacție afectivă de intensitate mijlocie și de durată relativ scurtă, însoțită adesea de modificări în activitățile organismului, oglindind atitudinea individului față de realitate.

Emoția poate fi clasificată ca un sistem de apărare, întrucât psihologic, emoția afectează atenția, capacitatea și viteza de reacție a individului, dar și comportamentul general. Fiziologic vorbind, emoțiile controlează răspunsurile la anumite situații, incluzând expresia facială, tonul vocal, dar și sistemul endocrin, pentru a pregăti organismul pentru anumite urmări. Educația socială constituie un ansamblu de acțiuni/demersuri proiectate și desfășurate pe baza unor principii coroborate cu totalitatea influențelor exercitate de societate, care au ca scop realizarea integrării sociale a copiilor și tinerilor, având ca finalități formarea competențelor de viață.

Educația socio-emoțională cuprinde totalitatea activităților de învățare (conceptul de învățare este înțeles, evident, în sens larg) care conduc la dobândirea experienței individuale de comportare socială și emoțională, la formarea competențelor emoționale și sociale ale indiviului. Ne referim aici la dobândirea abilităților emoționale (de a înțelege, a exprima și a-și regla emoțiile) și a celor sociale, precum cele de inițierea și menținerea unei relații și integrarea într-un grup (social, profesional, comunitar etc.).

Vârsta preșcolară constituie o perioadă destul de lungă în care se produc însemnate schimbări în viața afectivă a copilului. Emoțiile și sentimentele preșcolarului însoțesc toate manifestările lui, fie că este vorba de jocuri, de cântece, de activități educative, fie de îndeplinirea sarcinilor primite de la adulți. Ele ocupă un loc important în viața copilului și exercită o puternică influență asupra conduitei lui. Emoția este o trăire a unei persoane față de un eveniment important pentru aceasta.

Analiza studiilor din literatura de specialitate privind educația socială, morală, civică, afectivă, cetățenească, pentru democrație, educația pentru dezvoltare durabilă, au permis formalizarea următoarelor principii și obiective specifice educației socio-emoționale.

Principiile educației socio-emoționale:

1. Principiul valorificării și valorizării resurselor pozitive ale educabilului în vederea înlăturării aspectelor negative;

2. Principiul individualizării educației socio-emoționale în funcție de structura personalității fiecărui copil și de particularitățile de vârstă, context educațional și domeniu socioprofesional;

3. Principiul interdisciplinarității și al învățării integrate;

4. Principiul corelării între nevoile de educație la nivelul grupului și cel al ofertei educaționale a profesorului;

5. Principiul asigurării calității în educație.

Obiectivele educației socio-emoționale:

1. Recunoașterea, acceptarea și autoreglarea emoțională ca fundament al formării unei abilități sociale;

2. Creșterea capacității de adaptare la cerințele școlii și ale societății;

3. Dezvoltarea unor abilități intra- și interpersonale care să faciliteze reușita în viață;

4. Dobândirea capacității de aplicare a unor strategii adecvate în situații critice și/sau stresante;

5. Creșterea sănătății mentale și reducerea riscului apariției devianțelor comportamentale.

Pentru a favoriza o bună adaptare socială și menținerea unei bune sănătăți mentale, copiii trebuie să învețe să recunoască ce simt pentru a putea vorbi despre emoția pe care o au, trebuie să învețe cum să facă deosebire între sentimentele interne și exprimarea externă și nu în ultimul rând să învețe să identifice emoția unei persoane din expresia ei exterioară pentru a putea, în felul acesta, să răspundă corespunzător. Dezvoltarea abilităților emoționale ale copiilor este importantă pentru că ajută la formarea și menținerea relațiilor cu ceilalți, pentru că ajută copiii să se adapteze la grădiniță și la școală, pentru că previne apariția problemelor emoționale și de comportament, în copilăria timpurie și în cea mijlocie.

În vederea realizării obiectivelor educației socio-emoționale, a formării abilităților și educării unui comportament corect din punct de vedere socio-emoțional, educatoarele de la grupele de copii preșcolari pot opta pentru una sau mai multe dintre variantele următoare:

1. Integrarea conținuturilor educației socio-emoționale în toate categoriile de activități de învățare ce se desfășoară în grădiniță. Predarea/învățarea integrată în grădinițele din România, susținută de toate documentele curriculare în vigoare, poate constitui o oportunitate pentru realizarea obiectivelor propuse de educația socio-emoțională.

2. Implementarea unui program la nivel național de educație socio-emoțională a copiilor preșcolar, program structurat pe trei dimensiuni, una de formare, alta de intervenție și a treia de evaluare, a cărui grup țintă să fie copiii preșcolari, părinții și educatoarele.

3. Elaborarea și desfășurarea unor activități opționale la nivelul grupelor, specific domeniului de educație socio-emoțională, având conținuturi specifice.

4. Derularea unor proiecte complementare activităților curriculare, cu accent pe activitățile extrașcolare și de voluntariat, cu accentuat caracter socio-emoțional, în parteneriat cu școala, părinții și comunitatea.

5. Marcarea unor evenimente din viața copiilor în care sunt introduse elemente ale educației socio-emoționale. Întrucât evenimentele în viața fiecărui copil nu se desfășoară după o planificare anterioră, această strategie poate fi adoptată ocazional.

Abilitățile sociale sunt cele care ne permit să ne integrăm în grupul de la grădiniță, școală, serviciu sau grupul de prieteni. Dezvoltarea socială presupune achiziționarea comportamentelor care ne fac să fim eficienți în interacțiunile cu ceilalți astfel încât să atingem scopul personal stabilit. Orice comportament social este rezultatul unui proces de învățare a ceea ce este valorizat de către societate. De exemplu, faptul că salutăm sau ne prezentăm persoanelor necunoscute sunt considerate modalități politicoase de a iniția o interacțiune. Deoarece astfel de comportamente sunt percepute ca fiind adecvate, manifestarea lor va fi încurajată și ca atare repetată în contexte similare. În plus aceste comportamente ne ajută să atingem anumite scopuri, în condițiile în care ne permit să inițiem și să stabilim o relație cu altcineva.

CAPITOLUL III

Importanta personalitatii cadrului didactic in dezvoltarea socio emotionala a copilului prescolar

3.1 Personalitatea cadrului didactic

Realizarea sarcinilor și a obiectivelor învățământului preșcolar depinde în mare măsură de calitățile și competențele educatorului. Prin tot ce întreprinde, prin personalitatea sa, educatorul reprezintă un model pentru copil, un sprijin pentru familie, învățător, un factor de cultură în comunitate. Este dificil de redat în câteva fraze care sunt trăsăturile și capacitățile ce disting un bun educator și, chiar dacă am putea să le descriem, să prescriem o rețetă a „ingredientelor"; ele vor fi doar o vagă descriere ce ar putea servi drept ghid general de formare și nu ca soluție certă de realizare a imaginii calităților și competențelor. Cu toate acestea, în activitatea la grupă, oricine poate distinge un educator talentat, înzestrat cu măiestrie didactică, chiar dacă nu are o vastă experiență în activitate.

Modul de îmbinare în comportamentul didactic a unor însușiri de personalitate, a unor competențe dobândite prin formarea inițială și continuă, dobândirea experienței, atitudinea și sentimentele față de propria activitate și față de preșcolari, creativitatea, spontaneitatea, capacitatea de a se transpune în lumea fantastică a celor mici, dăruirea și pasiunea în muncă la care se adaugă calități de lider sunt câteva din cerințele unui bun educator. Pentru etapa actuală, în fața educatorului stau câteva sarcini ce conduc la modernizarea activității, la schimbarea mentalității despre educarea preșcolarilor:

disponibilitate pentru cunoașterea, înțelegerea și tratarea diferențiată a fiecărui copil, după puterile și ritmul său;

capacitate de apropiere și tratare imparțială a tuturor copiilor;

încredere în puterea educației de a asigura afirmarea personală, ori recuperarea fiecărui copil;

fermitate, dăruire, energie, consecvență în tot ce întreprinde;

cinste, modestie, corectitudine, stăpânire de sine pentru a deveni un model moral al copiilor și al adulților din preajmă;

capacitatea de a insufla copiilor încrederea și curajul necesare depășirii obstacolelor și afirmării calităților proprii;

pregătire temeinică de specialitate în pedagogie generală și preșcolară, în domeniul psihologiei copilului, metodicii de specialitate (pentru fiecare domeniu) grevate pe o bogată cultură generală;

disponibilități pentru cercetare, pentru nou, pentru modernizarea metodologică și utilizarea noilor tehnologii (calculator, internet etc);

măiestrie didactică și tact pedagogic provenind din îmbinarea teoriei cu practica, din valorificarea experienței înaintate;

spontaneitate, creativitate, capacitate de adaptare la situații neprevăzute;

calm, răbdare, toleranță în comunicarea cu copiii și părinții;

aspect îngrijit, ținută decentă;

cunoașterea legislației, a unor elemente de management pentru a putea îndeplini oricând, fără dificultăți, funcția de director sau de membru în consiliul de administrație;

calități de colaborare cu alte instituții și persoane din afara grădiniței (școala, reprezentanții inspectoratului școlar, ai conducerii locale, conducători de firme, sponsori, societatea civilă din localitate), în perspectiva unei colaborări, obținerii de fonduri (pentru autodotare, curățenie), activități extradidactice;

capacități de integrare activă în acțiunile metodice, de perfecționare, autoperfecționare, participarea la gradele didactice și perfecționările periodice, la cercurile și comisiile profesionale, în asociații.

“A fi educator înseamnă un risc asumat. Și asta deoarece pregătirea pentru a preda, pentru a-i învăța pe alții cum să învețe este o operă niciodată încheiată și care implică multă răbdare, multe momente de incertitudine, de descurajare și multe ore de studiu, iar rezultatele nu pot fi măsurate nici cantitativ și nici imediat.” Totuși, la capătul acestui drum te pot aștepta multe bucurii și satisfacții. Clasa școlară nu este atât un spațiu unde, după un ritual academic, se tratează un subiect din programă, iar educatorul nu este doar persoana care propune conținuturi, formulează sarcini și cere anumite conduite.In clasă se învață mai mult decât o materie, se învață o lecție de viață.

Educatorul stimulează și întreține curiozitatea elevilor pentru lucruri noi, le modelează comportamentele sociale, le întărește încrederea în forțele proprii și îi ajută să își găsească identitatea. Realizarea acestor sarcini depinde de măsura în care educatorul posedă calitățile și competența necesare centrării cu precădere pe așteptările, trebuințele și interesele elevilor.

Educatoarea are ca obiectiv moral îndeplinirea misiunii educative. Ea se informează prin diverse canale, cele mai moderne fiind învățarea și comunicarea on-line, care cere o atitudine curajoasă, dar și aptitudini tehnice.

Platforma suport de comunicare în mediul educațional numită și mediul electronic cooperativ poate fi parcursă prin cursuri on-line de formare continuă.Comportamentul didactic presupune implicarea personalității cadrului didactic. Calitățile necesare unui bun educator al copiilor de vârsta preșcolară pot fi grupate în:

a) calități pedagogice:

capacitatea de înțelegere și comunicare pe plan afectiv cu copiii;

capacitatea de a accesibiliza conținutul științific;

capacitatea de a manifesta interes față de copii:

capacitatea de a-i influența pe copii, de a le modela personalitatea, în formare,
prin exemplul personal si capacități organizatorice

tactul pedagogic si creativitatea în organizarea activităților;

b)calități ce țin de personalitate:

spiritul organizatoric si spiritul deschis, interesul pentru nou și pentru propria perfecționare;

capacitatea de autostăpânire și totodată imaginația bogată.

c)Marin Stoica sintetizează caracteristicile competențelor de comunicare a educatorului astfel:

inteligenta, ca instrument de cunoaștere, înțelegere, invenție și reușită în rezolvarea situațiilor educative;

memorie manifestată în rapiditatea întipăririi și stocării informației, în recunoașterea și reproducerea acesteia în mod selectiv;

capacitate de comunicare: fluența vorbirii, bogatia vocabularului; fluența asociativă, asociația rapidă a ideilor; curgerea logică a ideilor; vorbirea cu atribute estetice; încărcătură emoțională, mesaj ectosemantic;

gândire logică, sistematizată și divergentă, care oferă posibilitatea analizei unei probleme din mai multe unghiuri, găsirea soluției celei mai eficiente de rezolvare;

spirit de observare dezvoltat, curiozitate științifică și inițiativă;

imaginație constructivă care-i permite să facă din fiecare lecție un act de creație cu deschidere spre problemele vieții;

atenție concentrată, dar și distributivă în mai multe direcții: conținutul comunicării, forma expunerii, ritmul vorbirii adecvat auditoriului și reacția acestuia la mesajul didactic prezentat;

dicție: pronunțare corectă și clară a cuvintelor, accente logice pe ideile de bază și scurte pauze psihologice, pentru a sublinia esențialul.

Dorim să mai precizăm că, în grădiniță, toate acestea sunt cu atât mai importante, cu cât preșcolarul beneficiază numai de un singur model educativ – cel al educatoarei – spre deosebire de această situație, școlarul are mai multe modele educative, având mai mulți profesori, alegerea fiind determinată de starea afectivă pe care i-o insuflă:

a) însușirile biopshice constituie o condiție sine-qua-non a îndeplinirii profesiunii didactice,starea de sănătate (fizică și psihică). Disfuncțiile patologice, chiar daca nu implică pericolul contaminării copiilor, îngreunează actul comunicării, creează disconfort;acuitatea senzorio-perceptivă (văz, auz), motricitatea generală sunt implicate direct în actul comunicării, în organizarea și desfășurarea activităților cu grupa de copii;capacitatea de concentrare și atenția distributivă este o calitate ce capătă valențe deosebite cu cât vârsta copiilor este mai mică.

b)însușirile de personalitate sunt, de asemenea, foarte importante pentru educatoare. E necesar, mai ales, ca fiecare cadru didactic sa se cunoască, să știe să-și valorifice calitățile și să-și mascheze sau să-și suplinească eventualele lipsuri.

Dintre aceste însușiri enumerăm:a)capacitatea de comunicare – constă în modul deschis de adresare, în răbdarea și interesul pentru a-1 „descifra" pe interlocutorul preșcolar, în modul plăcut în care se prezintă cadrul didactic în fața copilului;

c) capacități intelectuale – o bună memorie, creativitate, inventivitate, folosirea unui limbaj corect din punct de vedere gramatical, expresiv, logic, prezență de spirit și imaginație. Este necesară cultură generală temeinică, cunoscută fiind dorința de informații a copilului, căreia noi trebuie să-i facem față prin explicații corecte și, de cele mai.multe ori, chiar amănunțite.

d) însușirile socio-afective: echilibrul emoțional, altruism, perseverență. De asemenea, firea sociabilă, obiectivitatea, încrederea în sine și în ceilalți sunt calități necesare în meseria de dascăl.

O altă categorie de competențe ce țin de individualitatea fiecărui cadru didactic sunt cele exprimate prin posibilitatea de a capta rapid interesul interlocutorului, simpatia acestuia, de a crea un mediu empatic ce favorizează relațiile pozitive.

Dintre factorii ce favorizează aceste însușiri G. Ruiu:

gândirea pozitivă – este un mod de abordare a situațiilor, stimulativ, constructiv, ce

exprimă încredere în forțele proprii și favorizează performanțele, reușita, succesul. Gândirea pozitivă exprimă echilibrul interior și ajută integrarea socială.Când devine o constantă a modului de raportare la realitate, influențează întregul sistem cognitiv, afectiv, motivațional, conduita individului, în general. Prin contrast, gândirea negativă (negativismul) nu oferă soluții constructive, este excesiv critică, ajungând să distrugă siguranța, să anuleze bucuria reușitei.Dezvoltarea gândirii pozitive presupune, pe lângă o anumită structură psihică, și antrenament conștient, constant și consecvent.Evaluarea performanțelor personale și stăruința în îmbunătățirea acestora, cultivarea potențialului mental, lupta cu „gândurile negre", cu nesiguranțele sunt atribute ale unui cadru didactic „cu har".

farmecul personal. Există situații când ne simțim atrași instantaneu de anumiți interlocutori – ori respinși, de alții. Există persoane care atrag, ca un magnet, simpatia

tuturor. Despre persoanele care au darul de a se face repede acceptate, simpatizate se spune că au farmec personal. Dacă vom fi ceva mai atenți vom observa că cei ce posedă farmec personal sunt mai dezinvolți, mai atenți cu semenii lor, cuceresc prin ținută, prin zâmbet, prin atitudine încurajatoare, prin timbrul și inflexiunile vocii, prin lucrurile interesante pe care ni le împărtășesc. Fiecare ne putem exersa farmecul personal, această capacitate de a cuceri dragostea copiilor al căror suflet, atât de sensibil, nici nu așteaptă altceva din partea noastră. De fapt, atracția ce o vom exercita (sau nu) asupra copiilor,va veni și din înfățișarea îngrijită, din modul plăcut și decent de a ne îmbrăca, din căldura vocii, din interesul ce-1 vom arăta permanent fiecărui membru al grupei de preșcolari.

Educatoarea îndeplinește mai multe roluri: rolul de animator obligă la ascultare activă a tuturor copiilor, grupurilor, la dialog, le provocare. Să nu uităm că suntem și experți și copiii așteaptă de la noi confruntări de idei și explicații atractive.Suntem și educatori. Statutul de dascăl ne obligă să ne adaptăm comportamentul situațiilor apărute, să ne constituim îri modele pentru topii.Toate aceste roluri sunt exersate de metodele interactive. Ar fi frumos cu fiecare dascăl să fie pentru copiii lui "formator" pentru a simți zilnic acea satisfacție pe care ți-o dă pregătirea pentru activitatea cu copiii și mai ales plăcerea de a realiza o predare/invațare/evaluare creativă diversă, eficientă, atractivă, diferențială atât penim tine ca dascăl cât și pentru copii. Metodele interactive îți oferă astfel de trăiri și satisfacții pedagogice pe care le împărtășești cu copiii.

Rolurile pe care le indeplineste educatoarea pedagog, proiectant, coevaluator, mediator, actor, facilitator, consilier, organizator, coordinator, partener, animator, scenograf. În grădiniță, împlinirea misiunii profesionale se împletește cu personalitatea, cu profilul general-uman al fiecărei educatoare. Dacă în pregătirea profesională există un sistem bine pus la punct de formare și perfecționare pentru cadrele didactice, în ceea ce privește competențele general-umane, exersarea perfecționării acestora este mai puțin avută în vedere, se fac mai puțin referiri la aceste aspecte. De aceea, pe lângă bagajul informațional pe care trebuie să-1 deținem și să-1 transmitem copiilor și deprinderile pe care trebuie să le formăm acestora, sunt importante pentru noi însușirile noastre biopsihice, însușirile de personalitate etc.

3.2. Invatarea educatiei socio emotionale la prescolari

Educația socio-emoțională are un conținut preponderent social, determinat în mod specialde raportarea fiecăruia dintre noi la sine și la societate. Prezentăm mai jos câteva caracteristici ale conținuturilor educației socio-emoționale:

– La nivel macrostructural depinde și derivă din finalitățile educației: ideal educațional, scopuri și obiective educaționale, regăsindu-se în planurile de învățământ, programe școlare etc.;

– La nivel microstructural se regăsește în conținuturile învățării, obiectivele de referință, operaționale, competențe generale și specifice;

– Se află în interrelație și interdependență cu celelalte componente structurale ale curriculumului educațional ceea ce ne permite să spunem (conform lui M. Ionescu, 2007) că poate fi o componentă a curricululmului educațional;

– Depinde de nivelul de dezvoltare socială al unei țări, culturi etc.;

– Include acțiuni educative formale, nonformale și informale, fiind astfel parte a conținuturilor geneale ale educației;

– Cuprinde valori autentice afective și sociale specifice unui tip de cultură;

– Se dezvoltă funcție de dinamica societății și de progresul științelor, în special al științelor educației;

– Rezultatele obținute în cadrul educației socio-emoționale nu coincid în totalite cu rezultatele obținute în procesul de educație, dar au influență asupra rezultatelor academice;

– Are influență majoră asupra formării și modelării personalității copilului/elevului.

În perioada preșcolară, copilul denumește și recunoaște emoțiile proprii și ale persoanelor din jur, acest lucru permițându-i să răspundă adecvat la propriile trăiri emoționale, cât și la ale celorlalți. La vârsta de 3 ani, copilul denumește și recunoaște emoții precum: bucuria, furia, frica și tristețea, ajungând ca la vârsta de 5-6 ani această paletă de etichete verbale să fie mult mai amplă, fiind incluse de exemplu și rușinea, vinovăția sau jena. În perioada preșcolară, limbajul emoțiilor câștigă rapid în acuratețe, claritate și complexitate și, ceea ce este cel mai semnificativ, raportarea la posibilele cauze ale sentimentelor oamenilor este din ce în ce mai frecventă. Din moment ce sunt capabli să vorbescă despre emoții înseamnă că pot avea o viziune mai obiectivă asupra emoțiilor, pot să încerce să înțeleagă propriile emoții și să asculte ce spun alții despre emoțiile lor. Limbajul emoțiilor are așasar implicații semnificative pentru dezvoltarea emoțională a copilului

Gradinita este locul unde copii interactioneaza cu semenii lor de varsta apropiata. Initierea si mentinerea unei relatii presupune insusirea unor comportamente esentiale din partea copiilor,o serie de formule verbale care il ajuta sa stabileasca relatii cu cei din jur. Rolul adultilor este foarte important, deoarece copilul imita ceea ce vede la ei.In timpul jocurilor liber alese, daca ii observam pe copii  apoi  incercam sa initiem un joc aproape de ei,iar in final cu ei, putem observa ca pana si cei mai timizi ni se alatura urmand exemplul nostru. Trebuie sa incurajam in permanenta si sa ghidam copilul in initierea a cat mai multor interactiuni cu ceilalti copii(ex.,,Ce zici,il chemam si pe Andrei sa costruim impreuna casuta?) In jocurile initiate este bine sa-i antrenam pe fete si pe baieti deopotriva(nimeni nu zice ca la ,,casuta papusilor” nu se pot juca si baietii sau  ca fetele nu pot conduce masini).

   O atentie deosebita trebuie acordata acelor copii care incearca sa patrunda in mod agresiv intr-un joc aflat in desfasurare, deranjandu-i pe ceilalti. Este foarte probabil ca el sa fie respins, iar pe viitor copiii sa evite relationarea cu el. Cu multa tactica educatoarea poate sa-l intoduca in joc, oferindu-i si lui un rol si astfel sa se evite un posibil conflict.

  Un alt aspect al dezvoltarii sociale a prescolarilor il constituie interactiunile lui cu adultii. Stabilirea unor relatii pozitive , bazate pe incredere ,ascultare si respect se poate realiza implicand fiecare copil in parte. Pentru ca cerintele adultului sa fie respectate de copii,acestea trebuie sa fie formulate clar, pe intelesul lor. Copiii sunt mandri atunci cand li se solicita ajutorul,dar trebuie acordata atentie sarcinilor emise,pentru ca acestea sa nu depaseasca puterea de realizare a copiilor.In comunicarea cu copiii este recomandabil ca adultul sa se aseze la nivelul lor, prin aceasta transmitandu-le o atitudine de deschidere si de colaborare .

   Unii copii intrerup mereu conversatia celorlalti-fie pentru ca nu au fost invatati ,fie  pentru ca doresc sa fie in centrul atentiei .Pe acestia trebuie sa-i ajutam sa constientizeze ca nu e nici bine ,nici frumos sa nu-i lasi si pe altii sa-si exprime ideile ,caci in final se vor supara si nu vor mai vrea sa comunice cu ei.Educatoarea prin exemplul  personal trebuie sa demonstreze rabdare in a asculta pana la capat opiniile copiilor.  

    Un alt aspect important al dezvoltarii sociale il reprezinta interactiunea copilului cu grupul din care face parte.In primul rand pentru functionarea eficienta a grupului trebuie stabilite niste reguli,pe care copiii impreuna cu educatoarea sa le formuleze si sa le repete de cate ori este nevoie.

    Cooperarea cu membrii grupului se exerseaza in aproape toate activitatile din gradinita.Incepand de la impartirea jucariilor, impartasirea experientelor, lucrul in perechi sau in echipa, adresarea politicoasa si recunoasterea calitatilor si reusitelor celorlalti.

Implementarea ideii ca fiecare persoana merita sa fie tratata cu respect si bunavointa se poate realiza prin invatarea unor poezii, cantece, prin analizarea unor imagini reprezentand persoane diferite: de culoare, cu probleme fizice vizibile,nevoiasi.Putem cultiva spiritul generozitatii prin  crearea unei pusculite in care fiecare sa doneze ceva-nu neaparat bani,ci lucruri create de copii(felicitari, jucarii,carti).

    Ca parte fireasca a procesului de comunicare cu cei din jur,pot aparea conflictele. Acestea, pe langa starea de agitatie si disconfort pe care le genereaza, pot duce la deteriorarea relatiilor de prietenie.Astfel se impune sa –i ajutam pe copii in descoperirea modalitatilor de a depasi conflictele, fapt ce le va fi de un real folos si mai tarziu, in viata de zi cu zi. Medierea conflictului de catre educatoare trebuie facuta de pe o pozitie neutra, punandu-i pe cei implicati sa descrie faptele, sa-si exprime sentimentele fata de cele intamplate si apoi sa gaseasca solutii de remediere a conflictului. De cele mai multe ori copiii sfarsesc prin a-si da o imbratisare sau o strangere de mana.

3.3. Modalități de dezvoltare a educatiei socio-emoționale

Un aspect al educației bazate pe inteligența emoțională îl reprezintă faptul că este necesar să înțelegem importanța ieșirii din rutina zilnică, realizarea unor activități prin care să ne bucurăm de frumusețea lumii din jur. Să încercăm să redescoperim totul, să conștientizăm tot ceea ce facem. Un alt aspect este râsul care considerăm că este singurul lucru care poate conduce într-adevăr la un mediu creativ, care ne permite să rezolvăm probleme.

Copiilor le plac glumele care stârnesc imaginația și care se folosesc într-un fel nou de lucrurile familiare, cum ar fi culori, plante, animale, obiecte sau părți ale corpului. (Ce culoare poți să mănânci? R: roșu; Ce întrebare poți să bei? R: ceaiul; etc.)

Pentru a învăța copiii cum să-și păstreze optimismul propuneți zilnic realizarea unor lucruri care să aducă bună dispoziție, chiar dacă numai pentru un timp scurt – dacă nu se pot face zilnic, încercați, cel puțin, să le faceți mai des.

Când unul dintre copii „se blochează” și nu reușește să găsească cheia unei probleme – referitor la familie, școală sau relațiile cu ceilalți – îl puteți întreba cum ar proceda un personaj îndrăgit de el dacă s-ar confrunta cu aceeași problemă. Această activitate se numește „Ce-ar face sau ce-ar spune un erou?”.

Acompaniați activitățile derulate la clasă cu muzică. Nu opriți copiii dacă doresc să danseze.

Șarada sentimentelor este un joc care are scopul de a conștientiza sentimentele. În acest joc, scrieți/desenați pe niște bucăți de hârtie diverse cuvinte/fețe care exprimă sentimente. Fiecare copil va trebui să extragă câte un bilețel, după care va mima sentimentul fără să vorbească, iar ceilalți vor ghici despre ce sentiment este vorba.

Exercițiile artistice cu copiii sunt o altă modalitate de a încuraja dezvoltarea „vocabularului emoțiilor”. Puteți să decupați imagini dintr-o revistă pentru a alcătui un „colaj al sentimentelor”.

Culorile emoțiilor, bazată pe o tehnică psihologică consacrată, aceea de asociere a cuvintelor, reprezintă o metodă de a construi vocabularul emoțiilor. Pentru început se pot folosi orice fel de cuvinte cerându-se copiilor să le asocieze cu o anumită culoare, după care se poate trece la asocierea unor cuvinte care exprimă sentimente cu diverse culori la care copiii se gândesc.

Există metode de a ne apropia de copii, indiferent de momentul în care luăm această decizie. Nu credem în existența lui „prea târziu”. Un înțelept a spus cu mai multe secole în urmă că putem să nu ducem la bun sfârșit un lucru, dar nu avem scuze dacă nu am încercat tot ceea ce ne-a stat în putință. Astfel, le creăm copiilor noștri condițiile de a reuși: nu garanția succesului, ci cele mai bune condiții pe care noi, ca și dascăli, în împrejurările reale ale vieții, le putem oferi.

In faza in care copiii invata despre emotii, dar inca nu le stiu denumirea, cu ajutorul intrebarilor de genul : ¨ Cum te simti? ¨ , ¨Ce simti cand vezi acest lucru?¨ ii incurajam sa explice, atat cat poate fiecare ,felul in care el se simte.

            In cadrul unor jocuri de mima in care folosim expresiile faciale ale emotiilor de baza, copiii se pot familiariza cu denumirea acestora: tristete, fericire, furie, frica, incantare. In toate etapele unei zile trebuie sa ii incurajam pe copii sa utilizeze cuvinte si expresii ce denumesc stari emotionale. Cand observam ca un copil traieste o emotie puternica, insistam sa explice ceea ce simte : ¨ Cum te simti fiindca e ziua ta? ¨ sau ¨Cum te simti cand colegul te jigneste?¨. Copiii vor invata astfel ca este normal sa experimenteze diverse emotii si sa vorbeasca despre ele. Foarte importanta este incurajarea lor, intarirea pozitiva atunci cand au facut fata unei situatii frustrante ( s-a impiedicat si a cazut, dar a reusit sa nu planga).

            De asemenea in activitatile artistice ( pictura, desen) copiii pot exprima sentimente prin insasi lucrarile realizate, dar important este ca ei sa fie capabili sa exprime si verbal aceste sentimente. Si sa nu uitam nici o clipa ca atunci cand adultii sunt calzi, receptivi si expresivi, copiii se simt mai liberi sa isi exprime emotiile. Pentru formarea imaginii pozitive trebuie apreciate eforturile copiilor in orice situatie. Faptele bune, gesturile frumoase nu pot fi trecute cu vederea. Copilul trebuie laudat permanent, lucru pe care si parintii trebuie sa il faca. Numai asa va castiga incredere in propriile forte si se va implica in activitati si relatii noi.

            Un aspect deloc de neglijat in dezvoltarea emotionala este dezvoltarea autocontrolului sau altfel spus reglarea emotionala. Aceasta consta in abilitatea de a-si controla atentia voluntar cand este nevoie. Astfel copilul poate astepta inainte de a actiona in anumite situatii, isi poate controla emotiile negative si impulsive. De un real folos in dezvoltarea acestor indicatori sunt jocurile cu reguli bine stabilite, intreceri sportive, discutii referitoare la personajele unor povesti ( ¨Puf Alb si Puf Gri¨) si exemplul personal. Sa evitam comportamentele si limbajul agresiv deoarece copiii tind sa il imite.

            Daca totusi isi pierd controlul, sa ii ajutam sa analizeze situatia care i-a determinat sa si-l piarda. De multe ori dupa o analiza ¨la rece¨ a situatiei, aceasta  nu mai pare atat de dificila sau de grava ca la inceput.

            Exprimarea si intelegerea propriilor emotii si a emotiilor celorlalti, de la emotiile primare (bucurie, frica, manie) la cele mai complexe ( mandrie,rusine, vina) constituie competente specifice domeniului emotional. Copilul invata cu ajutorul adultului (educator sau parinte) sa le exprime si sa le recunoasca.