Dezvoltarea Societatii Umane

Introducere

Dezvoltarea societății umane în ansamblul ei, a statelor și națiunilor lumii a fost posibilă ca urmare a relațiilor internaționale care s-au stabilit și sedimentat în decursul timpului.

În cadrul relațiilor internaționale bilaterale sau multilaterale, statele lumii au realizat o cooperare într-o varietate de domenii cu accent pe factori economici, culturali, politici, militari și juridici.

Crearea unei noi ordini internaționale s-a bazat pe transformările structurale în arhitectura mondială, aspect care a condus la intensificarea dialogurilor politice care au promovat pacea, necesitatea respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, a principiilor democrației și a statului de drept.

Un element principal, care a stat la baza apariției și dezvoltării ulterioare a cooperării internaționale și fără de care aceasta nu se putea concepe, l-a constituit încrederea reciprocă într-un cadru instituțional bine reglementat.

Istoria demonstrează că toate transformările de bază din viața socială întotdeauna sunt însoțite de creșterea criminalității, mai cu seamă în formele ei cele mai periculoase. Criminalitatea întotdeauna parazitează pe contul organismului slăbit al societății.

Amploarea fenomenului criminalității transnaționale, evidențiată prin apariția unor noi forme complexe de manifestare a acestuia, face ca acquis-ul în domeniul cooperării judiciare internaționale în materie penală să se afle într-o continuă evoluție, prin adoptarea unor măsuri și crearea instrumentelor necesare combaterii prompte și eficiente a acestui flagel.

Existența cooperării polițienești internaționale este dictată în multe cazuri, de conținutul unor tratate, convenții, pacte sau acorduri, încheiate ori ratificate de două sau mai multe state, ori de unele înțelegeri și protocoale încheiate din proprie inițiativă, care presupun executarea unor activități cu caracter polițienesc.

Cooperarea polițienească internațională presupune: studii internaționale de identificare corectă a amenințărilor; coordonarea acțiunilor instituțiilor implicate; creșterea schimbului de informații; armonizarea legislației penale și procedurale a statelor; asistența juridică internațională în materie penală; derularea și executarea unor acte procedurale solicitate prin comisii rogatorii; schimbul de date și informații operative și cooperarea directă între polițiile diferitelor state.

Nucleul cooperării polițienești a fost atestat la începutul secolului al XIX-lea, primele sale forme având însă caracter politic, distinct de realizarea unor obiective privind criminalitatea și au fost limitate în timp, fiind carențe tocmai în organizarea internațională.

Organizațiile de poliție cu reprezentare la nivel internațional nu au fost formate până când instituțiile de poliție naționale nu au devenit suficient de autonome și nu au avut propria lor birocrație. Atunci când condiția structurală a autonomiei instituționale a fost realizată, instituțiile naționale de poliție au început să colaboreze cu alte instituții similare din alte state, pentru a schimba concepte cu privire la dezvoltarea și controlul criminalității internaționale.

Începutul secolului XX oferă premisele necesare dezvoltării cooperării polițienești internaționale. Deși multe încercări de internaționalizare nu au fost reușite, cert este că dimensiunea internațională a criminalității se manifesta, iar necesitatea de reacție era afirmată.

Încercări de organizare polițienească internațională s-au realizat și pe teritoriul american, însă au fost orientate către dezvoltarea relațiilor de prietenie între fortțele de poliție și mai puțin către obiectivele profesionale de reducere a criminalității.

Probabil cea mai importantă organizație internațională de cooperare polițienească este Interpol care a fost fondată nu ca o inițiativă diplomatică, ci ca o inițiativă independentă, luată de reprezentanții polițiilor naționale din diferite țări, în principal din Europa.

În această lucrare am atins toate punctele referitoare la noțiunea de organizație polițienească, am dezbătut fiecare organizație polițienească internațională în parte, precum și organismele românești cu vocație în domeniul prevenirii și combaterii crimei organizate. Criminalitatea internațională constituie una dintre problemele cele mai serioase cu care s-a confruntat socitetatea și statul în situația grea de criză, în perioada reformelor ce se petrec în țara noastră.

Capitolul 1

Noțiunea de organizație polițienească

Secțiunea 1.1 Aspecte istorice privind apariția și dezvoltarea organizațiilor polițienești internaționale

Noțiunea de organizație polițienească datează din timpul formării statelor moderne. Primele forme de cooperare polițienească au apărut la începutul secolului al XIX-lea, au avut un caracter politic, distinct de realizarea unor obiective privind criminalitatea și au fost restrânse în timp, lipsindu-le organizarea internațională a acestui gen de cooperare. Organizațiile polițienești cu reprezentare la nivel internațional nu au fost formate până când instituțiile de poliție naționale nu au devenit suficient de independente de centrele politice ale statelor naționale și nu au avut propriul lor aparat administrativ.

În secolul al XIX-lea, instituțiile naționale de poliție au început să colaboreze cu alte instituții similare și din alte state, pentru a schimba perspectiva cu privire la dezvoltarea și controlul criminalității internaționale. Așadar, formele de cooperare polițienească vor conduce la constituirea, in 1923, a Comisiei Internaționale de Poliție Criminală, organizație cunoscuta astăzi ca Interpol.

În schimb, în secolul XX, instituțiile polițienești americane nu au avut un rol important în dezvoltarea unor modele de cooperare interstatale semnificative. Cooperarea internațională a polițiilor americane se restrângea la contextul politic, și anume la concretizarea unor obiective asociate cu sclavia, imigrarea și formarea granițelor statelor din America de Nord. În Europa, practica cooperării polițienești apare după mijlocul secolului al XIX-lea, având ca scop politic protecția regimurilor conservatoriste de activitățile anarhiste. Uniunea Polițienească a Statelor Germane este cel mai bun exemplu, o organizație polițienească internațională care a activat din 1851 până în 1866, pentru a înlătura opoziția politică a democraților, anarhiștilor și socialiștilor. Uniunea a fost special creată pentru instituirea unor sisteme de schimb de informații între membri cu ajutorul unor formulare sau în cadrul întâlnirilor polițienești nu a reușit decât atragerea unui număr de șapte poliții ce reprezentau state vorbitoare de limbă germană, constituite politic într-o formă federală

Istoria Poliției precede o evoluție ca un grup ocupațional permanent în cadrul unei instituții birocratice, care furnizează răspunsul de stat primar la crimă și dezordine.

Aceasta a fost, în primul rând o dezvoltare a secolului al XIX-lea și o reacție la schimbarea socială rapidă a revoluției industriale și a urbanizării rapide.

Înainte de 1800, guvernele au menținut comanda printr-o varietate de mijloace locale și naționale.Un prim factor al dezbaterilor istorice se referă la eficiența și la gradul de continuitate între modelele de poliție. În jurul anului 1800, au apărut în număr mic diferite tipuri de instituții polițienești.

Francezii,conduși de Napoleon au instituit „Jandarmeria”, un model de poliție militară. Acesta a evoluat de la ’’Marechaussee’’, poliția militară a Olandei care a avut o funcție militară și civilă înca din secolul al XVI-lea. Modelul a fost exportat în Europa de către Napoleon.

Britanicii au dezoltat două modele. Primul, a fost înființat pentru a răspunde la provocări similare Jandarmeriei franceze, iar al doilea a fost modelul Royal Irish Jandarmeria. Acesta a fost aproape de modelul militar de stat, dar distinct ca și parte a puterii civile a statului și aflat în subordinea magistraturii.

Modelul irlandez a fost ulterior exportat coloniilor din Marea Britanie și a devenit baza unor forțe precum Serviciul de Poliție Indian. Poliția Metropolitană a fost creată ca o forță locală, cu o uniformă care a fost în mod deliberat diferită de armată și o misiune care s-a concentrat pe prevenirea infracționalității. Acest model civil de stat a devenit baza pentru toate forțele britanice de pe continent și a avut o mare influență cu privire la poliția Coastei de Est a SUA în anii 1840.

Cum cele trei modele polițienești s-au dezvoltat și evoluat în diferite sisteme politice de-a lungul anilor 1800, modul de administrare al poliției, folosirea forței, precum și gestionarea ordinii publice, în multe cazuri, au ramas destul de diferite în ultima parte a secolului XX și inceputul secolului XXI.

Pe continentul european, cooperarea polițienească e pusă în practică în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și are în vedere în speță obiective politice protecționiste orientate spre regimurile conservatoriste. Altfel spus, la începuturile sale, cooperarea polițienească urmărea contracararea activităților subversive.

“Conform “Encyclopedia of Criminology”, cel mai elocvent exemplu din acea vreme e constituit de Uniunea Polițienească a Statelor Germane, o instituție polițienească supranațională (1851-1866), al cărei obiectiv a constat în oprimarea opoziției politice a anarhiștilor, democraților și socialiștilor. Premisa creării acestei uniuni a fost reglementarea unor sisteme de schimb de informații între membrii cu ajutorul unor formulare sau prin intermediul unor întâlniri polițienești. Ecoul Uniunii nu a reușit să atragă decât șapte poliții, toate reprezentante ale unor state vorbitoare de limba germană, constituite politic într-o formă federală. Întrucât autonomia organizării polițienești în raport cu dimensiunea politică a statului era încă precară, începerea Războiului Austro-Prusac a cauzat desființarea Uniunii Polițienești a Statelor Germane.Spre finele secolului al XIX-lea, în Europa s-au petrecut numeroase incidente violente fundamentate pe idei politice radicale.¹În consecință, sistemele autocratice au căutat soluții,principala rezolvare constând în accelerarea activităților de cooperare polițienească internațională. Asasinarea la 10 septembrie 1898 a Reginei Elisabeta a Austriei de către un anarhist italian a amplificat neliniștea claselor politice. Prima măsură concretă a venit în scurt timp și la 29 septembrie 1898, guvernul italian a organizat o conferință internațională la Roma pentru a organiza lupta antianarhistă.”

Așadar, Conferința Internațională de la Roma pentru Apărarea Socială împotriva Anarhiștilor, organizată în perioada 24 noiembrie – 21 decembrie 1898, a marcat începutul cooperării în materie de acțiuni polițienești și justiție între statele europene. Numărul participanților a fost de 54, reprezentând 21 de țări europene. Protocolul de la Roma a promovat supravegherea de cătrele forțele de poliție a anarhiștilor și schimbul de informații între polițiile naționale. În același context a fost propusă metoda de identificare a portretului vorbit¹, fiind de asemenea întocmite câteva norme de extrădare a persoanelor implicate în crime și răpiri ale unor personalități politice.

Al doilea protocol internațional a fost semnat în martie 1904, în cadrul Conferinței Antianarhiste din Sankt Petersburg. De data aceasta au fost prezente peste 10 țari, toate devenind semnatare ale Protocolului Secret pentru Razboiul Internațional asupra Anarhismului.

Dar anarhismul nu era singura problemă de pe agenda lumii internaționale. Statele europene își manifestau îngrijorarea în privința „sclaviei albe”, sintagmă utilizată pentru denumirea prostituției. Franța a luat inițiativa de a aduce la masa unor discuții oficiale această problemă prin intermediul primei conferințe cu privire la „sclavia alba”, care a avut loc la Paris, în 15 iulie 1902. Semnalul de alarmă tras de Franța a fost receptat de 12 state de pe bătrânul continent, dar și de Statele Unite, care deși nu au semnat acordul, au implementat prevederile lui.

Sociologul Mathieu Deflem consideră amplificarea organizării polițienești un rezultat al creșterii autonomiei forțelor de ordine în cadrul statului național, prin dezvoltarea acestor instituții, prin separarea obiectivelor poliției de cele ale clasei politice și prin ocurența unor probleme cu caracter internațional care implică dialogul de specialitate. Același sociolog menționa referitor la aceeași perioadă că ’’cu cât este mai mare distanța pe care instituțiile naționale de poliție au câștigat-o în poziționarea independenței față de centrele lor politice, cu atât este mai mare șansa ca aceste instituții să poată dezvolta cooperarea internațională”.

Numeroși specialiști consideră că Interpol – Comisia Internațională de Poliție Criminală este cea mai importantă organizație internațională de cooperare polițienească. Aceasta a fost creată în 1923 la Congresul Polițienesc Internațional de la Viena, fără a fi o inițiativă diplomatică, ci una independentă, aparținând reprezentanților polițiilor naționale din diferite țări, în principal din Europa. “Statisticile furnizate de oficiali la întâlnire au confirmat necesitatea unui răspuns adecvat al poliției și, în același timp, similitudinea de probleme cu care polițiile europene se confruntau.”

La baza comisiei nu a stat nici un tratat internațional sau document cu caracter legal.Acțiunile polițienești în colaborare erau planificate în cadrul unor întîlniri ale șefilor structurilor polițienești, nefiind girate de sistemele politice naționale. Organizarea polițienească internațională nu a beneficiat de o recunoaștere internațională pentru o perioadă îndelungată și, în aceste condiții, nici obținerea statutului de membru nu presupunea vreo procedură legală. În prima fază, conducerea a fost stabilită la Viena. Acolo poliția dispunea de facilități avansate precum divizii specializate de identificare a pașapoartelor furate și de evidență a amprentelor și fotografiilor.

Natura apolitică a Comisiei Internaționale a Poliției Criminale a fost readusă în discuție odată cu expansiunea nazistă în Europa, dar de data aceasta, ca mecanism de control al regimurilor politice. Astfel, dupa anexarea Austriei din 1938 și instituirea regimului nazist, președinția Comisiei a fost luată de un oficial german care a mutat sediul la Berlin, sub controlul structurilor Schutzstaffel (SS-Eșalonul de protecție). Sfârșitul celui de-al doilea război mondial a condus și la reforma Comisiei care, începând cu 1946 și-a mutat sediul în Lion,Franța. Din acel moment, Interpol s-a extins având în prezent peste 180 de membri.

Cooperarea polițienească și judiciară în materie penală fac obiectul unui pilon al Uniunii Europene,respectiv al treilea pion, și se referă la cooperarea interguvernamentală.

Secțiunea 1.2. Importanța cooperării polițienești internaționale

„Cooperarea reprezintă un proces prin care mai multe state, organizații sau instituții își organizează activitatea în vederea realizării unui obiectiv comun. Cooperarea se impune ca o necesitate obiectivă în activitatea autorităților polițienești din întreaga lume, prin intermediul său realizându-se de fapt o împletire a eforturilor, a capacităților instituțiilor chemate să prevină și să combată fenomenul infracțional.”

Cooperarea polițienească internațională se realizează în vederea schimbului de date și informații operative de interes polițienesc între autoritățile statelor, în scopul prevenirii, descoperirii și combaterii faptelor penale din competența acestora, activităților de urmărire sau supraveghere transfrontalieră, precum și oricăror alte activități de asistență mutuală din domeniul de referință.

Cooperarea polițienească internațională este guvernată de urmatoarele principii indispensabile :

1.Principiul legalității – conform acestui principiu, schimbul de date și de informații operative de interes polițienesc se realizează numai la cererea autorităților competente, cu respectarea legislației în domeniul informațiilor clasificate și a celei din domeniul prelucrării datelor cu caracter personal.

2. Principiul universalității – presupune ca fiecare țară să poată coopera cu orice stat din lume, indiferent de poziția geografică, limba vorbită sau considerațiile de ordin politic.

3. Principiul reciprocității – schimbul de date și informații de interes operativ în cadrul cooperării polițienești se realizează în condiții de reciprocitate.

4. Principiul reprimării infracțiunilor de drept comun, consensul internațional privind necesitatea prevenirii și eradicării acestora fiind o condiție de bază a cooperării. Din această perspectivă, cooperarea polițienească internațională exclude cauzele având caracter politic, militar, religios sau rasial.

5. Principiul confidențialității – autoritățile competente au obligația de a asigura, pe cât posibil, la cererea autorității solicitante, confidențialitatea cererilor de asistență formultate și a actelor anexate acestora. În cazul în care condiția păstrării confidențialității nu ar putea fi asigurată, autoritatea competentă înștiințează autoritatea solicitantă, care decide cu privire la transmiterea cererii de asistență.

6. Principiul oportunității – este principiul potrivit căruia schimbul de date și informații operative de interes polițienesc se desfășoară în condițiile în care nu afectează derularea unor activități specifice de prevenire și combatere a criminalității ori îngreunează cercetarea sau judecarea unei cauze.

7. Principiul specialității – potrivit acestui principiu, autoritățile competente nu vor folosi datele și informațiile primite de la autoritățile solicitate decât în scopul îndeplinirii obiectului cererii de asistență.

Schimbările politice importante care au intervenit în Sud-Estul Europei și pe plan internațional au produs numeroase modificări în sistemele economice sociale din multe state. Criminalitatea transfrontalieră în Sud-Estul Europei a evoluat semnificativ reușind să treacă peste granițele naționale ale statelor din regiune, iar lupta împotriva acestui fenomen numai la nivel național își depășește limitele, astfel cooperarea internațională la nivelul agențiilor de aplicare a legii devine un element esențial.

Cooperarea polițienească presupune asigurarea schimbului de informații, cooperarea, conlucrarea și colaborarea pentru prevenirea și reducerea criminalității și asigurarea unui spațiu de securitate națională și, implicit, internațională. Cooperarea, conlucrarea și colaborarea exprimă modalitățile concrete prin care agențiile de aplicare a legii acționează în vederea realizării unor obiective comune. Coordonarea eforturilor informative, schimbul de informații și alte nevoi de cooperare se realizează prin protocoale, programe, proiecte ori operațiuni informatice.

De asemenea, cooperarea polițienească internațională în domeniul combaterii criminalității internaționale are ca obiective, dupa caz : extrădarea; asistența judiciară internațională în materie penala; identificarea, blocarea, sechestrarea și confiscarea produselor și instrumentelor infracțiunii; desfășurarea anchetelor comune; asistența tehnică sau de altă natură pentru culegerea și analiza informațiilor; formarea personalului de specialitate; schimburile reciproce de date operative și informații în condițiile prevăzute de legislația națională a fiecăreia dintre părți; schimburi de experiență și metode de lucru; acordarea reciprocă de consultanță; pregătirea în comun; schimburi de documentație de specialitate; schimburi de experți.

Cooperarea semnifică organizarea, coordonarea, suținerea și realizarea în comun, pe baza unor programe specializate sau planuri de măsuri, de către structurile privind schimbul de date și informații, în raport de competențe, a unor acțiuni specifice, care vizează obținerea, verificarea și valorificarea informațiilor și produselor informaționale cu relevanță pentru combaterea infracționalității, de care să beneficieze toți participanții.

Colaborarea se realizează pentru necesitățile de angajare a competențelor altor autorități sau instituții publice/organizații de drept privat, agenții de aplicare a legii și structuri departamentale inițiind și dezvoltând proiecte de colaborare pe baza și în executarea dispozițiilor legii.

Secțiunea 1.3. Centrul de Cooperare Polițienească Internațională( C.C.P.I)

Fiind organizată ca direcție în subordinea Inspectoratului General al Poliției Române, Centrul de Cooperare Polițienească Internațională (C.C.P.I.) constituie autoritatea națională centrală în domeniul cooperării polițienești internaționale fiind specializată în schimbul de informații operative în domeniul combaterii criminalității la nivel internațional și potrivit legii, asigură schimbul de informații operative în domeniul combaterii criminalității transfrontaliere, precum și gestionarea fluxului informațional de interes operativ aferent cooperării internaționale derulată de structurile specializate ale Ministerului Afacerilor Interne.

C.C.P.I reunește următoarele canale de cooperare polițienească internațională: INTERPOL, EUROPOL, Sistemul Informatic Schengen/SIRENE, legătura operațională cu Centrul SELEC, precum și cu atașații de afaceri interne și ofițerii de legătură, atât români acreditați în străinătate, cât și străini acreditați în România.

Atribuțiile C.C.P.I:

a. primirea și transmiterea cererilor de asistență, care privesc:

● organizarea și realizarea schimbului de date și informații operative desfășurat între autoritățile competente române și structurile similare din străinătate, precum și cu organisme ori instituții internaționale;

● realizarea cooperării la nivel operațional în domeniul polițienesc pe segmentul schimbului de date și informații, cu respectarea regulilor de confidențialitate și de protecție a datelor cu caracter personal, precum și a legislației în domeniu;

● informarea autorităților competente române și străine cu privire la infracțiunile de terorism și a faptelor conexe acestora, traficul de droguri, falsificarea de moneda și alte titluri de valoare române sau străine, furturile de obiecte de artă și autovehicule, activitatea infractorilor străini sau români urmăriți internațional, conținutul unor documente de identitate străine în vederea prevenirii intrării/ieșirii ilegale a unor persoane, precum și despre orice alte fapte prevăzute de legea penală pentru luarea măsurilor operative ce se impun în domeniul prevenirii și combaterii criminalității cu caracter transfrontalier;

● alte forme de cooperare și asistență polițienească și judiciară ce derivă din tratate la care România este parte sau din instrumente juridice comunitare ori potrivit legislației interne;

b. alte forme de cooperare și asistență polițienească și judiciară ce derivă din tratate la care România este parte sau din instrumente juridice comunitare ori potrivit legislației interne;

c. dezvoltarea cooperării internaționale în lupta împotriva criminalității și coordonarea activității atașaților de afaceri interne și a ofițerilor de legătură români acreditați în străinătate, în domeniul schimbului de date și informații operative;

d. coordonarea schimbului de date și informații între autoritățile competente române și străine, în scopul desfășurării unor acțiuni comune care necesită realizarea de operațiuni pe teritoriul mai multor state;

e. sprijinirea activității ofițerilor de legătura români la Centrul SELEC;

Astfel, C.C.P.I pune bazele viitoarelor structuri naționale specializate în schimbul de informații operative în domeniul combaterii criminalității transfrontaliere și se va urmări atingerea standardelor și procedurilor de lucru în domeniu, conform celor internaționale și din statele membre U.E. De asemenea, C.C.P.I poate asigura sprijin real structurilor M.A.I și interoperabilitatea acestora în cadrul realizării obiectivelor pentru combaterea criminalității organizate la nivel regional și internațional.

Capitolul 2

Organizații polițienești internaționale de luptă împotriva crimei organizate

Secțiunea 2.1. Organizația Internațională de Poliție Criminală (O.I.P.C) – INTERPOL

“În urmă cu câteva decenii a luat ființă Organizația Internațională de Poliție Criminală (O.I.P.C) – INTERPOL, (una dintre tările fondatoare fiind și România), din care în prezent fac parte 176 de țări și care a devenit instrumentul de bază împotriva crimei organizate internaționale.

INTERPOL, care a pus la punct o relație de lucru cu EUROPOL, dorește să își extindă sfera activității dincolo de căutarea și capturarea persoanelor date îm urmarire internațională.

Această instituție urmărește dezvoltarea bazei de date cu privire la mașinile furate, amprente, valută falsificată și cărți de credit fictive. Totodată, ea are în vedere descoperirea crimelor la adresa mediului înconjurator, a operațiunilor de spalare a banilor și a traficului de droguri, fiind implicată și într-o diversitate de acțiuni legate de terorism etc.

În fundamentarea acestei afirmații, “îmi permit să amintesc afirmațiile secretarului general al INTERPOL, domnul Raymond Kendall, care cu prilejul unei vizite în România de la începutul lunii septembrie 1992, declara” : “ O lume fără poliție ar echivala cu ideologie utopica ce, bineînțeles, ar presupune o lume fără criminali. Din nefericire, vor exista întotdeauna criminali și organizații criminale în măsură să exploateze și să corupă societatea; sunt adaptabili și devin cel puțin la fel de sofisticați precum tehnicile folosite în combatera lor. Autoritățile de poliție există pentru a proteja interesele cetățenilor, iar INTERPOL-ul ființează pentru a asigura cea mai largă asistență posibilă care să le ajute la îndeplinirea efectivă a atribuțiilor ce le revin. Constat cu o plăcută surpriză și aplaud, faptul că Poliția Română a avut și are profesioniști de clasă. Democrația presupune un echilibru între libertate și respectarea ei prin expresia legii. Polițistii vorbesc o limbă comună: a luptei pentru adevăr, pentru apărarea legii. Dacă ar fi după unii (referire la unele mijloace mass-media), democrația ar trebui înlocuită cu opusul ei – anarhia! Meseria de polițist e grea și puțini o înțeleg. Polițiștii trebuie să fie uniți, să țină la unitatea breslei lor și să conșientizeze faptul că, indiferent de culoarea politică a guvernelor, ei trebuie să rămână mereu aceiași apărători ai legii. Simt, în acest sens, pentru România, mult mai mult curaj, spre deosebire de alte țări, deși destule fărădelegi internaționale vor afecta tot mai mult țara dumneavoastră.”

La întrebarea unui reporter ce ar scrie, dacă ar fi ziarist, în interesul activității INTERPOL, acesta a raspuns: „Cred că, în primul rând, opinia publică trebuie conștientizată de această realitate: crima este tot mai internațională și tot mai organizată. De aceea oamenii trebuie sa ia în considerație această realitate, căci se vor confrunta cu ea în viața zilnică. Și ei trebuie informați cu toate fenomenele noi care apar. Este foarte adevărat că într-o societate democratică poliția are îndatoriri, dar și publicul are îndatoriri; aceste obligații reciproce trebuie cunoscute pentru a realiza o balanță adecvată între ele. În fond, toți cetățenii sunt chemați să lucreze împreună cu poliția spre a avea o societate liniștită și pașnică”.(Conferința de presă de la sediul I.G.P.R)

Ca urmare a prestigiului real de care se bucură Poliția Română în cadrul INTERPOL, polițiștii români fiind apreciați în mod deosebit pentru competența, seriozitatea și profesionalismul lor, în luna aprilie 1994, a avut loc, la Sinaia, Conferința regională europeană INTERPOL.

De fapt, la începutul lunii septembrie 1923, România împreună cu alte 20 de state, participa, la Viena, la actul de naștere al unei noi organizații „Internaționala Polițiilor”(actualul O.I.P.C – INTERPOL), un adevărat eveniment a cărui importanță a fost probată de trecerea anilor”.

Având în vedere statutul României de stat membru (stat fondator) în cadrul Organizației Internaționale de Poliție Criminală – INTERPOL, angajamentele internaționale asumate de România, prin Ministerul Administrației si Internelor în cadrul vectorului de asigurare a unui spațiu european de libertate, securitate și justiție, precum și de implicare în efortul internațional de combatere a criminalității organizate și terorismului, ținând seama de următoarele considerente:

– România este singurul stat membru fondator și singurul stat membru al Uniunii Europene care nu este reprezentat în posturi la nivelul Organizației Internaționale de Poliție Criminală – INTERPOL;

– avantajele operaționale aduse de asigurarea contribuției României prin detașarea unor ofițeri de poliție la această organizație internațională, în condițiile în care persoanele date în urmărire internațională de către autoritățile judiciare din România reprezintă aproximativ 12% din totalul mondial al persoanelor date în urmărire, ceea ce conduce la un volum semnificativ de date si informații procesate la nivelul Secretariatului General al Organizației Internaționale de Poliție Criminală – INTERPOL cu scopul de a facilita localizarea si aducerea lor in fața justiției;

– activitatea desfășurată în ultimii ani la nivelul Poliției Române și nu numai este caracterizată printr-o creștere substanțială a indicatorilor în ceea ce privește fluxul informațional operativ, ceea ce demonstrează angajarea deplină a Ministerului Administrației și Internelor în combaterea fenomenului infracțional transfrontalier;

– schimbul de mesaje referitor la infracțiunile săvârșite de cetățenii români în străinătate a crescut în mod considerabil, astfel s-a ajuns în anul 2010, dar în 2011, la peste 200.000 de mesaje operative cu parteneri străini atât prin intermediul Organizației Internaționale de Poliție Criminală – INTERPOL, cât și prin celelalte canale de cooperare polițienească internațională, față de peste 110.000 în 2009, dintre acestea peste 50% având loc prin intermediul Organizației Internaționale de Poliție Criminală – INTERPOL;

– autoritățile de aplicare a legii din România sunt al treilea mare utilizator european al bazelor de date gestionate de Secretariatul General al Organizației Internaționale de Poliție Criminală – INTERPOL, mai ales în condițiile în care acestea reprezintă un important aport operațional în demersul de securizare a frontierelor externe ale Uniunii Europene și ale Spațiului Schengen;

– avantajele strategice și de reprezentare la nivelul celei mai mari orgnizații de aplicare a legii la nivel mondial;

– existența unei comunicări oficiale a Secretariatului General al Organizației Internaționale de Poliție Criminală – INTERPOL cu privire la participarea și selecționarea unui ofițer de poliție român la nivelul Secretariatului General al Organizației Internaționale de Poliție Criminală – INTERPOL pentru a îndeplini o funcție cu atribuții funcționale de coordonare a managementului datelor și informațiilor, care să fie detașată la Organizația Internațională de Poliție Criminală – INTERPOL în perioada imediat următoare;

– necesitatea identificării urgente a unei soluții legislative care să permită detașarea unor ofițeri de poliție români la nivelul Organizației Internaționale de Poliție Criminală–INTERPOL. 

Luând în considerare ca în cazul neadoptării acestui act normativ sub forma ordonanței de urgență se preconizează și următoarele consecințe negative:

– crearea unui deserviciu de imagine autorităților române de aplicare a legii și, implicit, Ministerului Administrației și Internelor prin imposibilitatea stabilirii cu celeritate a unei soluții legale pentru asigurarea detașării, la nivelul Organizației Internaționale de Poliție Criminală – INTERPOL, a unor ofițeri de poliție români, în condițiile unei comunicări oficiale punctuale a Secretariatului General al Organizației Internaționale de Poliție Criminală – INTERPOL pentru a îndeplini o funcție cu atribuții de coordonare a managementului datelor și informațiilor, care să fie detașată la Organizația Internațională de Poliție Criminală – INTERPOL în perioada imediat următoare;

– pierderea oportunității creării și menținerii unui beneficiu de imagine în favoarea României, prin implicarea directă și la un nivel internațional a instituției în eforturile europene și internaționale de combatere a criminalității transfrontaliere și de creare a unui spațiu comun de libertate, securitate si justiție;

– neexploatarea completă a posibilităților oferite de Secretariatul General al Organizației Internaționale de Poliție Criminală – INTERPOL, România fiind unul dintre cei mai mari beneficiari ai instrumentelor informaționale puse la dispoziție de organizație, detașarea unor ofițeri de poliție creând premisele unei mai bune utilizări a resurselor Organizației Internaționale de Poliție Criminală – INTERPOL pentru realizarea intereselor de siguranță publică atât ale organizației, cât și ale României;

– România ar rămâne singurul stat fondator și singurul stat membru al Uniunii Europene care nu asigură o participare prin personal specializat la nivelul Oganizației Internaționale de Poliție Criminală – INTERPOL, în considerarea faptului că neadoptarea de urgență a unor măsuri de ordin legislativ ar conduce la pierderea postului pentru care a fost selctat un ofițer de poliție și ar putea avea consecințe grave asupra reprezentării intereselor României la nivel internațional, dar și asupra gestionării activității de cooperare polițienească internațională, elemente care vizează interesul public și constituie o situație de urgență și extraordinară a cărei reglementare nu poate fi amânată.

Secțiunea 2.2. EUROPOL

“Statele membre ale Uniunii Europene au recunoscut faptul că nu poate exista o adevărată uniune, dacă nu se dezvoltă în continuare cel de-al Treilea Pilon, care include o mai mare integrare a activităților judiciare și de poliție. În acest sens, crearea EUROPOL care funcționează oficial de la 01.10.1998, reprezintă un pas hotărâtor. EUROPOL a devenit o instituție fundamentală de „clearing” (strângere, verificare, stocare) în domeniul informațiilor, prin care reprezentanții tuturor polițiilor naționale își pot coordona anchetele, operațiunile și chiar execută arestarea infractorilor care fac parte din rețelele crimei organizate ce operează în mai multe state europene.

Organizația EUROPOL apreciază că fenomenul crimei organizate a devenit foarte complex. Pe plan comunitar/european se constată că actuala evoluție a fenomenului constă în aplicarea și participarea tot mai frecventă a infractorilor proveniți din terțe țări, care cooperează la săvârșirea actului criminal cu cei aparținând statelor membre. În această situație, EUROPOL se vede obligat să-și extindă aria de colaborare, concentrându-se pe găsirea unui cadru adecvat și a unor forme cât mai eficiente de combatere a fenomenului infracțional.

Până în prezent, EUROPOL a devenit un releu pentru schimbul de informații, atât pe plan bilateral cât și multilateral. În acest scop a fost creat un birou de legătură pentru țările terțe, care poartă denumirea de „Biroul 16” (de 15+1), pe lângă care sunt acreditați ofițeri de legătură din statele asocitate la U.E.

Experții din cadrul Secretariatului internațional conlucrează, totodată, cu autoritățile naționale, pentru a se asigura că acestea au acces la cele mai moderne tehnici pe care grupurile infracționale le pun la punct pentru realizarea obiectivelor, polițiile locale putând fi copleșite de grupurile infracționale care au capacitatea de a folosi echipamente scumpe și sofisticate pentru a-și atinge scopurile. EUROPOL speră că va putea pune la dispoziția autorităților locale resurse pentru a le sprijini în lupta împotriva crimei organizate.

Birocrația din poliție complică, din păcate în mod grav, operațiunile internaționale polițienești, iar unul dintre scopurile exprese ale EUROPOL este realizarea unui dispozitiv juridico-operativ pentru înlăturarea birocrației, fără a încălca în nici un fel principiul subsidiarității.

Întrucât „barierele juridice”, traduse prin ceea ce înseamnă specificul penal și procedural-penal al fiecărui stat, există, cu toate eforturile depuse de organismele internaționale pentru armonizarea acestora, polițiile statelor lumii aflate în mai mare cunoștință de cauză, au găsit căi și mijloace de cooperare directă, pentru stăvilirea valului crimei organizate, acestea fiind, în general, următoarele:

– adoptarea ori acceptarea instituției “ofițerului de legătură”, respectiv, a unui reprezentant al Ministrului Internelor și Reformei Administrative al unui stat străin, detașat pe lângă reprezentanța Ministrului de Externe al statului respectiv în propria țară, având rolul de colaborare permanentă și directă cu organele polițienești interne specializate în combaterea crimei organizate, prin realizarea unui schimb operativ de informații în domeniu și conceperea ori realizarea acțiunilor care să ducă la capturarea autorilor ori complicilor la asemenea acte infracționale;

– organizarea și desfășurarea unor acțiuni polițienești comune pe teritoriul unui stat, acolo unde situația operativă impune, pentru depistarea și capturarea infractorilor;

– efectuarea unor comisii rogatorii pentru partenerul solicitant;

– asigurarea protecției martorilor sau victimelor pe teritoriul național, la cererea motivată a partenerului străin;

– înființarea unei baze de date informativ-operative unice, la care să aibă acces toate serviciile polițienești, în vederea rezolvării unor cazuri proprii, ori cu implicații transfrontaliere;

– congrese, conferințe, simpozioane ori alte asemenea întruniri sau reuniuni internaționale, în cadrul cărora se dezbat ori se analizează aspecte de interes comun;

– organizarea și desfășurarea unor cursuri de calificare sau de schimb de experiență la nivel zonal ori regional, în cadrul cărora cei „școliți” vor dobândi un „limbaj comun” în ceea ce privește exercitarea meseriei lor;

– participarea activă la derularea unor programe elaborate de organizații ori organisme internaționale, la care statul respectiv a aderat, vizând contracararea fenomenului infracțional internațional, pe diferitele lui segmente de manifestare. În acest sens, ilustrativ ar putea fi Raportul asupra protecției martorilor al C.E.P.C (Strasbourg,24 martie 1999), întocmit de Comitetul de experți în drept penal și criminologia crimei organizate, din ale cărui concluzii redăm: „Cooperarea internațională dintre statele membre ale Consiliului Europei va contribui la creșterea eficienței protecției martorilor deoarece, cu cât numărul țărilor care pot adăposti martori protejați este mai mare (protecția martorilor putând fi facută și pe teritoriul altui stat), cu atât mai dificil va fi pentru organizațiile criminale să le depisteze urma. În plus, o modalitate obișnuită de protejare a martorilor aflați în situații periculoase va ușura mult mutarea martorilor dintr-o țara în alta. În acest scop, instituirea unui instrument legal internațional este mai mult decât necesară”.

Iată, așadar, câteva dintre formele, modalitățile și mijloacele de cooperare polițienească interstatală ori internațională.

Ceea ce trebuie reținut este faptul că toate aceste cooperări nu se pot realiza decât în baza unor înțelegeri, aranjamente bilaterale sau multilaterale între state, guverne sau instituții guvernamentale mandatate și interesate în cauză.

În acest sens, trebuie remarcate întrunirile periodice ale miniștrilor de justiție și de interne din țările europene, finalizate, de cele mai multe ori, cu înțelegeri benefice pentru combaterea criminalității organizate internaționale.

În altă ordine de idei, trebuie să menționăm faptul că din unele rapoarte ale țarilor membre O.N.U solicitate de Secretariatul General, s-a reținut, ca o problemă distinctă, solicitarea de către țările în curs de dezvoltare de asistență tehnică și financiară, inclusiv de personal de specialitate în domeniul prevenirii criminalității, din cadrul structurilor de specialitate O.N.U. (Departamentul pentru Justiție Criminală și Prevenire Infracțională).

Atât în țările dezvoltate, cât și în cele în curs de dezvoltare, s-a acordat și se acordă o importanță deosebită realizării schimburilor de experiență prin conferințe, seminarii, vizite ale grupurilor de experți, materiale documentare, publicații și date statistice. De asemenea, s-a accentuat necesitatea colaborării și cooperării regionale între țările cu problematică similară. În majoritatea lor, statele membre O.N.U au solicitat standardizarea și schimbul de date și informații pe linie de poliție, în special prin crearea de sisteme automate în rețea, care să cuprindă atât pe cele statale, cât și interstatale, cum este UNCTIN (Rețeaua de Informații în domeniul Justiției Criminale a Națiunilor Unite).

Desigur, importanța deosebită a problematicii în discuție a determinat și o sporita conlucrare internațională în ultimul deceniu al secolului trecut, dar și în prezent, prin contacte internaționale la cel mai înalt nivel, între factorii de decizie și organismele specializate, unicul scop fiind acela de a găsi soluțiile juridice și practice de a lupta cu mai mult succes împotriva organizațiilor criminale.”

Secțiunea 2.3. Centrul regional SECI de combatere a Infracționalității transfrontaliere

„La propunerea României, la 26 ianuarie 1997, a fost lansat proiectul de combatere a infracționalității transfrontaliere în sud-estul Europei. În luna mai 1997 a avut loc prima reuniune a grupului de lucru pentru acest proiect, fiind adoptată decizia elaborării unui Acord de cooperare pentru prevenirea și combaterea crimei organizate. În luna iunie, a aceluiași an, au început negocierile între statele participante la SECI, referitoare la textul Acordului de Cooperare pentru Prevenirea și Combaterea Infracționalității Transfrontaliere (Acordul SECI), care a intrat în vigoare la 01 februarie 2000.

În privința implementării acestui acord, României i-au revenit o serie de îndatoriri prin constituirea Comitetului Comun de Cooperare, cu sediul la București, care este organul instituțional suprem al Centrului SECI. La 02 octombrie 2000 a fost semnat la București „acordul de sediu între România și Centrul SECI.”

În conformitate cu art. 13 din Acord s-a înființat Centrul Regional al Inițiativei de Cooperare în Sud-Estul Europei pentru Combaterea Infracționalității Transfrontaliere (SECI). Acordul a fost ratificat de: Albania, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Grecia, Republica Moldova, Fosta Republică Iugoslavă, România, Slovenia, Turcia, Ungaria.

SECI acționează conform unei carte de organizare și funcționare adoptată de statele semnatare ale guvernului, iar guvernul României îndeplinește calitatea de depozitar a acestui acord.

SECI are consilieri și observatori. Consilierii permanenți sunt: O.I.P.C- Interpol și Organizația Mondială a Vămilor, iar observatori permanenți sunt Austria, Belgia, Franța, Germania, Italia, Marea Britanie, Spania, S.U.A și Ucraina.

Scopul principal al Centrului SECI este ca în țările din sud-estul Europei lupta împotriva structurilor crimei organizate să fie mai eficientă, pentru a face această regiune mai sigură, mai prosperă din punct de vedere economic, mai atractivă pentru investitorii străini, și implicit, mai stabilă din punct de vedere politic.

Sub aspectul managementului, în structura Centrului SECI funcționează Comitetul comun de cooperare, ca organ instituțional suprem al centrului, fiecare stat Parte la Acordul SECI dispunând de un vot și având doi reprezentanți permanenți din poliție și vamă. Conducerea executivă a Centrului SECI este asigurată și de un director și doi directori adjuncți, aleși de Comitetul comun de cooperare pe doi ani.

Centrul SECI are doua componente, una externă și una internă.”

Subsecțiunea 2.3.1. Componenta externă a Centrului SECI

Departamentul Operativ al Centrului Seci este format din ofițerii de legătură (vamă și poliție) ai celor 11 state-părți la Acordul de cooperare pentru prevenirea și combaterea infracționalității transfrontaliere (Acordul SECI) cât și din cei ai statelor observatoare enumerate.

Ofițerii de legătura au statut diplomatic și sunt remunerați de către statele trimițătoare. Coordonatorul lor este directorul Departamentului Operativ, dar nu i se subordonează acestuia. Rolul lor este acela de a schimba cât mai multe date și informații pe date concrete, cu ceilalți ofițeri de legătură ai părților, în timpul activităților zilnice și al reuniunilor adresate grupurilor de lucru specializate.

Fiind un cadru legal flexibil, Acordul SECI permite organizarea de grupuri de lucru în vederea combaterii traficului ilicit de droguri, traficului ilicit de ființe umane și a fraudelor comerciale.

Cele mai importante forme de cooperare în cadrul Centrului SECI sunt: schimbul de date și informații de interes operativ polițienesc și vamal; acțiuni comune; asistență tehnică și schimb de experiență; cooperare judiciară și pregătire.

Subsecțiunea 2.3.2. Componenta internă (Punctul Național Focal)

“Punctul Național Focal (P.N.F) a fost creat în statele SECI ca o interfață între Centrul SECI și agențiile de urmărire a aplicării legii din statele-părți.

În România, P.N.F a fost creat prin OUG nr. 201/2000 în cadrul Ministerului de Interne. Rolul specialiștilor (polițiști și vameși) este de a sprijini activitatea ofițerilor de legătură ai Centrului SECI și de a facilita legătura cu structurile centrale și din teritoriu.

Punctul Național Focal din România sprijină activitatea ofițerilor de legătură la Centrul SECI; primește cererile de asistență de la instituțiile cu competențe în domeniu sau de la ofițerii de legătură români; asigură soluționarea operativă și de calitate a cererilor de asistență; organizează și ține în actualitate o bază de date proprie și cooperează cu autoritățile cu competențe în domeniu.

Reamintim că Centrul SECI a organizat prima reuniune a Grupului de lucru privind combaterea traficului ilegal cu ființe umane, ce s-a desfășurat în municipiul Drobeta-Turnu-Severin, în perioada 15-17 mai 2000, cu participarea reprezentanților polițiilor a șase state din sud-estul Europei, ai Organizației Internaționale pentru Migrații, ai OSCE și ai ofițerilor de legătură din S.U.A, Spania, Germania, Marea Britanie și Ucraina.

În anul 2001 SECI a oferit României un instrument principal în cadrul președinției OSCE, prin inițierea și organizarea unor acțiuni internaționale în acest sens. De asemenea, activitatea Centrului SECI de la București a stârnit un deosebit interes atât în rândul statelor membre, cât și al celor candidate la Uniunea Europeană, ceea ce a condus în final la includerea centrului în circuitul european de cooperare polițienească și vamală.

Importanța inițiativelor și programelor SECI a fost evidențiată și la Reuniunea miniștrilor de interne din statele membre ale cooperării economice la Marea Neagră (CEMN) și consemnată în Declarația comună semnate de șefii delegațiilor participante.

De asemenea, importanța și activitatea Centrului SECI a reprezentat una din punctele principale ale discuțiilor purtate la Conferința miniștrilor de interne din țările membre ale Consiliului Europei, desfășurată la București, în perioada 22-23 iunie 2000.”

Subsecțiunea 2.3.3. Superprocura

„Ultima acțiune a Mafiei italiene, soldată cu asasinarea judecatorului Paolo Borsellino, candidat la postul de șef al noului organism de combatere a Mafiei “Superprocura”, care a urmat la scurt timp după atentatul a cărui victimă a fost judecătorul Falcone, a scos în evidență, încă odată, slăbiciunea manifestată de autoritățile italiene în lupta împotriva Mafiei.”

Giovani Falcone ,magistratul italian specializat în instrumentarea delictelor Cosa Nostra și Paolo Borsellino, cel mai bun prieten al său, au povești asemănătoare de viață. Ambii proveneau dintr-un cartier sărac al orașului Palermo, au avut cariere ca magistrați Anti-mafia, și au avut aceeași tristă soartă: au fost uciși (la mai puțin de două luni diferență) în atacuri cu bombe în anul 1992. Ca recunoaștere a eforturilor lor în procesele anti-mafia, ei au fost numiți "eroii ultimilor 60 de ani" în numărul din 13 noiembrie 2006 al revistei Time Magazine.

Falcone a fost unul din principalii organizatori ai Procesului Maxi care a început pe 10 februarie 1986 și s-a terminat pe 16 decembrie 1987. Din 474 mafioți acuzați inițial, 360 au fost condamnați pentru crime grave, inclusiv 119 in absentia. Unul din cei mai importanți factori în proces a fost mărturia lui Tommaso Buscetta, primul mafiot sicilian care a devenit informator. Cu Falcone a preferat Buscetta să vorbească atunci când a denunțat secretele Mafiei, pentru că, după cum însuși Buscetta a susținut ulterior, în timp ce alți magistrați și detectivi l-au luat de sus, Falcone l-a tratat cu respect.

Falcone a fost ucis împreună cu soția sa, Francesca Morvillo (ea însăși magistrat), și trei polițiști: Rocco Di Cillo, Antonio Montinaro, Vito Schifani, în Capaci pe autostrada dintre Aeroportul Internațional Palermo și orașul Palermo pe 23 mai 1992. Mașina în care călătorea a fost aruncată în aer de o bombă care fusese plasată într-un șanț săpat pe marginea drumului. Când a trecut peste bombă, conducea cu aproximativ 160 km/h.

Crima a fost pregătită de Salvatore Riina ca răzbunare pentru condamnarea de către Falcone a zeci de mafioți în Procesele Maxi. În operațiunile anti-mafia ce au urmat morților lui Falcone și Borsellino, Riina a fost arestat și acum execută o condamnare la închisoare pe viață pentru uciderea celor doi magistrați, precum și pentru alte crime. Alt mafiot condamnat pentru uciderea lui Falcone este Giovanni Brusca, un asociat de-al lui Riina care a recunoscut că a detonat explozibilii.

Istoricii au clasificat fenomenul mafiot în patru valuri succesive. A existat, mai întâi, faza agricola-rurala și patriarhală. Al doilea val marchează virajul spre banditism și separatism. Intrarea mafiei în orașe, intoxicarea rețelei economice și sociale urbane reprezinta cel de al treilea val. În sfârșit, al patrulea este o chintesență a celor precedente, dar cu metodele gangsterismului american, pe terenul traficului de droguri. De la Don Calogero Vizzini, primarul satului Villalba, la Don Vito Ciancimino, primarul democrat-creștin al orașului Palermo, caracteristicile structurale ale mafiei s-au schimbat profund. În orice caz, nu se poate vorbi, așa cum o face Buscetta, de mafia “bună” și de mafia “rea” din zilele noastre. Mafia a fost întotdeauna o organizație criminală, doar că, în mafia modernă, dominantă nu mai este, ca pe vremea lui Don Calo, “solidaritatea” de clan, ci concurența în numele banului.

Când o organizație secretă, precum mafia, trece de la rezolvarea litigiilor de hotar dintre țărani la monopolul traficului de droguri, ce controlează circulația în întreaga lume a miliarde de dolari, regulile se schimbă automat.“Solidaritatea” de odinioară devine incompatibilă cu logica profitului. Mafia e azi o „multinațională” și bazele unei multinaționale sunt total diferite de acelea ale unei organizații artizanale. Din declarațiile lui Buscetta, transpare lupta surdă și sângeroasă dintre grupuri de putere, miza fiind banul.

Organizație cu ramificații dintre cele mai nebănuite, mafia, fie ea italiană sau americană trăiește și se dezvoltă printr-o abilă exploatare a viciilor de sistem ale societății occidentale. Legea profitului cu orice chip îi guvernează întreaga activitate. Pentru aceasta, sunt folosite orice mijloace: traficul de influență, șantajul, amenințarea, corupția, crima organizată. În această luptă, Buscetta își va pierde aproape toate rudele, ucise de rivali. Assasinatul nu mai e azi pedeapsa pentru cel care a trădat regulile jocului, ci un mijloc de a demonstra propria forță în interiorul grupului; alianțele se compun și se descompun în funcție de profituri și nu pe baza vechilor “principii” ale “onorabilei societăți”.

Și totuși, în ciuda tuturor metamorfozelor, mafia rămâne înfiptă în propriile-i rădăcini, prinsă în propriile-i origini.

“În prezent, pe baza violenței politice comune, în Italia funcționează o formă complexă de luptă împotriva criminalității organizate: Consiliul General pentru Luptă Împotriva Criminalității Organizate; Direcția Națională Antimafia și Direcția Investigativă Antimafia.

Urmare a acestei acțiuni, conducerea statului italian și-a exprimat hotărârea de acționa cu fermitate, având în vedere adoptarea unor măsuri fără precedent pentru eradicarea fenomenului mafiot și implicarea mai profundă a Ministerului Internelor și Reformei Administrative, Direcției de Investigații Antimafia și a forțelor de carabinieri, iar rezultatele pozitive obținute în prezent au reținut atenția internațională prin dezvăluirile de-a dreptul șocante pe care le-a făcut mass-media.

Totodată, se are în vedere și implicarea într-o măsură mai mare a Ministerului Afacerilor Externe, acestuia revenindu-i sarcina de a insista, în primul rând la nivelul Comunității Europene, pentru a determina extinderea colaborării internaționale pe linia prevenirii acțiunilor mafiote, pornind de la faptul că mafia italiană are puternici legături internaționale.

În conceptul autorităților italiene, Consiliul Europei este dator să exercite presiuni asupra acelor state care nu înțeleg să colaboreze în acest domeniu, considerând că este neapărat atragerea cât mai urgentă în cadrul unei cooperări directe a statelor din Europa Centrală și de Răsărit, care în ultima perioadă de timp au devenit un teren fertil pentru acțiunile de “spălare” a banilor obținuți din traficul de droguri și alte activități de gen mafiot.

Subsecțiunea 2.3.4. Centrul informativ unic

În același timp, Italia este decisă să acționeze cu mai multă insistență pentru realizarea de acorduri bilaterale în domeniul menționat, acordând o atenție deosebită combaterii traficului de droguri din așa-numita „Rută Balcanică”, cea care afectează în mod deosebit statul italian, dar care cuprinde și România, alături de celelalte state balcanice.

Reluând o inițiativă mai veche, lansată la Roma în 1990, în cadrul unei întâlniri multilaterale a miniștrilor de interne, neacceptată la timpul respectiv, conform căreia ar fi urmat să se realizeze la Roma un „centru informativ unic” cu terminale în toate statele participante, Italia a semnat în ianuarie 1994 un acord bilateral cu Turcia, în urma căruia s-a instalat la Ankara aparatura electronică necesară realizării legăturii directe între serviciile antidrog italiene și turce.

În același sens, partea italiană a făcut demersuri bilaterale și a găsit înțelegere la reprezentanții României, Bulgariei, Ungariei, Iugoslaviei și Greciei, luând naștere sistemul de comunicare „Teledrug” ”

Subsecțiunea 2.3.5. Preocupări în domeniul cooperării și unele organisme interne de poliție

La finele anului 1992, vizita efectuată la Paris de către Iuliano Amato, președintele Consiliului de Miniștri al Italiei, un subiect important al discuției cu Franḉois Mitterand a fost rezervat întăririi cooperării franco-italiene în domeniul luptei împotriva crimei organizate. La această întâlnire, au participat miniștrii de interne și de justiție din cele două țări.

Cele două state au avut parte de o serie de succese notabile cu privire la coordonarea luptei anti-mafia și combaterea traficului ilegal de stupefiante. De asemenea, au fost făcute progrese în identificarea rețelelor folosite pentru spălarea banilor din activități ilicite cum ar fi : jocuri de noroc, droguri, prostituție.

Cei doi oameni de stat au sporit numărul polițiștilor însărcinați cu asigurarea legăturilor dintre organele de specialitate, din Franța și din Italia. De la 1 ianurie 1993, s-a hotărât ca un magistrat francez să fie detașat permanent pe lângă Ministerul de Justiție italian, pentru a asigura o legătură permanentă cu oficialitățile autohtone în problemele luptei anti-mafia.

“ În contextul discuțiilor referitoare la sporirea asistenței acordate de cele două state țărilor din Europa Centrală și de Est, pentru stoparea valului de criminalitate cu care se confruntă acestea, președintele francez și premierul italian au fost de acord să suțină ideea creării, la nivel european, a unui mecanism de coordonare a ajutorului către noile democrații în domeniul activității de poliție, în paralel cu realizarea de înțelegeri bilaterale.

Pe fondul acestei înțelegeri, o comisie parlamentară franceză, după trei luni de cercetări și audieri în rândul polițiștilor, magistraților și al unor reprezentanți ai autorităților italiene, a prezentat în Parlament un raport, document care denunță pătrunderea capitalurilor de proveniență ilegală în circuitele financiare franceze și reține atenția asupra ofensivei „familiilor” siciliene și napolitane în diferite regiuni din Franța. Raportul precizează că, în scopul de a fi “spălați”, banii pătrund în această țară prin instituțiile bancare din Monaco și din insula Saint-Martin, ulterior investiți în domeniul imobiliar și în turism, în stațiunile din sudul Franței.

În același context se scrie și Simpozionul desfășurat în 1993 la München, consacrat combaterii crimei organizate, la care au fost prezenți, printre alții, președintele B.K.A (Bundeskriminalamt), directorul F.B.I și șeful autorităților anti-mafia din Italia.

Principala idee susținută de participanți a fost aceea a necesității de a trece la ”obținerea ofensivă de informații”, criticându-se în acest sens principiul actual al “reacției statutului numai la, și doar după încălcarea legii” și afirmându-se imperativitatea aplicării “principiului prevenirii”.

Președintele B.K.A. s-a pronunțat cu această ocazie și pentru extinderea aplicării metodei de infiltrare a informatorilor în mediile de interes, cărora, pentru protecție și eficiență, să le poată fi acordat dreptul de a încălca, în perioada respectivă, unele norme legale. S-a pledat, de asemenea, pentru folosirea mijloacelor tehnice (microfoane, interceptări ale convorbirilor telefonice etc.) în cadrul acțiunilor specifice, fiind susținut în această idee și de cei doi invitați, american și italian, care au prezentat, la rândul lor, succesele obținute de instituțiile pe care le conduc, prin folosirea unor astfel de mijloace.”

Desfășurate în contextul intensificării colaborării ruso-americane în domeniul combaterii criminalității organizate, vizita din 1994 la Moscova a lui Louis Freef, director al F.B.I. și convorbirile avute cu oficialitățile autohtone de resort au scos în evidență o serie de aspecte și concluzii, dintre care cele mai semnificative ni se par a fi fost următoarele:

• Cele două părți și-au exprimat disponibilitatea de a acorda o importanță prioritară schimbului de informații și de experiență în vederea stopării expansiunii mafiei ruse, cu accent special pe anihilarea rețelelor de traficanți de arme, substanțe radioactive și elemente de tehnologie nucleară.Există indicii că grupările ruse de tip mafiot – multe dintre ele organizate pe principiile muncii speciale – au fost contactate de guvernele unor țări interesate, îndeosebi din Asia și America Latină, principalele canale de trafic cu astfel de materiale fiind noile state din sudul Rusiei, Peninsula Crimeea și Marea Nordului;

• Partea americană și-a manifestat îngrijorarea față de situațiile tot mai dese în care foste cadre ale K.G.B., disponibilizate, sunt angajate temporar, cu contract pentru acțiuni speciale, de către organizațiile teroriste internaționale și grupările neofasciste.

• S-a relevat, de asemenea, ca un fenomen îngrijorător, consolidarea legăturilor grupărilor ruse de crimă organizată cu mafia italiană și cartelurile sud-americane în traficul de droguri destinate toxicomanilor din S.U.A., care se realizează pe „Ruta Balcanică”.

Un rol deosebit pe linia contracarării mafiei ruse este atribuit Protocolului de cooperare privind combaterea crimei organizate, semnat cu această ocazie, care stabilește cadrul juridic și mecanismele de funcționare ale colaborării între organele de specialitate ale celor două țări, precum și viitoarea reprezentare a F.B.I. la Moscova.

Printre măsurile concrete convenite în cursul vizitei, în scopul prevenirii extinderii mafiei ruse pe teritoriul S.U.A., se numără deschiderea în capitala Rusiei a unei filiale a firmei americane „DAN AND BRADSTREET”, având drept principal obiectiv de activitate furnizarea de informații din domeniul afacerilor. Personalul acesteia este format din foști agenți C.I.A., F.B.I. și ofițeri de poliție aflați la pensie, care desfășoară muncă de investigații. Coordonarea activităților în interiorul unei instituții sau între instituții este absolut necesară pentru asigurarea succesului luptei împotriva crimei organizate.

Capitolul 3

Organisme românești cu vocație în domeniul prevenirii și combaterii crimei organizate

Secțiunea 3.1. Agenția Națională Antidrog

Agenția Națională Antidrog, pe care o denumim în continuare Agenție, este un organ de specialitate cu personalitate juridică în subordinea Ministerului Internelor și Reformei Administrative.

Potrivit art. nr. 2 din H.G. nr. 1489 din 18 decembrie 2002, Agenția stabilește concepția de ansamblu și asigură coordonarea unitară, pe baza unei strategii naționale, a luptei împotriva traficului și consumului ilicit de droguri,desfășurată de către autoritățile competente, de alte instituții ale statului și de organizații neguvernamentale, centralizează și monitorizează rezultatele cooperării dintre instituțiile abilitate române și instituțiile și organizațiile străine cu atribuții în acest domeniu.

În conformitate cu prevederile art. 3, Agenția este coordonată de un secretar de stat din Ministerul de Interne, numit prin decizie de către primul-ministru, care îndeplinește și funcția de președinte. Președintele este ordonator de credite și reprezintă Agenția în raporturile cu celelalte autorități publice, cu persoanele juridice și fizice din țară și din străinătate, precum și în justiție, având o serie de atribuții și responsabilități.

În activitatea sa, președintele este sprijinit de un director general, care este și înlocuitorul de drept al acestuia.

Subsecțiunea 3.1.1. Structura Agenției Naționale Antidrog:

• Direcția de evaluare-coordonare, care constituie banca de date a Agenției cu privire la producția, traficul și consumul ilicit de droguri și spălarea capitalurilor; elaborează studii și sinteze privind fenomenul drogurilor, coordonează acțiuni cu grad mare de complexitate ce necesită implicarea mai multor ministere și monitorizează operațiunile cu precursori folosiți la fabricarea ilicită a drogurilor;

• Direcția pentru prevenirea consumului ilicit de droguri și de coordonare a activității la nivel național a centrelor de prevenire și consiliere antidrog;

• Direcția resurse umane și financiare, care coordonează atribuirea de resurse financiare Agenției, elaborează documentația necesară pentru punerea în aplicare a programelor de finanțare și gestionează aspectele legate de resursele umane, tehnice și economice ale Agenției;

• Direcția de relații internaționale, care coordonează activitățile de cooperare și colaborare cu instituțiile similare din străinătate;

• Observatorul român pe droguri și toxicomanii care stabilește indicatorii și criteriile de apreciere a fenomenului drogurilor;

• Compartimentul audit.

Subsecțiunea 3.1.2. Atribuțiile Agenției:

• Elaborează Strategia Națională Antidrog și planul său de acțiune pe care le supune spre aprobare Guvernului și urmărește modul de aplicare a acestora;

• Asigură coordonarea în domeniu între instituțiile, organizațiile guvernamentale și neguvernamentale implicate în activitățile din Strategia Națională Antidrog;

• Elaborează, monitorizează, avizează și coordonează programe naționale de combatere a producției și traficului ilicit de droguri și a spălării de bani rezultați din astfel de activități;

• Elaborează, monitorizează, avizează și coordonează, după caz, programe naționale de prevenire a consumului ilicit de droguri;

• Coordonează activitatea de prevenire la nivel național a centrelor de prevenire și consiliere antidrog;

• Asigură legătura cu Centrul European de Monitorizare a Drogurilor și a Dependenței de Droguri și cu alte organisme internaționale în domeniu;

• Realizează și coordonează la nivel național activitățile de colectare, analiză și difuzare a datelor și informațiilor despre droguri și toxicomanie, cu păstrarea confidențialității conform legii;

• Stabilește indicatorii și criteriile de aprecie a fenomenului drogurilor;

• Centralizează, analizează și sintetizează toate datele furnizate de autoritățile, instituțiile și organizațiile implicate;

• Întocmește, pe baza datelor furnizate, raportul anual privind evoluția și nivelul traficului și consumului de droguri, pe care îl înaintează Guvernului României și organismelor internaționale abilitate să asigure aplicarea convențiilor internaționale, în conformitate cu acordurile ratificate de România;

• Elaborează studii, sinteze, analize de fenomen în domeniul luptei antidrog, acționând prin materiale publicate pentru prevenirea și limitarea producției, traficului și consumului ilicit de droguri;

• Face propuneri de armonizare, actualizare și adaptare a legislației în domeniu cu reglementari internaționale, în baza datelor legate de amploarea și caracteristicile naționale ale traficului și consumului de droguri, sau inițiază și fundamentează acte normative în domeniu;

• Inițiază, coordonează sau avizează, după caz, activități de cercetare în domeniu;

• Gestionează resursele necesare programelor prevăzute de Agenție și controlează implementarea acestora;

• Gestionează și administrează resursele umane, economice și tehnice ale Agenției.

Un alt aspect important, care trebuie reliefat, constă în faptul că ministerele și instituțiile publice centrale și locale cu responsabilități în lupta împotriva traficului și consumului de droguri au obligația să furnizeze, la cererea agenției, datele referitoare a fenomenului drogurilor, precum și de a asigura participarea unor specialiști pentru coordonarea unor acțiuni de amploare, sprijin tehnic și logistic în acțiunile comune.

Subsecțiunea 3.1.3. Modul de lucru al Agenției

Modul de lucru al Agenției este prevăzut în art. 8 din H.G. nr. 1489/18 12. 2002, care menționează următoarele:

Agenția efectuează evaluări semestriale sau anuale, la care pot fi invitați reprezentanții ai instituțiilor publice și private cu atribuții în domeniu, ai organizațiilor neguvernamentale, precum și experți, din:

• Secretariatul General al Guvernului;

• Ministerul Administrației Publice;

• Formațiunea centrală de reprimare a traficului ilicit de droguri din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române;

• Direcția de combatere a criminalității organizate și antidrog din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție;

• Institutul Național de Criminologie;

• Formațiunea de specialitate din cadrul Direcției Generale a Vămilor;

Formațiunea de specialitate din cadrul Inspectoratului General al Poliției de Frontieră;

• direcțiile de specialitate din cadrul Ministerului Sănătății și Familiei;

• direcțiile de specialitate din cadrul Ministerului Educației și Cercetării;

• direcțiile de specialitate din cadrul Ministerului Tineretului și Sportului;

• direcțiile de specialitate din cadrul Ministerului Muncii și Solidarității Sociale;

• direcțiile de specialitate din cadrul Ministerului Apărării Naționale;

• direcțiile de specialitate din cadrul Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor;

• Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor;

• Serviciul Român de Informații;

• Serviciul de Informații Externe;

• organisme internaționale și/sau agenții similare din alte state.

În prezent, centrele județene de prevenire, evaluare și consiliere antidrog care fac parte din structura A.N.A. desfășoară și activități de evaluare a consumatorilor și consumatorilor dependenți de droguri, atribut ce le-a fost conferit prin prevederile H.G. nr. 1.093, din 15 iulie 2004 pentru modificarea și completarea H.G. nr. 1.489/2002 privind înființarea Agenției Naționale Antidrog.

Subsecțiunea 3.1.4. Strategii și planuri de acțiune naționale

Strategia națională antidrog pentru perioada 2013-2020 este documentul programatic care înglobează obiectivele generale și specifice pe direcțiile de acțiune asumate de toate instituțiile implicate în reducerea amplorii fenomenului drogurilor la nivel național. Problema centrală identificată de strategie este fenomenul drogurilor în România, reprezentat de producția, traficul, distribuția, consumul, dependența și riscurile asociate consumului de droguri. Structural, Strategia națională antidrog abordează integrat reducerea cererii și ofertei de droguri, concomitent cu dezvoltarea coordonării, cooperării internaționale, cercetării, evaluării și informării în domeniu, vizând atingerea obiectivelor generale. Schimbările survenite pe piața drogurilor reprezintă o provocare permanentă în domeniu.

Un factor determinant al acestora îl reprezintă progresele din domeniul tehnologiei informației care au transformat aproape toate aspectele societății moderne și astfel, asistăm acum la un impact și la o nouă tendință de dezvoltare a fenomenului drogurilor. La nivel central și teritorial, anul 2014 a fost foarte important din punctul de vedere al colaborării dintre Agenția Națională Antidrog și autoritățile locale și, în special, cu Instituțiile Prefectului. Acest aspect s-a concretizat în adoptarea a 48 Strategii județene antidrog 2014 – 2020 și a Planurilor de acțiune pentru implementarea Strategiilor județene antidrog 2014 – 2016.

Subsecțiunea 3.1.5. Implementarea și evaluarea strategiilor și politicilor antidrog

În ceea ce privește procesul de evaluare a cadrului strategic, pentru anul 2014, Agenția Națională Antidrog a realizat monitorizarea implementării activităților din planul de acțiune al Strategiei naționale antidrog 2013-2020. În raportul de monitorizare, au fost evidențiate rezultatele obținute de instituțiile guvernamentale și organizațiile neguvernamentale, în efortul de definire și implementare a politicilor naționale în domeniul drogurilor pe segmentele de reducere a cererii și ofertei de droguri. Astfel, în domeniul combaterii consumului și traficului de droguri, România a participat activ la identificarea și adoptarea măsurilor de reacție, în conformitate cu tendințele și riscurile semnalate, prin asigurarea unei coordonări eficiente a activităților derulate în plan național și prin sincronizarea acestora cu cele similare derulate de partenerii internaționali. Ca în majoritatea statelor membre, cu expertiză îndelungată în domeniul prevenirii consumului, și în România, în anul de referință, a fost implementat un număr relativ redus de proiecte de prevenire în aria familială. Există o polideterminare a acestui aspect care ține de cauze macrosociale (anomia socială, situația economică, șomajul etc.) și individuale (mecanismele de atragere și motivare a familiilor aflate în situații de risc includ și instrumente financiare care nu au putut fi asigurate). Se mențin însă și aspectele limitative din planurile de acțiune anterioare și, implicit, ale exercitării rolului Agenției Naționale Antidrog de coordonator național al politicilor publice în domeniul drogurilor (rol reglementat în actul constitutiv). Aceste aspecte se referă la raportarea lacunară și/ sau neraportarea datelor de către anumite entități publice, private sau mixte. Au fost punctate problemele legate de resursele financiare și logistice necorespunzătoare, în condițiile în care se mențin în continuare dificultăți în ceea ce privește procesul de evaluare 31 a eficienței și eficacității activităților implementate, din punctul de vedere al alocării resurselor umane, financiare și logistice, din cauza lipsei informațiilor relevante.

Subsecțiunea 3.1.6. Aspecte relevante privind mecanismele de coordonare a politicilor antidrog

Dezvoltarea unor politici coerente de răspuns la fenomenul drogurilor și urmărire a tendințelor acestui fenomen are la bază o viziune globală și colaborarea reală a tuturor factorilor sociali implicați. În acest context, principiul de bază al eficienței strategiei naționale în domeniul drogurilor este coordonarea. Coordonarea facilitează o mai bună gestionare a intervențiilor, prin armonizarea deciziilor cu utilizarea rațională și eficientă a tuturor resurselor existente, în scopul atingerii țintelor propuse. În plus, mecanismele de coordonare sunt necesare pentru a intensifica cooperarea între sectoarele de reducere a cererii și ofertei de droguri, pentru a se ajunge la acțiuni concertate și pentru a evita contradicțiile, suprapunerile sau consecințele nedorite ale unor intervenții specifice. Responsabilitatea coordonării generale aparține Agenției Naționale Antidrog, instituție specializată din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, abilitată prin lege să coordoneze la nivel național răspunsul la fenomenul drogurilor, în conformitate cu prevederile H.G. nr. 461/ 2011 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale Antidrog, cu modificările și completările ulterioare. Pentru atingerea obiectivelor stabilite, Agenția Națională Antidrog colaborează cu instituții guvernamentale și nonguvernamentale. În general, obiectul cooperării constă în schimb de informații, date, documente, participarea la activități comune, în funcție de competențele fiecărei instituții, asistența de specialitate și pregătire. Datele și informațiile sunt transmise periodic sau la solicitarea părților, care se întâlnesc în ședințe comune de lucru. Pe cele două segmente de reducere a cererii și ofertei de droguri, rolurile de coordonatori sunt atribuite de legislația în vigoare astfel: în domeniul reducerii cererii de droguri, coordonarea este asigurată de Agenția Națională Antidrog, în timp ce, în domeniul reducerii ofertei de droguri, coordonarea este asigurată de Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

Secțiunea 3.2. Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor

Acest organism s-a înființat, pentru prima dată, în conformitate cu art. 19 din Legea nr. 21/1999, iar ulterior prin Legea nr. 656 din 07 decembrie 2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor.

Oficiul este un organ de specialitate cu personalitate juridică, aflat în subordinea Guvernului, cu sediul în București.

Obiectul de activitate al Oficiului îl constituie prevenirea și combaterea spălării banilor, care se realizează prin următoarele două modalități prevăzute de lege:

a) primirea, analiza și prelucrarea informațiilor și datelor referitoare la activități de spălare a banilor. Primirea informațiilor desemnează activitatea prin care Oficiul recepționează direct, de la persoanele juridice și fizice, informațiile și datele privitoare la cazuri și situații concrete ce pot indica acțiuni sau operațiuni de spălare a banilor. Datele și informațiile prezentate mai sus sunt cuprinse în raportul pe care persoanele menționate îl completează după modelul trimis de Oficiu;

b) sesizarea autorităților abilitate de lege să investigheze și să cerceteze cazurile în care Oficiul a stabilit că există indicii temeinice referitoare la activități de spălare a banilor. Potrivit legii, aceste informații sunt trimise de către Oficiu, Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Oficiul trebuie să aibă în structura sa organizatorică următoarele departamente:

• Departamentul general de management, format din câte un reprezentant al Ministerului de Interne, Ministerului de Finanțe, Ministerului Justiției, Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, Băncii Naționale a României, Asociației Române a Băncilor și Curții de Conturi, asistat de un Secretariat general;

• Departamentul de logistică, financiar și resurse umane;

• Departamentul pentru bănci;

• Departamentul pentru instituții financiare;

• Departamentul pentru societăți pentru asigurări și reasigurări;

• Departamentul pentru agenți economici diverși;

• Departamentul pentru pregătire și asistență juridică;

• Departamentul de cooperare internațională.

Oficiul este condus de către un președinte, cu rang de secretar de stat, numit de Guvern din rândul membrilor plenului Oficiului, care are calitatea de ordonator principal de credite. Plenul Oficiului este structura deliberativă și de decizie, fiind format din câte un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice, Ministerului Justiției, Ministerului de Interne, Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, Băncii Naționale a României, Curții de Conturi și Asociației Române a Băncilor, numiți în funcție pe o perioadă de 5 ani, prin hotărâre a guvernului.

Funcția de membru a plenului Oficiului este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior.

Putem concluziona că Oficiul, în actualul context internațional la care este racordată și țara noastră, are atribuții deosebit de importante în activitatea de prevenire și combatere a spălării banilor proveniți din activități criminale, în îndeplinirea cărora dezvoltă relații și raporturi de cooperare și colaborare cu alte structuri și instituții naționale dar și cu autorități și organisme internaționale similare, în virtutea convențiilor și tratatelor la care România este parte sau pe bază de reciprocitate.

Cu prilejul celei de-a 12-a Reuniune plenară desfășurată la Strasbourg, în perioada 30 iunie – 04 iulie 2003, Oficiul a adoptat MONEIVAL, România devenind astfel a 9-a țară membră în „Comitetul de Experți pentru Evaluarea Măsurilor de Combatere a Spălării Banilor”.

În Regulamentul de aplicare a prevederilor Legii nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism, se au in vedere în Capitolul II procedurile de cunoaștere a clienților și de prelucrare a informațiilor referitoare la spălarea banilor și finanțarea terorismului. În articolul 3, persoanele prevăzute la art. 8 din Legea nr. 656/2002 sunt obligate ca în desfășurarea activității lor să adopte măsuri adecvate de prevenire a spălării banilor și a finanțării actelor de terorism și, în acest scop, pe bază de risc, aplică masuri-standard, simplificate sau suplimentare de cunoaștere a clientelei, care să le permită identificarea, după caz, și a beneficiarului real.

Măsurile standard de cunoaștere a clientelei sunt : identificarea clientului și verificarea identității acestuia pe bază de documente și, după caz, de informații obținute din surse de încredere independente; identificarea, dacă este cazul, a beneficiarului real și verificarea pe bază de risc a identității acestuia, astfel încât informațiile deținute să fie satisfăcătoare pentru persoana prevăzută la art. 8 din Legea nr. 656/2002 și să permită, inclusiv, înțelegerea structurii de proprietate și de control a clientului entitate juridică; obținerea de informații despre scopul și natura relației de afaceri; monitorizarea continuă a relației de afaceri, inclusiv prin analizarea tranzacțiilor încheiate pe parcursul acesteia, pentru a se asigura că aceste tranzacții corespund informațiilor deținute despre client, profilul său de risc și profilul activității, inclusiv după caz; despre sursa fondurilor, și prin asigurarea actualizării documentelor, datelor și informațiilor deținute.

Datele de identificare a clienților vor cuprinde cel puțin:

a) în cazul persoanelor fizice – datele de stare civilă menționate în documentele de identitate prevăzute de lege;

b) în cazul persoanelor juridice – datele menționate în documentele de înmatriculare prevăzute de lege, precum și dovada că persoana fizică care conduce tranzacția reprezintă legal persoana juridică.

Secțiunea 3.3. Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate și Terorism (D.I.I.C.O.T)

REGULAMENT de organizare și funcționare a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism

TITLUL I

Dispoziții generale

ART. 1 (1) Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism este organizată ca structură cu personalitate juridică în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și este specializată în combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism, potrivit legii. (2) Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism are sediul în municipiul București și își exercită atribuțiile pe întreg teritoriul României, prin procurori specializați în combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism.

TITLUL II

Organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism

ART. 2 Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, ca structură cu personalitate juridică, a fost înființată, prin reorganizarea Secției de combatere a criminalității organizate și antidrog, la data de 17 noiembrie 2004, prin Legea nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, cu modificările și completările ulterioare, ca structură specializată în combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism, fiind condusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin intermediul procurorului șef al acestei direcții. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează conflictele de competență apărute între Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și celelalte structuri sau unități din cadrul Ministerului Public, conform legii.

ART. 3 Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism este independentă în raport cu instanțele judecătorești și cu parchetele de pe lângă acestea, precum și în relațiile cu celelalte autorități publice, exercitându-și atribuțiile numai în temeiul legii și pentru asigurarea respectării acesteia.

ART. 4 (1) Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism are o structură centrală și o structură teritorială.

(2) La nivel central, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism este organizată în servicii, birouri și compartimente de activitate, conduse de procurori șefi, astfel:

a) Serviciul de prevenire și combatere a criminalității organizate: – Biroul de combatere a traficului de persoane și migranți; – Biroul de combatere a infracțiunilor de fals de monedă, alte valori și contrafaceri; – Biroul de combatere a infracțiunilor de violență;

b) Serviciul de prevenire și combatere a traficului ilicit de droguri: – Biroul de combatere a traficului intern de droguri, precursori și culturi; – Biroul de combatere a traficului transfrontalier de droguri;

c) Serviciul de prevenire și combatere a criminalității economico-financiare: – Biroul de combatere a criminalității economico-financiare și a spălării banilor; – Biroul de combatere a infracțiunilor vamale și a celor contra pieței de capital;

d) Serviciul de prevenire și combatere a criminalității informatice: – Biroul de combatere a infracțiunilor informatice; – Biroul de combatere a infracțiunilor cu cărți de credit și alte mijloace de plată electronică;

TITLUL III

Conducerea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism

ART. 7 (1) Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism este condusă de un procuror șef, asimilat prim-adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ajutat de un procuror șef adjunct, asimilat adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

(2) În activitatea sa, procurorul șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism este ajutat de 2 consilieri, asimilați consilierilor procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

(3) Procurorul șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism reprezintă această direcție în relațiile cu celelalte autorități publice și cu orice persoane juridice ori fizice, din țară sau din străinătate.

(4) În exercitarea atribuțiilor ce îi revin, procurorul șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism emite ordine cu caracter intern.

(5) Procurorul șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism este ordonator secundar de credite.

Atribuțiile procurorului șef direcție:

ART. 8 Procurorul șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism îndeplinește următoarele atribuții:

a) organizează, conduce, controlează și răspunde de activitatea tuturor categoriilor de personal din cadrul direcției, luând sau, după caz, propunând conducerii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție măsurile care se impun;

b) repartizează, după criterii obiective și potrivit specializării, procurorilor din subordine spre soluționare dosarele penale, plângerile și celelalte lucrări înregistrate în cadrul structurii centrale, potrivit legii;

c) dispune preluarea, în condițiile legii, pentru efectuarea urmăririi penale, a cauzelor de competența serviciilor și birourilor teritoriale ale Direcției;

d) analizează anual activitatea în domeniu a procurorilor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și întocmește un raport pe care îl prezintă procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea luării măsurilor care se impun pentru îmbunătățirea activității;

e) analizează legalitatea soluțiilor procurorului de netrimitere în judecată, în cauzele cu învinuiți sau inculpați arestați preventiv, și ia măsuri pentru înlăturarea deficiențelor și eficientizarea activității;

f) organizează în cadrul structurii centrale, prin ordin, servicii, birouri și compartimente conduse de procurori șefi, în circumscripția teritorială a parchetelor de pe lângă curțile de apel înființează, prin ordin, servicii teritoriale conduse de procurori șefi și poate înființa sau desființa birouri teritoriale, în circumscripția teritorială a parchetelor de pe lângă tribunale;

g) stabilește numărul specialiștilor, personalului auxiliar de specialitate și al personalului economic și administrativ, încadrat în serviciile, birourile și compartimentele înființate la nivelul structurii centrale ori în serviciile și birourile teritoriale, în funcție de volumul și complexitatea activității, în limita numărului total de posturi;

h) numește prin ordin, cu avizul miniștrilor de resort, specialiști cu înaltă calificare în domeniul prelucrării și valorificării informațiilor, în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic și în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice sau de specialitate în activitatea de urmărire penală; i) recomandă procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție delegarea procurorilor la Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism;

j) încadrează personalul auxiliar de specialitate și personalul economic și administrativ din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism;

k) stabilește prin ordin structura și atribuțiile Centrului de aplicații operaționale al procurorilor, organizează, coordonează și răspunde de activitatea acestuia;

l) acordă salarii de merit și alte sporuri la salariu pentru procurori, specialiști, personalul auxiliar de specialitate, economic și administrativ;

m) conduce activitatea compartimentului de specialiști din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism;

n) ia măsuri pentru respectarea programului de activitate de către întreg personalul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, pentru îndeplinirea la timp și în condiții de calitate a lucrărilor și pentru stabilirea unor raporturi de serviciu care să asigure realizarea corespunzătoare a atribuțiilor; o) îndeplinește orice alte atribuții stabilite de lege sau dispuse de conducerea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Structura centrală a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism

Serviciul de prevenire și combatere a criminalității organizate

SECȚIUNEA 1 Conducerea, structura și atribuțiile Serviciului de prevenire și combatere a criminalității organizate

ART. 28 Serviciul de prevenire și combatere a criminalității organizate este condus de un procuror șef serviciu și are în structură 3 birouri, conduse de procurori-șefi.

ART. 29 (1) Serviciul de prevenire și combatere a criminalității organizate efectuează urmărirea penală, în condițiile prevăzute în Codul de procedură penală*), Legea nr. 508/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și în alte legi speciale care prevăd infracțiuni de competența Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

(2) Urmărirea penală se efectuează de către procuror în cauze privind:

a) infracțiunile prevăzute în Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, cu modificările și completările ulterioare;

b) infracțiunile prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, aprobată cu modificări prin Legea nr. 243/2002, cu modificările și completările ulterioare, și de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 112/2001**) privind sancționarea unor fapte săvârșite în afara teritoriului țării de cetățeni români sau de persoane fără cetățenie domiciliate în România, aprobată cu modificări prin Legea nr. 252/2002, dacă sunt săvârșite de persoane care aparțin unor grupuri infracționale organizate sau unor asociații ori grupări constituite în scopul săvârșirii de infracțiuni; c) infracțiunile privind traficul de țesuturi, celule și organe umane, dacă sunt săvârșite de persoane care aparțin unor grupuri infracționale organizate sau unor asociații ori grupări constituite în scopul săvârșirii de infracțiuni;

d) infracțiunile prevăzute de art. 7 și 8 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea în combaterea criminalității organizate atunci când infracțiunile grave se încadrează în prevederile art. 2 lit. b) pct. 1, 2, 3, 4, 7, 9, 10, 12, 13 și 19 din Legea nr. 39/2003; art. 9 și 10 din Legea nr. 39/2003 se aplică în mod corespunzător;

e) infracțiunile prevăzute de art. 209, 211 și 212 din Codul penal***), dacă au produs consecințe deosebit de grave și au fost săvârșite în condițiile art. 7 și 8 din Legea nr. 39/2003;

f) infracțiunile privitoare la nerespectarea regimului armelor și munițiilor, dacă sunt săvârșite în condițiile art. 7 și 8 din Legea nr. 39/2003;

g) infracțiunea de concurență neloială, dacă este săvârșită în condițiile art. 7 și 8 din Legea nr. 39/2003;

h) infracțiunile prevăzute în Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism, cu modificările și completările ulterioare, dacă banii, bunurile și valorile care au făcut obiectul spălării banilor provin din săvârșirea infracțiunilor date în competența serviciului;

i) infracțiunea de contrabandă și celelalte infracțiuni prevăzute de Codul vamal, dacă sunt conexe sau indivizibile cu infracțiuni de competența serviciului;

j) alte infracțiuni cu care infracțiunile de competența serviciului se află în raporturi de conexitate ori indivizibilitate și nu au fost date, conform legilor speciale, în competența altor unități specializate de parchet.

Secțiunea 3.4. Direcția Națională Anticorupție (DNA)

Direcția Națională Anticorupție a fost înființată în temeiul art. 1 alin. (1) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție, aprobată prin Legea nr. 54 din 9 martie 2006.

Direcția Națională Anticorupție are sediul în municipiul București și își exercită atribuțiile pe întregul teritoriul României prin procurori specializați în combaterea corupției.

Direcția Națională Anticorupție este organizată ca structură autonomă, cu personalitate juridică proprie, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin reorganizarea Parchetului Național Anticorupție. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție conduce Direcția Națională Anticorupție, prin intermediul procurorului șef al acestei direcții.

Direcția Națională Anticorupție este independentă în raport cu instanțele judecătorești și cu parchetele de pe lângă acestea, precum și în relațiile cu celelalte autorități publice, exercitându-și atribuțiile numai în temeiul legii și pentru asigurare respectării acesteia.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează conflictele de competență apărute între Direcția Națională Anticorupție și celelalte structuri sau unități din cadrul Ministerului Public.

Se impune sublinierea faptului că pentru sporirea capacității de acțiune a acestei instituții s-a creat cadrul legal pentru constituirea anuală, a unui depozit în valoare de cel puțin 2 milioane de lei (RON), la dispoziția procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție, pentru acțiuni privind organizarea și constatarea infracțiunilor flagrante de corupție.

În anul 2015, Direcția Națională Anticoruptție a continuat activitatea de combatere a corupției, rezultatele fiind reflectate, în prinicipal de creșterea numărului de cauze finalizate prin trimitere în judecată. Totodată, investigațiile au vizat cauze complexe privind fapte grave de corupție sau fapte de corupție comise de demnitari, magistrați ori persoane cu funcții de conducere în administrația publică centrală și locală.

Ca și în anii precedenți, conducerea DNA a urmărit desfășurarea activității în conformitate cu legea și cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale, creșterea standardelor calitative și cantitative ale activității, efectuarea cu celeritate și profesionalism a urmăririi penale și susținerea activă a cauzelor în faza de judecată.
Activitatea desfășurată de Direcția Națională Anticorupție, precum și stabilitatea sa din punct de vedere legislativ și instituțional, au fost monitorizate de experții Comisiei Europene, conform cadrului asigurat de Mecanismul de Verificare și Cooperare, iar acest lucru s-a reflectat în Raportul anual din data de 27 ianuarie 2016 al Comisiei Europene către Parlamentul European și Consiliu. În lunile mai, septembrie și noiembrie 2015, Comisia Europeană a organizat trei misiuni de evaluare a României care au vizat inclusiv DNA.

Prin Raportul anual din data de 27 ianuarie 2016 al Comisiei Europene au fost apreciate eforturile Direcției Naționale Anticorupție în a cerceta și aduce în fața instanței cu succes dosare de corupție. Astfel, se arată că „Bilanțul de activitate al instituțiilor implicate în combaterea corupției la nivel înalt este în continuare solid, incluzând cu regularitate puneri sub acuzare și soluționări ale unor cazuri care vizează politicieni de marcă și funcționari publici de nivel înalt. Direcția Națională Anticorupție (DNA) a raportat o creștere a numărului de sesizări din partea populației: acest lucru pare să reflecte încrederea publicului în instituție, care este evidențiată și de sondajele de opinie.(…) În cursul anului 2015, DNA a trimis în judecată peste 1 250 de inculpați, printre aceștia numărându-se prim-ministrul, foști miniștri, parlamentari, primari, președinți ai Consiliilor județene, judecători, procurori și o gamă largă de înalți funcționari. De asemenea, DNA și-a intensificat măsurile intermediare de înghețare a averilor în aceste cazuri, cuantumul averilor înghețate fiind de 452 de milioane EUR.(..) Rezultatele obținute de principalele instituții judiciare și de integritate în ceea ce privește combaterea corupției la nivel înalt sunt în continuare impresionante.”.

Influențe legislative și evaluări

Principalul element care a influențat activitatea Direcției Naționale Anticorupție din perspectivă legislativă a fost reprezentat de deciziile Curții Constituționale cu privire la prevederi din Codul penal și din Codul de procedură penală.

Imposibilitatea de a aplica prevederile neconstituționale a creat în unele situații un vid legislativ, de natură să genereze incertitudine juridică și practică neunitară, fiind esențială intervenția legiuitorului pentru a evita consecințe negative asupra funcționării sistemului juridic.

Astfel, Decizia CCR nr. 641 din 11 noiembrie 2014 cu privire la caracterul public și oralitatea procedurii desfășurate în camera preliminară, ale cărei efecte au fost resimțite începând cu anul 2015, a determinat creșterea semnificativă (cu peste 40%) a numărului de participări în ședințele de judecată pentru procurorii din cadrul Secției judiciare. În lipsa unei soluții legislative cu privire la modul în care urmează să se desfășoare procedura în camera preliminară, diferite instanțe au adoptat practici diferite, fiind astfel esențial ca Parlamentul să adopte inițiativa legislativă deja promovată de Ministerul Justiției cu privire la modificarea art. 345 – 348 din Codul de procedură penală.

Decizia CCR nr. 496 din 23 iunie 2015 a avut ca urmare publicitatea procedurii în cauzele având ca obiect confirmarea ordonanțelor prin care se dispune infirmarea soluțiilor de clasare. În lipsa unei intervenții legislative care să stabilească procedura de urmat în funcție de etapa procesuală în care s-a dispus clasarea, în toate aceste cauze s-a dispus citarea persoanelor față de care s-au efectuat cercetări, chiar dacă dosarul era într-o fază nepublică, iar persoanele nu dobândiseră calitatea de suspecți și nu aveau drepturi și obligații procesuale. În acest mod, persoanele indicate în actul de sesizare au aflat despre existența dosarului, iar după redeschiderea urmăririi penale, procurorii au fost în imposibilitatea de a solicita mandate de supraveghere tehnică sau de a folosi procedee probatorii care au caracter confidențial. Se impune, în acest sens, promovarea unei inițiative legislative care să pună în acord dispozițiile art. 341 alin 5 C.pr.pen. cu decizia Curții Constituționale și să prevadă că persoana față de care se efectuează cercetări este citata numai dacă anterior clasării dobândise calitatea de suspect. Decizia CCR 603 din 6 octombrie 2015 cu privire la infracțiunea de conflict de interese a creat o stare de incertitudine cu privire la incriminarea faptelor săvârșite de funcționari publici care participă la luarea unei decizii prin care este favorizată o societate cu care s-au aflat anterior în relații comerciale.

Considerăm că se impune promovarea de urgență a unei inițiative legislative care să puna în acord dispozițiile art. 301 C.pen. cu decizia Curții Constituționale, prin folosirea terminologiei existente în Noul Cod Civil.

Decizia CCR din 7 mai 2015 cu privire la infracțiunile de evaziune fiscală săvârșite în modalitatea reținerii si nevărsării sumelor reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursa a determinat pronunțarea de soluții de achitare pentru persoanele acuzate de aceste fapte, având în vedere că aceste fapte au apărut ca dezincriminate. Având în vedere că acest comportament prezintă, în mod vădit, un pericol social sporit și poate avea consecințe semnificative asupra bugetului de stat, se impune promovarea de urgență a unei inițiative care să incrimineze faptele descrise într-o modalitate care să corespundă exigențelor Constituției, dar să asigure, în același timp, protejarea intereselor generale ale societății.

Adoptarea Legii nr. 235/2015 pentru modificarea si completarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal si protecția vieții private in sectorul comunicațiilor electronice impune modificarea corespunzătoare a textului art. 152 C.pr.pen. pentru ca organele de urmărire penală să poată utiliza procedeul probatoriu constând în obținerea datelor de trafic și de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, procedeu care poate fi esențial pentru dovedirea infracțiunilor de corupție.

Secțiunea 3.5. Garda Financiară

’’Garda Financiară este un corp de control financiar, militarizat, neîncazarmat, care funcționează potrivit legii, în cadrul Ministerului Finanțelor.

Potrivit regulamentului, Garda Financiară efectuează controale operative și inopinate pentru constatarea încălcării legilor fiscale, a reglementărilor vamale, a normelor de comerț și de circulație a bunurilor și serviciilor, urmărind identificarea și sancționarea în condițiile legii, a evaziunii fiscale, a activităților de contrabandă și a altor fapte nepermise de lege, săvârșite în domeniile pentru care Garda Financiară este împuternicită prin lege să execute control.

În exercitarea atribuțiilor sale, Garda Financiară desfășoară zilnic sau la anumite perioade controale de specialitate fără a fi necesar un ordin special precum și acțiuni care se execută numai în baza ordinelor sau delegațiilor speciale date de Ministerul Finanțelor.

În îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, organele gărzii financiare sunt în drept:

a) să efectueze controale în localurile și dependințele în care se produc, se depozitează, se comercializează bunurile sau se desfășoară activități care fac obiectul impozitării;

b) să verifice existența și autenticitatea documentelor justificative, pe timpul transportului, precum și în locurile de desfășurare a unor activități de producție, prestări servicii, acte și fapte de comerț, când există indicii de sustragere de la îndeplinirea obligațiilor fiscale sau de realizare a unor procedee interzise de lege;

c) să verifice registrele și orice alte documente din care rezultă îndeplinirea obligațiilor fiscale;

d) să efectueze, în condițiile și potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală, percheziții în localuri publice sau particulare – case, curți, dependințe și grădini – dacă există indicii că în aceste locuri sunt ascunse mărfuri sau instalații cu care se fabrică produse fără îndeplinirea obligațiilor fiscale sau dacă se comit alte fraude fiscale;

e) să confiște, în condițiile legii, obiectele sau produsele, corpuri delicte, sustrase de la plata impozitelor și taxelor sau a căror fabricație și desfacere este interzisă, precum și să ridice documentele care pot servi la dovedirea fraudelor sau contravențiilor descoperite;

f) să constate contravenții și să aplice sancțiunile corespunzătoare potrivit competenței prevăzute de lege;

g) să sesizeze organele de urmărire penală în legătură cu infracțiunile constatate cu ocazia exercitării atribuțiilor de serviciu;

h) să poarte uniformă, să păstreze, să folosească și să facă uz de armamentul și mijloacele din dotare, în condițiile legii.

Garda Financiară este pusă sub comanda unui comisar general, iar activitatea sa este coordonată de comandamentul gărzii, condus de un secretar sau subsecretar de stat din Ministerul Finanțelor; comandamentul gărzii este alcătuit din conducătorii direcțiilor de impozite și taxe, Direcției generale a controlului financiar de stat, Direcției generale a regiilor publice și participațiilor statului, Direcției generale a vămilor, Inspecției generale de prețuri și tarife, precum și din comisarul general al Gărzii Financiare.

Garda Financiară dispune de un aparat central, abilitat să acționeze pe întreg teritoriul României și de un aparat teritorial, constituit în secții județene și a municipiului București. Comisarii Gărzii Financiare sunt funcționari publici, fiindu-le interzis să fie membri ai vreunui partid politic sau să facă parte din organizații politice. În exercitarea atribuțiilor legale, comisarii sunt investiți cu exercițiul autorității publice, beneficiind de protecție potrivit legii.

Modul de organizare și funcționare a aparatului Gărzii financiare, condițiile de recrutare, drepturile și obligațiile personalului, precum și procedura de constatare și contestare a actelor încheiate, se stabilesc prin regulament aprobat de ministrul finanțelor și publicat în Monitorul Oficial al României’’.

Secțiunea 3.6. Poliția de Frontieră Română

Această structură face parte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative, fiind instituția specializată a statului care exercită atribuțiile ce îi revin cu privire la supravegherea și controlul trecerii frontierei de stat, prevenirea și combaterea migrației ilegale și a faptelor specifice criminalității transfrontaliere săvârșite în zona de competență, respectarea regimului juridic al frontierei de stat, pașapoartelor și străinilor, asigurarea intereselor statului român pe Dunărea interioară și canalul Sulina situate în afara zonei de frontieră, în zona contiguă și în zona economică exclusivă, respectarea ordinii și liniștii publice în zona de competență, în condițiile legii. (articolul 1 din Ordonanța de Urgență nr. 104 din 27 iunie 2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române).

În următoarele rânduri este prezentată o speță de actualitate unde aproximativ 100 de persoane au fost salvate din apele Mării Egee de polițiștii de frontieră aflați în misiune Frontex în Grecia.

Sâmbătă, 23 aprilie, în jurul orei 07.50, nava MAI 1104 a Gărzii de Coastă, aflată în misiune de supraveghere a frontierelor externe ale Uniunii Europene, în cadrul Operațiunii Maritime Comune X, coordonată de Agenția Frontex a primit o solicitare din partea LCC (Centrul Local de Coordonare) Chios pentru salvarea mai multor migranți care se aflau în pericol de înec în apele internaționale ale Mării Egee.

Polițiștii de frontieră români au declanșat misiunea de salvare pe mare, ajungând la locul indicat în jurul orei 08.40, unde au identificat o ambarcațiune gonflabilă pe care se aflau mai multe persoane (copii, femei și bărbați).

După evaluarea situației la fața locului, respectiv riscul de a se scufunda, polițiștii de frontieră au transbordat la bordul navei Gărzii de Coastă toate cele 49 de persoane (16 copii, 9 femei, 24 de barbați). Au fost efectuate procedurile specifice în astfel de cazuri la bordul navei, ocazie cu care polițiștii de frontieră le-au oferit migranților asistență, primul ajutor și hrană. La ora 11.05 migranții au fost debarcați în portul din Chios și predați autorităților grecești, pentru efectuarea procedurilor specifice.

În cursul nopții de sâmbătă spre duminică, echipajul navei MAI 1104 a identificat o altă ambarcațiune gonflabilă, pe care se aflau 48 de persoane (13 copii, 12 femei și 23 de bărbați). Și de această dată, polițiștii de frontieră au salvat și tranbordat la bordul navei persoanele aflate în dificultate, acordându-le asistență și hrană, dupa care i-a transportat în siguranță în portul din Chios, unde au fost preluați de autoritățile elene.

La finalizarea acțiunii, nava MAI 1104 și-a reluat misiunea în cadrul operațiunii Frontex.

Acest exemplu de speță de actualitate face parte din multitudinea de astfel de misiuni de salvare, de capturări record de țigarete de contrabandă, etc. care demonstrează eficiența serviciului român de Poliție de Frontieră și capacitatea polițiștilor de a se mobiliza și de a face față în situații limită.

Secțiunea 3.7. Poliția Română

Primele atestări privind Poliția Română datează din vremea lui Neagoe Basarab sau a lui Mihai Viteazu (crearea instituției agiei), continuă cu domnia lui Mihai Sutzu (organizarea pazei Capitalei, emiterea primelor acte de identitate și reglementarea portului armelor) iar din 1806, organele de pază și ordine din Capitală primesc denumirea generică de POLIȚIE.

În 1821, Tudor Vladimirescu acorda scutiri de taxe și impozite celor însărcinați să mențină ordinea publică și să apere proprietatea cetățenilor, iar în 1831, prin Regulamentele organice, atribuțiile poliției sunt extinse. În timpul Revoluției de la 1848 are loc reorganizarea poliției, prin apariția instituției șefului poliției Capitalei căruia i se subordonează Guardia municipală.

La 9 iunie 1850, domnitorul Ghica Vodă emite “Cronica polițienească” prin care, în cele 158 de articole, erau reglementate sarcinile “înaltei poliții” și "obișnuitei poliții”, ceea ce a constituit momentul creării primei structuri centrale cu atribuții în organizarea și coordonarea activităților polițienești.

Începând cu Legea de organizare a poliției a lui Alexandru Ioan Cuza (4 noiembrie 1860), urmată de Legea lui Vasile Lascăr (1 aprilie 1903) și de Legea pentru organizarea poliției generale a statului (8 iulie 1929), competențele organelor de poliție sunt extinse, iar raporturile cu celelalte structuri ale statului mult mai bine reglementate.

Prin Decretul nr. 25 din 23 ianuarie 1949 se înființează Miliția, apoi, prin Decretul – Lege nr. 2/27 decembrie 1989 se reînființează Poliția Română ale cărei competențe vor fi reglementate, ulterior, prin Legea nr. 26 din 18 mai 1994 și prin Legea 218 din 23 aprilie 2002.

Din 1990, Poliția Română a cunoscut mai multe etape de transformări menite să asigure siguranța persoanelor, a colectivităților, drepturilor legitime ale cetățenilor, precum și a altor drepturi prevăzute în acte internaționale la care România este parte.

Principalele obiective în plan intern constau în transformarea instituției într-un serviciu public, aflat permanent în slujba comunității; apropierea de cetățeni și cerințele acestora, iar pe plan extern, racordarea la valorile ce stau la baza funcționarii organismelor similare din statele Europene cu democrații consolidate.

Reforma și restructurarea Poliției Române, pentru etapa a doua (2001-2005) au avut în vedere următoarele:

• reevaluarea raporturilor dintre prefect, structurile teritoriale ale Ministerului Administrației și Internelor și organele locale ale administrației publice;

• declanșarea și derularea proceselor de transfer a unor atribuții ale poliției către alte instituții sau către administrația publică locală;

• efectuarea unor studii și analize privind implicațiile survenite în cazul înființării instituției judecătorului de instrucție, care presupune diminuarea activității de cercetare penală și trecerea arestărilor sub autoritatea magistraților;

• creșterea ponderii activităților de prevenire la 60%, în conformitate cu standardele polițiilor din țările europene;

• trecerea la aplicarea generalizată a conceptului „trei polițiști pe kilometru” și „patrula poliției de cartier”;

• definitivarea acțiunii de transfer către jandarmerie a atribuțiilor de asigurare a ordini publice și modificarea programelor de cooperare între cele două comandamente de arme;

• restructurarea Inspectoratului General al Poliției Române pe trei compartimente, respectiv: poliția judiciară, poliția administrativă și poliția stradală.

Inspectoratul General al Poliției Române este unitatea centrală a poliției, cu personalitate juridică și competență teritorială generală, care conduce, îndrumă și controlează activitatea unităților de poliție subordonate, desfășoară activități de investigare și cercetare a infracțiunilor deosebit de grave, circumscrise crimei organizate, criminalității economico-financiare sau bancare, a altor infracțiuni ce fac obiectul cauzelor penale aflate în supravegherea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și orice alte atribuții date în competența sa prin lege.

Inspectoratul General al Poliției Române are în structura sa organizatorică direcții generale, direcții, servicii și birouri înființate prin ordin al ministrului internelor și reformei administrative.

Dintre structurile care desfășoară unele activități legate de procesul de prevenire și combatere a criminalității organizate menționam: Direcția de Investigații Criminale; Direcția de Investigare a Fraudelor; Direcția Arme, Explozivi și Substanțe Toxice; Direcția Poliției Transporturi; Direcția Cercetări Penale; Institutul de Criminalistică; Serviciul Independent pentru Intervenții și Acțiuni Speciale; Institutul pentru Cercetarea și Prevenirea Criminalității, Oficiul Național pentru Protecția Martorilor; Unitatea Centrală de Analiză a Informațiilor, Direcția de Integrare Europeană, Programe și Cooperare Internațională precum și formațiunile teritoriale subordonate acestora.

Pentru a face față noilor evoluții și forme de manifestare a criminalității, au fost înființate structuri specializate pentru combaterea fraudelor vamale și contrabandei, combaterea infracțiunilor comise prin Internet și alte sisteme informatice, din domeniul proprietății intelectuale și drepturilor conexe, de protejare a patrimoniului cultural-național. Acest proces trebuie să continue într-o manieră de acțiune care să țină cont de specificul societății românești, de evoluția criminalității în general și, în special a celei organizate, îndeplinindu-se cumulativ cerințele stabilite de standardele europene în vigoare și în perspectivă.

Numai așa se va evita ca în viitor să nu se mai repete situațiile în care poliția era etichetată ca o instituție obosită, dezorientată, fără vlagă sau coruptă, așteptând pasiv schimbarea echipelor manageriale, la nivel central și local.

Riscul de a păstra structuri organizatorice sau reguli profesionale depășite de situația operativă și de realitatea zilelor noastre obligă la continuarea măsurilor de adaptare a acestora la realitățile cotidiene, pentru a feri această instituție de anchiloza birocratică și neputința profesională.

Menirea procesului de reformă a Poliției Române, ca parte integrantă a edificiului instituțional al statului, trebuie să se circumscrie nevoii imperioase de a înscrie poliția în rândul organismelor similare din statele europene cu tradiție democratică, deplin racordată la realitățile și perspectivele societății românești și capabilă să reacționeze prompt la comanda socială.

În cadrul acestui proces, cât și pentru îndeplinirea punctuală a atribuțiilor și sarcinilor conferite prin lege, structurile operative ale Poliției Române trebuie să coopereze deschis, pragmatic și eficient cu serviciile de specialitate din: Direcția generală de informații și protecție internă; Inspectoratul General al Poliției de Frontieră; Serviciul Român de Informații; Serviciul de Informații Externe; Serviciul de Transmisiuni Speciale; Serviciul de Protecție și Pază; Direcția Generală de Informații a Apărării din cadrul Ministerul Apărării ș.a.

În prezent, finalizarea reformei instituționale a Poliției Române se derulează în conformitate cu recomandările Uniunii Europene, pe trei componente: Ordine și Siguranță Publică; Investigații Criminale; Combaterea Criminalității Organizate și Terorismului (Legea nr. 508/2004) – componenta de cyber crime, concomitent cu descentralizarea decizională prin responsabilizarea actului managerial la nivelul tuturor unităților de poliție.

Studiu de caz