Dezvoltarea Sociala In Comunitatile Rurale Romanesti
INTRODUCERE
Lucrarea de față este parte integrată în acțiunile de ultim moment aplicate în cadrul fondului român de dezvoltare socială și în deplin acord cu politica Guvernului României în vederea combaterii stării de sărăcie din comunitățile rurale românești.
Deși am considerat studiul nostru ca fiind, în principal, de domeniul sociologiei rurale, dată fiind complexitatea fenomenului abordat, a fost cu neputință să nu ne raportăm și la domeniile și informațiile altor științe, precum: psihologia socială, politici sociale, etc. Toate acestea au venit din încercarea de a oferii o perspectivă integratoare asupra obiectivelor studiate.
Înainte de a face o descriere succintă a obiectivelor, etapelor și problemelor pe care ni le-am propus și analizat în lucrarea de față, se fac necesare câteva precizări:
– Fondul Român de Dezvoltare Socială (F.R.D.S.) este un organism de interes public, înființat prin legea 129 din 24 iunie 1998, modificată și completată prin O.G. 120/2000, având drept scop finanțarea unor proiecte de combatere a sărăciei inițiate la nivel local, stimulând participarea și cooperarea la nivelul comunităților. F.R.D.S. își propune să îmbunătățească condițiile de viață, ale locuitorilor satelor sărace și persoanelor aparținând grupurilor dezavantajate și să dezvolte inițiativele, capacitatea de întrajutorare și organizare la nivel local.
Direcțiile principale de activitate ale F.R.D.S. sunt pe de o parte, finanțarea proiectelor de combatere a sărăciei pe baza cererilor formulate de grupuri comunitare, organizate în acest scop, sau de către organizații neguvernamentale specializate în servicii sociale comunitare, și pe de altă parte, sprijinirea comunităților sărace și organizațiilor neguvernamentale, pe parcursul demersurilor lor de inițiere, elaborare și implementare a acestor proiecte (Manual de operare și procedură al F.R.D.S. în Monitorul Oficial al României nr.225 bis 1999).
Lucrarea de față cuprinde două mari secțiuni. În prima secțiune (A), sunt abordate cadrele teoretice în care încadrăm acest studiu, începând cu aspectele istorico-evolutive ale conturării sociologiei rurale și domeniului ei de cercetare ca știință și continuând cu analiza problematicilor referitoare la schimbarea socială. Considerând dezvoltarea comunitară ca o perspectivă a schimbării sociale, această secțiune a lucrării noastre se va încheia cu prezentarea specificului dezvoltării comunitare în România.
În a doua secțiune a acestei lucrări, vom trece la abordarea practică a cercetării, începând cu prezentarea aspectelor teoretico-metodologice pe care ne vom baza, stabilirea obiectivelor și prezentarea metodelor aplicate în acțiunea de facilitare. Această secțiune se încheie cu două studii de caz în care vor fi studiați factorii condiționanți ai facilitării, rezultând astfel o imagine de ansamblu asupra fenomenului studiat, pentru o mai bună adecvare a metodelor de acțiune pentru dezvoltarea comunitară. (v. anexa 1).
SECȚIUNEA A
Sociologia rurală – sociologia comunitară
I.1 RURALUL ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE
Privită în cadrul științelor sociale, sociologia rurală este o disciplină relativ recentă, tânără, ea devenind centenară abia la începutul acestui nou veac și mileniu. Nu putem susține însă același lucru și despre preocupările și interesul pentru lumea rurală, cu diversitatea ei umană și culturală, acestea fiind mult mai vechi. În acest sens, amintim ca premisă importantă în vechime și preocupări, lucrarea lui Hesiod („Munci și zile”), dedicată efectelor benefice ale muncii agricole, analizând relațiile de proprietate în Grecia Antică, regulile care trebuiesc respectate de agricultor pentru a obține rezultatele scontate, problematica moralei în relațiile dintre oameni, care trebuie păzită pentru a menține ordinea.
Un alt reper important pentru sociologia românească rurală este lucrarea „Descriptio Moldaviae” (1714), realizată de Dimitrie Cantemir la comanda Academiei din Berlin prin intermediul lui Leibnitz, asemenea lucrări etno-descriptive fiind numeroase în întreg spațiul european, „alcătuind veritabile biblioteci etnografice, născute din fascinația pentru realitățile rurale, sociale etnologice și folclorice (T.VEDINAȘ, 2001, p.a)
Reprezentarea ruralului în lucrări științifice la sfârșitul sec. al XVIII-lea și începutul sec. al XIX-lea, are loc în primul rând prin conturarea unei „filosofii sociale ce conținea reflecția asupra ruralului”. (T.VEDINAȘ, 2001, p.8) Aceste reflecții vor da ulterior naștere unor problematizări ce vor face din lumea țărănească, prin doctrina liberală, o chestiune politică. Din liberalism apoi problema țărănească va merge în filozofiile sociale și ideologiile socialiste, acestea ducând, la rându-le, filozofia socială spre reflecția sociologică.
O legătură de profunzime, în contextul sociologiei românești, este de menționat între D. Cantemir și sociologul satelor devălmașe H.H.Stahl, acesta recunoscând, măcar din punct de vedere documentar geneza sociologiei sale rurale în „Descriptio Moldaviae” (Stahl, 1946), dovedind astfel o filiație paradigmatică între abordările mai vechi și mai noi asupra lumii rurale.
În sec. al XIX-lea apropierea de rural se va realiza în alt chip decât pe calea filosofiei sociale, anume prin etnografie și etnologie. Se manifestă acum o perioadă de veritabil entuziasm pentru cercetarea culturii și a civilizațiilor sătești, concretizându-se într-un corpus de sinteze descriptive ce uimesc și astăzi prin calitatea observației dar mai ales prin cantitatea informațiilor clasate, uneori fără rigoare în fluxul observației ingenue și neselective. (T.VEDINAȘ, 2001, p.9). Spre sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul sec. al XX-lea aceste informații de etnologie și etnografie, trecute prin filtrul savanților (etnologi sau antropologi de bibliotecă) vor genera sinteze remarcabile, precum cele semnate de Marcel Mauss, Lucien Le¤vy Bruhl, J.G.Frazer sau Ernest Cassirer.
Și sec. al XIX-lea românesc abundă de astfel de culegeri etnografice și etnologice, unele realizate chiar prin „chestionar” (Hașdeu, 1885, Denusianu, 1895). Aceste culegeri vor fi apoi inserate la începutul sec. al XX-lea în lucrările lui Dimitrie Drăghicescu, Lucian Blaga și Mircea Eliade.
De subliniat, în urma celor spuse, este sincronizarea dintre lumea academică românească cu spiritul și modalitățile de exprimare a științele sociale europene în a doua jumătate a sec. al XIX-lea și începutul sec. al XX-lea.
Nu trebuie neglijată nici intervenția agronomilor în cercetarea ruralității, aceasta datând tot din perioada sec. al XIX-lea. Interesul acestora era pentru structura proprietății pe categorii sociale și pentru exploatația agricolă și rezultatele acesteia. Deși mulți dintre aceștia s-au alăturat unor grupuri politice agrariene, nu s-au limitat la o politică militantă, ci la activitate științifică de cunoaștere reală a economiei țărănești, fără a neglija problemele sociale, oferind în acest sens analize pertinente privitoare la situația socială a țărănimii. Ca rezultat al acestor deschideri spre social se va contura în prima jumătate a sec. al XX-lea în mediul academic european agronomia socială, disciplină care după al II-lea război mondial se va atașa sociologiei rurale și economiei agrare. Se va pune în mișcare una dintre cele mai importante tendințe de analiză interdisciplinară a ruralului, cu importante efecte în dezvoltarea rurală regională.
Lumea și comunitățile rurale, ca și referențe, sunt continuate și în sintezele sociologice din prima jumătate a sec. al XIX-lea, reprezentate prin Max Weber, Georg Simmel și Ferdinand Tönnies. De asemenea „sociologiile generale” din sec. al XX-lea moștenesc în structura lor reflexivă referințe la lumea rurală prezente în sociologia clasică.
Reiese limpede faptul că, atât pentru modernitate cât și pentru postmodernitate, ruralul reprezintă un domeniu privilegiat al științelor sociale ca și complementarul său geografic și organizațional, urbanul la care se raportează explicit și implicit într-o diversitate de diferențe și asocieri.
În continuarea și spre întărirea celor de mai sus vom prezenta evoluția sociologiei rurale ca știință, conturarea obiectului de studiu și al funcțiilor sale principale. De asemenea, trebuie precizat încă dintr-un început, faptul că sociologia rurală odată cu sociologia comunităților (ruralul și urbanul având, după cum am văzut raporturi explicite și implicite) se constituie și evoluează în perioada de criză, de convulsie și criză socială profundă, manifestându-se printr-un crescut interes al cercetătorilor pentru analiza și diagnoza socială, pentru găsirea unor răspunsuri și soluții acestor probleme.
Fiind așadar, o implicație a proceselor și fenomenelor contradictorii ale societății și efect al cercetării colectivităților rurale și urbane, sociologia comunităților (și sociologia rurală ca parte) se constituie în primul rând din necesități de ordin social, apoi din necesități de ordin ștințific, și nu în ultimul rând, din procesul cunoașterii de sine atât al comunităților rurale, cât și celor urbane, proces rezultat dintr-un îndelung demers de reflecție, proces gradual ale cărui prime premize le găsim după cum am văzut încă din antichitate (Hesiod, „Munci și zile”).
Nu întâmplător, în cele de mai sus am integrat sociologia rurală în cadrul mai larg al sociologiei comunităților, apărute la rându-i din necesitatea de integrare a celor două domenii de cercetare (rurale și urbane), încercându-se astfel „echilibrarea” (benefică) a diferitelor puncte de vedere inconsecvente asupra celor două „medii rezidențiale” reflectată inclusiv în privința denumirii disciplinelor sociologice pentru care satul și orașul sunt obiecte speciale de cercetare (Dumitru Stan, „Ruralul tradițional românesc, vol. I, 2001, p.37). În privința preocupării pentru unul sau altul dintre cele două domenii (rural sau urban), precum și a complementarității și unității lor, vom realiza o analiză amănunțită a factorilor care au condus la un punct de vedere sau altul în punctele următoare ale acestui capitol.
Reluând șirul expunerii de mai înainte amintim caracterul pendulatoriu al sociologiei rurale (și al sociologiei comunităților) între teoretic și practic, între expresia ideală și acțiunea practică transformatoare (praxiologia).
După cum aminteam în primele rânduri ale acestui capitol. Evoluția sociologiei rurale în sensul de cercetare de teren, a fost precedată de studiile altor discipline (economie, politică, geografie, agronomie etc.). Astfel, sub aspect economic, structurile rurale în Europa au fost studiate încă de fiziocrați, prin prisma teoriei lor care considera pământul și munca agricolă drept sursă a avuției naționale. Sub raport statistic problematica definirii satului a apărut odată cu primele recensăminte moderne, datorită dificultăților întâmpinate în identificarea și localizarea fiecărei unități rurale în parte (C. Zamfir și L. Vlăsceanu, 1993, p.588). La cele spuse, adăugăm preocupările pentru cultura populară, întâlnite de la afirmarea romantismului și a ideii de stat național, preocupări desfășurate în paralel cu crearea formelor de cultură înalte. În acest sens sunt reprezentative preocupările lui Th. Perey (1765), Herder (în antologia creației populare), M.Thomas (1846), B.P. Hașdeu etc.
Evoluția sociologiei rurale este diferită în Europa și S.U.A. În acest sens, trebuie precizat faptul că dacă în S.U.A. un moment esențial pentru constituirea sociologiei comunităților (cu cele două mari domenii: rural – urban) a fost fenomenul industrializării. În Europa și în țara noastră un factor important a fost procesul de soluționare a „problemei agricole”. În acest context subliniem că dacă în primul caz accentul se pune pe studiul urbanului, pe efectele industrializării cu răsfrângeri în mediul rural asupra fenomenelor migrării rural-urban, accentuării fenomenului divorțialității, a feminizării forței de muncă, dar mai ales a fenomenelor de suprapopulare în mediile urbane, ca și creștrdin social, apoi din necesități de ordin ștințific, și nu în ultimul rând, din procesul cunoașterii de sine atât al comunităților rurale, cât și celor urbane, proces rezultat dintr-un îndelung demers de reflecție, proces gradual ale cărui prime premize le găsim după cum am văzut încă din antichitate (Hesiod, „Munci și zile”).
Nu întâmplător, în cele de mai sus am integrat sociologia rurală în cadrul mai larg al sociologiei comunităților, apărute la rându-i din necesitatea de integrare a celor două domenii de cercetare (rurale și urbane), încercându-se astfel „echilibrarea” (benefică) a diferitelor puncte de vedere inconsecvente asupra celor două „medii rezidențiale” reflectată inclusiv în privința denumirii disciplinelor sociologice pentru care satul și orașul sunt obiecte speciale de cercetare (Dumitru Stan, „Ruralul tradițional românesc, vol. I, 2001, p.37). În privința preocupării pentru unul sau altul dintre cele două domenii (rural sau urban), precum și a complementarității și unității lor, vom realiza o analiză amănunțită a factorilor care au condus la un punct de vedere sau altul în punctele următoare ale acestui capitol.
Reluând șirul expunerii de mai înainte amintim caracterul pendulatoriu al sociologiei rurale (și al sociologiei comunităților) între teoretic și practic, între expresia ideală și acțiunea practică transformatoare (praxiologia).
După cum aminteam în primele rânduri ale acestui capitol. Evoluția sociologiei rurale în sensul de cercetare de teren, a fost precedată de studiile altor discipline (economie, politică, geografie, agronomie etc.). Astfel, sub aspect economic, structurile rurale în Europa au fost studiate încă de fiziocrați, prin prisma teoriei lor care considera pământul și munca agricolă drept sursă a avuției naționale. Sub raport statistic problematica definirii satului a apărut odată cu primele recensăminte moderne, datorită dificultăților întâmpinate în identificarea și localizarea fiecărei unități rurale în parte (C. Zamfir și L. Vlăsceanu, 1993, p.588). La cele spuse, adăugăm preocupările pentru cultura populară, întâlnite de la afirmarea romantismului și a ideii de stat național, preocupări desfășurate în paralel cu crearea formelor de cultură înalte. În acest sens sunt reprezentative preocupările lui Th. Perey (1765), Herder (în antologia creației populare), M.Thomas (1846), B.P. Hașdeu etc.
Evoluția sociologiei rurale este diferită în Europa și S.U.A. În acest sens, trebuie precizat faptul că dacă în S.U.A. un moment esențial pentru constituirea sociologiei comunităților (cu cele două mari domenii: rural – urban) a fost fenomenul industrializării. În Europa și în țara noastră un factor important a fost procesul de soluționare a „problemei agricole”. În acest context subliniem că dacă în primul caz accentul se pune pe studiul urbanului, pe efectele industrializării cu răsfrângeri în mediul rural asupra fenomenelor migrării rural-urban, accentuării fenomenului divorțialității, a feminizării forței de muncă, dar mai ales a fenomenelor de suprapopulare în mediile urbane, ca și creșterea populației fără o calificare, dezvoltarea categoriei proletariatului, dar și a creșterii devianței sociale din motive de ordin economic și cultural. În cazul Europei Răsăritene, caracterizată printr-o populație majoritar rurală (Rusia, România, Peninsula Balcanică), accentul cade pe rezolvarea și soluționarea problemelor agrare, pe cercetarea impactului reformelor în acest domeniu, un exemplu reprezentativ în acest sens fiind țara noastră, unde „problema țărănească” a determinat o literatură sociologică de foarte bună calitate analitică și cu propuneri foarte bine argumentate pentru intervenția în lumea rurală (se impune cercetarea sociologică ca premisă pentru o reformă socială” – D.Gusti, Opere, vol. I).
În acest sens, în S.U.A. pentru multă vreme societatea cea mai urbanizată din lume, studiile de sociologie rurală au fost impulsionate de marile probleme economice și sociale generate de o urbanizare specifică și de existența unor rețele de așezări mici, diferite însă sub aspect și structură de satele europene. Astfel înspre sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul sec. al XX-lea s-au înregistrat profunde anomalii pe piața alimentară din S.U.A., probleme care au dus la abordarea unei politici guvernamentale de cercetare și acțiune în mediul rural, începută cu Th. Roosevelt, care a creat în 1908 „Country Life Comission”, având drept scop precis studierea tehnologiei și economiei agrare, structurile sociale și înclinațiile psihologice ale fermierilor, rețele de așezări rurale și mijloacele de transport, mijloacele de echilibrare socială a vieții rurale și de reașezare a rolului satului și agriculturii în contextul național. Pe aceiași linie, în 1919 W.Wilson înființează în cadrul Ministerului Agriculturii „Divizia pentru Populație și Viață Rurală”, impulsionându-se astfel cercetările de sociologie și economie rurală, afirmându-se după Marea Criză (1929 – 1933) un sistem elastic de finanțare și intervenție în mediul rural. Se ajunge în acest fel ca în 1925 sociologia rurală să se predea în 500 de institute, în timp ce în Europa numărul cursurilor de sociologie rurală nu depășea 20. Apar astfel tratate cu mare influență în perioada interbelică în S.U.A., consacrând mari autori precum A.Dunn (1920), E.N.Bennt (1924), Ch.I.Galpin (1924), J.M. Gillette (1925), H.B.Howtoru (1926), pentru această perioadă apărând lucrarea clasică semnată P.A. Sorokin și C. Zimerman: „Principles of Rural – Urban Sociology” (1929) (Dicționar sociologic, C. Zamfir, L. Vlăsceanu, p.589).
Cel mai important reper pentru constituirea sociologiei rurale în S.U.A. îl constituie Școala de la Chicago în 1918, „mediu fertil, empiric și pragmatic”, căruia „i se datorează, de asemenea, și nașterea sociologiei urbane”, în cadrul căreia, după cum afirma T. Vedinaș („Introducere în sociologia rurală”, 2001, p.171), o contribuție substanțială la geneza sociologiei rurale a avut-o William Isaac Thomas (1863-1947).
Înființată în cadrul departamentului de sociologie al Universității din Chicago, Școala de la Chicago cunoaște apogeul de-a lungul anilor 1920-1930, în urma lucrărilor amintitului W.Thomas, lucrări efectuate încă înaintea primului război mondial, sociologii și geografii (R.E. Park, L.Wirth, E.Burgess) încercând să înțeleagă și să descrie mutațiile sociale și culturale aferente dezvoltării orașelor americane și în special a orașului Chicago. Având îndeosebi contribuții în sociologia urbană, inspirându-se din ecologie, sociologii Școlii de la Chicago realizează importante studii asupra familiilor de imigranți, delicvenței și marginalizării, monografiile de cartier, toate fiind însoțite de profunde analize teoretice a proceselor de dezorganizare și reorganizare care afectează atât comportamentele individuale și modurile de trai cât și spațiile urbane, realizând, prin prisma ecologiei, caracterizarea relațiilor dintre grupurile sociale pe de o parte și transformările mediului urban pe de altă parte (invazie, succesiune, competiție, simbioză etc.). În concepția Școlii de la Chicago, orașul fiind totodată o configurație spațială și socială și „stare de spirit”, înțelegerea sa nu se poate realiza decât printr-o abordare globală ce redă mecanismul și viitorul său (Dicționar de Sociologie LaRousse, 1996, p. 291). Importantă este în acest context implicarea Școlii de la Chicago în încercările autorităților administrative de a detensiona relațiile dintre ghetourile de negrii și manifestările xenofobe ale albilor.
Dincolo de frontierele dintre științe însă, obiectul acestei școli a fost elaborarea unei adevărate ecologii urbane pentru înțelegerea raportului omului cu mediul său.
În ceea ce privește conturarea domeniului sociologiei rurale în cadrul Școlii sociologice de la Chicago, aceasta s-a datorat în primul rând relațiilor explicite și implicite ale celor două medii (rural-urban), abordarea unuia ducând implicit la celălalt (lucru afirmat deja la începutul expunerii noastre și pe care îl vom aprofunda în paginile următoare ale acestui capitol), fapt confirmat nu doar în cadrul acestei școli ci și în alte lucrări și analize de excepție, cum este cea amintită deja a lui P.Sorokin și C.Zimmerman („Principles of Rural-Urban Sociology”). În acest sens un important reper este lucrarea lui W.Thomas și Florian Znanieski – „The Polish Peasant in Europe and America” (vol. I-II, 1918-1920): „o sinteză revoluționară care rămâne una clasică în istoria științelor umane” (Marckiewicz Logneau, 1982, p. 173). Această lucrare conține documente și analize împărțite pe unități tematice precum: familia țărănească, căsătoria, sistemul claselor în societatea poloneză, mediul social, viața economică, atitudini religioase și magice, interese teoretice și estetice. De asemenea, lucrarea fixează câteva dimensiuni ale profilului sociologiei rurale (vezi T.Vedinaș, 2001, p. 18-19) anume: caracterul empiric al sociologiei rurale și caracteristica de specialist de teren a sociologului rural. Acestea se reflectă în propria modalitate de lucru, el anchetând direct și prin observație participativă comunitățile rurale, identificându-le prin componente sociale, istorice, economice, organizaționale și culturale. Raportându-ne la un plan mai general, după cum remarcă T. Vedinaș deja citat, această lucrare de început a sociologiei rurale are o contribuție teoretică de excepție pentru sociologia modernă, aceasta pornind de la faptul că sub raport teoretic în această lucrare W.Thomas depășește tendințele reducțiilor „neutralizante” a faptelor sociale (așa cum se întâmplă în primele sale scrieri – „Sex and Society”, 1907) studiul ghidându-se în întregime prin efortul autorului de a surprinde și observa faptele sociale într-o încercare de obiectivare pozitivă a acțiunilor umane „sesizând factorii obiectivi și subiectivi ai acțiunilor”. În acest fel apare o „noțiune centrală” a acestui punct de vedere, introdus de Thomas în această lucrare și dezvoltat mai apoi în scrierile sale ulterioare și anume ne referim la „definirea situației” sau ceea ce Robert K.Merton numea mai târziu „Teorema lui Thomas”, apropiind-o de conceptul său: „self fulfilling prophency”. Această teoremă se anunță în felul următor: „Atunci când oamenii definesc situațiile ca fiind reale, ele sunt reale prin consecințele lor.” (vezi Simon, 1991, p. 463 și în T. Vedinaș, 2001, p. 18, op. cit.). Nu în ultimul rând trebuie punctată, în linie weberiană a tipurilor ideale, dezvoltarea de către Thomas a trei personalități ideale tipice: filistinul sau conformistul, boemul sau caracterul deschis oricărei influențe și caracterul adept al schimbării și implicării în activitatea producției. Important de precizat (cf. Michel.1986), este faptul că în sintezele de istorie a sociologiei rurale lucrarea „Țăranul polonez în Europa și America” nu este receptat doar ca o realizare a Școlii de la Chicago, fiind prezentată și ca o contribuție a sociologiei poloneze la performanțele cercetării rurale, context în care și școala sociologică de la București (la care vom reveni) e consemnată ca și performanță a sociologiei rurale europene.
Referindu-se la locul sociologiei poloneze în dezvoltarea cercetărilor comunităților rurale, alături de sociologia din Franța și România, V. Miftode susține că aceasta „și-a pus amprenta asupra ansamblului sociologiei rurale europene, atât în perioada interbelică cât și în deceniile următoare.” (Vasile Miftode – „Elemente de sociologie rurală”, 1984, p. 28)
Atât în ceea ce privește Școala sociologică de la Chicago – ca moment de referință și maximă importanță în conturarea domeniilor, complexe și inovatoare atât pentru sociologia rurală și mai ales, după cum am văzut pentru sociologia urbană – cât și în privința societății americane ca ansamblu, trebuie precizată poziția conform căreia este una dintre țările industrializate și urbanizate pentru care imaginea supra muncii agricole și vieții la țară este una pozitivă („mitul fermierului”).
Cercetările asupra satului, în Europa, se efectuau de mai puțin de un secol dar, mai ales prin prisma etnografiei și geografiei. Una dintre problemele de prim rang din punct de vedere politic și economic în Europa sfârșitului de sec. XIX era „problema agrară” și aceasta datorită pronunțatului exod rural și șomajului agricol în Europa Occidentală, fie datorită marilor schimbări produse de pătrunderea relațiilor capitaliste de producție în societățile tradiționale rurale din Europa de Răsărit (Rusia, România, peninsula Balcanică). Deși apar și se multiplică studii de sociologie rurală, ele nu ajung însă la aceiași importanță precum al celor de sociologie urbană și industrială. Se evidențiază în acest timp o puternică mișcare cooperatistă, în special, caracterizând mediul rural al Germaniei și Țărilor de Jos, ca și Austro-Ungaria. Aspectul economic al mediului rural european este modificat profund prin reformele agrare, din majoritatea țărilor de după primul război mondial, prin limitarea puterii marii proprietăți, aceasta concentrând atenția cercetătorilor. În acest context un reprezentativ exemplu este cel al României, în care după reforma agrară din 1921 apar zeci de noi sate cu proprietăți individuale și cu loturi de pământ acordate de stat, cu sau fără răscumpărare.
După cel de-al doilea război mondial, sociologia rurală se dezvoltă pe toate continentele, raportându-se direct la problemele sociale, economice, politice, financiare, tehnologice indicate de tranziția demografică rurală, deruralizare și urbanizare, revoluția mijloacelor de transport, evoluția rapidă a tehnologiei agricole, irigațiilor, geneticii etc.
În privința raporturilor dintre sociologia rurală americană și cea europeană, putem spune că, în ciuda particularităților vieții rurale americane, conturarea sociologiei rurale în S.U.A. influențează apariția și dezvoltarea sociologiei rurale în țările europene, fără a mai preciza însă că în elaborarea tematicii și în construcția obiectului sociologiei, nu putem ignora nici specificul local dintr-o țară sau alta, nici achizițiile universale în domeniul de analiză, „istoria sociologiei rurale fiind însăși sociologia rurală, după cum Hegel spunea că <istoria filosofiei este însăși filosofia>” (V. Miftode, 1984, p. 27-28)
Pentru țara noastră, cercetările de sociologie rurală aveau bogată tradiție recunoscută și pe plan internațional. În perioada de dinaintea primului război mondial studiile de sociologie rurală au un caracter relativ nesistematic, accentul punându-se în special pe economia rurală, etnologie și „problema țărănească”, adică ansamblul analizelor socio-economice privitoare la structura, rolul și statutul țărănimii și proprietății agricole în societate, economie și politică” („Dicționar de sociologie, C.Zamfir, L. Vlăsceanu, 1996, p. 550). Înainte de toate am amintit deja ca important reper lucrarea lui D. Cantemir, „Descriptio Moldaviae” pentru contextul activității etnografice; extrem de redus însă, din prima jumătate a sec. al XVIII-lea și neelaborat din punct de vedere ștințific. Din acest unghi lucrarea amintită surprinde nu doar prin multitudinea problemelor consemnate, dar mai ales prin modernitatea structurării planurilor descrierilor și a consonanțelor cu unele teme sociologice ale sec al XIX-lea (Dumitru Stan, „Sociologia ruralului tradițional românesc”, 2001, p. 88). În acest sens am amintit deja despre legătura dintre opera lui H.H.Stahl și „Descriptio Moldaviae” (Vedinaș deja citat); o altă interesantă apropiere putem găsi între „planul de studiere a oricărei societăți” stabilit de sociologul francez M.Mauss în „Mannuel d’etnographie” (Payot, Paris, 1967, p. 14) și lucrarea lui D. Cantemir, în care, fără câteva excepții, a fost utilizat același plan (D.Stan, 2001, p. 89). Din aceiași perioadă și până la sfârșitul sec. al XVIII-lea regăsim lucrări, care deși centrate pe analiza faptelor domnitorilor (Gr. Ureche, I.Neculce, M.Costin) sau pe educația morală („Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”) ori educația religioasă (Coresi, Varlaam) din conținutul lor răzbat informații despre modul de a fi al țăranului român din acele vremuri, informații deosebit de utile cercetărilor moderne de sociologie rurală.
Dacă toate aceste lucrări completate cu alte surse documentare ale perioadei, reprezintă totuși surse informative relativ puține și eliptice, nu același lucru se poate spune, însă, despre izvoarele etnografice ale sec. al XIX-lea și primele trei decenii ale sec. al XX-lea, mult mai numeroase și mai complete, deci, mai viabile interesului cercetătorilor pentru reconstituirea ruralului tradițional românesc, mai ales că multe din aceste izvoare nu sunt rezultatul unor speculații de cabinet, „ci sinteze constituite în urma unor cercetări de teren” (D.Stan, op.cit., p. 91).
Așadar, personalități precum Vasillia Popp, G.Barițiu, Anton Pann, A.Russo, N.Bălcescu, B.P. Hașdeu, fie au cercetat fondul tradițional românesc, fie au scris în favoarea unor astfel de cercetări. Nu mai puțin importante sunt informațiile culese și transmise, interpretate de autori precum Simon Florea (1847-1907), Theodor Burada (1839-1923), Elena Niculiță Voronca (1862-1939), Tudor Pamfile (1883-1921), ca să enumerăm numai câteva din numele importante pe ale căror informații își bazează, actualmente, aserțiunile numeroși etnologi și sociologi din domeniul ruralului.
Rămâne de precizat, însă că toți acești autori au cules și clasificat un imens material etnografic, dar l-au interpretat într-o mai mică măsură.
Cu toate acestea apar și în România acestei perioade și o serie de lucrări, cercetări specifice sociologiei rurale, pornindu-se în cele mai multe cazuri de la o comandă de stat sau de la o inițiativă academică.
Aminteam înainte de faptul că premisele conturării sociologiei rurale (și urbane) în Europa, coincid cu intensificarea cercetărilor pentru problema rurală. În ceea ce privește țara noastră premisele fundamentale pe care le întâlnim au fost formarea unității naționale și a statului român, rezolvarea „problemei agrare” prin împroprietărirea țăranilor.
Astfel inaugurarea analizelor de teren se realizează prin lucrările lui Ion Ionescu de la Brad („Agricultura română din județul Dorohoi”, 1866, Mehedinți, 1868, Putna, 1869) efectuate pe baza unei ordonanțe domnești din 28.11.1864 care cerea tuturor inspectorilor agricoli să întocmească descrierea unui județ.
Aceste lucrări cu caracter monografic sunt elaborate pentru a pune în evidență modul de împroprietărire a țăranilor (prin legea agrară din 1864). Prima lucrare a autorului datează din 1851, numită „Excursie științifică în Dobrogea” și cuprinde informații referitoare la populație, cultură, mărturii etnografice și mai ales la „fenomenul transhumanței”, făcându-l pe autor să-i scrie lui Bălcescu că „în desagii oierilor se pot pune multe lucruri”. Sunt inaugurate astfel primele monografii de tip zonal, acestea având un caracter instrumental, fiind folosite ca un îndreptar pentru autoritățile administrative.
În perioada următoare, Ministerul Instrucțiunilor Publice” (1877) adoptă o dispoziție potrivit căreia le cere învățătorilor să redacteze monografii de sate. Ca urmare a acestui fapt, B.P. Hașdeu redactează, transmite și recoltează două chestionare, unul privind obiceiurile juridice ale poporului român (1877) și celălalt lingvistic (1884), primul având un mai pronunțat caracter sociologic, fiind axat pe aspectele sociale și economice ale satului moldovenesc, muntenesc și oltenesc. Răspunsurile la aceste chestionare însumează peste 20000 de pagini, aflate la B.A.R., parțial prelucrate (I.Mușelea, Ov.Bârlea, „Tipologia folclorului. Din răspunsurile la chestionarele lui B.P. Hașdeu, 1970).
În același timp (1876) Societatea Română de Geografie începe acțiunile în vederea realizării monografiilor județene, elaborate în intervalul 1887-1896 (32 de volume) și apoi „Marele Dicționar Geografic al României”, 5 volume (1898-1902), toate cuprinzând date sistematice și concrete despre așezările rurale.
Ministerul de Interne inaugurează (1903) sub conducerea lui V. Lascăr un „Program al monografiei unei comune rurale”, program care va sta la baza a peste 60 de monografii publicate; iar Ministerul Domeniilor cere elaborarea unor monografii ale „moșiilor” statului și Coroanei din care se desprind atât elementele științifice referitoare la viața rurală, munca rurală agricolă și neagricolă din sate, cât și propuneri pentru îmbunătățirea acestora.
În Transilvania și Banat inițierea primelor monografii românești despre sate și comune cu populație românească este făcută de Societatea „Astra” – Sibiu. În aceiași perioadă apar primele nomenclatoare de sate și primele proiecte de geografie socială a statului românesc (Nistor V.A.Urechia, 1902).
În paralel cu acestea, „problema țărănească” a făcut să apară o literatură sociologică de foarte bună calitate analitică, cuprinzând propuneri, bine argumentate, pentru intervenția în lumea rurală. Lucrările care tratează „problema țărănească” devin, după publicarea recensământului din 1889 (L. Calescu), mult mai consistente din punct de vedere ștințific și mai adecvate ca argumentare.
Ca o întărire a celor afirmate, precizăm că la începutul sec. al XX-lea în mediile intelectuale românești satul era privit prin două dimensiuni idilice: sămănătorismul și poporanismul. Primul „transmise impetuos și dominator” din spiritul lui N.Iorga, pe când cel de al doilea a a venit prin C. Stere din narodnicismul rus, o variantă locală a socialismului (vezi T.Vedinaș, op.cit., p. 20).
Se produce în aceste contexte o puternică schimbare de perspectivă, rupându-se „fragila fuziune patriarhală” din semănătorism și poporanism, prin tragica confruntare dintre stat și țărani în răscoala din 1907. Pe acest fond apare „Neiobăgia” lui Constantin Dobrogeanu Gherea (1855-1920), lucrare considerată de T. Vedinaș (op.cit., p. 20) ca fiind „primul studiul românesc de sociologie rurală, o veritabilă descoperire sociologică a ruralului”. Întrunind în biografia sa intelectuală componente specifice pentru itinerariul multor ruși, C-tin Dobrogeanu Gherea, pe numele său Mihail Nikitici Cass (Solomon Ketz), este mai întâi „nihilist”, apoi „narodnicist” și mai apoi „socialist”, iar în cele din urmă, în România, ajunge „social-democrat”, linie ideatică pe care și-o va revendica întreaga viață și H.H.Stahl: fapt expresiv pentru spiritul critic și nu dogmatic din sociologia rurală adopta ceea ce se cheamă de obicei marxismul ortodox. Înscrisă pe linia marxismului ortodox, lucrarea „Neiobăgia. Studiu economico-sociologic al problemei noastre agrare (1910)”, cuprinde o sociologie critică atât asupra realităților sociale rurale din acea vreme, cât și asupra structurii politice și administrative contrare unei emancipări țărănești. În acest context, „Neiobăgia” nu este doar o lucrare de sociologie, matricea ei disciplinară cuprinde și sociologia istoriei, în paradigma conflictuală a luptei de clasă. Pe această linie, în „Neioibăgia” lui C.D.Ghera regăsim teoria istoriei uniliniare, stadiale, de tip evoluționist (o istorie deformată în esență), teorie relevată de acceptarea unui „comunism primitiv” care ar fi supraviețuit în „comuna patriarhală”. Acest „comunism primitiv”, dicteu ideologic marxist, este o transferare simbolică, în fapt a conceptului de comunism dintr-un timp modern (sec. XX) spre timpuri primordiale. Aceste ipoteze au fost de altfel infirmate în urma unor cercetări exhaustive de antropologie, etnologie și sociologie, demonstrându-se că de fapt marxismul a deformat realitățile primare și culturale ale comunităților umane. (T.Vedinaș, op. cit., p. 20-22)
Trecând peste înscrierea „Neiobăgiei” în a socialismului, menționăm că în paginile ei subzistă reflecții sociologice asupra lumii rurale românești ce merită apreciate. În acest sens, Gherea face distincția între „gospodăria naturală”(țărănească) și „gospodăria boierească” (capitalistă), numind România de la începutul secolului trecut „țară eminamente agricolă”, formulare care va face o deosebită carieră chiar și în neoliberalism.
În contextul schimbării, trecerea de la gospodăria naturală la cea boierească (în urma acumulării de capital), Ghera numește „arendășia” ca pe o „gospodărie prădalnică”, menționând acest aspect ca pe o cauză importantă, alături de legea rurală din 1864 și mai ales de „legea tocmelilor agricole” din 1886, a răscoalei din 1907. Sunt puse în relief condițiile sociale ale țăranului român din acea societate românească „eminamente agricolă” de la începutul sec al XX-lea. Autorul remarcă astfel lipsa drepturilor electorale ale țărănimii, absența unei clase mijlocii în satele românești, diferențierile dintre țărani și muncitori, necesitatea acelei „industrii însemnate” care să sprijine „agricultura intensivă”. (Gherea, 1910, p. 170) Reiese o dimensiune importantă, democratică a marxismului lui C.D.Gherea, care se explică prin faptul că situația socială a țărănimii române, caracterizată drept „neiobăgie”, i-a conturat autorului pledoaria pentru emanciparea socială și democrată a acestei categorii sociale din condițiile „grele” și absurde ale „regimului agrar” de atunci. Acest regim agrar numit de autor „neiobăgie” a fost surprins în lucrarea sa în dubla ipostază a țăranului român de la începutul secolului XX, și anume ipostaza de proprietar și de iobag (vezi Gherea, 1910, p. 336-337 și T.Vedinaș, op.cit., 2001, p. 24)
După cum am văzut, C-tin Dibrogeanu Gherea a făcut și concesii utopiei socialiste, crezând probabil în egalitarismul social așa cum mulți alți socialiști europeni au crezut, dezmeticindu-se apoi după cel de al doilea război mondial, când socialismul și social-democrațiile occidentale s-au separat de utopia socialistă ce a dus la dictatură în Europa de Est.
În acest context, consideră T.Vedinaș (op.cit., p. 25), „meritul lui Gherea este real, întrucât dirijat de realitățile țărănimii române și de utopia socialistă, în care mai credea, el a gândit și libertate, și emancipare economică pentru această categorie socială. Astfel, <Neiobăgia> poate fi socotită o lucrare care a descoperit din punct de vedere sociologic ruralitatea românească.” (op.cit., f. 25)
Pe lângă lucrarea prezentată mai sus, ca punct de vedere de referință și exemplificare, în acea perioadă au apărut numeroase lucrări privind „problema țărănească” având autori precum: R.Rosetti, C.Stere, C.C.Arion, S.Haret, Vasile M. Kogălniceanu, N.Iorga, G.D.Creangă, C. Garofild („Dicționar de sociologie”, p. 591)
După primul război mondial, continuă elaborarea monografiilor de sate, atât în linia tradițională de până atunci, dar mai ales în spiritul și conformitatea noilor prescripții metodice elaborate în cadrul Școlii monografice de la București. În această perioadă se conturează o adevărată sociologie românească cu direcții și performanțe specifice prin operele lui Dimitrie Gusti și ale discipolilor săi , identificate cu Școala monografică de la București. După 1930, aceasta se impune în Europa ca fiind una dintre cele mai originale, mai dinamice și mai competente școli de sociologie rurală, așa încât Congresul Mondial de Sociologie din 1939 urma să fie ținut la București. În acest context, trebuie actualizată o parte uitată din sistemul sociologic gustian pentru a porni din „miezul sociologiei lui D.Gusti” (T. Vedinaș. Op.cit., p. 25). Înainte de toate trebuie precizat faptul că sociologia gustiană nu trebuie redusă numai la monografism sau la „sociologia națiunii, și una și alta fiind predispuse unor atitudini critice necesare” (Vedinaș, op.cit., p. 25). Astfel, mai întâi monografismul a primit o replică din parte sociologiei sistematice a lui Petre Andrei: „Cercetările monografice se opresc la o simplă redactare fotografică a unei realități, fără a o încadra în principii generale de sociologie sau într-un anumit tip de societate existentă” (P.Andrei, 1978, p. 250), mai mult, în opinia aceluiași autor, imensul material informativ (etnografic) recoltat în urma campaniilor monografice ne este util „pentru lămurirea unor probleme generale care preocupă sociologia ele rămân numai cercetări de sociografie” (P. Andrei, „Sociologie generală”, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1936, p. 297). În ceea ce privește problema „sociologiei națiunii” perspectiva actuală este cea a „despărțirii de Gusti” (M. Lorionescu, 1996, p. 49)
De fapt, trebuie să ne întoarcem la opera teoretică a lui Gusti, aceasta fiind sociologic sistematică și având o axiologie specifică, mărturisită de Gusti însuși:
„Pe scurt, sistemul nostru de sociologie afirmă:
Societatea se compune din unități sociale, adică din grupuri de oameni legați între ei printr-o organizare activă și o interdependență sufletească.
Esența societății este voința socială.
Voința socială depune ca manifestări de viață o activitate economică și una spirituală reglementate de o activitate juridică și de o actualitate politică.
Voința socială este condiționată de manifestările ei casnice, biologice, psihice și istorice.
Schimbările suferite de societate în decursul timpului prin activitățile ei și sub înrâurirea factorilor condiționali, le numim procese sociale.
Începuturile de dezvoltare, pe care le putem surprinde în realitatea prezentă și deci le putem prevedea cu oarecare precizie, se numesc tendințe sociale.
Față de realitatea socială astfel concepută, putem avea trei atitudini științifice care fac cu putință constituirea a trei ramuri de științe sociale: sociologia, etica și politica, discipline care formează, împreună cu științele sociale particulare (economia politică, dreptul etc.) sistemul științelor sociale” (D. Gusti „Opere”, vol. I, p.19, 1940).
Aceste principii care pot reprezenta esența sistemului sociologic gustian reflectă mai întâi temeiurile filosofice ale sociologiei gustiene ce se concentrează în jurul „voinței sociale”, concept activ în filozofiile neokantiene ale sfârșitului de sec. XIX și început de sec. XX, precum și în sociologia despre „comunitate” și „societate” a lui Tonnies, de unde probabil că D.Gusti l-a și preluat. Acest concept („voința socială”) nu este însă pur filosofic, având puternice conotații psihologice cu puternice orientări spre pragmatism. Remarcabil în acest context este studiul gustian „Egoism și altruism” (1904), unde se încearcă, printr-o nouă lectură a sociologiei clasice, motivația sociologică a „voinței practice”, autorul formulând simplu, că din punct de vedere psihologic individul nu este nici egoist, nici altruist, ci „voința individuală e dependentă de alte voințe” (Gusti, 1969, p. 81). Sociologul mizează pe „voințele colective” aflate în „acțiune reciprocă”. În fiecare dintre aceste „voințe colective” (care pot fi seminții, familii, națiuni, state, comunități culturale) există interacțiune: „o voință colectivă deplin conștientă implică necesitatea interacțiunii reciproce a unor voințe individual autonome, care se întregesc una pe alta și, în parte, se luptă una cu alta.” (Gusti, 1969, p. 82). Ajungem astfel în esența sociologiei lui Georg Simmel din „Grundfragen der Soziologie Individuum und Gesellshaft” (1917), în care acesta teoretiza „acțiunea reciprocă” ca esență a „societății” (T.Vedinaș, op.cit., p. 26-27).
Spre „acțiunile reciproce” ale voințelor se îndrepta sociologia ca știință a „realității sociale” ca și etica înțeleasă ca judecare a realității sociale, în raport cu idealul social și politic, aceasta studiind mijloacele de realizare a idealului social. Prin interacțiunile conținute, voința socială se află între „realitatea socială” și „idealul social”, acestea fiind toate circumscrise ca paradigmă axiologică a sistemului sociologic gustian. Rezultă astfel o triodă axiologică: „realitate”, „voință” și „ideal”, unde „voința” devine acțiune spre „reformă socială”, aceasta având „două rădăcini adânci: una în realitate, alta în ideal” (Gusti, 1970, p. 81). Din acest motiv, reforma socială a căutat o „scientia militans” (care pentru D.Gusti a fost sociologia monografică ale cărei coordonate metodologice au fost descoperite de sociolog în realitatea socială, prima valoare a triadei menționate) (cf. T.Vedinaș, op.cit., p. 26). Realitatea socială are drept elemente constitutive categoriile sufletești și economice, iar ca elemente funcționale: categoriile politice și juridice, „Reforma socială se bazează pe mlădierea celor dintâi categorii și pe elasticitatea celor din urmă.” (Gusti, 1970, p. 11)
În sensul celor spuse și reținând termenul de „categorie” cu certă descendență filosofică, prin care D.Gusti identifică realitatea socială, trebuie precizat că aceste categorii sunt de fapt valori – economice, sufletești, politice și juridice – pe care, folosind metoda monografică, autorul a dorit să le măsoare în social, întărind astfel dimensiunea axiologică a sistemului său sociologic, întemeiat pe un sistem de valori identificate sub semnul categorialului” (cf. T.Vedinaș, op.cit., p. 27)
Organizarea sociologiei gustiene s-a realizat prin convertirea componentelor paradigmei axiologice a sistemului său sociologic în acțiune și organizare științifică cu orientare către reforma realității sociale. Această orientare către intervenția în social a sociologiei a fost organizată la trei niveluri: instituțional, metodologic și practic (cf. T.Vedinaș, op.cit., p. 27) intercondiționate. În acest sens, începând încă din 1918, sociologul înființează la Iași „Asociația pentru studiu și reformă socială”, pe care în 1921 o transformă la București în „Institutul Social Român”, acesta la rându-i fiind transformat în „Institutul de Cercetări Sociale al României”, cu filiale: Banat-Crișana, Transilvania, Moldova, Dobrogea, Oltenia. Aceste instituții având funție economică și financiară în organizarea sociologiei, au devenit structuri active prin cercetările de teren, făcând din câteva comunități rurale adevărate laboratoare vii de cercetare socială.
Organizarea la primul nivel devine posibilă prin organizarea celui de al doilea nivel de organizare a sociologiei nivelul metodologic. În acest sens, D. Gusti pornește prin redefinirea sociologiei ca pe o „știință de fapte și de observație a lor” (D.Gusti, 1965, p. 128) și prin identificarea „realității sociale” cu socialul definit sub orizont categorial și axiologic: „Socialul este mai întâi produsul unui concurs de împrejurări spațiale, temporale, mentale și sufletești, care formează cadrele cosmologic, istoric, biologic și psihologic și apoi activitatea socială înseamnă manifestări (categorii) economice, spirituale, politice și juridice.” (Gusti, 1969, p. 116). Cadrele vor fi împărțite în „extrasociale” (cosmologic și biologic) și „sociale” (istoric și psihologic), iar manifestările în „constitutive” (economice și spirituale) și „ordonatoare” (politice și juridice). Această distribuție a cadrelor și manifestărilor corespunde unei structuri organizaționale în conformitate cu realitatea și structura socialului. Asupra acestor categorii structurate sistematic va acționa al treilea sistem, pragmatic, al organizării sociologiei, în care regăsim acțiunea sistemului științei asupra cadrelor și manifestărilor. În acest sens cadrele și manifestările vor fi investigate de specialiști în științe adecvate (geologi, geografi, botaniști, agronomi, demografi, antropologi, igieniști, medici, paleografi, istorici, istorici sociali, psihologi, psihologi sociali, etc.), această structură de cercetare și investigare fiind numită de Gusti „metodă colectivă”, precizând: „monografia sociologică, prin caracterul ei de muncă colectivă, respectă diviziunea muncii și rosturile specializării, dar în același timp unifică toate eforturile acestea științifice și le redă sensul lor adevărat, de urmărire a adevărului, mai conform cu realitatea socială globală.” (Gusti, 1965, p. 140). Detaliile legate de natura cadrelor și manifestărilor în metodologia monografiei sociologice au dus la formularea unei legi numite de Gusti: „legea paralelismului sociologic”(vezi D.Gusti, „Opere”, 1940, p. 20-21). În acest context paralelism înseamnă că toate aceste categorii nu formează raporturi de subordonare logică și nici nu pot fi reduse unele la altele, adică nu formează între ele înlănțuiri cauzale, ci numai condiții reciproce, existențiale; ele nu pot fi înțelese decât în unitatea lor structurală, ca totalitate sui generis.” (D.Gusti, „Pagini alese”, 1965, p. 118). Acest paralelism este întreit, el realizându-se între manifestări (între manifestările regulatorii și cele constitutive), între cadre (naturale și sociale) și între ansamblul cadrelor și manifestărilor. Producerea logică a acestor paralelisme este posibilă deoarece:
manifestările nu pot fi reduse unele la altele, acestea apărând simultan și determinându-se reciproc;
cadrele nu condiționează viața socială pe rând, toate exercitând influențe în același timp;
cadrele nu pot fi reduse la manifestări și nici manifestările la cadre; (cf. Dumitru Stan, op.cit., p. 111).
Pentru a întări legea paralelismului sociologic, D.Gusti va relua descrierea socialului, de această dată, nu doar prin „manifestări” și „cadre”, ci prin unități sociale/relații sociale, procese și tendințe sociale, trecând astfel dincolo de sociologia monografică, înfățișându-ni-se, încă o dată, vocația sistemică a gândirii sociologice a autorului (cf. T. Vedinaș, op.cit., p. 29). Această nouă descriere a socialului ni se arată după următoarea structură:
manifestări economice: agricultură, silvicultură, pomicultură, sericicultură, agricultură, creșterea vitelor, meserii, întreprinderi industriale, comerciale, gospodăria țărănească și bugetul;
manifestări spirituale: religioase, artistice (muzică, literatură, arhitectură, sculptură, pictură, arte decorative), morale și ideologice (concepțiile țărănești despre muncă și viață);
manifestări juridice: statistică penală, în materie civilă, succesiuni, obiceiuri juridice locale, adaptări locale ale dreptului pozitiv;
manifestări politice: organizații de partid, concepții politice, partide locale, administrația comunală și legăturile cu centrul:
unități sociale: familia, neamul, vecinătățile, cartierele, gospodăria, moara, stâna, cârciuma, șezătorile, primăria, școala, biserica:
relațiile sociale: între vecini, prieteni, dușmani, vârste, sexe, „relații de bună-cuviință”;
procese sociale: orășenizare, industrializare, socializare, centralizare, diferențiere:
tendințe sociale: dezvoltarea, decăderea; (D.Gusti, „Opere”, 1940, vol. II, p. 24)
Prin reflecții repetate asupra socialului, D.Gusti a gândit și exprimat, în momente diferite, „teoria cadrelor și manifestărilor”, cea dintâi teorie a acestora fiind concepută ca și direcționare a cercetărilor sociologice, în vremea înființării „Institutului Social Român”, iar următoarele reprezentând corectarea primelor, după campaniile monografice. Așa s-a născut „legea paralelismului sociologic” și configurația prezentată mai sus din 1940, care a abandonat cadrele și alături de manifestări a așezat: unitățile, relațiile, procesele și tendințele, fiind deci oferit un nou proiect de organizare a cercetării sociologice, care n-a fost pus în practică nici de D.Gusti, nici de discipolii săi. (cf. T.Vedinaș, op.cit, p. 30).
„Campaniile monografice”, în sensul de cercetări de teren, care urmau să aplice metodologia cadrelor și manifestărilor în comunitățile rurale, în a căror realitate odată cunoscută, urma să fie implantată apoi reforma socială, au debutat timid, cu puțini specialiști în raport cu specialitățile fixate de D.Gusti pentru studiul cadrelor și manifestărilor. Astfel, la Goicea Mare, unde aceste campanii au debutat, au participat 11 specialiști, între 20-24 aprilie 1925, cei mai mulți fiind studenți ai profesorului Gusti. Această acțiune, deși jalonează numai dificultățile cercetării monografice, este socotită de Mircea Vulcănescu drept deschizătoare de epocă. (M.Vulcănescu, 1998, p.81)
Campaniile continuă în 1926, între 11 și 26 iulie, tot cu 11 specialiști, la Rușețu Brăilei, considerată perioada „de pregătire a monografiei sociologice” (Apolzan, 1945, p. 15)
În urma acestor tatonări, D.Gusti, își găsește doi colaboratori de excepție, pe Mircea Vulcănescu, „omul formulărilor logice și comprehensive” și pe H.H.Stahl, acesta fiind „organizatorul de vocație al următoarelor campanii și autorul unei opere sociologice concurente celei a magistrului său.” (cf. T.Vedinbaș, op.cit., p. 30)
Pentru perioada 15 iulie-16 august, H.H.Stahl va alege pentru cercetare comunitatea Nerej, din legendara Țară a Vrancei. Aici se vor întâlni 41 de specialiști, alături de organizator și profesor fiind prezenți: Traian Herseni, Constantin Brăiloiu, Ion Diaconu, antropologul Francisc Reiner, Xenia Costa-Foru precum și mulți alții. La Nerej s-a lucrat febril, pe fișe, prin anchete, prin analize în „sala luminoasă” (o sală de clasă special amenajată), performanța acestei campanii finalizându-se în monumentala monografie „Nerej – un village d’une région archaique” (1939), care va face cunoscută în lumea specialiștilor occidentali Școala sociologică de la București. Elaborarea monografiei s-a făcut după tip, conform teoriei cadrelor și manifestărilor, redactându-se și lucrându-se în echipe. Dincolo de faptul că această campanie monografică din Nerej a realizat cea mai completă monografie scrisă a unei comunități rurale cercetată de echipele gustiene, trebuie precizat faptul că acest moment a însemnat și altceva, în sensul mai larg al afirmării și dezvoltării sociologiei rurale. În acest sens, H.H.Stahl pune în circulație o metodologie de cercetare a ruralului pe care o numește în spiritul cercetării istorice și sociologice a școlii „analelor – arheologie socială”, prin care va încerca să lege prezentul de trecut, identificând în Nerej elemente de organizare teritorială ce puneau în evidență astfel de elemente de continuitate. Mai mult, prin arheologia socială nu descoperă numai o legătură între structurile teritoriale prezente și trecute, organizarea obștilor vrâncene ducându-l la a construi o paradigmă sociologică originală aceea a satelor devălmașe.
Tot în cadrul acestei campanii monografice, Traian Herseni își descoperă vocația de a studia terenul, găsind elemente pentru ceea ce el a numit „sociologie pastorală”, iar Xenia Costa-Foru își conturează primele descoperiri pentru sociologia familiei. Prezența lui Constantin Brăiloiu în cadrul acestei campanii a însemnat conturarea unei direcții a cercetărilor rurale în cadrul școlii monografice, circumscrise etnologiei și antropologiei culturale.
După Țara Vrancei, cu Nerej și Neruja, campaniile monografice continuă în Bucovina, cu satul Fundu Moldovei, în care între 10 iulie și 10 august 1928 au fost prezenți 60 de specialiști. Campania nu a fost însă de nivelul celei din Nerej, sintezele cercetării fiind publicate doar în câteva studii din „Arhiva pentru reformă socială” și în „Sociologia românească”.
În perioada 13 iulie-16 august 1929, cu reveniri în 1932 și 1933, echipele monografice au anchetat satul Drăguș și alte localități din „Țara Oltului”. Această campanie atinge punctul culminant, monografia Drăgușului fiind menită să fie completă, atât prin numărul mare al cercetătorilor (89, grupați în echipe, după sistemul profesorului Gusti), prin revenirile următoare pe teren, individuale și colective pentru completarea observațiilor și culegerea unui nou material, prin forțele concentrate aici pentru cercetarea vieții sociale sub toate aspectele și adâncirea tuturor problemelor. (Apolozon, 1945, p. 16)
Rezultatele însă dovedesc caracterul de excepție al acestei monografii doar fragmentar, comunitatea din Drăguș nebeneficiind de o monografie în genul Nerejului, însă problemele sintetizate au consistență și diversitate.
Monografia Drăgușului purta numele : „Drăguș – un sat din Țara Oltului” și l-a avut coordonator pe Traian Herseni. Ea nu a apărut într-o sinteză precum cea a lui H.H. Stahl, fiind însă tipărită în numai câteva fascicule de către „Institutul Social Român”: „Credințe și rituri magice” de Ștefania Cristescu Galopenția, „Reprezentarea omului” de Ion I. Ionică, „Structura economică a satului” de Al. Bărbat, „Unități sociale” de T.Herseni, „Tipul antropologic” de dr. Fr. Reiner, „Demografia și igiena populației” de D.C.Georgescu, „Împodobirea porților, interioarelor caselor, opinii despre frumos” de Al Dima.
În cadrul campaniilor de la Drăguș se realizează și un film documentar, aflat astăzi la „Institutul de etnografie și folclor <Constantin Brăiloiu>” din București. De asemenea nu pot fi uitate sintezele etnologice „Dealul Mohului” (1943) de Ion I. Ionică și „Forme străvechi de cultură poporană” (1977) de Traian Herseni.
În ceea ce privește mai ales monografiștii, cercetările efectuate la Drăgușin, cu spectrul lor adecvat și bine receptat în lumea științifică, au însemnat înscrierea monografismului drept “curent cultural”, iar privitor la domeniul sociologiei rurale, aceste cercetări au primit o consacrare mondială (H.H.Stahl, 1981, p. 129)
În anul 1931, campaniile monografice continuau în Basarabia la Cornova (Orhei), unde Xenia Costa-Foru – în continuare preocupată de sociologia familiei – descoperă o stratificare socială specifică, și anume împărțirea cornovalilor după sistemul castelor în „boieni”, „dvareni”, „mazâli”, „moșceni”, „țărani” și „grăjdeni”. În acest caz, o „dvoreancă” de exemplu nu se putea căsători cu un „țăran” decât cu prețul de a fi socotită „proastă”. (Costa-Foru, 1945, p. 79) Un alt fenomen specific era și acela că „în satul Cornova practica descântecului era atât de răspândită, încât mai fiecare sătean era și un practician al magiei.” (H.H.Stahl, 1981, p. 54).
În anii 1935 și 1936, 46 și respectiv 50 de monografiști s-au aflat în Țara Năsăudului, la Șant unde pe lângă realizarea unui film se face o investigație aprofundată asupra ocupațiilor și culturii țărănești confirmate și de studiile din „Sociologia românească” (1936, p. 2). Important pentru această campanie de la Șant a fost faptul că printre monografiști s-au aflat și „mulți savanți străini”. (Apolzan, 1945, pp. 16-17)
Între 15 iulie și 6 septembrie 1939, 23 de monografiști cercetează plasa argeșeană Dâmbovnic, studiile rezultate punând accent pe probleme demografice și ocupaționale. Au participat Anton Galopenția, Mihai Pop, Athanasie Georgescu, N.Economu, Al.T. Stoianovici, Miron Constantinescu, Gh. Reteganul și Ovidiu Bârlea. Cel mai important lucru pentru această campanie este reprezentat de întregirea Școlii de la București cu Anton Galopenția, acestuia datorându-i-se și ultima campanie în stil monografic organizată de școala sociologică gustiană. Este vorba despre campania de la Hodac (Câmpia Transilvaniei) , între 9 și 13 iulie 1945, care a avut în vedere efectele războiului asupra conviețuirii româno-maghiare ca și cercetarea culturii țărănești. Nimic însă nu s-a finalizat din această cercetare, „în anii tulburi de după 1948 tot materialul și întreaga arhivă a oficiului de studiu al Institutului Central de Statistică, care făceau parte toți membrii echipei, s-au pierdut sau au fost distruse.” (Dragoslavele, 1993, p.1).
Toate cele prezentate mai sus au avut un caracter de pionierat și entuziasm pentru sociologia rurală românească, finalizări în sinteze complete însă nu au fost realizate decât prin monografia Nerejului, celelalte campanii concretizându-se doar în studii risipite nu doar în „Arhiva pentru reformă socială și în „Sociologia românească”, dar și în altele specializate în valorificarea culturii țărănești. (cf. T. Vedinaș, op.cit., p. 35).
Aceste campanii monografice au fost în mod sigur acțiuni științifice pentru obținerea unui contur obiectiv al reformei sociale în comunitățile rurale, materialele documentare ca și sintezele obținute dezvăluind starea reală a acestor comunități. Din această cauză după această perioadă de „stabilire a metodelor” (Neamțu, 1970, p. 11), a urmat perioada de implicare a sociologiei monografice în reforma socială.
Astfel, între anii 1934-1936, instituțiile Școlii monografice organizează acțiuni având drept scop conturarea unor idealuri sociale pentru comunitățile rurale. Astfel, începând cu 1934, D.Gusti împreună cu discipolii săi organizează „echipele regale studențești”, alcătuite din studenți în diferite specializări, care lucrau paralel cu echipele monografice, urmărind depistarea problemelor și disfuncțiilor sociale la nivel sătesc și corijarea lor prin exemplul oferit sătenilor de către investigator prin „anchete – tip acțiune” (D.Gusti, 1941). Fuzionând cu echipele monografice, grupele regale au lucrat la „ridicarea” satelor (Neamțu, 1939, p. 31) prin idealul social însumat pentru Gusti în: cultura sănătății cultura muncii, cultura minții, cultura sufletului.
De la centru acțiunile de teren erau coordonate prin fundația Culturală regală, care a reușit să impună „legea serviciului social”, legea doctrinei lui D. Gusti pentru emanciparea satelor, lege „despre care președintele Roosevelt afirma că este <cea mai înaintată din lume>, făcea din Căminul Cultural un veritabil <parlament al satului>, funcție unificatoare a vieții obștești…” (Marinescu, 1995, p. 150)
Această a doua parte a activităților sociale ale Școlii Monografice de la București, avându-i în prim plan pe Iacob Mihăilescu (cultura sănătății) și Octavian Neamțu, Harry Brauner, s-a concretizat în munca voluntară a „echipelor studențești” din diferitele comunități rurale, contribuindu-se astfel la emanciparea și dezvoltarea satelor, mai ales prin „școlile țărănești”, organizate pe centre rurale și orientate spre educația agronomică a sătenilor, dar și prin punerea în acțiune a „căminelor culturale”, prin legea mai sus menționată și printr-o publicație centrală numită chiar „Căminul cultural”, activă încă din 1947. Toate aceste acțiuni au fost începuturile pragmatice pentru idealurile sociale moderne, pentru ieșirea satului românesc dacă nu din „primitivism”, dintr-un „tradiționalism” secular, dominat de analfabetism și subdezvoltare.
Opera individuală a discipolilor lui D. Gusti (H.H. Stahl, Mircea Vulcănescu, Traian Herseni, Anton Galopenția, Ion Concea, Octavian Neamțu, ca cei mai reprezentativi) a întregit profilul complex al Școlii monografice de la București , care nu doar că a fundamentat direcții ale sociologiei rurale, unele cu ecou „mondial”, dar s-a înscris într-un plan mai larg al culturii românești și europene într-o matrice ce punea problema dezvăluirii „echilibrului social” în „unități sociale”, adică în „formele concrete ale asocierii umane”. (Gusti, „Opere”, vol. II, p. 33).
Așadar, Școala Monografică a permis un mare număr de experiențe sociale, științifice și culturale, cu un deosebit rol stimulator pentru ansamblul societății românești („Dicționar de sociologie”, p. 591). Pe acest fond, primul curs de sociologie rurală apare în 1940 (Traian Herseni), apoi al doilea în 1948 (G.M. Marica), pentru ca după 1966 să apară cursuri de sociologie rurală la București (Institutul de agronomie, 1974) și Iași (1977), sociologia rurală fiind indusă, alături de cea urbană în mai multe institute și universități.
Dacă modelul cercetărilor școlii monografice avea un caracter tradiționalist, după 1966 cercetările de sociologie rurală adoptă în general modelul meliorist (considerând mediul rural ca fiind forma genetică a societății moderne, dar insuficient evoluată și care trebuie adusă la nivelul structurilor urbane), în cadrul noilor condiții de existență a economiei centralizate, planificate și cooperativizate din agricultură. Cercetările acestei perioade se concentrează în special pe: structurile sociale în mediul rural, navetismul rural-urban și migrația spre orașe, factorii sociali ai economiei rurale și calitatea vieții în mediul rural. De asemenea, monografiile de sate și comune cunosc un înalt ritm de apariție (circa 200 în perioada 1968-1989), relevând creșterea interesului pentru definirea identității locale, mediul rural rămânând în continuare unul important în țara noastră. („Dicționar de sociologie”, p. 591)
I.2 Sociologie rurală – sociologia comunităților rurale.
Aminteam în primele pagini ale acestui capitol faptul că sociologia rurală a avut prilejul de a-și contura domeniul complex chiar la începuturile sociologiei moderne în cadrul Școlii de la Chicago alături de sociologia urbană. În același timp, pentru că ne refeream la domeniul de cercetare al sociologiei rurale, vom defini sociologia rurală ca fiind acea ramură a sociologiei care studiază originea, evoluția, structurile sociale și relațiile teritoriale ale satului.
Din aceste perspective și pentru a ne întregi imaginea despre sociologia rurală vom porni de la o analiză de excepție asupra realităților rurale și urbane, anume lucrarea „Principles of Rural-Urban Sociology”, semnată de Pitimir Sorokin și C.Zimerman. Astfel autorii pornesc de la a considera sociologia ca pe o știință generalizatoare în cadrul celorlalte discipline sociale, aceasta concentrându-și atenția asupra acelor trăsături și relații ale diferitelor fenomene sociale care sunt comune tuturor formelor specifice ale acestora (economic, juridic, religios, etc.), mai mult, deși sunt comune, acestea se repetă atât în societăți diferite, cât și în perioade diferite, constituindu-se în caracteristici constante tuturor varietăților de fenomene sociale.
Pornind de la aceste trăsături generalizatoare, sociologia generală se diferențiază de toate celelalte științe sociale, istorice, individualizatoare și pur descriptive. Așadar, „homo sociologicus” privit în relațiile sociale reale, în comportamentul și fenomenele sociale complexe și reale, diferă simțitor de „homo economicus”, „religiosus” sau „politicus” privit în condițiile de viață simplificate ipotetic. În acest caz separarea dintre sociologia generală și celelalte discipline sociale este foarte clară din punct de vedere teoretic.
Pe de altă parte însă, apropierea reală (empirică) de domeniile celorlalte științe este o altă caracteristică importantă a sociologiei. Din această perspectivă sociologiile (cum este și sociologia rurală) se consacră studiului generalizat al unui tip special de fenomen social (dar nu unic și simplificat), încercând să-și concentreze atenția asupra trăsăturilor și relațiilor comune, repetate și constante pentru toate variațiile concrete ale acestei clase speciale de fapte și relații sociale.
Astfel, sintetizând cele de mai sus, cei doi sociologi citați („Principiile sociologiei rurale și urbane”) consideră drept sarcini principale ale sociologiei generale:
descrierea caracteristicilor constante și universale și relațiile comune tuturor varietăților de fenomene sociale (economice, religioase, juridice, științifice, etc.);
formularea relațiilor funcționale relativ constante și repetate sau corelațiilor care există între fenomenele sociale și mediul înconjurător ne-social (geografic, istoric, etc), acesta fiind însuși tiparul în care orice fenomen social apare, se modifică și este condiționat; la rândul lor aceste fenomene influențând și condiționând mediul înconjurător ne-social;
studierea și formularea relațiilor funcționale relativ constante și repetate în timp și spațiu, precum și corelațiile care există între diferitele tipuri de fenomene sociale studiate de științele umaniste și sociale aplicate;
Se încearcă astfel să se găsească cum și în ce măsură fiecare formă specială a fenomenelor sociale este condiționată de alte forme, se abordează dependența și independența lor.
Cu alte cuvinte, din perspectiva celor doi autori, sociologia studiază și formulează relațiile funcționale dintre diversele forme ale fenomenelor sociale, fiecare dintre acestea însă fiind studiate separat de către o știință socială specială.
Referindu-se la sociologia rurală, P.Sorokin o consideră tocmai o astfel de știință socială specială și, mai mult, ca ramură a sociologiei, consideră că sociologia rurală are aceleași sarcini în domeniul ei specific ca și sociologia generală. În acest caz o primă sarcină a sociologiei rurale ar fi studierea și formularea tuturor diferențelor importante și cel puțin relativ constante în orice domeniu al fenomenelor sociale rurale și urbane (ca mediu ne-rural). O a doua sarcină a sociologiei rurale ar fi explicarea trăsăturilor specifice ale fenomenelor rurale (care ne apar ca și deosebiri între cele două medii). Această explicație ar consta de fapt în explicarea factorilor corespunzători acestor deosebiri sau în stabilirea de corelații funcționale între unele sau altele din aceste deosebiri specifice și unele sau altele dintre „variabilele dependente” sau „independente”.
Aceste două sarcini fundamentale stabilite de cei doi autori pentru sociologia rurală epuizează, susțin ei, practic domeniul și conținutul acesteia.
Pentru realizarea primei dintre sarcinile fundamentale ale sociologiei rurale, remarcă autorii, va trebui mai întâi să descifrăm ce se înțelege prin tipuri rurale și urbane. Astfel, în sensul definițiilor compuse a unității sătești, nu trebuie să se ajungă la eclectism, ci să se ajungă la o unificare logică a trăsăturilor corelate funcțional una cu cealaltă. Prin prisma metodei tipologice (Max Weber), unitatea sătească se poate defini prin clarificarea unei serii de fenomene complexe și neîntrerupte, în câteva tipuri sau clase, subordonându-se complexitatea realității concrete, căutării și păstrării celor mai importante trăsături ale ei sub forma câtorva clase sau tipuri de fenomene.
Făcând aceste remarci metodologice, autorii trec la descrierea caracteristicilor diferențiate ale comunităților rurale și urbane, care dau în totalitate tipul fiecăruia dintre cele două agregate sociale (aceste diferențe fiind relativ constante și repetate în timp și spațiu).
Pe baza acelorași coordonate se înscrie și lucrarea lui G.M. Marica, „Încercare de definire a satului” (Revista de psihologie, vol. II, nr. 4/1942), aprofunzând criteriile de definire stabilite de autorii amintiți.
Pentru moment însă, reținem două aspecte și anume: caracterul generalizator al sociologiei rurale, evidențiat, cum am văzut mai sus, în raport cu sociologia generală (descriere și explicare implicând generalizare) și raportul pe care l-am mai punctat în cursul acestui capitol, dintre rural-urban, trăsăturile definitorii ale ruralului (și urbanului) fiind obținute în cadrul unor criterii de diferențiere dintre rural și urban, criterii care au fost sintetizate astfel:
criteriul ocupațional (ocupațiile agricole în comunitățile rurale și ocupațiile non-agricole în comunitățile urbane);
criteriul relațional (în comunitățile rurale relația cu mediul este nemijlocită și continuă; în mediul urban această relație este caracterizată prin distanță și izolare);
criteriul demografic (densitate și mărime; densitatea populației este mai mică în comunitățile rurale și mai mare în cele urbane);
criteriul omogenității (comunitatea rurală este mai omogenă, comunitatea urbană este mai diferențiată);
criteriul stratificării (stratificare mai redusă în comunitățile rurale și mai accentuată în cele urbane);
criteriul componenței (populație autohtonă dominantă în comunitățile rurale și populație neautohtonă dominantă în comunitățile urbane);
criteriul interacțiunii (interacțiune nemijlocită, „face to face”, în comunitățile rurale și „anonimă” în cele urbane). (Aluaș, 1988, pp. 16-17)
Asupra acestor două aspecte vom extinde în continuare analiza noastră, prin raportarea sociologiei rurale la alte științe și prin problematizarea relației sociologie rurală-sociologie urbană, punând astfel în lumină alte valențe ale sociologiei rurale ca știință și realizând o mai clară conturare a obiectului sociologiei rurale, pe care o vom aprofunda în ultimul punct al acestui capitol.
Înainte de acestea însă, trebuie precizat faptul că toate caracteristicile esențiale ale sociologiei rurale reies tocmai din specificul spațiului rural (ca obiect de studiu).
În acest sens, încă dintr-un început precizăm că spațiul rural, comunitățile rurale, constituie un câmp de investigație pentru toate științele sociale, în cadrul acestora însă, doar sociologia rurală (și generală după cum am văzut) abordează „perspectiva sistemică” asupra acestui spațiu, iar raportul dintre toate celelalte științe cu sociologia rurală rămânând în esență aceleași.
Astfel, după cum am văzut în paginile anterioare, geografia a început prin a studia „spațiul rural” interesată fiind de analiza raporturilor dintre om, mediu natural și distribuția spațială a fenomenelor umane. Economia rurală ca ramură principală a economiei generale a avut importante aplicații asupra mediului rural. Apoi istoria socială, legată în principal de istoria oamenilor implicați în agricultură, acordă un mare spațiu „descrierii vieții țăranilor”, iar etnografia raportată la structurile umane zise „arhaice”. Psihologia, demografia și multe alte discipline au drept obiect de studiu ruralul, dar și urbanul.
Observăm așadar, că viața rurală este analizată din unghiuri diferite de discipline diferite. În acest context, vorbind despre legitimitatea și rolul sociologiei rurale, T.Herseni arată că „istoria, care se interesează de cele mai multe ori de rămășițele moarte ale vieții (ca și cum ceea ce e mort poate grăi despre ce a fost viu), ci etnografia și folclorul, care se întemeiază în studiul popoarelor vii pe producțiile lor lipsite de viață (ca și cum creațiile moarte ar dezvălui viața, nu invers) trădează de cele mai multe ori realitatea și o înlocuiesc cu scheme mentale sau înfățișări unilaterale. Istoria, etnologia și folclorul au reușit să scape adeseori de sterilitate tocmai prin înrâurirea sociologiei.” (T.Herseni, 1941, p. 194) Astfel, dacă în anii 1940-1941 (când T.Herseni își publică lucrările de sociologie rurală și pastorală) demografia nu reușea „să deosebească satul de oraș decât după numărul locuitorilor, adică după un criteriu convențional, absolut nesemnificativ pentru științele sociale” (T.Herseni, 1941, p. 208), astăzi această știință socială se „sociologizează”, raportând fenomenele și indicii demografici la factorii socio-economici, la ansamblul vieții sociale (Vasile Miftode, 1984, p. 29), printr-o asemenea evoluție trecând și celelalte științe particulare socio-umane, mediul social constituind cadrul lor de formare și mijlocul fundamental de explicare a propriilor fenomene și de rezolvare a propriilor probleme. Așadar, ignorând natura socială a faptelor și proceselor din spațiul rural precum și interdependența dintre elementele și manifestările acestuia, nu putem înțelege și pune în adevărata lor lumină raporturile dintre sociologia rurală și celelalte științe care cercetează realitățile sătești în toată complexitatea lor. „Cel mai simplu fenomen sau obiect din viața țăranului, a păstorului sau a întregii colectivități sătești, are o origine, o funcționalitate, o explicație și, în general, o dimensiune socială și, prin urmare, trebuie abordat în același timp în perspectivă particulară (economică, culturală, psihologică, etnografică etc., în funcție de natura lui concretă) și în perspectiva sociologică (adică sistemică sau integralistă).” În acest caz, oricare ar fi domeniul abordat și denumirea lui, științele care vizează ruralul sunt științe sociale care aparțin aceluiași sistem „interdisciplinar” de investigare, iar constituirea acestuia a implicat atât un progres teoretic, dar mai cu seamă unul metodologic în cercetarea societății rurale și a societății în general. (V. Miftode, op.cit, 1984, p. 30) Un rol important l-a avut ideea de unitate a vieții sătești, idee care a obligat cercetătorii „să părăsească vechea rutină a culegătorilor (etnografi și folcloriști) care făceau o știință rudimentară de esență empirică și să accepte sprijinul larg al geografiei, istoriei și al tuturor științelor sociale, în frunte cu sociologia. Sociologia rurală vine în urma etnografiei și a folclorului în cercetarea satului românesc, dar în schimb ea poate da acestor două discipline o perspectivă și deci o dezvoltare pe care niciodată nu le-ar putea dobândi singure.” (T.Herseni, 1941, p. 14)
Sociologia rurală se află astăzi în faza studiilor multidisciplinare și interdisciplinare asupra propriului câmp de investigații, neajungând încă la stadiul transductiv (prin aceasta transdisciplinar). De la interdisciplinaritate însă se poate ajunge prin adâncirea abordării sistemice și prin sintetizarea teoretică a datelor, la un nivel superior de cercetare a ruralului, acela al transdisciplinarității în care ramurile sociologiei și științele particulare implicate în studiul acestui domeniu sunt „topite”, pe deplin integrate într-o unică analiză și perspectivă teoretică epistemologică. (V. Miftode, op.cit., p. 20) Un astfel de model transductiv ne oferă Henri Lefebvre prin carte „La révolution urbaine”, devenind mai mult decât sociolog, un filozof al urbanului și urbanizării (cf. Miftode, op.cit., p. 20)
„Evoluția raporturilor dintre sociologia rurală și științele sociale particulare depind atât de gradul lor de dezvoltare (elaborare și delimitare a statutului lor teoretic, epistemologic și metodologic), cât mai ales de evoluția obiectului însuși de analiză, a realității sociale investigate.” (Miftode, op.cit., p. 31).
Ca ramură a socilogiei, sociologia rurală studiază fenomenele, procesele și relațiile societății rurale, tradițiile, normele și valorile mediului rural, ansamblul comunităților sătești.
Obiectul sociologiei rurale, deși include „părți generale” ale obiectului celorlalte științe sau ramuri ale ruralului, se prezintă însă ca o sinteză a problematicii comunității rurale. În acest caz, dacă sociologia este știința societății în totalitatea ei, sociologia rurală este știința societății rurale în totalitatea ei. (T.Herseni, 1981, p. 8).
Din această perspectivă, sociologia rurală studiază ruralul ca societate specifică (deosebită de cea urbană) și satul ca unitate, comunitate distinctă (deosebită de alte unități sociale și de oraș), aceasta presupunând analiza domeniilor și activităților rurale și a subunităților sătești. În acest demers, sociologul rural va trebui să colaboreze cu alți cercetători din alte discipline și să țină seama de rezultatele acestora în investigarea particularităților mediului rural și a satului în ansamblul său (organizare în echipe interdisciplinare).
Din trăsăturile și caracteristicile comunităților rurale decurg, după cum aminteam, obiectul și problematica specifică sociologiei rurale. Am prezentat mai înainte sinteza criteriilor de diferențiere (rural-urban) care dădeau aceste caracteristici („Principiile societății rurale și urbane”). Într-o altă prezentare, aceste trăsături și caracteristici specifice mediului rural în ansamblu însumează următoarea imagine:
societatea rurală este o realitate obiectivă specifică care s-a constituit, a evoluat și se dezvoltă în anumite condiții socio-economice și potrivit unor legi obiective specifice;
ea are o structură complexă atât în plan orizontal (fenomene și activități economice, culturale, politice, variate unități de producție sau instituții sociale, administrative diverse), cât și în plan vertical (mai multe „etaje”, de la baza economică rurală până la elementele suprastructurii politice, juridice, morale, cultural artistice, educaționale, afective și comportamentale rurale, atât de particulare și distincte în raport cu elementele suprastructurii urbane);
între diferitele domenii, structuri și părți componente ale ruralului există raporturi de interdependență și interacțiune, ceea ce-i conferă caracterul de unitate și integralitate (ruralul în totalitatea și esențialitatea lui constituie astfel obiectul de studiu al unei științe distincte – sociologia rurală);
funcționalitatea și prospectarea ruralului se integrează dinamicii de ansamblu a societății (depinzând îndeosebi de evoluția urbanului, a întregului „spațiu social”), cunoașterea și diagnoza presupunând atât analiza – în același timp sincronică și diacronică – a societății rurale, cât și analiza corespunzătoare a întregii realități sociale;
colectivitățile sătești și mediul rural „se distanțează” și se individualizează în raport cu colectivitățile urbane nu numai din punct de vedere economic și social general, ci și din punctul de vedere al unor domenii relativ particulare: ecologic, demografic, culturologic, psihologic, etc., sociologia rurală incluzând astfel în sfera ei de preocupări și problemele raportului dintre mediul rural și mediul înconjurător, dintre mediul rural și populația rurală, aspecte privind distribuția așezărilor umane în „profil teritorial” și a gospodăriilor țărănești în vatra satelor, reflectarea acestora și a celorlalte condiții de viață și de muncă din sate în conștiința, psihologia, spiritualitatea și în cultura proprii populațiilor rurale, etc. (V.Miftode, op.cit., p. 15)
Complexitatea obiectului de studiu și investigație va da naștere problemelor fundamentale (sine qua non) ale sociologiei științifice anume: „analiza structurală (în sens de alcătuire sau autonomie), analiza funcțională (în sens de activități sau manifestări) și analiza evoluțională (de schimbare și dezvoltare) ale societății și ale tuturor subunităților și relațiilor sociale.” (T.Herseni. 1982, p. 69)
Acest demers ștințific adecvat și aplicabil în studiile de sociologie rurală, pentru a se realiza în condiții optime și pentru a asigura unitatea perspectivelor din care se efectuează analizele, este necesar ca sociologii rurali „să învețe, chiar să practice, în afară de propria lor specializare, una sau mai multe specialități înrudite sau învecinate”, dându-li-se astfel ocazia unei mai bune colaborări cu ceilalți cercetători, și unei optime coordonări a activității echipelor interdisciplinare care studiază mediul rural și comunitățile rurale. (T.Herseni în V. Miftode, p. 14)
Într-o altă viziune, dimensionând obiectul de studiu al sociologiei rurale în dimensiunea economică, demografică, ecologică și cultural-afectivă (V.Miftode, op.cit.,p. 21)și operaționalizând aceste dimensiuni și variabilele aferente, vom pune în lumină atât diversitatea cât și complexitatea problematicii sociologiei rurale. Mediul rural fiind așadar un mediu social specific, presupune o abordare (studii și investigații) cu o anumită specializare, abordare realizată de sociologia rurală, obținându-se, astfel, o imagine sintetică a ceea ce este rural astăzi (punând diagnostic ruralului prezent) și a ceea ce va fi ruralul mâine (elaborând o perspectivă – viitorul ruralului). Rezultă în acest context o dublă sarcină, anume: studierea, directă, pe teren, a aspectelor și fenomenelor rurale și reinterpretarea și integrarea, conform propriului ei punct de vedere, datelor furnizate de celelalte ramuri ale sociologiei, fapt care ne apropie și aprofundează, într-un anumit sens, afirmațiile prezentate mai sus – „Principiile sociologiei rurale și urbane”.
Pornind de la cele de mai sus, facem însă clarificarea potrivit căreia societatea rurală nu este o „enciclopedie” de științe și date și nu studiază în amănunt toate acele dimensiuni ale comunităților rurale, dimpotrivă, accentul acesteia cade pe interdependența laturilor și elementelor vieții rurale, pe influențele și interconexiunile care conferă unitate universului rural. Așadar, dimensiunile ruralului sunt studiate în cadrul sociologiei rurale doar sub forma lor de părți componente, de elemente constitutive ale unui întreg, ale unei totalități care este societatea rurală. Sub această optică, societatea rurală nu poate fi înțeleasă în esența ei, reducând-o doar la o dimensiune, existența și activitatea umană (aflate la originea societății) neputând fi reduse la unul dintre domeniile vieții sociale, așa cum se întâmplă cu multe alte discipline care absolutizează una sau alta dintre dimensiunile personalității umane, ajungând la abstracții (amintite deja – homo-economicus, juridicus, etc.) inoperante atât în sociologie, dar și în celelalte științe sociale.
În aceste condiții, numai o viziune sistemică și integralistă este pe deplin concordantă cu natura obiectului și a problematicii sociologiei rurale. (V.Miftode, op.cit., pp. 21-23)
Aminteam în paginile acestui capitol faptul că apariția, conturarea sociologiei rurale ca știință coincide cu apariția sociologiei urbane (Școala de la Chicago), am precizat de asemenea cum specificul și complexitatea obiectului de studiu – a mediului rural – implică problematica sociologiei rurale, precum și faptul că, în cadrul unor criterii de diferențiere reies caracteristicile esențiale ale celor două medii rezidențiale. (P.Sorokin și C.Zimmerman). Toate acestea ne duc la un alt aspect important pe care ne-am propus să-l analizăm, anume că o minimă comparație între cele două medii rezidențiale (rural-urban) va duce la formularea unor concluzii referitoare la cele două sociologii care studiază aceste medii, clarificând astfel și problema opțiunii pentru una în defavoarea alteia, problemă dezbătută de mulți autori, căpătând de multe ori expresii radicale, ducând la abordări mai mult sau mai puțin exagerate.
În această perspectivă vom urmări în comparația celor două medii rezidențiale (rural-urban) argumente pentru una sau alta dintre sociologia rurală și urbană, așa cum sunt ele prezentate în lucrarea lui Dumitru Stan, „Sociologia ruralului tradițional românesc” (vol. I, p. 37-62).
Astfel, autorul amintit, pleacă de la faptul că până în prezent problemele de sociologie urbană au prevalat în raport cu cele rurale, situație posibilă deoarece comunitatea sătească a fost interpretată de aceștia, de multe ori, fie ca un mijloc alternativ „de ameliorare a funcționalității urbane, fie ca un receptor și reproducător mimetic al unor fenomene și procese specifice orașului”. În același cadru pentru unii teoreticieni, satul și orașul reprezentau două spații socio-culturale opuse și supraordonate (primul subordonându-se celui de al doilea), pentru alții satul și orașul reprezintă două forme de habitat complementare și unitare în cadrul sistemului social. Această ultimă variantă este demnă de reținut, celelalte fiind considerate expresii radicale asupra raporturilor dintre sat și oraș. (Dumitru Stan, 2001, p. 37).
Aceste discordanțe, inconsecvențe se traduc inclusiv în ceea ce privește denumirea disciplinelor sociologice, pentru care satul și orașul sunt obiecte speciale de cercetare, punându-se problema pentru denumiri precum „sociologie rural-urbană” sau „sociologie urban-rurală”, în funcție de importanța acordată unuia sau altuia dintre sat sau oraș.
Astfel, cei care adoptă ideea coexistenței și corelării funcționale a celor două medii, „spații socio-culturale”, propun utilizarea succesiunii „rural-urban” (sociologie rural-urbană), recunoscând astfel întâietatea genetică a satului asupra orașului, cât și rezidența crescută în mediul rural în raport cu cel urban, precum (mai rar însă) și succesiunea „urban-rural” (sociologie urban-rurală), recunoscând astfel rolul orașului de centru socio-cultural important pentru o zonă rurală întinsă sau faptul că numărul locuitorilor din spațiul urban îl depășește pe cel al locuitorilor din spațiul rural. Există însă o majoritate a sociologilor care optează în studiul acestor două segmente ale socialului la două științe „socio-logice” separate: sociologia rurală și sociologia urbană.
Pornind de la cele de mai sus, autorul încearcă să aducă precizări care să justifice poziția fiecăruia dintre cele două sociologii (rurală și urbană). Astfel, argumente pentru poziția privilegiată a sociologiei urbane sunt:
faptul că orașul a fost studiat în mod preferențial de către sociologi, nu atât datorită periculozității problemelor sociale pe care le-a generat, dar mai ales pentru modalitățile perverse, explozibile și indezirabile prin care aceste probleme erau rezolvate (încălcarea legilor juridice, nesocotirea moralei, migrații, conflicte interpersonale, mișcări sociale revendicative, etc.). Nerezolvată la timp, o problemă urbană socială devine o pseudo-rezolvare, sursă de noi probleme.
Reprezentând mari concentrări de populație, orașul își plasează membrii pe poziții antinomice, rezultând, din situații contradictorii, faptul că orașul determină în mod obiectiv personalizare și depersonalizare, socializare și desocializare, organizare și dezorganizare.
Relațiile sociale dintre componentele mediului urban nu are o bază comunitară, dezvoltându-li-se astfel trăsături comportamentale precum individualismul, egoismul, respingerea tradițiilor, mercantilismul, etc. Densitatea demografică specifică orașului implică o mare densitate a relațiilor cetățenilor, în același timp aceștia remarcând „organic separați cu toată apropierea lor.” (F. Torries, 1972, p. 84).
orașul a devenit un spațiu din ce în ce mai atractiv pentru locuitorii mediului rural, J. Dreyfus afirmând că declanșarea și întreținerea relației culturale dintre sat și oraș se realizează prin „aspirația după confort”, aceasta mobilizându-l pe rural să migreze în mediul urban. De multe ori spațiul urban nu-i satisface ruralului în mod facil expectanțele, mai mult, creându-i o stare neconfortabilă „de șoc cultural” În acest caz, atâta timp cât nu reușește o adaptare, ruralul găsește drept soluție utilizarea habitudinilor învățate, exersate în mediul rural de proveniență, care i-au produs de multe ori satisfacții, un asemenea comportament finalizându-se cu aducerea satului în oraș. Astfel, problemele sociale ale mediului urban se multiplică și sociologia urbană apare prioritară încă o dată în comparație cu sociologia rurală.
Pe de altă parte, nu puține sunt argumentele favorabile întâietății rurale, anume:
satul a preexistat orașului, acesta din urmă dezvoltându-se și pornind de la capitalul socio-cultural al unor comunități rurale, fiind un produs sintetizat din antecedente specifice ale mediului sătesc, iar cercetarea concretă a orașului nu poate porni decât de la aceste antecedente.
„mii de ani omenirea a fost rurală” și în acest caz în „matricea stilistică” a componentelor mediului urban este imposibil să nu existe elemente de cultură și civilizație sătească. Satul și orașul, în mod real, coexistând, în multe momente., de deficit funcțional, orașul redescoperă și utilizează cu ușurință modelul de cultură și civilizație sătească.
deși populația urbană înregistrează în prezent importante creșteri prin două surse: sporul natural și migrația ruralilor, ponderea populației sătești pe întreg globul este mai mare decât ponderea populației urbane.
în spațiile culturale în care sociologia rurală a realizat cercetări însemnate, progresele în planul funcționalității vieții sociale au fost spectaculoase. În acest sens, am prezentat pe parcursul acestui capitol modul în care evoluția sociologiei rurale s-a realizat în S.U.A. și Europa, unde (după cum și autorul mai sus citat conchide) rezultă faptul că americanii au abandonat mai ușor (spre deosebire de europeni) prejudecățile privitoare la necesitatea studierii mediului rural, ceea ce explică și performanțele superioare pe care ei le-au atins în raport cu alte state.
Deși unii autori au afirmat „sfârșitul țărănimii” (H.Mendras), nu același răspuns l-am da dacă privim și mentalitatea țăranului, un aspect fundamental pentru existența sa. Astfel, dacă ne referim la țărănimea actuală, deși deosebit de receptivă față de noutățile culturii materiale, rămâne relativ asemănătoare în privința tradițiilor, obiceiurilor, credințelor, atitudinilor specifice mediului propriu.
mediul rural poate reprezenta pentru rurali un model de reușită funcțională, în special în domenii precum morala, religia, relațiile intercomunitare, etc.
Argumente precum cele de mai sus, ne fac în mod cert să conchidem faptul că deși în prezent preocupările de sociologie urbană par mai importante, problematica mediului urban fiind acută, sociologia rurală nu poate fi considerată în nici un caz o anexă a celei urbane, fiind o știință de sine stătătoare și o problematică extrem de complexă.
În istoria sociologiei și în manifestarea diferitelor școli de sociologie, sociologia rurală a avut o situație aparte, diferențiindu-se de sociologiile de ramură (sociologia religiei, educației, etc.), nefiind deci o disciplină specializată într-un domeniu al socialului sau umanului (religie, educație, cultură, etc.), ea este „sociologia însăși, proiectată teoretic, metodologic și empiric asupra comunităților rurale, cu totalitatea dimensiunilor lor sociale și economice, organizaționale și structurale, ca și cum comunitățile rurale ar reprezenta umanitatea însăși.” (T.Vedinaș, 2001, p. 11). Așa după cum am văzut, perspectiva sociologiei rurale este una holistă de cercetare și înțelegere a comunităților rurale ca totalități umane, cu specific local și regional; mai mult, sociologia rurală are un caracter interdisciplinar deoarece „reinterpretează din punct de vedere sociologic datele referitoare la mediul rural prezentate de geografie, etnografie, antropologie, demografie, medicină, etc. Și pe de altă parte prin cercetări proprii determină aspectele rurale ale problemelor” (Neamțu, 1969, p. 9)
În altă perspectivă, sociologia rurală împreună cu sociologia urbană se constituie în ceea ce s-a numit „sociologia comunităților teritoriale” (Aluaș, 1998).
II. Dezvoltare comunitară – o perspectivă a schimbării sociale
Studierea schimbării sociale ocupă un loc central atât în sociologia clasică, cât și în cea modernă. Începând cu precursorii disciplinei până la teoreticienii contemporani care încearcă înțelegerea modului în care se produce o schimbare într-o societate dată, s-au încercat nenumărate tentative de rezolvare a unei probleme ale cărei elemente par a se confunda cu cele ale istoriei și al cărei enunț pare a avea legătură cu majoritatea domeniilor științelor sociale, economie, etnologie, demografie, etc. Sociologi eminenți ai sec. al XIX-lea, Comte și Spencer, și-au propus să formuleze legile schimbării sociale, fără însă a se opri la faptele concrete sau la evenimentele particulare care, în mod sigur, i-ar fi limitat la un studiu istoric al devenirii istorice. (Bernard Valade în R.Boudon, 1997, p. 355)
Această temă a fost abordată de o bogată literatură sociologică, derivată mai mult sau mai puțin din „constatările revoluției industriale”, încercându-se explicarea diferitelor aspecte, determinarea cauzelor sau atenuarea evoluției fenomenelor la care se referă.
Se regăsesc în acest cadru atât analize serioase, cât și idei originale, remarcându-se mai ales acele opțiuni teoretice izvorâte din cadrul conceptual dominant în acea vreme: evoluționismul precum și ambiția de a reduce formele schimbării la o expresie unică, susceptibilă de a explica înlănțuirea „fazelor”, „stadiilor” sau „stărilor”, la care s-a adăugat aceea de imputare a dinamicii sociale unui factor determinant.
Acești termeni în care este abordată problema schimbării sociale nu au fost modificați în mod fundamental nici prin trecerea și înlocuirea de către funcționalism a cadrelor de analiză evoluționiste și nici de apariția unor noi „abordări” ale sociologiei din ultimele decenii. Începând, apoi, cu strategiile de dezvoltare create pentru Lumea a Treia imediat după al doilea război mondial, cu politicile de modernizare inițiate ici și colo și cu punctele de vedere controversate referitoare la originea și desfășurarea industrializării, confuzia a crescut și mizele ideologice au devenit tot mai mari. Trecând prin șirul vicisitudinilor evoluției socio-economice (cu un ritm regulat sau întrerupt) al cărei ritm poate inspira păreri de ansamblu diferite asupra schimbării sociale, aceste teorii au fost atacate în anii 70, în cadrul unei dezbateri în care s-au confruntat partizanii validității teoriilor cu aceia care priveau sceptic domeniul lor de aplicare precum și cu aceia care le respingeau în baza unei argumentări istoricești.
Se impune astfel o întrebare referitoare la interesul și limitele acestor teorii, care pun în valoare cauzele endogene și pe cele exogene, contradicțiile inerente unui sistem, factori tehnici, economici, culturali sau politici. Se va putea observa în analiza ce va urma, faptul că toate aceste teorii conțin o idee asupra istoriei ce duce în cele mai multe cazuri la opunerea societății tradiționale societății industriale, indiferent dacă ele studiază schimbarea socială, punând accentul pe forma acesteia (liniară sau ciclică), pe rolul conflictelor (lupta de clasă), pe procesele de distribuție sau pe sensul general al evoluției și pe rezultatele pe care ea el antrenează – omogenizarea sau diferențierea materiei sociale. Această dublă reprezentare stereotipă se raportează apoi la alte „cupluri antitetice” (imobilism și schimbare, structură și istorie), care „fac ca opacitățile să devină transparente, iar lucrurile simple, complexe”. În spatele acestor construcții conceptuale atât de comode și al mișcărilor de „destructurare” și „restructurare” ce le animă, pot fi însă recunoscute concepții precum: cel al cauzalității și raționalității, ale relațiilor dintre economie și valorile culturale, ca și al raportului instaurat „a priori” între acțiunea individuală și mișcările colective în evoluția societății umane.
Pornind de la considerațiile de mai sus, B.Valade, consideră că: pe de o parte se impune astfel o clarificare conceptuală, în primul rând de ordin terminologic, care să permită precizarea conținutului atribuit noțiunii de schimbare socială și a elementelor corelate ei. În plan metodologic trebuie identificată distincția dintre „tendințe masive” și „forțe discrete”, dintre schimbarea globală și schimbarea locală, dintre fenomenele macro și cele micro sociologice. În plan epistemologic această clasificare conceptuală conduce la plasarea schimbării sociale în cadrul sociologiei acțiunii și se referă la o schemă de interacțiune pentru a explica schimbarea precum și la aplicarea principiilor individualismului metodologic pentru o bună înțelegere a schimbării. (cf. B. Valade, op. cit., 1997, p. 356).
Pe de altă parte, observă autorul, intenția de clarificare trimite la un alt palier. Acesta începe prin caracterul problematic al schimbării sociale, subliniat încă dintr-un început prin diversitatea concepțiilor primilor sociologi asupra acesteia ca și de varietatea teoriilor pe care schimbarea le-a implicat. În acest sens, fără a intra în detalii, autorul propune clarificarea lor după R.Boudon, în câteva tipuri principale, pentru o mai bună examinare a conceptelor de bază și o corelare a rezultatelor lor. Interesul cade în acest context mai ales pe „extinderea grilelor de analiză, trecând de la identificarea clasică a factorilor la identificarea proceselor.”
Abordând această perspectivă, autorul acordă un loc important inovației ca sursă a schimbării, se folosește de modificările intervenite în interpretarea unei transformări economice („revoluția industrială”) pentru a ilustra revizuirile devenite obligatorii de îndată ce se abandonează obișnuitele premise deterministe.
Folosindu-se de exemplul împrumutat din studiul țărilor în curs de dezvoltare, se evidențiază complexitatea efectelor considerate prea adesea a avea un sens unilateral, așa după cum exemplul expansiunii economice a Franței, după 1945 va evidenția măsura în care dinamica socială este ireductibilă la jocul câtorva factori declarați preponderenți, precum și modul în care „o conștientizare” poate acționa într-un sens diferit de acela al ideologiilor revoluționare.
Autorul își încheie expunerea evocând „rezistența la schimbare” pentru a reaminti în mod expres constantele „retoricii reacționare”, studiată de A.O. Hirschman.
Vom urmări în continuare expunerea acestui autor pe coordonatele de mai sus, considerând aspectele analizate ca și succesiunea în care acestea sunt tratate, extrem de relevante pentru lucrarea noastră.
Tratată de nenumărate ori ca „fiica revoluției industriale”, sociologia, afirmă autorul, legat de adevărul acestei afirmații, se constituie în strânsă legătură cu schimbarea socială, industrializarea provocând „sentimentul unei rupturi”, divers interpretate, între un înainte și un după, acestea implicând reprezentări puternic contrastante. Acestea la rându-le au fost preluate de ideologiile contrarevoluționare pe de o parte și de cele progresiste pe de altă parte, ajungându-se la unele formulări teoretice, mai mult sau mai puțin elaborate, în toate registrele sociologiei, fiind adesea însoțite de considerații istorice și de puncte de vedere prospective care permit conturarea unei evoluții generale. (op.cit., p. 367)
În acest sens, schimbarea este redusă de Comte la succesiunea a trei epoci, fiind înainte de toate prezentată de Saint Simon ca trecere de la guvernarea oamenilor la administrarea lucrurilor, H.Spencer opunând tipului unilateral tipul industrial, W.Bagehot („Legile științifice ale dezvoltării națiunilor”) opune epoca cutumelor (a imobilității) epocii polemicii (a liberului arbitru), iar G.Torde (Legile imitației) opune modei (domnia noutății) cutumele în care regăsește autoritatea vechimii.
Exemplele autorului citat continuă în cazul planului familial unde schimbarea a fost conceptualizată de autori ca: L. De Banald, F. Le Play, H. Summer Moine, pornind de la instituția familiei, deși, după apariția marii industrii, unitatea economică a fost uzina și nu familia, acesta încetând să mai fie o cooperativă de producție. Pe de altă parte, Marx situează originea tulburărilor sociale la nivelul forțelor de producție, iar K. Bűcher la sfârșitul sec. al XIX-lea (1901) distinge la rându-i, în lucrarea „Studii de istorie și economie politică” mai multe stadii de evoluție economică: stadiul economiei familiale închise, stadiul economiei urbane și stadiul economiei naționale, care urma să ducă la economia mondială, fiecare dintre acestea fiind caracterizată printr-un mod specific de diviziune a muncii. În ceea ce privește punctul de vedere juridic, sociologii dreptului privesc evoluția ca pe o trecere de la condiții personale la raportul contractual, de la răspunderea colectivă la cea individuală, de la justiția individuală la cea publică, de la dreptul subiectiv la socializarea dreptului.
Un punct expresiv la care se oprește expunerea autorului este concepția asupra schimbării sociale exprimată de E. Durkheim în lucrarea „Despre diviziunea socială a muncii” (1893). În primul rând, acesta afirmă că veleitățile de inovare sunt respinse de lumea rurală, aceasta fiind dominată de tradiție, prin care indivizii devin închistați în respectul pentru trecut. Din această cauză, Durkheim consideră „marile orașe” drept „focare incontestabile ale progresului”, schimbarea socială fiind „o consecință a acestora și a imitării lor”, migrația și urbanizarea ducând la slăbirea tradițiilor.
Referindu-se la strânsa legătură, în concepția lui Durkheim, dintre creșterea populației, condensarea masei sociale și progresul diviziunii muncii, precum și la importanța distincției dintre „densitatea materială” și „diversitatea spirituală” care explică analiza lui Durkheim asupra coeziunii sociale și conceptualizarea anomiei și în sfârșit la asimilarea sec. XIX unei epoci de tranziție, B. Valade (op.cit., p. 359) constată faptul că toate aceste diagnostice ale schimbării sunt „în parte pertinente, în parte discutabile”. În același sens, există numeroase contraexemple și pentru poziția spenceriană (tip militar – tip industrial) precum faptul că industrializarea țărilor europene nu a împiedicat războaiele, așa după cum nici organizarea industrială nu a exclus menținerea unor puternice organizații militare. La fel, acelora care deplorau familia lezată prin revoluția economică a sec. XIX, G. Schmaller le-a obiectat (în „Principii de economie politică”), arătând cum dintr-o instituție economică bazată pe un raport de dominare, familia a devenit o grupare morală, urmărind scopuri ideale, alții remarcând faptul că puterea paternă a încetat a mai deveni un drept stabilit în favoarea celui de-l exercită, devenind o putere de protecție, ceea ce a făcut ca familia în cadrul căreia este mai puțină autoritate și mai multă afecțiune să fie mai unită și nicidecum slăbită.
Deși parazitate de „generalizări abuzive”, aceste descrieri ale schimbării sociale sunt dublate de explicații parțial adevărate, care duc la sistematizări și clasificări precum cea, în același timp morfologică și genetică, dată de Durkheim (1895) societăților în „Regulile metodei sociologice” sau cea mai puțin cunoscută a lui R. Steinmet (Anne¤¤e sociologique 1898-1899) care împarte tipurile sociale în zece clase, de la micii culegători de produse naturale la marea industrie.
Acestor explicații, susține B. Valade „trebuie să li se recunoască o caracteristică cvasicomună: prioritatea acordată factorilor demografici, tehnici, economici în evoluția socială”, aceasta din urmă fiind la rându-i abordată printr-un punct de vedre colorat de o filosofie a istoriei și adesea orientat de judecăți de valoare. Prin această perspectivă, analiza schemei sociale înseamnă punerea în balanță a vechiului și modernului în termeni de progres și de decadență. O astfel de analiză nu este caracteristică numai precursorilor cum ar fi: Rousseau, pentru care devenirea istoriei este asimilată unei „genealogii a decăderii” sau Comte, fondatorul, care „preamărește progresul realizat prin știință”, reminiscențe ale acesteia regăsindu-se și în opera lui E. Durkheim, care leagă progresul de urbanizare. Sensul acestor termeni, în sec. XIX se va alinia europeocentrismului, pe atunci culminant (B. Valade op. cit., p. 360) .
În acest sens modernizarea, născută din „transformările ce au loc drept cadru principalele trei țări europene, începând cu Europa Luminilor” (se moderniza începând cu 1758), reunește diferitele mișcări de secularizare, naționalizare, industrializare etc., fiind grăbită de revoluții politice (individualismul democratic), economice (revoluția transporturilor, aparatului de producție, sistemului de credite etc.), culturale (restrângerea brutală a culturii populare, instaurarea unui sistem educativ destinat pregătirii elitelor). În înțelesul sociologului de azi, modernizarea este definită ca un proces de deschidere și punere în mișcare (transferuri demografice și sociale), proces ce a distrus particularismele familiale și locale. Mai mult, modernizarea în sens actual este un proces de redistribuire socială, la sfârșitul căruia societatea ordinelor, rangurilor și a structurilor simbolic marcate prin naștere, a cedat locul grupări determinate economic. Din altă perspectivă, modernizarea este văzută și ca un proces de laicizare care a condus la separarea bisericii de stat.
Trecând peste diferitele aspecte pe care modernizarea le-a cunoscut, dincolo de particularitățile desfășurării acestor procese în fiecare țară considerată separat, se observă cum modernizarea a devenit sinonimul occidentalizării, ducând la confecționarea unui model economic propus spre imitare și altor națiuni, într-un mod mai mult sau mai puțin autoritar, model la care se vor referi acele strategii de dezvoltare inventate imediat după cel de al doilea război mondial în vederea remedierii subdezvoltării (expresie formulată în anii 50) unei părți a planetei, botezată de A. Sanvy „Lumea a Treia”
Noțiunea de dezvoltare, la rându-i, definită de F. Perroux ca pe o „combinație de schimbări mentale și sociale ale unei populații care o face aptă de a-și mări, în mod cumulativ și durabil, produsul real global”, nu are deci, un conținut exclusiv economic, dar prin provocarea adoptării de către indivizi a unor atitudini mentale și psihosociale noi, se pune, înainte de toate, problema încetării maselor de a porni pe calea dezvoltării, care vizează creșterea venitului național real pe cap de locuitor.
Asupra celor de mai sus, autorul citat, atrage atenția asupra faptului că fără a fi luate în seamă caracterele diferite din punct de vedere regional al obstacolelor în calea dezvoltării (structuri sociale, populație supranumerică, analfabetism), erau astfel omogenizate situații disparate, accentul punându-se pe penuria de capital și pe necesitatea unei intervenții externe care s-a văzut în acest fel legitimată, fără a mai intra sub incidențele protestelor împotriva „jefuirii Lumii a Treia”. Odată cu spulberarea „iluziilor” se poate concluziona asupra celor ce le-a dat naștere, autorul subliniind în acest sens:
„permanența unui model linear al dezvoltării, certitudinea că aceleași mecanisme trebuie să producă întotdeauna aceleași efecte;
o concepție eronată asupra societăților arhaice sau tradiționale și mai presus de toate, un arsenal teoretic cu ajutorul căruia se considerau posibile controlul, anticiparea, dominarea schimbărilor” (B. Valade op. cit., p. 361).
Reținând cele de mai sus, vom vedea spre sfârșitul studiului nostru, în mod amănunțit, cum ele sunt depășite prin conturarea unei noi strategii asupra dezvoltării (aplicată în cadrul F.R.D.S.), în contextul căreia se încadrează și studiul nostru. Astfel, abordând dezvoltarea prin prisma capitalului social și a abordării pozitive/participative, conștientizarea necesităților și a resurselor proprii, pot duce la un model mult adecvat caracteristicilor și particularităților regionale, locale.
Reluând expunerea de mai sus, „noțiunea de schimbare socială apare destul de problematică atunci când se corelează cu industrializarea în cadrul căreia se înlănțuie inovația tehnică, creșterea producției, noua diviziune a muncii; cu dezvoltarea economică exprimată în termeni de creștere a venitului național și de ridicare a nivelului de trai; cu modernizarea având drept rezultat constituirea unei organizări sociale ajustate la nevoile și condițiile create de progresul științei și tehnicii.”
II.1. Analizele schimbării sociale
În prezentarea teoriilor care explică direct sau indirect schimbarea, B. Valade pornește de la definirea acesteia dată de G. Rocher (1968): „Orice transformare observabilă în timp, care afectează nu doar provizoriu sau efemer structura sau funcționarea organizării sociale a unei colectivități date și care modifică cursul istoriei acesteia.”
Pornind de la analiza marilor sisteme teoretice care își propun să studieze schimbarea socială în parcursul istoriei științelor sociale, autorul citat atrage atenția asupra faptului că indiferent de principiile pe care aceste teorii se bazează autorii clasici sau teoreticienii moderni, chiar dacă aparțin evoluționismului sau funcționalismului, își propun adesea să desprindă tendințe generale și să emită legi.
Aceste elemente comune se întâlnesc în obiectivul pe care Comte și l-a fixat în „Dinamica socială” care este o teorie a progresului, înțeles nu ca o perfecționare, ci ca o dezvoltare al cărei sens este „de a scoate din ce în ce mai mult în evidență facultățile caracteristice umanității, comparativ cu cele ale animalității.” În viziunea lui Comte, motorul principal al acestei mișcări generale, sintetizată de legea celor trei stări (teologică, metafizică, pozitivă), este reprezentat de factori intelectuali, ideile, opiniile. Pe lângă acestea se adaugă și alte cauze, cum ar fi: „creșterea naturală a populației”, ducând la o diviziune a muncii „din ce în ce mai specială”, dezvoltându-se astfel și unele aspecte negative ale acestei evoluții și mai ales slăbirea sentimentelor comunitare care va trebui împiedicată printr-o politică pozitivă (cf. Condorcet, „Schiță a unui tablou istoric al progreselor spiritului uman, an III – 1794”).
La rându-i, H. Spencer ilustrează o asemenea lege de evoluție generală în seria Principiilor sale susținând: „Evoluția este o integrare de materie însoțită de o disipare de mișcare, în timpul căreia materia trece de la o omogenitate nedefinită, incoerentă, la o eterogenitate definită, coerentă.” („Primele principii”, 1862, partea a II-a, cap. XVII). În acest sens, Spencer subliniază importanța factorului secundar care este „creșterea valorii agregatului social, însoțită, în general, de o creștere a densității.”
Alți numeroși sociologi, pretinzând a surprinde „global evoluția umană”, au căutat să determine cauza fundamentală a dezvoltării sociale, precum L.T. Hobhouse („Principiile de sociologie 1918-1923”) care a considerat că această cauză ar fi controlul exercitat de națiune asupra fenomenelor naturale.
În privința funcționalismului, B. Valade (op. cit., p. 362), prin raportare la schema evoluționistă, îl vede ca pe o ruptură, în sensul că acesta consideră societățile ca pe structuri, sisteme funcționale, ansambluri echilibrate și mai puțin în forma lor istorică. Autorul atrage însă atenția asupra contradicției observate între analiza schimbării în funcționalism, care nu trebuie să fie exagerată, referindu-se la teoria socială a lui R.K. Merton, care în multe privințe corectează (luând în considerare unele elemente a-funcționale și unele disfuncții, invocând distincția dintre funcții laterale și funcții manifeste) multe dintre postulatele funcționalismului (în care societatea este o structură stabilă, compusă din elemente bine integrate, având o funcție specifică, toate contribuind la funcționarea echilibrată a sistemului) prezente în lucrările unor autori reprezentativi ca B. Malinovski, R. Redfield sau A.R. Rodcliff Brown.
„Critica modalităților schimbării în cadrul funcționalismului – prin modificare internă a echilibrului, ruptură și transformare a structurilor sau evoluție lentă a sistemului – se confundă, subliniază B. Valade, cu cea a teoriei sociologice în chestiune.” Nu trebuie însă scăpat din vedere faptul că din această teorie au rezultat și analize originale ale schimbării, precum studiul proceselor de diferențiere datorat lui T. Parsons (1951, 1960), cărora li se poate însă observa legătura cu perspectiva evoluționistă. Referindu-se la studiul amintit, autorul citat susține că: „i se poate conferi o valoare macro-sociologică, fără a face alte conjecturi cu privire la posibila utilizare a acesteia ca model.” (B. Valade, op. cit., p. 362-363). Schimbarea în viziunea lui t. Parsons se realizează prin diferențierea de subsisteme – cultural, politic – prin emanciparea economiei și a tehnologiei, ce se constituie în sferă autonomă, procese care, derulându-se cu dezechilibre și adaptări, schițează o evoluție generală în care se înlănțuie dezvoltarea, diferențierea și integrarea. Drept tendință fundamentală a societăților moderne, T. Parsons afirmă substituirea relațiilor de tip particularist pe cel de tip universalist, această tendință fiind solidară cu legea sa referitoare la „nuclearizarea” familială concomitentă cu industrializarea. În acest context, B. Valade îl citează pe R. Boudon (1985) care a arătat că această lege „deși se bazează pe o serie de judecăți analitice acceptabile, este falsă în măsura în care i se pot opune numeroase contraexemple”, făcând apel în acest sens la cazul S.U.A., unde legăturile familiale sunt astăzi mai strânse decât la începutul secolului sau numeroase țări în curs de dezvoltare în care industrializarea, departe de a eroda relațiile de familie, le-a întărit și mai ales cazul Japoniei, unde modernizarea s-a realizat chiar prin intermediul familiei lărgite.
În același fel, remarcă B. Valade, s-ar putea obiecta și împotriva tendinței spre declin a spiritualității în societatea modernă, menționată de Comte, ca și împotriva tendinței de laicizare provocată în mod inevitabil de industrializare (după cum susținea E. Durkheim), religiozitatea necunoscând vreun reflex în S.U.A., cea mai industrializată națiune. În întărirea acestui fapt vine studiul lui Max Weber (1920-1921) asupra influenței sectelor protestante din acea țară, studiu care atestă faptul că „un proces de modernizare nu este incompatibil cu consolidarea religiilor.”
În „Locul dezordinii”, R. Boudon (1984) realizează o critică a tuturor acestor generalizări parțial fondate și enunțuri nomologice parțial false, bazându-se pe o clasificare a teoriilor schimbării, ilustrată cu numeroase exemple. (B. Valade op. cit., p. 364-365)
În acest sens, pe lângă teoriile bazate pe o entitate transcendentă – Umanitatea (Comte), Istoria (Marx), Societatea (Durkheim) – din care acestea par a-și extrage validitatea universală, sunt și teorii care încearcă să stabilească „legi condiționale” sau „legi structurale” ale schimbării.
O astfel de teorie este și teoria „cercului vicios al sărăciei” formulată de R. Nurske (1953) și reluată de J.K. Galbraith (1979), care se sprijină pe „concepția bine determinată a subdezvoltării”, fiind un „montaj de enunțuri de necombătut în sine: cu o productivitate modestă nu se pot face decât venituri modeste; veniturile mici nu permit decât o economisire neglijabilă; fără economisire nu se pot realiza investiții; fără investiții nu se poate obține o creștere a productivității.” Așadar, dezvoltarea fiind posibilă doar printr-o minimă economisire, se impune în concluzie ajutorul extern pentru ca țara săracă să se dezvolte. „Deși infirmată de numeroase exemple și contrazisă în primul rând de un argument de ordin istoric (cel al țărilor europene), această lege structurală a schimbării sociale a apărut totuși în anii șaizeci ca fiind perfect valabilă” (B. Valade op. cit., p. 364).
Plecând de la teoria de mai sus, B. Valade face referire la E.E. Hagen (1962), care zece ani mai târziu, încercând să afle motivele succesului excepțional al familiei Antiaquenos care a reușit să doteze Columbia cu un performant aparat industrial, a respins orice explicație prin prisma legii „cercului vicios al sărăciei” și a consecinței acesteia, necesitatea unei asistențe străine, capitalurile străine reprezentând un foarte mic volum la începutul acelei dezvoltări spectaculoase. În urma unei anchete minuțioase, E Hagen ilustrează modul în care o situație frustrată poate genera o dorință inovatoare, anume: declasarea familiei Antiaquenos printr-un proces de proletarizare a dat naștere unor agenți novatori, unei clase de întreprinzători. Acestei corelații instaurată între situația frustrată și nevoia de reușită, între declinul colectiv și dezvoltarea economică, a fost susținută de Hagen prin considerații psihanalitice, referitoare mai ales la transferul asupra grupului opresor al revoltei împotriva tatălui; explicație a cărei fragilitate a fost demonstrată de R. Boudon (1984, p 93 și urm.) prin transmiterea din generație în generație a unei obsesii comune, aceea de regăsire a unui statut pierdut.
R. Boudon evidențiază în mod special faptul că acest studiu este umbrit „de o prejudecată epistemologică” care dorește ca <o teorie a schimbării sociale> să ducă la enunțarea unei <legi>, o lege condițională în cazul de față.
Această „prejudecată nomologică” caracterizează într-adevăr multe dintre aceste teorii generatoare de legi, pe lângă aceasta este de subliniat caracterul macro-sociologic a majorității acestor explicații, precum și folosirea vocabulei-structură. În acest sens, B. Valade atrage atenția asupra faptului că această noțiune, pe lângă faptul că apare destul de univocă fiind înțeleasă uneori ca tip, alteori ca ansamblu de “trăsături esențiale”, ea permite construcții macro-sociologice ce necesită o interpretare realistă, așa după cum sunt “comunitatea” (Gemeinschaft) diferită de “societate” (Gesellschaft) la F. Tönnies, societatea militară opusă de Spencer societății industriale sau societatea “tradițională” și societatea “modernă”. Aceste structuri, remarcă B. Valade care dau iluzia unei abilități conceptuale se transformă în realități istorice înscrise într-o devenire concepută în termeni de tradiție și de modernitate.”
„Numeroase teorii ale schimbării păstrează legături, subliniază autorul, mai mult sau mai puțin clare, cu schema evoluționistă și cu ideea unei dezvoltări lineare care fac casă bună cu un determinism mai mult sau mai puțin accentuat. Ele sunt într-un acord perfect cu reprezentările naive ale schimbării, care dublează opoziția tradiție/modernitate cu aceea, nu mai puțin pernicioasă, de stagnare/schimbare.”
Spre a exemplifica slaba fundamentare a acestui joc a anomiilor, autorul face referire dintre numeroasele studii la studiul clasic al lui P. Pe¤lissier (1966) referitor la țăranii din Senegal care „atestă caracterul inovator și evolutiv al unui mare număr de practici numite tradiționale și modul în care virtualitățile unei inovații agronomice indigene pot da roade”, înlăturând de asemenea „reprezentarea ce închide societățile pastorale în arhaism cultural și stagnare tehnică.”
„La urma urmei, concluzionează autorul acestei analize a teoriilor și legilor lor de schimbare socială, fiecare societate se dezvoltă în funcție de posibilitățile care i se prezintă și de disponibilitatea factorilor; evoluția specifică fiecărui grup social nu este supusă nici unui determinism strict.” (B. Valade op. cit., p. 365)
În ceea ce privește factorii sau cauzele determinante ale schimbării, căutarea acestora a fost urmărită de majoritatea sociologilor care și-au propus studierea acesteia. Este astfel clasică din punct de vedere cauzal, diferențierea în cadrul unui sistem, între factorii structurali și cei cauzali, dintre cauzele externe și interne, încercându-se pe de o parte măsurarea rolului factorilor materiali sau aprecierea rolului ideilor și valorilor în dinamica socială, iar pe de altă parte punându-se întrebări referitoare la caracterul endogen sau exogen al schimbării.
În general, susține B. Valade, teoriile schimbării exprimă amplificarea unui asemenea factor sau accentuarea unui asemenea caracter, exemplificând astfel:
În acest context, diviziunea muncii și densitatea morală („factorul esențial a ceea ce numim civilizație”) în viziunea lui E. Durkheim se explică prin creșterea populației. Astfel factorul structural determinant este de ordin demografic. Un alt factor reținut de mulți sociologi este factorul tehnic și mai ales L. Mumfort (1947) considerându-l drept criteriu de evoluție istorică, fiecare fază a acestei evoluții alcătuind un „complex tehnologic”.
Teoria marxistă concepe schimbarea socială pornind de la transformările care îi afectează infrastructura. Se înțelege, precizează Marx că „modul de producție al vieții materiale condiționează viața socială, politică și intelectuală în general.” („Mizeria filosofiei”, 1947, 1958).
Intim legate de forțele de producție sunt relațiile sociale în mod necesar conflictuale, conflict ce-i opune pe cei avantajați de sistem acelora (victime) a căror speranță rezidă într-o transformare radicală, acesta devenind motorul istoriei: „Istoria oricărei societăți până în zilele noastre este istoria luptei de clasă.”; „în societatea capitalistă ieșirea din această opoziție (proprietari de mijloace de producție și proletari) dintre Capital și Muncă nu poate fi decât revoluționară.” (B. Valade op. cit., p. 366-367).
Îndepărtând din analiza sa distribuția inegală a bogățiilor, lupta de clasă și răsturnările revoluționare asociate mecanic, R. Dahrendorf (1957) revizuiește analiza conflictului ca factor de schimbare, concentrându-se asupra împărțirii inegale a autorității și influenței. Astfel, acesta distinge în cadrul societății industriale o tendință spre diversificare a grupurilor, spre pluralismul apartenențelor și al opozițiilor, spre diferențierea dominației, lupta de clasă devenind în acest caz doar un caz limită al conflictului care urmează să se producă din ce în ce mai rar, aceasta explicându-se printr-o suprapunere a grupurilor de interes, „o supraimpunere a grupurilor de interese.”
Deosebite de teoriile care explică schimbarea prin structuri sau caracteristici structurale, teoriile de tip cultural pun accentul pe idei, credințe, valori. Astfel, în acest cadru se înscrie una dintre cele mai elaborate interpretări, aparținându-i lui D.C. Mc.Clelland (1961). Aceasta conferă un loc central nevoii de reușită („need for achievement”) în analiza schimbării, unde achievement motivation (motivația reușitei) este un element fundamental al spiritului întreprinzător și se asociază dezvoltării economice, în timp ce diminuarea acesteia implică regresul. Prin importanța acestei valori: achievement – reușită, explică și Parsons, dinamismul societății americane, ea prevalând în societățile moderne asupra criteriilor de atribuire (ascription).
Studiul lui Mc.Clelland, asupra nevoii de reușită care variază în funcție de societăți și epoci, vine în prelungirea tezei weberiene referitoare la „Etica protestantă și spiritul capitalismului”, dezbaterea care a urmat corelării unor credințe religioase cu un comportament economic (Ph. Bernard 1970) fiind la înălțimea celei alimentată de discuțiile asupra rolului ideologiilor în schimbarea socială. Astfel „ideologiile – susține B. Valade – conservatoare sau progresiste, capătă sens în anumite situații date, prin cristalizarea valorilor, coagulând și deopotrivă dispersând, canalizând sau eliberând energia colectivă, influența lor putând merge până la determinarea unei „structuri de personalitate”.
În acest sens, autorul se referă la Th. Adorno, care a pus în evidență raportul dintre ideologiile democrate și individualitatea liberală, sau dintre ideologia totalitară și „personalitatea autoritară”. Un alt aspect remarcat de B. Valade, în acest cadru, este faptul că pe lângă rolul pe care aceste convingeri ideologice îl pot avea în luarea unei decizii, în asimilarea sau în respingerea schimbării, se evidențiază și „funcția de reperare, de stabilizare securizantă pe care o au ideologiile pentru indivizii care, în majoritate trăiesc o anume schimbare fără să îi discearnă mecanismele, intensitatea și efectele” (B. Valade, op. cit. p 368).
Din alt unghi, toți factorii mai sus menționați au un caracter fie endogen, fie exogen. Procesele calificate drept endogene sunt acelea care apar în cadrul sistemului social la a căror menținere sau transformare contribuie. Atât cele repetitive cât și cele evolutive sunt inerente unor „structuri” date. Înrudită cu o teorie endogenă a schimbării, este în acest sens, schema marxistă axată pe contradicțiile structurale ale societății și pe conflictele de clasă: capitalismul generează forțe care îl transformă și ar trebui să ducă la dispariția sa. La rândul lor factorii exogeni, intervin din afara sistemului analizat, îl modifică dar fără a distruge neapărat procesul de reproducție, al căror cadru este; un exemplu în acest sens fiind relativa ineficacitate a injecției de capitaluri străine în țările subdezvoltate. Astfel, influențele mediului fizic, creșterea populației ca și răspândirea tehnicilor, a cunoștințelor și credințelor sunt bune exemple de factori exogeni, precum din aceiași privință teza lui Max Weber oferă „un bun exemplu de schimbare exogenă”.
În ceea ce privește problema „de a ști dacă factorii scoși anteriori în evidență pot fi integrați într-o teorie generală a schimbării sociale”, B. Valade afirmă că „tot ceea ce se schimbă într-o societate, ritmul schimbării, factorii care îi determină evoluția, sensul transformărilor care au loc pot fi enunțate printr-o teorie cu caracter universal, mai curând decât formulate printr-o lege”. Credința în cauze determinante sau structuri fundamentale, decurge în opera autorului citat dintr-o „prejudecată deterministă” potrivită numai să întărească puterea de stăpânire conceptuală și capacitatea de previziune specifică rațiunii, alegerea unor variabile explicative fiind întotdeauna dependente „de optici particulare sau de opțiuni ideologice”: neputând fi disociată de problema pe care ne propunem să o studiem sau de „o logică a sentimentelor”.
Așadar tuturor paradigmelor propuse li se poate opune o serie de contraargumente precum urmează: paradigme marxiste care conferă un caracter revoluționar schimbării structurale legând definirea claselor sociale de proprietatea asupra mijloacelor de producție, i se pot reproșa „schimbările care au loc fără o revoluție și continuitatea scării veniturilor din societățile occidentale, unde antagonismele de clasă fac adesea loc negocierii”. De asemenea într-o perspectivă opusă, „importanța atribuită de M. Weber valorilor religioase în dezvoltarea capitalismului a fost puternic redusă de N. Lüthy (1954) care a deplasat, de la Reformă la Contrareformă, explicarea răspândirii capitalismului în țările din nordul Europei”. În acest sens „contrareforma a blocat progresul noilor practici economice în regiunile în care s-a răspândit (Italia, Spania), regiuni anterior devenite prospere prin aceste practici deja cunoscute aici.” De asemenea reforma reprezenta un obstacol minor în calea dezvoltării capitalismului comercial, nefiind la originea „avântului economic din părțile septentrionale ale Europei (Anglia, Germania) unde a triumfat”. Situată într-o „mișcare deja avansată” ea nu a reprezentat un factor deosebit de dinamizator: „contrareforma fiind cea care a exercitat o acțiune paralizantă” (B. Valade, op. cit. p.369).
Luarea în considerare a rolului elitelor, al grupurilor de presiune, al mișcărilor sociale și includerea tensiunii mase/elite, va completa inventarul variabilelor care explică schimbarea socială. Un exemplu în acest sens este „scenariul repetitiv al schimbării sociale” construit de V. Pareto, pornind de la „legea implacabilă a ierarhiei”, care susține „societatea este întotdeauna guvernată de un mic număr de oameni, de o elită, chiar și atunci când pare a avea o alcătuire democratică”. Astfel, sunt cuprinse trei momente: răspândirea la nivelul claselor conducătoare a unei „compasiuni morbide”, decadența elitei aflată la putere și formarea unei noi aristrocrații în interiorul corpului social. Schimbarea socială capătă în această viziune o formă ciclică; ea copie circulația elitelor și are loc atunci când „o modificare între exigențele justiției și aspirațiile compasiunii duce la instabilitatea echilibrului social.” În acest caz, scheletul istoriei este format de succesiunea elitelor al căror rol este de a lua decizii, de a fixa obiectivele sociale dar mai ales de a gestiona modele, acesta nefiind altceva decât «cimitir de aristrocrații».
Din perspectiva opusă, A.Touraine (1965), analizând mișcările sociale evidențiază în acestea „mediul efervescent” prin care sunt elaborate noile valori. Mișcările sociale în cadrul acestor analize, joacă un rol determinant în schimbarea socială prin funcțiile pe care le exercită (de clarificare a conștiinței colective, de mediere, de presiune). În același mod, prin lucrările lui J. Meynand (1958, 1962) poate fi evaluată influența acțiunii organizațiilor profesionale în procesele de schimbare.
În ansamblu, susține B. Valade, nu se evidențiază în acest fel decât „faptul că fiecare sociolog dispune de o interpretare a schimbării sociale ce decurge din obiectele studiate”. Această extremă diversitate a interpretărilor justifică aparent critica radicală adresată de R. Nisbet (1969) teoriilor schimbării, în a cărui opinie, chiar și cele mai fiabile dintre acestea nu se deosebesc de studiile istorice. Acesta nu doar că respinge noțiunea de schimbare socială considerând-o de o obscuritate iremediabilă dar pune la îndoială chiar și interesul pentru o analiză sociologică a ceea ce ține de o descriere a devenirii istorice.
În fapt, se concluzionează la sfârșitul acestei analize, astăzi „sociologia trebuie mai puțin să încerce sa legitimeze […] noțiunea de schimbare socială, să reabiliteze vechiul concept de evoluție, să apere teoriile ce tratează acest subiect, și mai curând să demonstreze fecunditatea numeroaselor elemente de analiză sociologică conținute în enunțurile generale despre schimbarea socială” (B. Valade, op. cit. p.370).
II.1.1. MODELUL INTERACȚIONIST ÎN ANALIZA SCHIMBĂRII SOCIALE
Pornind de la cele de mai sus, B. Valade remarcă faptul că respingerea teoriilor schimbării la R. Nusbet apare în contextul deziluziilor născute din relativul eșec al „strategiilor de dezvoltare și al modelelor de creștere, al abordării rațională a realului, ale căror eficacitate, influență sau posibilități au fost supraestimate”. Așadar, dezordinea a apărut tocmai acolo unde se credea că sau găsit regularități structurale, iar tocmai ceea ce părea controlabil sau previzibil s-a dovedit a fi necontrolabil și imprevizibil. Teoriile schimbării însă nu pot fi distruse prin diagnosticul de caracter complex dat schimbării și definitiv necunoscut, decât în cazul în care, susține autorul citat, aportul acestora ar fi redus la „enunțuri nomologice”.
În sprijinul acestei idei vin și explicațiile lui R. Boudon (1979, 1984, 1984) și M. Forsé (1991) potrivit cărora teoriile au în primul rând un statut de model deși sunt de multe ori interpretate ca niște legi chiar de către autorii acestora. Evitând abordarea lor într-o manieră realistă, aceste modele considerate ca instrumente conceptuale, devin mult mai utile pentru înțelegerea schimbării sociale, în timp ce generalizările și legile asociate lor sunt mult mai puțin folositoare fiind la fel de contradictorii ca și realitatea a cărei înțelegere o permit.
Așadar, se arată a fi necesar punerea, mai bine spus repunerea modelelor ipotetico-deductive ca și a problemelor privite în mod obișnuit în sens nomologic, într-un cadru conceptual, cadru pe care acestea îl formează. În acest caz, teoria parsonsiană a diferențierii este exemplul adecvat, complicat însă (după B. Valade) prin interpretările greșite care i s-au adus, această teorie prezentându-se mai întâi ca „un model susceptibil de a explica procese variate, căruia i s-a atribuit o concluzie pe care de fapt nu o conține, conform căreia procesele de schimbare socială ar fi în general procese de diferențiere” (conform R. Boudon, 1984 p.216 în B. Valade, op. cit. p.368-371).
Pornind de la faptul că realitatea modelelor care explică logica schimbării în ansambluri restrânse este limitată tocmai prin aceasta; B.Valade remarcă nesituarea încă de la început a sociologului la nivel macro-sociologic și de aici necesitatea ca acesta să caute să înțeleagă printr-un continuu du-te – vino între descriere și explicație, modul în care se produce schimbarea în interiorul unui sistem dat de interdependență”, fără a renunța însă la reperarea configurațiilor generale. Acest sistem interacționist este constituit din relațiile întreținute de agenții sociali pe care îi reunește iar funcționalitatea acesteia este supusă voinței indivizilor care le întrețin, ținând de resortul „unei sociologii a acțiunii reprezentată de lucrări precum cele ale lui G. Simmel, M. Weber, V. Pareto și T. Parsons. Această sociologie are drept principiu fundamental faptul că „schimbarea socială trebuie să fie analizată ca o rezultantă a unui ansamblu de acțiuni individuale”. În acest context, reducerea fenomenelor de explicat la comportamentele individuale care le alcătuiesc nu înseamnă a „psihologiza” probleme ale schimbării sociale, B. Valade făcând apel în susținerea acestei afirmații la concluziile lui R. Boudon (1984, p.61) potrivit cărora „momentul microsociologic al unei analize sociologice constă în evidențierea caracterului adaptativ al unui comportament prin raportare la o situație” și nu în relație cu personalitatea unui individ. Mai mult decât atât, „individualismul metodologic”, complet rupt de concepția potrivit căreia indivizii sunt definiți ca simple suporturi de structuri, nu reduce sistemele de interdependență la însumarea acțiunilor individuale. Structurile fiind în general impuse și nu alese ele pot amplifica obiectivele actorilor sociali; unele putând produce în mod indirect efecte pozitive, altele putând duce la efecte ulterioare nedorite, schimbările intervenite în comportamentele individuale putând de asemenea provoca efecte ce se anulează (de neutralizare). De asemenea, sistemele de interdependență pot lua naștere din „schimbările sociale care îmbracă forma unor inovații colective”.
Analiza sociologică a schimbării întemeiată astfel pe un dublu demers de agregare și dezagregare prin care se poate trece alternativ din planul microsocial în cel macrosocial și de la fenomenele individuale la cele colective, permite mai întâi evidențierea caracterului complex dintre agent și situații iar apoi permite reducerea acestei complexități printr-o schemă explicativă calchinată după sistemul de interdependență specific acestor agenți sociali și acestor date.
Astfel, R. Boudon (1974, p.104) separă teoria parsonsiană a nuclearizării familiei de progresul ei nomologic în care avea rolul de lege condițional, remarcând că aceasta este „un efect emergent ce rezultă din sistemul de interdependență creat de oferta și cererea, de statuturi profesionale în societatea modernă (…). În toate cazurile evocate, efectul emergent este analizat ca rezultat al unei grupări de acțiuni individuale, în contextul unui sistem de interdependență”.
Este de remarcat, în aceste contexte, „amploarea consecințelor de ordin epistemologic, ce însoțesc analiza schimbării sociale efectuată pe baza principiilor individualismului metodologic și plasată în cadrul sociologiei acțiunii” (cf. B. Valade op. cit. p.372).
Prin prisma unei asemenea sociologii schimbarea socială nu mai este produsul unui calcul colectiv rațional al actorilor sociali. În căutarea propriului interes, agregarea deciziilor individuale (ale fiecăruia) poate crea o situație dăunătoare majorității membrilor colectivității. Prin interacțiunea agenților a căror raționalitate în comportamente este strâns legată de situația în care aceștia se află, se ajunge la o însumare de dezechilibre microsociale care provoacă schimbările macrosociale”. În acest context nu se mai pune problema unor legi sau factori determinanți pe care analiza sociologică a schimbării încearcă a-i evidenția, accentul căzând pe „efectele agregării”, ai căror purtători sunt procesele studiate.
Asemănând schema deterministă în analiza schimbării sociale, prin scoaterea la lumină a unei „rețele de cauzalitate duce la „un determinism bine temperat” (R. Boudon), „un determinism slab” (M. Forsé) aceasta implicând relativizarea elementelor explicative ale acestor scheme. Așadar, în ansamblu analiza acestora , pune accentul pe studiul proceselor și mai puțin pe analiza cauzelor, stânjenită de multe ori de „apriori-uri”.
Distingând între sistemul de interdependență, contextul istoric, socio-economic etc., și rezultatele schimbării, R. Boudon (1979) împarte aceste procese în trei tipuri – reproductive, cumulative și de transformare – acestea diferențiindu-se în mod esențial prin efectele de retroacțiune pe care le au asupra sistemului de interacțiune și asupra mediului. Se poate observa în acest cadru că procesele din primul tip, pe lângă a fi caracteristice societăților numite tradiționale dar ele se pot combina în timp, iar „un proces cumulativ poate lua forma unui proces de transformare” (B. Valade, op. cit. p.373).
Pentru întărirea celor de mai sus, autorul prezintă „acele elemente aduse în sprijinul înțelegerii revoluției industriale” de relativizarea schemelor explicative generale de folosirea unor modele restrânse, regionale sau locale și de analiza schimbării în termen de proces, arătând faptul, păgubitor pentru înțelegerea transformărilor socio-economice, de ale concepe în „termen de ruptură” și de a imagina „diferitele secvențe”, pe care acestea le înlănțuie, ca produsul unui determinism riguros (B. Valade, op. cit. p.374-379). În aceiași privință autorul arată cum determinismul ofertei și cererii nu sunt suficiente pentru a explica inovația tehnologică (B. Valade, op. cit. p.380-384).
În concluzia analizei sale, B. Valade, subliniază că diversitatea cazurilor de schimbare și complexitatea proceselor sociale impun pentru cunoașterea și înțelegerea principalelor tipuri de schimbare, ca orice studiu să pornească de la analiza fenomenelor singulare ce se desfășoară în sisteme restrânse de interacțiune. Un astfel de demers nu presupune însă renunțarea la explicarea proceselor macro-sociologice considerându-se doar că acestea sunt rezultatul agregării comportamentelor actorilor sociali, „ale căror strategii multiple stau la originea nedeterminării obiective a sistemului social” (B. Valade, op. cit. p.389).
În continuare, făcând referiri la modelul lui Louis Dirn (1990) prezentat de M. Forsé (1991), autorul găsește confirmarea, nu doar a posibilității punerii de diagnostice structurale fără a face abstracție de punctele de vedere ale actorilor sociali, ci prin agregarea actorilor, putem ajunge la enunțul diagnosticelor. În întărirea concluziilor sale este și viziunea lui R. Kuisel (1981), care arată modul în care o transformare globală se explică printr-un joc de interferențe reciproce în care mentalitățile joacă un rol hotărâtor (B. Valade, op. cit. p.389-391). Vom detalia analiza modelului Dirn în paginile următorului punct al acestui capitol încercând a privi schimbarea socială și din perspectivă psihosocială.
II.2. SCHIMBAREA SOCIALĂ ÎN PERSPECTIVĂ PSIHOLOGICĂ
O perspectivă psihologică pertinentă asupra schimbării ne oferă Adrian Neculau în lucrarea sa (în „Psihologie socială”, 1996, p.223) pornind de la propunerea lui Rocher (1968) de a face distincția între evoluție socială și schimbare socială. În acest sens evoluția socială este un ansamblu de transformări pe care o societate le cunoaște într-o lungă perioadă de timp, depășind de regulă una sau mai multe generații având efect cumulativ, linii și curbe care descriu sensul mișcării, tendința generală, toate acestea făcând ca evoluția socială să nu poată fi observată decât de la o înaltă atitudine. Pe de altă parte schimbarea socială constituie o transformare observabilă și verificabilă pe o perioadă scurtă de timp, ceea ce face ca același observator să poată pe perioada vieții sau pe a unei perioade din viața sa, să cunoască rezultatul unei dezvoltări. Mai mult, schimbarea socială este localizată geografic și social. În acest sens se observă că în timp ce sociologiile lui Comte, Spencer, Durkheim sau Marx, descriu și explică tendințe seculare ale societății umane, sociologia contemporană, fără a neglija contribuția concepției evoluționiste, se axează pe aspecte dinamice, prezentându-se ca o sociologie a schimbării. La acestea subliniem faptul că am amintit în paginile anterioare ale acestui capitol despre importanța epistemologică pe care o implică aplicarea individualismului metodologic și al sociologiei acțiunii în studiul schimbării sociale. Vom releva încă odată, pe parcursul acestui capitol, importanța teoriei acțiunii sociale atunci când vom descrie cum pot fi abordate într-o manieră integralistă comportamentele prosociale, în perspectiva teoriei numite.
Reluând sensul expunerii noastre remarcăm faptul potrivit căreia schimbarea socială trebuie disociată de eveniment, un eveniment nefiind necesar întotdeauna pentru a provoca o schimbare. Este necesară o mare cantitate de schimbare în cotidianul vieții sociale, în „ordinea normală”, pentru a declanșa fenomenul de schimbare, fiind astfel afectată structura organizării sociale, funcționarea vechilor organisme sociale. Nu în ultimul rând trebuie precizat că numai schimbarea unor opinii sau atitudini care afectează grupuri mari, colectivități largi, poate fi considerată o schimbare socială. Potrivit celor de mai sus, Rocher consideră patru caracteristici principale prin care poate fi definită schimbarea socială.
Schimbarea socială, după Rocher, poate fi definită ținând seama de patru caracteristici principale:
se manifestă ca un fenomen colectiv, implicând, deci, o colectivitate sau un sector important al acestuia, afectând condițiile și modul de viață, universul mintal al indivizilor;
este structurală; modifică organizarea socială în totalitatea sa sau principalele sale componente; este important să poată fi identificate și descrise elementele structurale sau culturale ale organizării sociale care se modifică și acestea cu suficientă precizie (exemplu: o nouă organizare a instituțiilor sociale, o nouă distribuire a autorității, identificarea și utilizarea unor noi canale de comunicație);
poate fi descrisă ca o transformare în timp, ca o succesiune între punctele T1, T2, …….Tn, marcându-se diferența între situația de debut și un punct de referință;
este durabilă, are un caracter de permanență, ceea ce \înseamnă că transformările nu sunt superficiale sau efemere.
Plecând de la aceste caracteristici, putem deduce cum schimbarea socială afectează cursul istoriei unei societăți, sensul activității actorilor sociali, ducând la acele condiții favorabile apariției unor elemente active, a agenților schimbării ca factori de progres. Aceștia din urmă au un rol important, ei identificând ritmul schimbării „prin propagarea ideilor, valorilor, inovațiilor, noilor stiluri comportamentale”. Modificarea însă nu se referă doar la unii actori sociali, ci cuprinde grupuri, segmente sociale importante ale unei comunități largi, antrenând astfel fenomene și ansambluri de acțiuni ce se constituie în procese sociale cu „rezonanță și structură istorică” (A. Neculau, op. cit. p.225).
Pornind de la analiza lui Rocher, A. Neculau definește schimbarea socială ca fiind „transformarea observabilă în timp, care afectează într-o manieră ce nu poate fi provizorie sau efemeră, structura și funcționarea organizării sociale a unei colectivități date și care modifică întregul curs al istoriei sale” (A. Neculau, op. cit. p.225).
Pentru a diagnostica schimbarea, Forsé (1991) încearcă identificarea acelor tendințe care contribuie la aceasta, considerând că trebuie mai întâi să descoperim acele legături cauzale antrenate într-un câmp social bine delimitat, luând astfel în considerare, în primul rând instituțiile și situațiile ritualizate , fiind în același timp deliberat excluse comportamentele și modelele lor, opiniile, sentimentele, valorile și credințele. Trebuie de asemenea remarcat că doar tendințele de substanță provoacă schimbări ale comportamentelor, în timp ce inversul nu este întotdeauna valabil, adică schimbarea unor opinii și chiar a unor atitudini nu provoacă automat și schimbarea, transformarea instituțiilor de bază, ceea ce este valabil și pentru decizia politică. De aceea Forsé, consideră că putem numi tendință numai acea schimbare care este „univocă (ireversibilă), de lungă durată și masivă”, ce putând fi judecată atât calitativ (sub raportul structurii instituțiilor) cât și cantitative, cu ajutorul indicatorilor observabili și măsurabili. Astfel, ne apare o tendință ca fiind un „diagnostic teoretic, grație căruia se dă un sens unui ansamblu de evoluții empirice și se descrie, prin indicatori relevanți, acest domeniu societal” (cf. A. Neculau, op. cit. p.225). O asemenea cercetare este cea a lui L. Dirn (1990), care a indentificat 60 de tendințe, care au afectat schimbarea societății franceze în ultimii 20 de ani, tendințe pe care le-a organizat într-o matrice care îi poartă numele. Iată, așadar numai câteva dintre aceste tendințe analizate de L. Dirn: tineri, vârsta a III-a, identificarea socială, parentalitatea, localitatea, descentralizarea, asociațiile, sociabilitatea, modelul matrimonial, clasele mijloci, conflictele, autoritatea, consensul, nivelul școlar.
Bazându-se astfel, pe descrierea unor asemenea evidențe empirice prin indicatori relevanți, putem identifica unele tendințe și putem obține un diagnostic teoretic, acesta fiind un prim pas spre cunoașterea schimbărilor sociale. Un alt autor citat deja de noi – B. Valade – sublinia pe lângă bogăția informațiilor furnizate de această matrice, mai ales „importanța recurgerii la proceduri matriciale pentru cunoașterea schimbării sociale”. „Aplicarea lor duce la apariția unor multiple interacțiuni între indivizi, constrângerile impuse acțiunilor de către sistemul în care se află aceștia, contextul cultural și reprezentarea lui etc. Ele permit stabilirea de legături între fenomene e și fenomene macrosociale, dejucând sensul evident.” (B. Valade, op. cit. p.390).
În urma studiului său L. Dirn, concluziona că:
„- este posibil să identificăm, izolăm și definim tendințele de evoluție ale societății;
– între aceste tendințe unele sunt evaluabile cu ajutorul unor indici cantitativi, altele se prezintă doar ca sens al schimbării și se păstrează la un stadiu calitativ;
– aceste tendințe întrețin între ele raporturi ce pot fi formulate în termeni de cauzalitate” (cf. A Neculau, op. cit. p.226).
Încercând dezvoltarea acestui subiect vom întâlni câteva constante și anume:
Ce anume se schimbă? Datorită complexității și diversității tipurilor de schimbare precum și a rangului diferit al acestora, s-a concluzionat că analiza schimbării să cuprindă pe rând nivelurile, de la macrosocial.
În ca manieră operează schimbarea? Apar multe întrebări de acest fel, justificate de faptul că cercetările empirice au constatat multiplele posibilități pe care le pot îmbrăca formele și manierele schimbării. Orice schimbare este receptată diferit de grupurile de populație, punând probleme de adoptare psihologică, iar rezistența la schimbare are întotdeauna o coloratură afectivă.
Cauzele, formele, condițiile favorabile sau defavorabile care permit explicarea schimbării. O schimbare implică o comparație între un „înainte” și un „după”, comparație care atinge și identificarea acelor circumstanțe care au favorizat procesul, a cauzelor care l-au produs.
Cum se derulează, în general, schimbarea în timp? Procesele de schimbare au în general un debut, un mijloc și un sfârșit, fiind important să știm cum apar, cum se dezvoltă și cum se rezolvă ele finalmente. Deși mecanismele acestui fenomen variază de la un sector la altul, pot fi totuși descrise anumite caracteristici generale care apar frecvent.
Cine sunt aceia care declanșează, animă, simbolizează, susțin sau se opun schimbării? Există din această perspectivă o întreagă literatură sociologică (Pareto, Mosca, C.W. Mills) asupra rolului elitelor: avantajele ce le procură, atitudinile referențiale și aspirațiile ce le suscită, influența ce o exercită ca modele imitabile, fixând norme de viață și de gândire. Pe lângă elitele care pot provoca schimbarea, există însă, numeroși alți agenți care contribuie la menținerea sistemului, creând noi valori.
În ce măsură sensul schimbării poate fi prevăzut sau planificat? Teoria „oamenilor mari”, reformatori sau revoluționari, nu se poate constitui într-un principiu explicativ al oricărui tip de schimbare. Majoritatea deciziilor care produc schimbare în zilele noastre însă au caracterul unor schimbări „tehnice”, fixându-se obiective și un calendar al schimbărilor. Aceste :schimbări planificate stabilesc atât cursul general cât și modalitățile particulare, aplicațiile teoriei în teren (cf. Etzioni, 1964 și Rivière, 1978 în A. Neculau op. cit. p.226-227).
II.2.1. factorii, condițiile și agenții schimbării
Înțelegem prin factori acel element dintr-o situație dată, capabil să antreneze sau să producă o schimbare.
Am văzut în paginile anterioare ale capitolului nostru, că factorul demografic ocupă un rol important în societățile subdezvoltate, fapt semnalat încă de E. Durkheim: exodul ruralilor urbanizarea sălbatică , malnutriția, explozia natalității. Pe aceeași linie David Reisman (1964) demonstrează modul în care modificarea raportului dintre rata natalității și cea a mortalității orientează evoluția mentalităților anume: creșterea demografică are un caracter „intra-determinant” pe când declinul demografic induce o orientare „ extra-determinantă” rezultatul fiind conformarea strictă la normele exterioare.
De asemenea și progresul tehnic a fost un factor determinant al schimbărilor sociale, începând cu secolul XIX, fiind celebră explicația lui Marx potrivit căreia mașina cu aburi a adus capitalismul. Noile tehnologii au drept efect masiva difuziune a cunoștințelor și informațiilor, a inovațiilor de toate tipurile, dezvoltarea prin imitații.
Pe lângă acești doi factori, valorile culturale oferă cadre de referință, modele noi de organizare umană, oferind oportunitatea reorganizării unui câmp cultural. Pe de altă parte, obiceiurile și cutumele sunt factori care de regulă se opun schimbării în societate așa zise tradiționale.
Ideologiile, la rându-le, oferă unor grupuri umane posibilitatea de a se angaja în acțiuni transformatoare. Conduitele sunt determinate de sfera ideologică a valorilor, opiniilor sau atitudinilor, actorul social exprimând adesea, prin conduita sa, sfera cunoștințelor achiziționate, credințele, reprezentările sociale, proiectele sale, luând atitudine față de evenimente în termeni oarecum globali, în funcție de ideologia, programul ideologic ce l-a impregnat. Așadar, „explicând și justificând valorile pentru care am optat, năzuind să obțină adeziunea, ideologiile se prezintă ca un important factor al schimbării” (cf. A. Neculau, op. cit. p.228).
În privința condițiilor schimbării, ele sunt acele elemente ale situației care favorizează sau defavorizează, care pot activa sau încetini, încuraja sau frâna influența pe care o are un factor de schimbare. Condițiile și factorii schimbării sunt complementari (cf. Rocher 1968).
Agenții schimbării pot fi persoane, grupuri sau asociații și sunt cei mai importanți în acest proces. Indiferent de poziția acestor agenți într-o structură, procesul schimbării presupune deopotrivă reprezentările (credințe, atitudini, ideologi) și conduitele actorilor implicați, presupune un proces de interacțiune (și persuasiune). În acest caz schimbarea înseamnă un proces de gândire, o stare de spirit, alegerea unui model, o decizie având drept consecință adesea, totala dizolvare a unei coerențe, spargerea identității, ruptura, până la instalarea sistemului (sociouman) într-o nouă formă de echilibru. Câmpul social, la rându-i, nu este neutru, nonstructurat el fiind organizat și având o coerență, actorul social acționând astfel ca reprezentant al sistemului, fiind „raționalizat” de un cadru conștient și adesea fiind prizonierul mijloacelor utilizate de acest sistem (organizație) pentru cooperare sau pentru situațiile de interacțiune. Pentru a schimba aceste mijloace de acțiune și pentru a transforma câmpul construit, actorul are însă la dispoziție o marjă de libertate pe care le folosește drept strategie în interacțiunile cu alții (Crozier și Friedberg, 1977). Acest efort de schimbare, la nivelul grupurilor sau individului poate induce o stare de tensiune psihică, un sentiment de nostalgie pentru trecut și frica pentru viitor; voința de permanență și tendința de conservare care asigură identitatea și sensul, intrând așadar în contradicție cu schimbarea.
II.2.2. strategii ale schimbării
Orice schimbare structurală (organizațională) susține A. Neculau, afectează imediat cultura (comunității, grupului) și personalitatea fiecărui individ. în acest sens, autorul, exemplifică printr-un tip de structură organizațională, caracteristică României comuniste, întemeiată pe ierarhia de poziție, pe ignorarea competențelor și a inițiativelor, dezvoltând o “cultură” instituțională, favorizând comportamente adaptative de tipul: flatarea superiorilor, blocarea canalelor de comunicare, stoparea valorilor, etc. Un astfel de sistem, susține autorul, face ca rolurile să fie prescrise formal, totul fiind ritualizat, rutina măcinând orice tresărire de inițiativă; impersonalizarea relațiilor ducând la conservatorism, inerție, rigiditate, mularea după tipar, rezistență la schimbare și frustrare. Astfel de standarde comportamentale, nu pot duce decât la dezvoltarea unui mod dogmatic de a gândi: irațional și mitologic. Intrând într-un astfel de rol, individul se vede silit să avanseze doar comportamentele așteptate de structura astfel reglementată, acesta trebuind să intre în mecanism altfel fiind eliminat, prestigiul său social și profesional, devenind în acest caz mai puțin o emanație a personalității sale și mai mult a capacității sale adaptative.
Cultura organizațională înțeleasă ca modul de gândire și acțiune obișnuit și tradițional, mai mult sau mai puțin acceptat de majoritatea membrilor, cuprinde o gamă vastă de comportamente precum: modul de îndeplinire a sarcinilor profesionale, specializările și cunoștințele membrilor, mentalitățile lor, cutumele și obișnuințele de interacțiune ale indivizilor organizaționali, valorile atașate diferitelor tipuri de performanță, consultarea demografică a membrilor, circulația informațiilor, tabuurile și convențiile atitudinale, etc. (cf. A. Neculau, op. cit., p. 229). Văzută astfel, cultura organizațională comportă un anumit grad de invarianță, solicitând în același timp oricărui nou venit eforturi adaptative, acela care ignoră această “cultură“ automarginalizându-se și devenind “ inutilizabil” . Stabilirea unor relații organizaționale satisfăcătoare s-a dovedit, adesea, o operație dependentă de capacitatea fiecărui individ de a absorbi o anumită “cultură“, de a descifra și utiliza codurile comportamentale vehiculate. Pentru a răspunde, deci, acestor cerințe diverse, individul este obligat să avanseze anumite comportamente.
Personalitatea individului, înțeleasă ca organizarea interioară a atitudinilor și credințelor sale, a dorințelor și ambițiilor, a simpatiilor și antipatiilor, nu se poate afirma decât în funcție de capacitatea sa de a stabilii relații, de a interacționa satisfăcător. Individul este, așadar, nevoit să articuleze oferta comportamentală vizibilă la factorii inconștienți, nemărturisiți, credințe și motivații opuse, imaginarul la realul brutal, operație deloc ușoară. în acest caz, adaptarea diversității personalităților la “așteptările” organizaționale poate naște o varietate necunoscută de mici drame, suportate mai mult sau mai puțin “normal”, uneori însă crizele de neadaptare putând deveni cu adevărat dramatice, având efecte secundare traumatizante. Așadar, schimbarea individuală este consecința acumulării de informații, de capital cultural, dar și a interacțiunii sale cu alții (A. Neculau, op. cit. p. 229). Conform celor deja spuse, autorul citat, susține că:
“Interacțiunea dintre structura organizațională, cultură și personalitate poate fi exprimată prin următoarea paradigmă: structura se poate schimba numai prin transformarea nivelului cultural și dezvoltarea personalității; ridicarea nivelului cultural este dependentă de cadrul social formal dar și de efortul de autorealizare al indivizilor; schimbarea personalității presupune un cadru instituțional favorabil și existența unui model cultural perfecționat. Orice proces de schimbare înseamnă, deci, intervenția simultană asupra factorilor morfologici psihosociologici și socio-structurali.”
Întrebarea care se impune acum este dacă pot fi transformate concomitent contextul, actorii și raporturile umane, dacă acesta este un simplu proces de evoluție ce poate fi planificat și mai ales controlat, mai mult, dacă pot fi modificate sau schimbate mentalitățile adânc înrădăcinate, susținute de memoria colectivă și de capitalul cultural al subiectului.
Schimbarea înseamnă transformări bruște și profunde ale structurilor sociale, modificând total contextul vieții psihosociale. Schimbările sociale și culturale constituie fundamentul, condițiile schimbării psihologice. Din această perspectivă, actorul social “personalizează“ câmpul socio-cultural, își restructurează relațiile cu altul, rețeaua interpersonală, transformând apoi raporturile sociale la care participă, contribuind astfel la schimbarea scenariilor culturale. Astfel, acesta mai întâi se “ impregnează“ și încorporează (prin interculturație) devenind apoi agent al schimbării.
Observăm, așadar, faptul că schimbarea nu este un proces total, coerent, el fiind, funcție de situații, context psihosocial, percepția contextului de către diferitele grupuri, o desfășurare asincronă, uneori contradictorie, cu rupturi ce pot avea efecte secundare asupra indivizilor. Pentru că rațiunile, aspirațiile, dorințele și temerile, scopurile și modelele acționale nu intră în joc într-un mod coerent, articulat “șocul schimbării” poate bloca inițiativele, poate paraliza acțiunea sau deforma percepția corectă a evenimentelor în care individul este plasat. Doar în urma unei masive acumulări de informații se schimbă atitudinile și se declanșează apoi modele comportamentale adecvate.
II.2.3. conflictul – mijloc de schimbare
Conflictul, în viziunea marxistă, este înțeles ca proces continuu de transformare socială tezele care justifică lupta de clasă ca motor al schimbării putându-se rezuma la tensiunile sociale care produc modificări, la forțele de producție care au misiunea istorică să schimbe sistemul de proprietate asupra mijloacelor de producție.
În cazul lui Dahrendorf, după cum remarcam și în paginile anterioare, conflictul nu este declanșat doar din cauza stăpânirii inegale a mijloacelor de producție, ci mai ales de dobândirea autorității. Din această perspectivă, Dahrendorf consideră teoria marxistă ca fiind reducționistă limitată doar la lupta socială și economică dintre clase; conflictele sociale, în concepția sa, sunt inima schimbării, însă gradul lor de radicalitate depinde de câmpul de aplicație. Contribuția autorului citat este în acest caz, lărgirea ariei de aplicabilitate prin analiza asupra grupurilor mici. Dahrendorf dezvoltă teoria conflictului plecând de la unitatea grupală (grupuri de interes, conflictul de grup, autoritatea și pluralismul, schimbarea structurală) sau de la analiza întreprinderilor, a birocrației organizaționale, utilizând conceptul de “ șansă de viață“ pentru grupurile aflate în conflict. Astfel, luptând pentru șansa de viață, grupurile umane fac opțiuni, stabilesc legături, aleg între alternative, construiesc conexiuni, relații și contexte, ceea ce face ca în analiza conflictului să nu ne putem limita la concepte abstracte, ci să căutăm descoperirea mecanismelor proceselor istorice, ale situațiilor concrete. Soluția propusă de Dahrendorf în acest caz, este “ schimbarea strategică“ opusă schimbării utopice, revoluționare, autorul propunând maniere practice de mărire a șanselor de viață bazate pe acțiunile celor responsabili, prin “inginerie” sau “tehnologie socială“, ca singura strategie capabilă să reformeze societatea. Schimbarea strategică, așadar, include un sens și un simț al direcției determinate de analiza critică a șanselor de viață și a îndreptățirilor.
Pornind de la o perspectivă psihosociologică care situează conflictul la intersecția dintre personalitate și situația înțeleasă ca mediu psihosocial (cf. Deutsch, 1973), A. Neculau enumeră caracteristicile psihosociale ale situației generatoare de conflict astfel:
Fiecare participant la o interacțiune răspunde în termenii cunoașterii celuilalt, ai percepției pe care o are el despre intențiile și posibilitățile acestuia; uneori, această imagine nu corespunde cu oferta reală a partenerului;
Fiecare participant la o interacțiune, cunoscând capacitatea de conștientizare a celuilalt, este influențat de propriile așteptări în ce privește acțiunile acestuia; aceste așteptări pot sau nu să aibă acuratețe funcție de abilitatea sa de a intra în rolul celuilalt, de competența sa empatică;
Interacțiunea generează noi motive, le transformă pe cele vechi; în procesul de organizare și justificare a acțiunilor și a efectelor produse apar noi valori și motive;
Situația conflictuală este plasată într-un mediu social (familie, grup, organizație, comunitate) care a dezvoltat tehnici proprii de interacțiune umană, simboluri, categorii, legi mutuale, valori care sunt relevante pentru acest mediu uman; pentru a înțelege și interpreta evenimentele este necesar, deci, să le plasăm într-un context psihosocial mai larg;
Fiecare participant la o interacțiune socială (fie el individ sau grup) constituie o unitate complexă, compusă din mai multe subsisteme, aflate la rândul lor în interacțiune. «Participantul» poate acționa ca o unitate față de mediu, dar poate prezenta și o stare conflictuală între diferite interese și valori. Ponderea și relevanța factorilor psihosociali care formează fundamentul conflictului sunt determinate de natura acestuia.
Tipologizând conflictul se pot distinge două categorii esențiale, anume: conflictul interpersonal derulat în sânul personalității, ca o luptă între tendințe opuse (numit și conflict nevrotic) și conflictul interpersonal rezultat din confruntarea cu alte tendințe, în timpul procesului de asimilare a acestuia sau de “încorporare” (absorbire) a propriei persoane. în ceea ce privește conflictul interpersonal, A. Neculau (op. cit., p. 232, 233) remarcă cinci tipuri de conflict identificate de M. Deutsch luând drept criteriu relația dintre starea obiectivă a lucrurilor și percepția acestei stări de către părțile aflate în conflict. Acestea ar fi:
conflictul veridic este “obiectiv, rezultând dintr-o percepție cu acuratețe a mediului; el nu este contingent cu vreo trăsătură alterabilă a mediului și, de aceea, este greu de rezolvat (rezolvarea putând rezulta numai dintr-o abordare colaborativă a problemei, stabilindu-se “rațional” prioritățile, prin raportare la un mecanism instituțional);
conflictul contingent rezultă dintr-o incapacitate a părților de a identifica resurse alternative la rezolvarea problemei; o perspectivă strânsă sau rigidă sau o tensiune emoțională nejustificată blochează cadrul real de dezvoltare;
conflictul deplasat: conflictul manifest este trăit pe fundalul unui conflict cu un substrat mai profund, neexprimat însă imediat; el reflectă simbolic, tensiunea și iritabilitatea părților, rezultând dintr-un conflict profund nerezolvat. Conflictul manifest generat de o neliniște obsedantă, nu poate fi, de regulă, tranșat dacă se tratează izolat de fondul profund; uneori însă, un conflict adânc poate fi abordat prin rezolvarea formelor evidente (deplasate) recunoscute ca atare de părți;
conflictul latent se manifestă sub forma unei stări acute (adesea neconștientizate) de inconfort psihic față de o anume problematică socială, fără a fi atribuit expres unei situații concrete. Acesta este un tip de conflict care ar trebuie să aibă loc, dar nu a avut pentru că nu a întâlnit condițiile de apariție; însă când condițiile devin acute, individul conștientizează noua situație și conflictul poate deveni manifest;
falsul conflict rezultă dintr-o neînțelegere, dintr-o concepție deformată a datelor. E conflictul care are loc fără să existe o bază obiectivă pentru al declanșa. Un conflict fals, se poate, însă, alimenta pe parcurs cu motive și atitudini care să-l transforme într-un conflict adevărat, mai ales într-o atmosferă de competiție și suspiciune.”
Nu se poate realiza o delimitare precisă între aceste categorii deoarece interacțiunea părților aflate în conflict poate transforma un tip de conflict în altul. Totul depinde acum, de posibilitatea de a controla resursele. Resursele se pot substitui una alteia, oferind astfel posibilități de dobândire a satisfacției fiecăreia dintre părți. Soluția este în acest caz, raportarea la valori și norme înalt recunoscute. Criteriul rezolvării stă astfel, în afara relației unice dintre părți, în oferta de modele referențiale a mediului sociocultural.
Forța de propulsare a conflictului, capacitatea acestuia de mobilizare, dau funcțiile lui ca mijloc de schimbare în viața psihosocială și în dezvoltarea personalității. Modul conflictual duce la o mai bună conștientizare a problemelor, la expunerea și rezolvarea lor, prevenind stagnarea și stimulând curiozitatea și interesul. Situația conflictuală poate genera schimbări la nivelul persoanei și a mediului psihosocial, poate aduce clarificări în evaluarea resurselor umane, poate debloca anumite capacități oferind prilejul unei trăiri intense. Mai mult, prin conflicte se demarchează grupurile stabilindu-se astfel, identitatea personală și de grup (coeziunea hrănindu-se adesea prin conflictul extern). Conflictul poate funcționa ca un mecanism stabilizator, revitalizând normele existente în grup și putând contribui la introducerea unor norme noi. De asemenea putându-se realiza o exprimare directă și imediată a tensiunilor opuse, grupul poate conștientiza sursele de nemulțumire restabilindu-se astfel unitatea sa. Finalitatea conflictului este astfel asigurarea continuității, stabilirea unui nou echilibru, reducerea tensiunii putând așadar vorbi de conflict ca de un “proces constructiv”.
În ceea ce privește personalitatea, la nivelul acesteia conflictul poate duce la diminuarea unei trăiri frustrate a realității, la (auto)descoperirea unor potențe nevalorificate putând astfel declanșa căutarea valorilor pozitive și stimula progresul individual.
Armonia, în acest caz, nu înseamnă în totdeauna o absență a conflictelor, din contră, absența manifestă a acestora putând, de fapt, însemna prezența neconștientizată a lor, aceasta determinând, uneori, (prin cronicizare) erodarea personalității sau a grupului. Din contră, acceptarea conflictelor poate da intensitate vieții interpersonale, nefiind fenomene anormale, ci făcând parte din viața noastră. Ele devin anormale numai atunci când se transformă în normă de viață sau când, bogate calitativ și intense cantitativ provoacă dezorganizarea personalității (A. Neculau, op. cit., p 224).
II.2.4. rezistența la schimbare
Rezistența la schimbare reunește, în sens tradițional, conduitele de criză putându-se manifesta în diferite chipuri, caracterizându-se de regulă, printr-un comportament defensiv, prin apariția conflictelor interne, prin găsirea unor țapi ispășitori (de regulă din exterior), prin mistificare și destructurare socială, supunerea necondiționată față de o putere centrală sau prin exces de populism. în astfel de contexte, de regulă, individul și societatea își abandonează autonomia și specificul lor, acceptând manipularea venită de la centru, dând astfel, naștere unui narcisism colectiv. în acest sens A. Neculau amintește de “personalitatea narcisistă“ la care se referă Cristopher Lasch pentru a defini acea construcție identitară dintr-un câmp social manipulat care anulează capacitatea de intervenție autonomă sau individuală.
Analizând majoritatea mișcărilor sociale le putem vedea ca pe tentative de trecere de la o identitate defensivă către o identitate ofensivă, aceasta din urmă structurându-se contra unui tip de putere socială sau organizațională care oprește evoluția fenomenului, capacitatea de acțiune și schimbare (cf Ta, 1986). Această putere nu are caracterul unei eredități culturale, nu trebuie deci definită în termenii de tradiție sau esență, ci mai degrabă, ține de o strategie politică, de organizarea instrumentală, de formarea și dirijarea actorilor sociali, fiind o “construcție” adesea imaginară provenită uneori din afara comunității. Aceasta își extrage forța din interdependența membrilor săi, din solidaritatea lor mecanică care reunește psihismele individuale într-un psihism colectiv unificator. Aceste structuri individuale, remarcă A. Neculau, pot fi abordate nu doar global, prin judecăți calitative ci și prin judecăți cantitative asupra unor segmente sau factori, un număr însemnat de cercetări asupra schimbării ca fenomen social-psihologic, conducând la formularea a două ipoteze de lucru:
“forțele care se opun schimbării sunt reunite, de regulă, prin strategii și situații ritualice, de tip parental;
parentalitatea se regenerează și se reîntărește prin construirea indicatorilor cantitativi, cum ar fi: ceremoniile, diferitele tipare de schimburi central-periferice, vizitele etc.” (cf Foré – 1991)
Schimbarea socială oricare ar fi ea, implică transformarea mai mult sau mai puțin bruscă și profundă a unui sistem în echilibru presupunând așadar, o ruptură, până la instalarea sistemului într-un nou echilibru. Schimbarea înseamnă astfel, o tensiune psihică la nivelul fiecărui membru al colectivității, implică un sentiment confuz, dublat de anxietate și o oarecare nostalgie pentru trecut. în special, schimbul de conduită se soldează cu o dizolvare a obișnuințelor domestice, având implicații asupra aspectelor emoționale și funcționale (Maisanncure, 19972, 1989). Așadar, voința de permanență și tendința de conservare care asigură identitatea și coerența, intră în contradicție cu dorința de schimbare, ceea ce face ca rezistența să se manifeste uneori direct și fățiș, alteori mascat, disimulată sub aparența acceptării manifeste a noului, dar filtrându-l de fapt în mod subtil.
Analizând fenomenul schimbării, psihosociologul, susține A. Neculau (op. cit., p 235), se lovește în primul rând de teama de schimbare, de dorința de menținere, confruntându-se cu conservatorismul unor indivizi. Acest fenomen este deosebit de complex, subiecții schimbării, chiar și atunci când își declară dorința de transformare în realitate doresc să nu fie nevoiți să renunțe la vechile obiceiuri, la stereotipuri și să inventeze comportamente noi. Tendința de “ menținere” derivă din comportamentul de “închidere” manifestat de orice sistem (uman, social) ce se confruntă cu atacuri din afară manifestându-se prin nevoia de coeziune și claritate. De asemenea, această tendință poate rezulta și din teama unor experiențe noi, din inconfortul psihic implicat de aceasta. Se impune, astfel, să vedem care sunt acele resorturi, motivații ale refuzului schimbării. Ne vom opri în acest sens, la studiul lui A. Neculau (1994), considerându-l relevant pentru lucrarea noastră, studiu în care, în încercarea de identificare a tipurilor de refuz ale schimbării din România postcomunistă, a fost întreprinsă o campanie de interviuri individuale și colective, cu diferite categorii de actori sociali, predominând însă cei din mediul academic. Autorul grupează toată gama de “refuzuri” în patru mari grupe, fără a considera însă această organizare un răspuns la problema pusă.
refuz din dorința de menținere a echilibrului, coerenței, status-ului deja dobândit. Acest „comportament de închidere” este specific oricărui sistem (deci și celui social sau celui uman) confruntat cu „atacuri” din afară. Nevoia de ordine, de claritate trebuie corelată cu teama de inconfort psihic ce-l produce orice schimbare. Acest motiv ar părea minor, dar cei mai mulți subiecți, aparținând tuturor categoriilor socio-profesionale, inclusiv intelectualii, ne-au transmis teama lor că nu vor putea inventa un alt stil de viață, un alt mod de raportare la valori. Obișnuința a dat naștere unui mod de interacțiune cu mediul social care a intrat în sistemul personalității, care a născut preferințe pentru familiar. Orice schimbare a contextului trezește individului teamă de acest „necunoscut”, frica de a nu mai găsi resurse interioare pentru a depăși situația. Experiența sa de viață poate deveni deodată inadecvată, insuficientă. El observă că totul în jur e străin, ostil, altfel. Nesiguranța naște dorința acerbă de a redescoperi familiarul, nevoia de reîntoarcere la trecut. Atitudinea descrisă mai sus a fost înregistrată îndeosebi în rândul subiecților de peste 40 de ani;
refuzul motivat de competență deja dobândită, competență care a generat, în istoria personală, succese, recunoaștere, status. Dublat de simțul vanității, acest sentiment ia forma încrederii exagerate în sine (în Noi). Pentru ceilalți, „competentul” apare adesea ca un dogmatic, închis într-un cerc de convingeri depășite, balizat de poncife, organizându-și discursul în lozinci. Gândirea dogmatică are ca efect percepția și retenția selectivă a argumentelor, respingerea în bloc a realității ce nu poate fi asimilată și încorporată;
refuz din ignoranță, datorat precarității cunoștințelor profesionale și politice, lipsei de capital cultural. Toată literatura despre omul-masă, format în cadrul societăților totalitare, relatează despre statutul său ambiguu; acesta nu-și extrage substanța din calitățile personale sau din competență, nici din proprietatea care conferă independență, ci din emanația puterii pe care o conține status-ul (postul) ce-l deține. El a realizat un contract potrivit căruia primește autoritate de status contra „atașamentului”. Nu are nevoie de altceva sau nu i s-a oferit o alternativă. Afișând inocență, puritate morală, transparență, individul de acest tip poate deveni agresiv, acuzând snobismul sau impuritatea morală a tipului opus. Conștientizarea lipsei de competență poate naște neîncredere de sine, suspiciune și, mai ales, ura împotriva celor ce pot fi altfel;
refuzul din conformism social, manifestat prin dependență față de colectivitate, față de superiori sau egali, și motivat prin respect față de tradiții, realizări, momente de succes în istoria personală sau colectivă. Posesor, adesea, al unui status social periferic, individul s-a exersat în comportamentul de supunere (față de norme, șefi, situații). Expus unei presiuni informaționale univoce, el a devenit un simplu receptor, nu are capacitate de a decide fără sprijin, normă, „indicații”. El a învățat să definească realitatea după codurile prescrise. El devine, cu timpul, anomic, dependent de sursele de autoritate, pion într-o structură ierarhică (Levine, Pevelchak, 1984). Supunerea îndelungată la reguli rigide poate chiar modifica structura personalității, poate elimina accentele personale și modela un profil de veșnic subordonat. El a încheiat un „contract social” cu puterea: în schimbul unei vieți sociale și profesionale „normale”, el se angajează să n-o ofenseze. Normalitatea aceasta a însemnat pentru mulți o traiectorie de progres, iar istoria lor personală o „istorie de succes”. Ei s-au născut la țară, locuiesc la bloc, se bucură (s-au bucurat, mai exact) de facilități nesperate. Propaganda i-a învățat că orașul industrial e superior satului retrograd, că ei sunt stăpânii mijloacelor de producție, purtători de progres (Botez, 1992). Poate reprezentantul unei asemenea categorii să-i supere sau să-i părăsească pe cei care i-au oferit toate acestea? El nu poate conștientiza faptul că multe dintre facilități le-a primit în schimbul supunerii, al atașamentului și nu pentru merite reale.
Nici o rezistență la schimbare nu poate fi totală sau de lungă durată orice influență soldându-se până la urmă cu o modificare a individului sau a grupului, orice rezistență la schimbarea socială organizată fiind până la urmă înfrânată (cf. Poicheler, Moscovici 1984). Rezistența la schimbare, fie că își are cauza în trăsăturile de personalitate ale indivizilor, fie că își are motivul în contextul psihosocial sau în structura organizațională rigidă, este adesea dăunătoare atât pentru cei implicați cât și pentru mediul social, prin uzura fizică și morală pe care acest efort îl implică. Sunt și cazuri, însă, în care rezistența este justificată, indivizii supuși presiunii de schimbare, identificând inadecvarea la context a unui nou mod de abordare a problemelor a unui stil nou comportamental etc. Contează mult în acest caz și cine face “evaluarea” gradul în care acesta se implică în problematica analizată, analistul trebuind în acest context să abordeze o poziție neutră, să se plaseze în afara pasiunilor.
II.2.5. strategia conversiunii
Înțelegem prin conversiune acel termen utilizat în descrierea schimbării opiniilor și credințelor, în depășirea unei credințe false, în schimbarea conduitei sau abandonarea unei practici condamnabile (cf Doise 1987). Serge Moscovici (1979) consideră că această conversiune este, de regulă, rezultatul unor influențe minoritare și constă în difuziunea unor norme noi, cu caracter conflictual, conducând la schimbarea “codurilor socioperceptive” ale unei populații. O asemenea modificare, o nouă conduită, trebuie să se reflecte într-o transformare a identității subiectului, schimbarea neputând fi în acest caz mimată, și nu poate fi doar de suprafață ea trebuind să afecteze întregul, personalitatea sau grupul ca totalitate.
Acest principiu al totalității este “un sistem de acțiune istorică“ (cf Touraine, 1973) propunând ca mijloace: opoziția, organizarea actorilor și asumarea identității. Punându-și în acest context, problema dacă acest sistem al totalității poate fi productiv în analiza situațiilor oferite de câmpul social românesc, A. Neculau face referire la sociologul francez Boltanski (1982) care studiind categoria cadrelor, arată că acest grup social, deși pare omogen, prezintă o coeziune “flou” și pare inegregat, șubred. Așadar, să categorisim grupul ca totalitate ar însemna să greșim, neavând grupuri omogene care acceptă și se angajează în schimbare sau se opun acestora, neputând astfel opera cu o categorizare dihotomică. Soluția autorului citat în acest cadru se află la W. Doise (1987) care remarcă că principiul totalității în care cerem subiectului (subiecților) să-și redefinească poziția într-un câmp social, deturnează atenția de la aspectele relaționale ale unei situații, modelul de categorizare dihotomică fiind astfel insuficient. Propunerea lui Doise aduce în prim plan o altă strategie cognitivă și anume: principiul particularizării.
Așa după cum lumea poate fi abordată și categorizată secvențial și argumentarea și contraargumentarea pot fi particularizate în funcție de situație. Numai așa o opinie minoritară poate influența atitudinea majorității, doar prin reformularea argumentelor în funcție de noi contexte, grupurile minoritare pot dialoga cu cele majoritare. Atunci când frontierele dintre grupuri devin mai permeabile și când intenția de influențare nu vizează programatic întregul, strategia schimbării, bazată pe surse bine alese și pe aspecte particulare, pare să antreneze importante schimbări sociocognitive.
Atunci când strategia schimbării este psihologizată, rezistența la schimbare capătă accente dramatice. Discursul minoritar și explicațiile cu caracter ideologic conținute în acesta și care propun ruptura cu normele dominante, adesea pot fi înțelese ca o depășire a atribuțiilor minorităților, ca pe o caracteristică psihologică deficitară a acestora (Moscovici, 1976). O populație, de regulă, judecă, evaluează și interpretează discursul minoritar în funcție de contextul său normativ, de stilul său cognitiv, acestea făcând ca psihologizarea inovației minoritare și acompanierea ei cu un stil lipsit de realism să poată exacerba resentimentele, având adesea drept efect contestarea discursului și a coerenței sale. în acest caz, pentru a putea introduce o inovație socială și pentru a influența minoritățile trebuie să poată declanșa conflictul socio-cognitiv (Mugny, 1991), populația fiind astfel obligată să își reexamineze propriile puncte de vedere și să descopere că minoritățile au, în parte dreptate. Aceasta este condiția pentru ca acest conflict să poată fi reinterpretat ca o divergență de opinii, ca rezultat al unui mesaj consistent și nu ca efectul unei particularități psihologice a sursei, aceasta la rându-i trebuind să îmbrace caracteristicile normalității acceptate de majoritate. Poate fi psihologizat orice amănunt al comportamentului sau înfățișării sursei, lucru care poate duce la respingerea mesajului, ba mai mult, prin psihologizarea sursei de mesaj putând fi etichetat întregul grup minoritar. Soluția este, în acest caz, o atenuare a caracteristicilor diferențiate ale sursei, concomitent cu sensibilizarea majorității la caracteristicile sale individuale. Dacă toate caracteristicile psihologice ale sursei sunt percepute ca trăsături individuale, rezistența la mesaj se diminuează. Pe de altă parte, psihologizarea nu trebuie înțeleasă ca fiind tot una cu individualizarea, o diferențiere între toți membrii minoritari fiind bine receptată față de situația în care minoritarii se prezintă cu un discurs cultural omogen care să confere minorității calitatea de entitate grupală. Discursul minorității are mai puține șanse față de mesajele individualizate care dozează relația conflictuală (cf A. Neculau, op. cit., p 238).
Cercetările empirice, conchide autorul citat dovedesc faptul că discursul direct și imediat este mai puțin bine primit decât cel indirect și individualizat de calitatea sursei de mesaj, introducând astfel, diferența intra minoritară.
II.3. Comportamentul prosocial – o abordare integratoare
Ne oprim asupra analizei comportamentului prosocial considerându-l deosebit de relevant pentru acest studiu. Vom vedea pe parcursul expunerii noastre cât de mult are de spus un asemenea comportament în procesul dezvoltării unei comunități. Dar, mai întâi, trebuie să vedem ce putem înțelege prin termenul de “comportament prosocial”.
Referindu-se la acest tip de comportament “specific uman”, Septimiu Chelcea (1996), remarcă faptul că el nu constituie obiect de studiu în psihosociologie decât de două trei decenii, pe de altă parte însă, termenul de “comportament prosocial” lipsind din unele dicționare și enciclopedii de științe socio-umane chiar de prestigiu. în dicționarul de psihologie socială (Chelcea et al 1981), acest termen este redat cu înțelesul de “comportament caracterizat prin orientarea spre valorile sociale”.
Astfel, nu intrat de mult în vocabularul și în cadrul preocupărilor de psihosociologie, comportamentul prosocial a suscitat interesul multor cercetători, fapt care a dus, în prezent, la apariția unui însemnat volum de fapte de observație și date experimentale, precum și la numeroase ipoteze și teorii explicative. Prima sinteză bibliografică asupra comportamentului prosocial, în literatura românească de specialitate, a fost publicată de către Cătălin Mamali în 1978 în revista ”Viitorul social” (cf Chelcea 1996).
O importantă perspectivă pentru lucrarea noastră, ne oferă studiul “Comportamentul prosocial” (în “Psihologie socială“ coordonator A. Neculau 1996) în care S. Chelcea propune o analiză critică a diferitelor abordări teoretice și metodologice, și mai ales analiza comportamentului prosocial prin intermediul acțiunii sociale.
Autorul citat face apel la lucrarea semnată de A. Baum, J. D. Ficher, J. E. Singer (1985) pe care o consideră o prezentare cuprinzătoare a stadiului la care a ajuns cunoașterea acestui tip de comportament, pentru a prelua cele mai reprezentative rezultate experimentale și cele mai cunoscute teorii în domeniu, susținând însă “teoria acțiunii sociale ca fiind cea mai adecvată perspectivă de analiză a comportamentului prosocial”.
În privința definițiilor ce s-au dat comportamentului prosocial, S. Chelcea face referire numai la câteva, după cum urmează:
Janus Reykowski – pentru care comportamentul prosocial se caracteriza prin aceea că este orientat spre ajutorarea, protejarea, sprijinirea, dezvoltarea celorlalte persoane, fără a aștepta o recompensă externă.
Pentru alți autori comportamentul prosocial este definit ca “ acțiunea care nu aduce beneficii decât celui ce primește beneficii”.
Pentru A. Baum, J. D. Ficher și J.E. Singer, comportamentele prosociale sunt acele “acte intenționate care ar putea avea consecințe pozitive pentru alții”, fără a anticipa o răsplată.
Aceste definiții, susține S. Chelcea, deși au meritul de a indica notele esențiale ale conceptului, îi conferă totuși acestuia un înțeles prea îngust, reducându-l la sfera altruismului, care în opinia autorului nu este decât o “subspecie de comportament prosocial”. în acest sens, S. Chelcea propune o nouă definiție a comportamentului prosocial care trebuie înțeles ca fiind “acel comportament intenționat realizat în afara obligațiilor profesionale și orientat spre susținerea conservarea și promovarea valorilor sociale”. în acest fel, termenul de comportament prosocial poate dobândi o extensie mai largă putând cuprinde fenomene foarte variate în cadrul cărora ajutorarea, protejarea și dezvoltarea celorlalți sunt poziționate central în “sistemul comportamentelor sociale, omul fiind valoarea socială supremă“.
Se impun acum câteva precizări și anume, faptul că nu putem considera comportament prosocial orice tip de comportament care are consecințe pozitive în plan axiologic. El trebuie să fie intenționat și realizat în mod conștient, prezența intenției de a sprijini valorile sociale fiind în acest sens obligatorie.
Din această perspectivă se poate observa că unele comportamente se pot foarte ușor identifica ca fiind prosociale, în timp ce pentru altele vor fi necesare analize aprofundate, rămânând discutabilă includerea lor în cadrul comportamentelor prosociale. în opinia lui S. Chelcea ceea ce califică un comportament prosocial și îl diferențiază de altele asemănătoare este, în cele din urmă, discernământul personal. Autorul atrage atenția asupra faptului că nu se poate spune cu precizie dacă persoana care acordă ajutor își dă seama de la început de urmările pozitive ale faptei sale sau dacă conștientizează pe parcurs acest lucru sau mai mult, chiar după terminarea acțiunii; la fel cum nu putem cu un grad de probabilitate acceptabil stabili, decât post factum, dacă persoana nu a urmărit și o recompensă externă. Toate acestea fac ca interpretarea datelor din acest domeniu să fie făcute cu maximă prudență. (cf S. Chelcea, op. cit., p 446).
Ne vom opri succint asupra explicațiilor teoretice, faptelor de observație și datelor experimentale analizate de S. Chelcea în studiul citat, pentru a avea o vedere completă asupra implicațiilor pe care le are abordarea comportamentului prosocial în perspectiva teoriei acțiunii sociale și pe care autorul o consideră ca fiind una “integralistă“.
Astfel, în funcție de atribuirea responsabilității pentru situația ce reclamă un comportament prosocial, ca și de percepție privind responsabilitatea găsirii unei soluții, P. Brikman evidențiază următoarele patru modele:
modelul moral (în cazul responsabilității ridicate atât în ceea ce privește situația, cât și găsirea soluției);
modelul iluminist (cel ce se află într-o situație critică are responsabilitate ridicată sau are o responsabilitate scăzută în imaginarea soluției pentru ieșirea din criză);
modelul compensator (responsabilitate scăzută pentru condiția tipică în care te găsești dar înaltă responsabiliate pentru soluționarea problemei);
modelul medical (atât în situația problematică individul are responsabilitate scăzută, cât și în legătură cu depășirea ei).
După aprecierea lui P. Brikman, modelul compensator este cea mai bună alegere, cel care primește ajutor manifestându-se aici, ca un agent social activ, fiind ajutat astfel cel care se ajută singur. Aceste patru modele de ajutorare nu se rezumă numai la situații individuale, ele putând fi aplicate unor colectivități largi, chiar unor popoare și națiuni. în opinia S. Chelcea, relațiile României cu țările occidentale ar trebui să se realizeze conform cu acest model compensator. Autorul remarcă în acest context aprecierea făcută de A. Baum, J. D. Fischer, J. E. Singer (1985) conform căreia, în baza normei responsabilității sociale nu se pot face decât slabe predicții comportamentale, intervenind o multitudine de factori contextuali care sporesc dificultatea prognozelor.
Observarea unui model prosocial crește probabilitea de a acorda ajutor, fapt demonstrat experimental (J. H. Bryan și N. H. Walek, 1970) și valabil atât pentru copii și tineri cât și pentru adulți. Pe de altă parte, s-a constatat că și observarea unui comportament antisocial poate induce, prin reacție, un comportament prosocial.
Realizarea efectivă a comportamentului prosocial este influențată și de modul în care ajutorul este solicitat. O prea multă insistență în cerere face ca ajutorul să întârzie sau chiar să nu se mai ofere. în acest sens, studiile experimentale au arătat că moderația în solicitarea ajutorului este mai eficientă decât insistența (cf I. Ahorowitz, 1968). Poate că în cazul unei cereri insistente intervine ceea ce J. W. Brehn (1996) numea “reactanță psihică“. Insistența agresivă în solicitarea ajutorului poate amenința libertatea opțiunii proprii și datorită reactanței psihice, indivizii evită acordarea ajutorului, având astfel loc un “efect de bumerang”. Analizând cele mai sus prezentate S. Chelcea remarcă faptul că, deși, o astfel de concluzie este susținută de faptele de observație, teoria ca atare nu poate avea decât valoarea unei metafore, nefiind verificată prin experimente riguroase. (S. Chelcea, op. cit., p 447).
Un alt factor care reglementează acordarea ajutorului este norma reciprocității, aceasta însemnând că atunci când cineva te ajută, să răspunzi în același fel. în acest context, S. Chelcea formulează legea retrosecvenței temporale susținând că “ajutorul acordat anterior atrage comportamente prosociale, chiar dacă ulterior, binefăcătorul a provocat suferințe fizice sau psihice”. în cazul în care binefacerea este la fel de semnificativă ca și actul ostil ulterior, atunci distanța de timp între cele două acțiuni cu semn contrar determină apariția comportamentului prosocial. O dată cu creșterea distanței, scade posibilitatea emergenței comportamentului prosocial. Pe de altă parte, legea retrosecvenței temporare formulată de autorul citat ia în considerare și timpul care s-a scurs între suportarea actului ostil și momentul solicitării ajutorului, susținând în acest sens: “cu cât durata acestuia este mai mare, cu atât mai mare va fi și șansa apariției comportamentului de ajutorare.” (cf S. Chelcea, op. cit. 448)
În baza analizei cost-beneficiu, devine îndoielnic faptul ca persoanele socializate în sensul normei sociale a reciprocității, să dezvolte comportamente prosociale atunci când actul ostil este mai puternic decât binefacerea anterioară. în acest caz, conchide S. Chelcea, s-au adunat până acum prea puține fapte de observație verificate iar norma reciprocității a fost mult prea puțin testată în experimente psihosociologice riguroase.
Deși explică “emergența unor comportamente prosociale”, teoriile normativității, amintite mai sus, nu epuizează însă întreg fenomenul și nu oferă “o prognoză comportamentală satisfăcătoare”. Pe lângă aceasta, există în orice societate, norme sociale alternative, punându-se astfel problema: în ce condiții ne vom conforma uneia sau alteia dintre ele, “până la ce nivel suntem dispuși să ne jertfim ajutâdu-i pe ceilalți”.
Derivată din teoria echității, analiza cost beneficiu, încearcă să răspundă unor astfel de întrebări, deschizând totodată o perspectivă inedită în psihosociologia comportamentului prosocial. Teoria echității, remarcă S. Chelcea, se întemeiază pe următoarele teze:
oamenii tind să mențină echitatea în relațiile interpersonale, pentru că relațiile inechitabile produc disconfort psihic;
gradul de inechitate în relația dintre două persoane poate fi calculat folosind raportul:
“Felul în care oamenii răspund unui anumit tip de echitate, depinde de modul lor de comparare și de obișnuința lor”. în acest caz, dacă ei au fost obișnuiți cu interacțiuni corecte, vor interacționa mai puternic decât dacă s-au obișnuit cu inechitatea, oamenii încercând să elimine pe cât posibil din stresul provocat de relațiile neechitabile (cf S. Chelcea, op. cit. 449).
Analiza cost-beneficiu se centrează în special pe cea de-a doua teză a teoriei echității, și anume pe raportul de ceea ce dă (costul acțiunii) și ceea ce primește (beneficiu) o anumită persoană. Deși oarecum improprii discursului psihosociologic, termenii de “cost” și “beneficiu” s-au impus ca atare în literatura de specialitate, înțelegând prin “cost” o largă gamă de factori de natură materială, financiară, dar și ideală, psihică, iar prin “beneficiu” atât recompense externe (bani, stima celorlalți, ajutorul reciproc etc.) cât și recompense interne (creșterea stimei de sine, satisfacție, sentimentul competenței etc). Analiza cost-beneficiu, susține că îi vom ajuta pe alții dacă beneficiul va depăși costul implicat de ajutorul dat. în acest sens, autorul, face apel la simplul experiment realizat de J. Darley și D. Lataé, prin care aceștia au verificat această aserțiune, arătând cum frecvența ajutorării este invers proporțională cu costul comportamentului (S. Chelcea, op. cit.. 449-450).
Proporția comportamentelor prosociale depinde de foarte mulți factori și mai ales de sistemul socio-cultral în care s-a desfășurat experimentul, dar costul implicat în abordarea ajutorului pare în opinia autorului să fie hotărâtor. Trebuie făcută în același timp distincția între costul real și costul antecalculat (perceput). “Experiența trecută, remarcă S. Chelcea, ne permite să evaluăm costul real al comportamentelor noastre, ne ajută să anticipăm costurile viitoarelor noastre acțiuni”. Factorii situaționali însă, sau de altă natură, pot introduce serioase corecții, putând uneori să anticipăm “un cost disproporționat de ridicat față de costul real”. în aceste cazuri tendința de ai ajuta pe cei în nevoie este mai scăzută. Trebuiesc luate în considerare, în acest caz, atât costurile materiale cât și cele morale precum pierderea stimei de sine, a prestigiului în fața celorlalți etc.
Un alt factor important în acordarea ajutorului este competența individului; cu cât individul este mai competent, având un mai mare control al situației (putând-o astfel influența), cu atât probabilitatea ca el să acorde ajutor este mai mare – fapt explicat de L. M. Hoffman prin cost mai scăzut al ajutorului. Competența în acordarea ajutorului crește la rându-i, cu cât subiectul este mai familiarizat cu mediul natural și social în care se desfășoară acțiunea (cf R. Gornet, 1970). Aceste constatări care atestă faptul că ajutorul dat depinde de costul real sau antecalculat, au pe lângă o valoare explicativă, mai ales una formativă, putând astfel mări frecvența comportamentelor prosociale prin creșterea competenței oamenilor, învățându-i cum să acorde ajutor sprijinindu-i în cunoașterea terenului (cf S. Chelcea, op. cit. p 450)
Sunt alte experimente care evidențiază importanța beneficiului în realizarea comportamentelor prosociale. Nu trebuie însă prea mult insistat pe faptul că se acordă ajutor când beneficiul scontat este sporit. Mai mult, trebuie subliniat faptul că aprobarea socială mărește probabilitatea comportamentelor prosociale (cf K. Sotow, 1975). în orice caz, recompensa materială fără sporirea stimei de sine, are o forță motivatoare redusă. Recompensele emoționale, poziție sau negative incită la acțiune în favoarea celorlalți (cf S. Chelcea, p 451).
Pe lângă explicația cognitivistă care pune în discuție norma socială și analiza cost-beneficiu va trebui să amintim și explicația afectivă, bazată pe experiența emoțiilor și a sentimentelor în producerea comportamentelor prosociale. Multe cercetări au evidențiat în acest sens o corelație directă între stările afective pozitive și frecvența comportamentelor prosociale. “Bucuria, susține S. Chelcea, îl deschide pe om spre lume, pe când tristețea îl face să se închidă în sine”. Pe de altă parte, s-a atras atenția asupra faptului că în timp emoțiile sunt trecătoare, iar atitudinea prosocială rămâne o constantă a personalității. Unii cercetători au constatat că emoțiile negative pot influența apariția comportamentului prosocial. în acest sens, B. Underwood și colaboratorii săi au constatat existența unei corelații între afectele negative și altruism. A. Baum, J. D. Ficher, J. E. Singer (1985), aveau dreptate, remarcă S. Chelcea, să ceară abordarea comportamentului prosocial într-o manieră integralistă, acesta considerând că “abordarea comportamentului prosocial în perspectiva teoriei acțiunii sociale oferă o bună șansă în acest sens.
II.3.1. comportamentul prosocial în perspectiva teoriei acțiunii
Teoria acțiunii sociale caută un ansamblu de enunțuri care prescriu un model de analiză a comportamentelor individuale și colective cu scop. Numeroși sociologi, și nu numai, au încercat să formuleze “sisteme coerente de aserțiuni” cu ajutorul cărora să poată explica conduitele umane orientate spre atingerea unor scopuri mai mult sau mai puțin precise, asta mai ales după apariția lucrării semnate de Talcott Persons, “Structura acțiunii sociale” (1937).
Comportamentul prosocial, fiind la rândul său un comportament cu scop, explicarea lui în perspectiva teoriei acțiunii sociale permite, după opinia autorului, o abordare adecvată și integralistă.
Ca teză fundamentală a teoriei acțiunii este faptul că actorii sociali urmăresc prin acțiunile lor atingerea unor scopuri (Cohen 1969). Scopul, în cazul comportamentelor prosociale, constă în obținerea satisfacției ce rezultă din realizarea acțiunii. Așa cum se întâmplă și în cazul altor acțiuni umane, scopul comportamentelor prosociale nu sunt întotdeauna clar și deplin conștientizate. în structura motivației care stă la baza actului de interajutorare, sunt de o potrivă factori conștientizați și neconștientizați. Un fapt pierdut din vedere de multe cercetări, este acela că uneori scopul acțiunii este greu de definit, chiar analiza cost-beneficiu, presupune în acest caz, conștientizarea deplină a motivelor, ceea ce, rămâne după S. Chelcea, un deziderat.
Analizând modelul lui M. D. Harvey (modelul emergențelor comportamentelor prosociale), care are la rândul său în vedere o decizie neinfluențată de factori neconștientizați. S. Chelcea distinge două consecințe importante pentru emergența comportamentelor prosociale:
cei ce solicită ajutor trebuie să se plaseze în centrul câmpului perceptiv al celorlalți;
acesta din urmă trebuie să fie orientat spre exterior și nu asupra propriei persoane (informându-se prin prima fază)
Pentru faza a doua, importantă devine informația pentru decizia de ajutorare cel mai important fiind ca informațiile să fie clare și complete, lipsite de ambiguitate.
În ceea ce privește a treia fază a emergenței comportamentelor prosociale, autorul menționează cercetările lui Bibb Lataé și John M. Darley care au dus la următoarea concluzie: cu cât numărul martorilor oculari ai unui accident sau ai unei agresiuni este mai mare, cu atât mai lungă va fi durata până la intervenția pentru salvarea victimei. Bibb Lataé și John M. Darley au explicat aceste rezultate prin ceea ce au numit “efectul de spectator” și “fenomenul de difuzare a responsabilității”.
Acest efect de spectator poate fi diminuat doar dacă martorii oculari comunică între ei, dacă situația este neambiguă și dacă accesul la informația socială este permis (cf S. Chelcea, op. cit. 454).
Evaluarea controlabilității de către victimă a factorilor care au condus la starea de necesitate influențează decizia de ajutorare nu direct ci prin intermediul afectivității. în acest caz, un important rol în declanșarea comportamentelor prosociale îl are simpatia față de persoana în cauză, aceasta modificând percepția controlabilității factorilor cauzali.
În deplin acord cu teoria acțiunii sociale, S. Chelcea evidențiază faptul că “persoanele ca și grupurile umane, au, la un moment dat, nu unul, ci mai multe scopuri”. între scopurile “actorilor sociali” se stabilesc relații complexe, ierarhizarea valorilor subadiacente generând o ordine a scopurilor, valorile superioare impunând o ordine și o prioritate a scopurilor legate de ele. Deși în acest context intervin în mod sigur și alți factori circumstanțiali se poate spune, remarcă S. Chelcea, că în ultimă instanță, alegerea scopurilor, inclusiv a comportamentelor prosociale, depinde de tabla de valori a actorilor sociali.
Teoria acțiunii sociale evidențiază faptul că circumstanțele influențează realizarea comportamentelor cu scop. Cercetări psihosociologice asupra întrajutorării probează din plin acest lucru evidențiindu-se astfel dependența emergenței comportamentelor sociale de factorul timp. în acest sens, chiar observația de zi cu zi, după cum remarca S. Chelcea, ne arată că, atunci când suntem presați de timp, dăm mai puțin sau nu dăm de loc ajutor: time is money!
Pe de altă parte acțiunea socială depinde nu doar de circumstanțele concrete, de situația reală, ci și de perceperea ei, de modul de cunoaștere a ei de către actorii sociali. Teza aceasta este deosebit de relevantă în explicarea comportamentelor prosociale. Am văzut anterior cum perceperea gradului de control al victimei asupra factorilor cauzali ai situației în care se află, perceperea dependenței de noi a acelora care ne solicită ajutorul, precum și imaginea pe care noi o avem despre ceilalți, influențează emergența comportamentelor prosociale. La acestea se pot adăuga și faptele relevate de alte cercetări psihosociologice conform cărora reiese că imaginea de sine, ca și imaginea pe care ne-o facem despre ajutor, precum și evaluarea modului în care se cere ajutorul, au pondere mare în declanșarea comportamentelor prosociale. (cf S. Chelcea)
Majoritatea enunțurilor teoriei acțiunii sociale sunt centrate asupra actorului social, cu ideile, sentimentele, normele și valorile pe care acesta le-a asimilat în procesul socializării. Modelele de cunoaștere, cele de acțiune, propria imagine despre bine și rău influențează comportamentul nostru orientat spre protejarea și promovarea valorilor sociale, spre conformare în raport cu normele și valorile societății în care trăim, sau din potrivă, toate acestea ne pot orienta în sens invers, în sens antisocial.
S-a pus adesea întrebarea dacă personalitatea celor care acordă ajutorul este singura implicată în realizarea acestui tip de comportament, dacă nu cumva există un așa-zis “tip de personalitate altruistă“. Punându-se în acord cu o serie de cercetări mai vechi (cf H. Hartshorne și M. A. May – 1928) sau mai noi (K. J. Gergen și colab., 1972), S. Chelcea, subliniază că, așa cum nu există un tip de criminal înnăscut, nu există nici un tip altruist din naștere: altruiștii nu reprezintă altfel de oameni, ci oameni altfel socializați. în structura personalității lor, spune autorul, pe lângă trăsături comune tuturor oamenilor, se găsesc și unele particularități, care, într-o îmbinare specifică, diferențiază personalitatea prosocială de ceilalți.
În acest sens, autorul, citează ca fiind deosebit de interesante concluziile cercetătorilor asupra personalității celor care și-au riscat viața acordând ajutor victimelor nazismului; astfel, P. London stabilea că trăsăturile caracteristice acestora din urmă erau: spiritul contestatar, o puternică identificare cu modelul moral (al părinților, de regulă) și sentimentul marginalizării sociale. Aceleași trăsături de personalitate le identifica și D. L. Rosenhan în rândul militanților pentru drepturile sociale ale muncitorilor. La fel de bogate în semnificații, sunt considerate de către S. Chelcea, și concluziile studiilor care au stabilit existența unei corelații directe între convingerea că trăim într-o lume a dreptății și a echității sociale (ca trăsătură de personalitate) și comportamentul prosocial (M. J. Lerner, 1971).
În încheierea studiului său, S. Chelcea conchide asupra faptului că, comportamentul prosocial este un comportament învățat. Nu trebuiesc însă ignorate, din acest unghi, nici rădăcinile biologice ale întrajutorării umane, dar socializarea, după părerea autorului, are un rol determinant în apărarea susținerea și promovarea valorilor sociale. Așa dar, familia, grupul de covârstnici, școala, organizațiile de copii și tineret, colectivele de muncă și chiar organizațiile politice contribuie la formarea atitudinii prosociale, premiză pentru comportamentele de întrajutorare umană.
Un alt important aspect remarcat de S. Chelcea este faptul potrivit căruia expunerea la modele prosociale mărește probabilitatea de întrajutorare umană, aceasta însemnând că promovând mai mult valorile sociale prin acțiunile noastre vom influența mai puternic pe ceilalți în sensul realizării unor comportamente prosociale.
Referindu-se, în sensul celor de mai sus, la societatea noastră, fondată pe economia de piață și pe concurență, S. Chelcea pornește de la constatarea potrivit căreia într-o astfel de societate “egoismul este considerat normal, iar altruismul deviant” (Moscovici, 1994) și susține că aceasta ar fi dificultatea emergenței la scară comunitară a comportamentelor prosociale.
Vom vedea în capitolul următor al lucrării noastre acele modalități pe care le folosim în cadrul strategiei de lucru a FRDS, orientate tocmai spre depășirea unor asemenea dificultăți.
III. Politici sociale în România. Modelul „culturii guvernamentale a sărăciei”
Trebuie precizat încă de la început că studiul de față se încadrează în aria strategiilor aplicate prin FRDS, strategii care la rândul lor fiind parte integrantă a politicilor aplicate de Guvernul României în sensul dezvoltării comunitare și al combaterii sărăciei. Vom trece, așadar, în revistă MODELUL ROMÂNESC DE POLITICI SOCIALE pentru a avea o imagine de ansamblu asupra contextului în care studiul nostru este integrat.
Prin Politici Sociale ne vom referi la activitățile desfășurate prin intermediul Statului (programe, strategii, proiecte, instituții, acțiuni, legislație) care influențează bunăstarea individului, familiei sau comunității, într-o societate. Prin ansamblul de măsuri cuprinse în politicile sociale se are astfel în vedere constituire unei modalități specifice de guvernare pe baza consensului social, prin îmbinarea eficienței sistemului economiei de piață cu solidaritatea socială și umanismul politicilor sociale, modalitate ce se înscrie ca expresie a Statului Bunăstării (p. 5,7). Se pot identifica factorii care determină profilul/orientarea politicilor sociale dintr-o țară, aceasta pentru o mai bună caracterizare a politicilor sociale din România și a modelului românesc de politici sociale:
A) Factorii ideologici/politici:
– tipul de regim politic;
-reprezentarea parlamentară a diverselor partide/ideologii;
– istoria conflictelor de clasă;
– influența unor organizații și mișcări sociale ale minorităților (etnice/rasiale, de gen etc.)
B) Factori culturali:
– poziția femeii în societate;
– rolul familiei în protecția socială a indivizilor;
– atitudinea față de muncă;
– atitudinea persoanelor defavorizate: persoane cu handicap, copii, săraci, etc.
C) Factori structurali:
– structura sistemului social și în primul rând a celui de securitate socială (asigurările sociale, sistemul de servicii se asistență socială, etc); Completitudinea și coerența sistemului de securitate socială sunt esențiale.
– Structura societății: dimensiunile subclasei săracilor, a clasei mijlocii, rata șomajului, etc.
– Structura proprietății publice/private;
– Raportul central/local în asumarea responsabilităților de protecție socială, rolul comunității locale.
D) Factori economici:
– rezerve naturale (vezi petrolul pentru Norvegia);
– nivelul de dezvoltare economică;
– nivelul de impozitare;
– crizele economice, conflictele (războaie, revoluții)
C) Alți factori interni (determinați de rolul unor instituții implicate):
– Rolul sindicatelor;
– Rolul Bisericii/Bisericilor;
– Rolul comunităților locale;
– Rolul comunității academice (institute de cercetare și formare a resurselor umane: sociologi, asistenți sociali, etc.)
d) Factori trans-naționali (regionali și globali):
– instituții politico-militare internaționale: UE, NATO, ONU, UNICEF, UNDP;
– instituții financiare internaționale: FMI, Banca Mondială, GATT, BERD, piețele de capital, etc.;
– ONG-uri internaționale: Salvați Copii, World Vision, Red Cross, etc.
În același timp, rezolvarea problemelor de administrare a sistemului de protecție socială, de reformă a politicilor sociale, de eficiență a programelor sociale rămâne în responsabilitatea Guvernului, (desigur cu concursul Parlamentului și în mai mică măsură și al Președenției ca instituții care participă la procesul de guvernare) aceasta influențând decisiv orientarea politicilor sociale, prin următoarele componente:
– Componenta strategică a politicilor sociale materializează în obiectivele sociale din Programul de Guvernare și ulterior în proiecte de legi, legi, legi și hotărâri de guvern.
– Capacitate/competența managerială a guvernanților: calitatea, eficiența deciziilor concrete luate pentru a preveni sau rezolva problemele sociale;
– Valoarea/competența profesională a resurselor umane de care dispune guvernarea.
Pornind de la analiza rezultatelor politicilor sociale promovate de guvernările României din perioada 1989-2000, Cătălin Zamfir observă numeroase aspecte care sunt similare cu cele ale “culturii sărăciei” descrise și definite de Oscar Lewis (1959). în ciuda criticilor aduse acestui concept, adesea criticat și atacat în occident, Cătălin Zamfir îl consideră încă relevant pentru anumite perioade și în anumite spații și, prin extensie, util, ca o metaforă care caracterizează în mod semnificativ Guvernările din România ultimului deceniu. Ca urmare, în conformitate cu părerea autorului, numim modelul politicilor sociale de la noi, “MODELUL CULTURII GUVERNAMENTALE A SĂRĂCIEI”.
Bine cunoscut în științele sociale, conceptul de cultură al sărăciei a fost introdus de Oscar Lewis pentru a caracteriza cultura și modul de viață al indivizilor și al familiilor care trăiesc în societăți caracterizate prin următoarele condiții:
1) o economie cu sistem bancar rudimentar, bazată pe plăți în cash și cu o slabă preocupare pentru economisire, cu venituri preponderent salariale și producție interesată de profit, nu de dezvoltare;
2) o rată ridicată a șomajului, mai ales în rândul muncitorilor necalificați;
3) salarii foarte mici;
4) eșecul în încercarea de a furniza organizare socială, politică și economică fie pe baza liber-consimțământului populației fie prin impunerea regulilor de către guvernanți;
5) un sistem de rudenie numeros, bilateral (rude de la ambii părinți), care implică un mare număr și o mare diversitate a legăturilor de rudenie care sunt, în timp, difuze și fragmentate;
6) existența unui sistem de valori ale clasei dominante care pune accent pe acumularea de bogăție și proprietate, pe șansele de mobilitate ascendentă și gestiune cumpătată a resurselor și explică statusul inferior al săracilor prin lipsa de calități personale și inferioritate. (Lewis, 1969, p 49).
Desigur ar trebui demonstrată similitudinea dintre societatea românească din tranziție și aceea descrisă de Lewis ca un mediu propice pentru cultura sărăciei. Considerăm că multe dintre criteriile de mai sus sunt în mod evident valabile și în situația României iar prin referirea preponderentă la o “cultură guvernamentală a sărăciei” și nu a populației, importanța similitudinii dintre cele două medii se diminuează. Dacă Lewis (1959, 1969) susține că unitatea de analiză, purtătorii și victimele culturii sărăciei sunt individul, familia, eventual și comunitatea, autorul român face referire în special la caracteristicile modelului general de politici sociale și deci la guvernările care “l-au promovat/creat”.
Din perspectiva politicilor sociale, în România se poate vorbi de următoarele caracteristici ale culturii guvernamentale a sărăciei la nivelul unor indivizi și comunități:
Pentru a întări cele mai sus prezentate, Cătălin Zamfir se folosește de un set de indicatori sintetici considerat un evident argument pentru a sublinia existența și performanțele catastrofale ale acestui tip de guvernare. (v. anexa 2)
III.1. DESCOPERIREA CAPITALULUI SOCIAL
În lucrarea „Participare politică și capital social în România” (2001), Gabriel Bădescu analizează relațiile cauzale dintre factorii culturali, politici și economici în cadrul studiilor despre participare și cultură politică, pornind de la o evaluare a literaturii de specialitate și de la analizele proprii ale unor date empirice despre România, comparativ în câteva rânduri, cu date despre alte țări.
Demersul autorului numit se îndreaptă, prin argumentele pe care le prezintă, către concluzia generală potrivit căreia capitalul social poate deține un rol important în explicarea diferențelor de dezvoltare economică, și nu numai, între țări sau între regiuni ale aceleiași țări.
Prin termenul de capital social sunt desemnate o serie de variabile de tip cultural, atribute individuale și de grup care influențează succesul acțiunilor colective. În cadrul aceleiași lucrări aflăm referiri pe larg și analize aprofundate asupra acestui termen („geneza” conceptuală, implicații practice, relația cu factori politici și economici).
Pe de altă parte, tot aici, aflăm un argument în plus oferit de G. Bădescu, argument menit să explice acordarea unui interes tot mai sporit în domeniul științelor socio-umane capitalului social: „ instituțiile financiare internaționale au început să considere capitalul social drept o măsură a potențialului economic și a stabilității democratice” (op. cit. p.16). deja bine cunoscut și amintit în prezenta lucrare, organismele financiare internaționale la care face referire autorul vin în completarea politicilor sociale ale unor state, cum este și cazul țării noastre, prin punerea la dispoziție a unor fonduri extrabugetare în sensul dezvoltării și atenuării diferențelor în plan economic, social și politic între țările lumii sau regiuni, adecvat cu politica internațională (C.E., O.N.U.).
În timp, și mai ales după cel de-al doilea război mondial când țările mai dezvoltate și-au îndreptat atenția către „diferențele” amintite în paragraful anterior, s-a încercat explicarea unor fenomene politice prin sublinierea factorilor culturali.
Explicațiile de tip culturalist ale politicului s-au bucurat de un interes variat ca intensitate însă fără a avea un succes redutabil. La începutul anilor '90, publicarea a două cărți, și în special a celei de-a doua, conduce la schimbare de paradigmă, astăzi poziția culturalistă aflându-se în ascensiune.
În prima carte, ce apare în 1991, scrisă de Ronald Inglehart, „ Culture shift in advanced industrial societes”, autorul „susține faptul că relația dintre economie și politic este mediată de o componentă culturală, într-o explicație a funcționării unui regim democratic” (op. cit., p.13).
Cea de-a doua carte, „Making democracy work”, 1993 (recent tradusă la Editura Polirom), scrisă de Robert D. Putman pe baza unor cercetări realizate pe parcursul a două decenii în Italia, aduce sub lupă termenul de capital social prin care autorul înțelege „ o caracteristică a colectivităților de oameni, care descrie capacitatea acestora de a rezolva acțiuni colective” (op. cit., p.14). conceptul de încredere este de asemenea considerat, atât de R. D. Putman cât și de alți autori cu contribuții în domeniu, o componentă importantă a capitalului social. Studiile amintite ca fiind cele care stau la baza acestei cărți au căutat să explice diferențele de dezvoltare între nordul și sudul Italiei, diferențe îngrijorătoare la nivelul autorității centrale care demarau politici susținute în scopul atenuării acestor diferențe. Explicația a fost aflată în deficiențele de capital social în cazul regiunii de sud, mai puțin dezvoltată decât regiunea de nord, iar faptul că acele diferențe nu pot fi reduse se datorează imunității la schimbare a capitalului social. Aceasta ar fi însemnat, că în cazul unor țări sau regiuni cu capital social redus, există o limită a dezvoltării.
Ulterior sunt aduse argumente, chiar și de același autor, în favoarea posibilității de schimbare a capitalului social, de exemplu prin creare de noi instituții sau schimbarea strategiilor de acțiune ale unor instituții existente. Din acest punct de vedere, Fondul Român de Dezvoltare Socială, organizația în cadrul și cu sprijinul căreia a fost posibilă realizarea prezentei lucrări, se aliniază acestei direcții.
Capitalul social rămâne o noțiune „intra- și inter-disciplinară”, după cum este considerat în prezent de către R. D. Putnam, oferind în același timp un teren fertil de cercetare ce rămâne să fie explorat, putând oferi descoperiri deosebit de importante în domeniul științelor socio-umane.
În viziunea aceluiași autor „capitalul social poate fi cu ușurință erodat și, de asemenea, poate fi acumulat ca rezultat al politicilor și al unor transformări socio-demografice” (op. cit., p.55). Însă, pe fondul criticilor inerente, s-au construit deja argumente conform cărora nu întotdeauna un capital social ridicat însemnă efecte pozitive: „este posibil ca unor combinații diferite de dimensiuni sau tipuri de capital social, și de contexte definite de alți factori, să le corespundă efecte diferite, iar acestea nu sunt de fiecare dată pozitive atunci când capitalul social este ridicat” (op. cit., p.70).
În pofida divergenței argumentelor emise în cadrul studiilor cu privire la capitalul social, se detașează o trăsătură comună: capitalul social este considerat un potențial de dezvoltare iar necesitatea continuării cercetărilor este invocată unanim, probabil cu rezervele de excepție. Iar cu toate acestea, R.D. Putnam se atașează ideii „ de a folosi capitalul social drept un instrument teoretic în elaborarea de politici” (op. cit., p.56).
Originea criticilor aduse capitalului social poate fi aflată încă din definiția pentru noțiunea de capital social, mai precis diversitatea de definiții distincte, și de aici, nereușita încercărilor de realizare a unei convergențe conceptuale. Definiția dată de Robert D. Putnam capitalului social include trei tipuri diferite de noțiuni: încredere, norme și rețele. Acestea din urmă sunt legate prin relații cauzale, astfel că, dinamica capitalului social (generarea sau erodarea) constă în desfășurarea de procese circulare pe care R. D. Putman le numește „cercuri virtuoase”, în cazul generării de capital social, respectiv „cercuri vicioase”, în cazul erodării acestuia.
Autori a unor studii, bazate pe o evaluare de ansamblu a domeniului centrat în jurul noțiunii de capital social, ajung la concluzia că acesta este afectat de o deficiență importantă, și anume, faptul că noțiunea centrală, de capital social, este prea largă și poate conduce inclusiv la recomndări în favoarea unor politici greșite. La o conferință organizată în 1998 de către Interest Group in Social Capital la Michigan State University din Statele Unite, conferință ce a reunit autorii principalelor contribuții la domeniul capitalului social, participanții au fost rugați să stabilească o ierarhie între definițiile cele mai folosite ale capitalului social, fiind aplicat în acest sens un chestionar. Aceste definiții pe lângă faptul că sunt caracterizate de majore deosebiri au obținut poziții ierarhice medii cu valori foarte apropiate:
Principalele definiții incluse în chestionarul aplicat participanților la conferința de la Michigan State University și poziția ierarhică medie obținută de fiecare („Participare politică și capital social în România”, 2001, Gabriel Bădescu)
Diferențele înregistrate la nivelul conceptualizării capitalului social conduc la o diversitate excedentă de operaționalizări. Vis-a-vis de această chestiune, Gabriel G. Bădescu ajunge la concluzia că „nu există un concept unic unidimensional al capitalului social. Sunt fie mai multe tipuri de capitale sociale, fie o noțiune multidimensională” (op. cit. p.70), ceea ce ar fi posibil, menționează același autor fără a exclude noțiunile de rețea socială, normă și încredere, pe care Putnam le-a fixat în definiția capitalului social. În lucrarea citată, G. Bădescu conturează trei direcții principale în care înscrie pozițiile mai importante luate în privința definirii capitalului social de către autorii cu contribuții în domeniu.
Astfel, unii autori sunt de părere că este necesar nu regândirea conceptualizării capitalului social ci o selectare a aplicațiilor sale .
Altă perspectivă este aceea care pledează pentru necesitatea accentuării calității în argumentarea empirică.
În al treilea rând, autorul grupează argumentele în favoarea schimbării definirii capitalului social. Această ultimă perspectivă încadrează la rândul său mai multe direcții. Astfel, se argumentează în vederea păstrării componentelor capitalului social din definiția lui Putnam, norme, valori și rețele sociale care contribuie la creșterea eficienței acțiunilor colective dar cu diferența ca acestea să fie considerate separat. În acest caz fiecare dintre noile noțiuni trebuie să-și aibă clarificate dimensiunile și relațiile cu celelalte noțiuni.
O altă abordare în modul de conceptualizare a capitalului social constă în combinarea mai multor definiții sub o etichetă comună și în analizarea structurii interne. Majoritatea studiilor finanțate și publicate de către Banca Mondială intră în această categorie.
Dintre variatele definiții ale capitalului social, respectiv diversele componente ale acestuia, noțiunea care a atras atenția aproape la fel de mult ca și conceptul original, este încrederea. R. D. Putnam consideră încrederea o componentă esențială deoarece astfel e mult mai ușor de realizat cooperarea datorită acesteia, însă îi circumscrie un spectru larg fără a face distincție între diferitele tipuri de încredere. Astfel, problema dimensionării apare și aici ca și în cazul capitalului social.
Diego Gambetta (1998) alături de o echipă de specialiști din mai multe discipline sociale, analizând mai multe studii de caz centrate pe cooperare, definește încrederea drept „un anumit nivel al unei probabilități subiective” (în G. Bădescu p.73).
Mai recent, s-au remarcat preocupările specialiștilor din domeniu pentru tipologizarea formelor de încredere și studiul relațiilor dintre acestea. Pe lângă încrederea politică (sau în instituții), ce s-a bucurat de un succes timpuriu, și a fost „definită ca orientarea evaluativă fundamentală a modului de funcționare a guvernării, bazată pe așteptările normative ale cetățenilor” (M. J. Hetherington, 1998, 1999 în G. Bădescu 2001), un potențial explicativ deosebit îl au formele: încredere generalizată, încredere strategică și încredere particularizată.
Încrederea generalizată, numită și încredere morală, încredere interpersonală (Eric Uslaner, 1999) sau încredere altruistă (Jane Mansbridge, 1999), „este considerată a fi o valoare centrală ce se manifestă prin optimism și încredere față de ceilalți și prin convingerea că mediul exterior individului poate fi controlat” (op. cit. p. 129).
Făcând referiri la Russel Hardin (1992) și la Eric Uslaner (1999), G. Bădescu menționează că încrederea strategică se raportează la „predicțiile privind comportamentul unei persoane bazate pe cunoștințe, privind comportamentul acelei persoane în trecut, desprinse din interacțiuni directe (op. cit. p. 129).
Încrederea particularizată – încrederea între doi actori sociali, se poate explica în câteva moduri, precizează același autor făcând referire la studiile lui Eric Uslaner. Astfel, A are încredere în B deoarece:
această relație este rezultatul unei valori generale ale lui A față de toți ceilalți sau rezultatul unui proces de decizie, fiind cunoscute acțiunile trecute ale lui B;
B aparține unei categorii față de care A are încredere (de exemplu, o confesiune).
Cele trei tipuri de încredere în realitate se regăsesc de regulă în combinații.
Ca și concluzie a celor expuse până acum, factorii politici și economici alături de factorii culturali sunt extrem de relevanți pentru dezvoltarea socială. Ei influențează atât capacitatea indivizilor sau a grupurilor de a reacționa în situații de risc cât și aceea de a folosi resursele disponibile. Politicile care urmăresc atingerea unor obiective de natură economică pot eșua dacă ignoră determinanții și efectele din sfera socială.
III.2. Specificul dezvoltării comunitare în România
Este relativ dificilă o încercare de definire a unui proiect de dezvoltare comunitară, aceasta fiind mai de grabă o strategie de realizare a unei intervenții în viața unei comunități.
Dezvoltarea poate fi înțeleasă sub multe aspecte (economică, culturală, demografică, etc.), însă accentul se pune pe creare acelor mecanisme interne unei comunități care îi asigură dezvoltarea sub orice alte aspecte. În acest sens, dezvoltarea comunitară înseamnă în primul rând dezvoltarea capacităților umane într-o comunitate.
Scopul ultim al dezvoltării comunitare, indiferent de problema pe care se centrează, este crearea unor capacități locale, și organizarea locală astfel încât comunitatea să dobândească capacitatea de a-și identifica, analiza și rezolva problemele fără nici o intervenție din afară. În ultimă instanță orice dezvoltare comunitară presupune „capacitatea de autodeterminare”. Acest lucru în contextul socio-cultural românesc, reprezintă o schimbare profundă și asta pentru că România nu de mult a ieșit dintr-o perioadă în care partenalismul și anularea inițiativei erau caracteristicile dominante. Experiența comunistă a fost însoțită de o îngrădire a libertății de autodeterminare, o îngrădire a inițiativelor particulare sau comunitare, toate resursele fiind gestionate de stat sau prin intermediul său. Implicarea statului în viața socială era maximă, efectul fiind dependența de stat, o îndepărtare, înstrăinare și dezinteres față de viața social-economică și o atrofiere a spiritului de inițiativă și chiar o teamă de orice organisme asociative.
Promovare dezvoltării comunitare, în care rolul principal revine însuși comunității este astfel cu mult mai dificilă, schimbarea care se dorește, în acest context, fiind maximă pentru că ceea ce se urmărește este să se schimbe accentul de la stat, ca agent guvernant al vieții comunitare, la comunitate. Se urmărește astfel, schimbarea unei stări de fapt, rezistența și opoziția față de această schimbare venind chiar din rândul comunității, pentru că ceea ce este mai greu de schimbat sunt mentalitățile. În asemenea condiții reușita unei intervenții de dezvoltare comunitare implică utilizarea unei strategii de abordare a comunității care să evite vechile parttenuri (dependența de un decident extracomunitar) și să creeze răspundere pentru propria existență și să întărească încrederea în capacitățile proprii de autodeterminare.
III.2.1. Rezistența la schimbarea comunitară
Dacă nu este abordat corespunzător, orice proiect întâmpină o rezistență, opoziție din partea membrilor comunității. Rezistența la o schimbare de acest gen este o realitate a oricărei intervenții comunitare, reușita acesteia fiind asigurată de modul în care poate face trecerea de la inerția, pasivismul și apatia comunistă la activismul și implicarea definitorii autodeterminării. Strategia de derulare a intervențiilor pentru dezvoltare comunitară trebuie, astfel, să ia în calcul și să contracareze factorii care induc sau accentuează rezistența la schimbare.
III.2.2. Condiții care determină rezistența la schimbare
Lipsa de informații – oamenii nu au informații despre coordonatele schimbării. Se acceptă mult mai ușor un fapt pe care îl cunoști. Informarea cea mai bună apare atunci când comunitatea este cea care generează informații. Cel mai bine cunoști ceea ce faci tu însuți. În acest caz, dacă procesul este gestionat în totalitate de către comunitate atunci această problemă este anulată.
Oamenii nu pot controla sensul schimbării, nu au posibilitatea să-și spună părerea cu privire la natura și sensul schimbării. Oamenii acceptă mai greu o schimbare pe care nu o pot controla. Astfel, schimbarea într-o comunitate este cu mult mai greu acceptată și valorizată dacă vine din afară decât dacă este generată din interior. Un remediu în acest caz este acela în care comunitatea este cea care ia decizii și stabilește cursul schimbării.
Ignorarea tradițiilor și a realităților existente. Oamenii acceptă greu sau resping acțiunile care contravin tradițiilor și obiceiurilor existente. În acest caz, cei care cunosc cel mai bine realitatea existentă sunt membrii comunității. Numai ei pot gândi un plan de acțiune care să se muleze pe componentele existențiale, definitorii ale comunității, care să țină cont de tradițiile existente astfel încât să se asigure o dezvoltare organică a comunității.
Percepția schimbării ca fiind generată de interese personale și nu de cerințe obiective generale. Putem remedia această percepție numai prin implicarea întregii comunități, aceasta evitând posibilitatea de control din partea unor indivizi singulari.
Natura problemei în jurul căreia se derulează întreg procesul de dezvoltare comunitar. Oamenii nu sunt interesanți de probleme pe care ei nu le resimt ca strigente. În acest caz, cei care pot spune care este problema, necesitatea cea mai strigentă sunt doar membrii comunității.
Toate aceste bariere pot fi depășite prin utilizarea unei practici participative. În acest caz, principiul fundamental al dezvoltării comunitare devine:
„SCHIMBAREA ESTE MULT MAI UȘOR ACCEPTATĂ ATUNCI CÂND VINE DIN INTERIOR DECÂT ATUNCI CÂND ESTE CONTROLATĂ DIN AFARĂ”
SECȚIUNEA B
I. PREMIZE TEORETICO-METODOLOGICE
I.1. DESPRE GRUPURI
Grupurile pot reprezenta două, sau mai multe persoane, care interacționează și se influențează reciproc, care sunt interdependente și au roluri intercorelate și norme comune, dar și interese proprii care pot sau nu să coincidă cu interesele grupului în ansamblu.
Orice grup are anumite caracteristici. Acestea pot diferi de la grup la grup din punct de vedere al intensității de manifestare.
Istoria grupului reprezintă un set de înregistrări al succeselor și eșecurilor care contribuie fundamental la crearea cadrului de desfășurare a activitătii.
Alegând un moment din viața unui grup putem descoperi un model predominant de interacțiune (model de paticipare). Numeroase studii au arătat că, cu cât este mai crescută participarea membrilor la activitate grupului, cu atât este mai crescută participarea membrilor la activitatea grupului, cu atât crște implicarea lor efectivă.
În ceea ce privește comunicarea, putem sublinia că, uneori, grupul își va dezvolta un vocabular al său, în funcție de tipul de activitate. Aceasta poate facilita comunicarea în cadrul grupului dar poate crea probleme în organizație, ca întreg (considerând grupul ca un subgrup din cadrul organizației). Elementele claritatea și concizia. Ascultarea poate avea un rol foarte important în procesul de comunicare. Limbajul nonverbal, de asemenea, își poatea aduce aportul la eficientizarea procesului de comunicare.
Coeziunea unui grup este determinată de tăria legăturilor stabilite între indivizi. Coeziuea, intensitatea atracției pentru grup a membrilor săi, este legată deasemenea de gradul de interes pentru sarcina comună. Factorii sub impactul cărora grupul devine mai coeziv sunt:
– timpul petrecut împreună de membrii grupului: cu cât durata timpului petrecut de membrii grupului este mai mare, cu atât coeziunea grupului este mai puternică;
– munca similară (sau identică): pe lângă faptul că aceasta poate constitui o sursă a formării grupurilor, relațiile dintre membrii grupului, în acest caz, pot fi caracterizate de ajutor reciproc, ceea ce întărește coeziunea grupului;
– caracteristici comune ale membrilor (vârstă, sex, statut social, atitudini sau valori asemănătoare): cu cât numărul caracteristicilor comune ale membrilor unui grup este mai mare, coeziunea grupului tinde să crească;
– personalitatea membrilor: unele tipuri de personalități lucrează mai bine decât altele, ceea ce este de preferat în ceea ce privește coeziunea grupului;
– comunicarea: comunicarea eficientă influențează pozitiv tendințele de creștere a coeziunii;
– dimensiunea grupului: la un număr prea mare de membrii, coeziunea devine dificilă.
Avantajele coeziunii sunt: o mai mare cooperare, comunicare mai ușoară, creșterea rezistenței la frustrare, reducerea retragerilor, absenteism scăzut. Dintre dezavantaje amintim: noii veniți văd mai dificilă integrarea lor, restricționarea intrărilor de idei noi, rezistență la schimbările în modul de lucru.
Standardele și normele pot fi stabilite în mai multe feluri. Pot fi dictate de o autoritate din afară, pot fi aduse de noi din tipare culturale sau din alte grupuri din care facem parte sau pot fi produse direct sau indirect de către grup. Odată stabilite, standardele și normele tind să continuie să fie folosite dacă nu sunt atacate.
Standardele sunt limite în care trebuie să încadreze membrii pentru a putea face parte din grup.
Normele sunt tipare comportamentale foarte prețuite sau de dorit într-un grup dar nu sunt esențiale pentru dobândirea calității de membru. Normele pot fi verbalizate sau nu. În cazul în care un grup există o normă neverbalizată, aceasta va fi identificată prin efectele încăcării sale.
Presiunile exercitate de grup sunt acele forțe care operează într-un grup presiunile au rolul de a standardiza comportamentul membrilor și individul simte aceste presiuni când deviază de la normă.
Grupurile au o structură organizațională atât formală cât și informală. Structura formală reprezintă diviziunea muncii între membrii în așa fel încât să se poată îndeplini funcțiile esențiale. Dincolo de structura formală există cea informală, ce se desfășoară în mare pare în spatele paravanelor.
Conceptul de structură poate fi definit în relație cu rolurile într-o organizație – ierarhia de roluri din cadrul grupului sau organizației.
I.1.1. teoria jack gibb – formarea încrederii și dezvoltarea grupului
Teoria lui Jack Gibb despre Dezvoltarea Grupuli oferă un model solid pentru examinarea felului în care lucrează grupurile. Premiza lui este simplă: pe măsură ce crește încrederea, se diminuează comportamentul defensiv și neproductiv. Cu cât gradul de încredere este mai mare, cu atât este mai ușor pentru membrii grupului să preia rolul și să renunțe la atitudini care blochează cursul informațiilor importante. Pe măsură ce crește încrederea, membrii grupului se simt mai liberi să ofere opinii, critici, și să laude. Puține grupuri de lucru discută în mod direct problema încrederii și sunt condamnate la ore de întâlniri frustrante și neproductive.
În esență, grupurile au două vieți: viața grupului în sine, și viața fiecărui individ din interiorul său. La nivelul grupului interesele planează în jurul unor teme ca :luarea deciziilor, calitatea de membru, productivitatea, organizarea.
La acest acceptarea este o problemă pe care și-o pune fiecare individ din cadrul grupului; calitatea de membru este problema generală a grupului.
Indivizii vin în grupuri cu multe nevoi, una din cele mai frecvente fiind cea de a se simți inclus. Când intră în grupuri, indivizii sunt preocupați de modul în care se vor integra, dacă le vor plăcea ceilalți membri, dacă se află în locul potrivit, dacă grupul va fi la fel de bun sau de slab ca precedentul.
În stadiul acceptării, indivizii sunt adesea nehotărâți între a accepta riscul de a fi membru al grupului sau de a avea nevoie de protecție. Această nevoie de acceptare (ca și nevoia de a se proteja) este tratată în diferite moduri. De exemplu, unii vor aștepta să fie invitați să participe la discuții, alții pot avea tentative de a intra în discuție – o glumă, un comentariu ușor – în timp ce alții pot deveni lideri.
Problemele legate de acceptare pot să nu fie rezolvate dacă în grup se observă următoarele comportamente: indivizii părăsec echipa, întâlnirile nu încep la timp, sunt erturi și se dă prea multă atenție detaliilor, se evită în mod constant dezacordul, certurile nu se mai termină și nu sunt decât vag legate de subiect, oamenii sunt apatici.
În comparație cu aceasta, membrii grupului care au depășit pragul dublei legături de acceptare, manifestă interes pentru ceilalți și sunt dornici să-și comunice ideile, să împărtășească din experiențele celorlalți, în ansamblu, lucrează eficient.
Calitatea de membru (problemă a grupului) este o problemă de scădere a temerii și de formare a încrederii: când atitudinea defensivă a individului scade, crește energia pe care acesta o poate oferi în sprijinul eficienței grupului. Înainte ca grupul să poată lucra mai eficient trebuie rezolvate problemele legate de acceptare. Indiferent de sarcina pe care o are de îndeplinit grupul, la nivelul individual membrii vor fi întotdeauna preocupați de problema integrării.
Odată ce problemele legate de acceptare/calitatea de membru au fost măcar parțial rezolvate pentru majoritatea membrilor, grupul poate trece la nivelul fluxului informațional/ al luării deciziilor. Problemele la nivel individual legate de fluxul informațional sunt produse de probleme legate de luarea deciziilor. Deciziile nu pot fi luate bine dacă nu există fluxul informațional. În această etapă grupul începe să examineze date sau informații legate de motivul care i-a reunit și să răspundă la întrebările legate de luarea deciziilor.
În situația în care grupul a tratat cum trebuie problema acceptării, următoarele acțiuni pot încuraja comunicarea dechisă și fluxul informațional:
– criticarea și aprecierea ideilor în mod dechis și sincer. Persoanele care își aduc contribuția la discuții trebuie să fie tratate cu respect, în sensul că trebuie să li se ia în considerație ideile. Dacă vă plac afirmațiile cuiva, spuneți-i, dacă nu vă plac, spuneți-i.
– încurajarea tuturor membrilor să vorbească. (Aici sunt utile în special funcțiile legate de sarcină și de menținere).
– determinarea modului în care grupul va lua decizii și apoi adoptarea acestui mod de lucru. De exemplu, dacă se stabilește să se ia decizii prin consens, nu trebuie să se accepte deciziile care nu au întrunit aceasta.
În situația în care problemele legate de fluxul informațional/luarea deciziilor nu au fost rezolvate, se pot observa următoarele simptome:
– întâlnirile durează mai mult decât este necesar,
– grupul folosește metode necorespunzătoare de strângere a informațiilor sau de luare a deciziilor;
– deciziile nu sunt clare;
– discuțiile sunt neclare sau greu de urmărit.
Când un grup poate să ia decizii de colaborare se produce o trecere de la motivația individuală la o motivație de grup. Această etapă este marcată de productivitate, de exemplu: îndeplinirea unor sarcini stabilite. Echipele nu numai că pot lua decizii, dar le pot și îndeplini.
Pentru a atinge productivitatea, membrii grupului trebuie să își verifice părerile, trebuie să dorească să se exprime și să se implice într-un obiectiv semnificativ împreună cu gupul. Dacă această problemă nu este rezolvată, apar concurența, ostilitatea, apatia, confuzia. Dacă problemele legate de formarea obietivului/productivitatea nu sunt rezolvate vor apare simptome ca lipsa de implicare în aplicarea deciziilor și urmărirea mai curând a propriilor interese decât ale grupului. Problemele legate de productivitate apar datorită întreruperii fluxului informațional.
Grupurile care nu au rezolvat problemele legate de control și organizare sunt permanent confruntate cu lupte pentru putere și conflicte în ceea ce privește modul de acțiune; pot apărea lideri autoproclamați. În unele grupuri dependența față de lider (desemnat sau autoproclamat) poate fi excesivă, unii membrii ai grupului nu vor lucra la sarcinile trasate dacă liderul nu le sugerează o procedură. Poate apărea de asemenea contradependența – membrii grupului pot acționa exact opus față de sugestia liderului, sau pot să nu facă nimic. Comportamentele dependente sau contradependente pot apărea în același grup.
Într-un grup matur, care funcționează bine, nivelul controlului/organizării este mercat de interdependență: conducerea poate fi împărțită, membri își îndeplinesc sarcinile individual sau în grupuri mici, după necesități, și structura se poate schimba potrivit naturii sarcinii sau membrilor.
Jack Gibb afirmă că dacă prima problemă (acceptarea) este rezolvată – aceasta însemnând că s-au cheltuit timpul și energia necesare construirii unui climat de încredere solid – următoarele probleme vor putea fi mai ușor rezolvate.
I.1.2. folosirea teoriei gibb ca instrument de diagnostic
În cadrul cercetării noastre, am utilizat teoria lui Gibb ca instrument de diagnoză pentru grupurile comunitare. Ne-am oprit deseori pentru a observa situația, pentru a identifica direcția spre care se îndrepta grupul, putând astfel să luăm deciziile necesare pentru rezolvarea problemelor.
În cazul în care unul dintre grupuri avea probleme în a hotărâ procedeele folosite pentru îndeplinirea obiectivului stabilit, sarcina neîndeplinită, plasa grupul în faza anterioară, cea a formării obiectivului.
Dacă au existat probleme în stabilirea obiectivelor unui grup, acesta era pentru noi un indicator al faptului că fluxul informațional nu a fost adecvat. Grupul fie nu știa cum să ia deciziile, fie nu avea suficiente informații vis-a-vis de opiniile membrilor din cadrul său. Existența competiției sau a apatiei au indicat deseori dorința membrilor de a-și verifica părerile și gradul de implicare.
Dificultățile în luarea deciziilor sau blocajelele la nivelul canalelor de comunicare sunt legate de acceptare și calitatea de membru. O asemenea situație ne-a indicat faptul că unul sau mai mulți membri nu se simțeau suficient de acceptați pentru a recepționa date de la ceilalți membri sau pentru a-și aduce contribuția în mod eficient. Odată fluxul informațional restabilit, mebri grupului au devenit deschiși, acest lucru a dat naștere la spontaneități și a favorizat feedback-ul.
Un individ nou intrat în grup poate ajuta grupul să își atingă potențialul: riscând când intră în grup, oferind un model de încredere și deschidere, acceptând/fiind deschis față de dorințele celorlalți, fiind independent (cedând contorlul).
Cele patru etape indicate de teoria lui Gibb nu pot fi privite ca fiind statice. Pe parcursul dezvoltării grupului ele își modifică ordinea în funcție de problemele apărute în cadrul acestuia. Nu ne putem aștepta ca după ce un grup atinge nivelul controlului/organizării să nu se mai preocupe de probleme cum sunt calitatea de membru sau fluxul informațional. Condițiile se modifică. Pentru a fi eficient, un grup trebuie să oscileze între aceste etape în funcție de necesitățile impuse de situația în care se află. Când apare un nou membru în grup se reîntoarce la prima etapă, explicarea obiectivelor, a rolurilor și responsabilităților, pentru a putea ajuta noul membru să-și rezolve problemele legate de acceptare.
Ori de câte ori apar probleme se trece a etapa precedentă. Un grup confruntat la un moment dat cu o problemă copleșitoare prin complexitatea ei se va întoarce la etapa fluxului informațional și apoi începe să ia decizii eficiente, indispensabile pentru ca grupul să atingă un grad ridicat de maturitate, astfel prin activitățile sale să-și îndeplinească scopurile propuse.
I.2. UN MODEL PENTRU A CERE ȘI A DA feedback – FEREASTRA JOHARI
Procesul de oferire și primirea feedback-ului este unul dintre cele mai importante concepte în instruirea de laborator. Prin feedback ne putem vedea pe sine așa cum ne văd ceilalți și ceilalți pot afla cum îi vedem noi. Feedback-ul este în același timp o comunicare verbală și non-verbală către o persoană sau un grup, prin care le oferim celorlalți informații despre modul în care comportamentul lor va afecta sau nu starea de aici și acum a ceea ce simțim sau percepem (oferirea de feedback poate fi dezvăluirea de sine). Feedback-ul este de asemenea descrierea modului în care comportamentul nostru îi afectează pe ceilalți (primirea de feedback). În instruirea de laborator grupul acționează ca un mecanism de ghidare sau corector pentru membrii grupului care, prin procesul feedback-ului, pot fi menținuți pe traiectoria propriilor obiective de învățare.
Procesul primirii și oferirii de feedback poate fi ilustrat printr-un model numit fereastra lui Johari. Fereastra lui Johari a fost creată de doi psihologi, Joseph Luft și Harry Ingham, în programul lor referitor la procesele de grup. Modelul poate fi privit ca o fereastră a comunicării prin care dai și primești informații despre tine și despre ceilalți. Acest model poate fi astfel reprezentat:
În ceea ce privește cele patru ochiuri ale ferestrei, din punctul de vedere al rândurilor și coloanelor, cele două coloane reprezintă “SINELE” și cele două rânduri reprezintă “GRUPUL”. Prima coloană conține “lucruri pe care eu le știu despre mine”; coloana a doua conține “lucruri pe care eu nu le știu despre mine”. Primul rând conține “lucruri pe care grupul le știe despre mine”; rândul al doilea conține ”lucruri pe care grupul nu le știe despre mine”.
Informația conținută în aceste zone nu este statică, ci se mută de la un ochi la altul pe măsură ce nivelul de încredere reciprocă și schimbul de feedback variază în grup. Drept consecință a acestor mișcări, forma și dimensiunile ochiurilor de fereastră variază, astfel:
– Primul ochi, numit “partea publică“, conține lucruri pe care eu le știu despre mine dar le știe și grupul. Este zona caracterizată de un schimb liber și deschis de informații între mine și ceilalți. Aici, comportamentul este public și disponibil tuturor. Pe măsură ce nivelul de încredere între indivizi sau între persoana respectivă și grupul căruia îi aparține se mărește și sunt împărtășite mai multe informații, mai ales informații relevante cu caracter personal, această arie se mărește.
– Al doilea ochi, “zona oarbă“ conține informații pe care eu nu le știu despre mine dar pe care grupul le cunoaște. Pe măsură ce eu încep să particip în grup, comunic tot felul de informații de care eu nu sunt conștient dar pe care grupul le observă. Aceste informații se pot referi la replici verbale, manierisme, modul în care spun anumite lucruri, sau stilul în care mă relaționez cu ceilalți. gradul în care suntem insensibili la o mare parte din propriul comportament și la ce poate el comunica celorlalți, poate fi destul de surprinzător și deconcertant.
– În al treilea ochi se află lucrurile pe care eu le știu despre mine, dar pe care grupul nu le știe. Dintr-un motiv sau altul, păstrez această informație ascunsă e ceilalți. În acest sens, teama mea este că dacă grupul ar ști despre sentimentele, percepțiile și opiniile mele despre grup sau despre anumite persoane din grup, grupul s-ar putea să mă respingă, să mă atace sau să mă rănească într-un fel. Drept consecință, păstrez aceste informații doar pentru mine. Din această cauză, acest ochi de fereastră este denumit și “fațadă“ sau “zona ascunsă“. Un alt motiv pentru care s-ar putea să ascund aceste informații ar fi acela că nu identifică elemente de sprijin în grup, presupunerea mea, în acest caz ar fi că dacă voi începe să-mi dezvălui sentimentele, gândurile și reacțiile, membrii grupului ar putea să mă judece greșit. În orice caz, nu voi putea afla cum vor reacționa membri grupului până când nu verific aceste presupuneri și nu dezvălui ceva despre mine. Cu alte cuvinte, dacă nu îmi asum unele riscuri, nu voi învăța nimic despre realitatea sau nerealitatea presupunerilor mele. Pe de altă parte, s-ar putea să rețin anumite informații pentru a putea să-i controlez sau să-i manipulez pe alții.
– Ultimul ochi de fereastră conține acele lucruri pe care nici eu și nici grupul nu le știm despre mine. Unele dintre aceste aspecte sunt atât de departe de suprafață încât s-ar putea să nu le conștientizez niciodată. Altele s-ar putea să fie ascunse atât mie cât și grupului, dar să devină publice datorită unui schimb de feedback. Această zonă este denumită “potențială“ și poate conține dinamici intrapersonale, amintiri din copilăria timpurie, potențial latent și surse nerecunoscute. Deoarece granițele se pot mișca în sus și în jos, ca rezultat al cererii și oferirii de feedback, este posibil să obținem o fereastră fără “potențială“. Pentru că a ști totul despre tine este un fenomen destul de rar, “potențialul” din modelul de mai sus este ilustrat astfel încât va exista întotdeauna o parte care va rămâne necunoscută. Dacă am gândi în termeni freudieni, putem denumi această extensie “inconștientul”.
Pornind de la modelul de mai sus, unul dintre scopurile pe care ni le putem propune într-un grup este scăderea ariei oarbe (să mutăm linia verticală la dreapta).
Fig. 1
Deoarece în această zonă se află informațiile pe care eu nu le știu, dar grupul le știe, singura cale de a-mi crește gradul de conștientizare asupra acestui conținut este să obțin feedback de la grup. În consecință, am nevoie să adopt o atitudine receptivă și să încurajez grupul să îmi dea feedback-ul, ceea ce înseamnă că trebuie să solicit activ feedback-ul într-o asemenea manieră încât ceilalți să se simtă confortabil oferindu-mi-l. Cu cât voi face aceasta mai mult, cu atât se va muta linia verticală la dreapta. Cu cât primul pătrat va fi mai mare cu atât realitatea personală a individului va ține mai mult de el, în sensul că acesta își poate afirma necesitățile folosindu-și abilitățile și interesele, fiind în același timp mai util celorlalți. (vezi fig.1)
Un alt scop pe care ni-l putem propune, în limitele modelului enunțat, este să reducem “zona ascunsă“ (să mutăm linia orizontală în jos).
Fig. 2
Deoarece această zonă conține informații pe care eu le ascund de grup, pot reduce această arie dând feedback grupului referitor la preocupările mele despre ceea ce se întâmplă în grup și în interiorul meu. În această situație, dau feedback sau mă dezvălui în termenii percepției, sentimentelor și opiniilor despre ceea ce se întâmplă cu mine și cu ceilalți. Prin acest proces grupul știe unde mă aflu și nu trebuie să ghicească sau să interpreteze ce înseamnă comportamentul meu. Cu cât mă dezvălui mai mult și cu cât ofer mai mult feedback, cu atât împing mai mult în jos linia orizontală.
Se poate observa, din cele de mai sus, că pe măsură ce ne reducem “zona oarbă“ și “zona ascunsă“ prin oferirea și primirea de feedback, ne mărim și “zona publică/arena”.
În procesul oferirii și cererii de feedback există tendința de a face mai mult una în detrimentul celeilalte ajungându-se astfel la un dezechilibru între cele două comportamente. Acest dezechilibru poate avea consecințe în ceea ce privește eficiența individului în grup și a reacției membrilor grupului la comportamentul său. Astfel, că dimensiunea și forma “zonei publice” depinde atât de cantitatea de feedback schimbată cât și de raportul dintre oferire și primire de feedback.
Dimensiunea “arenei” crește pe măsură ce crește nivelul de încredere în grup și normele care au fost create pentru primirea și oferirea de feedback. O suprafață mare a acestei zone sugerează că o mare parte din comportamentul persoanei se află “la vedere” fiind accesibilă celorlalți membrii. Drept consecință a acestui lucru este faptul că tendința celorlalți membrii de a interpreta (uneori greșit) sau de a proiecta mai mult decât trebuie despre comportamentul persoanei respective este mult redusă. Atunci când comportamentul este la fel de deschis în primirea și cererea de feedback nu este nevoie de prea multă “ghicitori” pentru a înțelege ce vrea să comunice o anumită persoană. Nu este, în orice caz, necesar să avem o “zonă publică“ atât de mare cu toată lumea. Persoanele cu care avem doar contacte întâmplătoare pot percepe acest grad de deschidere ca amenințător sau inadecvat tipului de relații pe care le avem cu ele. Este totuși important să remarcăm că în relațiile cu persoanele sau grupurile importante pentru subiect atunci când cea mai mare parte a sentimentelor, percepțiilor și opiniilor sunt publice nici o persoană nu trebuie “ să joace” un anumit comportament.
Fig. 3
Marea “zonă ascunsă“ din figura 3 sugerează o persoană al cărei stil caracteristic de lucru într-un grup este să pună întrebări dar să nu dea informații sau feedback. Astfel, aria “fațadei” este invers proporțională cu cantitatea de informații și cu fluxul de feedback dintre persoană și membrii grupului. Persoana răspunde normelor grupului referitoare la menținerea unui nivel rezonabil al participării solicitând informații. Dorește să știe unde se află ceilalți înainte de a se angaja în grup. Deoarece persoana nu se angajează în grup, este greu de aflat poziția sa față de problemele grupului. Acest stil este caracterizat ca “intervievatorul “ și poate trezi în final reacții de iritare, neîncredere și retragere în grup.
Fig. 4
Fereastra r. 3 are o mare “zonă oarbă“. Această persoană își menține nivelul de interacțiune primordial prin oferirea de feedback în timp ce solicitarea acestuia este foarte redusă. Stilul de a participa în grup este de a le spune ce gândește despre ei, ce simte în legătură cu ceea ce se întâmplă în grup și care este poziția sa în legătură cu preocupările grupului. Uneori poate satiriza membrii grupului sau să critice grupul în întregime crezând că este deschis și sincer. Dintr-un motiv sau altul, această persoană fie că apare ca insensibilă la feedback-ul ce I se oferă, fie că nu aude ceea ce I se spune de către ceilalți. Poate fi un slab ascultător sau poate răspunde la feedback într-o asemenea manieră încât membrii grupului devin reticenți în a continua în a continua să îi dea feedback (de exemplu se enervează, țipă, amenință să plece). Drept consecință nu știe cum apare în fața celorlalți și nici ce impact are comportamentul său asupra lor. Deoarece nu pare că utilizează funcția corectivă (realitatea) a feedback-lui de la grup, multe din reacțiile sau dezvăluirile sale par ieșite din cadru, evazive sau discordante. rezultatul acestei comunicări într-un singur sens (de la el către ceilalți) este că va persista în comportamentul său ineficient. Fiind insensibil la funcția de ghidaj al grupului, nu se știe ce anume din comportamentul său trebuie să schimbe.
Fig. 5
Ultima fereastră, cu suprafața mare a “necunoscutului”, reprezintă persoana care nu știe prea multe despre sine și nici grupul nu știe prea mult despre persoană. Poate fi membru tăcut sau “observatorul” grupului, cel care nu cere și nu oferă feedback. Este persoana misterioasă din grup deoarece este greu pentru membrii grupului să știe care este poziția sa față de grup sau care este poziția lor față de el. El apare ca având o carapace în jurul său care îl protejează față de alți membrii ai grupului. Membrii grupului care nu se implică în mod activ sau care nu participă, primesc foarte puțin feedback deoarece nu oferă grupului suficiente date la care acesta să reacționeze. Persoana care este foarte activă în grup își expune foarte multe fațete ale personalității sale și oferă membrilor grupului mai multe informații asupra cărora ei îi pot da feedback. Deși acest fel de schimburi pot produce participantului activ un anumit disconfort, el învață cu mult mai mult decât participantul cu activitate redusă care nu oferă sau nu solicită feedback. Persoana cu astfel de fereastră (Fig. 5) este numită “țestoasa”, deoarece carapacea sa îi împiedică pe ceilalți să ajungă la el și, pe el, să iasă în întâmpinarea celorlalți. Menținerea unei suprafețe atât de mici a “zonei publice” cere un mare consum de energie deoarece normele grupului exercită o anumită presiune împotriva unui astfel de comportament. energia canalizată astfel, către menținerea unui sistem închis, nu mai este disponibilă pentru auto explorare și dezvoltare personală.
Scopul solicitării feedback și dezvăluirii de sine sau oferirii de feedback este de a muta informația din “zona oarbă“ și din zona ”ascunsă“ în “zona publică“., acolo unde este disponibilă pentru toată lumea. În plus, din procesul de oferire și primire de feedback, noi informații se pot muta din “necunoscut” în “zona publică“. Mișcarea informației din “necunoscut” în “zona publică“ se numește “iluminare” sau “inspirație”.
Nu este de loc ușor să oferi feedback într-o manieră în care să nu fie amenințătoare și să fie primit de cealaltă persoană. Această tehnică cere exercițiu în dezvoltarea sensibilității la nevoile celuilalt și abilitatea de a te pune în locul lui. Unele persoane simt că primirea și oferirea de feedback nu pot fi învățate doar prin exercițiu ci cer și o filozofie elementară sau un set de valori care trebuie învățat înaintea feedback-lui. Această filozofie elementară este aceea a individului care se acceptă pe sine și acceptă pe ceilalți. Pe măsură ce acceptarea de sine și a celorlalți crește, nevoia de a oferi feedback, ce poate fi interpretat care poate fi interpretat ca evaluativ sau care face judecăți, descrește.
Înțelegem din cele de mai sus că feedback-ul înseamnă a descrie altei persoane comportamentul acesteia și ceea ce am simțit ca reacție la acest comportament. Feedback-ul în acest sens este un mod de a ajuta pe cineva să se gândească să își schimbe comportamentul, înseamnă a furniza cuiva aspecte ale comportamentului său și efectele acestuia asupra noastră.
Emiterea și recepționarea feedback-lui sunt abilități ce pot fi dobândite. Când feedback-ul nu este încercat la timpul potrivit și în modul potrivit rezultatele vor fi în cel mai bun caz nefolositoare, dacă nu chiar destructive. Deci, dobândirea abilităților necesare feedback-lui este foarte importantă. Putem stabili astfel, câteva criterii folositoare pentru feedback, anume:
– Feedback-ul este mai curând descriptiv decât evaluativ. Este mai util în acest sens să ne concentrăm asupra a ceea ce a făcut individul decât să-i traducem comportamentul într-o afirmație despre ceea ce este individul respectiv.
– Feedback-ul se axează pe ceea ce simte persoana care a recepționat comportamentul și care oferă feedback-ul. Informațiile clare despre efectul comportamentului său lasă acestuia libertatea de a deci de ce să facă relativ la acest efect.
– Feedback-ul este mai curând specific decât general.
– Feedback-ul este mai curând solicitat decât impus. Acesta este mai util când receptorul simte că are nevoie de el, când el însuși a formulat o întrebare la care pot răspunde cei care îl observă.
– Feedback-ul este bine situat în timp. În general, acesta atinge maximum de eficiență când se produce imediat după observarea unui comportament dat.
– Feedback-ul este modalitatea pentru a asigura o comunicare clară.
– Când feedback -ul are loc într-un grup, atât emițătorul cât și receptorul au ocazia să-i verifice acuratețea cu ajutorul celorlalți.
– Feedback-ul nu trebuie folosit pentru “a te descărca pe cineva”. Când credem că trebuie să spunem ceva celuilalt, e mai bine să ne întrebăm mai întâi pe cine încercăm să “ajutăm”.
– Feedback-ul nu conține întrebarea “De ce?”, ci se încadrează în limitele comportamentului cuiva și a reacției altcuiva la acesta.
Deși feedback-ul este un mod de autocunoaștere, suntem tentați să îl respingem pentru că de cele mai multe ori ne este greu să ne recunoaștem propriile dificultăți și cu atât mai mult să le recunoaștem în fața celorlalți sau ne este teamă să aflăm ceea ce ceilalți cred despre noi; de obicei ne așteptăm la opinii negative despre noi, tinzând să trecem cu vederea calitățile. Un alt motiv ar putea fi faptul că mai curând căutăm înțelegere și sprijin decât ajutor în a ne vedea mai clar propriile defecte. De obicei, când ne sunt expuse moduri de rezolvarea problemei avem senzația că, de fapt, ni se sugerează faptul că va trebui sa ne schimbăm și, ca atare, nu mai ascultăm.
O altă impresie ar putea fi aceea că problema noastră este unică și nimeni nu ar putea s-o înțeleagă din afară.
Pe cealaltă parte, nu este întotdeauna ușor să oferi celorlalți feedback-uri constructive. Celor mai mulți dintre noi ne place să dăm sfaturi și de cele mai multe ori nu mai verificăm dacă sfatul este potrivit problemei sau dacă persoana respectivă are calitățile și abilitățile necesare pentru a duce până la final rezolvarea propusă de noi.
Dacă persoana pe care încercăm să o ajutăm se apără am putea încerca să ne certăm sau să o forțăm să accepte. Apărarea și negarea din partea receptorului sunt indicatori clari ai faptului că metoda nu este bună. Cel mai bine este să ne oprim până când putem re-evalua situația. Dacă nu reacționăm, rezistența receptorului va crește.
Un feedback util are nevoie de: încredere reciprocă, receptarea feedback-lui ca o experiență comună, ascultarea atentă, mai ales din partea emițătorului. Comportamentul emițătorului trebuie să fie de natură să-l ajute pe receptor să vorbească.
Feedback -ul ține seama atât de nevoile receptorului cât și de cele ale emițătorului. Un feedback pozitiv este bine primit de receptor când este un feedback adevărat. Dacă feedback-ul are loc într-o situație de învățare, în condițiile descrise aici, poate deveni unul din sensurile principale ale învățării despre sine.
I.3. ABORDARE POZITIVĂ
Abordarea pozitivă este un proces inovativ de construire a capacității care provoacă obiceiurile noastre mentale și ne invită să lucrăm în moduri noi și familiale. În acest caz, majoritatea celor care au auzit despre abordarea pozitivă simt nevoia să fie asigurați că dacă acceptă provocarea de a se angaja în munca de schimbare pozitivă vor face mai mult decât să aplice o formulă de a se simți bine.
Introducerea abordării pozitive într-o organizație sau comunitate poate afecta experiența membrilor săi și le poate schimba munca, provocând creșterea ușurinței cu care aceștia lucrează și îmbunătățirea rezultatelor pe care sunt capabili să le obțină.
Pentru a avea o imagine mai clară asupra abordării pozitive vom folosi modelul 4-D (discovery, dream, design, delivery) – un ciclu de activități care ghidează membrii unei organizații, grup sau comunitate prin patru strategii:
descoperirea (discovery) – găsirea momentelor de excelență, a valorilor de bază și a celor mai bune practici;
visarea (dream) – preconizarea de posibilități pozitive;
proiectarea (design) – crearea structurii, a proceselor și a relațiilor care vor sprijini visul;
realizarea (delivery) – dezvoltarea unui plan pentru implementare.
Abordarea pozitivă este un proces de formare a unor capacități, care începe prin valorizarea organizației/comunității și a culturii sale; prin învățarea despre organizație/comunitate, despre relațiile și mediul său, și prin identificarea și construirea pe baza punctelor forte, în locul examinării în detaliu a problemelor și a deficiențelor. Abordarea pozitivă repune organizația/comunitatea în contact cu valorile sale cele mai profunde. Acesta poate ajuta o organizație să-și creeze breșa sa, identificând speranțele și visele sale colective și apoi proiectând un proces pentru a le realiza.
Cu timpul, abordarea pozitivă poate să dezvolte patru competențe importante care sprijină o cultură a învățării apreciative:
– competența afirmativă – capacitatea de focalizare asupra aceea ce organizația/comunitatea a făcut bine în trecut și face bine în prezent;
– competența generatoare – capacitatea de a le permite membrilor să trăiască experiența impactului contribuției lor pentru un scop mai înalt;
– competența expansivă – abilitatea de a merge dincolo de căile familiare de gândire;
– competența colaborativă – puterea dialogului de a transforma sistemele.
Aprecierea pozitivă se bazează pe premiza că la proces participă un număr însemnat de membrii și că angajamentul lor față de organizație/comunitate crește, ei participând la construirea viitorului acesteia. Procesul acesta poate astfel constitui o abordare folositoare în orice efort de planificare ce implică viziune strategică, acțiune colectivă, prezența mai multor părți și un context favorabil pentru inovație și dezvoltare.
Ca bază teoretică pe care abordarea pozitivă se sprijină, trebuie să subliniem faptul că aceasta a fost dezvoltată la sfârșitul anilor de către David Cooperrider și colegii săi de la CASE WESTERN RESERVE UNIVERSITY. Proiectând pe baza cercetărilor și a lucrărilor din diferite domenii (comportament organizațional, psihologie, sociologie, educație) și pe baza bogatei sale în lucrul cu organizațiile, David Cooperrider a lansat o provocare teoriilor tradiționale ale managementului schimbării și a creat un set nou de idei care a fost testat de practicieni de-a lungul anilor. Abordarea pozitivă este un set evolutiv de teorii și practici construit prin contribuția mai multor specialiști, care atrași de potențialul său au adăugat propriile lor idei și experiențe în cadrul unui forum mondial de învățare în continuă expansiune.
Vom prezenta în continuare câteva dintre cele mai importante concepte pe care se bazează abordarea pozitivă:
Imaginea și acțiunea sunt legate una de cealaltă. Cercetarea pe care David Cooperrider a efectuat-o, arată foarte clar această relație cu multe exemple din multe domenii precum medicina (efectul Placebo) și educația (dinamica lui Pygmalion). Comportamentul oamenilor nu este influențat numai de experiență și de conjunctură ci și de imaginea noastră despre viitor. Organizațiile/comunitățile de succes au o imagine călăuzitoare, pozitivă, larg împărtășită, care galvanizează acțiunea. De aceea, în procesul 4-D de abordare pozitivă, o parte importantă a timpului este dedicată creări unui vis, împărtășit, despre organizație/comunitate.
Organizațiile se mișcă în direcția întrebărilor pe care le pun. Semințele schimbării sunt implicite în primele întrebări puse. Felul întrebărilor pe care ni le punem unii altora determină ceea ce găsim, iar ceea ce găsim stabilește calea pe care o urmăm. Aceasta are implicații hotărâtoare asupra modului în care abordăm o organizație sau o comunitate. Ca punct de plecare se caută ceea ce este greșit sau se manifestă curiozitate pentru ceea ce merge, în ce constau inovațiile, ce îi atrage pe oameni în acel loc, cu ce se mândresc ei cel mai tare și care sunt valorile lor comune cele mai importante. Primul pas în ciclul 4-D este să descoperi ceea ce merge bine în organizația/comunitate.
Orice organizație are ceva de valorizat din trecutul său. Toate organizațiile, indiferent de situația grea în care se află la un moment dat, pot găsi o practică bună, un set de experiențe sau un anumit moment în istoria lor când lucrurile au mers bine. Aceasta oferă o platformă de la care să se plece în viitor. Cu cât este mai puternică focalizarea asupra a ceea ce a mers în trecut cu atât devine mai vibrant visul despre viitor. Multe organizații/comunități nu sunt pe deplin conștiente de potențialul lor. Precedând procesul de creare a viziunii cu un întrebări menite să descopere momentele de excelență, se va obține o viziune mai bogată și mai îndrăzneață asupra viitorului organizației/comunității.
Organizațiile sunt imuabile. Adesea organizațiile sunt mai degrabă culpabilizate decât apreciate și înțelese. Ele sunt văzute ca problemă sau, chiar mai rău, ca un rău necesar. Deși există tendința de a considera că organizațiile/comunitățile nu pot fi schimbate, trebuie ținut cont de faptul că, virtual, orice model, sistem sau structură create de oameni sunt deschise către alternativă.
Clădirea aptitudinilor pozitive/apreciative este o sarcină cheie a managementului. Liderii apreciativi sunt aceia care iau la cunoștință și dau greutate potențialului pozitiv dintr-o organizație, și văd posibilități radicale înaintea constrângerii problemelor. Procesul de apreciere creează o stare puternică de mobilizare. Liderii înțeleg cum să folosească acest efect pentru a strânge oamenii în jurul subiectelor de interes general. Ei sunt capabili să îi atragă pe membrii organizației în dialoguri provocative. Acești lideri în cadrul organizației abilități de a recunoaște, studia și sărbători succesele, mari sau mici, de a se angaja în dialoguri pentru a învăța, de a fi creativi, de a visa și de a acționa. (v. anexa 4)
I.3.1. procesul schimbării prin abordarea pozitivă
Primul pas în abordare pozitivă este proiectarea și luarea de interviuri apreciative, ca alternativă la obișnuita evaluare organizațională, care este adesea punctul de plecare pentru orice efort de schimbare majoră. Tema interviului este specifică fiecărei organizații sau grup, dar este ajutată orientarea atitudinii față de organizație către cea pozitivă. Acesta este un prim pas important în procesul schimbării, pornindu-se de la premiza că organizațiile se mișcă în direcția pe care o studiază. Când o organizație își direcționează atenția către acele domenii în care au fost făcute progrese sau inovațiile au reușit, ea începe să își construiască propria competența afirmativă.
Grupul este îndrumat să selecteze subiecte de interes și apoi să creeze un ghid de interviu cu întrebări concepute să evidențieze exemple de succes în legătură cu fiecare subiect. Procesul luării de interviuri apreciative este la fel de important ca și datele colectate, deoarece prin acesta, conversațiile în cadrul organizației se schimbă. Pe măsură ce conversațiile se schimbă speranțele de viitor devin tot mai optimiste. Aceasta permite realizarea unei viziuni mai îndrăznețe și mai pline de sens.
Spunerea de povești ajută la crearea unui sentiment de „minunare”, ascultarea unei povești bune oferind încântare. Mai mult, poveștile trec dincolo de datele stricte și de limbajul evaluării organizaționale, relevând cele mai inspirate momente ale organizației. Ele conțin înțelesuri și adevăruri ce eludează cele mai sofisticate sisteme informaționale. Membrii extrag apoi din aceste povești, valorile centrale și cele mai bune practici pe care vor construi o viziune a viitorului. Această etapă a procesului abordării pozitive, este descoperirea.
În timpul visării – cea de-a doua etapă a ciclului 4-D – care pare a funcționa cel mai bine când implică mai mulți membrii ai grupului/comunității, sunt valorificate rezultatele interviului. Membrii folosesc aceste rezultate pentru a crea o imagine. Această imagine rezultă din conectarea cu tot ceea ce interviurile apreciative au descoperit mai bun în trecutul organizației/comunității. Cu aceste momente în minte membrii creează o viziune a viitorului organizației și a impactului acesteia în afară prin dezvoltarea unor propuneri incitante ce provoacă vechile mentalități și rutina, oferind alternative reale.
Următorul pas este proiectarea organizației/comunității ideale care să poată sprijini propunerile îndrăznețe făcute în etapa anterioară. Toți membrii sunt implicați în acest efort și există o mulțime de ocazii pentru discuții. În timpul acestui stagiu sunt avute în vedere elemente organizaționale ca: structura, sistemul parteneriatele, relațiile cu sponsorii și procesele de învățare. În sfârșit planurile sunt dezvoltate de acei membrii care pot aduce și susține inițiative ce vor produce cel mai mare impact al efortului de schimbare.
În etapa realizării membrii organizației lucrează împreună la o strategie de implementare pe termen scurt. Acest stadiu vizează provocarea susținerii acestui moment, aducerea altor persoane interesate în proces și punerea în practică a propunerilor incitante.
Așadar, abordarea pozitivă reprezintă o nouă cale de a munci în organizație, care dezvoltă o apreciere și o înțelegere a ceea ce a mers în trecut și ce merge azi, cu scopul valorificării întregului potențial. Când o organizație își dirijează atenția către acele sectoare în care s-au făcut progrese, începe să-și construiască propria competență afirmativă și să influențeze profund potențialul său de învățare. Procesul de abordare pozitivă, pe de altă parte este un proces flexibil, influențat de interesele, nevoile și speranțele fiecărei organizații/comunități. Astfel, unii se pot folosi de această oportunitate pentru a anticipa și pune în practică schimbări ample, alții însă preferând schimbări mai line și un ritm mai lent.
Practica a dovedit că atunci când abordarea pozitivă „prinde”, rezultatele sunt cu mult mai puternice decât cele obținute prin metode tradiționale. Poate cele mai importante mesaje introduse încă de la început de abordarea pozitivă sunt cele de speranță și de posibilitate. Acestea pot avea un efect puternic asupra celor care se simt lipsiți de putere pentru a putea schimba ceva în viața propriei lor organizații. Adesea oamenii și-au acceptat de mult condiția, pierzându-și astfel din vitalitate. La fel se întâmplă și cu organizațiile care se obișnuiesc și chiar se simt bine funcționând sub potențialul lor real.
S-a putut constata apariția următoarelor patru tipuri de schimbări, ca rezultat al abordării pozitive, ele nu au apărut cu aceeași regularitate și în urma procesului de planificare strategică, și anume:
creativitatea sporită și un sentiment mai puternic;
– o mai bună corelare între structura organizațională pe de o parte, viziunea acesteia și valorile sale pe de altă parte;
– depășirea frontierelor organizației pentru a forma noi relații benefice;
– relații mai productive și mai eficiente între conducere, finanțatori și personalul organizației.
Din altă perspectivă abordarea pozitivă, este bună să inspire și să mobilizeze oameni pentru a schimba și a genera creativitatea și gândirea. Decât să încerce să fixeze ceva în situația prezentă, abordarea pozitivă încearcă să aducă ceva nou, să dea un imbold mai puternic vieții pentru sesizarea posibilităților. Pe măsură ce o organizație devine mai ferma atașată de percepția sa mărită pentru ceea ce este posibil, angajarea față de visul colectiv devine mai puternică și pasiunea crește. În acest punct, când gândirea cuprinzătoare și construirea consensului nu mai pot fi inhibate, metoda rezolvării problemei poate juca un rol în dezvoltarea strategiei și în planificarea acțiunii. Nu există însă o cale de eliminare totală a metodei rezolvării problemei și nici nu se urmărește acest lucru.
Abordarea pozitivă a fost folosită de o gamă largă de organizații, organizații internaționale de dezvoltare, grupuri locale non-profit, firme, universități, și într-o mai mică măsură, guverne. Organizații de vechimi și mărimi diferite au folosit abordare apozitivă în folosul lor, aceasta potrivindu-se în orice moment al evoluție al unei organizații. Există totuși câțiva indici despre predispoziția unei organizații pentru această abordare:
– dacă liderul organizației este cât de cât familiarizat cu ideile apreciative;
– dacă există un sentiment împărtășit care asigură echilibrul organizației în perspectivă;
– dacă există membrii ai organizației gata să își asume riscul;
– dacă organizația are membrii care sunt capabili să vadă posibilități pe care alții nu le văd;
– dacă există în rândul unui grup de membrii sentimentul că schimbarea este oportună;
– dacă organizația are o tradiție în folosirea în folosirea proceselor participative pentru planificare;
– dacă mediul (persoanele interesate, tendințe de dezvoltare, evenimente globale, etc.) sprijină schimbarea.
Dacă aceste condiții există în cadrul unei organizații, potențialul pentru realizarea unei schimbări radicale este prezent. Totuși, chiar și când aceste indicii nu sunt prezente, procesul în sine le poate crea și abordarea pozitivă poate fi o cale valoroasă de progres.
Experiența a dovedit că abordarea pozitivă poate străbate fără probleme barierele inter-culturale. De exemplu, procese de abordare pozitivă au fost folosite în Kenia, Tanzania, Zimbabwe, Africa de Sud, Egipt, Peru, Panama, India, Senegal, Uganda și Rusia, pentru a numi câteva din ele. Adesea oamenii se întreabă despre dificultatea de a folosi abordarea pozitivă în „culturi fatalitare”. Aceia care au lucrat mai mult timp în astfel de culturi au spus că este deosebit de important să stimulezi speranța acolo unde oamenii sunt copleșiți de povara fatalismului. O concentrare disproporționată asupra problemelor și a cauzelor structurale poate fi copleșitoare. Tocmai unde în culturile unde fatalismul este dominant, abordările centrate în jurul atitudinilor și valorilor își pot aduce contribuția.
Deși a fost folosită mai ales pentru construirea capacității organizaționale, abordarea pozitivă, a fost folosită și pentru a ajuta la formarea parteneriatelor între organizații aducând mai multe organizații împreună, pentru a găsi ce au în comun și pentru a întări comunitățile. În acest domeniu s-au înregistrat o mulțime de succese prin folosirea proceselor și ideilor apreciative. Prezentăm în continuare doar trei exemple ilustrative pentru aria largă de aplicație a abordării pozitive:
În Rusia, într-un efort de a influența într-o direcție pozitivă, la nivel național discursul public, un proiect intitulat „VOSTOK 21 – imagini ale Rusiei viitoare” a folosit interviuri apreciative cu parlamentari, oficialități, lideri de O.N.G., ziariști și tineri specialiști, pentru a stimula pozitiv imaginile unei națiuni viitoare.
În S.U.A., proiectele destinate tratării subiectului complex al diversității, au abordat adesea situația prin concentrarea asupra problemei. Într-o companie a fost folosit un proces apreciativ pentru a aduna date despre experiențele de succes datorate diversității din cadrul companiei. Poveștile despre lucrul în echipă, înalt calificate, mixte din punct de vedere sexual, au fost adunate și împărtășite pe larg ca un prim pas în proiectarea unei strategii pentru viitor.
În Africa de Est, un experiment folosește procesul apreciativ pentru a crea o rețea de O.N.G.-uri care se vor organiza pentru a construi capacitatea fiecărui membru prin schimbul de practici de succes. Abordarea pozitivă este punctul de pornire pentru descoperirea punctelor de excelență și a celor mai bune practici de organizare din rețea.
Practicanții abordării pozitive sunt parte a unei mișcări mai mari de găsire a căilor de a încuraja mai mult inovația, speranța, posibilul, creativitatea, auto-schimbarea și învățarea din și dintre organizații, rețele și comunități. În întreaga lume aceste abordări sunt încercate și adaptate la situațiile locale.
I.4. elementele capitalului social în dezvoltarea comunitară
Gradul de dezvoltare al unei comunități este determinat, pe lângă alți factori consacrați, de procesul de dezvoltare pe care îl parcurge comunitatea. Dacă sensul acestor procese este întotdeauna același (spre progres), căile urmate de fiecare societate sunt diferite. Dat fiind faptul că sensul este același, căile urmate de societăți sunt foarte greu de schimbat și apare riscul abandonării uneia dintre ele în favoarea alteia. Acest risc se datorează faptului că procesul de dezvoltare social cel mai agreat de populație este un proces cvasistatic – o succesiune de stări de echilibru social – și orice deviere bruscă de la traiectoria anterioară poate provoca un dezechilibru în locul altei stări de echilibru. De aici și reticența la schimbare a celor dezavantajați de o anumită stare de fapt.
Stările de echilibru social sunt caracterizate prin ansamblul relațiilor sociale dintre membrii unei comunități și a valorilor morale pe care aceștia le împărtășesc prin norme care acționează în comunitate (formale sau informale). Se poate face o distincție între două categorii de stări de echilibru social:
– comunități civice, caracterizate de încredere, cooperare, reciprocitate, angajament civic și bunăstare colectivă;
comunități necivice, caracterizate de egoism neîncredere, exploatare, izolare, dezordine, stagnare, teamă și dependență.
Ansamblul normelor sociale și al rețelelor de angajament civic (asociații, organizații, cluburi) care funcționează într-o comunitate reprezintă capitalul social al acesteia. Ca oricare altă formă de capital, acesta poate avea mărimi diferite, se poate moșteni, îmbogăți sau ruina. El constituie un potențial de dezvoltare și are un rol deosebit în procesul de dezvoltare, putând economisi capitalul fizic. În plus, capitalul social se accentuează prin uzitare. Componentele sale se alimentează unele pe altele, în relații de cauzalitate, formând, după cum afirmă R. D. Putnam, adevărate „cercuri vicioase” (în care apar neîncrederea, izolarea exploatarea, dependența) sau cercuri „virtuoase” (încredere și cooperare), ceea ce conferă stabilitate stării de echilibru social.
I.4.1. Evaluarea capitalului social.
Dată fiind complexitatea relațiilor dintre membrii unei comunități și relativitatea (subiectivitatea) aprecierii valorilor morale, devine necesară evaluarea capitalului social.
O abordare pragmatic-utilitaristă ne ferește de o dispută interminabilă, după cum am văzut în capitolul nostru anterior, pe marginea acestui concept. Potrivit acestei abordări, mărimea capitalului social este esențială în stabilirea traiectoriei procesului de dezvoltare socială în care se desfășoară o comunitate. Considerând capitalul social ca potențial de dezvoltare al unei comunități vom ține cont doar de acele relații și norme care fac parte din el. Știind că normele sociale transferă dreptul de control al unor acțiuni către cei afectați de consecințele acestora, este necesară o distincție între aceste norme și relații asemănătoare care acționează în cele două tipuri de stări cu efecte antagoniste pentru capitalul social. Astfel, reciprocitatea poate fi „ specifică” în cazul „clientelismului” (de ex.: contraservicii condiționate și cât mai prompte, uneori simultane), sau poate fi „ generalizată” („difuză”), aceasta bazându-se în primul rând pe altruism (pe termen scurt) și abia apoi pe satisfacerea interesului personal (pe termen lung). Doar în cazul acestui din urmă tip de reciprocitate, care constă în recunoașterea și răsplătirea tuturor serviciilor făcute de unii altora, de membrii unei comunități, contribuie la constituirea capitalului social.
În același sens, cooperarea care se bazează pe încredere reciprocă, conștientizată, durabilitate, informații despre comportamentul din trecut și despre interesul actual al partenerilor se deosebește de colectivism, acesta fiind bazat pe supunere, și generând dependență. Deși amândouă presupun un sistem de norme (sancțiuni), spre deosebire de colectivism cooperarea urmărește avantajul reciproc al partenerilor și ține cont de reputația lor.
O altă normă socială, care prezintă forme diferite pentru cele două tipuri de societăți, este solidaritatea. Astfel, în societățile necivice funcționează o solidaritate mecanică, bazată pe adunarea unor indivizi insignifianți, pe când în cele civice funcționează o solidaritate organică, care reprezintă o formă superioară de integrare în care fiecare individ este unic și datorită interdependenței dintre membrii comunității și a participării concomitente la mai multe rețele de angajament civic, el este de neînlocuit.
Chiar și încrederea reprezintă o formă impersonală (indirectă) specifică capitalului social. Este vorba, în acest caz, de încrederea socială, care datorită rolului său de „monedă de schimb” (tranzitivitate) și de garanție, este o adevărată resursă morală pentru comunitate. Spre deosebire de încrederea intimă (personală) încrederea socială nu este oarbă ci presupune anticiparea comportamentului unui partener pe baza garanțiilor morale pe care le prezintă. Acestea sunt cu atât mai mari cu cât individul face parte din mai multe rețele de angajament civic (numite din această cauză și „rețele de încredere”.
În privința celui de al doilea element component al capitalului social, rețelele de angajament civic, acesta se bazează pe transparență și pe legături orizontale și sunt caracterizate prin doi indicatori sociometrici ușor de evaluat:
sodalitatea – capacitatea oamenilor de a se asocia în vederea desfășurării unor activități concrete (cupluri, familii, întreprinderi, echipe sportive, organizații de partid sau sindicale etc.);
sociabilitatea – capacitatea membrilor unei comunități de a forma rețele prin care indivizii sau grupurile transmit informații care le exprimă interesele, gusturile, opiniile (vecinătăți, cercuri de anturaj, cluburi, categorii de public, clase sociale etc.). Densitatea acestei rețele are o deosebită importanță în evaluarea capitalului social, ea stând și la baza formării grupurilor care fac subiectul sodalității.
I.4.2. Modul de dezvoltare a capitalului social
Înainte de a vedea cum se poate dezvolta capitalul social, va trebui să vedem care sunt principalele cauze ale slăbiciunii sale. Există, în general, tendința de a evalua o comunitate numai din punct de vedere economic (cât de săracă sau de bogată este), trecându-se cu vederea celelalte două dimensiuni ale câmpului social: cea politică și cea civică. La noi în țară, cel puțin până acum, datorită gradului scăzut de autonomie locală nu se pot face diferențieri prea mari între localități din punct de vedere politic (deși există primari mai puțin democratici sau consilii locale care funcționează pe principii mafiote). În schimb, există diferențe majore în privința participării locuitorilor la viața comunității – civismul lor. În cele mai multe cazuri, acest civism ține de tradiția moștenită (mai veche și mai recentă) și o măsură a lui este „căldura” comunitară care poate fi transformată în capital social. Dacă această „căldură” difuză ce caracterizează o comunitate poate varia în funcție de etnie și de religie, datorită unor tradiții specifice (de ex.: natalitatea sau structura familială), capitalul social implică o cristalizare a acesteia în normele sociale și în rețelele identificate mai sus. Aceasta trebuie înțeleasă ca o activitate conștientă, pragmatică, care are de înfruntat mentalități și strategii tentante, cum este cea a avantajului gratuit (a beneficia de avantajele obținute prin acțiunea colectivă, fără a participa la aceasta). Așa se explică faptul că, în afara diferențelor datorate particularităților etnice și religioase, există mari diferențe între civismul localităților care au fost cooperativizate și al celor care nu au fost, sau între al celor aflate în apropierea zonelor industriale și al celor mai izolate.
Satul românesc a suferit în ultimii 50 de ani două mutații profunde: colectivizarea și industrializarea forțată (care prin înlocuirea cooperării cu colectivismul și a solidarității organice cu cea mecanică, au dus la ruinarea capitalului social rural), și desființarea masivă a locurilor de muncă după 1990, atât din industrie cât și din agricultură. Astfel, a fost distrusă până și solidaritatea mecanică stabilită între colegii de serviciu (muncitori navetiști sau țărani cooperatori).
Cele de mai sus sunt confirmate de cazuri concrete, întâlnite pe teren, multe dintre comunitățile rurale românești fiind sub-capitalizate social. În acest sens, scopul facilitării, implicit al dezvoltării comunitare nu va fi putea atins în condițiile persistenței unui capital social sărac. În acest caz, deși elementele capitalului social (norme sociale și rețele de angajament civic) sunt diferite, căile de dezvoltare ale acestora sunt comune; schimbarea mentalității actuale a populației adulte, și educarea civică a tinerilor de vârstă școlară. Dacă ce-a de a doua strategie este deja asumată și aplicată de școală, în schimb prima, deși mai grea, este cea mai eficientă (chiar dacă rezultatele sale nu sunt imediate.
Factorul favorizant în activitatea de dezvoltare a capitalului social este acela că elementele sale se generează reciproc într-un adevărat „cerc virtuos”. În acest fel, dezvoltarea capitalului social poate începe cu oricare din elementele sale, anume:
Dezvoltarea rețelelor de angajament civic – dacă se poate aprecia că sociabilitatea în rândul comunității este suficient de ridicată, se poate trece la inițierea unor noi rețele de angajament civic, care prin formalizare se pot transforma în grupuri de acțiune (asociații cu sau fără scop lucrativ, organizații locale sau societăți comerciale). Prezența acestora în viața comunității este foarte importantă, ele constituindu-se în adevărate rețele de încredere. Relațiile slabe stabilite în cadrul lor, stau la baza cooperării, pe când cele tari, cum sunt cele din cadrul familiilor sau ale unor grupuri de interese oculte duc la segregare socială. De asemenea, este foarte importantă apartenența membrilor comunității la cât mai multe astfel de rețele de angajament sau grupuri de acțiune deoarece în acest fel scade dependența indivizilor de un grup, și crește în comunitate interdependența (solidaritatea organică).
Pentru a pune în practică această măsură, vor trebui identificați mai întâi liderii comunitari, care se pot constitui în centre de condensare pentru viitoarele grupuri și determinații, și își pot asuma rolul de „fermenți” pentru procesul de constituire al acestora. În acest caz, facilitatorul, oricât ar fi el de activ, nefăcând parte din comunitate nu poate decât să „catalizeze” acest proces, el neregăsindu-se în produsul final al acestuia – grupul de acțiune. În ceea ce privește interesul comun, care se va constitui în scopul grupului de acțiune, acesta trebuie să vină de la membrii săi, orice ingerințe din afară periclitându-i viabilitatea.
Consolidarea încrederii sociale – se vor încredința, în acest scop, mai multor săteni o sarcină ușoară, a cărei importanță va fi subliniată și întărită după îndeplinire. Orice reușită, cât de mică, va fi dată ca exemplu în comunitate, astfel încât membrii acesteia să capete încredere în forțele proprii și în ceilalți. Dacă se descoperă astfel de reușite în perioada anterioară facilitării, acestea trebuie reamintite, subliniindu-se de asemenea importanța lor. Acest lucru este mai ușor decât pare, deoarece, după cum știm, memoria umană este selectivă, estompând amintirea eșecurilor și amplificând importanța și contribuția proprie în rememorarea unor reușite.
Încurajarea participării civice și descurajarea eschivării prin furnizarea de exemple concrete. Va trebui să avem în vedere în acest caz, mai ales dacă și membrii comunității sunt convinși de necesitatea și fezabilitatea unui proiect, că poate exista tentația avantajului gratuit. Devine necesar să ne înarmăm în aceste condiții cu un bagaj cât mai bogat de exemple de proiecte care au reușit datorită implicării comunităților și de exemple de proiecte care au fost abandonate datorită faptului că prea mulți membrii ai unei comunități au mizat pe „strategia” avantajului gratuit. Astfel, membrii trebuie să realizeze că s-ar putea să nu fie singurii care s-au gândit la această „strategie”, și că dacă se vor gândi să o aplice proiectul va fi abandonat și avantajul vizat nu se va mai materializa.
Concluzionând succint cele afirmate în paginile de mai sus, putem spune că în cadrul unei comunități, capitalul social reprezintă potențialul de dezvoltare al acesteia. Evaluarea sa se va face pe baza componentelor sale: normele sociale (încrederea socială, reciprocitatea generalizată, solidaritatea organică, cooperarea) și rețelele de angajament civic (sodabilitatea și sociabilitatea).
Dezvoltarea capitalului social constituie o componentă importantă a activității de facilitare comunitară și poate fi începută cu oricare dintre următoarele modalități:
dezvoltarea de angajament civic;
consolidarea încrederii sociale;
încurajarea participării civice.
II. DEZVOLTARE COMUNITARĂ DURABILĂ
Trebuie mai întâi să vedem ce înțelegem printr-o comunitate dezvoltată:
o situație economică dezvoltată (locuri de muncă, activități economice, întreprinzători);
o infrastructură dezvoltată (dotări edilitare corespunzătoare: drumuri de acces, iluminat public, dispensar modern, școală, grădiniță, curent electric, telefonie, etc.);
oameni activi și relații armonioase între ei (o anumită mentalitate).
Dintre toate cele de mai sus, considerăm a fi cea mai importantă componenta umană, aceasta condiționând toate celelalte aspecte ale dezvoltării. Dezvoltarea unei comunități este și trebuie să fie rezultatul acțiunilor oamenilor din acea comunitate.
În aceste condiții, dezvoltarea unei comunități va fi asigurată atunci când membrii comunității:
au încredere în ei înșiși și în ceilalți;
sunt capabili să intervină;
își asumă responsabilitatea în rezolvarea propriilor probleme;
au inițiativă în rezolvarea problemelor;
cooperează în rezolvarea problemelor locale;
există un spirit comunitar/atașament al cetățenilor față de comunitate.
Toate acestea sunt elemente care permit comunității să caute și să provoace oportunități de dezvoltare. Toate acestea definesc o comunitate puternică, activă unită și perseverentă, elemente care îi pot asigura reușita în toate problemele abordate. Putem astfel spune că o comunitate nedezvoltată se caracterizează prin pasivitate, paternalism, apatie, conflicte, fiind condamnată să rămână la mila celorlalți, neavând mecanisme interne de dezvoltare, și așteptând ca problemele să îi fie rezolvate de alții. La polul opus, o comunitate dezvoltată, caracterizată prin inițiativă, asumarea responsabilității, încredere și optimism, cooperare, se bazează pe o cultură a dezvoltării care îi asigură o creștere a comunității prin eforturile sale. O astfel de comunitate nu așteaptă, ci îți creează oportunități, face presiuni pentru îmbunătățirea propriei vieți.
Scopul dezvoltării comunitare este în primul rând acela de a crea o cultură a dezvoltării în rândul membrilor comunității. Aceasta înseamnă a transfera o atitudine, cunoștințe și abilități propice dezvoltării.
II.1. tipuri de abordare ale dezvoltǎrii comunitare.abordarea participativǎ
Există două abordări ale dezvoltării comunitare:
Abordarea convențională în care un agent extern decide pentru oameni un anumit mod de acțiune și apoi încearcă să-i convingă că este necesar pentru ei acest proiect și că trebuie să aibă grijă de el.
Abordarea modernă unde comunitatea inițiază întregul proces, vine cu idei, decide ce să facă, cum să facă, cine să facă, etc. Astfel, în condițiile în care comunitatea vine cu adevăratele ei probleme, cu soluțiile ei și le implementează, membrii acesteia, vor dorii cu atât mai mult să păstreze ce au câștigat.
Caracteristicile abordării moderne:
este centrată pe creare de mecanisme interne de funcționare și nu pe derularea de acțiuni;
este pozitivă valorizând membrii comunității;
este participativă punând oamenii în centrul acțiunii;
vizează un impact pe termen lung și foarte lung.
Dezvoltarea durabilă depinde de ceea ce face comunitatea singură. Depinde de faptul că ea se gândește, planifică, analizează, implementează, monitorizează, evaluează, etc. Comunitatea trebuie să-și ierarhizeze problemele, să-și strângă resursele necesare, să implementeze soluțiile, să monitorizeze și să evalueze rezultatele. Trebuie să dezvolte propriul proiect.
Abordarea participativă este un mod de acțiune prin care se acordă prioritate rolului activ al beneficiarilor. Este un proces prin care beneficiarii direcți își asumă responsabilitatea pentru desfășurarea activităților și participă activ la toate fazele acesteia. Este un mecanism de învățare pentru membrii comunității.
Dezvoltarea trebuie să fie un proces echitabil din punct de vedere social, vizibil din punct de vedere economic și nevătămător pentru mediul înconjurător. Pentru aceasta oamenii trebuie să fie plasați în centrul proceselor de planificare și de luare a deciziilor.
Un proiect de tip participativ poate ajuta la descătușarea energiilor latente ale oamenilor și de asemenea poate contribui la atingerea scopului de a realiza o dezvoltare durabila. Experiența a demonstrat că oamenii își pot elabora propriile alternative de dezvoltare dacă sunt lăsați să ia propriile decizii în direcțiile care îi privesc pe ei. Dacă sunt sprijiniți ei își pot crea chiar și propriile resurse.
Modelele tradiționale de dezvoltare lucrează în mare măsură cu „nevoile resimțite” de oameni. Dar aceste nevoi nu sunt suficiente. Crearea unor noi nevoi este de asemenea necesară pentru asigurarea dezvoltării oamenilor săraci.
Durabilitatea trebuie să fie scopul oricărui efort de dezvoltare care are ca țel îmbunătățirea calității oamenilor. Multe proiecte promițătoare s-au pierdut de îndată ce s-au retras susținerea donatorilor sau a încetat funcționarea organizațiilor de intervenții. Aceste proiecte s-au prăbușit deoarece nu s-a acordat importanță dezvoltării capacităților oamenilor și organizării lor. Durabilitatea nu poate fi realizată fără participarea oamenilor.
II.2. NIVELE ALE PARTICIPĂRII COMUNITĂȚII ÎN PROCESUL DE DEZVOLTARE COMUNITAR
Informare: operatorii unui proiect pot da informații beneficiarilor cu scopul facilitării acțiunilor colective sau individuale. Difuzarea informațiilor este o formă scăzută de participare, dar poate avea un impact pozitiv asupra rezultatelor proiectului, în măsura în care acestea ajută oamenii pentru înțelegerea și realizarea mai bună a sarcinilor lor.
Consultare: atunci când oamenii sunt nu numai informați, dar și consultați asupra unor probleme cheie, nivelul de intensitate al participării populare crește. Aici există o ocazie pentru oameni, în special pentru cei dezavantajați, să interacționeze și să ofere răspuns agenției de dezvoltare, răspuns pe care agenția îl poate lua în considerare pentru reproiectarea și implementarea proiectului.
Luarea deciziilor: un nivel și mai înalt al intensității are loc atunci când oamenii, în special cei dezavantajați, au rol de luarea deciziilor în materie de politică, proiectare și implementare a proiectului. Deciziile pot fi luate exclusiv de această categorie de persoane sau împreună cu alții, în probleme specifice sau aspecte legate de o politică sau un proiect.
Inițiativă și acțiune: când oamenii sunt în măsură să ia inițiativă, intensitatea participării populare se poate spune că a atins maximul. Inițiativa implică o capacitate proactivă și încrederea în realizarea pe cont propriu. Aceasta este diferită calitativ de capacitatea de a acționa sau decide în probleme sau sarcini, propuse sau atribuite oamenilor de o agenție de dezvoltare.
Primele două nivele de participare sunt proprii abordărilor convenționale, în care proiectele de dezvoltare comunitară sunt gândite și aplicate de actori străini, comunitatea reprezentând doar beneficiarii pasivi ai investițiilor. În aceste cazuri schimbarea este indusă din afară, efectul fiind înstrăinarea față de aceasta, apate și pasivitate.
Ultimele două nivele de participare, reprezintă dimensiunea definitorie a unui proiect de dezvoltare durabilă. În acest caz cei care realizează proiectul sunt însuși membrii comunității, comunitatea fiind aceea care definește modalitățile de acțiune și planifică derularea proiectului de dezvoltare comunitară.
Abordarea participativă trebuie să includă doar ultimele două nivele de participare, scopul său fiind acela de a trece de la „atragerea în luarea deciziilor” la „inițierea de acțiuni”. Aceasta este diferența între o comunitate reactivă (care derulează acțiuni numai ca urmare a unui impuls) și o comunitate pro activă (care caută informație și inițiază acțiuni de dezvoltare comunitară.
Rolul dezvoltării comunitare este acela de a prelua o comunitate pasivă și de a o transforma în una proactivă. Trecerea de la o comunitate pasivă la una proactivă este asigurată de intervenția unui agent al schimbării – facilitatorul, acesta fiind și factorul la care comunitatea reacționează (în perioada de facilitare comunitatea fiind reactivă)
II.3. ROLUL FACILITATORULUI ÎN DEZVOLTAREA COMUNITARĂ
Facilitatorul este persoana specializată în a acorda asistență comunităților (rurale) în vederea desfășurării unei activități comunitare.
Scopul asistenței acordată de către facilitator comunității, este de a o sprijini pe aceasta din urmă, să depășească diversele obstacole care intervin în timpul desfășurării dezvoltării comunitare. Facilitatorul trebuie să acorde asistență, astfel încât să nu creeze o dependență a membrilor comunității față de persoana sa. Trebuie să ofere informații adecvate și pertinente, astfel încât comunitatea să poată lua decizii în cunoștință de cauză. De asemenea, facilitatorul nu trebuie să decidă pentru membrii comunității, însă poate motiva comunitatea și dirija activitatea astfel încât aceasta să urmărească realizarea obiectivului ales. Facilitatorul nu preia responsabilități, ci doar informează și transmite cunoștințe și aptitudini astfel încât membrii comunității să poată soluționa și rezolva singuri probleme inerente activității comunitare.
II.4. STADIILE DEZVOLTĂRII COMUNITARE ÎN ETAPA FACILITĂRII
Diagnosticul comunității
Facilitatorul realizează propria sa imagine asupra stării de fapt din comunitate și identifică potențiali lideri ai acesteia. Este o etapă indispensabilă, premergătoare organizării comunitare. Are ca rezultat cunoașterea comunității, stabilirea de contacte, integrarea în comunitate.
Organizarea comunitară
Este procesul propriu-zis de dezvoltare comunitară în urma căreia se creează capacități locale de implementare. Facilitatorul lucrează, în special, cu grupul de lideri identificați în etapa anterioară, încercând să transfere acestora abilități și cunoștințe necesare inițierii și derulării de activități. În lucru cu comunitatea facilitatorul acordă asistență pentru dobândirea unor experiențe pozitive. Aceste experiențe reprezintă modalitatea prin care comunitatea își dezvoltă capacitățile de acțiune și este stimulată.
II.5. ETAPELE PARCURSE DE FACILITATOR ÎN PROCESUL DE DEZVOLTARE COMUNITARĂ
Nu există o separare clară între cele patru etape ale procesului de dezvoltare comunitară, acestea putându-se derula concomitent întregii activități.
Interviurile din „ușă în ușă” trebuie să desfășoare permanent și să se transforme într-o obișnuință; ele reprezintă o obligație pentru cei care formează grupul de inițiativă.
Fiecare membru al comunității este un potențial lider. Componenta grupului de inițiativă poate fi completată cu noi membrii, cu noi lideri care au manifestat interes pe parcursul procesului de dezvoltare comunitară.
Întâlnirile comunitare se pot organiza ori de câte ori este nevoie.
III. METODELE FACILITǍRII
III.1 INTERVIUL “DIN UȘĂ ÎN UȘĂ“
Interviul la domiciliu sau din ușă în ușă reprezintă ractic prima fază a procesului de facilitare propriu-zisă, fază în care, facilitatorul se angajează într-un prim contact cu comunitatea. Pentru a cunoaște starea de fapt din comunitate, această metodă, este considerată cea mai potrivită. O definiție succintă ar putea descrie interviul la domiciliu ca fiind o discuție cu fiecare persoană în parte, de scurtă durată, cu un număr semnificativ de membri ai comunității, în scopul culegerii de informații cu privire la starea de fapt din comunitate.
Temele abordate în cadrul unui asemenea interviu sunt:
– prezentarea pe scurt a facilitatoruluiâa scopului pentru care acesta se află în comunitate;
– problemele și necesitățile la nivel de comunitate;
– identificarea persoanelor care s-au remearcat ca av]nd inițiativă în comunitate.
Aceste teme sunt cele care vor defini structura interviului.
Introducerea are ca scop stabilirea contactului cu persoana vizată. În prezentarea numelui și a organizatriei reprezentate trebuie să fim foarte clari și conciși pentru a impiedica apariția unor zvonuri false în comunitate. O abordare mai puțin oficioasă este ce de cele mai multe ori mai eficientă.
Identificarea problemelor constituie punctul central al interviului. Av]nd în vedere scopul folosirii acestei metode, și anume culegerea de informații cu privire la starea de fapt din comunitate va fi necesară orientarea discuției către situații concrete. Aceasta poate fi realizată fie printr-o întrebare generală despre greutățile cu care se confruntă comunitatea, fie printr-o întrebare personală, după cum impune situația dată.
Identificarea liderilor este cea mai sensibilă etapă deorece persoana intervievată este pusă în situația de a da informații exacte despre alți membri ai comunității (nume, adresă, preocupare, eventual activități făcute în folosul colectivității). Aceasta se poate realiza în două moduri: direct sau indirect (prin abordarea directă a problemei respectiv prin obținere unor recomandări a altei persoane cu care să se poarte următorul interviu).
Pentru a fi eficient, un interviu trebuie să îndeplinească o serie de condiții:
– să aibe o durată redusă;
– să folosească întrebări deschise;
– limbajul folosit să fie simplu, să nu fie ambiguu, să fie concis și la obiect;
– să fie evitate eventualele discuții în contradictoriu cu persoanele intervievate;
– trebuie păstrată o atitudine neutră vis-a-vis de răspunsurile și atitudinile interlocutorilor;
– întrebările trebuiesc formulate in așa fel incât să nu sugereze răspunsurile;
– pentru a obține o imagine reală și lipsită de lacune, asupra stării de fapt a comunității, trebuiesc abordate pentru intervievare persoane din toate zonele comunității și din toate categoriile sociale;
pentru a putea obține o atitudine pozitivă din partea interlocutorului este necesar pentru notarea sau înregistrarea de orice fel a răspunsurilor acestuia să avem acordul său și de asemenea trebuiesc aplicate și respectate normele bunei cuviințe. (v. anexa 3)
III.2 IERARHIZAREA PROBLEMELOR COMUNITARE – IDENTIFICAREA PROBLEMEI PRIORITARE
O problemă comunitară este problema în jurul căreia sunt concentrate atenția, expectanțele, eforturile comunității. În această situație, alegerea ei din multitudinea problemelor care pot fi identificate în interviurile din ușă în ușă este un proces foarte important. Stabilirea priorităților se face de către comunitate și nu de către facilitator. rolul facilitatorului este acela de a se asigura că analiza problemelor se face prin participarea tuturor membrilor comunității și luându-se în calcul toate implicațiile posibile. Facilitatorul propune doar o metodologie de analiză a problemelor și a implicațiilor lor, fără a aduce argumente pro sau contra uneia dintre ele.
Un aspect esențial în acest proces, este acela legat de modaliatea prin care identifici cea mai importantă problemă a comunității. Indicatori posibili în acest caz: problema identificată de majoritatea membrilor comunității și prima problemă la care s-au referit membrii comunității în timpul interviului. Pe de altă parte, o problemă care prezintă un grad mare de interes din partea comunității este o problemă capabilă să coaguleze comunitatea și să o determine la acțiune.
Definirea și analiza problemei reprezintă primul pas în dezvoltarea unei conștiințe civice. Înțelegerea etiologiei problemelor, constituie pe de altă parte, primul pas important în direcția opusă apatiei care descurajează acțiunea comunitară.
Anlaiza problemei are ca scop definirea clară a acesteia, aflarea cauzelor, delimitarea celor afectați și aflarea implicațiilor ei asupra comunității.
O problemă corect identificată trebuie să corespundă unora criteriile de mai jos:
– să conducă la o îmbunătățire reală a vieții oamenilor. Posibilitatea de a vedea și simți o schimbare concretă reprezintă cea mai bună motivare pentru oameni de a continua să participe la activitățile comunitare.
– să ofere posibilitatea strângerii de fonduri. Dacă strategia stabilită de comunitate va oferi ocazii de a solicita și obține bani din partea cetățenilor sau a altor surse interne, în scopul rezolvării unei probleme, aceasta va crea un precedent și o garanție morală pentru obținerea unui sprjin extern.
– să conducă la crearea unor organizații și alianțe durabile. Strategia comunității de rezolvare a acestei probleme poate oferi ocazii de formare și întărire a organizării membrilor comunității și de dezvoltare a unor legături între diverse grupuri și sectoare, ceea ce pe termen lung va potența capitalul uman.
– să aibă sorți de izbândă. Succesul constituie cea mai bună motivație pentru participarea susținută a membrilor comunității. Pe de altă parte, procesul de organizare, oferă satisfacție oamenilor chiar și prin simpla experiență pe care o oferă fără a promite victoria.
Aflați în punctul terminus al procesului de ierarhizare a problemelor, este recomandat a descoperi soluții și, legat de acestea, a stabili câteva acțiuni imediate pentru că opținerea unui rezultat palpabil va angrena sătenii în acțivități care vor conduce la dezvoltarea comunității.
III.3 IDENTIFICAREA LIDERILOR ȘI GRUPUL DE INIȚIATIVĂ LOCALĂ
Facilitatorul lucrează în special cu liderii identificați și grupul de inițiativă care se formează în jurul acestora.
Interviurile reprezintă singurul moment în care facilitatorul are contacte directe cu majoritatea sătenilor. După identificarea liderilor, facilitatorul nu mai lucrează cu comunitatea ci doar cu grupul de inițiativă format din liderii identificați. Facilitatorul consiliază grupul, de lideri, aceștia din urmă fiind cei ce organizează comunitatea.
Un lider poate fi identificat după următoarele calități
– se bucură de respectul, aprecierea și nu în ultimul rând încrederea celorlalți membrii ai comunității, care în aceste condiții îl urmează;
– își asumă responsabilitatea pentru acțiunile sale și ale comunității, nu se teme să ia decizii;
– manifestă interes și este implicat puternic în rezolvarea problemelor;
– este opimist și caută soluțiile care pot fi date la probleme, necentrându-se pe pe dificultățile ce pot intervenii pe parcurs;
– are încredere în sine și în reușita acțiunilor sale;
nu este rigid, ci este deschis la sugestii, acceptând să adapteze strategia la acțiunile desfășurate, pentru acest lucru el se consultă întotdeuna cu grupul, înainte de alua o decizie.(v. anexa 5)
III.4. ÎNTÂLNIRILE COMUNITARE ȘI MODERAREA LOR
Întâlnirile sunt singura modalitate participativă pentru membrii comunității de a discuta și rezolva probleme care îi afectează.
O mare parte de informații care se vehiculează pe căi informale se pot lămuri și înțelege de către majoritatea sătenilor în cadrul înt]lnirilor organizate, care astfel îndeplinesc și rolul de cadru al informării.
Rezistența la schimbare se atenuează atunci când oamenii sunt consultați asupra problemelor care îi privesc, ceea ce se poate realiza în aceeași modalitate.
Când membrii counității trebuie să muncească împreună, întâlnirile mai pot fi și un mijloc pentru eliminarea suspiciunilor și clădirea încrederii reciproce.
Întâlnirile regulate pot capta informații de la diferiți săteni, din diferite sectoare, care, în ansamblu, construiesc o imagine completă a realității, astfel, fiind posibilă elaborarea de strategii realiste în rezolvarea problemelor și chiar de influențare a mediului extern.
În cadrul întâlnirilor comunitare, poate fi realizată, de asemenea, motivarea comunității care poate determina stimularea activismului local. Motivarea comunității presupune aflarea mijloacelor prin care sătenii pot fi stimulați să participe pozitiv și eficient la îndeplinirea obiectivelor stabilite, înseamnă a lega interesul propriu al participanților de interesul colectiv. Interferențele politice, credințele tradiționale, proiectele impuse, resursele inadecvate pot demotiva comunitatea.
Rolul facilitatorului, în cadrul înâlnirilor comunitare, este acela de a asigura un climat stimulativ și constructiv pentru ca să poată lucra eficient. El este înainte de toate un moderator. În această calitate, facilitatorul, trebuie să cunoască tehnici, strategii prin care grupul să fie orientat în mod pozitiv către sarcină. De asemenea, el trebuie să facă față comportamentelor disfuncționale ce pot aparea într-o astfel de înt]lnire.
Tipurile de comportamente ce se pot manifesta în cadrul întâlnirilor pot fi conturate și împărțite în trei categorii:
– comportamente centrate pe rezolvarea sarcinii. Acestea sunt pozitive deorace oferă eficiență întâlnirilor. Acest tip se poate manifesta prin supunerea atenției grupului a unei probleme, oferirea și solicitarea de informații, evaluarea critică a analizelor făcute, elaborarea unor strategii de acțiune, etc.
– comportamente centrate pe menținerea echipei. Acestea sunt pozitive deoarece asigură un cadru stimulativ pentru desfășurarea întâlnirii. Un astfel de comportament se regăsesc în încurajări, acceptare de compromisuri, valorizarea celorlalți, negocierea conflictelor, etc.
– comportamente deranjante. Acestea sunt disfuncționale pentru că distrag atenția grupului de la sarcină. Este absolut necesar ca facilitatorul (moderatorul) să le sesizeze și să le contacareze. (vezi anexa 3)
IV. STUDII DE CAZ
Am elaborat două studii de caz, în completarea datelor obținute cu ocazia desfășurării acțiunii de facilitare în două comunități rurale din jud. Călărași în perioada 15 oct.-31 dec.2001, respectiv satul Tudor Vladimirescu, com. Perișoru și satul Pelinu, com. Dor-Mărunt (15 vizite/sat).
În elaborarea studiilor, am avut în vedere urmărirea factorilor care condiționează acțiunea de facilitare , implicit dezvoltarea comunitară. Fixarea acestor factori a fost posibilă prin împărtășirea experiențelor din teren a echipei de facilitatori, din cadrul Departamentului de Promovare, Facilitare și Implementare Proiecte – F.R.D.S., departament ce se bucură de o experiență de aprox. doi ani și care a desfășurat activități de profil în întreaga țară.
Subliniez tot aici faptul că, după statisticile F.R.D.S., din regiunea de sud a țării, la această organizație au ajuns un număr considerat redus de cereri de finanțare, în situația în care s-a lucrat în sate cu facilitatori – sătenii au beneficiat așadar de asistență în desfășurarea activităților comunitare necesare parcurgerii procedurilor, zona este considerată cu un nivel ridicat de sărăcie, de unde rezultă necesitatea implementării de astfel de proiecte. Cu situații asemănătoare ne confruntăm și în zona de est, nord-est a țării spre deosebire de celelalte zone din care primim cereri de finanțare în număr mai mare, chiar mai mult decât atât, primim dosare din care reiese că sătenii s-au informat, procedurile au fost realizate corect, obstacolele au fost îndepărtate, la problemele intervenite s-au aflat soluții, au fost găsite și gestionate resurse locale, și toate acestea fără asistență din partea noastră.
Cele spuse mai sus, au concurat ca și un argument în plus la elaborarea acestor studii de caz, care, după cum am mai amintit, au urmărit anumiți factori, care, în timpul procesului de facilitare propriu-zis, nu pot fi analizați în egală măsură și exclusiv deoarece poate fi afectată implementarea proiectului.
Țin să precizez că, dată fiind maniera în care au fost culese datele necesare elaborării celor două studii de caz, și anume, în cadrul desfășurării acțiunii de facilitare, acțiune ale cărei etape și obiective interferează cu factorii urmăriți în cadrul studiilor de caz, și posibilitatea fizică de a realiza aceste studii, au condiționat culegerea datelor. În acest sens nu a fost posibilă, de exemplu, realizarea unei anchete minuțioase, cu instrumentele adiacente acesteia, și au fost uzitate doar metodele facilitării.
IV.1. STUDIU DE CAZ: SATUL TUDOR VLADIMIRESCU, COM. PERIȘORU, JUD. CĂLĂRAȘI
Gradul de izolare a satului (așezare, drumuri de acces și mijloacele de transport, vecinătăți)
Surse de informare: hărți, orare (mersul trenurilor)
Satul este situat în partea de nord-est a județului, se află la o distanță de 29 km (sud) de orașul cel mai apropiat, Fetești, jud. Ialomița.
Față de drumul național DN3A, se află situat la 2 km nord.
Drumul principal al satului este asfaltat, chiar daca acesta necesita reparatii pe alocuri.
Pe lângă mijlocele personale de transport (căruță și într-o mai mică măsură, autoturism sau mașină de teren ), mijlocul de transport în comun care face legătura între sat și alte localități este trenul; Halta S.N.C.F.R. Ogoarele aflându-se la 1,8 km de sat (Regionala București – Constanța), frecvența medie a trenurilor personale ce staționează în această stație – 1/2 h.
Dimensiunea satului, componența populației , structura ocupațională.
Surse de informare: săteni.
Datele necesare acestui punct, au fost obținute în principal, de la o săteancă, contabilă pensionară, care a efectuat recensămintele satului, timp de mai bine de 20 de ani, timp în care a fost angajată a C.A.P.-ului din localitate. Datele au fost aproximate din memorie, astfel:
280 gospodării, 798 locuitori (287 familii), 140 pensionari, 170 copii cu vârsta cuprinsă între 6 și 14 ani (clasele I-VIII).
A se observa diferența foarte mică dintre numărul de familii și numărul de gospodării, diferență care sugerează un anumit standard de viață ridicat prin faptul că 14 familii din 287 locuiesc în aceeași gospodărie. De asemenea, din aceste date reiese “vârsta populației”, o populație cu tendințe de întinerire.
Ocupațiile de bază:
– agricultori – 10%;
– agricultori și crescători de animale – 80%;
– alte ocupații (vânzători, electricieni, mecanici, șoferi, constructori etc.; aici se regăsesc și navetiștii) – 10%.
Culturile principale: grâu, porumb, floarea-soarelui. Satul beneficiază de un islaz (2 ha), ceea ce a determinat o dezvoltare a creșterii vitelor și a ovinelor în asemenea măsură încât aceasta a devenit o caracteristică stabilă (și vestită) a localității. Localnicii preferă în majoritate să nu comercializeze recoltele obținute ci să le folosească (pe lângă uzul personal, în sat nu există brutărie și nici nu este adusă pâine la magazin) pentru hrănirea animalelor, veniturile provenite de la acestea fiind mai mari decât dacă vând recolta. În sat nu există un centru de prelucrare a laptelui, însă, resursele fiind mari și constante, centre din zonă (Fetești, Constanța) preiau zilnic cantitățile de lapte, aceasta fiind sursa principală de venituri a sătenilor.
Nivel educațional.
Surse de informare: săteni, directoarea școlii, alte cadre didactice.
În sat există școală generală clasele I- VIII. Directoarea școlii, nu este localnică, face naveta din com. Dragoș-Vodă, la fel jumătate din restul cadrelor didactice, restul fiind din localitate. Într-un procent foarte mic (30%) aceste cadre sunt cadre calificate restul fiind cadre suplinitoare. Relația cu primăria , care gestionează, conform legii, fondurile destinate învățământului, este greoaie. În pofida aceastora, și datorită dedicării și implicării directoarei, școala este renovată recent, abandonul școlar nu este înregistrat decât în cazuri de excepție, toți elevii clasei a VIII-a a promovat examenul de capacitate în anul școlar precedent (județul fiind înregistrat pe ultimul loc pe țară la acest capitol) majoritate dintre ei fiind în prezent elevi la diferite licee din orașul Călărași. În prezent preocupările directoarei se îndreaptă spre posibilitățile de achiziționare de computere cu care să doteze școala.
Asistență medicală.
Surse de informare: sătenii, cadre didactice.
În sat nu există un dispensar uman sau, cel puțin, un punct sanitar și nici farmacie.
Medicamentele sunt procurate de la oraș; cel mai apropiat dispensar și pe care localnicii îl frecventează, se află la o distanță de 8 km, în centrul de comună.
Ceea ce atenuează gravitatea situației este gradul redus de izolare al satului. Totuși, în caz de urgențe aceasta situație devine extrem de gravă. Ambulanța medicală pe timp de iarnă ajunge în aprox. 4h și datorită faptului că sistemul sanitar nu permite să fie trimisă o ambulanta din orașul Fetești care este mult mai aproape decat orașul Călărași, deoarece satul și orașul Fetești fac parte din județe diferite. În astfel de situații, sătenii nu pot decât sa se bazeze pe sprijinul celorlați din sat, care . fie posedă un telefon mobil (nu exista centrala telefonica în sat), fie posedă un mijloc de transport rapid.
Capital cultural.
Surse de informare: preot, dascăl, săteni.
Exista biserică în sat, recent renovată si pictată, grație preotului și a participării comunității, precum și un monument al eroilor în curtea bisericii.
Frecvența participării sătenilor la slujbele religioase variază funcție de ocaziile cu care acestea se oficiază: frecvență maximă – Craciun, Paște, Hramul bisericii, evenimente religioase (în special nunti).
Ca o compensație pentru frecvența participării la slujbă, preotul este extrem de implicat în viața comunității. Îsi cunoaște toți enoriașii, pe fiecare cu situația sa familială, cu greutățile și reușitele lui. În cadrul procesului de facilitare, a făcut parte din grupul de inițiativă, ba mai mult decât atât, a fost “girantul” meu în fața sătenilor.
Căminul cultural nu mai este funcționabil de 10-11 ani. Însă, dincolo de cadrul instituțional, formal, care a funcționat o vreme, am descoperit că în sat exista o tradiție care confirmă existența relațiilor de afiliere și participare comunitară. Barbații locului, în special, cu varsta medie 30-35 de ani, alcatuiesc de-a lungul timpului, un adevarat club. Aceștia se întrunesc aproape în fiecare seara, într-un cadru anume, în prezent într-un bar din sat, și dincolo de diferite forme de divertisment practicate care nu au un rol predominant în “club”, oamenii în primul rând comunică. Schimbul de informații sunt legate atât de interese și preocupări individuale, cât și de problemele comunității. Aici poți afla cum să cultivi pământul pentru a avea o recoltă bogată, care mai sunt prețurile la târgul de animale, cum se poate rezolva o problemă juridică sau de altă natură, poți primi sugestii și sprijin într-o anumită problemă, și se pot naște grupuri de inițiativă în vederea rezolvării unei probleme a întregului sat. Vom avea exemple relevante în acest sens la punctul următor al studiului.
Acțiuni comunitare. Forme de asociații.
Surse de informare: săteni, preot, președinte asociație agricolă.
Halta S.N.C.F.R. care leagă satul de circulația feroviară, a fost construită de săteni cu sprijinul autorităților locale de atunci.
Biserica satului a fost recent renovată și pictată datorită contribuției sătenilor la fel ca și monumentul din sat.
În momentul sosirii mele în sat, exista preocuparea decolmatării unui canal de irigații, preocupare care se orienta spre resursele locale.
Nu există asociații formate pe alt principiu decât cel agricol, acestea funcționând probabil în sistemul “arendei ascunse”. Singura forma de asociere umană, chiar dacă nu beneficiază de un cadru juridic, rămâne “clubul” amintit la punctul anterior.
Cooperativizarea.
Surse de informare: săteni, foști funcționari ai C.A.P.-ului.
Satul a fost cooperativizat, ba mai mult, sediul central al fostului C.A.P., pe lângă alte obiective agricole, a fost înființat pe teritoriul satului.
Ceea ce nu a existat niciodata în acest sat este un centru al organelor de ordine internă a țării (miliție/poliție). Se pare ca locuitorii satului Tudor Vladimirescu, din acest motiv, nu au suferit puternic repercursiunile regimului comunist, cu excepția faptului că, parte din familiile actuale ale satului provin din familii de deportați (în centru comunei exista un monument în acest sens).
Relatia cu autoritatea locală.
Autoritatea locală, în special, datorită primarului se încadează în tipul dictatorial de conducere. Ceea ce determină o relație tensionată, lipsită de colaborare și consens între autoritatea locală și săteni. A existat chiar o tentativă din partea sătenilor de a alcătui un memoriu pe care să-l prezinte prefectului de județ, prin care să ceară demiterea primarului din funcție, care se află la al doilea mandat al său.
Ca și consilieri locali se regăsesc doi membri ai comunității a căror activitate este în deplin acord cu tipul de conducere numit.
În timpul acțiunii de facilitare, obstacolul principal și cel mai greu de depășit a fost lipsa totală de cooperare din partea primăriei.
IV.2. STUDIU DE CAZ: SATUL PELINU, COM. DOR-MĂRUNT, JUD. CĂLĂRAȘI
Gradul de izolare al satului (așezare, drumuri de acces și mijloace de transport, vecinătăți).
Surse de informare: hărți, săteni.
Satul se află situat în partea de nord-nord-est a județului.
Cel mai apropiat oraș se află la o distanță de 42 km, orașul Călărași.
Drumul național DN3A se află situat la o distanță de 5 km (în linie dreapta) sud față de sat.
Ulițele satului nu sunt pietruite, asfaltate etc., toate drumurile de acces către sat sunt de pământ, ceea ce face de multe ori imposibilă legătura satului cu alte localități, în special în sezonul rece (ploi, zăpezi abundente).
Stația cea mai apropiată de sat, stația S.N.C.F.R. Dâlga (Regionala București – Constanța), se află la o distanță de 4,5 km de sat. Această distanță este parcursă de către săteni, de obicei pe jos, deoarece în sat nimeni nu posedă autoturism iar în total sunt 5 căruțe.
Astfel se constată un grad ridicat de izolare al satului.
Dimensiunea satului, componența populației structura ocupațională.
Surse de informare: săteni, primărie, învățătoare.
78 gospodării, 199 locuitori, 110 familii, 21văduve, 7 copii, vârsta cuprinsă între 6 -10 ani (clasele I – IV), 20-25 de copii, vârsta cuprinsă între 10 – 14 ani (clasele V – VIII).
Din aceste date, pot fi observate: dimensiunea redusă a satului, o tendință de îmbătrânire a populației și de asemenea din raportul număr de familii/număr de gospădării se poate deduce un standard de viață relativ scăzut.
Pentru 80% din populație ocupația de bază o constituie cultivarea pământului și tot odată creșterea animalelor. În pofida numărului redus de locuitori, în sat sunt aproximativ 30 capete bovine și 500 capete ovine. Oameni s-au orientat spre creșterea animalelor oarecum constrânși de faptul că dețin puțin pământ (maxim 2 ha/familie). Pentru această situație, sătenii acuză în primul rând autoritățile locale din mandatele anterioare, pentru că au favorizat locuitorii din comuna vecină, Dâlga, în majoritate de etnie aromână.
În sat nu există decât o singură persoană calificată într-o meserie oarecare, un tractorist. O mică parte (6 tineri) dintre tinerii care și-au întemeiat o familie, fac naveta la București și lucrează ca muncitori necalificați în construcții.
Nivel educațional.
Surse de informare: săteni, învățătoare.
În sat ființează o școală generală cu clasele I-IV simultan. Cursurile sunt frecventate de un număr de 6 copii, cel de-al șaptelea constituind un caz de abandon școlar. Învățătoarea este cadru suplinitor. Clădirea în care sunt au loc cursurile face parte din patrimoniul satului și este o clădire în cea mai mare parte disfuncțională, fiind amenajată o cameră ca și sală de curs. Datorită gradului ridicat de izolare a satului și a lipsei resurselor financiare ale părinților, abandonul școlar se manifestă în proporție de 90% în rândurile copiilor de vârsta claselor V-VIII.
Asistența medicală.
Surse de informare: săteni, primărie.
Tot datorită gradului ridicat de izolare, cât și a lipsei dispensarului/punctului sanitar asistența medicală nu poate fi apelată decât cu foarte mari dificultăți în cazurile de urgență. Precizăm că în sat nu există nici un telefon, dar mai mult, este electrificat în proporție de 50%. Dispensarul cel mai apropiat se află situat la o distanță de 5-6 km față de sat, în comuna vecină Dâlga.
Capitalul cultural.
Surse de informare: săteni.
Biserica din sat a fost dezafectată de aproximativ 7 ani datorită gradului avansat de deteriorare a clădirii, a faptului că nu este electrificată și pentru că la un număr atât de redus de locuitori nu putea fi desemnat un preot paroh. În cazul unor evenimente religioase (nuntă, înmormântare, botez), sătenii trebuie să se deplaseze în comuna vecină (6 Km), aceeași situație fiind valabilă în cazul în care aceștia doresc să participe la o slujbă religioasă.
Căminul cultural a fost scos la licitație de către autoritățile locale din candidatura anterioară și vândut ca și material de construcție, astfel fiind încălcată înțelegerea între săteni și primărie de a fi utilizat acest material la renovarea bisericii.
Singurul cadru unde sătenii se pot întâlni este cârciuma satului (consumul de alcool este ridicat în rândurile sătenilor), sau, în cazul tinerilor, un teren de fotbal improvizat de ei și eventual localurile (bar, discotecă) din satele vecine.
Acțiuni comunitare. Forme de asociații.
Surse de informare: săteni.
În trecutul apropiat al comunității nu a fost finalizate nici o acțiune comunitară. A existat o inițiativă de strângere de fonduri pentru repararea bisericii, în care s-a implicat doar o familie și alți doi membrii ai comunității, dar care nu au ajuns la nici un rezultat, resursele locale fiind minime iar sprijinul extern și din partea autorităților, nul.
A mai existat, recent, un început de activitate comunitară, cu scopul de a uni bovinele din sat într-o cireadă, a responsabiliza un localnic pentru a păzi această cireadă, dat fiind faptul că vitele sătenilor (1-3/familie) pasc în devălmășie, de multe ori aducând pagube culturilor. Acțiunea nu a avut rezultat final deoarece nimeni nu s-a oferit a fi paznicul cirezii, chiar dacă acesta ar fi fost plătit printr-un cuantum de la toți proprietarii de vite.
În sat nu există nici o asociație umană, fie chiar în sistem agricol (“arendă ascunsă”), datorită în primul rând faptului că, sătenii nu dețin mai mult de 2 ha/familie.
Cooperativizarea.
Surse de informare: săteni.
Înainte de anii ‘70, înaintea inundațiilor masive din Bărăgan din această perioadă, satul Pelinu a fost centru de comună, având și o dimensiune mult mai mare. În sat exista pe lângă dispensar, școală generală cu clasele I-VIII, magazin universal, miliție, cămin cultural – sediu central cu obiectivele anexe al C.A.P.-ului. După inundații a început un proces de strămutare al comunei, acesta nefiind controlat și fiind realizat în timp la nivel individual.
Relația cu autoritatea locală.
Surse de informare: săteni, primărie.
Spre deosebire de mandatele anterioare, actuala conducere administrativă locală, datorită în special primarului nou ales care este de tip democrat, colaborează mult mai bine cu locuitorii acestui sat. Din rândurile sătenilor nu este nici un consilier local. Ceea ce face ca acțiunile primăriei să nu poată fi desfășurate într-un consens total cu expectanțele sătenilor, acestea neputând fi în același timp aduse la cunoștința lor. Totuși în desfășurarea procesului de facilitare, primăria a acordat întregul său sprijin.
IV.3. CONCLUZII
Ambele sate studiate/facilitate au depășit perioada fixată pentru acțiunea de facilitare (3 luni-15 vizite).
Satul Tudor Vladimirescu:
Localnicii au identificat ca fiind problema comunitară prioritară, lipsa unei mori în sat. Conform procedurilor F.R.D.S. (H.G. nr.2/VII/1999, M O nr. 225/20 mai 1999) și a tipului de proiect (activitate generatoare de venit) ales, era necesară existența unei clădiri care să poată fi folosită în acest scop. Fondul nu finanțează construcție de clădiri sau cumpărare de teren, ci doar reabilitarea unei clădiri existente. În acest punct al desfășurării acțiunii de facilitare ne putem baza pe clădiri ale fostelor C.A.P.-uri, I.A.S.-uri etc., care de regulă se află în patrimoniul Primăriei. Așadar, era imperios necesară o colaborare din partea acesteia. Dat fiind tipul dictatorial de conducere ce caracterizează autoritatea locală, sprijinul acesteia a fost nul.
Sătenii au pierdut astfel primul termen de depunere al proiectului însă continuă activitatea comunitară legată de proiect pe care îl vor înregistra la termenul următor (1 aprilie).
Obstacolul reprezentat de lipsa unei clădiri adecvate proiectului este în curs de depășire. Sătenii au făcut presiuni asupra primarului care le-a acordat un teren disponibil (1000 m2), iar clădirea va fi construită de localnici.
Satul Pelinu:
În acest caz, proiectul nu a fost abandonat cu desăvârșire datorită implicării și sprijinului acordat de Primărie. Însă lipsa participării comunitare (capitalul social redus), poate conduce totuși la nefinalizarea acțiunii. Grupul de inițiativă și sătenii în general au o relație mai mult de supunere decât de colaborare cu autoritatea locală, iar tipul democratic de conducere care se răsfrânge în acțiunile reprezentanților primăriei, este în total dezacord cu aceasta.
Anumiți factori din seria celor urmăriți în cadrul studiilor de caz, după cum se poate observa dintr-o analiză comparativă a acestora din urmă, pot condiționa într-o mai mică sau mai mare măsură facilitarea și implicit dezvoltarea comunitară. Dintre factorii care condiționează într-o mai mare măsură prezentăm: gradul ridicat de izolare a satului, dimensiunea redusă a acestuia și tendința accentuată de îmbătrânire a populației, și nu în ultimul rând nivelul redus al capitalului social.
În tipul desfășurării simultane a celor două acțiuni de facilitare comunitară, dat fiind faptul că s-a acordat atenție sporită seriei de factori care condiționează dezvoltarea comunitară, a fost posibilă conturarea unor factori noi. Aceștia pot fi următorii: conflicte inter-etnice, vecinătățile (de exemplu un sat/comună de dimensiune mai mare decât satul în cauză sau un oraș), evoluția satului (de exemplu, dacă este un sat care a rămas în urma unui fenomen de strămutare).
Acești factori vor fi urmăriți în studii ulterioare realizate în același cadru și cu aceleași metode.
În vederea unei evaluări cât mai conforme cu realitatea a capitalului social preexistent, în comunitățile care fac obiectul acțiunilor noastre, cât și a nivelului acestuia în momentul încheierii perioadei de facilitare, va fi elaborat un instrument de măsurare a capitalului social
BIBLIOGRAFIE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dezvoltarea Sociala In Comunitatile Rurale Romanesti (ID: 164338)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.