Dezvoltarea Sociala Controverse Teoretice

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE

SPECIALIZAREA DEZVOLTARE COMUNITARĂ ȘI INTEGRARE EUROPEANĂ

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Îndrumător științific: Absolvent:

Conf. Univ. Dr. Eugenia UDANGIU Sonia STĂVARU

CRAIOVA

2016

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA ȘTIINȚE SOCIALE

SPECIALIZAREA DEZVOLTARE COMUNITARĂ ȘI INTEGRARE EUROPEANĂ

DEZVOLTARE SOCIALĂ: CONTROVERSE TEORETICE

Îndrumător științific: Absolvent:

Conf. Univ. Dr. Eugenia UDANGIU Sonia Stăvaru

CRAIOVA

2016

CUPRINS

INTRODUCERE ……………………………………………………………………………..

Capitolul 1. Dezvoltarea socială ca proces de modernizare…………

Teoria Marxistă asupra dezvoltării sociale

Modernizarea societăților: Evoluție și teorii

Modernitatea între libertate și constrângere. Reprezentări sociologice

Capitolul 2. Dezvoltarea socială ca suport al identității culturale ………………………………..

2.1. Caracteristicile teoriei identității sociale

2.2. Concepția dezvoltării sociale

2.3. Identitate și cultură

Capitolul 3. Percepția tinerilor asupra direcțiilor actuale de dezvoltare …………………….

Concluzii ………………………………………………………………………………..

Bibliografie ……………………………………………………………………

Anexe

INTRODUCERE

Captiolul 1. Dezvoltarea socială ca proces de modernizare

Teoria Marxistă asupra dezvoltării sociale

Teoriile dezvoltării sunt consemnate de istoricii sociologiei ca reprezentând cel dintâi răspuns al științei schimbărilor sociale la problema tranziției de la tradițional la modern.

Dezvoltarea este văzută, din punct de vedere marxist, ca desfășurare, în istoria omenirii, a emancipării progresive a popoarelor și a națiunilor. O sarcină majoră devine aceea de a explica de ce acest proces a progresat mult mai mult cu unele popoare și națiuni decât altele.

Karl Marx a trăit într-o perioadă în care majoritatea covârșitoare a oamenilor în societățile industriale erau săraci. Aceasta a fost perioada de industrializare timpurie în țări precum Statele Unite ale Americii, Anglia și Germania. Țăranii săraci au fost forțați sau atrași în orașe, unde ocuparea forței de muncă a fost disponibilă în fabrici și ateliere ale noilor economii industriale. Cei care au deținut și controlat fabrici și alte mijloace de producție au exploatat masele care au lucrat pentru ei. În acest fel, săracii din mediul rural s-au transformat în săraci urbani. Salariile erau lege de fier, aceasta fiind filozofia care a justificat plata muncitorilor doar cu suficienți bani pentru a putea supraviețui și a predominat în cursul acestei perioade timpurii de industrializare. Între timp, cei care au deținut mijloacele de producție, s-au bucurat de bogăție, putere și prestigiu.

Marx a încercat să înțeleagă cadrul instituțional care a produs aceste condiții și a căutat un mijloc de a schimba asta, în scopul de a îmbunătăți condiția umană. Cu privire la dezvoltarea societății, Marx susține că întreaga istorie a societăților umane poate fi văzută ca istorie a conflictului de clasă, conflictul dintre cei care lucrează pentru ei, exploatatorii și exploatații. El credea că dreptul de proprietate asupra mijloacelor de producție în orice societate determină distribuirea bogăției, puterea și chiar idei în acea societate. Puterea este bogăția derivată nu doar din controlul economiei, ci din controlul instituțiilor precum cele politice, educaționale și religioase.

Abordarea dialectică a cunoașterii și a societății, primul element ai marxismului, definește natura realității ca dinamică și conflictuală. Schimbările sunt datorate elaborării de contradicții inerente ale fenomenelor sociale și politice și luptei de clasă și. Al doilea element al marxismului este o abordare materialistă a istoriei. Dezvoltarea activităților economice și a forțelor de producție sunt esențiale pentru o schimbare istorică și operează prin lupta de clasă. Se luptă asupra distribuției pe excedentul produsului social. Primatul luptei de clasă. Marxiștii consideră că societatea socialistă este sfârșitul necesar și dorit al dezvoltării istorice. Acest lucru se va realiza prin răsturnarea instaurării statului proletariatului.

Karl Marx distinge cinci stagii ale dezvoltării societății:

Comunismul primitiv

Acesta marchează ascensiunea societății, de la animale până la societatea umană. Instrumentele de muncă au fost brute, subdezvoltate. Datorită acestui fapt omul primitiv nu a putut să se angajeze în producție singur, fără ajutorul altora. Relațiile de producție au fost colective, oamenii trăiau împreună și desfășurau în comun economia pentru supraviețuire. Productivitatea muncii a fost redusă, fără nici un surplus de distribuție egală a produselor. Dreptul de proprietate asupra mijloacelor de producție a fost deținut comunal. Nu există clase și, prin urmare, niciun stat, regat etc. Oamenii s-au organizat în clan sau familie.

Feudalismul

Acesta a fost bazat pe antagonismului de clasă, conflict, luptă între clase opuse și pe proprietatea privată a terenurilor, a constat din două clase: proprietarii de pământ și iobagii. Iobagii nu erau sclavi, pentru că aveau un teren de depozit de la proprietar. Proprietarii de pământ exploatau iobagii, iar iobăgimea lupta să se elibereze de această relație de exploatator. Cu toate acestea, iobagii dețineau mijloace proprii de muncă. Contradicțiile și lupta pentru creștere a de clasă au dus la dezintegrarea sistemului feudal.

Capitalismul

Apărut ca rezultat al revoluției industriale din Europa, capitalismul a dus la apariția producției de mărfuri. În cadrul producției de mărfuri capitaliste, toate produsele devin produse de bază fiind produse pentru schimb. Relațiile de producție erau abuzive: proprietarii capitaliști ai mijloacelor de producție exploatau lucrătorii, munca umană devenind, de asemenea, o marfă care a fost vândută. Clasa muncitoare a fost exploatată prin vânzarea puterii sale de muncă. Potrivit lui Karl Marx, economiile capitaliste se extindeau prin exportul de capital. Contradicțiile dintre capital și muncă au dus la căderea capitalismului.

Socialismul

Acesta este stabilit după răsturnarea sistemului capitalist. Stabilește dictatura clasei proletariatului și clasei muncitoare. Toate mijloacele de producție sunt în mâinile clasei muncitoare. Relațiile de producție sunt non-antagoniste, relații non-abuzive.

Comunismul.

Acesta ar trebui să fie cel mai înalt nivel de dezvoltare socială. Apare acum absența relațiilor exploatatoare de producție. Într-o economie comunistă sau socialistă, investițiile și consumul sunt determinate în primul rând de planul național.

Critica analizei marxiste asupra dezvoltării:

Teoria universală marxistă vede capitalismul mondial în ceea ce privește „centrul” și „periferia” și procesul de dezvoltare ca ceva dialectic. Capitalismul în centrul dezvoltat și dinamismul intern al fiecăruia, este absent la periferie. Periferia este complementară și dominată de centru . Marxiștii susțin că procesul de dezvoltare, prin urmare, nu poate fi o mișcare treptată, constantă în direcția de echilibru, acesta este un proces caracterizat de dezechilibre și conflicte sociale. Teoria marxistă este adesea criticată de teoreticienii burghezi pentru concentrarea prea mult asupra conflictului, lupta de clasă și de schimbare și prea puțin asupra a ceea ce produce o stabilitate în societate. Este, de asemenea, criticată ca fiind prea mult bazată pe ideologie. Aceia care au invocat acest argument, totuși, nu reușesc să combată existența unor conflicte și lupte de clasă în societate.

Teoria marxistă este descriptivă și predictivă vieții sociale. Teoria este în măsură să ofere o imagine descriptivă a formațiunilor socio-economice, în special a sistemului economic capitalist. Puterea sa principală constă în analiza relațiilor sociale în procesul de producție și a claselor sociale conflictuale, care sunt în cele din urmă forțele motrice ale dezvoltării.

Teoreticianul african și activist politic, Amilcar Cabral, susține că cei care afirmă că forța motrice a istoriei este lupta de clasă ar fi de acord cu siguranță la o revizuire a acestei afirmații pentru a o face mai precisă și dau un câmp mai larg de aplicare în cazul în care ei au avut o mai bună cunoaștere a caracteristicilor esențiale ale anumitor popoare colonizate, adică oameni dominați de imperialism.

Cabral subliniază caracterul inadecvat al marxismului în furnizarea de cunoștințe esențiale privind caracteristicile imperialismului în subdezvoltare și despre forța motrice a dezvoltării în țările colonizate, în special a celor din Africa. Prin urmare, analiza marxistă, nu face o analiză critică a situației unice a Africii.

Așadar, se poate argumenta că teoria marxistă a subdezvoltării nu este completă. Această sarcină a fost preluată de neo-marxiștii care încearcă să ofere răspunsuri la starea predominantă a subdezvoltării și rămânerea în urmă în țările din lumea a treia.

Marxiștii subliniază că asupra clasei muncitoare, ca forță conducătoare pentru dezvoltarea social-economică, țările africane nu au un lucru semnificativ de clasă, proletariat, majoritatea fiind fermieri din mediul rural. Acest lucru face dificil să se raporteze teoria marxistă contextului african. Multe dintre țările sărace, în special cele din Africa, nu au experimentat încă un grad semnificativ de îmbunătățiri agricole ca bază pentru industrializare. Eșecul de a suferi încă o revoluție agricolă face prezentă problema dezvoltării accelerate cu mult mai dificilă decât a fost pentru țările dezvoltate acum, când au intrat la revoluțiile industriale.

Politica prescripției marxiste pentru țările în curs de dezvoltare este faptul că doar o ruptură radicală din partea țărilor în curs de dezvoltare cu sistemul capitalist global va permite o reală dezvoltare. Teoria marxistă nu evidențiază situația unică și variabilă a țărilor în curs de dezvoltare, cu toate că această rețetă rămâne valabilă pentru lumea în curs de dezvoltare, Universalitatea acestei teorii o face dificil de pus în practică în diferite țări din lumea a treia.

Este totuși important faptul că teoria marxistă rămâne semnificativă datorită capacității sale de a sublinia natura exploatatoare a sistemului economic capitalist și modul în care aceasta dă naștere la clase, diviziuni sociale și conflicte. Acest lucru este de o mare importanță, deoarece majoritatea țărilor africane s-au angajat pe calea dezvoltării capitaliste.

Sarcina teoreticienilor africani, din zilele noastre, este de a examina situațiile politice și socio-economice existente în diferite țări și, prin urmare, să fie în măsură să ofere răspunsuri pentru fiecare țară și modul în care se referă la alte țări.

Modernizarea societăților: Evoluție și teorii

Când analizăm evoluția societăților, câteva concepte apar întotdeauna atât de strâns legate unele de altele încât sunt adesea folosite indistinct: evoluție, dezvoltare, modernizare, progres, schimbare și revoluție socială.

Apărute în anii 1950 ca explicație a modului în care s-au dezvoltat societățile industriale din America de Nord și Europa Occidentală, în special prin creșterea capitalismului industrial începând din secolul al XVIII-lea, teoriile modernizării pornesc de la presupoziția că „societățile se dezvoltă prin faze în linii mari predictibile, devenind din ce în ce mai complexe”.

Modernizarea înseamnă dezvoltare, după cum afirmă Smelser, „termenul modernizare, o rudă conceptuală mult mai comprehensivă a termenului dezvoltare economică, se referă la faptul că schimbările tehnologice, economice și ecologice se ramifică în întreg sistemul social și cultural”. Dezvoltarea depinde, cu alte cuvinte, în primul rând de importul de tehnologie și de cunoștințe pe care le cere utilizarea ei și de o mulțime de schimbări sociale cu caracter politic, economic, cultural, social etc. Ungureanu înțelege prin modernizare „un mijloc al dezvoltării, respectiv dezvoltarea socială prin creșterea raționalității diferitelor sectoare ale societății”. În concepția acestuia, un proces de dezvoltare socială presupune expansiunea stării de pornire, creșterea, acumularea acesteia și acest proces este evaluat, de cele mai multe ori, prin raportarea la această stare. De aceea, dezvoltarea socială este totdeauna specificată intern (dezvoltarea umană, economică, politică etc.) și extern (dezvoltarea extensivă, intensivă etc).

Concepția moderniștilor este aceea că societățile tradționale sunt inadaptabile în a asimila inovațiile, statice, rezistente la schimbare, încât nimic nou nu poate ieși dinlăuntrul lor, iar schimbarea nu poate să survină decât din exterior, prin anumiți factori exogeni.

Modernizarea este un mijloc al dezvoltării, respectiv dezvoltarea socială, realizată prin creșterea raționalității diferitelor sectoare ale societății. Aceasta se referă la schimbările structurale ale societăților.

Sociologii sunt interesați astăzi de cercetarea evoluției sociale și a societăților în special pentru a găsi răspunsuri cât mai satisfăcătoare problemelor dezvoltării sociale. Aceste probleme au fost formulate mai ales din perspectiva modernizării ca mijloc al dezvoltării sociale, în primele decenii după cel de-al doilea război mondial. Dezvoltarea socială a fost redusă la mijlocul ei, modernizarea, deoarece nu de puține ori s-au confundat scopurile și mijloacele. Dintre numeroasele modele ale dezvoltării prin modernizare sau ale modernizării sociale, cel mai cunoscut rămâne și astăzi modelul „decolării”, elaborat de economistul și sociologul W.W. Rostow. N.J. Smelser propune o paradigmă explicativă pentru mecanismele modernizării, analizând îndeosebi efectele acesteia asupra structurilor sociale, în timp ce W.E. Moore sintetizează rezultatele unui număr impresionant de cercetări empirice asupra modernizării sociale. Paradigmele modernizării continuă să aibă audiență atât în țările dezvoltate, cât și în cele aflate pe drumul dezvoltării lor economice și sociale independente, chiar dacă sunt aspru criticate și astăzi.

Paradigmele modernizării propun, din punct de vedere ideologic, reducea reformistă a revoluțiilor, dar lipsa varietăților susținute de aceste paradigme pentru explicarea mecanismelor, a mobilizării resurselor și a finalizării modernizării sociale sunte adesea corecte din punct de vedere științific și destul de utile în activitatea practică de schimbare programatică a structurilor societăților.

Principala dificultate a paradigmelor modernizării constă în generalizarea modelului dezvoltării economico-sociale a țărilor avansate.

O serie de contribuții sociologice românești conferă conceptului de „dezvoltare” sensul de „modernizare”, adică de tranziție de la societatea tradițională premodernă la societatea capitalist modernă prin crearea unei piețe capitaliste cu ajutorul capitalului străin, prin împrumut cultural (instituții, valori, comportamente) din țările avansate.

Începuturile reflecției sociologice românești asupra formelor și mecanismelor dezvoltării sociale au fost „provocate” de cerințele de calificare, explicare și soluționare a marilor probleme cu care se confrunta societatea și națiunea română în veacul al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea: construirea și dezvoltarea satului national-unitar, modernizarea structurilor sale sociale, economice, politice, „reglarea” dezvoltării demografice, impulsionarea avansului culturii și civilizației naționale.

Proiectul revoluționar pașoptist:

Primul efort deliberat al întemeietorilor sociologiei românești, al generației pașoptiste, de a edifica un model al dezvoltării societății românești ca proces de modernizare este cuprins în programul revoluției de la 1848 („Proclamația de la Islaz” și „Dorința partidei naționale din Moldova”), izvorât direct din principiile Revoluției Franceze.

Acesta cuprindea revendicări care solicitau schimburi structurale moderne: autonomia puterilor și precizarea rolului statului, responsabilitatea miniștrilor, autonomia locală, desființarea robiei, abolirea boierescului (iobăgiei), împroprietărirea țăranilor, votul universal, egalitatea drepturilor politice, încurajarea comerțului și industriilor. Valorile care susțin aceste programe sunt proprietatea privată, individul, libera concurență, economia de piață, societatea civilă, separația puterilor, adică marile valori liberale susținute de Locke, Hume, Montesquieu, Tocqueville. Perioada de înflorire a acestor principii, de metamorfoză a lor în pracici sociale a fost relativ scurtă, de circa trei decenii. Ea coincide cu începuturile „Erei burgheze” în România, de la 1828 la 1866.

Începuturile revoluției burgheze în România semnifică transformări în structura social-economică, politică, culturală a societății agricole primitive, declanșate de un agent social nou, burghezia apuseană și apoi desăvârșite împreună cu „nou născuta” burghezie românească. Mișcările pașoptiste, scria cu pătrundere Ilie Bădescu, vor impune două idei fundamentale: ideea liberală și ideea democratică.

Nevoile de expansiune ale capitalismului apusean îl împing spre piețele țărilornagricole, aflate, la începutul secolului XIX, în plin Ev Mediu. Burghezia apuseană uzează de două „arme” redutabile pentru disoluția vechiului sistem soial: cumpărarea de produse agricole cu prețuri ridicate și oferirea de produse manufacturate la prețuri scăzute. Economia naturală devine tot mai mult o economie de schimb; vechile meserii și ocupații cad pradă concurenței străine; sporirea relațiilor de schimb duce la stimularea tendinței de extindere a suprafețelor cultivate pentru piață și „ca o consecință firească, creșterea valorii pământului” și a aspirației de a-l preface în proprietate privată individuală.

Acest proiect de factură raționalist-liberală a început opera de modernizare prin apariția în cadrul societății românești a câtorva fenomene noi:

Nașterea burgheziei românești, denumită în epocă clasa boiernașilor comercializați sau a micilor boieri agrarieni, apărători ai princiilor liberale și interesați de negoțul cu produse agricole;

Geneza unor practici sociale moderne, precum producții agricole pentru schimb, extinderea circulației mărfurilor „plămădind pas cu pas o nouă bază de forță socială: capitalul”;

Instituirea practicii cămătăriei care, alături de capitalul comercial, a îndeplinit funcția de ditrugere a economiei de subzistență și de ruinare a vechii clase a nobilimii.

Proiectul neoliberal etatist:

Unul dintre cei mai prestigioși teoreticieni ai procesului formării și evoluției burgheziei

românești a fost Ștefan Zeletin, care a elaborat o lucrare de referință pentru analiza teoretică a moderizării societății românești.

Analiza sa ține seama de contextul socio-economic particular al societății europene și românești de după 1829 care a generat procese fundamentale ale dezvoltării sociale: împărțirea clasei boierești în boierii mari și mici (boiernași) și emergența burgheziei române ca clasă stratificată în grupul agrarienilor comercializați, grupul cămătarilor, birocrația și oligarhia politică. Teza pe care o susține și o va valida Zeletin se referă nu la aserțiunea marxistă a luptei de clasă dintre boierime și brghezie, ci la transformarea vechii clase stăpânitoare prin sciziunea acesteia și prefacerea micii boierimi comercializate în burghezie.

În esență este vorba de legitimarea eforturilor de modernizare a societății românești de

către burghezia încă minoră, nevoită să își asocieze suporteri puternici în „forța centrală” – „oligarhie liberală”, centralizare administrativă, birocrație și militarism, în condițiile ruinării vechii clase stăpânitoare. Veriga lipsă în mecanismul social al modernizării societății românești era clasa de mijloc puternică, independentă, suportul oricărui proces de raționalizare capitalistă. Justificările transformărilor moderne într-un spațiu sicial de tranziție, în care vechile structuri au fost zdruncinate, iar noua clasă și așezămintele corespunzătoare erau insuficient de puternice spre a prelua inițiativa conducerii sociale, nu puteau fi decât „procedurale”, adică expresii ale unei ordini construite socialmente. Iar a construi o ordine socială, așa cum susțin teoreticienii „moernității organizate”, înseamnă a introduce convenții cu privire la modul de a percepe fenomenele sociale, de a acționa în situații recurente și, totodată, a stabili clasificări ale fenomenelor care să îngăduie sporirea inteligibilității și controlul asupra vieții sociale. Or, unul dintre cei mai eficienți factori de convenționalizare este statul care este împuternicit să impună criterii de clasificare în societate, să definească situații recugând la instituțiile sale: sistemul de învățământ obligatoriu, legislația, monopolul violenței. Nu se poate imagina modernnizarea unei societăți, susțin teoreticienii acestui proces, atât timp cât grupuri relevante de persoane „deviază de la definițiile fenomenelor sociale cruciale”.

Ștefan Zeletin a fost sociologul care a înțeles cel mai bine funcțiunea statului național român în „Era mercantilismului” (1866 și până în epoca interbelică, inclusiv). Puterea centrală, ajutată de vastul aparat birocratic și de puterea militară, scria Zeletin, împlinește rolul de „tutore al burgheziei noastre în poces de dezvoltare”, concomitnt cu rolul de forță disciplinatoare a țărănimii și clasei muncitoare în conformitate cu normele socității burgheze.

Această reprezentare a modernității societății românești axată pe locul central al statului ca factor de gestionare și de concentrare a resurselor are o seamă de efecte neanticipate asupra percepției statutului burgheziei care nu au fost intuite de Zeletin, ci de unii teoreticieni socialiști și liberali, ca de exemplu C.D. Gherea, Ș. Voinea, H. Sanielevici. Este vorba de poziția dependentă a clasei burgheze față de deciziile și resursele controlate central. După unii analiști modelul neoliberal etatist se perpetuează și după 1989.

Cele două reprezentări tipice de proiecte de dezvoltare socială au în comun finalitatea procesului modernizării și caracterul raționalist al schimbărilor sociale în vederea sporirii inteligibilității și controlului fenomenelor sociale, prima prezentare fiind susținută de mecanisme de schimbare spontane, naturale, în timp ce cel de-al doilea caz prezintă o ordine construită prin procese de convenționalizare și clasificare înfăptuite cu sprijinul statului.

Teza de bază a teoriilor modernizării este aceea că un contact oricât de ocazional între societățile relativ modernizate și cele relativ nonmodernizate acționează ca o cauză a schimbărilor sociale într-o direcție unică, fixată tocmai de modelul societății modernizate. Potrivit lui Alvin So, modernizarea apare ca un fel de „solvent universal”, la baza acesteia aflându-se o serie de caracteristici economice specifice unor perioade istorice, sociale, economice.

Acesta distinge trei elemente istorive principale care au fost favorabile începutului teoriei

modernizării dezvoltării, după al doilea război mondial.

În primul rând, a existat ascensiunea Statelor Unite ca superputere. Acestea au ieșit din

război întărite și au devenit un lider mondial cu punerea în aplicare a Planului Marshall de a reconstrui Europa de Vest, sfâșiată de război, în timp ce alte națiuni occidentale, cum ar fi Marea Britanie, Franța și Germania, au fost slăbite de cel de-al doilea război mondial.

În al doilea rând, a existat răspândirea unei mișcări comuniste mondiale unite. Fosta Uniune Sovietică și-a extins influența nu numai în Europa de Est, dar, de asemenea, și în China și Coreea.

În al treilea rând, a existat dezintegrarea imperiilor coloniale europene în Asia, Africa și America Latină, dând naștere multor noi state-națiune în lumea a treia. Aceste state-națiune în curs de formare au fost în căutarea unui model de dezvoltare pentru a promova economia și a spori independența politică.

Conform teoriei modernizării, societățile moderne sunt mai productive, copiii sunt mai bine educați, iar cei nevoiași primesc mai multă bunăstare. În conformitate cu analiza lui Smelser, societățile moderne au caracteristica specială de a diferenția structura socială, adică o definiție clară a funcțiilor și rolurilor politice din partea instituțiilor naționale. Smelser susține că, deși diferențierea structurală a sporit capacitatea funcțională a organizațiilor moderne, a creat, de asemenea, problema integrării și coordonării activităților diferitelor instituții noi.

Într-un sens politic, Coleman subliniază trei caracteristici principale ale societăților moderne:

Diferențierea structurii politice

Secularizarea culturii politice -cu etosul egalității-, care,

Mărește capacitatea sistemului politic al unei societăți.

Ipotezele majore ale teoriei modernizării dezvoltării sunt:

Modernizarea este un proces pe etape. De exemplu Rostow are 5 faze, conform teoriei sale de dezvoltare economică pentru o anumită societate.

Modernizarea este un proces de omogenizare, putem spune, în acest sens, că aceasta produce tendințe spre convergență între societăți. De exemplu, Levy susține că: „pe măsură ce timpul trece, ei și noi vom semăna tot mai mult unii cu alții, deoarece modelele de modernizare sunt de așa natură încât cu cât mai modernizate devin societățile, cu atât mai mult se aseamănă unele cu altele”.

Modernizarea este un proces de europenizare sau americanizare; în literatura de specialitate de modernizare, există o atitudine de complezență față de Europa de Vest și Statele Unite ale Americii. Aceste națiuni sunt privite ca având prosperitate economică fără egal și stabilitate democratică.

În plus, modernizarea este un proces ireversibil, odată ce a început modernizarea nu poate fi oprită. Cu alte cuvinte, odată ce țările din lumea a treia vin în contact cu Occidentul, ei nu vor fi în stare să reziste impulsului spre modernizare.

Modernizarea este un proces progresiv care, pe termen lung, este nu numai inevitabilă, ci și de dorit. Potrivit lui Coleman, sistemele politice modernizate au o capacitate mai mare de a face față funcției identității naționale, legitimității, penetrării, participării și distribuției decât sistemele politice tradiționale. În cele din urmă, modernizarea este un proces de lungă durată. Este o schimbare evolutivă, nu una revoluționară. Va dura generații sau chiar secole pentru a fi finalizată, iar impactul său profund va fi simțit numai prin timp. Toate aceste ipoteze sunt derivate din teoria evolutionistă europeană și americană.

Există, de asemenea, un alt set de ipoteze clasice bazate mai strict pe teoria funcționalismului-structuralismului, care subliniază interdependența instituțiilor sociale, importanța variabilelor structurale la nivel cultural și procesul schimbării prin echilibrul homeostaziei. Acestea sunt idei derivate în special din teoriile sociologice ale lui Parsons.

Aceste ipoteze sunt următoarele:

Modernizarea este un proces sistematic. Atributul modernității formează un ansamblu coerent, apărând astfel, într-un cluster, mai degrabă decât în mod izolat.

Modernizarea este un proces de transformare; pentru ca o societate să se mute în modernitate structurile sale tradiționale și valorile trebuie să fie înlocuite în totalitate printr-un set de valori moderne.

Modernizarea este un proces iminent, datorită naturii sale sistematice și de transformare, care construiește schimbări în sistemul social.

Una din aplicațiile principale ale teoriei modernizării a fost domeniul economic legat de deciziile de politică publică. Din această perspectivă, este foarte bine cunoscut faptul că teoria economică a modernizării se bazează pe cele cinci etape de dezvoltare de la modelul lui Rostow.

Pe scurt, aceste cinci etape sunt: societatea tradițională, condiția prealabilă pentru decolare, procesul de decolare, unitatea de la maturitate și înalta societate de consum în masă. În conformitate cu această expunere, Rostow a găsit o soluție posibilă pentru promovarea modernizării lumii a treia. În cazul în care problema cu care se confruntă țările din lumea a treia rezidă în lipsa lor de investiții productive, atunci soluția constă în furnizarea de ajutor pentru aceste țări sub formă de capital, tehnologie și expertiză. Planul Marshall și Alianța pentru Progres în America Latină, sunt exemple de programe care au fost influențate de teoriile politice ale lui Rostow.

Teoria lui Rostow se distinge în grupul teoriilor schimbării sociale prin faptul că „accentuează importanța factorilor materiali și culturali”.

Punctele forte ale teoriei modernizării pot fi definite în mai multe aspecte. În primul rând, putem identifica bazele centrului de cercetare. În ciuda faptului că principalele studii de modernizare au fost efectuate de către un psiholog, un psiholog social, sociolog de religie și un sociolog politic, alți autori au extins teoria modernizării în alte sfere. De exemplu, Bellah examinează rolul religiei Tokugawas asupra dezvoltării economice în sud-estul Asiei, cu efecte asupra satelor din Cambodgia, Laos și Myanmar; Lipset abordează posibilul rol al dezvoltării economice în democratizarea țărilor din lumea a treia, și Inkeles discută consecințele procesului de modernizare pentru atitudini și comportamente individuale.

O a doua caracteristică a perspectivei de modernizare este cadrul analitic. Autorii presupun că țările din lumea a treia sunt tradiționale și că țările occidentale sunt moderne. În scopul de a se dezvolta, acele națiuni sărace trebuie să adopte valorile occidentale. În al treilea rând, metodologia se bazează pe studii generale.

Teoria modernizării, pe de altă parte, a fost populară în anii 1950, dar a fost sub atacuri grele la sfârșitul anilor '60. Critici aduse teoriei includ următoarele: În primul rând, dezvoltarea nu este neapărat unidirecțională. Acesta este un exemplu al etnocentrismului perspectivei lui Rostow. În al doilea rând, perspectiva de modernizare prezintă doar un posibil model de dezvoltare. Exemplul favorit este modelul de dezvoltare din Statele Unite. Cu toate acestea, în contrast cu această situație, putem vedea că au existat progrese de dezvoltare în alte națiuni, cum ar fi Taiwan și Coreea de Sud și trebuie să admitem că nivelurile lor actuale de dezvoltare au fost atinse de regimuri autoritare puternice.

Un al doilea set de critici ale teoriei modernizării cu privire la necesitatea de a elimina valorile tradiționale au fost: țările din lumea a treia nu au un set omogen de valori tradiționale, sistemele lor de valori sunt extrem de eterogene. De exemplu Redfield1, distinge între marile valori tradiționale (valori ale elitelor), și puțina tradiție (valori ale maselor). Un al doilea aspect aici pentru critică este faptul că valorile tradiționale și moderne nu sunt în mod necesar întotdeauna exclusiv reciproce. China, de exemplu, în ciuda progreselor de dezvoltarea economică, continuă să funcționeze pe valori tradiționale, iar acest lucru pare să fie aceeași situație din Japonia. Mai mult decât atât, nu este posibil să spunem că valorile tradiționale sunt întotdeauna dihotomice de la statutul modern, de exemplu, loialitatea față de împărat poate fi transformată în loialitatea față de firmă.

Asemănările dintre studiile de modernizare clasice si noi studii de modernizare pot fi observate în constanța concentrării asupra dezvoltării cercetării din lumea a treia, analiza la nivel național; utilizarea a trei variabile principale: factori interni, valorile culturale și instituții sociale; conceptele cheie de tradiție și modernitate; precum și implicațiile politice ale modernizării, în sensul că aceasta este considerată a fi în general benefică pentru societate în ansamblul său.

Cu toate acestea, există și deosebiri importante între studiile clasice și noile studii ale școlii de modernizare. De exemplu, în abordarea clasică, tradiția este un obstacol în calea dezvoltării. În noua abordare, tradiția este un factor aditiv de dezvoltare. În ceea ce privește metodologia, abordarea clasică aplică o construcție teoretică cu un nivel ridicat de abstractizare; noua abordare aplică studii de caz concrete prezentate într-un context istoric. În ceea ce privește direcția de dezvoltare, perspectiva clasică folosește o cale unidirecțională, care tinde spre Statele Unite și modelul european, noua perspectivă preferă o cale de dezvoltare multidirecțională. Și, în sfârșit, în ceea ce privește factorii externi și conflictul, clasiciștii demonstrează o neglijare relativă a factorilor externi și conflictele, în contrast cu o mai mare atenție la factorii externi și conflictele practicate de noua abordare.

Modernitatea între libertate și constrângere. Reprezentări sociologice

La o extremă, teoria modernizării a raționalizat noi forme de putere pentru a înlocui forma de colonie: cei cu cunoștințe științifice și experiența deja realizată a dezvoltării i-ar putea ghida în mod legitim, pe cei care nu sunt atât de departe de-a lungul căii. La celălalt capăt, cercetatorii au continuat să complice imaginea unui drum lin de la tradiție la modernitate, dezvăluind conflictele și complexitatea asupra schimbării și sugerând că diferite opțiuni ar putea fi făcute, că noi forme de suferință umană au fost în curs de dezvoltare, și că puterea ar putea fi exercitată în diferite moduri.

Modernitatea este concepută, din punct de vedere sociologic, ca un ansamblu de caracteristici definitorii pentru epoca istorică inaugurată în secolele XVI – XVII în vestul Europei și propagată ulterior în restul lumii, semnificând raționalizarea societății prin capitalism, știință, industrie, prin democrație și egalizarea șanselor, industrialism, capitalism, stat național, desprinderea de practici, o imagine dublă a individului ca burghez și cetățean, cultul pentru nou, original, progres stiințific și tehnologice, „mobilizarea socială” a resurselor și indivizilor, atac asupra tradițiilor, schimbări ale structurii sociale.

Plecând de la diferitele definiții ale modernizării, sociologii se axează în analizele lor mai ales asupra a două aspecte fundamentale ale acestui proces: transformările structurale și capacitatea de adaptare a sistemelor socio-culturale.

Investigații sociologice retrospective recente, inspirate îndeosebi de constatările lui M. Weber și K. Marx asupra condiției modernității, au pus în lumină o trăsătură intrinsecă a fenomenului (modernității), cel mai adesea ignorată de cercetători și anume ambiguitatea acestuia.

Ambiguitatea modernității este detectabilă în „trei relații fundamentale dintre libertatea individuală și exigențele comunității, agenții sociali și structura socială, caracterul local al vieții umane și universalitatea regulilor sociale”. În consecință, o sociologie a modernității trebuie să țină seama de ambivalența fenomenului, exprimată în două discursuri contradictorii și simultan înrudite: „discursul eliberării” și „discursul disciplinării”. Ambele discursuri sunt înrădăcinate în primul proiect modern, aparținând generației Luminilor.

Modernizare și contramodernizare

Modernizarea societății s-a înfăptuit printr-un îndelungat proces evolutiv, deseori dificil și contradictoiu, prin ciocnirea intereselor și punctelor de vedere adverse. Atât modernitatea socială, cât și spiritualitatea modernă au fost vehement și deseori contestate.

În cartea „Das Unbehagen in der Modernitat” („Neplăcutul, Penibilul în modernitate”) autorii subliniază că, în întreaga istorie a societății moderne, s-au manifestat tendințe de demodernizare și chiar de contramodernizare. Modernizarea socială nu a fost un marș triumfal, nu a adus numai lumini, ci și umbre. Cerințele demodernizării și ale „contramodernizării” s-au constituit pe temeiuri de multe ori reale care însoțeau de multe ori modernizarea, promițând eliberarea de neplăcutul sau penibilul inerent modernității. Însă procesul de modernizare, inclusiv periodica reînnoire în conținut a moderntății, a continuat și continuă mereu, în pofida tendințelor adverse. Și în contemporaneitate „impulsul de modernizare caută să întoarcă sau să schimbe determinantele tehnologice sau birocratice ale societății actuale”.

Însăși modernitatea secolului XX a produs cele mai crase forme de contramodernizare, prin cele două tipuri de regimuri totalitare cărora le-a dat naștere, fascismul și comunismul. Ambele tipuri au strivit drepturile omului și au anulat democrația politică. Sub acest aspect, ele au făcut un pas istoric înapoi, nimicind ceea ce fusese cucerit prin modernizare.

Pentru a scăpa de inconvenientele modernizării și modernității, societatea nu are alternativă față de continuarea procesului. Singura cale realistă este aceea de a „fugi înainte”, a perfecționării societății moderne, a elaborării unei noi și superioare forme de modernitate.

Modern, modernitate, modernizare, sunt termeni relaționali și referențiali. Ei indică, pe de o parte, un gen de apartenență la ceva și o dată cu aceasta, o diferență între acel ceva, plasat în timpul prezent al isoriei și într-un context social, cultural și comunitar delimitat, și altceva, ancorat într-un trecut ce ar trebui depășit. Pe de altă parte, exprimă o dorință de depășire și distanțiere, un gen de schimbare și mișcare, transformare și orientare către un viitor ce-și cheamă configurarea.

Plasate pe axa timpului, menirea termenilor modern (ca produs) și modernizare (ca proces) este de a marca distincția noutății, a detașării de trecut prin invocarea unui criteriu oarecum vag, dar asociat cu valorile ce semnifică o notă de superioritate., a schimbării. A fi „modern” sau a „ne moderniza” înseamnă a fi ancorat în prezent, a fi sau a deveni contemporan cu propriul timp. Când se caută o alternativă pentru prezent și se dorește să i se dea o formă diferită, se dorește de fapt să se accelereze transformarea unui viitor dezirabil într-un prezent înnoit.

Capitolul 2. Dezvoltarea socială ca suport al identității culturale

Caracteristicile teoriei identității sociale

Teoria identității sociale s-a dezvoltat datorită cercetărilor lui Henri Tajfel asupra efectelor de accentuare în perceptive, în anii ‘60, din dorința lui de a crea și a face să progreseze o psihologie socială europeană, specifică în raport cu cea americană și din interesul lui de o viață pentru psihologia socială a prejudecății, discriminării, conflictului intergrupruri și schimbării sociale. Teoria a fost concepută inițial de Tajfel și dezvoltată în perioada 1970-1984, cu ajutorul colaboratorilor săi de la Universitatea din Bristol.

Teoria identității sociale se bazează pe o distincție fundamentală între procesele de grup și procesele interpersonale. Primele nu pot fi în nici un fel explicate prin intermediul celor secunde. Comportamentul social și relațiile dintre indivizi variază pe un continuum ale cărui extreme sunt, de o parte, relațiile strict personale, de exemplu, prietenia dintre doi vechi colegi de liceu, iar de cealaltă parte comportamentul de grup stereotipic și etnocentric. Această dimensiune comportamentală este completată de o schimbare în concepția de sine de la identitatea personală la identitatea socială.

Teoria susține că:

Acele categorii care includ eul (categorii de aparteneță: naționalitatea, religia, afilirea politică, echipa sportivă, grupul de muncă, familia) oferă indivizilor definiții de sine congruente cu categoria, definiții care se integrează ca elemente în conceptul de sine al fiecăruia. Mulțimea de categorii ai căror membri suntem ne furnizează un repertoriu de apartenențe sau de identități sociale, care variază ca importanță contextuală în conceptul de sine. Cu ajutorul acestor identități sociale construim sensul a ceea ce suntem. Ele ne așează în rețeaua complexă a relațiilor sociale dintr-o comunitate.

Nici un adevăr nu este evident prin sine însuși și că întreaga cunoaștere socială derivă din comparații sociale. Diferitele grupuri au viziuni diferite asupra lumii tocmai pentru că grupurile se definesc prin consensul pe care îl instituie fiecare.

Atunci cînd facem comparații sociale intergrupuri, adică între eu ca membru al ingroup-ului și altul ca membru al outgroup-ului, sau între ingroup și outgrup ca entități de sine stătătoare, nu numai că încercăm să maximizăm diferențele intergrupuri, dar încercăm să asigurăm grupului nostru un avantaj evaluativ. Întrucît categoriile sociale contribuie la constituirea conceptului de sine și, prin aceasta, servesc la definirea și evaluarea eului, avem tendința de a face comparații intergrupuri pe dimensiuni ce favorizează grupul nostru. Încercăm să obținem o identitate socială pozitivă prin distinctivitatea pozitivă a ingroup-ului. Potrivit teoriei identității sociale, aceasta este o strategie importantă de întărire și menținere a stimei de sine.

Identitatea socială nu poate fi măsurată direct. Maniera în care aceste efecte se manifestă este influențată de un număr de factori ce țin de credințele sociale generale, relațiile de status intergrupuri, scopurile de auto-prezentare, normele contextuale, strategiile inergrupuri, etc. De aceea, pentru a măsura identitatea socială trebuie să înțelegem contextul social specific în care evoluează grupul studiat.

De exemplu, identificarea socială în grupurile minimale este măsurată prin intermediul strategiilor folosite de subiecți pentru a obține diferențierea intergrupuri. Măsurarea identificării sociale trebuie abordată într-o manieră constructivă, ținînd seama de efectele categorizării, de natura grupului, de istoria sa socială, de relațiile sale cu alte grupuri și contextul social imediat în care grupul evoluează.

Motivația de menținere și întărire a stimei de sine este o componentă importantă a teoriei identității sociale. Cu ajutorul ei se poate explica și schimbarea socială. În competiția pentru distinctivitate pozitivă, strategiile aflate la dispoziția grupurilor sunt marcate de natura percepută a relațiilor intergrupuri, adică de structurile de credințe sociale privind stabilitatea și legitimitatea status quo-ului (stării de fapt) și permeabilitatea granițelor dintre grupuri.

Există, din acest punct de vedere, două clase importante de credințe sociale:

Mobilitatea socială – granițele dintre grupuri sunt văzute ca permeabile și deschise. Indivizii pot migra ușor din grupurile subordonate în cele dominante;

Schimbarea socială – granițele intergrupuri sunt înțelese ca impermeabile și închise – migrarea este foarte dificilă.

Mobilitatea socială este asociată cu strategii individualiste, întrucît membrii grupurilor subordonate (grupuri cu status relativ inferior, caracterizate de dezavantaje economice și evaluative) încearcă să se disocieze de propriul grup și să devină membri cu drepturi depline în grupurile dominante.

Schimbarea socială este asociată cu două stategii, în funcție de existența sau inexistența alternativelor cognitive. Alternativele cognitive se referă la credința că există o alternativă viabilă la status quo, mai precis, că poziția subordonată a grupului nu este nici legitimă, nici stabilă, și că schimbarea socială reală este posibilă. Când o structură de credințe cu privire la schimbarea socială nu este însoțită de alternative cognitive, membrii grupurilor subordonate fac apel la strategiile de creativitate socială – ei pot încerca să schimbe dimensiunea de comparative intergrupuri, să inverseze implicațiile evaluative ale poziției lor pe o dimensiune, sau pot încerca să se compare cu alte grupuri inferioare. Cînd credințele cu privire la schimbarea socială sunt completate cu aternative cognitive, membrii grupurilor subordonate se angajează în competiții intergrupuri directe, cu intenția de a pune capăt dominației grupului superior.

Aceste apecte macrosociale ale teoriei idenității sociale s-au dovedit extrem de utile în explicarea unor comportamente de grup la scară mare, cum sunt reațiile între grupurile etnolingvistice.

Turner susține că funcția identității sociale este aceea de a produce comportament și atitudini de grup; ea este, așadar, mecanismul cognitiv care face posibil comportamentul de grup. Ea face aceasta prin intermediul procesului de categorizare, procesul cognitiv relativ automat care se declanșează ori de cîte ori o identificare socială devine salientă în percepția socială.

Concepția dezvoltării sociale

Principalii teoreticieni ai modelului dezvoltării întemeiate pe solidarități proprii, specifice identității culturale, etnice a colectivității umane, aparțin romanticii germane, narodnicismului rusesc, poporanismului și țărănismului. Această reprezentare constituie, în esență, o critică a modernității liberale venită dinspre un „fond fără forme” și asumă amenajarea unui „spațiu de libertate” în fața instituțiilor statului, prin contestarea împrumutului extern ori, în cel mai bun caz, prin admiterea introducerii selective, cu discernământ, a formelor străine.

În același timp, adepții acestei reprezentări consideră legitimă dezvoltarea organică a societății, înrădăcinată în tradiție, stăpânirea pîmântului, așezămintele vechi, ortodoxe etc.

Printre susșinătorii cei mai avizați ai reprezentării tradiționale a modernității susținute de solidarități specifice se numără fondatorii sociologiei poporaniste și țărăniste C. Stere și V. Madgearu. Teza fundamentală a sociologiei poporaniste și țărăniste o constituie ideea că „evoluția agriculturii urmează calea ei proprie”, iar societățile cu un mediu social pregnant agrar-țărănesc vor urma forma de organizare economică de tip familial, care nu utilizează forța de muncă salariată și căreia îi corspunde o psihologie și o concepție specifică despre profit, salariu, rentă etc. „Economia țărănească, preciza M. Manoilescu, este acapitalistă și aproape anticapitalistă” pentru ca să fie sprijinită, sunt necesare mijloace specifice care se plasează „alături” de capitalism, în organizarea cooperaatistă.

Gânditorii de orientare poporanistă și țărănistă au introdus în circuitul de idei o seamă de conceptualizări privind mecanismele dezvoltării sociale, rolul și funcțiile instituțiilor politice, culturale în cristalizarea poziției clasei sociale și țărănești. Principalele contribuții în acest domeniu au fost:

Cercetările personale de mare probitate științifică, ca și datele furnizate de monografiile sociologice i-au îngăduit lui V. Madgeru să formuleze aprecieri nuanțate și originale privind interdependența între suprapopulația agricolă relativă, densitatea rurală, nivelul de trai al gospodăriilor țărănești și structura socială a țării, care infirma presupozițiile teoretice ale sociologiei sale.

Relaționarea problemei țărănești la instituțiile sociale – statul, creditul, cooperația, școala, etc.- poate fi apreciată ca o contribuție, cu note originale, a sociologiei poporaniste și țărăniste, mai ales dacă o raportăm la stadiul cercetării diferențierii și structurii sociale de către școlile sociologice din străinătate.

Introducerea în instrumentalul analizei structurii de clasă a țărănimii a unor variabile demografice, precum vârsta și mărimea familiilor țărănești, a proceselor de diferențiere demografică a contribuit la rafinariea și îmbogățirea indicatorilor de dezvoltare socială în sociologia din țara noastră, în ciuda exagerării rolului factorilor demografici și a neglijării proceselor de diferențiere socială.

O contribuție originală a sociologiei țărăniste este și „teoria societății țărănești active”, creatoare din punct de vedere istoric, aflată la antipodul unor puncte de vedere, cu circulație în epocă, care caracterizau masele țărănețti în termeni de pasivitate, inerție, conservatorism. Sunt relevante, în acest context, aprecierile cunoscutului sociolog Șt. Zeletin aupra pasivității funciare a maselor țărănești. Față de opinia lui Zeletin cu privire la caracterul inert al țărănimii, punctele de vedere țărăniste și poporaniste apar mai suple, mai nuanțate. Unii specialiști contemporani subliniază că teoreticienii agrarieni au condiționat înfăptuirea idealului lor țărănist de două reforme esențiale: democratizarea vieții publice și rezolvarea problemei țărănești.

O contribuție a sociologiei poporaniste la înțelegerea dezvoltării sociale constă în identificarea unor mecanisme sociale ale deteriorării relațiilor și condițiilor de viață ale claselor și indivizilor, cum sunt procesele de înstrăinare care se dezvoltă în cadrul civilizației urbane capitaliste, pricinuite de fenomenele reificării esenței umane, ale stereotipiei muncii parcelare. Poporanitii au militat cu pasiune pentru idealul omului armonios dezvoltat, aflat la antipodul deformărilor patologice ale civilizației capitaliste, urbane, industriale, și acesta nu poate fi decât țăranul român. Sunt deosebit de sugestive diagnozele critice ale lui Stere, exprimând sărăcirea extremă a relațiilor sociale capitaliste, golirea de conținut uman a raporturilor de muncă „om-ciocan”, „om-roată”, „om-spadă”, „om-condei”, „om-carte”, toți fiind în contradicție cu homo sapiens dezvoltat armonios.

Dezvoltând ideea, de inspirație marxistă, privind prioritatea cauzelor economice în existența claselor sociale, M.D. Ralea a formulat o tipologie care deviază de la modelul poporanist-țărănist, de deosebită relevanță pentru analiza transformărilor structurale ale societății. Este vorba despre încorporarea ideii sale asupra structurii de clasă într-o concepție cuprinzătoare a revoluției sociale, alcătuită din trei secvențe: „revoluția-program”, „revoluția-mijloc” și „revoluția-organ”.

O altă idee importantă pentru concepția dezvoltării sociale a fost dezvoltată de Ralea în termenii unor mecanisme de transformare a claselor sociale: importanța numărului indivizilor care transformă sectele în clase sociale. Creșterea cantității tinde să împartă o clasă în noi formațiuni, ca de exemplu „elita uvrieră”, lupta de clasă – factor de transformare a claselor.

Sociologia poporanistă a constituit „prima critică radicală a evoluționismului sociologic marxist” și cea dintâi afirmare a „rolului evoluționar al clasei mijlocii”. Ca alternativă la sociologia marxistă, observa I. Bădescu, sociologia poporanistă a formulat două teze fundamentale:

Întreaga organizare socială ierarhică a omenirii s-a născut prin superpunere peste elementul țărănesc nediferențiat social, conservator s-au superpus pe rând, în istorie, feluritele rânduieli ierarhice, de clasă și de castă sistemul capitalist, în speță proletariatul industrial, s-au ridicat pe ruina parțială a gospodăriei țărănești, nu doar în Răsărit, ci și în apus.

Esența problemei dezvoltării sociale a societății românești este definită în termenii decalajului dintre psihologia poporului român și idealul culturii apusene întruchipat în instituții, valori, comportamente, practici sociale, tehnologii. C. Rădulescu a decodificat dcalajul dintre instituțiile apusene împrumutate și realitățile sociale românești în câteva constructe sociale, precum: pseudoraționalizare versus raționalizare adevărată, politicianism, falsă europenizare versus europenizare autentică, individualism subiectiv versus individualism constructiv, pseudocultură versus cultură, semiculturp, gregarism versus solidarism, colectivism versus individualism.

Dezvoltarea socială autentică și durabilă este concepută de C.-Rădulescu Motru, ca un proces continuu de construcție instituțională prin aplicarea postulatului logic al identității. Postulatul ligic al identității semnifică păstrarea unui înțeles identic al noțiunilor. Deprinderile care rezultă din aplicarea postulatului identitățiă fac posibilă înlocuirea vechilor credințe privind statornicirea vionței divine și a practicilor instinctive cu „îbcrederea în libera discuțiune și stabilitatea raționamentului”.

În Apus întâlnim „o cooperațiune socială bazată pe o identitate de deprinderi sufletești: viața politic și morală, acticitatea științifică și creațiile artistice urmează un fir de continuitate. Sentimentul responsabilității este înrădăcinat în sufletul fiecărui cetățean. Cetățeanul delibrează asupra afacerilor de stat, fiindcă deliberarea acolo este posibilă și rodnică”. Opinia publică este o realitate ce se impune datorită metodei lor de cugetare, transformată în deprindere ce se întărește prin practica cotidiană.

„Cooperațiunea socială se bazează pe o identitate de deprinderi, iar nu pe o identitate de termeni”. În societatea românească, falsificată prin politicianism, pseudocultură, pseudoraționalizare, noțiunile de parlament, alegător, reprezentant, democrație, libertate, egalitate variază de la individ la individ. Ele trăiesc o viață de împrumut, fiind masca altor deprinderi.

Eugen Lovinescu care, în afirmațiile sale privind legea sincronismului și formarea civilizației române moderne, se sprijină pe legea imitației formulată de sociologul Gabriel Tarde, conform căreia coeziunea unei societăți este dată de factorii psihologici și ideologici. Ideile sociologice neoliberale ale lui Ștefan Zeletin; conceția lui Simion Mehedinți care sub influența unor gânditori ai timpului are o reprezentare complexă a culturii, în sens universal uman, specific, istoric și tipologic. Acesta, influențat de Friedrich Razel, depășește punctul de vedere etnografic, descriptiv al culturii populare, mutând dezbaterea pe planul antropologiei și filozofiei culturale.

Ideea unei culturi globale nu a devenit posibilă doar în faza prezentă, accelerată a modernității globale. Au existat diverse visuri și speculații cu privire la apariția unei culturi globale pe tot parcursul epocii moderne. Modernitatea eliberează relațiile sociale de constrângerile interațiunilor față în față din localitățile societăților premoderne, permițând extinderea relațiilor în timp și spațiu, ceea ce constituie miezul globalizării.

Mobilitatea socială apare ca principalul factor socio‐cultural în declanșarea conflictelor culturale. Emigrația provoacă la individ schimbări bruște și radicale impuse de logica noii sale situații, când trebuie să se nască a doua oară, în spațiul unei noi culturi. Unele forme ale globalizării culturale au efecte asupra identității culturale a unei societăți: occidentalizare, hibridizare culturală, contextualitate a culturii globale, eterogenitate, consecința culturilor diferite și inegalitatea în consumul de producție și cultural. Identitatea marilor colectivități umane a popoarelor a devenit obiect de cercetare al unor științe precum etnografia, sociologia, psihologia etc.

Omologarea valorilor culturale după normele de consum standardizate nu s‐ar fi putut produce fără o piață sigură de desfacere a produselor culturale. Se poate spune că agenții culturali întrunesc o serie de trăsături definitorii ca de pildă: sunt profund interesați, în urma acțiunilor și a deciziilor lor de o finalitate preponderent spirituală, estetică, artistică, sunt dependenți de calitatea și structura resurselor culturale de care dispun; au un dialog consistent cu comunitatea umană din care fac parte și cu reprezentanți ai altor culturi; sunt specializați în realizarea, promovarea și difuzarea produselor și serviciilor culturale.

Identitate și cultură

Identitatea poate fi descrisă ca totalitatea a modurilor în care noi, ca indivizi ne vedem sau ne percepem ca fiind unici, față de la ceilalți.

Bhugra afirmă că „identitatea rasială, culturală și etnică fac parte din identitatea unei persoane, iar identitatea se va schimba odată cu dezvoltarea personală, cât și cea a nivelului social, împreună cu migrația și aculturația”. De asemenea, identitatea, este percepută ca fiind „dinamică” și „fluidă” pentru că este stabilită și extrasă în interacțiune, care este necesară pentru a înțelege modul în care funcționează comunicarea în situații diverse și tranzitorii. Are, de asemenea, substanță care nu este numai transmisă din generație în generație, ci și de la grupul cultural la un membru nou venit.

Identitatea se referă la modul în care indivizii sau grupurile se văd și se definesc pe ei înșiși și modul în care alte persoane sau grupuri îi văd și îi definesc. Identitatea este formată prin procesul de socializare și influența instituțiilor sociale cum ar fi familia, sistemul de educație și mass-media.

Nu există nici o relație directă între identitate și conceptele sociale, cum ar fi religia, familiei și sexurile. Identitățile noastre sunt încorporate într-o pânză a identității , care este o reprezentare vizuală a intersecției dintre identitate și societate.

Pânza identității ilustrează interacțiunea complexă și multi-stratificată între identitate și structura socială. Indivizii sunt înconjurate de forțe sociale mari; ei își trăiesc viața cu opțiuni disponibile limitate atunci când iau decizii și alegeri.

Conceptul de identitate este unul important, deoarece numai prin stabilirea propriilor noastre identități și învățarea despre identitatea altor persoane și grupuri ajungem să cunoaștem ce ne face similari cu unii oameni și diferiți de alții, și, prin urmare, să formăm legături sociale cu ei. Felul în care te vezi îți va influenta pe prietenii pe care îi ai, pe persoana cu cine te vei căsători sau cu care vei trăi și comunitățile și grupurile la care te vei raporta și din care vei face parte.

Conceptul de identitate se referă la „identitatea colectivă” și la cea de natură „spațială”, respectiv la relația dintre indivizi, comunitatea din care fac parte și mediul fizic în care locuiesc, fie că vorbim de un cartier, oraș, județ, regiune sau țară.

Identificarea unui individ cu un anumit spațiu implică fără îndoială și un proces interactiv, prin care se „pun etichete”. Oamenii se clasifică pe sine și pe ceilalți ca aparținând anumitor zone, regiuni, orașe sau sate. Încă de la nivelul interacțiunilor inițiale, suntem întrebați sau întrebăm „De unde suntem?”, răspunsul celuilalt oferind indicii asupra interlocutorului. De altfel, această întrebare este una dintre cele mai des folosite prime întrebări peste tot în lume, cu atât mai mult în cazul unor comunități cosmopolite. Locația, destinația este considerată ca un reper social important în ceea ce privește cultura, clasa, naționalitatea, nivelul veniturilor, atitudinile etc. Alături de alte indicii, localizarea în spațiul geografic ne permite să stabilim asemănări și deosebiri între noi și cei din jur și, totodată, influențează legăturilor care s-ar putea naște între indivizi.

În măsura în care se stabilește o punte de legătură, definirea spațiului se nuanțează, întrebările continuând, în funcție de nivelul de cunoștințe al interlocutorului, până la detalii de tipul satului/orașului, cartierului sau străzii, cunoștințe sau prieteni comuni.

Dincolo de interacțiunea între oameni, de faptul că amplasarea geografică este un element de identificare socială, spațiul asigură un sentiment de apartenență, de „acasă”, alături de alți indivizi cu care împărtășim valori și experiențe comune.

Principalul scop pentru a avea sau pentru a crea o „identitate” este acela de a crește vizibilitatea respectivei locații (oraș, județ, regiune, țară etc.) în exterior; în condițiile unei competiții globalizate, se poate spune că mediul „exterior” se referă din ce în ce mai puțin la granițele naționale și, implicit, vizează cadrul internațional. Provenit din zona de afaceri și marketing, rolul „imaginii” este acela de a crește numărul de „clienți/consumatori” din regiune, fie că vorbim de locuitori, studenți, talente, turiști, investitori sau firme. Prin activități specifice de marketing se consolidează și se îmbunătățește vizibilitatea unei destinații. Imaginea este, așadar, reprezentarea, percepția sau chiar opinia pe care oamenii o au despre un anumit lucru și, legat de imaginea unei destinații, este foarte important ca aceasta să reflecte corect realitatea locală, să fie asumată și recunoscută de către comunitatea pe care o reprezintă.

Termenul identitate este un termen generic folosit în toate științele sociale pentru a descrie concepția și expresia individualității unei persoane, concepție și expresie care sunt determinate inclusiv de afilierile persoanei la diverse grupuri (ceea ce implică identitatea de grup: identitate culturală, națională, socială etc.). Termenul este folosit cu sensuri specifice în domenii de cunoaștere diferite precum psihologie, sociologie, psihologie socială etc.

Metoda ambiguă și derutantă a studiului identității a dus la interpretări mai degrabă restrictive ale conceptului, în funcție de două tendințe mai mult sau mai puțin opuse. Prima tendință favorizează o accepție primordialistă potrivit căreia sinele și apartenența la un grup sunt lucruri imuabile, definite de criterii obiective precum caracteristici biologice comune și predecesori comuni. A doua tendință, înrădăcinată în teoria construcționismului social, este aceea de a considera că identitatea este formată de alegeri predominant tactice a unor anumite Astfel, această tendință pune sub semnul întrebării ideea potrivit căreia identitatea este un dat natural, caracterizat de criterii imuabile și presupus obiective. Ambele accepții ale identității trebuie să fie înțelese în contextele lor istorice și politice respective, contexte caracterizate de dezbateri pe probleme de clasă, rasă și etnicitate. Deși ambele au fost supuse criticilor, aceste accepții continuă să exercite influență asupra conceptualizărilor identității.

Aceste diferite explorări ale „identității” demonstrează cât este de dificil să delimitezi și să clarifici un concept. Cum identitatea este un lucru virtual, este imposibil să fie definită în mod empiric. Studiile asupra identității folosesc termenul cu diferite înțelesuri, de la asemănare fundamentală, fermă și constantă, la fluiditate, contingență, negociere și așa mai departe. Brubaker și Cooper observă la mulți cercetători o tendință de a confunda termenul identitate folosit pentru a desemna o categorie de practici cu termenul identitate folosit pentru a desemna o categorie de analize. Într-adevăr, în loc să țină cont de mecanismele prin care conceptul de identitate se cristalizează ca realitate, mulți cercetători dovedesc o tendință de a-și urma propriile preconcepții în privința identității, într-un cadru mai mult sau mai puțin strict al accepțiilor discutate mai sus. În acest context, anumiți cercetători, precum Brubaker și Cooper, au sugerat să se renunțe complet la utilizarea conceptului. Pe de altă parte, alții au căutat să introducă niște concepte alternative în încercarea de a captura dinamica și fluiditatea calităților expresiei sinelui ființei sociale numită om. Stuart Hall, de exemplu, sugerează că ar fi oportună tratarea identității ca un proces, astfel încât să poată surprinde realitatea experiențelor sociale diverse și mereu schimbătoare. Unii cercetători au introdus ideea de identificare, potrivit căreia identitatea este constituită din diverse componente care sunt identificate și interpretate de către indivizi. Construcția unei accepțiuni individuale a sinelui este înfăptuită prin alegerea personală a indivizilor și a valorilor cu care individul se asociază. Astfel de accepții ale identității sunt eliberatoare deoarece recunosc rolul individului în interacțiunea socială și în construcția identității.

Există mai multe interpretări a ceea ce este definit și cunoscut sub numele de cultură. Unii cred că este ceva dobândit și trecut prin generații. Alții cred că este un sistem de credințe și valori în cadrul unei societăți. Cultura a fost, de asemenea, descrisă ca fiind „…caracteristicile comune care încapsulează oamenii împreună într-o comunitate”.

Conceptul de cultură, precum și identitatea culturală relațională, iau avânt în cadrul relațiilor internaționale. Cu toate acestea, în ceea ce privește identitatea, o serie de aspecte critice rămân nedeterminate. Studiul identității nu este ajutat de prezența unei matrice complexe de termeni de specialitate, de la „hibridizarea” la „transetnicitate.”

Domeniul culturii, structurile și funcțiile sale, care definesc statutul și personalitatea atât ale indivizilor, cât și ale popoarelor, concentrează interesul și preocuparea tuturor statelor și tuturor ideologiilor, nu numai în ceea ce privește însuși definirea conceptului de cultură, dar mai ales referitor la conținutul și orientarea activităților culturale, finalitatea socialumană, instructivă, educativă și transformatoare a culturii, ca principal factor ce caracterizează sensul și evoluția condiției umane. Spațiul european trebuie înțeles ca un loc al confruntărilor fructuoase dintre codurile mai multor culturi. Pluralismul cultural european apără nu numai diversitatea, ci promovează și dialogul culturilor care dincolo de diferențelelor, contribuie la îmbogățirea experienței umane

Collier și Thomas descriu membrii care se identifică în mod conștient cu un grup, ca fiind o identitate culturală, sau identificarea cu acceptarea percepută într-un grup care are un sistem partajat de simboluri și semnificații, precum și a normelor de conduită.

Ce spune despre un invidiv cunoașterea identității sale culturale? Dacă ați presupune că individul este la fel ca toți ceilalți în acea cultură, ați stereotipiza multele și diferitele persoane din acea cultură într-o singură matriță. Știi că ești diferit de ceilalți în cultura ta. Alte culturi sunt la fel de diverse. Diversitatea în cadrul aceleiași culturi depășește, probabil, diferențele dintre culturi. Așa că doar cunoașterea identității culturale a unei persoane nu furnizează informații complete sau fiabile cu privire la persoana respectivă. Cu toate acestea, cunoașterea identității culturale a altora, vă ajută să înțelegeți oportunitățile și provocările cu care a avut de a face fiecare individ în acea cultură.

După cum sugerează Thomas și Collier, fiecare dintre noi are o identitate culturală. Această identitate poate sau nu sa fie aceeași ca și cetățenia într-una dintre ccele 200 de țări ale lumii. Nu putem avea cunoștință directă a unei culturi, alta decât cea proprie. Experiența noastră cu alte culturi și cunoașterea acestora sunt limitate de prejudecata de percepție a propriei noastre culturi. Pentru a incepe sa intelegem o cultură, trebuie să înțelegem toate experiențele care ghidează membrii săi individuali prin viață. Aceasta include limbaj și gesturi, aspectul personal și relațiile sociale, religie, filozofie și valori, curtarea unei femei, căsătorie și obiceiuri familiale, produse alimentare și de recreere, muncă și guvernare, sistemele de educație și comunicare, sistemele de sănătate, de transport și de guvern și sistemele economice. Gândiți-vă la cultură ca la tot ceea ce ar trebui să cunoașteți și să faceți în așa fel încât să nu ieșiți în evidență ca un străin într-o țară străină. Cultura nu este o trăsătură genetică. Toate aceste elemente culturale sunt învățate prin interacțiunea cu alții în cultură.

Din punct de vedere al identității culturale, etnia este, desigur, de o importanță capitală. Există, cu toate acestea, o serie de moduri în care putem defini etnia. Două sunt utile aici. Prima este etnia tradițională. Această formă de identitate culturală se bazează pe apartenența definită prin practicarea anumitor activități culturale, inclusiv cele legate de descendență. Acest tip de afiliere etnică poate fi ușor modificată sau completată de mobilitatea geografică.

Din punct de vedere cultural, identitatea culturală este un univers simbolic in orizontul căruia oamenii trăiesc în comun. Este un sistem de credințe și coduri care explică solidaritatea dintre membrii unei societăți precum și voința acestora de a trăi în comun. Identitatea culturală este un simbol fundamental al existenței unei persoane.

În mod general, expresia „identitatea culturală romanească” trebuie văzută ca sinonimă cu expresia „identitatea romanească”, întrucât termenul de „românesc” are un înțeles exclusiv cultural.

În „Dimensiunea Romanească a Existenței”, Mircea Vulcănescu iniția, de fapt, un veritabil dicționar al noțiunilor cele mai folosite în orizontul cultural al epocii. Importanța acestui demers este bine subliniată de autor: „Fiecare epocă are anumiți termeni care par a stârni un interes superior altora. Evidențierea valorii de circulație a acestor termeni și a sensurilor lor ajută la fixarea fizionomiei spirituale a epocii”. Ori nici un termen nu era atât de intens vehiculat precum cel de „identitate” și niciunul nu era atât de echivoc, iar una din cauze se datora sensurilor multiple pe care el le are.

Identitatea romanească există, ea aparține registrului Ființei. Ceea ce putem spune despre ea este că reprezintă modul de a fi în lume a poporului român. Cum se poate însa cristaliza identitatea noastră națională în perioada actuală? Patapievici consideră ca „identitatea efectivă a unui popor este realizată de politica pe care o face sau pe care o suportă” și că „fiecare dintre noi este responsabil și de identitatea colectivă a tuturor”, vede, deci, ca fiind o necesitate.

În „Schimbarea la față a României”, Cioran vede însa la români o superioritate față de celelalte țări mici, datorită lucidității față de condiția ei și faptului că are o conștiință nemulțumită. Subliniază însă că „atâta luciditate este un titlu de glorie”. În ceea ce privește tema identității culturii noastre și a oridinii românești de valori în lume, pentru a utiliza o fericită expresie a lui Mircea Vulcănescu „adevarul nu este deja aflat, ci urmeaza să fie”.

Vulcănescu spunea: „identitatea de generație nu implică o identitate de poziție spirituală”, iar exemplul cel mai bun este dat de propria sa generație culturală.

Identitatea culturală în civilizația europeană are la bază o serie de puncte istorice ce țin de gândirea greacă, dreptul roman și creștinism, cultura europeană identificâdu-se astfel și prin valori de natură spirituală dezvoltate pe parcursul timpului.

În noua eră a globalizării, oamenii devin mult mai preocupați de unicitatea și particularitatea propriei culturi. Identitatea culturală oferă semnificația globală a cunoașterii locale și sentimentul de sine, comunitate și națiune. Deng arată că identitatea culturală răspunde întrebărilor "Cine sunt eu?", "Unde mergem?" Și "Ce avem?" Din moment ce oamenii își construiesc identitățile prin cultura lor, ei le vor apăra. De fapt, globalizarea aduce cu sine mult mai multă conștientizare a identității culturale decât înainte.

În ceea ce privește știința și tehnologia, sau în ceea ce privește dezvoltarea economică, globalizarea poate reflecta un fel de teorie a convergenței. Dar, într-un sens mai profund, globalizarea sporește identitatea culturală și oamenii devin mult mai preocupați de unicitatea specificului culturii lor.

Ce este identitatea socială și etnică?

Identitatea socială este gândită ca și caracteristici de personalitate definite cultural, care sunt atribuite rolurilor sociale, cum ar fi rolul de a fi tată, mamă, prieten, patron sau angajat.

Identitatea etnică este o sursă de identitate socială. Se compune din persoane care pot sau nu pot împărți aceeași rasă, dar împărtășesc caracteristici culturale comune, inclusiv istorie, credințe, valori, preferințele alimentare și de divertisment, religie și limbă. Etnicitate include de obicei atât de rasa, cât și cultura.

O serie de metode și cadre au fost construite pentru a aborda diversitatea identității culturale:

Variabilele lui Gudykunst, măsurate în cercetarea intergrupurilor, includ atitudini, similitudine percepută, incertitudine și atribuții.

Giles și Johnson acordă atenție la variabilele precum vitalitatea de grup, granițele etnice, și statutul.

Cercetarea lui Hofstede privind simbolurile de bază identifică patru dimensiuni ale culturii: individualism-colectivism, distanța de putere, evitarea incertitudinii și masculinitate-feminitate.

DeVos descrie procesul de cultură și al grupurilor etnice care folosesc embleme simbolice pentru a se diferenția de alte grupuri. Orice, de la modul de a se îmbrăca, la un cod al limbajului sau un termen cheie, ori o referință în conversație poate fi considerată o emblemă.

În orice națiune sau cultură dată, diferențele dintre oameni sunt mult mai mari decât diferențele între grupuri. Educația, statutul social, religia, personalitatea, structura credinței, experiența din trecut, afecțiunea arătată în casă și numeroși alți factori vor afecta comportamentul uman și cultura.

Există diferențe de abordare cu privire la ceea ce este considerat un comportament politicos și adecvat, atât înăuntrul, cât și înafara muncii. În unele culturi, „Da” înseamnă „Te-am auzit”, mai mult decât „Sunt de acord”. Nivelul de toleranță pentru a fi în jurul cuiva care vorbește o limbă străină (neînțeleasă), Politețea măsurată în termeni de galanterie sau eticheta (de exemplu, în picioare pentru o femeie care se apropie de o masă, cedând locul în autobuz la o persoană mai în vârstă, etc.) și modul așteptat de a se îmbrăca, sunt toate exemple de posibile diferențe și tradiții culturale.

Acordând atenție la obiceiurile și diferențele culturale, putem da cuiva din afara acestei culturi o șansă mai bună de asimilare sau de acceptare.

Capitolul 3

Percepția tinerilor asupra direcțiilor actuale de dezvoltare

Stabilirea temei de cercetare

Obiectivele și metodologia cercetării:

Scopul cercetării:

Descoperirea intereselor tinerilor cu privire la dezvoltarea personală, în funcție de evoluția societății actuale.

Obiectivele cercetării:

Identificarea stilului de viață în rândul tinerilor;

Identificarea principalelor interese cu privire la evoluția tinerilor din punct de vedere personal și social.

Pentru realizarea obiectivelor acestui studiu s-a folosit ca instrument chestionarul de măsurare a gradului în care adolescenții adoptă un stil de viață ce are la bază caracteristicile simplității voluntare.

Respondenții studiului au fost 100 de tineri, cu vârste cuprinse între 18 și 30 ani, din municipiul Craiova. Culegerea datelor s-a realizat în perioada februarie – aprilie 2014, iar prelucrarea datelor s-a realizat în perioada aprilie – mai 2014.

2.5. Rezultatele cercetării:

BIBLIOGRAFIE

Barbu, D., Formele fără fond și puterea intelectualilor, Sfera politicii, nr. 29-30, iulie – august, București, 1995

Bădescu, I., Dungaciu, D. Și Baltasiu, R., Istoria sociologiei. Teorii contemporane, București, Ed. Eminescu, 1996

Bădescu, I., Timp și cultură, București, Ed. Științifică și enciclopedică, 1988

Berger Peter L, Berger Brigitte Berger, Keller Hansfried, Das Unbehagen in der Modernitat, Broschiert, 1975

Bhugra, D., Migration, distress and cultural identity, British Medical Bulletin, 2004

Billikopf, G., Cultural Differences? Or, are we really that different?, 2009

Brubaker, Rogers & Cooper Frederick, Beyond Identity, Theory and Society, vol. 29, Kluwer Academic Publishers, 2000

Cabral, A., Revolution in Guinea: An African People’s Struggle, published by STAGE 1, 1969

Chiribucă, D., Tranziția Postcomunistă și Reconstrucția Modernității în România, Cluj-Napoca Ed. Eikon, 2004

Chirot, D., Social Change in a Peripheral Society: The creation of a Balkan colony, New York, Academic Press, 1993

Deng, N., On the national literature’s tactics in the globalization’s language environment, Journal of Human Institute of Humanities, Science and Technology, 2005

DeVos, G. A., Ethnic pluralism: Conflict and accommodation, în DeVos, G. A., a Romanucci-Ross, L, Ethnic Identity: Cultural Continuities and Change, Mayfield Publishing, Palo Alto, CA, 1982

Giles, H. and P. Johnson, The role of language in ethnic group relations, în Intergroup Behaviour, J. Turner and H. Giles, Chicago, University of Chicago Press, 1981

Gudykunst, W. B., The influence of cultural similarity, type of relationship, and self monitoring on uncertainty reduction processes, Communication Monographs, 1958

Hall, Stuart, Crossing Boundaries: Stitching The Self in Place, în Nothing Stands Still, Ed. The Crossing Boundaries, 1981

Hall, Stuart, Cultural Studies: Two paradigms, în: J. Munns, and E. Ragan. A Cultural Studies Reader: History, Theory, Practice, London, Ed. Longman, 1979

Hermassi, E, Changing Patterns in Research on the Third World, Annual Review of Sociology 4, 1978

Hofstede, Geert , Dimensions of National Cultures in Fifty Countries and Three Regions, în Expiscations in Cross-Cultural Psychology, J.B. Deregowski, S. Dziurawiec, and R.C. Annis, Ed. Lisse, Netherlands, 1983

Huntington, S., The Change toChange: Modernization, development and politics, New York, Free Press, 1976

Killing, J., The Quest for Economic Stabilization: The IMF and the Third World, London, Overseas Development Institute, 1984

Larionescu, Maria, Controverse asupra dezvoltarii sociale, România socială – Drumul Schimbării și al Integrării Europene, vol.II, Cluj – Napoca, Ed. Eikon, 2004

Levy. M., Social Patterns and Problems of Modernization, New Jersey, Prentice-Hall, Englewood Cliffs, 1967

Liz, R. Crecimiento Economico, Empleo y Capacitacion, Buenos Aires, Argentina, Ed. PNUD,1993

Lovinescu, E., Istoria civilizației române moderne, București, Ed. Științifică, 1924/1972

Madgearu, V., Agrarianism. Capitalism. Imperialism. Contribuțiuni la studiul evoluției sociale românești, București, Ed. Bucovina, 1936

Manoilescu, M., Rostul și destinul burgheziei românești, București, Ed. Cugetarea, 1942

McClelland D., Bussiness Drive and National Achievement, New York, Ed. Basic Books, 1964

Popescu, L., Structură socială și societate civilă în România interbelică, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1998

Ralea, M., Introducere în sociologie, București, Ed. Cartea Românească, 1926

Ramirez, N., Pobreza y Procesos Sociodemograficos en Republica Dominicana, Buenos Aires, Argentina, Ed. PNUD, 1993

Rădulescu-Motru, Constantin, Cultura română și politicianismul, București, Ed. Socc, 1904

Redfield, R., Peasant Society and Culture, Chicago, University of Chicago Press, 1965

Roth, Andrei, Modernitate și modernizare socială, Iași, Ed. Polirom, 2002

Sandu, Dumitru, Sociabilitatea în spațiul dezvoltării: încredere,toleranță și rețele sociale, Iași, Ed. Polirom, 2003

Shah, S., The researcher/interviewer in intercultural context: a social intruder!, British Educational Research Journal, 2003

So, A., Social Change and Development, Newbury Park, California, Ed. SAGE, 1991

So, A. Y., The South China Silk District, Albany, New York, SUNY Press, 1986

Smelser, N., J.,The modernization of social relations, New York, Ed. Basic Books, 1966

Smelser, N., Toward a Theory of Modernization, New York, Ed. Basic Books, 1964

Tănase, Stelian, Trei culturi. Sfera politicii, An IV, nr. 28, Iunie, București, 1995

Tipps, D., Modenization Theory and the Comparative Study of Societies: A critical perspective, New York, Free Press, 1976

Ungureanu, I., Paradigme ale Cunoașterii Societății, Iași, Ed. Junimea, 2002

Vaitsos, C., Una Estrategia Integral para el Desarrollo, Santo Domingo, Republica Dominicana, Ed. PNUD, 1992

Vlăsceanu, Lazăr, Sociologie și modernitate: tranziții spre modernitatea reflexivă, Iași, Ed. Polirom, 2007

Wagner, P., A sociology of modernity. Liberty and discipline, New York, Ed. Routledge, 1994

Zeletin, Șt., Burghezia română. Originea și rolul ei istoric, București: Ed. Națională, 1925/1991