Dezvoltarea Social Economica Si Amenajarea Teritoriului. Studiu de Caz Comuna Albac
Dezvoltarea social economică și amenajarea teritoriului. Studiu de caz – comuna Albac
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. INDIVIDUALITATEA FIZICO – GEOGRAFICĂ A COMUNEI ALBAC
1.1. Poziția geografică și limitele
1.2. Aspecte privind relieful zonei
1.3. Condițiile climatice
1.4. Rețeaua hidrografică
1.5. Aspecte privind biodiversitatea
CAPITOLUL II. PARTICULARITĂȚI GEODEMOGRAFICE ACTUALE
2.1. Scurt istoric al comunei Albac
2.2. Evoluția populației
2.3. Mișcarea naturală a populației
2.4. Densitatea populației
2.5. Structuri ale populației
CAPITOLUL III. DEZVOLTAREA ECONOMICĂ A COMUNEI ALBAC
3.1. Structura fondului funciar
3.2. Activitățile economice pe sectoare de activitate
3.2.1. Activitățile economice din sectorul primar
3.2.2. Activitățile economice din sectorul secundar
3.2.3. Activitățile economice din sectorul terțiar
3.3. Serviciile și importanța lor în dezvoltarea comunității
CAPITOLUL IV. VIAȚA SOCIALĂ A COMUNITĂȚILOR DIN COMUNA ALBAC
4.1. Evoluția istorică a modului de viață local
4.2. Viața socială actuală – între tradiție și modernitate
4.3. Elemente de identitate culturală în peisajul local
CAPITOLUL V. ORGANIZAREA ȘI AMENAJAREA AȘEZĂRILOR UMANE
5.1. Tipologia așezărilor rurale
5.1.1. Tipuri de așezări după poziție și situl natural
5.1.2. Tipuri de case și gospodării
5.2. Elemente de infrastructură actuală specifice localității
5.3. Funcționalitatea așezărilor
CAPITOLUL VI. PERSPECTIVE ÎN DEZVOLTAREA DURABILĂ A COMUNEI ALBAC
6.1. Potențialul turistic și valorificarea durabilă
6.2. Perspective ale dezvoltării agroturismului în zona analizată
6.2.1. Factorii care favorizează dezvoltarea turismului
6.2.2. Condițiile necesare dezvoltării agroturismului
6.3. Structuri de primire/cazare și alimentație turistică
6.4. Structuri turistice pentru agrement
6.5. Strategia de dezvoltare durabilă a turismului în cadrul zonei
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Relizarea temei de Absolvire ,,Dezvoltarea social-economică și amenajarea teritoriului. Studiu de caz – comuna Albac” din județul Alba izvorăște dintr-o dorință proprie, de a vorbi despre frumusețea, măreția și profunzimea locurilor care se găsesc în acest ,,colț” minunat.
Am ales ca temă de studiu această comună din ,,Țara Moților” unde profesez și locuiesc deoarece frumusețea acestei zone merită să fie cunoscută și în același timp promovată cât se poate de mult. Având în vedere faptul că treceam în ultimul an de studiu și trebuia să îmi aleg o temă de licență m-am gândit că pot să îmbin utilul cu plăcutul iar în final să rezulte ceva folositor.
Scopul acestei lucrări a fost de a obține cât mai multe informații despre situația social-economică a comunei Albac pentru a propune opțiuni de dezvoltare și modele tradiționale de amenajare a teritoriului care să fie eficiente economic.
Această lucrare își propune să: evidențieze principalele resurse naturale ale comunei (Munții Apuseni care au resurse importante de aur și altele metale); analizeze structura populației astfel încât să se poată afla dacă există forță de muncă activă dar neocupată, calificată sau necalificată pentru noi investiții; prospecteze potențialul turistic natural cât și antropic; constate care sunt principalele ocupații și venituri ale localnicilor cât și să afle care sunt strategiile de dezvoltare durabilă propuse până în prezent și dacă s-a ținut cont de acestea.
Obiectivul principal în elaborarea acestei lucrări a fost să pun în aplicare un plan strategic care să ajute la valorificarea potențialului natural fară a fi afectat cumva specificul tradițional. Acest plan ajută la crearea locurilor de muncă, care în acest moment reprezintă o problemă. Toate acestea puse în practică cu mult raționamet ar ajuta la dezoltarea social-economică a comunei Albac.
Elaborarea studiului vizând dezvoltarea social-economică și amenajarea teritoriului în comuna Albac, reprezintă rezultatul aplicării unor metode clasice și moderne de lucru specifice domeniului geografiei.
O primă etapă și cea mai importantă a constat în consultarea materialelor bibliografice disponibile din diverse surse. În cea de-a doua etapă, a urmat selectarea și achiziționarea datelor geografice și deplasarea pe teren. A treia etapă a fost cea în care am realizat o comparație între datelor obținute pe teren și situația reală în care se află comuna Albac.
În sfera geografiei, trebuie remarcat faptul că nu există, până în prezent, un studiu științific publicat referitor la comuna Albac din județul Alba. Marea majoritate a lucrărilor sunt de factură istorică și vorbesc despre personalitatea strălucită a lui Horea, marele căpitan al răscoalei țărănești din Transilvania din 1784. Nicola Vasile Ursu zis Horea reprezintă mândria acestei comune, pentru că în toate manualele de istorie se spune că Horea este din Albac și așa este, în secolul XVIII satul Fericet, satul lui Horea, aparținea din punct de vedere administrativ de Albac.
O altă mare parte a lucrărilor tratează cadrul fizico-geografic al Munților Apuseni iar alte lucrări tratează Țara Moților din care face parte și comuna Albac.
Particularitățile fizico – geografice ale Țării Moților au fost abordate atât de către geografi cât și de geologi, studiile acestora reprezentând, surse serioase de documentare științifică pentru interpretarea cadrului natural al munților Apuseni.
În anul 2010, domnul învățător Todea Barbu și doamna profesoara Berindei Sofia, au publicat lucrarea cu titlul ,, Albac –Inima Țării Moților Monografie”.
Aici vreau să-i mulțumesc în primul rând Lui Dumnezeu pentru tot, deoarece eu consider că orice facem în această lume fără ajutorul divin nimic nu este posibil.
În continuare mulțumirile mele se îndreaptă către doamna conf. univ. dr. Gica Pehoiu, îndrumătoarea în realizarea Lucrării de Absolvire și domnul lect. univ. dr. Ovidiu Murărescu pentru tot sprijinul acordat în acești ani ai programului de conversie profesională.
De asemenea, aduc mulțumiri angajaților Primăriei Albac pentru toate informațiile și datele pe care mi le-au furnizat.
Nu în ultimul rând, vreau să le mulțumesc celor mai buni prieteni și familiei mele pentru înțelegere și tot sprijinul acordat.
CAPITOLUL I. INDIVIDUALITATEA FIZICO – GEOGRAFICĂ A COMUNEI ALBAC
Poziția geografică și limitele
Comuna Albac este așezată (Fig. 1.1.) in partea de nord-vest a județului Alba, face parte din Regiunea de dezvoltare CENTRU și este inclusă în zona defavorizată (zona D) a munților Apuseni, în bazinul Arieșului Mare la o distanță vestică de 14 km, de la confluența Arieșului Mare cu Arieșul Mic, aproape de centrul grupei centrale a Munților Apuseni care ocupă spațiul muntos situat între Valea Mureșului spre sud și a Crișului Repede spre nord, între colinele domoale ale Transilvaniei, spre est și Câmpia Tisei înspre vest (David, 1943, p. 17).
Fig 1.1. Poziția geografică a comunei Albac în cadrul României și în cadrul județului Alba
(Chirițescu, 2015)
Albacul are o suprafață de 54 km2, adică 0,8% din suprafața intregului județ Alba.
Albacul se invecinează cu județul Cluj la nord-est; orașul Cimpeni, la est – 17 km;
comuna Vadu Moților, la sud-7 km; comuna Scărișoara, la vest – 10 km; comuna Horea, la nord – 7 km.
Aspectul morfometric al Bazinului apare ca o arie depresionară față de culmile muntoase care-l delimitează, dar trebuie totuși considerat ca o arie depresionară intramontană înaltă, datorită altitudinii medii ridicate (625 m) (Fig. 1.2.) (Bogdan&colab., 1980, p. 18).
Fig. 1.2. Harta hipsometrică a comunei Albac (Chirițescu 2015)
Localitatea este așezată în bazinul Arieșului Mare, Albacul este delimitat spre sud de paralele 46 grade și 19 minute latitudine nordică, iar spre nord, de paralele 46 grade și 35 minute latitudine nordică. Limita de vest este la 22 grade și 41 minute longitudine estică, iar limita de est este la 23 grade și 0,2 minute longitudine estică. Centrul comunei este la coordonatele: 46°26′54″N, 22°57′50″E (http://ro.wikipedia.org/wiki/Comuna_ Albac,_Alba, accesat la 19.04.2015)
Regiunea in care este cuprinsă comuna Albac este incadrată de culmi muntoase:
– la sud-est Munții Metalici;
– la nord-est Muntele Mare;
– la nord Muntele Balomireasa;
– la vest și sud-vest de Munții Bihariei (Foto 1.1.).
Foto 1.1. Panoramă de pe Fața Albacului în comuna Albac (Chirițescu, 2015)
Străbătută de DN 75 și de drumul județean 108, comuna Albac se află la 97 km distanță de municipiul Alba-Iulia, la 17 km distanță de Cimpeni, cel mai apropiat oraș, la 104 km distanță de Turda, la 133 km distanță de Cluj – Napoca, la 121 km distanță de Hunedoara, la 139 km distanta de Oradea si la 258 km distanta față de Timișoara.
Fig. 1.3. Distanța dintre centrele cele mai importante și comuna Albac (Chirițescu 2015)
1.2. Aspecte privind relieful zonei
Munții Apuseni reprezintă unitatea cea mai extinsă din Carpații Occidentali, ei având aspectul unei insule muntoase situată în partea de nord-vest a României.
Fig. 1.4. Localizarea Munțiilor Apuseni
(Sursa: http:ro.wikipedia.org/wiki/Muntii_apuseni accesat in 06.04.2015)
Poziția centrală și nodul orografic il ocupă Munții Bihor din care pornesc radial celelalte ramuri muntoase ale Apusenilor; în nord Munții Vlădeasa, Munții Plopișului și Mezeșului, în vest și nord-vest Munții Crișurilor (Munții Pădurea Craiului și Codru Moma), în Est Munții Gilău, Muntele Mare iar în Sud Munții Mureșului (Munții Zarandului, Metaliferi și Trascăului).
Munții Apuseni sunt alcătuiți din roci vulcanice (M. Metaliferi), șisturi cristaline (M. Bihor, Găina, Vlădeasa, Gilău), dar indeosebi din calcare, de unde și multitudinea fenomenelor carstice (peșteri, chei, coline, lapiezuri și sohodoluri). Sunt intens mineralizați, bogați in metale și nemetale.
Apusenii reprezintă cel mai inalt și mai complex sector de munți din Carpații Occidentali. Au altitudini de peste 1800 m, în zona centrală, iar în nord și sud nu ating mai mult de 700-1000 m.
Cuprind în partea centrală Munții Bihor (1849 m), extinzându-se la est în Muntele Mare (1826 m) și la nord în Munții Vlădeasa (1836 m). În prelungirea estică a Munților Bihor se află Muntele Găina (1486 m), iar în nord-est se află Munții Gilău.
În sud-est sunt Munții Metaliferi (1018 m) și Munții Trascăului, iar în vest Munții Crișurilor.
Munții Apuseni nu au avut glaciațiuni, dar în schimb, aici se întâlnește un fenomen unic în țara noastră: muntele vine în contact direct cu campia în dreptul munților Zarandului.
Din punct de vedere spațial, Valea Arieșului Mare este încadrată in grupa Munților Bihor- Gilău-Muntele Mare. Sunt constituiți din șisturi cristaline și calcare mezozoice. Se mai pun in evidență mai multe subunități: Biharia, Bătrana și Munții Arieșului.
Relieful se înscrie drept cel mai variat potențial turistic, prezentând interes prin valoarea sa peisagistică, cât și prin posibilitățile de acces, de desfășurare a activităților turistice și de amenajare pentru turism.
Munții Bihor fac parte din compartimentul central al Munților Apuseni, ei sunt formați din subunități distincte ca: Munții Biharia, cu vârful Curcubăta Mare de 1849 m, Munții Bătrana cu vârful omonim de 1579 m, Munții Arieșului cu înălțimi domoale și aspect de depresiune și Muntele Găina cu vârful Găina de 1486 m.
Sub aspect turistic cea mai interesantă este zona carstică a Munților Bihor care, prezintă cea mai spectaculoasă și originală zonă carstică din țara noastră, similară sau superioară unor zone carstice consacrate din Europa. Ea întrunește cele mai reprezentative formațiuni carstice de suprafață (doline, văi carstice, ponoare, izbucuri, sorburi etc.) și de adâncime (peșteri, avene), unele din ele comparabile cu formațiuni similare din alte părți ale lumii, multe dintre aceste formațiuni reprezentând de altfel, obiectivele turistice majore ale Munților Apuseni, printre ele evidențiindu-se:
• chei pitorești și impresionante, precum sunt cele de pe Valea Garda Seacă (cheile Garda Seacă se află Muntele Găina (1486 m), iar în nord-est se află Munții Gilău.
În sud-est sunt Munții Metaliferi (1018 m) și Munții Trascăului, iar în vest Munții Crișurilor.
Munții Apuseni nu au avut glaciațiuni, dar în schimb, aici se întâlnește un fenomen unic în țara noastră: muntele vine în contact direct cu campia în dreptul munților Zarandului.
Din punct de vedere spațial, Valea Arieșului Mare este încadrată in grupa Munților Bihor- Gilău-Muntele Mare. Sunt constituiți din șisturi cristaline și calcare mezozoice. Se mai pun in evidență mai multe subunități: Biharia, Bătrana și Munții Arieșului.
Relieful se înscrie drept cel mai variat potențial turistic, prezentând interes prin valoarea sa peisagistică, cât și prin posibilitățile de acces, de desfășurare a activităților turistice și de amenajare pentru turism.
Munții Bihor fac parte din compartimentul central al Munților Apuseni, ei sunt formați din subunități distincte ca: Munții Biharia, cu vârful Curcubăta Mare de 1849 m, Munții Bătrana cu vârful omonim de 1579 m, Munții Arieșului cu înălțimi domoale și aspect de depresiune și Muntele Găina cu vârful Găina de 1486 m.
Sub aspect turistic cea mai interesantă este zona carstică a Munților Bihor care, prezintă cea mai spectaculoasă și originală zonă carstică din țara noastră, similară sau superioară unor zone carstice consacrate din Europa. Ea întrunește cele mai reprezentative formațiuni carstice de suprafață (doline, văi carstice, ponoare, izbucuri, sorburi etc.) și de adâncime (peșteri, avene), unele din ele comparabile cu formațiuni similare din alte părți ale lumii, multe dintre aceste formațiuni reprezentând de altfel, obiectivele turistice majore ale Munților Apuseni, printre ele evidențiindu-se:
• chei pitorești și impresionante, precum sunt cele de pe Valea Garda Seacă (cheile Garda Seacă, Cerbului, Brusturului, Tăuzului, Sohodolului, Gârdișoara), de la Coiba Mică, pe valea Ordâncușa, Valea Stearpă;
• peșteri de mărimi diferite, cu formațiuni spectaculoase sau elemente de interes științific printre care: peșterile Ghețarul Scărișoara și Vârtop, peșterile de pe Valea Gârda Seacă sau din apropierea ei, Coiba Mare, Șura, Coliba Ghițului, Peștera cu Apă de la Fața Bălăcenii, izbucul Șura Apei, pe Valea Ordâncușa (pe Zgurăști) Peștera lui Ionele, sau marele aven din Bătrana etc;
• izbucuri pe valea Garda Seacă (izbucul Tăuzului, Gura Apei,Coliba Ghiobului);
• cascade și praguri pitorești, pe valea Gârdișoara;
• ponoare, doline, lapiezuri în depresiune închisă, ocoale, în împrejurimile cătunelor Ghețari și Ocoale, și pe platoul carstic Scărișoara.
Masivul Muntele Mare (parte aferentă Bazinului Arieșului Mare) este compus din șisturi cristaline și intruziuni granitice, avand o morfologie specifică, formată din culmi rotunjite și suprafețe plane, precum și versanți cu pante accentuate înspre văi. Se remarcă cu altitudinile cele mai ridicate Muntele Mare (1836 m), contribuie la potențialul natural al Văii Arieșului Mare prin anumite forme carstice: Cheile Albacului (3,5 km lungime), Cheile Mândruțului (350 m lungime) ambele sunt generate de cursul Arieșului.
Relieful comunei corespunde unei structuri geografice complexe, cu compartimentare tectonică și asociere petrografică distincte. Aici cristalinul acoperit cu formațiuni al permianului, triascicului inferior și mediu, precum și cu multiple iviri ale jurasicului, alcătuiesc cea mai mare parte a teritoriului comunei. Formațiunile sedimentare triasice și jurasice sunt alcătuite preponderent din calcare tari, care dau forme de relief semețe, abrupturi, văi strangulate în chei, peșteri. (Bogdan&colab., 1980, p. 13)
Pe teritoriul comunei se află o parte din Munții Bihor, Munții Metalici, a Muntelui Mare, și a Muntelui Balomireasa. Prezența șisturilor cristaline a imprimat un caracter de masivitate, cu numeroase piscuri înalte, ce culminează cu vârful Curcubăta Mare (1848m), iar prezența calcarelor mezozoice a facilitat dezvoltarea reliefului carstic, cu chei (Cheile Albacului -Foto 1.2.), cu peșteri (Huda de Lapte) și cu numeroase doline. Munții Apuseni, având o osatură cristalină și formațiuni de cuvertură permian albiene, străpunse de intruziuni vulcanice (granite și diorite), apare ca un mozaic petrografic, datorită depozitelor mezozoice variate (calcare, conglomerate, gresii), la care se adaugă rocile eruptive formate în triasic până în neocen. Munții Apuseni prezintă o largă suprafață de culme la circa 1100-1200 m, cu pajiști întinse. (Bogdan&colab., 1980, p. 15-17).
Foto 1.2. Cheile Albacului (Chirițescu, 2015).
Arieșul Mare, izvorând din Munții Bihorului formează o vale complexă, caracterizată printr-o succesiune de sectoare înguste, despărțite de numeroase bazine depresionare. La nașterea micilor depresiuni a contribuit factorul tectonic. Sectoarele de îngustare din valea Arieșului Mare sau format datorită caracterului epigenetic (întrucât asupra rocilor dure se păstrează petice de sedimente pe care s-a adâncit inițial râul).
Relieful cel mai tânăr de pe raza comunei Albac îl formează lunca Arieșului Mare, care este bine aluvionată cu nisipuri grosiere, fiind constituită din șisturi, pietriș, calcare, gresii, parvenite din amonte.
1.3. Condițiile climatice
Comuna Albac are o climă cu caracter temperat fiind înconjurată de nivele nu prea înalte. Precipitațiile cu caracter torențial sunt foarte rare. Solurile sunt brune, acide de pădure, cu un aspect general brun sau brun-gălbui, cu mult acid, cu forme de argilă și hidroxid de fier. Climatul este umed și răcoros, plăcut, cu aer ozonat.
Clima este continental-moderată, cu etajare pe verticală, în funcție de altitudine, în bazinul superior al Arieșului și cu ușoare nuanțe de exclusivitate, în bazinul mijlociu. De fapt, zona prezintă un regim de climat aparte, cu variații deosebite, determinate de adâncimea văilor, existența platformelor înalte de calcar, orientarea versanților spre soare, cantitatea mare de precipitații.
În amonte de Câmpeni se înregistreză o izotermă de 60 C. Temperatura medie a anului scade în funcție de altitudine. Astfel, temperaturile medii anuale descresc de la 80 C în depresiunea Câmpeni la 60 C în zona Albacului, Vidrei. La altitudini de 1300 – 1400 m, media anuală scade la circa 40 C, între 1600 – 1800 m, la 20 C, iar pe vârfurile Munților Bihor și Muntelui Mare, sub 20 C (Date preluate de la Stația meteorologică Câmpeni).
În cursul anului, temperatura variază în funcție de anotimp. În zona montană, primăvara își face apariția cu întârziere, în timp ce toamna este mai lungă, pe măsură ce crește altitudinea. Amplitudinea termică anuală este de 170 C, în zona montană înaltă și de 250 C, în culoar. Maximele sunt atinse în luna iulie, cu o temperatură medie de 27,20 C. Cea mai rece lună a anului este ianuarie, cu o temperatură medie de 3,70 C (Date preluate de la Stația meteorologică Câmpeni).
Bazinul superior al Arieșului se află, în cea mai mare parte a anului, sub influența circulației de vest și nord-vest, care aduce mase de aer umed. În zona depresionară Câmpeni, direcțiile dominante sunt cele de vest și sud-vest. Cele mai mari viteze ale vântului se înregistrează la peste 1500 m (peste 7-8 m/s.). În zona Vârtop, calmul atmosferic atinge o frecvență de 37%, iar viteza vântului este de 5 m/s, datorită adăpostului orografic.
Főhnul, ca vânt local, se face simțit în tot cursul anului, dar mai ales în lunile de primăvară. Frecvența maximă se înregistrează în luna mai (14%), iar cea minimă se înregistrează în luna octombrie (3,3%). Influența circulației főhnale determină valori ale radiației solare de 1100 kcal./m2, în zona montană, la peste 1600 m altitudine. Ca o consecință a acțiunii főhnului, durata de strălucire a soarelui este sub 1800 ore/an, în bazinul mijlociu.
În bazinul superior al Arieșului, media anuală a umidității aerului este de 79%. În mare parte, umezeala aerului este determinată de regimul nebulozității atmosferice, media anuală a nebulozității fiind de 6,1 zecimi.
Nebulozitatea cea mai accentuată se înregistrează în Munții Bihor și Muntele Mare, respectiv de 6,5-7 zecimi, corespunzătoare umezelii relative de 85%. Regimul nebulozității este exprimat prin numărul zilelor cu cer senin (50-60 zile), față de numărul zilelor cu cer acoperit, mult mai mare. La obârșiile Arieșului Mare și Arieșului Mic se canalizează mase de aer umed, ce dau o mare cantitate de precipitații. Astfel, la Arieșeni (800 m altitudine) și la Avram Iancu (680 m altitudine) cad 1103 mm, respectiv 1130 mm anual. În Munții Bihor și Muntele Mare, la peste 1300 m altitudine, se înregistrează 1000 – 1300 mm anual (Pop, 2006, p.174).
Numărul zilelor cu precipitații peste 0,1 mm, în zona montană, este de peste 150- 170, iar în culoar, de 125 – 135 (Anghel&colab, 1982, p.14).
Iunie este luna cea mai ploioasă a anului, cu o activitate ciclonică intensă, cu o nebulozitate pronunțată și cu o infiltrație puternică a apelor în zona calcarelor, îngreunând astfel vizitarea peșterilor. În iulie, vremea se stabilizează, timpul este frumos, menținându-se până la jumătatea lunii septembrie. Din punct de vedere al precipitațiilor, iulie – septembrie este perioada cea mai favorabilă pentru practicarea turismului. Se produc, uneori, ploi frontale ce țin 3 – 4 zile sau ploi cu caracter torențial, de scurtă durată.
Ninsorile cad 50 – 60 de zile pe an, la munte și 20 – 30 de zile pe an, în culoar. Grosimea stratului de zăpadă variază între 25 și 50 cm și persistă peste 150 de zile pe an, în zona montană înaltă (peste 1600 m altitudine) și 50 – 60 de zile pe an, în culoar.
În sezonul rece, condiții climaterice pentru desfășurarea sporturilor de iarnă oferă bazinul superior al Arieșului (Arieșeni – Șaua Vârtop) și zona Câmpeni – Abrud, putându-se conta pe un sezon de schi de minim 4 luni pe an.
Trăsăturile climatice ale localității Albac, se explică prin poziția sa geografică în partea centrală a Munților Apuseni și prin condițiile fizico-geografice ale reliefului. Așezarea în partea muntoasă, nu prea înaltă, îi dă climatului temperat un caracter moderat cu ușoare nuanțe pluviale. Culmile mai înalte care o delimitează, prezența unor dealuri radiale, expoziția, în general sudică și estică precum și orientarea văilor, influențează factorii climatici ai localității care de fapt, se încadrează cu mici variațiuni, Bazinului Arieșului Mare și, în general întregii depresiuni a Țării Moților. (Bogdan&colab., 1980, p. 40-41).
Temperatura aerului în cursul anului înregistrează atât valori pozitive cât și negative. Datorită reliefului montan, primăvara întârzie din ce în ce mai mult, pe măsură ce crește altitudinea iar toamna este mai prelungă. Aceasta se datorează faptului că atât procesele de răcire, cât și cele de încălzire încep de jos în sus, astfel că pe culmile înalte acestea se produc cu o încălzire progresivă, odată cu creșterea altitudinii. De asemenea, inversiunile de temperatură caracteristice zonelor depresionare, văilor, întârzie procesele de încălzire primăvara și grăbesc procesele de răcire toamna (Bogdan&colab., 1980, p. 42.)
Mediile lunare cele mai scăzute se înregistrează în lunile ianuarie și februarie. Începând cu cea de a doua decadă a lunii martie, temperatura medie anuală crește continuu, atingând 16-18 grade în lunile iulie și august. Temperatura medie anuală este de 6-8 grade. Temperatura maximă înregistrată a fost de 38 grade în luna iulie 1950 și temperatura minimă absolută de -37 de grade în luna ianuarie 1954. (Date înregistrate la stația meteorologică Câmpeni)
Perioada cea mai lungă de îngheț a fost înregistrată în anii, 1955, 1960, 1963 de 140 zile și cea mai scurtă în anul 1957 de 130 de zile. Ultimele zile de îngheț variază între 10-20 mai și primele zile de îngheț între 28 septembrie și 5 octombrie. Fenomenele de îngheț sunt legate local și de poziția și înălțimea versaților precum și de existența pădurilor care pot să prelungească sau să micșoreze perioadele de îngheț cu câteva zile. (Date înregistrate la stația meteorologică Câmpeni)
Precipitațiile atmosferice constituie unul din cele mai importante elemente ale climei și una din verigile principale ale circulației apei în natură. Precipitațiile medii anuale pe întreaga comună sunt cuprinse între 700-800 mm pe an. Nu putem vorbi despre o uniformitate a cantităților medii de precipitație, având în vedere relieful hipsometric variat al comunei. Este posibil ca în părțile mai înalte cu o expoziție mai largă spre vest precipitațiile medii anuale să depășească media indicată. Valorile ridicate ale precipitațiilor medii lunare multianuale se înregistrează în perioada mai-august și mai scăzute în perioada decembrie-februarie. Cele mai multe precipitați cad sub formă de ploaie, în perioada aprilie-octombrie, circa 65-70% din media anuală, din care circa 4% sub formă de ploi torențiale, de obicei în lunile iunie și iulie, iar circa 1% sub formă de grindină, care produce stricăciuni mari culturilor agricole și pomilor fructiferi. Circa 30-35% din media anuală a precipitațiilor cad sub formă de zăpadă în perioada noiembrie-martie. Grosimea stratului de zăpadă diferă între 30-80 cm, iar pe înălțimi mai mari atinge grosimea de 2 m, așa au fost în decembrie 2012 în satul Costești. În unele cazuri precipitațiile cad sub formă de ploaie în părțile joase (720-1500 m) și lapoviță și ninsoare în părțile înalte (1500-1848m). S-au întâlnit cazuri când pe vârful Curcubăta (Munții Bihor) a nins în lunile mai-iunie. (Bogdan&colab., 1980, p. 46-48)
Umezeala aerului este în mare măsură condiționată de regimul nebulozității atmosferice, în raport cu care crește direct proporțional (Bogdan&colab.,1980, p. 46.). Cu privire la nebulozitate se remarcă faptul că majoritatea zilelor din an sunt acoperite total sau parțial, numărul mediu anual de zile senine fiind de circa 80, iar a celor acoperite de circa 160.
Circulația locală a aerului se caracterizează prin diferențe specifice între culmile înalte și părțile mai joase. Astfel în parte înaltă a comunei, direcția vânturilor este, în general, nord-vest spre sud-est, iar în partea joasă vântul își schimbă mereu direcția în funcție de dealuri și văi. Viteza vântului în funcție de altitudine variază între 4-8m/s (Bogdan&colab., 1980, p. 48-49.)
1.4. Rețeaua hidrografică
Apele curgătoare care drenează comuna Albac fac parte din bazinul hidrografic al Mureșului. Arieșul Mare (Foto 1.3.), izvorăște de la o altitudine de 1195 m, de pe versantul nord-est al varfului Curcubăta Mare (1849 m).
După ce străbate comunele Arieșeni, Gârda de Sus și Scărișoara, Arieșul intră în comuna Albac prin Cheile Albacului. Aici taie stâncile care se retrag tăcute în dreapta și în stanga și curge apoi liniștit, adunându-și afluenții și ducându-i spre apele Mureșului.
Foto 1.3. Râul Arieșul Mare (Chirițescu, 2015)
Pe raza comunei Albac, Arieșul primește trei afluenți: pe dreapta, valea Datioanei; pe stânga, valea Stearpă și valea Albacului (Foto 1.4.).
Foto 1.4. Valea Albacului (Chirițescu, 2015)
La vărsarea văii Albacului, altitudinea absolută este de 625 m. Pană în acest punct Arieșul a străbătut deja 30 km de la izvor, iar suprafața bazinului este de 233 km2. Panta medie a cursului, pe teritoriul comunei Albac, este de 12 m/km.
Valea Albacului, cel mai mare afluent al Arieșului Mare, are o lungime de 18 km și un bazin cu o suprafață de 95 km2. Bazinul văii Albacului este asimetric și are următorii afluenți: pe stanga, valea Buholtului, valea Păltinișului, valea Lămășoii, valea Cioneștilor și valea Teiului, iar pe dreapta, valea Fericetului.
Arieșul are un regim hidrografic specific raurilor de munte, predominand scurgerea de primăvară și cea de vară, iar alimentarea venală a raurilor se realizează aproximativ intre 40% și 60%. Nivelul freatic este, in general, coborat, zona luncilor fiind bună pentru amplasarea construcțiilor (Berindei&Todea, 2010, p. 18).
Aspectul actual al rețele hidrografice a comunei (Fig. 1.5.) este strâns legat de varietatea structurii geografice a teritoriului ei a regimului precipitațiilor și de gradul de acoperire cu păduri. Întreaga rețea hidrografică de pe raza comunei este tributară Arieșului Mare care constituie colectorul principal al scurgerii superficiale și subterane de pe teritoriul comunei.
Fig. 1.5. Harta retelei hidrografice a comunei Albac (Chirițescu, 2015)
În timpul iernii se formează pe suprafețele lui un pod de gheață a cărui grosime variază între 30-40 cm, în funcție de asprimea gerului. Fenomenul de îngheț al Arieșului Mare apare cel mai devreme între 1-10 noiembrie, iar data medie a apariției podului de gheață este între 20-30 decembrie și durează 40-50 de zile. Durata medie a fenomenului de îngheț este de circa 60-70 zile și data medie a dispariției variază între 20-30 martie. Însă au fost cazuri când fenomenul de îngheț a dispărut după această dată, durând 100-120 de zile. De multe ori, în perioadele de topire bruscă a zăpezii și a ruperii podului de gheață s-au ivit perioade de inundații, ieșind din albie și inundând luncile aflate de-a lungul său, sub formă de viituri.
Inundațiile mari care au produs pagube materiale s-au înregistrat în anii:1925, când s-a înregistrat viitura maximă istorică, apoi în 1958, 1963, 1975, 1981 și în 27 decembrie 1995 când s-a înregistrat debitul de 145m3/s (Date preluate de la stația hidrologică Câmpeni).
În general, alimentarea afluenților văilor care se varsă în Arieș, se face din zone acvifere nelegate hidrografic cu Arieșul, din ape freatice cantonate în rocile dezagregate sau în fisurile rocilor calcaroase. Alimentarea se mai face și din rezervele rămase din urma ploilor și topirea zăpezilor, și depind în mare măsură de coeficientul de împădurire.
1.5. Aspecte privind biodiversitatea
Biodiversitatea – înseamnă diversitatea formelor de viață sub toate aspectele –diversitatea speciilor, varietatea genetică in cadrul aceleiași specii și a ecosistemelor.
Pierderea continuă a biodiversității a fost unamim recunoscută ca fiind cea mai urgentă problemă de mediu cu care se confruntă societatea de azi.
Bogăția fondului natural si a habitatelor reprezintă un element de mare valoare pentru calitatea vietii noastre.
Și mai important este că aceste zone joacă un rol critic în reglarea sistemelor naturale (circuitul apei, clima) și pentru unele resurse naturale de care societatea noastră depinde. Valoarea economică a acestor „servicii de ecosistem” este covârșitor mai mare comparativ cu costul necesar protejării și conservării lor.
Biodiversitatea are un rol important în viața fiecărei societăți, reflectându-se în cultura și spiritualitatea acestora (folclor, artă, arhitectură, literatură, tradiții și practici de utilizare a terenurilor și a resurselor etc.). Valoarea estetică a biodiversității este o necesitate umană fundamentală, peisajele naturale și culturale fiind baza dezvoltării sectorului turistic și recreațional.
Din punct de vedere etic, fiecare componentă a biodiversității are o valoare intrinsecă inestimabilă, iar societatea umană are obligația de a asigura conservarea și utilizarea durabilă a acestora.
Biodiversitatea cuprinde diversitatea speciilor din interiorul acestora, precum și ecosistemele pe care acestea le creează.
Diversitatea biologică sau biodiversitatea este unul dintre termenii cheie în domeniul conservării, incluzând bogăția vieții și diversele modele. Convenția asupra Diversității Biologice (CBD) definește diversitatea biologică, astfel: "varietatea organismelor vii ale diferitelor medii, terestru, marin și alte ecosisteme acvatice și complexele ecologice ale căror părți sunt; aceasta include diversitatea înăuntrul speciilor, dintre specii și ecosisteme".
Comuna Albac dispune de mai multe tipuri de habitate, astfel: păduri dacice de fag, păduri dacice de stejar și carpen, păduri relictare, păduri aluviale, turbării active, turbării cu vegetație forestieră, tufărișuri alpine și boreale, tufărișuri uscate, pajiști alpine și boreale, pajiști panonice de stâncării sau fânețe; cu o mare varietate de floră și faună caracteristice zonei nordice a Carpaților Occidentali. (Natura2000.ro – Biodiversitatea în România – Natura2000 – Apuseni; accesat la 14.09.2014).
Vegetația de pe raza comunei este una specifică în cea mai mare parte habitatelor montane, cu păduri de conifere sau de foioase, păduri în amestec, tufărișuri de arbusti și ierburi de luncă, de pajiște sau de stâncărie.
Păduri de conifere cu arboret de brad (Abies alba), molid (Picea abies) zadă (Larix), pin (Pinus), tisă (Taxus bacata), larice (Larix decidua), zâmbru (Pinus cembra);
Păduri de foioase: fag (Fagus sylvatica), stejar (Quercus robur), gorun (Quercus petraea), frasin (Fraxinus), tei (Tilia), paltin de munte (Acer pseudoplatanus), carpen (Carpinus betulus), jugastru (Acer campestre), mesteacăn (Betula pendula), ulm (Ulmus glabra), castan sălbatic (Aesculus hippocastanum), cireș sălbatic (Cerasus avium), nuc (Juglans regia L.), scoruș de munte (Sorbus aucuparia), plop tremurător (Populus tremula), salcie albă (Salix ), salcie căprească (Salix caprea), (Salcia căprească mai este cunoscută și sub denumirea populară de iovă), arin (Alnus glutinosa);
Arbusti: jneapăn (Pinus mugo), corn (Cornus mas), alun (Corylus avellana), mur (Rubus fruticosus L.), zmeur (Robus idaeus), afin (Vaccinum myrtillus L.), liliac sălbatic (Syringa vulgaris);
Specii ierboase: papucul doamnei (Cypripedium calceolus), clopoțel de munte (Campanula alpina), moșișoară (Liparis loeselii), (Spontana.robustit.com – Specii din flora spontană a României; accesat la 18.04.2015) darie (Pedicularis comosa), albăstriță (Centaurea kotschyana), garofiță de munte (Dianthus tenuifolius), roua cerului (Drosera rotundifolia), buruiana vântului (Seseli rigidum), gențiană (din specia Gentiana clusii), poroinic (Orchis militaris), angelică (Angelica archangelica), crucea voinicului (Hepatica transsilvanica), gălbinele (Lysimachia punctata), mlăștiniță (Epipactis palustris), năpraznică (Geranium robertianum), rușuliță (Hieradum aurantiacum), fierea pământului (Marchantia polymorpha), (Fierea pământului mai este cunoscută (în unele locuri ale țării) și sub denumirea de muschi de baltă), lalea de munte (Fritillaria montana), colțișor (Dentaria bulbifera), talpa ursului (Heracleum palmatum), piciorul cocoșului (Ranunculus repens), măzăriche (Anthyllis montana), (Măzărichea este cunoscută și sub denumirea populară de rinichi de munte), păștiță (Anemone nemorosa), oiță (Anemone narcissiflora), (Apm-bihor.ro – Flora și fauna – Lista roșie a județului Bihor; accesat la 24.09.2014), săbiuță (Gladiolus imbricatus).
Fig. 1.6. Harta utilizarii terenurilor a comunei Albac (Chirițescu 2015)
Fauna comunei este una diversificată și bine reprezentată de mai multe specii de mamifere, păsări, pești, reptile, și amfibieni; (Enrin.grida.no – Flora și fauna sălbatică a României; accesat la 14 septembrie 2014); dintre care unele aflate pe lista roșie a IUCN (Apm-bihor – Flora și fauna – Lista roșie a județului Bihor; accesat la 4 octombrie 2014) și protejate la nivel european prin Directiva C.E. 92/43/CE din 21 mai 1992 (privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică). (Directiva Consiliului European 92/43/CE din 21 mai 1992, privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică; http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CONSLEG:PDF accesat la 11.02.2015).
Mamifere: cerb (Cervus elaphus L.), capra neagră (Rupicapra rupicapra), căprioară (Capreolus capreolus), urs brun (Ursus arctos), lup (Canis lupus), mistreț (Sus scrofa), vulpe (Vulpes vulpes crucigera), râs (Lynx), pisică sălbatică (Felis silvestris), jder (Martes martes), vidră (Lutra lutra), veveriță (Sciurus vulgaris), dihor (Mustela putorius), hermelină (Mustelea erminea), arici (Erinaceus europaeus), cârtiță (Talpa europaea), chițcan de munte (Sorex alpinus), chițcan de pădure (Sorex araneus), chițcan de apă (Neomys fodiens), pârș (Glis glis), șoarece de câmp (Microtus arvalis), liliac cârn (Barbastella barbastellus), Liliac de apăliliac de apă (Myotis daubentonii), (Speotimis.ro – Dicționar speologic – Liliac; accesat la 4 octombrie 2012), liliac de amurg (Pipistrellus pipistrelus), liliacul cu potcoavă (Rhinolophus ferrumequinum), liliac urecheat (Plecotus auritus); (Traveux.ro – Observation on the bat fauna of Rosia Montana; accesat la 14.09.2014)
Păsări: cocoșul de munte (Tetrao urogallus), acvilă de munte (Aquila chrysaetos), găinușa de alun (Tetrastes bonasia), ieruncă (Tetrastes bonasia), acvila țipătoare mică (Aquila pomarina), corb (Corvus corax), pițigoi moțat (Parus cristatus), aușel (Regulus regulus), (Pasărea din spacia Aușel este cunoscută și sub denumirea de pănțăruș) mierlă (Turdus merula), mierlă de apă (Cinclus cinclus), ciocănitoare neagră (Dryocopus martinus), ciocănitoare de munte (Picoides tridactylus), pițigoi de brădet (Parus atus), vânturel (Falco vespertinus), codobatură (Motacilla alba), mugurar (Pyrrhula pyrrhula), sturz de vâsc (Turdus viscivorus), sticlete (Carduelis carduelis), uliu (Accipiter nisus). (Sribd.com – Lista păsărilor din România; accesat la 17 septembrie 2014).
Pești: păstrăv fântânel (Salvelinus fontinalis), păstrăv curcubeu (Salmo gairderi irideus), păstrăv brun (Truite fario), babușcă (Rutilus rutilus), zvârlugă (Cobitis taenia), scobar (Chondrostoma nasus), lipan (Thymallus thymallus), clean (Squalius cephalus), craiete (Phoxinus phoxinus), mreană (Barbus barbus).
Reptile și amfibieni: șopârla de zid (Podarcis muralis), șopârla vivipară (din specia Zootoca vivipara), vipera berus (Vipera berus), năpârcă (Anguis fragilis), șarpele lui Esculap (Elaphe longissima), șarpele de alun (Coronella austriaca), salamandră (Salamandra salamandra). (Natura2000.mmediu.ro – Apuseni – Specii de reptile și amfibieni, cap: 3.2.d.; accesat la 18.09.2014).
CAPITOLUL II. PARTICULARITĂȚI GEODEMOGRAFICE ACTUALE
2.1. Scurt istoric al comunei Albac
Istoria Munților Apuseni și implicit a comunei Albac parte componentă a Țării Moților (Fig. 2.1.) este dramatică și eroică în același timp. Pe Valea Arieșului superior, numită și Râul Mare și care cuprindea din punct de vedere administrativ toată Valea Arieșului Mare, au trăit, au muncit din greu și au luptat cu nedreptățile istoriei, oameni mândri, neînfricați și niciodată învinși de vitregiile timpurilor.
Fig. 2.1. Harta generală a Țării Moților (Sursă: C.N. Boțan, 2008)
Cel mai autentic reprezentant al acestor oameni care se spune că se trag din vechii celți, a fost eroul Horea, pe numele său adevărat Vasile Nicola, zis și Ursu de la naștere, de ursitoare. Răscoala de la 1784 condusă de Horea a scos zona din anonimat. Până în anul răscoalei, Horea făcuse, însoțit de prieteni din Albac, patru drumuri la Viena, să ceară drepturi pentru moții săi. În 1779 și apoi în 1780 a fost primit la palat de către Maria Tereza, iar în 1782 și 1784 de către împăratul Iosif al II-lea. De la ultima întrevedere din 1 aprilie 1784, când Horia și-a prezentat împăratului plângerile, datează și celebrul schimb de replică: Horia i-a mărturisit împăratului că românii vor să fie eliberați din iobăgia ungurilor, vor să scape de iobăgie cu orice preț și că iobagii vor fi siliți să se ridice împotriva nobilimii maghiare, și că ar putea să se răscoale și să se elibereze și ”cu primejdie”, împăratul Iosif al II-lea i-ar fi răspuns cu o oarecare ușurință: ”Warum tut ihr das?” (”De ce nu faceți voi aceasta?”) sau ”Thut ihr das!” ( “Faceți voi aceasta! Faceți-o!” ) (Berindei&Todea, 2010, p. 20, 24-30; Prodan,1979, p. 207-208.)
Albacenii și-au adus aportul prin jertfă de sânge nu numai la Răscoala de la 1784 condusă de marele căpitan Horea ci și la marile evenimente ale istoriei patriei: Revoluția de la 1948-1849, Primul Război Mondial și la al Doilea Război Mondial, mărturie stă și Troița eroilor din centrul comunei Albac.
Comuna Albac este la fel de bine cunoscută și după Vechea biserică din lemn „Biserica lui Horea” sau ”biserica călătoare”, strămutată în 1907 la Florica (azi Ștefănești-Argeș) pe moșia Brătienilor și apoi în 1958 la Olănești-Vîlcea.
Comuna Albac, parte componentă a ,,Țării Moților”, teritoriu constituit din zona depresionară a Munților Apuseni, pe valea Arieșului Superior, se află în inima ,,Țării de Piatră”.
Comuna Albac este atestată documentar din 1733, cu numele de Râul Mare și cuprindea toate așezările de pe cursul superior al Arieșului Mare. De-a lungul vremii denumirea comunei s-a schimbat de mai multe ori. Din 1733 până în 1805, ea a purtat numele Râul Mare, între 1805-1808, Gura Albacului, între 1808-1854 s-a numit Albac (Albake), între 1854 -1913, Fehervolgy, între 1913-1918, s-a numit Gura Râului, iar din 1918, după Marea Unire și-a luat din nou adevăratul nume, Albac. (http://www.comunaalbac.ro/cadrul-istoric/, accesat în data de 21.03.2015; Berindei&Todea, 2010, p. 36.)
Între 1858 -1860 localitatea noastră a fost în componența Districtului Alba, în 1875 a trecut – Arieș, iar în 1912 a fost trecută la plasa Cîmpeni. După Marea Unire din 1918 până în 1950 a făcut parte din județul Turda – Arieș, apoi din raionul Cîmpeni, regiunea Cluj. Din martie 1968 este parte componentă a județului Alba (Berindei&Todea, 2010, p. 36).
Din anul 2005 localitatea Albac a căpătat statutul de stațiune turistică prin H.G. nr. 801 din 14 iulie 2005 pentru aprobarea atestării localității Albac, județul Alba, ca stațiune turistică de interes local: ”În temeiul art. 108 din Constituția României, republicată, al art. 10 din Ordonanța Guvernului nr. 58/1998 privind organizarea și desfășurarea activității de turism în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 755/2001, cu modificările ulterioare, și al art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 1.122/2002 pentru aprobarea condițiilor și a procedurii de atestare a stațiunilor turistice, precum și pentru declararea unor localități ca stațiuni turistice de interes național, respectiv local, cu completările ulterioare,
Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.
ARTICOL UNIC
Se aprobă atestarea localității Albac, județul Alba, ca stațiune turistică de interes local.
PRIM-MINISTRU
CĂLIN POPESCU-TĂRICEANU
Contrasemnează: Ministrul transporturilor, construcțiilor și turismului, Gheorghe Dobre
p. Ministrul administrației și internelor, Anghel Andreescu secretar de stat
Ministrul finanțelor publice, Ionel Popescu
București, 14 iulie 2005.
Nr. 801.” (Monitorul Oficial nr. 695 din 2 august 2005).
Putem spune că localitatea Albac a devenit unul din reperele importante a Munților Apuseni și chiar a Transilvaniei și constituie o atracție datorită potențialului natural deosebit, a istoriei dar și a ”mândrilor” locuitori.
2.2. Evoluția populației
Originea moților, sau a țopilor cum sunt denumiți in documentele istorice, depășește hotarele comunei Albac, deoarece acest cuvânt cuprinde pe toți locuitorii din bazinul văii Arieșului. Numele de țopi (oameni cu plete) este atribuit lui Constantin Porfirogenitul în descrierea Ardealului, din secolul al XI – lea, pentru locuitorii acestui ținut. Când peste țara noastră au trecut popoarele migratoare, au găsit locuitorii de pe aceste meleaguri feriți de orice pericol, așezați în secularele lor adăposturi. Moții au profitat de terenurile lor mici, neimpădurite, unde și-au clădit case, iar când aveau nevoie defrișau pădurea și ridicau noi așezări (Pădurean, 2000, p. 25).
Ca traseu de circulație, albăcenii ca și ceilalți moți din jur, își amenajau singuri potecile și drumurile.
Istoricul populației și originea ei sunt strans legate de a celorlalte localități din jur, care la randul lor sunt legate de istoria regiunii aurifere, istorie pierdută în negura vremilor (Ciomac, 1936, p. 34).
Considerăm că pe teritoriul comunei a existat o populație originară și așezări omenești, oamenii fiind atrași de bogățiile acestor meleaguri și de condițiile medio-geografice oferite.
Este adevărat că pe raza comunei Albac nu s-au descoperit până în prezent urme de materiale care să ateste existența omului primitiv, dar putem presupune acest lucru datorită pădurilor existente, foarte bogate în vânat și a apelor bogate în pește. Avem unele dovezi care atestă existența continuității moților din Albac. O dovadă grăitoare a continuității moților din comuna Albac o constituie urmele unor mine foarte vechi din pădurea Harju și de pe culmea Runcului, unde au fost găsite urme de șanțuri, probabil pentru extracția auriferă (Berindei&Todea, 2010, p. 34-35).
În timpurile străvechi, teritoriul comunei Albac era acoperit de pădurile seculare, ivindu-se pe alocuri mici pajiști pentru pășunea animalelor. Poate urgia timpurilor a făcut ca în aceste luminișuri să se așeze de timpuriu moții, găsind aici locuri prielnice.
Date privind locuitorii comunei Albac avem doar din a doua jumătatea a secolului al XIX – lea prin faptul că toate statisticile anterioare se referă la comuna Râul Mare, unde intrau și localitățile din jur: Vadu Moților, Horea, Scărișoara, Gârda și Arieșeni. Statul maghiar a constituit o comisie, începând cu anul 1760 care să informeze curtea de la Viena asupra numărului precis de români, dar datele statistice sunt relative, deoarece locuitorii nu își declarau bunurile pe care le aveau, se sustrăgeau de la numărătoare și se ascundeau de ochii stăpânilor prin crânguri îndepărtate. Din primul recensămant al Ungariei reiese că între anii 1784 – 1787 erau: 1689 de case; 1718 familii; 8308 persoane, dintre care 294 iobagi, 1536 jeleri, 388 alte persoane.
Din întreaga populație erau: 1449 băieți, între 1-12 ani; 322 băieți între 13- 17 ani; 4022 femei; 1786 bărbați căsătoriți; 2500 bărbați necăsătoriți.
Primele date de cand a devenit comună de sine stătătoare, le avem din anul 1857, de unde reiese că Albacul avea: 759 case de locuit; 3961 persoane; 41 de locuitori/km 2.
Populația comunei crește in continuare, ajungand ca în: anul 1900 să fie 5807 locuitori și în anul 1910 să fie 6519 locuitori.
În urma despărțirii comunei Arada (Horea) de comuna Albac, cu ocazia recensământului din anul 1930, populația comunei se ridica la 3099 persoane din care 1597 bărbați și 1502 femei (Berindei&Todea, 2010, p. 36-40).
Recensământul din anul 1966 ne dă următoarea situație a populației Albacului:
Tabelul nr. 2.1. Recensământul din anul 1966
Sursa: Primăria comunei Albac.
Dacă populația Albacului era de 3489 de locuitori în anul 1966, în anul 1967 crește la
3530 locuitori, în anul 1968 scade la 3525 locuitori, crescând apoi la 3562 locuitori în 1969, iar în 1973 scăzând din nou la 3509 locuitori (Arhiva Primariei Albac).
Statisticile primăriei, din anul 2008, arătau următoarea situație a populației:
Tabelul nr. 2.2. Date statistice a populatației 2008
Sursa: Primăria comunei Albac.
Conform recensământului efectuat în 2011, populația comunei Albac se ridică la 2.089 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 2.220 de locuitori și față de anul 2008 când erau 2.250 locuitori. (http://ro.wikipedia.org/wiki/Comuna_Albac,_Alba, accesat în data de 16.01.2015).
Populația stabilă (rezidentă) a Albacului și a localitaților componente conform recensământului efectuat în 2011 este redată (Tabelul nr. 2.3.) mai jos:
Tabelul nr. 2.3. Recensământul din anul 2011
Sursa: www.recensamantromania.ro/…/rpl_2011_populatia-pe-categorii-de-loca…
Se poate observa din analiza datelor ca numărul populației a scăzut în toate localitățile / satele componente ale comunei Albac, excepție făcand satele Bărăști, Budăiești și Rogoz unde numărul locuitorilor/persoanelor satului/gospodăriilor a crescut cu 8, 6 și respectiv 5 locuitori.
2.3. Mișcarea naturală a populației
,,Numărul de persoane aparținând unei comunități umane nu este static, el înregistrează în timp o anumită dinamică, datorită mișcării naturale și migratorii a populației respective. Mișcarea naturală presupune împrospătarea populației prin apariția unor noi generații, fenomen cunoscut și sub denumirea de reproducere a populației, dar și o diminuare a ei prin decesele ce se înregistrează în special în cadrul generațiilor îmbătrânite. Prin mișcarea naturală a populației se înțelege așadar schimbarea permanentă a unor generații cu altele” (Vert, 1995, p. 22).
Mișcarea populației, pană cand localitatea Albac a devenit o unitate administrativ teritorială de sine stătătoare, este legată de Râul Mare și poate fi studiată numai impreună cu localitățile din jur.
Din datele de care dispunem după 1930, rezultă că Albacul se situează printre localitățile cu populație mijlocie, alături de localitățile Vidra de pe Arieșul Mic și Scărișoara de pe Arieșul Mare.
a) Natalitatea
,,Natalitatea este criteriul fundamental de definire a politicii demografice a oricărei țări, de încurajare a acesteia (pronatalistă) sau de limitare a ei (antinatalistă). Deși în esență nașterea este un eveniment biologic, natalitatea ca fenomen demografic este determinată de un număr mare de factori sociali, economici, culturali, frecvența nașterilor în cadrul unei comunități umane reflectă în ultimă instanță, modele culturale complexe în care sunt implicate instituțiile sociale, atitudini și valori, societatea în întregul ei.
Ca fenomen demografic natalitatea se referă la frecvența născuților-vii în cadrul unei populații, calculat ca raport între numărul acestora și populația de la mijlocul intervalului, exprimat la 1000 de locuitori” (Vert, 2001, p. 54).
Natalitatea în comuna Albac, nu a fost așa ridicată ca în alte comune din zonă cum ar fi Bistra, Roșia Montană, datorată în mare parte unor greutăți pe care le-au avut locuitorii de aici și care i-au determinat să cutreiere țara mai tot timpul anului pentru a obține cele necesare întreținerii familiei.
Totuși din studierea natalității din registrele Parohiei Ortodoxe Albac și din registrele stării civile ale primăriei am cules doar câteva date privind natalitatea și mișcarea populației în comuna Albac.
Situația numerică a născuților (Tabelul nr. 2.4.) pe perioada 1975-2014 este o dovadă a faptului că natalitatea a scăzut mult, chiar și în perioada în care avorturile erau interzise prin lege de către statul comunist.
Tabelul nr. 2.4. Nașteri înregistrate în perioada 1975-2014
Sursa: Primăria comunei Albac / Parohia Albac.
Din situațiile statistice se observă o scădere a natalității, ajungandu-se în medie la un număr de 2 copii pe familie.
Din analiza situației născuților se observă că în ultimele decenii numărul acestora este în descreștere.
b) Mortalitatea
,,Mortalitatea este a doua componentă a mișcării naturale a populației, iar decesele -ieșiri- din populația considerată ca sistem. Geografia studiază aspectul social dar nu al decesului ci al masei respective de evenimente demografice de acest gen care poartă denumirea de mortalitate. Studiul fenomenului demografic ca masă de evenimente și nu caz izolat de deces beneficiază de avantajul legii numerelor mari și al altor legități statistice” (Vert, 2000, p. 92).
Dacă natalitatea a avut un ritm de descreștere mediu, sau slab, mortalitatea în schimb a avut un ritm de crestere mediu până anul 2000 după care a descrescut, totuși acest fapt a influențat negativ creșterea ritmică a sporului de populație.
Situația numerică (Tabelul nr. 2.5) a decedaților pe perioada 1975-2014 este o dovadă a faptului că mortalitatea a crescut până în 2000, dupa care a scăzut.
Tabelul nr. 2.5. Decese înregistrate în perioada 1975-2014
Sursa: Primăria comunei Albac / Arhiva Parohiei Ortodoxe Albac.
Din analiza situației decedaților (Arhiva Primăriei comunei Albac și a Parohiei Ortodoxe Albac), pe perioada 1975-2014 reiese că au fost în medie un număr de circa 26 decese pe an.
Din diferența între născuți și morți se observă o creștere a sporului de populație cu circa 3 persoane/an pentru perioada analizată. Între 1975 au fost înregistrați 24 decedați, sporul de populație fiind de 37 oameni.
În ultimele decenii mortalitatea crește, făcând ca scorul de popularitate să fie în scădere. Din diferența între născuți și morți se observă o scădere a sporului de populație începând cu 1995 -3 persoane; în 2000 -14 persoane; 2010 -14 persoane și 2014 -6 persoane.
,,Numărul de persoane aparținând unei comunități umane nu este static, el înregistrează în timp o anumită dinamică, datorită mișcării naturale și migratorii a populației respective. Mișcarea naturală presupune împrospătarea populației prin apariția unor noi generații, fenomen cunoscut și sub denumirea de reproducere a populației, dar și o diminuare a ei prin decesele ce se înregistrează în special în cadrul generațiilor îmbătrânite. Prin mișcarea naturală a populației se înțelege așadar schimbarea permanentă a unor generații cu altele” (Vert, 1995, p. 22).
Forme de mobilitate a populației
a) Deplasări obișnuite – care nu implică o schimbare de durată sau definitivă a rezidenței sau activității și nici o mutație importantă în viața persoanei angrenată în această mișcare. Aceste deplasări sunt legate de modul de viață, sunt repetative, ritmice, de durată redusă și nu exprimă nici un dezechilibru esențial între zona de origine și cea de destinație.
În cadrul acestor deplasări se remarcă: deplasările zilnice sau navetism, deplasările ocazionale, deplasările duminicale, deplasările de week-end și deplasările în vacanță.
Apropierea orașului Câmpeni, deși legăturile nu sunt tocmai lesnicioase și în scurt timp determină deplasări zilnice pentru muncă. În general, se deplasează populația tânără atât de sex masculin, cât și feminin. Cei care se deplasează practică naveta pe o distanță de 18 km, mijloacele folosite fiind autobuzul, la care se adaugă în mică măsură naveta cu autoturismul proprietate personală. Și din localitățile vecine se deplasează spre comuna Albac, zilnic, persoane în mare majoritate intelectuali (învățători, profesori, medici și asistenți), acoperind necesarul de cadre cu pregătire superioară în școlile din comună, dispensarul medical uman și veterinar.
b) Mișcările migratorii propriu-zise – care implică o schimbare de durată sau definitivă a rezidenței și de cele mai multe ori a activității, presupunând mutații importante în viața persoanelor angrenate. Aceste deplasări impun în cele mai multe cazuri o schimbare a modului de viață a persoanelor implicate, sunt de lungă durată sau definitive și aproape întotdeauna exprimă un dezechilibru între condițiile de viață oferite la locul de plecare și cele care există sau se speră că există la locul de sosire.
Fenomenul emigrării a început după răscoala lui Horea, când au fost strămutați cu forța în Banat 122 de persoane, în frunte cu Ioan Horea, fiul fostului conducător al răscoalei. Mulți dintre locuitorii Albacului și-au schimbat domiciliul după reforma agrară din 1921, care s-a aplicat în 1924, plecând spre Carei sau spre județul Timiș. Cei mai mulți au plecat după reforma agrară din 1945, în părțile Banatului și ale Bistriței Năsăud, unde moții au format cartiere întregi în comunele: Albești, Lechința și municipiul Bistrița. Alții au fost împroprietăriți în localitățile: Sîngeorz, Semereuș și Dipșa (Suciu, 1929, p. 58).
În anii comunismului, un mare număr de tineri și chiar vârstnici au plecat din localitate, așezându-se în special în centre muncitorești: Timișoara, Alba Iulia, Cugir, Brașov, Sibiu, Arad, Moldova Nouă ș.a..
Fenomenul cel mai caracteristic în cadrul mobilității populației îl constituie migrația
definitivă pe direcția sat – oraș, care este însoțită și de o mobilitate socio-profesională a populației.
În 2010 rata migrației nete cunoaște valori pozitive în comuna Albac 0,6% (Erchedi, 2012, p. 47)
În ultimii 20 de ani, au început să își lase amprenta asupra populației migrările pentru lucru în țări ca Italia și Spania. Deși datele sunt limitate și într-o anumită măsură inexate, mulți din cei plecați în străinătate de mulți ani, revenind periodic în localitatea natală și fiind cuantificați la populația
stabilă.
Comuna Albac a fost caracterizată după anul 1990 de fenomenul de migrare spre urban, mai ales al tinerilor. Dezvoltarea activității agro-turistice, a exploatării forestiere și exercitarea inițiativei private în domeniul turistic a dus la creșterea și diversificarea posibilităților de a obține venituri, astfel încât populația a cunoscut în ultimii ani o tendință de stabilizare.
2.4. Densitatea populației
Expresia răspândirii diferențiate a populației în teritoriu o constituie densitatea. Aceasta reprezintă intensitatea populației în raport cu suprafața, determinată ca raport între numărul populației (P) la un moment oarecare și suprafața teritoriului (S) locuit de aceasta. Valoarea raportului se exprimă în numărul de locuitori pe km² (Roșca, 2007, p. 29).
Formula de calcul: d = P/S
Densitatea așezărilor rurale constituie un criteriu important în procesul de delimitare spațială a Țării Moților, prin punerea în evidență a unui mod specific de amplasare a gospodăriilor în raport cu condițiile de relief, precum și prin evidențierea densității așezărilor.
După Valeriu Butură-1978, Țara Moților, constituie ,,cea mai populată zonă înaltă din cuprinsul țării”. Satele prezintă aspect de risipire accentuată, caracteristică în special arealelor montane (apar bine-conturate sate de tip crâng). Aspectul satelor și numărul lor este explicat prin însușirile reliefului, în sensul că gospodăriile au identificat o așezare mai prielnică pe suprafața înaltă (platou), decât pe văile înguste cu lunci abia schițate, expuse inundațiilor.
Există două nuclee habitaționale mari așezate în lunca Arieșului, respectiv Câmpeni și Bistra, în cazul lor centrul înglobând doar un procent redus din numărul total de locuitori (circa 32% la Câmpeni și 20% la Bistra). Alte nuclee de vale mai apar în cazul localităților: Abrud, Albac, Horea, Vadu Moților (Analele Universității din Oradea, Seria Geografie, 2004 p.273-283).
Alt factor care a determinat densitatea mare a așezărilor rurale îl constituie cel de ordin social: din vatra inițială situată în părțile joase s-au desprins crângurile precum ramurile unui arbore, datorită împărțirii succesive a proprietății inițiale, în parcele numeroase, cauza fiind valorile ridicate ale natalității.
Țara Moților, mai precis ,,vatra,, sa, se caracterizează prin prezența celor mai ridicate valori ale densității așezărilor rurale, de pe teritoriul României, respectiv 29 sate/100 km², față de media țării, care este de 5,5 sate/100km². Acest lucru se datorează așa cum am văzut, fragmentării reliefului, mărimii reduse a așezărilor, dar mai ales factorilor de ordin social (uman, psihologic, comportamental). Numărul de sate aparținătoare unei comune este foarte mare: Vidra- 39 de sate (ocupă locul al II-lea pe țară după comuna Cornereva); Avram Iancu- 33 de sate; Sohodol- 31 de sate; Arieșeni- 18 sate; Albac -16 sate etc. În schimb, mărimea demografică a unei așezări rurale este redusă- circa 200 loc./sat
Comuna Albac se află la peste 600m altitudine. Este cunoscut faptul ca 4,0% din populația țării se află în zone de altitudine cuprinse între 600 – 800m, adică în depresiunile intracarpatice de mare altitudine și 2% din populație țării se află localizată la peste 800m altitudine, adică în zona de versant sau de plai (Dumitrescu, 2015, p. 31).
2.5. Structuri ale populației
Structura populației pe grupe de vârstă și sexe
Vârsta este un element foarte important în cadrul structurilor de populație, relevând diferențe remarcabile la toate nivelele de analiză, mai ales, asupra unor indicatori de bază ai dinamicii populației, cum sunt fertilitatea, nupțialitatea, mortalitatea, având în același timp, consecințe multiple asupra funcționării economiei și societății.
Uzuală în statistică este împărțirea populației pe grupe mari de vârstă, obținându-se următoarele subpopulații: populația tânără (0-14 ani), populația adultă (15-59 ani) și populația vârstnică (peste 60 de ani).
,,Convențional se consideră că o populație este tânără dacă proporția populației vârstnice este mai mică de 7%, procesul de îmbătrânire demografică este în desfășurare dacă ponderea populației vârstnice este cuprinsă între 7-12%, iar o pondere mai mare de 12% corespunde unei populații îmbătrânite demografic” (Țarcă, 1997, p.89).
În 2002, aproape toate comunele din zonă au înregistrat un nivel avansat de îmbătrânire în care ponderea populației de ≥60 de ani cunoaște nivele ridicate, cu mult peste pragul de 12%: Roșia Montană (15%), Gârda de Sus (19%), Horea (16%), Arieșeni (19%), Albac (17%) (Erchedi, 2012, p. 15).
La nivelul localităților în intervalul 2011 se constată o scădere continuă a grupei tinere și o creștere a ponderii populației vârstnice.
Tabelul nr. 2.6. Populatia stabilă pe sexe și grupe de vârstă în anul 2011 în Albac
Sursa: http://www.recensamantromania.ro/rezultate-2/
Din tabelul de mai sus se observa că Grupa de vârstă 0-14 ani era în 2011 în număr de 352 locuitori. În cadrul grupei de vârstă 15-59 ani în anul 2011 erau în comuna Albac 1218 de locuitori. Grupa de vârstă 60 ani și peste număra în 2011 în comuna noastră 519 locuitori. Din analiza acestor date putem spune că în comuna Albac în anul 2011 s-a înregistrat un nivel avansat de îmbătrânire de 24,84%, cu 12,84 peste pragul ponderii (12%) care corespunde unei populații îmbătrânite demografic.
Principalele cauze care stau la baza acestui proces de îmbărtânire demografică sunt: reducerea puternică a natalității și accentuarea fenomenului migratoriu atât spre centrele urbane din apropiere cât și spre alte țări mai dezvoltate din Europa.
Accelerarea îmbătrânirii demografice atrage după sine o mulțime de modificări. Odată cu acesta creșterea presiunii populației vârstnice asupra populației adulte-potențial active, cât și presiunea populației tinere asupra populației adulte, implicit asupra unor importante sisteme din societate (sănătate, asistență socială, bugetul asigurărilor sociale), ceea ce duce la anumite dezechilibre.
Pe baza caracteristicii calitative sex, o populație este desmembrată în două subpopulații: masculină și feminină. În general, orice subpopulație –la nivel macro sau microanalitic – este bine să fie repartizată inițial pe sexe. Aceasta, nu numai din punctul de vedere al necesității pentru studiul fertilității sau nupțialității, ci și pentru considerente mai generale, de politică socială, de asigurare a unei mai bune proporționalități pe sexe, în funcție de obiectivele emancipării în fapt a femeilor” (Trebici, 1979, p.70).
Analiza structurii pe sexe s-a efectuat la nivelul anului 2011 și se poate observa că ponderea populației masculine este peste ponderea populației feminine: 1065/1024.
La nivelul comunei Albac, poate fi menționat faptul că diferența între populația feminină și cea masculină nu este extrem de mare. Se poate observa că, proporția este însă în favoarea
sexului masculin, dar cu un procentaj foarte scăzut 0,98%.
Structura etnică a populației
În ceea ce privește structura etnică a populației din comuna Albac, se poate spune că, din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre (Tabel nr. 2.7.) din totalul populației o pondere de peste 95% era reprezentată de români.
Tabelul nr. 2.7. Evoluția populației și structura etnică in perioada 1850 -2011 în comuna Albac
Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Comuna_Albac,_Alba, accesat în 01.05.2015; www.recensamantromania.ro/wp-content/uploads/2013/…/sR_Tab_8.xls
Din ultimele date (2011) se observă că majoritatea locuitorilor sunt români (95,07%), cu o minoritate de romi (1,63%). Pentru 3,3% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută.
Analizând (Tabel nr. 2.7.) se poate observa faptul că în intervalul de timp 1850-2011, marea majoritate a populației este reprezentată de români, fiind urmați de rromi și celelalte etnii.
Structura confesională a populației
Din punct de vedere confesional, (Grafic 2.1.) majoritatea locuitorilor: 2012 sunt ortodocși (96,31%). Pentru 3,26% din populație, pentru 68 de locuitori, nu este cunoscută apartenența confesională, iar 0,43%, 7 locuitori, au altă religie (creștini de rit vechi).
Grafic 2.1. Componența confesională a comunei Albac
Sursa: www.recensamantromania.ro/wp-content/uploads/2013/…/sR_TAB_13.x…
CAPITOLUL III. DEZVOLTAREA ECONOMICĂ A COMUNEI ALBAC
3.1. Structura fondului funciar
Teritoriul administrativ al comunei Albac are o suprafață de 5.389 ha și cuprinde 16 sate (http://www.comunaalbac.ro/prezentarea-fizico-geografica/, accesat în 08.03.2014). Albac – centru este reședința de comună. Localitățile comunei Albac sunt sate de munte cu vatră răsfirată.
Numărându-se printre comunele mijlocii, comuna Albac are o suprafață de circa 54 kilometrii pătrați adică 5389 ha., cu o întindere neegală, pe diferite categorii de culturi: arabil 300 ha, fânețe 893 ha, păduri 3039 ha, pășuni 966 ha, alte terenuri, 191 ha (Tabelul 3.1.).
Tabelul 3.1. Repartizarea suprafeței comunei Albac în 2015
(sursa datelor: Arhiva Primăriei comunei Albac)
Suprafața agricolă a comunei a fost în general variabilă, determinată de acțiunile de împădurire sau dimpotrivă de defrișarea pădurilor ori în unele cazuri chiar de acțiunea factorilor externi asupra scoarței.
Odată cu apariția meșteșugurilor specializate au scăzut în intensitate preocupările pentru valorificarea resurselor sărace ale solurilor prin culturi. Deși cantități tot mai mari s-au adus din zonele joase, în schimbul lemnelor (scândură, lațuri ș.a.), locuitorii nu au renunțat la cultivarea pământurilor mai fertile, deoarece au știut că atunci când nu se fac bucatele în țară, din cauza secetei, nici lemnele nu au trecere, ogoarele lor în schimb puteau da o producție mai bună, prin mai marea frecvență a ploilor.
Pământul și așa sărac în substanțe nutritive, nu era în condițiile cele mai bune îngrășat și îngrijit, obținându-se recolte destul de slabe care nu puteau acoperi nevoile populației decât în proporție de 10-15% în privința cerealelor și 40-50 % în cea a plantelor legumicole. Celelalte cereale necesare acoperirii nevoilor populației se aduceau din Câmpia Transilvaniei, a Crișurilor și a Banatului în condiții grele, cu mijloace de transport rudimentare.
Din pricina climei aspre, a poziției comunei, răsfirată pe diferite culmi deluroase care trec adesea peste 800 metri altitudine, înconjurată de păduri, învecinată cu munți și din cauza numărului mic de zile călduroase, cu dimineți reci și cu vânturi, precum și datorită solului pietros, cu fertilitate redusă, producția agricolă era foarte redusă. Pământul cultivat pe hotar se ară și semăna numai o dată la 2-3 ani, iar în rest se cosea iarba.
O altă cauză a producției slabe era și poziția terenurilor, pe pantele dealurilor, care dacă se arau an de an, suprafața arabilă afânată a solului se putea surpa. Cele mai multe terenuri arabile cultivate cu cereale se aflau pe versanții orientați cu fețele spre sud. Dintre plantele cultivate cele mai frecvente erau cartofii, secara, orzul, inul și în mai mică măsură zarzavaturile folosite în perioada de vară: ceapă, usturoi, fasole.
O plantă cultivată a fost cânepa, din care se confecționau frânghii, prosoape, lenjerie de pat și de corp.
În 2014 s-au cultivat cu grâu și secară 5 hectare, cu cartofi 60 hectare, cu ovăz 20 hectare, legume 15 hectare din care ceapă uscată 3 hectare, usturoi 1, varză 3, morcovi 2, sfeclă furajeră 10 hectare și cu orz, fasole, nutreț, suprafețe neînsemnate (Arhiva Primăriei comunei Albac).
Lucrul câmpului se făcea cu unelte rudimentare cum sunt: plugul de lemn, grapa cu spini, etc., arăturile fiind de slabă calitate atât din cauza acestor unelte cât și din cauza efectuării lor într-un timp îndelungat. Un iugăr de pământ dă de obicei de 12-16 clăi a 25 snopi claia, iar o claie de circa 1-2 litre de grâu (20-40 kg). O claie de orz de 2-3 litre (40-60 kg), iar secara da cât și grâul. Cerealele intrau în pârgă abia în a doua jumătate a lunii august și începutul lunii septembrie, când erau secerate cu secere de mână, spicele legate în snopi, snopii adunați în cruci (clăi mai mici de 20-25 snopi), unde stăteau câteva zile până se așezau apoi erau puși pe pari, afară în câmp pentru ca să se usuce și după câteva săptămâni transportați și depozitați în șuri sau în stoguri.
Odată cu căderea zăpezii începerea treieratului cu îmblăciul (două lemne tari rotunde, unul mai lung și celălalt mai scurt, legate laolaltă printr-o curea mai rezistentă), în șură, care dura în funcție de nevoia de grăunțe pentru familie și de nutreț pentru vite până în Postul Paștelui.
Producția agricolă sporește după ce terenurile arabile încep să fie îngrășate prin gunoire abundentă cu gunoi de grajd, pe brazdă și după ce se folosesc unelte agricole mai perfecționate ca plugul de fier, grapa cu colți de lemn sau de fier, sapa ascuțită etc., făcându-se arătură mai adâncă și de mai bună calitate. Terenurile agricole încep să fie tot mai mult extinse prin defrișare cu ajutorul focului și a uneltelor.
Dacă în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și în secolul al XIX-lea, precum și în prima jumătate a secolului al XX-lea terenurile arabile au crescut în suprafețe, în a doua jumătate a secolului al XX-lea și în secolul al XXI-lea aceste suprafețe au scăzut mereu. Fenomenul este explicabil dacă ținem seama că în prezent când producția de cereale la câmpie a crescut foarte mult, când comerțul pune la dispoziția populației de aici făină și pâine, fostele terenuri cultivabile să fie transformate în fânețe naturale și însămânțate cu plante de nutreț, în vederea sporirii numărului de animale.
Cu toate că în secolul al XIX-lea și în prima jumătate a secolului al XX-lea suprafața arabilă crescuse, uneltele se perfecționaseră, nu putea fi acoperit necesarul de hrană pentru populație și de aceea restul de cereale era cumpărat de la comercianții din localitate sau de la târgurile din Câmpeni, Abrud, Turda. O mai mică parte din locuitori se aprovizionau participând la secerișul din câmpie care dura două săptămâni sau chiar trei, timp în care mai mulți membrii de familie puteau să câștige 40-50 litre de grâu și dacă rămâneau și la cules circa 70-80 litre, cantitate care adunată cu porumbul câștigat tot la culesul de la câmpie, îi ajungea până în vara următoare. Au existat locuitori care se aprovizionau prin schimbul în natură: mere-grâu.
Azi aprovizionarea populației cu produse agroalimentare se face prin intermediul magazinelor și a comercianților ambulanți din regiunile de câmpie.
Comparând datele statistice despre suprafața comunei Albac, constatăm că pădurile ocupă primul loc. Dacă privim (Tabelul 3.1.) vom observa că peste 30 km² din totalul suprafeței de studiu este ocupată cu păduri, urmate apoi de pășuni cu peste 9 km² .
3.2. Activitățile economice pe sectoare de activitate
3.2.1. Activitățile economice din sectorul primar
Pădurile. Principalul izvor de trai pentru locuitorii comunei Albac, ca de altfel al tuturor moților în general l-a constituit și-l mai constituie și azi, pădurile. În vremuri îndepărtate întreaga regiune a fost acoperită cu păduri mari, seculare, a căror rămășițe se puteau observa până în secolul trecut. Numai pe marginea apelor curgătoare unde era puțin șes, se găseau ochiuri libere unde s-au așezat oamenii care încetul cu încetul au stârpit parte din păduri, fie prin tăiere, fie prin ardere, și în luminișuri astfel deschise s-au ridicat gospodării (Kovacs, 1966, p. 80).
Întreg acest masiv de păduri (Zlatna, Gilău, Călățele și Trascău) au aparținut juridicește, până pe vremea principatului ardelean episcopului romano-catolic de Alba Iulia. Folosința era a țăranilor cu excepția teritoriilor miniere. Principii ardeleni au luat în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în stăpânire aceste păduri. În dietele ardelene ținute pe vremea principatului le găsim înșirate între bunurile fiscale. Centrul de administrare era Zlatna. Țăranilor li se dădea voie să taie lemne câte le trebuia, dar în schimb erau datori să facă cărăușie de lemne la cuptoarele de fier din Zlatna și Hunedoara (Suciu, 1929, p. 103).
În 1872 s-a făcut segregarea, adică s-au despărțit pădurile erariului de cele ale urbariariștilor. Pădurile urbariale au fost administrate apoi de comună până în anul 1898, când au trecut din administrarea comunei în administrarea comunităților urbariale noi constituite. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea în raza comunei existau suprafețe împădurite a căror proprietari erau statul, urbariul și comuna, precum și mici parcele în proprietate particulară.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în prima parte a acelui de-al XX-lea material lemnos se procura de către cetățeni fie din pădurea urbarială, contra unei taxe vărsate în contul administrației comunității urbariale după metrul cub de lemn tăiat, fie din pădurea comunală, unde taxa era uneori mai mică. Pădurile erau împărțite în parchete de lucru care se dădeau în folosință în mod succesiv, însă datorită modului defectuos de exploatare se produceau mari pagube. Se fura mult material lemnos atât din pădurea comunală cât și din cea a statului.
În anii comunismului, când toate bunurile solului și subsolului au trecut în proprietatea statului, tăierea pădurilor a fost organizată în mod rațional, luându-se și măsuri de repopulare cu păduri imediat după ce se exploatează un parchet. A mai rămas în proprietatea personală a cetățenilor pîlcuri mici de pădure care nu fac masă cu pădurea statului și erau sub 0,25 hectare, ele constituind o bună sursă de câștig prin tăierea și apoi valorificarea lor în diferite părți ale țării. Parte din cei care nu aveau păduri în proprietate lucrau în pădurile statului pe bază de norme (pentru un anumit volum de lucrări se dădea material lemnos). După ce-și făceau suficient material lemnos îl valorificau în diferite locuri din țară obținând importante sume de bani cu care apoi asigurau cele necesare familiei.
După înlăturarea regimului comunist (1989), în anii următori, sau dat în proprietatea particulară a cetățenilor 1332 hectare și au fost puse în posesie peste 700 de persoane (Arhiva Primăriei comunei Albac). Astfel azi mulți cetățeni ai comunei se ocupă cu negoțul de material lemnos, brut sau prelucrat.
Pășunile. Terenurile de pășunat alăturat de cele pentru fânețe sunt absolut necesare pentru creșterea și dezvoltarea producției animaliere.
Pășunatul este sursa principală pentru asigurarea furajării animalelor pe timp de vară. În legătură cu terenurile de pășunat și cu creșterea animalelor în comună s-a desfășurat păstoritul sub mai multe forme, după posibilitățile fiecărei gospodării.
Forma cea mai răspândită a păstoritului a fost aceea a creșterii vitelor pe lângă casa gospodarului, ea constituind o formă de ocupație pastorală sedentară. Această formă era practicată de către cei care aveau vite puține și un mic teren de pășunat pe lângă casă.
O altă parte din gospodari practicau păstoritul la munte local, ducând vitele în timpul zilei la pășunatul pe care-l aveau în raza satului sau în pădure, iar seara aducându-le acasă. Unii își făceau grajd pe locul de pășunat lăsându-și aici animalele peste noapte, ducând acasă doar laptele pentru prelucrare. Aceste două forme de păstorit s-au dovedit foarte aproape de necesitățile agriculturii locale prin: asigurarea animalelor de tracțiune pentru gospodar, ușurarea păstoritului, asigurarea unor bogate resurse alimentare de proveniență animală, mai ales vara în timpul lucrărilor agricole mai grele (cosit, secerat).
O altă formă răspândită de păstorit este păstoritul pendulatoriu simplu, practicat de către gospodării care aveau mai multe vite și pășunat puțin acasă. Ei în fiecare vară trebuiau să se deplaseze cu vitele în munte pentru a le pășuna acolo, începând cu luna mai și până în luna octombrie când coborau de la munte, urmând ca fiecare gospodar să pășuneze animalele pe lotul său. Păstoritul se face de către fiecare proprietar, plătind o taxă de pășunat în funcție de numărul animalelor pe care le pășuna în munte. În această perioadă păstorul sălășluiește într-o colibă făcută din bârne necioplite de brad, acoperite cu șindrilă.
Înainte de 1850, pășunatul în munți se închiria de la proprietarul munților la un preț convenabil. Imediat după desființarea iobăgiei în Transilvania, apărând noi forme de proprietate asupra pământului, s-au făcut schimbări și asupra proprietăților de păduri și pășuni.
Astfel, pe baza Legii IV din timpul revoluției din 1848-1849 au ajuns în proprietatea particulară a foștilor iobagi din Principatul Transilvaniei circa 1,6 milioane iugăre (30-40% din pământ), recunoscute prin patentale din 1853 și 1854 (Kovacs, 1966, p. 78). Apare, deasemenea, proprietatea comună a gospodarilor asupra pădurilor și pășunilor (composesoratele) și proprietatea în comun a proprietarilor și foștilor iobagi asupra pădurilor și pășunilor (Kovacs, 1966, p. 80).
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, locuitorii comunei nu aveau suficient pășunat și de aceea erau nevoiți să-și ducă vitele la pășunatul erariului sau în munți, unde trebuiau să plătească 2-4 coroane pentru vitele mari și 40-60 bani pentru oi, o taxă destul de ridicată.
Prin neîngrijirea corespunzătoare a pășunatului din munte, o parte din el s-a împădurit în mod natural, ducând la micșorarea suprafeței lui. De asemeni, la micșorarea suprafețelor pășunilor au contribuit și extinderea fânețelor și a terenurilor arabile.
În ultimele decenii s-au luat măsuri de curățirea pășunatului din munte și măririi suprafeței lui utilizabile, ceea ce a dus la sporirea suprafeței pășunatului în anul 2015 la 966 ha (Arhiva Primăriei comunei Albac).
Pomicultura. Pomicultura s-a dezvoltat într-o măsură nu prea mare încă din timpuri mai îndepărtate, când locuitorii acestor meleaguri revendicându-și anumite drepturi pomeneau și încă destul de des de dreptul de cârciumărit și de vinderea băuturilor în cadrul târgurilor de țară (bîlciurilor). Drept pentru care împreună cu altele au provocat incidentul din 1782 de la Câmpeni, preludiul răscoalei conduse de Horia, Cloșca și Crișan.
Datorită structurii solului, a condițiilor de climă și altitudine, nu pe întreg teritoriul comunei, pomii fructiferi se dezvoltă foarte bine. Ei au fost cultivați și continuă să se cultive mai ales pe versanții dinspre sud. Pomii cei mai răspândiți în localitate sunt: merii, perii, cireșii, nucii și prunii.
Pomicultura: a cunoscut o dezvoltare mai mare la noi începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea când se face o propagandă susținută în acest scop, iar pe baza legii din 1894 se înființează primele pepiniere de pomi din regiunea moților. Odată cu aceste măsuri se observă că numărul pomilor plantați și altoiți a crescut (Ciomac, 1936, p. 12).
În 2014 existau pe raza comunei 8300 pomi din care 2100 meri, 430 peri, 4100 pruni, 710 cireși+vișini și 160 nuci (Arhiva Primăriei Comunei Albac).
Cel mai mult s-a dezvoltat cultura prunului, atât pentru fabricarea țuicii de (50-60 grade) cât și pentru fabricarea magiunului care se consumă în mare cantitate în zilele de post. Multe prune uscate se consumau în mare cantitate în zilele de post.
În urma măsurilor, de protejare a pomilor fructiferi numărul lor va crește într-un ritm rapid, date fiind și veniturile care se realizează în special din valorificarea țuicii și a merelor.
Zootehnia. Pe lângă celelalte surse de trai, încă din timpuri foarte îndepărtate, creșterea animalelor constituie o ocupație importantă pentru locuitorii comunei Albac.
Dovada vechimii acestei ocupații o constituie însuși modul în care s-au format crângurile prin construirea adăposturilor de animale alături de colibele pentru păstori, formând mici pâlcuri de construcții care apoi s-au extins.
Este adevărat că nu constituia sursa principală de trai ca în alte regiuni muntoase ale țării, dar ele erau nelipsite de pe lângă casa oricărui gospodar, oricât de sărac ar fi fost. Pentru gospodăria moțului, caii au fost animale de bază, care au asigurat practicarea acestor meșteșuguri și aprovizionarea cu cereale. Grija s-a concentrat asupra lor, iar vite cornute s-au crescut în limita furajelor disponibile, în majoritatea cazurilor limitându-se la o vacă pentru lapte. Nu a fost mare nici numărul oilor, creșterea lor restrângându-se la satisfacerea cerințelor gospodărești, în primul rând pentru lână. În lipsa cerealelor numărul porcilor și al păsărilor a fost întotdeauna mic.
Pe lângă produsele alimentare pe care le obțineau de la animale: laptele cu derivatele lui, vacile erau folosite pentru lucrarea pământului și transportul diferitelor bunuri, iar oile pentru lâna din care se confecționa casnic îmbrăcămintea familiei. Spre deosebire de câmpie, aici vitele sunt mai mici, mai vioaie și mai rezistente la diferite boli, adaptate climatului aspru, sunt mai mult corcituri locale și mai puțin rase ameliorate.
Tabel 3.2. Evoluția creșterii animalelor în comuna Albac
(Sursa datelor: ***, 2011, p. 210-211)
Din analiza datelor (Tabelul 3.2.) reiese că în perioada postdecembristă numărul animalelor a scăzut. Situația este explicabilă, dacă se are în vedere faptul că în perioada 1990 – 2015 moții albăceni s-au acupat cu exploatarea lemnului și prelucrarea lui primară ceea ce a dus la o creștere a puterii de cumpărare, fată de alte perioade când erau obligați să se preocupe în primul rând de creșterea animalelor, datorită scăderii comerțului cu lemn și produse din lemn.
Analizând în continuare evoluția creșterii animalelor constatăm că numărul bovinelor, ovinelor, porcinelor și a păsărilor este în scădere, iar cabalinele se mențin aproape la aceleași valori datorită faptului ca sunt folosite la munca în pădure cu lemnul.
Din datele de mai sus se poate constata totuși predilecția pentru creșterea animalelor. Interesul pentru acestea este justificată prin suprafețele întinse de pășuni și fânețe. Totodată însă, sunt vizibile și schimbările importante survenite în structura acestei îndeletnicirii, mai ales în creșterea oilor, unde scăderile sunt de-a dreptul catastrofice, de peste 95 % în ultimi ani. Acest proces a fost favorizat de lipsa piețelor pentru valorificarea produselor obținute de la acestea, în primul rând a lânii, cărnii și produselor lactate.
Vechile tradiții de a introduce berbecii în turme, toamna, pentru a determina fătarea oilor spre primăvară a dus la limitarea drastică a numărului de miei care puteau fi sacrificați cu prilejul sărbătorilor de primăvară, ajungându-se la o valorificare inferioară a acestora.
Scăderile foarte mari pe care le-au înregistrat creșterea animalelor mari, în special ale bovinelor pot fi explicate, de asemenea, prin cauze economice legate de imposibilitatea valorificării surplusului de lapte din gospodării, dar și de diminuarea rolului lor în transporturi și la lucrul în pădure, odată cu creșterea indicelui de mecanizare a acestor activități.
Pe lângă cauzele economice menționate un impact major asupra scăderii numărului de animale din gospodăriile populației l-a jucat procesul de îmbătrânire a populației, datorat atât natalității scăzute, cât mai ales procesului de migrație a populației tinere, capabilă de procreere.
Descreșteri mai puțin semnificative s-au înregistrat în cazul păsărilor de curte, unde obiceiul de a consuma ouă proaspete și carne de pui din propria gospodărie încă se mai menține, în ciuda presiunii exercitate de prezența cărnii de pui congelate și a ouălor produse în cadrul fermelor specializate.
Se poate constata totodată păstrarea interesului pentru creșterea cabalinelor, utilizate ca animale de povară și pentru călărit, de către localnici, nevoiți să parcurgă distanțe apreciabile pe jos. În ultimii ani se constată un interes crescut pentru utilizarea în turism a acestui animal, tot mai multe pensiuni și persoane particulare închiriind cai pentru turiști sau asigurând inițierea în călărie.
Creșterea porcinelor a rămas o preocupare la nivelul fiecărei gospodării, numărul acestora înregistrând o creștere ușoară în ultimii ani. De asemenea se remarcă interesul pentru introducerea înseminării artificiale și pentru creșterea taurilor pentru înseminare.
Apicultura. Albinăritul, în mod sporadic, a apărut de timpuriu ca ocupație secundară și în rândul locuitorilor din comuna Albac.
În lipsa zahărului, cu miere de albine se îndulcea acovița și se făcea miedul pe care-l
vindeau la târgurile de la Câmpeni sau îl consumau ei în casă. De asemenea, mierea era mult folosită ca medicament. Ceara se întrebuința pentru fabricarea lumânărilor.
În prezent cu stupăritul se ocupă circa 10 gospodari (Arhiva Primăriei Comunei Albac), având în general un număr mic de stupi, ceea ce nu exclude faptul ca în realitate să existe mai mulți.
3.2.2. Activitățile economice din sectorul secundar
Industria pe teritoriul comunei Albac a fost reprezentată, încă din timpurile mai vechi, prin mori de apă, vâltori, fireze de debitat scânduri. Morile erau construite pe malurile apelor curgătoare și mai ales pe malul Arieșului. Unele în lunile secetoase de vară își încetau activitatea din lipsă de apă.
Nu avem date statistice care să ateste exact numărul morilor din secolul al XX-lea, dar din spusele unor vârstnici, rezultă că ar fi existat 15 mori, așezate pe Arieșul Mare și pe Arada.
Morarii luau uium de la țăranii care aduceau măciniș un mertiug (cca 2 kg) de făină pentru litra de cereale măcinată (1 litră – circa 15 kg). Măcinișurile erau transportate în spinare sau pe cai.
Astăzi nu mai sunt mori de apă întrucât necesarul de făină de toate calitățile și categoriile precum și pâinea sunt asigurate de către magazinele din comună. Brutăriile satisfac nevoile de produse de panificație, făcând ca cererea de făină a populației să se reducă simțitor, ceea ce duce la dispariția treptată a cuptoarelor de pâine din gospodăriile locuitorilor.
Vâltorile erau construite tot pe malul apelor curgătoare. Numărul vâltorilor a fost destul de redus pe raza comunei deoarece locuitorii de aici s-au folosit de astfel la instalații, care se găseau în Săcătura (Vadu Moților).
Vîltorile aveau menirea de a îngroșa țesăturile din lână executate în gospodărie, transformându-le într-un fel de postav. În acest scop țeătura se împătura, se așeza într-un jgheab unde se turna peste ea apă rece, apoi caldă, după care se scotea și se punea în oale, iar cu ajutorul unor ciocane de lemn repartizate câte 2 într-o oală se bătea pătură cu pătură. Într-o parte aceste ciocane erau cioplite în trepte cu scopul de a întoarce țesătura. Repetându-se de mai multe ori, această operație, țesătura se îngroșa, transformându-se în postav. Dispariția acestor vîltori se explică prin apariția în comerț a unor stofe în culori variate precum și a articolelor de îmbrăcămințile gata confecționate.
Firezele (joagărele) erau construite de obicei în tovărășie de mai mulți vecini și tăiau atât lemnele proprietarilor firezului cât și a altor gospodari în schimbul unor sume de bani sau a plătii în natură. Plata în natură era o scândură din zece. Marginile rămânând celui care conducea firezul. Un firez de apă cu o pânză tăia pe zi cca. 60 bucăți de scândură, în lungime de 4 metri la grosimea de 1 țol (64×26 milimetri x 26 centimetri). Se mai tăiau scânduri la dimensiunile de la 1/2 țoli, 1/4 țoli iar uneori de 2 țoli. Scândurile debitate erau transportate apoi cu caii (cca. 1,75 m cubi) sau ca boii (cca. 2 m cubi) din locul de debitare, în principalele centre de desfacere: Câmpeni, Abrud, Brad, Alba Iulia, Turda, Cluj și Huiedin, la negustorii angrosiști din aceste orașe. Vânzarea se făcea de obicei pe țoli și pe pereche de scânduri și mai rar pe metri cubi. Și firezele erau amplasate tot pe marginea apelor.
Datorită reîmproprietării cu păduri a cetățenilor de după revoluția din 1989, pe teritoriul comunei sunt doua gatere și peste 50 banzice, folosind ca energie curentul electric.
Industria textilă, era practicată de către femei care din tulpinile de in și cânepă sau din lâna oilor confecționau toate articolele de îmbrăcăminte necesare pentru întreaga familie. De la firul de in sau cânepă până la cămașa sau cearceaful de pe pat, toate operațiile erau făcute în exclusivitate de femei.
Astfel, ele culegeau firele de cânepă sau in, de pe ogor, le legau în mănunchiuri (mănuși), le băgau în topilă (locuri amenajate special în care se aduna apa), unde se lăsau circa 2-3 săptămâni până ce fibrele se desprindeau de pe tulpina lemnoasă, le socoteau și le lăsau să se usuce, fie la soare, fie în cuptoarele de pâine, după care urma prelucrarea propriu-zisă.
Cu ajutorul meliței se desprindeau fibrele de partea lemnoasă, obținându-se câlții. Câlții la rândul lor treceau din nou printr-o operație de melițare (tras) pentru a li se da o maleabilitate mai mare și a scoate din ei și ultimele resturi lemnoase (puzderiile). Câlții astfel prelucrați erau trecuți printr-un pieptene mare din fier unde se alegeau fuiorul și clantareții (resturi mai grosolane de câlți).
Fuiorul se trecea din nou printr-o operație de țesălare, trecându-se printr-un pieptene mai mic cu colții lungi și subțiri, de unde rezulta fuiorul pregătit definitiv pentru tors, precum și alte rămășițe de câlți, care amestecate cu clantareții se torceau și din firul lor se făceau lipideie, saci, desagi, etc.
Urma apoi torsul fuiorul pentru cămăși și a clantereților, care dura de prin noiembrie până în februarie. După terminarea torsului, firele erau depănate cu ajutorul rășchitorului în jurebdii și băgate la pârlău (așezate într-un ciubăr sau cadă de lemn peste care se turna cenușă și apă fierbinte) unde erau ținute iarăși o perioadă de timp până ce începeau să se înălbească, după care erau scoase, spălate cu apă rece și puse la uscat. Apoi erau depănate cu vârtelnița, după care se făceau gheme. Firele treceau acum prin urzoi pregătindu-se pentru țesut.
Țesutul se făcea cu războiul, rezultând o pânză mai groasă sau mai subțire după cum au fost firele. Pânza astfel obținută era pusă la înălbit prin udare și întindere zilnică la soare, operație ce se repetă circa 10-15 zile.
Numai după aceste operații efectuate între lunile martie – mai, pânza poate fi folosită la confecționarea lenjeriei de pat și de corp și a tindeielor cu care se împodobeau pereții caselor.
Lâna se prelucrează prin mai puține operații. După ce este tunsă este spălată și apoi dărăcită, obținându-se caierul gata de tors. Se toarce apoi în fire groase sau mai subțiri după trebuință și se trece la țesutul firelor toarse. Țesătura era dusă la viltori unde se îngroașă, transformându-se în pănură din care se confecționează pantalonii, țundrele, cergile pentru acoperit etc.
Industria alimentară este practicată de asemenea numai de către femei și se rezumă la prelucrarea laptelui și a fructelor. Din laptele de vaci, oi sau capre se scoate smântâna care se pune în hurdoi (vas de lemn folosit la separarea untului din smântână compus din două părți: vasul propriu-zis și mâtca cu care se bate smântâna) și apoi se bate până ce se alege untul.
Laptele smântânit se pune în niște vase mai mari din lemn sau lut (blidare) și se încheagă cu cheag făcut de gospodină din stomacul mieilor. Laptele închegat se pune într-un sac de pânză rară pentru a se scurge zărul. Cașul scurs este frământat cu sare după care se pune în vase special construite (ghioabe) în acest scop și se tescuiește, obținându-se astfel brânza.
Din fructe, toamna, gospodina prepară magiunuri (silvoiță) sau compoturi folosite în lunile de iarnă.
Industria de prelucrare a lemnului. Moțul este fabricant de donițe, ciubere, șindile și scândură, lațuri etc. El este în același timp un priceput dulgher și constructor de poduri.
În casa fiecărui moț, construită din bârne de brad și mai rar de fag și acoperită cu sindrilă, nu lipseau pe lângă lavită, pat și masă, nici scaunul de văsărit. Văsarii își desfac marfa pe la târguri și prin sate. Cu banii câștigați își cumpără bucate pe care le încarcă pe căruțe sau pe cai, pentru a le transporta acasă la familie (Rusu, 1928, p. 128).
Așadar, industria de prelucrare a lemnului a fost cea mai dezvoltată ramură de aici și era destinată exclusiv bărbaților. Din ocupațiile locuitorilor din Albac, agricultura, creșterea vitelor și industria lemnului, ultima era ocupația principală, care putea să asigure în mai mare măsură existența omului, celelalte fiind îndeletniciri laterale. Puțini erau locuitorii care puteau să trăiască numai din cultivarea pământului și creșterea vitelor.
Ciubărarii. Locuitori din Albac mai ales cei din satul Costești au fost și ciubărari sau văsari. Această îndeletnicire nu se poate încadra în timp precis sub aspectul apariției în raza localității, vechimea ei pierzându-se în negura vremurilor.
La sfârșitul secolului al XIX -lea și începutul secolului al XX-lea, lemnul de brad sau fag, pentru văsărit, era procurat din pădurea statului, a comunei, sau a composesoratului urbarial, contra unei taxe variabile după cantitatea și grosimea lemnului sau după cantitatea de doage făcute. Doagele se făceau între Rusalii și Sfântul Petru și de la Sfânta Maria până la lăsarea iernii.
După ce era ales copacul, era doborât și cepuit (curățat de crengi), după care se taiau bocuri de diferite dimensiuni după mărimea vaselor pe care trebuiau să le confecționeze. Bocii erau crăpați în doage, care se clădeau în roate și după ce se uscau erau transportați de către văsari pe spinarea calului, acasă dacă acestea erau făcute în munte, sau în spinare, dacă erau făcute în pădurile din apropierea casei.
Acasă urma ansamblarea doagelor în ciubere, ghioabe, hurdoaie, folosindu-se uneltele de văsărit: firez, secure, mai, scaun de văsărit, secure gârjobă, mezdreală dreaptă, mezdreală scobită, gilău, ghenătoare, gărdinar, țircălău, bătătoare, potenzău, custură și trăgător.
Vasele erau făcute mai mult în perioada de toamnă și iarnă, iar perioada aprilie – septembrie era destinată mai ales desfacerii produselor și pregătirii materialului din pădure.
Ciubărari proprietari de cai și căruțe își transportau și valorificau singuri produsele. Vasele erau transportate la “țară”, pe spinarea cailor sau în căruțe trase de 1-2 cai.
Căruțele erau acoperite cu coviltire din pânză de cânepă, având rolul de a apăra de ploaie chișițele de vase. Și astfel moțul pregătit cutreierea țara în lung și în lat, însoțit de doina sa: “A plecat moțul la țară / Cu doiniți și cu ciubară / S-aducă mălai pe ele / La copii și la muiere”.
O asemenea cutreierare prin țară ținând câte 4-6 săptămâni se zicea că moțul face: ”Paștele pe la Șiria / Crăciunul pe Ilia” (Frâncu&Candrea, 1888, p. 275).
Ciubărarii meseriași la domiciliu care neavând cai și căruță cu care să poată merge prin țară, vindeau produsele lor la negustori sfârnari. Aceștia cumpărau ciuberele și le duceau să le vândă la țară. Sfârnarii le transportau fie cu caii, fie cu vagonul spre vechiul regat, îndeosebi la Craiova, unde le așezau în gazdă și apoi le transportau la târguri să le vândă. De aici aduceau bucate pe care le vindeau la târgurile din Albac, Câmpeni, Abrud, etc.
În anii comunismului, prin deceniul șase a secolului al XX-lea a luat ființă în comună în satul Cionești ”la Păltiniș” o cooperativă meșteșugărească care producea: butoaie, putini, lăzi, lădițe, cozi de lopată, toporâști de coasă și avea ca angajați cu munca la domiciliu un număr de peste 100 cooperatori.
Această cooperativă a aparținut de Întreprinderea Industrială raională “Horea moților” Câmpeni. Din deceniul șapte al secolului al XX-lea a trecut ca secție deja organizată la Întreprinderea de Industrie locală Abrud. Această secție a fost mecanizată și a avut până în 1989 în jur la 60 de salariați și producea butoaie din fag pentru uz general, lăzi de ambalaj pentru export și semifabricate pentru Intreprinderea de Prelucrare a Lemnului Câmpeni și alte Combinate din țară.
După anul 1989 această “fabrică” cum a fost numită de locuitorii comunei s-a confruntat cu probleme de șomaj, pentru ca în anul 2000 să își înceteze activitatea. Ca șefi de fabrică, de-a lungul anilor au fost: Sicoe, Pleșa, Oneț Gheorghe, Nicola Solomon.
După încetarea activității în anul 2000 secția de prelucrare primară a lemnului din comuna Albac, a fost cumpărată de Todea Tiberiu și Morar Lucian. Patronii ei aveau în plan să redeschidă fabrica și să reangajeze muncitorii, însă din păcate acest lucru nu s-a întâmplat.
Șindrilarii erau mai puțini la număr și-i regăsim și astăzi in satul Bărăști. Șindrila din lemn de rășinoase este unul dintre cele mai vechi materiale utilizate, în România, pentru constucția acoperișurilor. Reprezintă un mod eco de a construi acoperișul unei case, sau de a-l restaura pe cel vechi. Elementele sunt prelucrate manual, și la crearea lor se acordă o mare atenție parametrilor dimensionali și de calitate. Acoperișurile construite din astfel de materiale au o durată de viață foarte lunga, pot rezista 50 ani cu întreținere si intervenții reduse. Acoperișurile din șindrilă sunt folosite cu succes pentru refacerea construcțiilor cu specific montan, rustic sau refaceri de monumente istorice si de arhitectura. Șindrila este confecționată din lemn de brad și are o greutate scăzută. Printre avantajele utilizării acestui material se numără: rezistența la condiții climatice variate; protecție împotriva umezelii – apa se scurge paralel cu șindrila; flexibilitate la temperaturi scăzute; greutate scăzută; este un material ecologic. Montarea acestora se face astfel: muchia ascuțită trebuie să fie prinsă în ulucul șindrilei apropiate. Este important ca rosturile care sunt paralele cu linia de cea mai mare pantă, să fie așezate decalat, de la un rând la altul, cu o jumătate de lamelă. În cazul secțiunilor, trebuie să se așeze, în câmp, cel puțin două șindrile. La nivelul coamei, șindrilele care sunt montate pe versantul predominant expus vânturilor trebuie să depășească coama cu cel puțin 5 cm.
Industria casnică în general, începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea a intrat în declin, tinzând la dispariția parțială sau totală. Așa bunăoară industria casnică textilă foarte dezvoltată altădată, azi se mai practică doar izolat, de către femeile mai în vârstă și mai mult din tradiție. Excepție de la acest declin face industria de prelucrare a lemnului.
În afara acestor muncitori dogari și șindrilari marea majoritate a bărbaților s-au ocupat și se ocupă cu exploatarea primară a lemnului iar o parte din locuitorii comunei și-au făcut o ocupație din culegerea și vânzarea rășinei ca înlocuitor al tămâiei, mai ales în Muntenia și Oltenia.
3.2.3. Activitățile economice din sectorul terțiar
Meșteșugurile s-au dezvoltat pe raza localității sunt specifice economiei naturale și au apărut datorită nevoii de satisfacere a unor cerințe imediate, iar pe de altă parte datorită apropierii de târgul de la Câmpeni unde își puteau desface produsele meșteșugărești care întreceau nevoile populației locale.
În deceniul al VII-lea al secolului al XX-lea frizeria, cizmăria și croitoria unități prestatoare în cadrul cooperației de consum erau deservite de câte un salariat la care se adaugă cei care lucrau ca meseriași meșteșugari: croitori, tâmplari, cojocari, zidari, dulgheri, morari, ciubărari, șindrilari (Arhiva Primăriei comunei Albac).
În anul 2015 în comuna Albac există frizeri, cizmari, croitori, tâmplari, zidari, dulgheri, ciubărari, șindrilari. Și nu mai există morari și cojocari.
Comerțul în perioada interbelică se desfășura prin intermediul câtorva prăvălioare și cârciumi (Berindei&Todea, 2010, p. 54) sau prin târgul săptămânal care avea loc la Albac, ocazie cu care meșteșugarii din Scărișoara, Horea, Gârda, Arieșeni își desfăceau produsele lor din lemn, cumpărând în schimb cereale aduse de unii negustori din localitate, special pentru aceste târguri.
Prăvăliile desfăceau mai mult produse de strictă necesitate cum erau sarea, petrolul, zahărul precum și alte mărunțișuri. Ocazional, pentru a-și întregi câștigurile proprietarii acestor prăvălii vindeau și băuturi alcoolice. În afara acestor prăvălii mici mai existau și un număr redus de cârciumi legalizate și mai multe crâșme clandestine. În aceste crâșme se vindeau rachiuri fabricate din fructe sau cereale, vinuri aduse din regiunea Târnavelor sau din jurul Albei.
Schimburi comerciale mai mari se făceau cu ocazia târgurilor de la Câmpeni și Abrud, unde locuitorii vindeau produse obținute în industria casnică, produse alimentare (lapte, unt, brânză, smântână, ouă, slănină) și vite, iar în schimb cumpărau diferite unelte de muncă: sape, lopeți, hârlețe, coase etc., articole de încălțăminte (opinci, bocanci, ciorapi, cizme) și postavuri în special pentru femei din care își confecționau rochii și bluze.
În anii comunismului, comerțul a fost reorganizat devenind un comerț de stat centralizat, reprezentat pe raza comunei de cooperativa de consum cu sediul în centrul de comună, având filiale în satele Cionești, și Costești.
După revoluția din anul 1989, comerțul localității noastre a trecut iar la economia de piață. În anul 2015 comerțul pe raza localității era reprezentat de aproximativ 20 de magazine și baruri. Acestea satisfac nevoile de cumpărare a cetățenilor.
Dezvoltarea activității agro-turistice, a exploatării forestiere și exercitarea inițiativei private în domeniul turistic a dus la creșterea și diversificarea posibilităților de a obține venituri.
În anul 2011 (http://www.cjalba.ro/wp-content/uploads/2011/10/DocumentatiePATZ.pdf) se găseau în comuna Albac următoarele firme (Tabelul 3.3.):
Tabelul 3.3. Firmele din comuna Albac, codurile CAEN si obiectul lor de activitate
Comuna Albac este și un exemplu de succes economic în agroturism, deținând un număr mare de pensiuni agroturistice în comparație cu alte localități cu potențial turistic din Județul Alba. Comuna deține o poziție geografică foarte avantajoasă de trecere spre stațiunile de iarnă ale Munților Apuseni -Arieșeni sau Gârda de Sus.
Fig. 3.1. Harta cu pensiunile din Albac care au participat activ la Târgul national de turism rural (Sursă: Primăria comunei Albac)
3.3. Serviciile și importanța lor în dezvoltarea comunității
Un factor major pentru majoritatea zonelor rurale este că acestea se confruntă în general cu fenomenul de depopulare survenit în special ca urmare a absenței unei perspective materiale certe a locuitorilor. Stabilizarea populației prin fixarea forței de munca este o consecință extrem de importantă astfel aporturile lichidități provenite din prestații turistice pot ajuta la conservarea locurilor de muncă în servicii precum comerțul, cazarea turistică, transport local, asistență medicală. Pe lângă meseriile de bază întâlnite în mediul rural, respectiv comuna Albac, agricultori, muncitori silvici, etc. turismul poate aduce venituri suplimentare cât și crearea unor noi locuri de muncă cum ar fi: agent turistic, ghid turistic, animator, astfel se poate contribui la viabilitatea comunității locale și la diminuarea fenomenului de depopulare.
Dacă implementarea turismului rural este realizat cu succes crearea de noi locuri de muncă este posibilă. Deși în cele mai multe cazuri crearea de noi locuri de munca este asociată în special practicilor hoteliere și de restaurant, în subsidiar, reușita acestora crează perspective pentru amplificarea activităților legate de comerțul cu produse alimentare și de artizanat, transport, valorificarea patrimoniului ș. a. .
Rolul femeilor în comunitatea rurală este în general relativ limitat, rolul decisiv în prestarea activităților direct productive revenind bărbațiilor. Implantarea în mediul rural a activităților turistice oferă posibilitatea punerii în valoare a energiei și talentului insuficient utilizate al fracțiunii feminine a populației.
CAPITOLUL IV. VIAȚA SOCIALĂ A COMUNITĂȚILOR DIN COMUNA ALBAC
4.1. Evoluția istorică a modului de viață local
Comuna Albac a fost și este locuită de o populație chemată sub numele de moți (cum le place să li se spună). Moții își trag numele foarte probabil de la felul de a-și purta părul cu „moț”, după obiceiul străvechi al dacilor. Alături de locuitorii comunei Albac din marea familie a moților fac parte toți oamenii ce locuiesc partea cea mai centrală a Munților Apuseni: cele trei Vidre, de Jos, (azi Ponorel), de Sus (azi Avram Iancu) și de mijloc (azi Vidra); Albacul și satele din jur: apoi ținutul Câmpenilor și al Abrudului. Prin generalizare și limbajul obijnuit toți locuitorii Munților Apuseni sunt numiți moți (Pascu, 1972, p. 16).
În timpuri străvechi teritoriul comunei Albac era acoperit cu păduri mari, seculare (Toth, 1955, p.13) și numai unde și unde se iveau ca niște insule izolate câmpuri mici cu pajiști verzi, bune pentru pășunatul animalelor. Probabil că o parte din locuitorii minerii sau din familiile refugiate în codri de urgia timpurilor, au început să se așeze în aceste luminișuri și prin diferite metode de defrișare să obțină locuri de arătură, de fânețe și de pășunat.
Până la sfârșitul secolului al XV-lea și chiar după această dată în multe locuri s-au folosit numai mijloace tradiționale de defrișare după sistemul desțelenirilor permanente (Dunăre, 1969, p. 132). Astfel de procedee au fost arderea unor părți din pădure sau tăierea copacilor în apropiere de rădăcină (ciungitul). Cel mai obișnuit și mai întâlnit procedeu de defrișare, l-a constituit procedeul tăierii unui inel de coajă împrejurul triunghiului, copacilor, din cauza căruia copacii se uscau, fiindcă seva care îi alimenta seca, și după uscare fie că erau tăiați aproape de rădăcină, fie că erau aprinși iar rădăcinile scoase și astfel terenurile tot mai întinse erau transformate în fânețe, ogoare sau pășuni.
Pe aceste locuri sau format crângurile, oamenii începând să-și construiască case și pe măsura trecerii timpului crângurile se transformă în sate cu case izolate unele de altele dispuse pe suprafețe foarte mari, lipsite de drumuri, de ulițe propriu-zise, circulându-se pe cărări sau pe poteci (Pascu, 1972, p. 398).
Această metodă de defrișare a dăinuit până în zilele noastre, locuitorii mărindu-și teritoriile de pășunat care vecinau cu pădurile, prin uscarea pădurilor de pe margini, folosind inelarea.
Familiile care constituie celule de bază ale societăți omenești au fost în trecut bine consolidate, fapt oglindit prin numărul mic de divorțuri și abandon familial, înregistrate pe raza comunei Albac. Familiile sau constituit pentru a putea înfrunta mai ușor avalanșa de lipsuri și greutăți, pentru a procura în comun cele necesare traiului.
De la primele familii care s-au așezat în aceste crânguri transformate mai apoi în cătune și sate, își păstrează azi denumirile multe sate de pe raza comunei.
Astfel din toate cele 16 sate, 5 își iau numele de la primele familii. Exemplificăm cu câteva din acestea: Bărăști (derivă de la numele de familie Bara), Budăiești (de la Budae), Costești (de la Costea), Pleșești (de la Pleșa), Rusești (de la Rusu). Aceste nume de familie le găsim azi răspândite și în celelalte sate ale comunei și chiar în comunele învecinate.
Se găsesc însă aici alături de familiile vechi sau foarte vechi băștinașe cum sunt: Costea, Corcheș, Pleșa, Budae, Bara, Rusu, Pașca, Scrob, Todea, Lazăr, Negrea și nume de familie nebăștinașe, venite din alte localități și răspândite pe raza comunei cum sunt: Candrea, Captiu din comuna Poiana Vadului, Gligor din comuna Avram Iancu, precum și nume străine cum sunt Horvath (maghiar).
Unele sate își iau denumirea de la poreclele unor oameni care s-au așezat în aceste locuri ca de exemplu Roșești. Alte toponimice cum sunt: După Pleșe (derivă de la aspectul și așezarea locului respectiv față de satele și cătunele din localitate). Fața (își ia denumirea de la așezarea în ”fața” soarelui).
Toponimia văilor este strâns legată de cea a satelor și cătunelor din care izvorăsc sau prin care trec. Așa de exemplu: Lămășoaia poartă același nume cu satul pe care-l străbate.
Onomastica ne conduce spre delimitarea precisă a familiilor care-și au obârșia din timpuri străvechi și se încadrează de fapt în caracteristica onomasticii întregului ținut al moților. Unele nume de familie, probabil și-au luat botezul de la unele ocupații, plante, obiecte, animale, de la poziția terenurilor, ca de exemplu: Cârja (de la cârjă-baston).
4.2. Viața socială actuală – între tradiție și modernitate
Tradiția este ceea ce străbunii noștri ne-au lăsat moștenire, este materializarea trudei și a înțelepciunii lor. Este o avere pe care trebuie să o păstrăm deoarece avem o istorie, o tradiție, știm cine suntem. Ne definește ca entitate nu doar în cadrul poporului român, ci chiar mai departe, în întreaga umanitate.
Tendințele actuale converg către a ascunde rădăcinile pe care le avem, de parcă ne-ar fi rușine. Tradiții, obiceiuri, credințe, datini, descântece, rugăciuni, superstiții au devenit noțiuni deja abstracte, într-o societate obosită de viteză, dar al cărei ritm de viață e din ce în ce mai accelerat, alergând spre niciunde, investind doar în "confort și siguranță".
Tot mai mult tinerii care ar trebuii să ducă mai departe tradițiile poporului român, folosesc elemente moderne, ignorându-le pe cele tradiționale. Spre exemplu căsătoriile care au loc astăzi, nu mai prezintă niciun element tradițional. Etapele tradiționale ale nunților de altădată le regăsim reflectate doar în lucrările științifice și poveștile bătrânilor. În arhitectura caselor construite recent, se întâlnește tot mai mult influența străină/modernă și mai puțin ceea tradițională. Construcțiile noi nu transmit nimic din memoria strămoșilor. Majoritatea sunt colorate țipător și nu se încadrează deloc în peisaj.
Casele tradiționale moțești, din lemn, cu cerdac sau târnaț, care se disting prin acoperișul foarte înalt și țuguiat, mare parte dintre ele sunt întâlnite la familiile cu o vârstă înaintată și multe din ele în stare avansată de degradare.
Elemente tradiționale se regăsesc în gastronomia locală. Ea este diversă, cuprinde nenumărate obiceiuri și tradiții culinare, mâncăruri specifice (ex. balmoș, cir).
În urma discuțiilor purtate cu localnicii tineri ai comunei Albac, majoritatea vorbeau de elemente moderne iar despre cele tradiționale doar așa ca banale amintiri ale vremurilor deja trecute.
Fără să ne dăm seama distrugerea sau degradarea patrimoniului construit și natural înseamnă dipariția memoriei și a identității culturale a cetățenilor României și, în consecință, incapacitatea de a transmite această moștenire generațiilor următoare.
4.3. Elemente de identitate culturală în peisajul local
Portul. În vremurile mai îndepărtate portul locuitorilor din Albac se aseamănă foarte mult cu cel al dacilor, port care s-a menținut până în prima jumătate a sec. XX-lea. El se aseamănă cu portul celorlalți locuitori din jur.
Portul bărbaților era alcătui din: pălărie de paie (vara), căciulă (iarna), cămăși cu cusături simple făcute cu ață albă și cu nasturi mici la gât, cămășile se purtau băgate în pantaloni (cioareci). Peste cămașă îmbrăcau o vestă (puslă), din pănură albă sau neagră – postav țesut din lână în casă – cu sau fără mâneci. Purtau indispensabili largi din pânză groasă de cânepă, peste care îmbrăcau pantaloni din pănură albă, neagră sau sură. Pantalonii albi aveau o tivitură albă, albastră sau neagră, pe cusătură sau deasupra buzunarelor. Peste vestă sau pieptar se purta o haină de pănură numită becheș, iar cei mai bătrâni purtau sumane (țundre), lungi, legate numai pe umeri.
Cei mai înstăriți purtau și cojoace din piele. Încălțămintea o formau opincile din piei de animale argăsite și din cauciuc, iar cei mai înstăriți purtau cizme, mai ales în zilele de sărbătoare. În prima jumătate a secolului al XX-lea au apărut opincile și bocancii cu tălpi de lemn, acoperită de tablă pentru a-i da o durabilitate mai mare.
Portul femeilor era de asemenea simplu. Își acoperea capul cu cârpe (chișchinee) de diferite culori, predominând negrul, pe care le cumpărau din târguri sau și-le confecționau singure din lână subțire sau din in. Fetele umblau cu capul descoperit și cu cozii pe spate. Chiar și în timpul iernii femeile tinere își legau la spate cozile și le purtau așezate deasupra capului; iar femeile vârstnice își legau năframă sub bărbie (se îmbrobodeau).
Cămășile erau împodobite la gât și pe mâneci cu cusături de arnici negru sau roșu, iar mânecile se terminau cu fodori (cipcă) în diferite forme. Erau simple fără prea multe cusături, deoarece femeile nu prea aveau răgaz să meșteșugească cu acul, fiindcă trebuiau să se războiască cu unelte mai grele decât acul, cu furca și de multe ori chiar și cu coasa.
Peste cămăși femeile purtau pieptare mici, scurte care în partea din față erau cusute cu diferite motive geometrice sau florale. Unele purtau un laibăr (vestă) mic din postav, confecționat asemănător cu pieptarul, iar altele purtau niște haine cu mâneci lungi (scurteici), făcute de ele din pănură sau din materiale cumpărate din târguri. Mai purtau și poale împodobite în partea de jos fie cu diferite figuri simple, fie cu dantelă îngustă. Peste poale se purta catrință (zadie), în față și înapoi; cea din față făcută din lână neagră se numea șurț, iar cea din spate făcută din lână de diferite culori și se numeau mătăși. Și femeile ca și bărbații încălțau opinci și numai în zilele de sărbătoare cele cu posibilități materiale purtau cizme negre sau ghete cu tureac înalt.
Începând cu secolul al XX-lea, în portul localnicilor comunei Albac ca în a tuturor moților în general, se produc schimbări datorită faptului că încep să cumpere tot mai multe articole de încălțăminte și îmbrăcăminte gata confecționate. În ultima jumătate de secol, moda urbană se face intens simțită în modul de a se îmbrăca al localnicilor și arareori se mai poate vedea câte un vârstnic purtând veșminte tradiționale, cu excepția unor mari serbări populare care au loc în zonă.
Graiul. Locuitorii comunei Albac vorbesc limba română, de altfel toți moți, limbă a cărei fond principal de cuvinte este de origine latină și care păstrează și un anumit număr de cuvinte dacice, cum sunt: căciulă, măgură, brânză, varză, mânz, viezure, grumaz etc.
Cuvinte de origine străină sunt mai puține întrucât în această așezare s-au statornicit puține familii de alte naționalități. Totuși fiind supuși pentru multă vreme stăpânirii maghiare și habsburgice, au pătruns și în graiul localnicilor câteva cuvinte de origine maghiară cum sunt: forcoș, picioci, lipideu, laboș, clop, etc., sau de origine germană cum șunt: țuric, fucs, etc.
În ceea ce privește dialectul vorbirii albăcenii folosesc foarte rar vocala „ă” pe care o înlocuiesc cu vocala „a” (ma dusei, ma guri la păduri), iar în multe cuvinte se folosește în loc de „e” vocala „i” (pi la noi, pi aici etc.)
De asemenea cu ani în urmă se foloseau foarte multe regionalisme care azi sunt pe cale de dispariție datorită dezvoltări și generalizării învățământului, folosindu-se tot mai mult limba literară .
Mai jos redăm câteva cuvinte care au dispărut sau sunt pe cale de dispariție din graiul localnicilor: bumb (nasture); broazbă (sfeclă albă); blid (farfurie); bușdulă (clădire foarte veche); caput (haină); cioareci (pantaloni); curechi (varză); ciopături (oase de porc afumate); cipcă (dantelă); cosomor (vreme rea); chefe (perie); corobețe (poame uscate); clempuș (țaruș); coțobară (veveriță); diuză (ciot noduros); diufă (chibrit); fedeu (capac); fizău (șiret); fiștac (lucru de nimic); fotoghin (petrol); a foșcoti (a foșni); fleandură (zdreanță); finjie (cană); gozariță (făraș); a se guri (a urca); galiscău (galus, vopsea); harampaie (clește); hudă (gaură); hont (roabă); hoară (păsări de curte); a jintui (a invarti); lavor (lighean); laboș (cratiță); laibăr (vestă); lampaș (felinar); lepedeu (cearșaf); a lizui (a murdări); moare (zeamă de pe varză murată); navască (nevăstuică); a se ogoi (a se opri); obrinteală (infecție); porodici (gogonele); sfetăr (pulovăr); șorof (șurub); ștrinfi (ciorapi); tindeu (prosop); a urla (a cobori); vintriș (de-a curmezișul); amu (acum); pepe (șarpe); bleandură (haină ruptă); brăcinar (curea pentru pantaloni); corobețe (frucțe); cocoroadă (plăcintă făcută din aluat de pâine în cuptor); cură (curge); grohotă (grămadă de piatră); hudă (gaură); guri (a guri=a urca); hinteu (acoperiș pe căruță); a ui (a striga tare); înfoiat (umflat); lămpaș (felinar); lihod (cu stomacul gol); lioarcă (ud, plin de apă); motroșește (lucrează încet și rău); nădragi (pantaloni); ogoaie (a ogoi=a sta în loc, să nu continue); obrinteală (infecție); plotog (petec din piele cu care se repară încălțămintea); a gui (a urca); tăntălău (om neajutorat, prost, nătâng); groștior (smântână); lopitău (platformă/scândură pentru tăiței); poneavă (cuvertură); fingie (cană); șcălângă (așchie); ocoș (isteț); pogan (dezvoltat); ștrimf (coirap); socăciță (bucătăreasă la nunți); a tolăi (a striga); buntuzuit (deranjat); bumbușcă (ac de siguranță); picioci (cartofi).
Redăm mai jos câteva expresii locale: Multă zotocală pe cap = multă bătaie de cap; Nu mă îmbutuși = nu mă împinge; n-are nici o fede = n-are nici un gust; te gui a munte = te urci la munte; urlat-ai vitele de la munte? = ai coborât vitele de la munte?.
În vorbirea curentă a moților și în special a celor din amonte de Câmpeni se remarcă fenomenul rotacismului (transformarea lui n în r, intervocalic): ”Cire-și teme muierea / Facă gard pe lângă ia. / Facă-și gard de rudă nouă. / Puie zmerii în ei și plouă. / De și-o teme de vecini / Facă-și gardul și de spiri. – Bătrânit-am bătrânit / Pe margirea sâlhelor / Țirând cale mândrelor / Care mândră nu venea / Birișor mă-mbătrânea / Dar zău care că virea / Birișor mă-întinerea / Pănă fu punguța pliră/ Mă ținu mândra pe mâră / Da cum fu pe jumătate / Mă țâpă mândra la spate / Când fu pliră până-n fund / Du-te dracului bolund (Frâncu&Candrea, 1888, p. 268).
Obiceiurile și ceremoniile sunt strâns legate de anumite evenimente mai importante din viața oamenilor sau de anumite sărbători religioase. Ele variază de la localitate la localitate chiar dacă în esență au același conținut (Chirițescu, 2010, p. 83-89).
a) Botezul. Încă înainte de a naște, femeii i se interzice o serie de lucruri cu urmări asupra noului născut cum ar fi: interzicerea de a consuma mere stricate (putrede), de a sufla în lapte, da a lua fructe sau flori, spunându-se că, copilul care se va naște va fi pătat. Dacă vedea un animal mai deosebit sau un lucru urât, trebuia să scuipe de trei ori în sân și să zică: „Să fi tu așa ci nu copilul meu” –”să își aduca de aminte”. De asemenea i se interzicea să mănânce ciuperci pentru a nu i se naște copilul pistruiat. Tot în timpul sarcini se presară pe capul femeii sare, fără a o înștiința, după care este urmărită pe care parte a corpului va pune prima dată mâna. Dacă pune mâna de la brâu în sus naște băiețel, iar dacă pune mâna de la brâu în jos naște fetiță.
O altă obligație a femeii însărcinate este să nu răspundă că este gravidă atunci când este întrebată de către cineva pentru că se naște copilul mut. Imediat după naștere, noul născut trebuie cinstit cu bani pentru a nu i se lua norocul, iar persoana care îl vizitează prima oară trebuie să-și înceapă vizita cu un gest contra deochiului. Copilul la botez transmite păcatele cu care se presupune că sa născut asupra nașului său.
Pentru botez dacă copilul este băiat este dus la biserica de către nașul de la cununia părinților, iar dacă este fată de către nașă. Nașul sau nașa pregătesc pentru botez doi metri de pânză albă și ață colorată pentru brodat și o lumânare. Din pânză se confecționează cămașa care are semnificație purificatoare sufletească și trupească a copilului. Această cămașă se numește cămașă nănășească. Copilul poate fi dus și al domiciliul preotului unde are loc ceremonia botezului popriu-zis după care este readus la domiciliul părinților.
Paralel cu ceremonia botezului, după șase săptămâni de la naștere preotul face slujba și pentru mama copilului, care în această perioadă nu are voie să iasă din curte și să intre in biserică fiind considerată ”spurcată” ne având drept să se ocupe de treburi casnice până după purificare. În scurt timp după botez părinții copilului sunt obligați să plătească pe nași cu un colac de 5-6 kg.
b) Nunta. În timpurile mai vechi căsătoriile se încheiau între bărbați care aveau între 22-32 de ani și fetele de 16-23 ani, după ce în prealabil se cunoșteau unul pe celălalt după o perioadă mai lungă de timp, cu ocazia păstoritului la munte, a jocurilor și clăcilor din timpul iernii sau a torcătorilor din toamnele târzii, precum și cu ocazia târgurilor săptămânale din comună.
Când fata avea deja vârsta căsătoriei, întâlnirile dintre fată și băiat erau mai dese, urmărindu-și reciproc hărnicia, năravurile, după care urma perioada pețitului.
În această etapă a cunoașterii întâlnirile au loc joia și sâmbătă seara, mai ales iarna la domiciliul fetei. La una din aceste întâlniri participă și un prieten apropiat al băiatului, ca om de încrede, ocazie cu care se discută și problema zestrei, problemă reluată la întâlnirea părinților, mai precis la întâlnirea care are loc la domiciliul fetei, între tatăl băiatului și părințeii acesteia. Cu ocazia acestor întâlniri se servesc și mese, care de obicei sunt pregătite de fata pețită.
După perioada de pețit, care era mai lungă sau mai scurtă după graba celor interesați, se făceau vizitele de organizare a nunți, se căutau nașii, vifelii (un număr variabil de feciori din parte mirelui și a miresei gătiți special pentru ceremonia căsătoriei), se făceau invitațiile la nuntă prin deplasarea viitorilor miri la locuințele celor care urmau să-i invite. După toate aceste pregătiri, urma desfășurarea nunții priporu-zise cu întregul ei ceremonial.
În ziua nunții, dimineața, prietenii și nuntașii se adunau la mire unde era și muzica. Aici erau serviți cu mâncare și băutură, după care mirele, însoțit de nuntașii adunați la el plecau după mireasă. În apropierea casei miresi începeau să apară diferite obstacole cum ar fi legarea porții cu sârmă, legarea unor scânduri cu lanțuri ș.a. Nași și vifelii încercau să rezolve situația, iar dacă nu reușeau, încercau să se târguie cu stăpânul casei pentru a obține dreptul de a intra, prețul fiind o anumită sumă de bani sau o anumită cantitate de țuică.
După intrarea în curtea miresei mirelui i se prezintă o fetiță de 5-6 ani, gătită frumos cu cunună de mireasă. Urma apoi un târg hazliu cu fetița, fiind plătită de nași, după care i se aduce o altă mireasă, o bătrână sau un bătrân travestit în femeie cu o cunună de ceapă pe cap, cu care mirele are din nou un dialog hazliu. În sfârșit după aceste încercări este adusă mireasa adevărată, după care alaiul se deplasează spre biserică. La plecare mirilor din curte se aruncă grâu în urma lor pentru ca această căsnicie să rodească.
La ducere ordinea alaiului este următoarea: vifelii, apoi în rând câte două, mireasa cu nașii, mirele cu nașele, rudele apropiate ale mirelui și miresei, alți nuntași, muzicanți. Deplasarea este însoțită de strigături ale bărbaților care se adresează de obicei nașei. După ce ajung la biserică muzicanți rămân afară, iar nuntași intră în biserică unde asistă la oficierea căsătoriei.
După cununie alaiul: vifelii cu fetele în rând câte doi, mirele cu mireasa, nașii din partea mirelui, nașii din partea miresei, ceilalți nuntași și muzica se îndreaptă spre locul de desfășurare a nunții.
Cu aproximativ două trei ore înainte de miezul nopți, se folosește un vornic ales dintre oameni cei mai glumeți, pentru a striga cinstea. Acesta se deplasează însoțit de muzică prin fața nuntașilor, care îi înmânează bani și cadouri, iar muzica intonează melodia „Mulți ani trăiască”!
După strângerea cinstei urmează jocul miresei, pe care-l organizează nașul, contra unei taxe plătite de toți cei care dansează cu mireasa.
La miezul nopții, mireasa și cu nașele se retrag pentru a schimba toaleta miresi (pentru a se „învăli”), fiind considerată de acum în rândul femeilor căsătorite. După reîntoarcerea miresei petrecerea continuă până în zori sau chiar mai târziu.
c) Înmormântarea. Cultul morților a fost destul de influent în rândul populației de aici și
a păstrat din timpuri vechi anumite tradiții specifice, cu aspect care nu le întâlnim în localitățile mai îndepărtate.
Când se observă că starea bolnavului aflat pe patul de suferință se agravează se aduce preotul pentru a-i asigura asistența religioasă (spovedanie, cuminicare). În ultimele clipe ale vieții se așează în apropiere o lumânare pentru a nu se apropia necuratul. Imediat după moarte se pune o oală de pământ cu gura în jos într-un pom din apropierea casei, se acoperă oglinda, se iau obiectele colorate în culori vii. Spălarea mortului se face de către vecini și rudenii, ori prieteni, cărora la revine ca plată, după mormântarea celui dispărut hainele avute de acesta în viață. Coșciugul se confecționează pe plan local. În aranjarea lui se folosește pânza lucrată în casă, cusută cu ață neagră, fără a i se face nod.
Priveghiul din prima seară este organizat numai cu rudenii fără preot. Iar în a doua seară participă și alți cetățeni, prilej cu care se organizează diferite jocuri cum sunt: scosul din fântână, căpăii, jocuri pe cale de dispariție, poate și pentru că ele se practică numai la oamenii bătrâni, la cei tineri fiind interzise. Priveghiul se desfășoară până la miezul nopții urmând ca apoi decedatul să fie însoțit tot timpul de patru persoane.
Pregătirea celor necesare la înmormântare (dulciuri, colaci, băutură) se face de către vecini sau prieteni și nu de către ai casei, aceștia asigurând doar materia primă.
În ziua înmormântării, în prima parte a ei se fac pregătirile necesare pentru primirea preotului și a celorlalți participanți. La sosirea preotului și a oamenilor începe ceremonia religioasă în casă, apoi se continuă afară, ocazie cu care sînt evocate momente mai importante din viața decedatului. Preotul se face interpretul gândurilor mortului, luându-și rămas bun de al cei apropiați.
După acest ceremonial se face împărțirea colacilor peste sicriu și se servește ceea ce s-a pregătit. După aceasta, mortul este dus la locul înhumării cu un car tras de un cal negru, făcându-se opriri din loc în loc. În aranjarea convoiului se respectă următoarea ordine: cei care transportă praporii, icoana, crucea, lumânările, coroanele, preotul, diacul (cantorul), carul mortuar , rudenii ale mortului (bărbații întâi, apoi femeile), rudenii mai îndepărtate și alți participanți. Tot timpul drumului o persoană duce o cană cu apă și la opriri udă roțile carului.
La groapă de face un ultim ceremonial religios după care sicriul se coboară în mormânt, se aruncă primii bulgări de pământ de către cei ai casei, apoi groparul acoperă groapa. La întoarcere sânt invitate din nou acasă rudele apropiate.
d) Obiceiuri la sărbători. Marile sărbători religioase ale anului au fost întotdeauna așteptate cu bucurie și prilejuiau, poate, singurele momente de satisfacție pentru locuitorii acestei așezări care numai cu aceste ocazii se puteau întâlni cu rudeniile și cunoscuții întrucât în restul anului erau plecați la trudă în diferite locuri din țară. De aceea până în zilele noastre s-au păstrat numeroase obiceiuri de sărbătorirea Crăciunului, Anului Nou sau Paștilor.
Sărbătorile Crăciunului constituiau momente de mare bucurie atât pentru cei mici cât și pentru cei mari. Acum era momentul să se îmbrace cu haine noi făcute din pănură de casă (nădragi, țundră) să consume mâncăruri mai consistente (carne, cozonaci, pâine de grâu etc.), să organizeze jocuri.
Copii cei mai mici în ajun ce Crăciun își luau colinda (un băț de salcie sau răchită de pe care se lua coaja și apoi cu mezdreala se adunau pe le fâșii subțiri de lemn care se aranjau în formă de flori în buchet), dis de dimineață, în mână și traista în spate plecau la casele învecinate unde așteptau colaci și bucăți de zahăr, mere sau nuci. Când intrau în casa săteanului ziceau: ”Bun ajunul lui Crăciun”, iar când ieșeau ziceau: „Noi ieșim Dumnezeu intră” !. Dar se mai întâmpla câteodată să nu primească nimic și atunci la ieșire spuneau: „Noi ieșim Dracu să intre” , ori dacă copii erau mai mari se întâmpla ca băieților să li se dea îmblăciul (unealtă de tăiat grâul) și erau poftiți la șură să îmblătească, iar fetelor li se dădea furca de tors, fiind invitate să toarcă. În asemenea situații bineînțeles că fugeau rușinați acasă.
În ajun, seara, venea rândul colindătorilor mari care colindau din casă în casă, primind bani și colaci. De multe ori colindătorii erau acompaniați de instrumentiștii care-i însoțeau. Era răspândit mersul cu steaua și mai ales cu craii. Mersul cu craii presupunea o costumație specială pentru fiecare personaj: Irod, Melfior, Gașpar, Valtazar, Popa, Ciobanii, și pregătirea atentă a unui adevărat program de teatru cu conținut religios care era susținut în fața oamenilor.
De Anul Nou era încetățenit obiceiul de a se merge cu Sorcova, cu Îngerașii și cu Plugușorul. Mult mai târziu apare obiceiul umblatului cu capra și cu buhaiul.
Fășăngarii. Un alt obicei care deja a dispărut era cel a fășăngarilor (perioada dintre Anul Nou și prinderea Postului Paștilor), prin care fetele se îmbrăcau în haine bărbătești și feciorii în haine femeiești, se vopseau pe fețe pentru a nu fi recunoscuți, intrau în casele unde erau fete și băieți pentru a-i speria pe cei care comiseseră fapte nepermise.
Bobotaia: este un obicei care își are obârșia în timpuri îndepărtate și care probabil a avut o altă semnificație decât cea pe care o are astăzi. Obiceiul constă în faptul că la sărbătoarea Celor 40 de Sfinți (în postul Paștelui) fiecare cetățean și mai ales tineretul adună crengi și lemne sau paie uscate, le face grămezi în locurile mai ridicate și mai vizibile, iar la lăsarea întunericului le aprinde. Toți locuitorii din apropiere se adună în jurul focului iar cei mai tineri când flăcările mai scad sar peste ele pentru a scăpa de paraziți pentru tot timpul anului – conform tradiției. Este o priveliște frumoasă, toate dealurile din împrejurimi și până la mari depărtări sub haina nopții se aseamănă cu un cer înstelat.
e) Alte obiceiuri: Torcăriile. Erau organizate în nopțile lungi de toamnă și iarnă, când fete și feciori de adunau la câte o casă din apropiere, unde se cânta, se spuneau povești și ghicitori , se organizau jocuri, se spuneau glume, iar oameni mai bătrâni își povesteau întâmplările lor sau pe ale cunoscuților, întâmplări pe care le exagerau. Fetele și femeile veneau la torcării cu caiere din lână sau câlț pe care le torceau, sau cu ace cu ajutorul cărora împleteau sfetăre (jerseie) sau ciorapi.
Aceste torcătorii au prilejuit și interesante manifestări cultural-artistice și de răspândire a cunoștințelor deși nu au fost organizate de factori culturali. În aceste torcătorii se discutau probleme gospodărești, probleme politice sau de interes obștesc, se învățau cântece, se povesteau legende și întâmplări adevărate din viața oamenilor, se învățau jocuri sociale cum au fost: Ciuciupai și Moșii.
Redăm în continuare aceste două jocuri care acum sunt pe cale de dispariție:
-Ciuciupai. La joc participau mai multe persoane cer sunt așezate în cerc șezând cu palmele în poală. Un jucător ia un obiect pe care îl denumește „ciuciupai” și se deplasează printre jucători spunând: Ciuciupai, ciucilași/ Une-i locul de rămas/ Ba la tine, ba la tine/ Ține bine că-i la tine,/ timp în care obiectul este lăsat în poala unui jucător, numind în același timp pe un alt participant la joc să precizeze la cine este obiectul; dacă cel indicat ghicește, atunci conduce jocul în continuare, iar dacă nu i se acordă i pedeapsă, de obicei hazlie, rămânând ca jocul să fie condus mai departe de cel care l-a condus anterior.
-Moșii. Este un joc hazliu, care se organizează pentru a se verifica dacă două persoane tinere de sex opus se iubesc. Un jucător ia din fuioarele tuturor fetelor și face două fuioare de formă conică pe care le așezau pe masă, după care le aprinde urmărind cum se înclină vârfurile. Dacă vârfurile se apleacă unul spre celălalt înseamnă că tinerii se plac.
Clăcile. Se organizează mai mult cu scop de întrajutorare a oamenilor în toate anotimpurile: pentru torsul cânepii și lâni iarna, pentru transportul lemnelor primăvara și toamna, pentru cositul fânului vara.
Cetățeanul care făcea claca la torsul cânepii și lâni, fie că ducea caierele prin sat unde le lăsa pentru tors, urmând să le aducă persoanele care urmau să efectueze operația, într-o zi planificată, când se adunau cu toții, prilej cu care gazda le servea băutură și mâncare și organiza joc cu muzică, fie că le invita acasă, la tors timp în care le cânta muzica, iar după terminarea torsului urma jocul propriu-zis. Cam asemănător se încheiau și clăcile de iarbă și de lemne. Aceste obiceiuri sunt pe cale de dispariție.
Jocurile (horele): se organizau în special, cu ocazia marilor sărbători, când aproape toți locuitorii se găseau acasă. Se desfășurau pe sate, la cetățenii care aveau locuințe mai mari, plătindu-se o taxă pentru plata muzici și alte cheltuieli. Astfel de jocuri se organizau și la centru de comună, participând locuitorii din majoritatea satelor comunei.
CAPITOLUL V. ORGANIZAREA ȘI AMENAJAREA AȘEZĂRILOR UMANE
5.1. Tipologia așezărilor rurale
5.1.1. Tipuri de așezări după poziție și situl natural
Răspândirea așezărilor omenești din comună se încadrează în nota caracteristică a Munților Apuseni, fiind răsfirate pretutindeni, în fețele însorite ale versanților și chiar în dosurile acestor versanți, în grupuri mai mici de câte 14-20 case care formează cătune său crânguri, sau grupuri mai mari de câte 50-200 case, la care se alătură cătunele vecine.
Reședința comunei este satul Albac – centru. De la acest centru al comunei se răsfiră radial celelalte sate, care se îndepărtează până la circa 8 km.
Sate mai apropiate de centrul comunei, la distanță de circa 1-2 km, sunt Cionești, Rogoz și Fața de centrul comunei.
La distanțe cuprinse între 3-4 km de centru se găsesc satele: Bărăști, Budăiești, Dealul Lămășoaia și Pleșești. Satele Deve, După Pleșe, Potionci, Rusești, Tamborești sunt dispuse la distanțe variind între 5-6 km de satul reședință de comună.
La distanță de 7-8 km de găsesc satele: Roșești, Sohodol și Costești. Distanța medie dintre două așezări în comuna Albac este între 1- 3 km, puține sunt cazurile în care această distanță atinge valori mult mai mari.
Față de alte centre mai importante, localitatea Albac se află la o distanță de: 97 km față de Alba-Iulia, 17 km față de Cimpeni, 104 km față de Turda, 133 km față de Cluj – Napoca, 121 km față de Hunedoara, 139 km față de Oradea si 258 km față de Timișoara (Distanțele luate de la Centrul de Comună).
5.1.2. Tipuri de case și gospodării
Arhitectura ruralã din Țara Moților este un produs care în ultimii 400 de ani a cunoscut mai multe stadii de evolutie, definite prin:
-structuri constructive arhaice, monocelulare, caracteristice perioadei de roire sezoniere individuale (Foto. 5.1.);
Foto 5.1. Structuri constructive arhaice monocelulare
(sursa: http://alba24.ro/wp-content/uploads/2012/03/Ghid-de-construire-pentru-p%C4%83strarea-arhitecturii-tradi%C8%9Bionale.pdf, accesat 27.02.2015)
-structuri tradiționale mai ample, cu un singur nivel, cu două trei încăperi, apărute în urma întemeierii gospodăriilor permanente; (Foto. 5.2.).
Foto 5.2. Structuri tradiționale ample
(sursa: http://alba24.ro/wp-content/uploads/2012/03/Ghid-de-construire-pentru-p%C4%83strarea-arhitecturii-tradi%C8%9Bionale.pdf, accesat 27.02.2015)
-structuri tradiționale evoluate, cu două niveluri (Foto. 5.3.), care în prima jumătate a secolului al XIX-lea erau caracteristice doar păturii înstărite, în perioada interbelică au fost adoptate și de pătura rurală a mijlocașilor, iar în primele trei decenii postbelice au devenit tot mai numeroase.
Foto 5.3. Structuri tradiționale cu două niveluri
(sursa: http://alba24.ro/wp-content/uploads/2012/03/Ghid-de-construire-pentru-p%C4%83strarea-arhitecturii-tradi%C8%9Bionale.pdf, accesat 27.02.2015)
Dupã schimbarea din 1989, mulți localnici au demolat locuințele tradiționale, deoarece nu au conștientizat rolul major jucat de arhitectura veche în conservarea identității culturale locale, identitate ce constituie o resursă prețioasã într-o zonã în care principala speranțã de dezvoltare este oferită de agro-turism și de turismul cultural.
Într-o vreme în care turiștii veniți din țările hiperindustrializate în țările „exotice” din Asia și Africa sunt încântați sã se cazeze acolo în construcții locale cu pereți din nuiele și acoperiș de trestie, mulți locuitori din Țara Moților încă își mai imagineazã că asemenea turiști vor resping casele lor vechi, din lemn, grăbindu-se să se instaleze în construcții din BCA și tablă, cu apă curentă și duș, ca la ei acasã.
În realitate, tocmai diferența culturală este – astãzi – acel element esențial care hrănește curiozitatea și atrage turiștii, deoarece atracția manifestată cândva față de peisajul natural din țările mai puțin dezvoltate nu mai este atât de pronunțată după ce peisajul din țările industrializate a fost reconfigurat conform standardelor ecologice. S-a accentuat, în schimb, în cazul unor asemenea turiști, curiozitatea culturală, dorința de a cunoaște și a împărtăși un mod de viață diferit.
În consecință, casele vechi, din lemn (Foto 5.4.) și (Foto 5.5.), intacte structural și cu interior tradițional, trebuie păstrate neschimbate și în Țara Moților, atât pentru că întrețin culoarea locală și atmosfera tradițională la nivelul localității și a întregii zone, cât și pentru faptul că reprezintă un spațiu de cazare potențial, care ar oferi turiștilor o experiență inedită și mai multă intimitate decât o pensiune.
Asemenea case pot coexista fără probleme, pentru început, cu casele noi din aceeași gospodărie, cu condiția existenței unei distanțe acceptabile între cele două construcții. Când această distanță este prea mică, o strămutare a casei vechi în aceeași curte – prin translare ca întreg sau prin demontare – va reprezenta, în scurt timp, o investiție rentabilă, cu această ocazie putând fi înlocuite și eventualele elemente degradate sau învelitoarea de azbociment care a înlocuit-o pe cea originală.
Foto 5.4. Casă tradiționale moțească din lemn (sursa: http://alba24.ro/wp-content/uploads/2012/03/Ghid-de-construire-pentru-p%C4%83strarea-arhitecturii-tradi%C8%9Bionale.pdf, accesat 27.03.2015)
Foto 5.5 Casă moțească din Albac (Chirițescu, 2015)
În comuna Albac, ca de altfel în toată regiunea moților, gospodăriile sunt dispersate pe aproape toți versanții, mai ales pe cei din parte sudică, estică și sud-estică urcând până la altitudinea de 1300 m în satul Costești (Fig. 5.1.).
Fig. 5.1. Harta altitudinii din comuna Albac (Chirițescu, 2015)
La originea acestor sate risipite sunt nucleele de așezări mai vechi din jurul văilor, din sectoarele cu versanți mai evoluați. Acestea au oferit spațiu tot mai restrâns pentru așezare și exploatare, sub impulsul factorilor demografici, de aceea au devenit curând nuclee de roire în două direcți: în sensul văilor, spre alte sectoare lărgite și în altitudine, spre plaiurile nivelate în ciclurile de eroziune terțiare și culmile cu contururi șterse.
Într-o primă fază prin lărgirea luminișurilor, apoi a poienilor au apărut fânețe, iar acolo unde a permis solul și clima, culturi insulare aparținând vetrelor de roire. În lipsa căilor de acces pentru transportul produselor în gospodărie, în primul rând al furajelor de pe aceste proprietăți au apărut adăposturi temporare pentru păstori și animale (Apolzan, 1943, p. 156).
Furajele se consumau pe loc obținându-se astfel și îngrășăminte naturale pentru fertilizarea solurilor. Aceste adăposturi au devenit în timp așezări permanente pentru o parte din tineret, care a continuat lupta cu natura săracă a muntelui, pentru extinderea ogoarelor și fânețelor, până la apariția meșteșugurilor specializate.
În procesul de roire, mutăturilor le-au revenit un rol important. Înjghebarea unor gospodării din micile complexe pastoral-agricole, impunea doar îmbunătățirea și lărgirea locuinței alături de adăposturile pentru animalele puține pe care le aveau. Cele de pe proprietățile accesibile au constituit o atracție pentru tineret până la construirea drumurilor „de țară” în lungul văii Arieșului.
Așadar, datorită acestui fel de evoluție a așezărilor din comuna Albac, locuințele sunt așezate acolo unde își are fiecare mai mult teren în proprietate și se găsesc dispuse în grupuri mai mici sau mai mari. Pământul cultivat se întinde pe lângă ele, ca dealtfel și fânețele.
Gospodăriile țărănești, în majoritatea cazurilor, sânt formate din case se locuit, curtea din fața casei, care este împrejmuită în cadrul locuințelor grupate, și neîmprejmuită în cadrul locuințelor izolate cuptor de pâine (cohe sau cove), grajd pentru animale (poiată), coteț pentru porci (cocină), șură pentru depozitarea cerealelor și fânului, care se găsește fie separată, fie legată de grajd și fântână, folosită de unul sau de tot grupul de case din jur. În lunca Arieșului locuințele sunt mai grupate tinzând spre sistematizare.
Casele de locuit, în trecut erau construite din bârne de brad bine încheiate la capăt și potrivite unele peste altele, deoarece nu se văruie pe dinafară ci numai pe dinauntru pe pereți laterali. Unele erau așezate pe temelie de piatră legată cu mortar pentru a-i da o durabilitate mai mare, altele erau ridicate numai pe boci / căpițe (căpriori).
De multe ori gospodarul din cauza sărăciei, nu avea posibilitatea să construiască decât o singură cămară și o cameră în față. Camera era folosită ca bucătărie și dormitor. În cazul familiilor mai numeroase o parte din membri erau nevoiți să doarmă pe jos fie în grajd cu animalele chiar și pe timp de iarnă. Puține erau casele care aveau pivniță, în care gospodarii să-și păstreze alimentele și de aceea cei mai mulți își depozitau alimentele și chiar hainele în cămară.
Podul casei era folosit pentru păstrarea porcului tăiat precum și pentru hambarul cu cereale. Ferestrele de obicei erau mici, cu patru ochiuri încadrate în fier forjat pentru a nu se putea pătrunde în casă prin acest loc. Dacă pereți laterali erau văruiți, în schimb tavanul era nevăruit, trasat de 4-5 grinzi din brad, cioplite în patru fețe, pe care erau bătute foastăne (scânduri groase).
Unii gospodari vopseau aceste scânduri in culoare neagră sau maro. Dușumelele la cele mai multe case erau din pământ bătătorit și numai la unele case erau din lemn cioplit (grindă), peste care se puneau scânduri jilăite. Acoperișul era înalt și puternic construit din brad (din coarne și lațuri), peste care se așezau șindrilele confecționate tot din brad, de cele mai multe ori de gospodarul însuși. Înălțimea acoperișului îi asigura durabilitate mai mare, apa ploilor și zăpezilor scurgându-se repede la vale.
Puține locuințe, ale gospodarilor mai înstăriți aveau două sau trei camere din care una era păstrată pentru primirea oaspeților.
Tot așa de simplu ca și exteriorul era și interiorul acestor locuințe. Mobilierul lor consta de regulă din: o masă, simplă din lemn de brad, două lavițe lungi, așezate dea lungul pereților. O ladă sau două pentru păstrarea hainelor sau chiar pentru dormit (canapei), și un podișor folosit pentru păstrarea vaselor și a tacâmurilor.
Pereți erau împodobiți cu câteva icoane, o cruce și câteva cuie de care atârnau vase de pământ smălțuite și frumos ornamentate, pe marginea cărora se așezau ștergare lucrate cu îndemânare de către gospodine din in și arnici. Tot pe perete era așezat un podișor mai mic de formă triunghiulară – prismatică numit chelecheu, unde se păstrau anumite acte de o mai mare valoare. Soba era făcută din lespezi de piatră, iar fumul era condus în podul casei printr-o apărătoare făcută tot din lespezi de piatră.
În pat se puneau paie de ovăz sau secară, peste care se așeza un cearsaf (lipideu), făcut din cânepă de gospodina casei, peste lipideu se întindea un țol de lână (cergă), pentru învelit. În timpul zilei pe pat se puneau 2-3 scânduri mai late, de lungimea patului și peste ele se așeza o cuvertură de pat țesută din lână subțire, cu colțuri și motive populare. Pe podișor se așezau vasele și tacâmurile făcute în majoritate din lemn. Cozile lingurilor și furculițelor erau frumos sculptate.
Farfuriile folosite în gospodărie erau în parte confecționate de gospodar din lemn, iar o altă parte erau cumpărate din târguri de la meșteari olari. Apa se aducea de la fântână și se păstra în donițe din lemn, sau în ciubere mai mari confecționate din același material.
Lemnul era materialul din care se făceau și cupele de muls oile și vacile, precum și hurdoiul prevăzut cu mâtcă, folosit la alesul untului din smântână. Smântâna și laptele acru se păstrau în niște vase (dioabe) făcute special în acest scop, iar pentru păstrarea brânzei se foloseau tot dioabe dar de dimensiuni mai mari.
Numai începând cu secolul al XX-lea și mai ales în a doua jumătate a acestuia, în construcția de locuințe, în aranjarea interioarelor, în mobilier, s-au produs schimbări esențiale, ceea ce a contribuit la modernizarea gospodăriilor. În construcții se folosesc tot mai mult materiale cum sunt: cărămida, BCA, cimentul, țigla, tabla, și o perioadă s-a folosit foarte mult și internitul.
Foto 5.6. Casă izolată din comuna Albac – sat Dealu Lămășoi (Chirițescu, 2015)
Dacă până la 1900 majoritatea construcțiilor erau făcute din lemn și acoperite cu șindrilă, după această dată construcțiile confecționate din lemn încep să fie acoperite cu țiglă, aproximativ, una din zece. După al doilea război mondial construcțiile continuau să se facă tot din lemn și rar din cărămidă și piatră datorită microclimatului local specific umed, însă acoperișul este confecționat în exclusivitate din țiglă, tablă, internit (Foto 5.6.).
Recensământul din 1966 înregistrează în Albac, un fond locativ de 782 locuințe, iar cel din 2008 datorită scăderi numărului populației înregistrează un fond locativ de numai 675 locuințe (vezi Tabelul 2.1. și Tabelul 2.2.).
În anul 1981 a fost dat în folosință în centrul comunei un bloc cu două etaje, cu opt apartamente, iar la parter a funcționat un complex comercial, iar acum sunt spații comerciale private (Foto 5.7.).
Foto 5.7. Bloc cu două etaje în centrul comunei Albac (Chirițescu, 2015)
Casele construite în ultimele decenii sânt mari, spațioase și cu multe camere, cu ferestre mari și luminoase, având ca model casele construite la oraș. Schimbări importante s-au făcut și în aranjarea interioarelor. Astfel, tavanul și pereții sunt tencuiți, zugrăviți, după model urban, iar podeaua este parchetată. Mobilierul a suferit de asemenea modificări mari. Au apărut tot mai mult mobile de bucătărie, de dormitor, sufragerie, dușumeaua este acoperită cu covoare și carpete, iar pereții cu țesături de mână.
5.2. Elemente de infrastructură actuală specifice localității
Infrastructura însumează totalitatea bunurilor și mijloacelor care facilitează valorificarea și exploatarea turistică a resurselor atractive ale unui teritoriu. În majoritatea cazurilor, elementele sale componente nu au fost create pentru a satisface nevoi recreative sau curative, acest atribut fiind dobândit pe parcurs, simultan cu inițierea activităților turistice în regiune, pentru ca măsura dezvoltării lor să determine apariția unor mijloace strict condiționate și direct orientate pentru a deservi activitățile turistice derulate în teritoriu.
Ca urmare, infrastructura turistică sau baza materială turistică grupează ansamblul de dotări și amenajări, având ca scop cazarea, agrementul, activitățile sportive etc.
Într-o serie de studii infrastructura este asimilată bazei tehnico-materiale, fiind inclusă ofertei turistice (Deszi&Cocean, 2009, p. 162).
Infrastructura actuală specifică localității grupează:
Structurile de cazare;
Structuri de animație;
Căi și mijloace de transport.
În categoria structurilor de cazare, având în vedere practicarea turismului rural, agromontan întâlnim pensiuni clasificate de la 1-5 margarete. Ele oferă confort turistic (dotări igienico-sanitare moderne) și bazându-se pe produsele propii, punerea la dispoziția turiștiilor de servicii de acest tip reprezintă una din modalitățile de subzistentă ale multor gospodării din mediul rural, constituind totodată o eficientă modalitate de a stopa procesul de depopulare a satelor.
Numărul redus al locurilor de cazare, intimitatea și autencitatea serviciilor, coroborate cu ospitalitatea tradițională a gazdelor și posibilitatea participării sau inițierii turiștilor în activitățile tradiționale conferă o ambianță inedită actului recreativ, cu certe valențe atractive, cu deosebire pentru turiștii proveniți din mediul urban.
Structuri de animație ,,reprezintă ansamblul mijloacelor, echipamentelor, evenimentelor și formelor oferite de unități, stațiuni sau zone turistice, capabile să asigure individului sau grupului social, o stare de bună dispoziție, de plăcere, sau senzația unei satisfacții, unei împliniri, să lase o impresie și o amintire favorabilă.’’(Stănciulescu&colab., 1998, p. 45)
Spațiile destinate agrementului pot fi închise (amplasate în cadrul unor spații special amenajate) în Albac putem întâlnii sală de sport; iar în aer liber există diverse categorii de amenajări destinate odihnei și recreeri cum ar fi: amenajări făcute pe albia râului Aries, parc, gradini, tiroleană, echitație etc.
Căile și mijloacele de transport constituie pentru turism ceea ce reprezintă sistemul circular pentru organismul viu: o rețea densă de linii și noduri de-a lungul căreia are un loc un
ansamblu de distribuiri și redistribuiri ale fluxului și produsului turistic.
Singurul mod de a ajunge în comuna Albac este utilizarea transportului rutier, căile de acces prezente sunt DN75, care face legătura cu județul Bihor Un alt drum rutier marcat îl reprezintă Cluj-Napoca-Huedin-Horea-Albac, recent modernizat.
Odată cu dezvoltarea turismului montan, rural în comuna Albac, pentru a facilita vizitarea atracțiilor ce le oferă aceasta, prin accesarea de fonduri europene s-au modernizat și asfaltat drumurile comunale, s-au creat drumuri, poteci căi de acces sigure pentru drumeții.
În același timp comuna Albac a dezvoltat oferte turistice de petrecere a vacanțelor în mediul rural și manifestă tendința de resuscitare a unor forme tradiționale de deplasare (căruțe, șarete, sănii trase de cai, călărie etc) cu scopul diversificării ofertei și a sporirii atractivității acesteia.
Comuna Albac este străbătuta de DN 75 care face legatura cu județul Bihor, singura cale de a ajunge în comuna Albac este pe cale rutieră.
Sistemul de transport în comun se realizează prin operatori economici cu ajutorul autobuzelor și microbuzelor.
Trasee turistice care deservesc stațiunea turistică Albac, și pleacă din Albac: cu BANDĂ GALBENĂ: – Albac – Fața – Sohodol – Rosești – Costești – Preluca – Moara lui Ivan; cu PUNCT ROȘU: – Albac – Dealul Lămășoi – Dealul Teiului – Albac (***, 2011, p. 124-125). În afară de aceste trasee omologate, Primăria Albac a făcut documentații în vederea omologarii oficiale către forurile competente și pentru alte trasee turistice și sunt în curs de amenajare în teren.
Toate satele comunei sunt electrificate, fiind alimentate cu energie electrică din Sistemul Energetic Național, prin linii electrice de joasă și medie tensiune.
Alimentarea cu apă a centrului civic, are drept sursa principală, apa captată în două rezervoare / bazine și din pârâul Murgului începând cu anul 2012.
Combustibilul folosit pentru încălzire, în fiecare din cele 16 localități / sate componente ale comunei este lemnul de foc, care se asigură pe plan local, în colaborare cu autoritățile silvice. De asemenea, pentru obținerea apei calde menajere și pentru prepararea hranei, se folosește tot lemnul de foc. Un alt tip de combustibil folosit pentru prepararea hranei, mai ales pe perioada verii, este gazul lichefiat, înmagazinat în butelii.
Serviciul de salubritate în comună este asigurat de Primăria orașului Câmpeni. În prezent, deșeurile și resturile menajere colectate din comuna Albac, orașul Câmpeni și încă nouă localități din Apuseni, sunt compactate cu ajutorul autospecialei din dotaterea Primăriei Câmpeni, iar apoi sunt transportate la stațiile de transfer și de sortare de la Baia de Arieș, Zlatna și Beiuș. În viitor, există posibilitatea de a fi funcțională rampa de transfer din comuna Sohodol, la care actualmente se efectuează lucrări de construcție și amenajare.
Satele din comuna Albac sunt conectate la sistemul de telefonie fixă prin unde radio de la Telekom. Satele comunei Albac dispun de acoperire datorită stălpilor de comunicație aflați în satul Față, cu semnal de comunicații, oferit și de operatorii de telefonie mobilă Cosmote, Orange și Vodafone. Accesul la internet al locuitorilor comunei este asigurat prin intermediul rețelei de telefonie Telekom, precum și prin intermediul serviciilor mobile de conectare la internet, disponibile la operatorii de telefonie mobilă Vodafone și Orange.
5.3. Funcționalitatea așezărilor
Funcționalitatea așezărilor este asigurată de unitățile administrativ – culturale. Construcțiile administrativ-culturale de pe teritoriul comunei Albac dacă la început erau rudimentare, s-a ajuns astăzi la o reabilitare a acestora, însă fară să păstreze arhitectura tradițională a locului.
Clădirea veche a Primăriei Albac a fost înlocuită cu o clădire nouă (Foto 5.8.) prin grija primarului Todea Petru Tiberiu și amplasată pe același loc unde a fost cea veche în centrul comunei, lângă șoseaua principală.
Foto 5.8. Noua clădire a Primăriei din comuna Albac (Chirițescu, 2015)
În Albac-centru se află Liceul Tehnologic „Țara Moților” Albac, (Foto 5.9.) care are arondate Școala Primară Cionești, Școala Primară Costești, Școala Primară Rogoz, Școala Primară După Pleșe, Școala Primară Dealu Lămășoi, Grădinița cu Program Normal Albac și Grădinița cu Program Normal Cionești.
Liceul Tehnologic „Țara Moților” Albac s-a înființat în anul 2007 pe structura Școlii cu clasele I-VIII Albac. În perioada 2007-2012 a purtat numele de Grup Școlar Agromontan ”Țara Moților” Albac.
Liceul Tehnologic „Țara Moților” Albac împreună cu unitățile școlare arondate are înscriși în anul școlar 2014-2015, 450 de elevi și preșcolari. Inspectoratul Școlar Județean Alba a sprijinit introducerea unui microbuz care aduce/duce elevii pe rutele: Albac – Scărișoara; Albac – Horea; Albac – Vadu Moților.
Foto 5.9. Clădirea Liceului din centrul comunei Albac (Chirițescu, 2015)
Căminul Cultural sub forma Centrului Cultural funcționează la parterul Primariei Albac (Foto 5.10.).
Foto 5.10. Căminul Cultural / Centrul Cultural la parterul Primăriei Albac (Chirițescu, 2015)
În comună sunt 2 biserici ortodoxe, respectiv cea din centrul comunei (Foto 5.11.) și cea din satul Costești. Pe teritoriul comunei se mai află și Mănăstirea Sf. Ilie (Foto 5.12.)
Dispensarul Veterinar Albac (Foto 5.13) deservește trei comune. Asistența medicală fiind asigurată de doctorul veterinar Budae Petru.
Dispensarul Uman Albac (Foto 5.14.) deservește populatia comunei. Asistența medicală fiind asigurată de un medicul primar Cristea Ionel și doua asistente medicale. O perioada aici a fost și un Centru de permanență zonal.
Ordinea publica este asigurată în comună de trei polițai. O perioadă a funcționat aici și un Birou zonal de Poliție care coordona întreaga zona a Ariesului Mare respectiv comunele: Arieșeni, Gârda de Sus, Scărișoara, Albac, Horea, Poiana Vadului și Vadu Moților. Acum la Albac este Post de Poliție iar șeful de post este agentul Trif Marius.
CAPITOLUL VI. PERSPECTIVE ÎN DEZVOLTAREA DURABILĂ A
COMUNEI ALBAC
6.1. Potențialul turistic și valorificarea durabilă
Un popas în comuna Albac înseamnă o întâlnire cu trecutul, prezentul și viitorul, care iși dau aici mâna, lăsând ochiul călătorului să admire frumuseți uimitoare. Natura încântătoare ne vorbește despre trecutul acestor locuri, construcțiile noi și numărul mare de pensiuni și hoteluri arată fața prezentului, iar despre viitor ne vorbesc lucrările începute în scopul realizării unor noi obiective turistice.
Ca să poți auzi bătăile inimii acestor munți, ca să poți înțelege întreaga taină a curgerii veacurilor, trebuie să te oprești la Albac. Aici vei fi primit cu sinceră căldură, vei cunoaște oameni minunați, te vei odihni la o pensiune sau la un hotel, gustând din preparatele tradiționale și reușind să te încarci cu liniștea și pacea acestor locuri de legendă.
O plimbare pe dealurile din jur, spre vârful Cerbu, un popas la Cheile Albacului, o vizită la peștera Huda de Lapte, o zi petrecută în pădurea de brazi, o noapte pe malul Arieșului langă un foc de vreascuri sunt lucruri care te pot încărca cu energia de care ai nevoie și îți pot aduce liniște în gânduri și pace în suflet.
Călătorule, când treci prin Albac, nu uita să te oprești o clipă și la biserica din comună și la manăstirea Sfântul Ilie pentru a auzi fâlfâitul de aripi al îngerilor și calda chemare a lui Dumnezeu. Dacă puterile te ajută, urcă și sus la După Pleșe, pentru a șopti o rugăciune în schitul maicilor de aici. Când cobori vei putea vedea șanțurile ce amintesc despre strămoșii care au săpat în adâncurile munților și vei putea privi de sus toată comuna Albac. Lasă-ți apoi privirea să călătorească peste întinderea munților ce înconjoară Albacul, peste dealurile încărcate de ierburi și flori, peste cerul care coboară până deasupra brazilor și vei înțelege că aici ești mai aproape de Dumnezeu, mai aproape de locașul sfinților (Berindei&Todea, 2010, p. 62-66).
Cine a venit o dată la Albac, își dorește să revină ori de cate ori are sufletul încărcat și vrea să își vindece rănile. Natura și oamenii acestor locuri oferă ceva special, ceva ce nu poate fi spus în cuvinte, ceva care nu este legat de „cazare și masă ”, ci aparține sferei spirituale, încărcându-se cu energie pozitivă și cu multă dragoste de viață.
Nu poți părăsi această comună fără a trece prin Cheile Zugăilor (Cheile Albacului), fără a te odihni între aceste stânci de pe malurile Arieșului și fără a bea din apa vie a izvoarelor ce țâșnesc îndrăznețe din pietrele încremenite. Iar, dacă vrei să asculți glasul vântului și să înțelegi cântecul pădurii, pornește pe valea Albacului, abate-te din șosea pe valea Lămășoi sau pe valea Cioneștilor, urcă atât cât te țin puterile și te vei întoarce mai sănătos și mai convins că viața merită să fie trăită.
În centrul de comună se poate vizita grupul statuar ”Horea, Cloșca și Crișan”, copia casei eroului Horea construită în anul 1986 sub supravegherea academicienilor Edroiu și Pascu, Troița eroilor neamului, muzeul / expoziția etnografică, în care se găsesc dovezi ale trecutului istoric al acestei localități și diferite obiecte care vorbesc despre viața și ocupațiile locuitorilor ei.
Turiștii care rămân câteva zile în comuna Albac pot vizita obiectivele turistice din
vecinătatea localității:
– Vâltorile din satul Vâltoare, comuna Vadu Moțilot – 7 km;
– Casa și gorunul lui Horea din satul Fericet, comuna Horea – 10 km;
– Casa Memorială a lui Avram Iancu, din satul Incești, comuna Avram Iancu (fosta localitate Vidra de Sus) – 32 km;
– Galeriile romane, comuna Roșia Montană, 23 km;
– Dealul cu Melci și Cascada Iancului (Miresei sau Pișoaia) comuna Vidra, 30 km;
– Peștera Ghețarul Scărișoara, comuna Gârda de Sus, 28 km;
– Peștera Poarta lui Ionele, comuna Gârda de Sus, 14 km;
– Peștera Urșilor, Ștei – 100 km;
– Cheile Ordâncușei, Gârda de Sus – 10 km;
– Cascada Vârciorog, Arieșeni – 22 km;
– Cheile Galbenei, Arieșeni – 30 km;
– Cetățile Ponorului – Zona Padiș – 30 km;
Datorită bogatului potențial cultural și natural al arealului, care cuprinde câteva dintre geomorfositurile de referință ale Munților Apuseni, la Albac apare și cea mai ridicată durată medie a sejurului turistic din cadrul bazinului Arieșului, de 2.96 zile în anul 2013, urmat de Gârda cu 2.59 zile și Arieșeni cu 2.55 zile (Cocean, 2014, p. 19)
În scopul valorificării potențialului turistic al comunei și al zonei se organizează în fiecare an ”Târgul Național de Turism Rural de la Albac” iar în centrul comunei se finalizează construcția în acest an a unui Centru de informare turistică unde vor fi angajați un agent de turism și un ghid turistic.
6.2. Perspective ale dezvoltării agroturismului în zona analizată
Alecu Russo a sesizat bine, cu simțul lui practic, armonia arhitecturii naturale a teritoriului României atunci când afirma că țara noastră este una dintre cele mai binecuvântate de Dumnezeu pe pământ.
Într-adevăr, România este alcătuită din trei zone geografice: șes, deal și munte. Fiecare zonă se prezintă ca un sistem teritorial de activități socio-economice care definesc un spațiu culturalizat și se diferențiază corespunzător fizionomiei și funcționalității specifice, fiecare zonă reprezentând cadrul optim de valorificare a condițiilor naturale prin activitățile omenești desfășurate în cadrul acesteia.
Din punct de vedere al turismului rural și agroturismului:
Zona de șes are următoarele activități cu vocație turistică particulară și obiective de interes turistic cum ar fi: lacuri, locuri istorice, poduri, mănăstiri renumite ca valoare cultural-istorică și religioasă, condiții balneoclimaterice.
Zona de deal cu caracter agricol are creșterea animalelor, culturi de legume și cereale unde se pretează o agricultură polivalentă care reunește un număr mare de ramuri de bază, complementare și anexe, a căror îmbinare poate contribui la valorificarea eficientă a condițiilor de climă și sol și pot asigura un volum de venituri satisfăcător.
Din punct de vedere al agroturismului, zona de deal are o vocație generală mai mare decât zona de șes din cauza reliefului mai variat, a climei deosebite favorabilă tratării unor maladii nervoase și cardio-vasculare precum și a peisajului mai atractiv. Majoritatea stațiunilor balneoclimaterice se află în zona de deal.
Zona de munte cuprinde terenuri situate la peste 600 m altitudine precum și Subcarpații și dealurile înalte, fiind cuprinse și dealurile subcarpatice transilvane.
Subcarpații Orientali și Meridionali cu dealuri puternic fragmentate, cu pante mijlocii și puternic înclinate.
Caracteristica generală a terenurilor agricole o constituie energia mare de relief, climă rece și umedă cu predominarea pajiștilor (Buciuman, 1991, p. 25).
Suprafața agricolă este redusă, solurile sunt slabe calitativ, și nu asigură calitativ și cantitativ sortimentul de produse agricole necesar consumului populației.
În schimb este o zonă cu agrosisteme favorabile dezvoltării producției animale în special pentru dezvoltarea creșterii bovinelor, ovinelor cât și pentru susținerea cu furaje a animalelor care se aduc din alte zone, ca și producția de fân pentru zonele deficitare.
Satul este, după forma așezării, de trei tipuri:
-sat de tipul adunat la poalele muntelui;
-sat de tipul alungit pe văi;
-sat de tipul răsfirat, dispersat pe umerii dealurilor înalte și munte, în zona de munte. Acest tip de sat este specific și zonei Țării Moților din Apuseni și bineînțeles comunei Albac.
Deși zona de munte ocupă mai bine de o treime din suprafața țării, așezările rurale montane reprezintă doar 1,9 % din totalul așezărilor din țară iar populația montană doar 1,2 % din totalul populației, predominând localitățile mici și mijlocii cu până la 1500-2000 de locuitori (Dumitrescu, 2015, p. 60-61).
În această zonă se diferențiază 3 tipuri de agricultură:
-Tipul alpin – unde predomină pășunile și fânețele naturale care determină creșterea animalelor (ovine, bovine, cabaline).
-Tipul văilor – se regăsesc culturi agricole în special cartofi și alte legume rezistente la clima rece (ceapă, usturoi, fasole) și pomi fructiferi,
-Tipul depresionar – caracterizat prin creșterea ovinelor și bovinelor ca urmare a existenței unor suprafețe de pășuni, precum și existența unor culturi agricole (cartofi, pomi fructiferi, alte legume în cantitate mică).
Zona de munte se caracterizează printr-o structură agrară atomizată și parcelarea suprafeței medii agricolă pe o gospodărie fiind de 2,5 – 3 ha de unde gospodăriile își asigură autoconsumul, așa se explică că ele au constituit, din toate timpurile, izvorul principal de forță de muncă pentru sectorul neagricol din zonă (minier, silvic, exploatarea și industrializarea lemnului, confecțiilor și a altor industrii și servicii din zonă).
Din punct de vedere al turismului rural și agroturismului zona montană are, poate, cel mai mare potențial și grad de atractivitate.
Dacă muntele a exercitat dintotdeauna o puternică fascinație asupra omului, această forță de atracție a crescut în zilele noastre când, datorită urbanizării și poluării, nevoia omului de o natură rurală este tot mai mare.
Din cele mai vechi timpuri a existat tendința și curiozitatea omului de a urca cât mai sus, de a pătrunde tot mai mult în tainele necunoscute ale universului. Din vremuri îndepărtate s-a păstrat și s-a transmis din generație în generație adevărul prin care muntele este asemuit cu natura nepoluată, cu natura plină de farmec și frumusețe.
Din considerentele arătate mai sus, în strategiile de dezvoltare a ruralului celor trei zone geografice și economice din țara noastră trebuie introdus turismul rural și agroturismul ca o dimensiune importantă de dezvoltare a acestuia, ca o soluție de venituri suplimentare pentru populația rurală prin valorificare turistică a condițiilor locale, naturale și cultural istorice.
Pentru menținerea acestor exploatații agricole – lucru necesar mai ales din considerente legate de menținerea populației rurale în zonă – dezvoltarea economică socială a zonei montane trebuie să se bazeze pe conceptul de pluriactivitate care să asigure locuri de muncă atât în cadrul exploatației agricole cât și înafara acesteia dar în apropierea locuinței.
Paralel cu relansarea sectoarelor neagricole menționate mai sus este necesară organizarea producătorilor agricoli în organizații profesionale capabile să-i ajute să-și rezolve problemele mari de aprovizionare cu factori de producție și bunuri de consum și depozitare și comercializare a produselor lor.
6.2.1. Factorii care favorizează dezvoltarea turismului
În măsura ieșirii din criza economică actuală și a creșterii veniturilor populației cererea turistică se va ameliora și în țara noastră dar este posibil să se orienteze mai puțin spre turismul clasic care va rămâne în continuare costisitor, iar orientarea să fie spre turismul rural și agroturism, care sunt mai ieftine.
La aceste posibile orientări ar putea să contribuie, pe lângă prețurile practicate de către cele 2 sisteme și o serie de factori specifici pentru țara noastră, și anume:
-Populația României este în mare parte o populație de „primă generație” de „veniți în oraș” care mai păstrează încă nostalgia gospodăriei părinților sau eventual a bunurilor în care au crescut sau și-au petrecut copilăria și vacanțele;
-Muntele, dealul și multe alte zone, chiar și șesul, oferă peisaje încântătoare pentru petrecerea timpului liber „la iarbă verde” sau „în aer liber” lucru adânc înrădăcinat în sufletul acestei generații „în curs de urbanizare” (Buciuman, 1999, p. 138-142);
-Exploatațiile agricole familiale din toate regiunile țării pot oferi produse alimentare naturale, pregătite după gusturi tradiționale încă nealterate sau „uniformizate” și standardizate de mașina unificatoare a civilizației alimentare urbane. Aceste produse sunt încă puternic rămase în gusturile și dorințele „de curând venitului în oraș” care tânjește după un lapte proaspăt, după un pui, o brânză, o slănină, un cârnaț sau o carne afumată friptă cu mămăligă, ceapă bătucită cu slănină friptă, etc. făcute „ca la mama acasă”. Populația României acordă încă, o mare valoare, produselor din gospodăria țărănească care sunt căutate și apreciate;
-Agroturismul este fără îndoială mult mai ieftin pentru consumatori decât turismul clasic în stațiunile de odihnă și deci mai convenabil pentru majoritatea populației orășenești din marile aglomerații de habitat.
În contextul acestei stări, turismul rural și agroturismul vor avea perspective bune și reale de dezvoltare pe termen mediu și lung, de aceea, este o mare șansă pentru ridicarea economiei locale, a creșterii veniturilor populației rurale. Practic, prin agroturism, nu se vinde numai locul de dormit ci și produsele din gospodărie sub formă de hrană sau doar produse alimentare pentru acasă sau se vând produse artizanale și meșteșugărești și o gamă de servicii extrem de largă, majoritatea turistice, ale căror valori, varietate și calitate depind de condițiile locale și în mare măsură de capacitatea și imaginație localnicilor.
Pregătirea ofertei agroturistice în aceste perspective, necesită o serie de eforturi și acțiuni pe multiple planuri în vederea satisfacerii și atragerii cererii agroturistice din care amintim următoarele:
-Amenajarea agroturistică a gospodăriei rurale pentru a oferi turiștilor confortul și facilitățile necesare, camere mobilate cu mobilier rustic, aranjate cu bun gust în stil rustic precum și toate utilitățile sanitare, de comunicație, informație, recreere, transport, etc., hrană servită în mod civilizat și corect prin servicii amabile și ospitaliere. Toate aceste facilități implică eforturi de formare profesională și importante investiții la nivelul exploatației agricole;
-Crearea infrastructurilor locale necesare: șosele, drumuri, căi de acces, electrificare, captare de apă, reclame turistice, organizarea serviciului de poștă, fax, telefon, sanitare, culturale. În mare parte aceste eforturi revin organelor locale comunale și județene, ele necesitând bani și timp;
-Crearea structurii organizatorice (societăți comerciale, asociații, cooperative agroturistice) capabile să organizeze și să mobilizeze oferta agroturistică, să promoveze prin acțiuni de reclamă și publicitate pentru informarea turiștilor și orientarea cererii turistice.
Aceste eforturi privesc aproape întreaga lume rurală (agricultori, consumatori, turiști).
Se creează cadrul legislativ dar rămân de făcut eforturi importante asupra consultanței și asistenței tehnico economice și juridice a agenților economici în domeniul promovării, a publicității prin mass media precum și în domeniul controlului calității serviciilor agroturistice oferite de către cei care și-au organizat deja o activitate. Autoritățile locale au nevoie de instruire în privința organizării tuturor, a avantajelor pe care le pot oferi acestea pentru comunitatea locală și a modului de sprijinire care trebuie să devină o preocupare pentru toți factorii locali.
6.2.2. Condițiile necesare dezvoltării agroturismului
Conform premizelor generale ale apariției și dezvoltării agroturismului și încercând o evaluare a acestora în condițiile țării noastre, putem constata că într-o perioadă relativ scurtă, aceste forme de turism în mediul rural pot căpăta o amploare deosebită.
Populația urbană reprezintă 55 % din totalul populației țării. Drept urmare este precumpănitoare în societatea românească reprezentând un important potențial de cerere turistică pentru mediul rural dacă conjugăm acest lucru cu considerentele privind factorii care formează dezvoltarea turismului rural și a agroturismului în România.
Timpul liber există, concediile sunt de aproximativ 1 lună de zile după revoluția din 1989 dar, veniturile reale constituie factorul cel mai restrictiv care frânează, chiar blochează, cererea turistică internă deoarece populație urbană este nevoită să cheltuiască 60-80 % din venituri pe hrană, îmbrăcăminte, utilități. Sunt slabe speranțe că vor rămâne bani pentru turism.
Calitatea serviciilor pe care le găsesc străinii în țara noastră sunt deocamdată sub nivelul standardelor europene, atât în industria turismului cât și în mediul rural, lipsind infrastructura rutieră. Mediul social are un vizaj de sărăcie peste tot. Atâta vreme cât un autoturism străin oprind într-o localitate oarecare este înconjurat de o mulțime de „puradăi” care cerșesc de toate, lasă impresia de subdezvoltare, de mizerie și turiștii străini nu se înghesuie la asemenea condiții.
În elasticitatea relativă a turismului clasic se manifestă, în România, ca un factor restrictiv cu atât mai mult cu cât acest tip de turism trăiește în plină criză economică de tranziție, inflație și ale nevoilor de rentabilizare a acestui turism și anume prețurile și tarifele practicate au devenit prohibitive pentru masa potențialilor turiști fără ca serviciile oferite să se fi ameliorat în mod proporțional.
Motorizarea familiilor este un fenomen în plină dezvoltare deși veniturile reale au scăzut, numărul mașinilor și al construcțiilor de locuințe a crescut atât la oraș cât și la sat. Motorizarea creează condiții de deplasare pentru potențiali turiști în mediul rural, acestea sunt în cea mai mare parte forme de turism de familie ori autoturismul este indispensabil pentru deplasarea familiei mai ales acolo unde nu circulă trenul sau alte mijloace de transport în comun.
Dezvoltarea infrastructurii rurale
Constituie condiția primordială și fundamentală a dezvoltării mediului rural în orice direcție și domeniu și care constă în următoarele elemente:
constituirea, modernizarea și întreținerea în bună stare a șoselelor, drumurilor și a căilor de acces în toate regiunile și localitățile și care se preconizează dezvoltarea turismului rural și a agroturismului;
crearea și punerea în funcțiune a mijloacelor de transport public;
punerea în funcțiune a unui sistem de comunicații (poștă, telefon, fax, poștă electronică, radio, televizor, etc.) de așa manieră ca populația rurală și cei veniți ca turiști în această zonă, să nu mai fie izolați, să poată fi contactați și să poată contacta și ei pe oricine.
Pentru aceste facilități se presupune existența și funcționarea în bune condiții a mijloacelor tehnice de comunicare necesare și anume:
electrificarea satelor și a tuturor exploatațiilor agricole montane;
alimentarea cu apă curentă a gospodăriilor și exploatațiilor agricole;
ameliorarea sistemului de încălzire a locuințelor inclusiv a apei calde în permanență;
canalizarea localităților rurale și epurarea apei reziduale;
mărirea grijii de menținere curată a mediului înconjurător și a peisajului rural.
6.3. Structuri de primire/cazare și alimentație turistică
„Boomul” dezvoltării comunei Albac a avut loc în perioada 2005-2009. Albacul s-a dezvoltat dintr-o dată puternic în perioada 2002-2005, de fapt, potrivit ANTREC primele clasificări de pensiuni din Alba se fac la Rimetea și Albac în 1997. Ulterior, numărul de pensiuni deschise a scăzut simțitor, practic de la 64 % pensiuni deschise în perioada 1990-2005, se ajunge la 36% pensiuni deschise în perioada 2006-2011 din totalul unităților de cazare din Albac (Erchedi, 2012, p. 53).
Se poate afirma că, chiar dacă în toate comunele din Țara Moților unități de cazare s-au deschis relativ repede după 1992, Albacul a constituit inițial centrul de dezvoltare al turismului rural în Țara Moților, modelul său de dezvoltare constituind un impuls pentru restul zonelor din Țara Moților, acest lucru realizîndu-se în pofida faptului că Arieșeniul cu pârtia de schi și Gârda de Sus cu Ghețarul de la Scărișoara dețin principalele puncte de atracție turistică al zonei (Erchedi, 2012, p. 55).
Turiștii găsesc la Albac cele mai moderne condiții de cazare la pensiuni de 1, 2, 3 sau 4 margarete, dar și la hoteluri de 2 sau 3 stele, vezi Tabelul 6.1 .
Tabelul 6.1. Unități de cazare din Albac
Sursa: ***, 2011, p. 148-150; Berindei&Todea, 2010, p. 72-75; http://carta.ro/cazare-albac/; http://turism.gov.ro/informatii-publice/
Pensiunile și hotelurile de la Albac pun la dispoziția turistilor o gamă variată de alimente. Dintre preparatele tradiționale amintim:
– balmoș (smântană fiartă cu făină de porumb);
– plăcinte cu brânză, coapte pe lespede de piatră;
– mămăligă toponită (cu brânză, unt și jumări);
– mămăligă cu tinsură (smântână fiartă cu făină de grâu);
– mămăliguță cu tochitură;
– vărzar (plăcintă la cuptor cu frunză de varză sau de lobode);
– lașcă (supă cu tăiței de casă);
– sarmale cu ciolan de porc afumat;
– răcituri (piftie din unghii de porc);
– popricaș de bureți (tocană de ciuperci cu smântână);
– lașcă cu brânză (tăiței de casă cu branză și unt);
În timp, preparatele culinare au devenit o primă preocupare a proprietarilor de hoteluri și pensiuni. Turiștii care trec prin Albac pot servi și preparate tradiționale dar și preparate necunoscute până mai ieri în comuna noastră: pizza, paste, diverse preparate din pește, diverse ciorbe, fripturi și dulciuri preparate în casă. În curțile tuturor pensiunilor sunt instalate grătare pentru ca turiștii să iși poată prepara singuri o cină de neuitat.
6.4. Structuri turistice pentru agrement
Dintre toate structurile turistice de la Albac putem spune că: Perla Arieșului și Steaua Arieșului oferă rafting cu caiace pe râul Arieșul Mare, Perla Arieșului pune la dispoziție o tiroliană, Poiana Verde are cai pentru echitație, Apuseni Adventure oferă diferite trasee turistice cu IMS-uri sau JIP-uri, cu ghizi turistici specializati și majoritatea pensiunilor pun la dispoziția turiștilor terenuri de volei, minifotbal, săli de biliard, căruțe sau sănii pentru plimbare cu caii, se poate închiria Sala de sport din centrul comunei pentru diferite activități sportive iar pe râul Arieșul Mare se poate practica pescuitul sportiv.
6.5. Strategia de dezvoltare durabilă a turismului în cadrul zonei
În profida faptului că turismul rural (Gheres, 2009, p. 109) deține o pondere redusă pe piața turistică tendințele sale de creștere sunt evidente și deci poate genera efecte pozitive asupra vieții economice rurale.
Strategia propusă vine să răspundă obiectivului general de a creea o economie a zonei inteligentă, ecologică și favorabilă incluziunii, oferirea unui nivel ridicat al forței de muncă, al productivității și pentru a asigura coeziunea economică, socială și teritorială precum și priorităților acesteia:
1. Creștere inteligentă – dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaștere și inovare (cercetarea și dezvoltarea tehnologică combinată cu utilizarea eficientă a resurselor existente conduc la creșterea productivității);
2. Creștere durabilă – promovarea unei economii mai eficiente din punctul de vedere al utilizării resurselor, mai ecologice și mai competitive poate conduce pe de-o parte la furnizarea de „bunuri publice” societății (cum ar fi conservarea habitatelor, biodiversitatea și menținerea patrimoniului rural) strategia de dezvoltare locală a comunei Albac ce pot conduce în arealele vizate la crearea de noi locuri de muncă prin extensivizarea agriculturii și aprovizionarea piețelor locale;
3. Creștere favorabilă incluziunii sociale – promovarea unei economii cu o rată ridicată a ocupării forței de muncă, care să asigure coeziunea socială și teritorială prin deblocarea potențialului economic al zonelor rurale, dezvoltarea piețelor și locurilor de muncă la nivel local, prin furnizarea de asistență în vederea restructurării agriculturii și sprijinirea veniturilor agricultorilor în vederea menținerii unei agriculturi sustenabile în întreaga Europă.
De asemenea și obiectivelor tematice cum ar fii:
1. Întărirea cercetării, dezvoltării tehnologice și a inovării;
2. Îmbunătățirea accesului la și a utilizării și calității tehnologiilor informațiilor și comunicării;
3. Creșterea competitivității întreprinderilor mici și mijlocii;
4. Sprijinirea tranziției spre o economie cu emisii scăzute de carbon în toate sectoarele;
5. Promovarea adaptării la schimbările climatice și prevenirea riscurilor;
6. Protejarea mediului și promovarea utilizării eficiente a resurselor;
7. Promovarea transportului durabil și eliminarea blocajelor în rețelele cheie;
8. Promovarea ocupării și sprijinirea mobilității forței de muncă;
9. Investiții în abilități, educație și învățare continuă;
10. Promovarea incluziunii sociale și combaterea sărăciei;
11. Îmbunătățirea capacității instituționale și eficienței în administrația publică.
Astfel se urmărește prin această strategie de dezvoltare durabila a comunei Albac, abordarea celor 3 dimensiuni ale conceptului dezvoltării durabile și anume dimensiunea, ecologică, economică și socială, orientate spre îmbunătățirea continua a calității vieții oamenilor și a relațiilor dintre ei în armonie cu mediul natural, bazându-se pe studii demografice, economice, statistice și de protecția mediului.
Strategia propusă în această lucrare este orientată pe 6 domenii de acțiune strategică:
1. Dezvoltare rurală și infrastructura de transport;
2. Mediu și energie;
3. Dezvoltare economica, strategia de dezvoltare locala a comunei Albac;
4. Resurse umane, inclusiv sănătate, sport, cultură;
5. Turism;
6. Dezvoltarea capacității administrative, promovarea unei dezvoltări integrate.
Acest lucru este reflectat în faptul că obiectivele strategice propuse pentru fiecare domeniu de dezvoltare nu sunt în contradicție unele cu altele, și mai mult, se sprijină reciproc și contribuie la realizarea viziunii comune privind viitorul localității: realizarea de schimbări pozitive, economice și sociale, integrate în efortul de protejare a mediului înconjurător. Punerea în valoare a resurselor locale.
Dezvoltarea locală trebuie abordată ca un proces prin care se urmărește identificarea, mobilizarea și coordonarea folosirii resurselor locale, adesea sub-evaluate și nefolosite la întregul lor potențial.
Promovarea unicității și a specificului local trebuie urmărită simultan cu stimularea capacității de inovare și adaptare la contextul și oportunitățiile prezente, cu diversificarea ofertei de produse și servicii, și cu creșterea valorii adăugate a produselor și serviciilor produse local și destinate consumatorilor din afara localității.
Valorificarea potențialului local are în vedere administrarea eficientă, transparentă și responsabilă a bunurilor publice: infrastructură și echipamente, spații publice inclusiv patrimoniul natural și cultural care trebuie pus în valoare, dar, în același timp protejat și păstrat pentru generațiile viitoare.
Pentru a atinge toate scopurile propuse și rezolvarea problemelor prioritare / realizarea obictivelor comune este nevoie de participarea și parteneriatul actorilor locali în vederea stimulării și dezvoltării de activități care să conducă la îmbunătățirea calității vieții celor care trăiesc în comuna Albac.
Este nevoie de acordarea unei atenții majore cantității și calității interacțiunilor dintre participant, grupuri și instituții, creșterea nivelului de încredere și toleranță, constituirii spiritului de asociabilitate și constientizării nevoii de coeziune socială.
Pentru a pune în practică această strategie este nevoie de campanii media de informare, consultarea actorilor locali pentru identificarea problemelor majore cu care se confruntă comunitatea, analizarea șanselor de dezvoltare. Pentru elaborarea unei strategii eficiente este nevoie de coordonarea programelor și politicilor în funcție de problemele teritoriale în vederea eliminării disparițiilor de dezvoltare prezente în zona rurală și a incluziunii grupurilor defavorizate sau expuse riscurilor. În acest proces de definire a problemelor prioritare trebuie avută în vedere analiza situațiilor discriminatorii și promovarea șanselor egale între barbați și femei, tineri și vârstnici, majoritari și minorități etnice, nevoilor persoanelor cu dizabilități și promovarea integrării lor într-o viață socială și economică.
CONCLUZII
Comuna Albac de pe Valea Arieșului Mare, poate fi integrată în rândul regiunilor cu un mare potențial atractiv din țara noastră. Natura a fost atât de darnică cu acestă zonă montană, încât în orice parte privești te minunezi de frumusețea locului.
Alături de geologie și relief, celelalte resurse ale cadrului natural cât și resursele patrimoniului antropic cum ar fi obiectivele istorice (situri arheologice, rămășițe ale vechilor așezări), edificiile religioase (biserici din lemn și piatră, mănăstiri), monumentele, edificiile turistice cu funcție culturală (muzee, expoziții etnografice), arhitectura caselor și instalațiile țărănești, obiectele și instalațiile utilizate la lucrul câmpului și la pădure din cele mai vechi timpuri până în epoca modernă etc., precum și în dimensiunile economico-sociale și spirituale impuse de activitatea multimilenară de exploatare a lemnului reflectate în portul popular, obiceiurile și datinile tradiționale, manifestările culturale din cadrul localități etc, toate acestea au o valoare inestimabilă însă nu sunt promovate prea mult din punct de vedere al turismului.
Dezvoltarea și evoluția de ansamblu a comunei Albac își are, așadar, resortul în industria lemnului care a fost cea mai dezvoltată ramură de aici și era destinată exclusiv bărbaților. Traiectoria evolutivă a populației locale a fost condiționată de exploatarea, prelucrarea și valorificarea lemnului.
Din analiza datelor comunei Albac, rezultă că bilanțul migratoriu are valori negative, care corelate cu deficitul de populație datorat natalității reduse, poate avea consecințe grave pe termen mediu și lung. Consecințele migrațiilor constau în scăderea potențialului forței de muncă, scăderea natalității, îmbătrânirea demografică, scăderea nupțialității, dezechilibre în structura populației pe grupe de vârstă și sexe, dezechilibre sociale datorate despărțirii, mai mult sau mai puțin temporare, a familiei, ce au efecte asupra relației dintre membrii acesteia.
În momentul de față în comuna Albac, există peste 50 de pensiuni, agroturismul și turismul rural ar trebui să fie punctul forte, sursa principală de venit. Însă majoritatea populației își câștigă cele necesare traiului din agricultura montană și comercializarea lemnului, poate și datorită faptului că cererea turistică a ultimilor ani s-a situat la un nivel scăzut, mult sub așteptările grupurilor de interes din acest domeniu (investitori locali, autorități publice, etc.). Cu un puternic caracter sezonier și de tranzit, ea se caracterizează prin durate mici de ședere și determină rate scăzute de ocupare pentru structurile de cazare existente. În aceste condiții profitul socio-economic al acestei activități spre care sunt orientate obiective de revitalizare economică și de reducere a indicatorilor sociali aflați în declin (rata de activitate, numărul de salariați etc.) la nivel local rămân doar teorie.
Agroturismul și turismul rural poate avea un impact pozitiv asupra dezvoltării acestei zone cu condiția ca tot ceea ce se pune în practică să fie analizat, gândit în detaliu bine organizat și controlat.
Având în vedere potențialul turistic al zonei de pe Valea Arieșului Mare putem spune cu convingere că o susținută muncă de informație, responsabilitate civică, acțiune educativă pentru păstrarea nealterată a valorilor locale (spre exemplu arhitectura caselor) și mult sprijin din partea autorităților locale, județene poate transforma comuna Albac într-o zonă turistică extrem de atractivă care să concureze cu mai renumitele comune Arieșeni și Gîrda de Sus.
Așadar activitatea de documentare, cercetare și analizare a arealului de studiu ne-a condus spre concluzionarea faptului că Albacul, deține un grad ușor ridicat de îmbătrânire a populației, o infrastructură în curs de dezvoltare, însă dispune de un potențial turistic diversificat. Astfel actorul cheie îl constituie agroturismul, care este un element dinamic al dezvoltării zonei, un instrument de consolidare a regiunii prin dezvoltare economică productivă crearea de noi locuri de muncă, atragerea de investiții pentru creșterea nivelului de trai.
În condițiile actuale foarte dorită de către majoritatea grupurilor de interes ale pieței turismului durabil este creșterea impactului economic al acestui sector în dezvoltarea economiilor locale, turismul fiind văzut atât de autoritățile locale cât și de populația comunități gazdă ca cea mai importantă activitate capabilă să crească veniturile bugetului local și să genereze oportunități pe piața destabilizată a forței de muncă.
Succesul și durabilitatea turismului la nivelul oricărui spațiu și în particular a Bazinului Mijlociu al Arieșului Mare unde se află localitatea Albac, depinde de măsura în care va exista un consens între componentele majore ale pieței turistice și o traducere cât mai clară și eficientă a acestuia în cadrul politicii de dezvoltare locală și regională
BIBLIOGRAFIE
Abrudeanu, I. R. (1928), Moții, calvarul unui popor eroic dar nedreptățit. Studiu istorico-politic, Editura Cartea Românească, București.
Alexandru, D. (2009), Modificări structurale ale spațiului rural din România ca urmare a implementării programului cu finanțare europeană Sapard, Teză de doctorat, UBB, Facultatea de Geografie, Cluj-Napoca.
Anghel, G. și colab. (1982), Alba – Ghid turistic al județului, Editura Sport-Turism, București.
Apolzan, L. (1943), Sate crânguri din Munții Apuseni. Observații asupra așezării lor sociale, „Sociologia românească”, an V, nr.1-6, Editura Ramuri, Craiova.
Berindei, S., Todea, B. (2010), Albac –Inima Țării Moților Monografie, Editura Nereamia Napocae, Cluj – Napoca.
Bogdan, O. și colab. (1980), Județul Alba, Editura Academiei, București.
Boțan, C. N. (2008), Țara Moților. Studiu de geografie regională. Teză de doctorat, UBB, Facultatea de Geografie, Cluj-Napoca.
Buciuman, E. (1991), Strategie și Acțiune în Zona de Munte, “Tribuna Economică“ , nr. 44, 47, 51, 52;
Buciuman, E. (1999), Economia turismului rural și agroturismului, Alba Iulia;
Chirițescu, M. (2010), Lucrare metodico-științifică pentru obținerea gradului didactic I, Monografia comunei Avram Iancu, UAB, Alba Iulia, 2010.
Ciomac, L. I. (1936), Munții Apuseni, cercetări asupra stărilor economice, București.
Cocean, G,.(2014), Valorificarea potențialului turistic cultural din bazinul Arieșulu, în ”Geographia Napocensis”, Anul VIII, Nr. 2, Cluj-Napoca.
Deszi, S., Cocean, P. (2009), Geografia turismului, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
David, M., (1943), Munții Apuseni, Editura Cartea Românească, București.
Dumitrescu, D. (2015), România. Geografie umană, Note de curs, Târgoviște.
Dunăre, N., (1969), Păstoritul de pendulare dublă, în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei pe ani 1965-1967, Cluj.
Erchedi, N. M. (2012), Țara Moților – studiu de dezvoltare rurală și de geografie socială -, Teză de doctorat, UBB, Facultatea de Geografie, Cluj-Napoca.
Frâncu, T., Candrea G., (1888), Românii din Munți Apuseni, Moții, București;
Gheres, M. (2009), Turismul rural absorbtia fondurilor europene, Editura Risoprint, Cluj Napoca.
Kovacs, I., (1966), Formarea proprietăți funciare burgheze în Transilvania, după desfințarea iobăgiei în 1848, în ”Studia Universitatis Babeș – Bolyai”, Series Historia, fasciculus 2, Cluj;
Muntele, I. (2004), Geografie culturală. Note de curs, Iași.
Neményi, Á. (1996), Sociologie Rurală, Note de curs, Cluj-Napoca.
Pascu, Ș., (1972), Avram Iancu, Editura Meridian, București;
Pădurean, D. (2000), Considerații privind teoriile legate de originea, numele și aria de locuire a moților (țopilor), în ”AMET”, Editura Mediamira, Cluj-Napoca.
Pop, G., P. (2006), Carpații și Subcarpații României, Editura Presa Universitară Clujană, Cluj-Napoca.
Prodan, D. (1979), Răscoala lui Horea, Vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București.
Rusu, Abrudeanu, I., (1928), Moții. Calvarul unui popor eroic dar nedreptățit, Editura Cartea românească, București;
Roșca, D. (2007), Introducere în sociologia populației și demografie, Editura Fundației România de Mâine, București.
Stănciulescu G., Lupu N., Țigu G. și colab. (1998), Dicționar poliglot de termeni utilizați în turism, Editura All, București.
Suciu, P., (1929), Țara Moților, regiunea industriei lemnului, Editura de Ziar, S.A., Cluj.
Thot, Z. (1955), Mișcări țărănești din Munții Apuseni până la 1848, Editura Academică, București.
Trebici, V., (1979), Demografia, Editura Științifică și Enciclopedică, București.
Țarcă, M., (1997), Demografie, Editura Economică, București.
Vert, C. (1995), Analiza geodemografică. Manual Practic, Editura Mirton, Timișoara.
Vert, C., (2001), Geografia populației. Teorie și metodologie, Ed. Mirton, Timișoara.
***, (2004), Analele Universității din Oradea, Premisele demografice ale constituirii sistemului regional în Țara Moților, Seria Geografie, Tom XIV.
***, Arhiva Primăriei comunei Albac din Județul Alba.
***, Arhiva Bisericii Ortodoxe Albac din Județul Alba.
***, (2005), Monitorul Oficial nr. 695 din 2 august 2005.
***, (2011), Plan de Amenajare a Teritoriului Zonal Parcul Natural Apuseni – zona cuprinsă înjudețul Alba (comunele: Albac, Arieșeni Gârda de Sus, Horea, Scărișoara) Memoriu general, Alba Iulia.
***, (2015), Lista structurilor de primire turistice cu funcțiune de cazare clasificate – Autoritatea Națională pentru Turism.
WEBOGRAFIE:
– http://www.comunaalbac.ro/cadrul-istoric/.
– http://www.recensamantromania.ro/, Rezultatele finale ale Recensământului din 2011: „Tab8. Populația stabilă după etnie – județe, municipii, orașe, comune”. Institutul Național de Statistică din România.
-http://www.cjalba.ro/wp-content/uploads/2011/10/DocumentatiePATZ.pdf.
– http://carta.ro/cazare-albac/.
– http://ro.wikipedia.org/wiki/Comuna_Albac,_Alba.
– www.recensamantromania.ro/wp-content/uploads/2013/…/sR_Tab_8.xls.
– www.recensamantromania.ro/…/rpl_2011_populatia-pe-categorii-de-loca…
– http:ro.wikipedia.org/wiki/Muntii_apuseni.
– www.Natura2000.ro – Biodiversitatea în România – Natura2000 – Apuseni.
– www.Apm-bihor.ro – Flora și fauna – Lista roșie a județului Bihor.
– www.Enrin.grida.no – Flora și fauna sălbatică a României.
– http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CONSLEG:1992L0043:20070
101:RO:PDF.
– www. Traveux.ro – Observation on the bat fauna of Rosia Montana.
– http://ro.wikipedia.org/wiki/Parcul_Natural_Apuseni.
– www.Sribd.com – Lista păsărilor din România.
– www.Natura2000.mmediu.ro – Apuseni – Specii de reptile și amfibieni, cap: 3.2.d.
– http://www.recensamantromania.ro/rezultate-2/.
– www.recensamantromania.ro/wp-content/uploads/2013/…/sR_TAB_13.x…
– http://www.comunaalbac.ro/prezentarea-fizico-geografica/.
-http://alba24.ro/wp-content/uploads/2012/03/Ghid-de-construire-pentru-p%C4%83strarea-arhitecturii-tradi%C8%9Bionale.pdf.
– http://turism.gov.ro/informatii-publice/.
BIBLIOGRAFIE
Abrudeanu, I. R. (1928), Moții, calvarul unui popor eroic dar nedreptățit. Studiu istorico-politic, Editura Cartea Românească, București.
Alexandru, D. (2009), Modificări structurale ale spațiului rural din România ca urmare a implementării programului cu finanțare europeană Sapard, Teză de doctorat, UBB, Facultatea de Geografie, Cluj-Napoca.
Anghel, G. și colab. (1982), Alba – Ghid turistic al județului, Editura Sport-Turism, București.
Apolzan, L. (1943), Sate crânguri din Munții Apuseni. Observații asupra așezării lor sociale, „Sociologia românească”, an V, nr.1-6, Editura Ramuri, Craiova.
Berindei, S., Todea, B. (2010), Albac –Inima Țării Moților Monografie, Editura Nereamia Napocae, Cluj – Napoca.
Bogdan, O. și colab. (1980), Județul Alba, Editura Academiei, București.
Boțan, C. N. (2008), Țara Moților. Studiu de geografie regională. Teză de doctorat, UBB, Facultatea de Geografie, Cluj-Napoca.
Buciuman, E. (1991), Strategie și Acțiune în Zona de Munte, “Tribuna Economică“ , nr. 44, 47, 51, 52;
Buciuman, E. (1999), Economia turismului rural și agroturismului, Alba Iulia;
Chirițescu, M. (2010), Lucrare metodico-științifică pentru obținerea gradului didactic I, Monografia comunei Avram Iancu, UAB, Alba Iulia, 2010.
Ciomac, L. I. (1936), Munții Apuseni, cercetări asupra stărilor economice, București.
Cocean, G,.(2014), Valorificarea potențialului turistic cultural din bazinul Arieșulu, în ”Geographia Napocensis”, Anul VIII, Nr. 2, Cluj-Napoca.
Deszi, S., Cocean, P. (2009), Geografia turismului, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
David, M., (1943), Munții Apuseni, Editura Cartea Românească, București.
Dumitrescu, D. (2015), România. Geografie umană, Note de curs, Târgoviște.
Dunăre, N., (1969), Păstoritul de pendulare dublă, în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei pe ani 1965-1967, Cluj.
Erchedi, N. M. (2012), Țara Moților – studiu de dezvoltare rurală și de geografie socială -, Teză de doctorat, UBB, Facultatea de Geografie, Cluj-Napoca.
Frâncu, T., Candrea G., (1888), Românii din Munți Apuseni, Moții, București;
Gheres, M. (2009), Turismul rural absorbtia fondurilor europene, Editura Risoprint, Cluj Napoca.
Kovacs, I., (1966), Formarea proprietăți funciare burgheze în Transilvania, după desfințarea iobăgiei în 1848, în ”Studia Universitatis Babeș – Bolyai”, Series Historia, fasciculus 2, Cluj;
Muntele, I. (2004), Geografie culturală. Note de curs, Iași.
Neményi, Á. (1996), Sociologie Rurală, Note de curs, Cluj-Napoca.
Pascu, Ș., (1972), Avram Iancu, Editura Meridian, București;
Pădurean, D. (2000), Considerații privind teoriile legate de originea, numele și aria de locuire a moților (țopilor), în ”AMET”, Editura Mediamira, Cluj-Napoca.
Pop, G., P. (2006), Carpații și Subcarpații României, Editura Presa Universitară Clujană, Cluj-Napoca.
Prodan, D. (1979), Răscoala lui Horea, Vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București.
Rusu, Abrudeanu, I., (1928), Moții. Calvarul unui popor eroic dar nedreptățit, Editura Cartea românească, București;
Roșca, D. (2007), Introducere în sociologia populației și demografie, Editura Fundației România de Mâine, București.
Stănciulescu G., Lupu N., Țigu G. și colab. (1998), Dicționar poliglot de termeni utilizați în turism, Editura All, București.
Suciu, P., (1929), Țara Moților, regiunea industriei lemnului, Editura de Ziar, S.A., Cluj.
Thot, Z. (1955), Mișcări țărănești din Munții Apuseni până la 1848, Editura Academică, București.
Trebici, V., (1979), Demografia, Editura Științifică și Enciclopedică, București.
Țarcă, M., (1997), Demografie, Editura Economică, București.
Vert, C. (1995), Analiza geodemografică. Manual Practic, Editura Mirton, Timișoara.
Vert, C., (2001), Geografia populației. Teorie și metodologie, Ed. Mirton, Timișoara.
***, (2004), Analele Universității din Oradea, Premisele demografice ale constituirii sistemului regional în Țara Moților, Seria Geografie, Tom XIV.
***, Arhiva Primăriei comunei Albac din Județul Alba.
***, Arhiva Bisericii Ortodoxe Albac din Județul Alba.
***, (2005), Monitorul Oficial nr. 695 din 2 august 2005.
***, (2011), Plan de Amenajare a Teritoriului Zonal Parcul Natural Apuseni – zona cuprinsă înjudețul Alba (comunele: Albac, Arieșeni Gârda de Sus, Horea, Scărișoara) Memoriu general, Alba Iulia.
***, (2015), Lista structurilor de primire turistice cu funcțiune de cazare clasificate – Autoritatea Națională pentru Turism.
WEBOGRAFIE:
– http://www.comunaalbac.ro/cadrul-istoric/.
– http://www.recensamantromania.ro/, Rezultatele finale ale Recensământului din 2011: „Tab8. Populația stabilă după etnie – județe, municipii, orașe, comune”. Institutul Național de Statistică din România.
-http://www.cjalba.ro/wp-content/uploads/2011/10/DocumentatiePATZ.pdf.
– http://carta.ro/cazare-albac/.
– http://ro.wikipedia.org/wiki/Comuna_Albac,_Alba.
– www.recensamantromania.ro/wp-content/uploads/2013/…/sR_Tab_8.xls.
– www.recensamantromania.ro/…/rpl_2011_populatia-pe-categorii-de-loca…
– http:ro.wikipedia.org/wiki/Muntii_apuseni.
– www.Natura2000.ro – Biodiversitatea în România – Natura2000 – Apuseni.
– www.Apm-bihor.ro – Flora și fauna – Lista roșie a județului Bihor.
– www.Enrin.grida.no – Flora și fauna sălbatică a României.
– http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CONSLEG:1992L0043:20070
101:RO:PDF.
– www. Traveux.ro – Observation on the bat fauna of Rosia Montana.
– http://ro.wikipedia.org/wiki/Parcul_Natural_Apuseni.
– www.Sribd.com – Lista păsărilor din România.
– www.Natura2000.mmediu.ro – Apuseni – Specii de reptile și amfibieni, cap: 3.2.d.
– http://www.recensamantromania.ro/rezultate-2/.
– www.recensamantromania.ro/wp-content/uploads/2013/…/sR_TAB_13.x…
– http://www.comunaalbac.ro/prezentarea-fizico-geografica/.
-http://alba24.ro/wp-content/uploads/2012/03/Ghid-de-construire-pentru-p%C4%83strarea-arhitecturii-tradi%C8%9Bionale.pdf.
– http://turism.gov.ro/informatii-publice/.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dezvoltarea Social Economica Si Amenajarea Teritoriului. Studiu de Caz Comuna Albac (ID: 139105)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.