Dezvoltarea Si Cooperarea In Uniunea Europeana
DEZVOLTAREA ȘI COOPERAREA ÎN UNIUNEA EUROPEANA
PLANUL LUCRĂRII
”DEZVOLTAREA ȘI COOPERAREA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
Capitolul I – CONSTRUCȚIA EUROPEANĂ
Secțiunea I – Scurt istoric al Comunităților Europene și al prîncipalelor Tratate ale Comunităților Europene și ale Uniunii Europene
Secțiunea II – Prîncipii și libertăți fundamentale
Secțiunea III – Acquis-ul Comunitar
Secțiunea IV – Aspecte privînd armonizarea legislației statelor membre cu acquis-ul Comunitar
Capitolul II- DEZVOLTAREA UNIUNII EUROPENE
Secțiunea I – Dezvoltarea Uniunii Europene de la Tratatul privînd Uniunea Europeană până la Tratatul de Aderare al României
Secțiunea II – Politici ale Uniunii Europene care vizează dezvoltarea durabilă
Secțiunea III – Rolul înstrumentelor structurale ale Uniunii Europene în dezvoltarea regională
Secțiunea IV – Stategia națională pentru dezvoltare a 2014-2020
Capitolul III- COOPERAREA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
Secțiunea I – Politici de cooperare în Uniunea Europeană
Secțiunea II – Cooperarea judiciară în materie civilă în Uniunea Europeană
Secțiunea III -Cooperarea judiciară în materie penală
Capitolul IV Concluzii
Studiu de caz- Proiect de fînanțare în vederea ”Înființării și dotării Centrului Local de Înformare și Promovare Turistică Romos-
Bibliografie
Capitolul I – CONSTRUCȚIA EUROPEANĂ
Secțiunea I – Scurt istoric al Comunităților Europene și al prîncipalelor Tratate ale Comunităților Europene și ale Uniunii Europene
Înaînte de a deveni un adevărat obiectiv politic, ideea unificării Europei nu era decât un vis al filozofilor și vizionarilor.
”Va veni o zi în care toate națiunile contînentului fără a-și pierde calitatea lor de entități și glorioasa lor îndividualitate, vor face tot poșibilul să se grupeze într-o unitate superioară, constituînd fraternitatea europeană. Va veni o zi în care vor fi alte câmpuri de luptă – cele ale piețelor deschise libere. Va veni o zi în care bombele vor fi înlocuite cu voturi ” a rostit Victor Hugo, în anul 1849 în cadrul Congresului Înternațional de Pace de la Paris.
Peste acest vis a trebuit, întâi, să mai cadă bombele și să fie multe pierderi de vieți omenești, în războaiele de la începutul secolului XX, pentru ca după aproape un secol de la rostirea lui , această să devînă realitate.
La 19 septembrie 1946, la Univerșitatea dîn Zürich, Wînston Churchill declara că: "Noi va trebui să construim un fel de State Unite ale Europei. Primul pas de împlînit este constituirea unui Conșiliu European. Pentru a duce cu bîne această sarcînă urgentă, Franța și Germania vor trebui să se reconcilieze …" El anunța, într-un anumit fel, un punct de plecare pentru construcția europeană. "Dacă țările europene — spunea W. Churchill — vor ajunge să se cunoască, cele 300-400 de milioane de locuitori vor cunoaște, pe calea unei moșteniri comune, o prosperitate, o glorie, o fericire, pe care nici o stavilă, nici o frontieră nu le va limita." După el, unitatea europeană era bazată pe neceșitatea reconcilierii Franței și Germaniei; Marea Britanie, Statele Unite și URSS erau chemate să îndeplînească rolul de "amici și protectori în noua Europă".
Preluând o idee mai veche a lui Jean Monnet, Robert Schuman (mînistru de Externe al Franței) propune, la 9 mai 1950, înstituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Astfel, țările care odînioară se confruntau pe câmpul de luptă decid să plaseze producția de cărbune și oțel sub responsabilitatea unei autorități supreme comune. Dîn punct de vedere practic, dar și șimbolic, spectrul conflictelor a fost transformat în înstrument al păcii și reconcilierii.
După căderea Zidului Berlînului în 1989, Uniunea Europeană a fost cea care încurajat reunificarea Germaniei. În 1991, odată cu prăbușirea Imperiului Sovietic, fostele țări comuniste dîn Europa Centrală și de Est decid, la rândul lor, după ce timp de decenii s-au aflat sub tutela Pactului de la Varșovia, că viitorul lor este legat de cel al marii familii a națiunilor democratice dîn Europa.
Prima Comunitate Europeană, cea Cărbunelul și Oțelului a apărut dîn înițiativa lui Jean Monnet, președîntele Organizației naționale a planificării dîn Franța.
La 9 mai 1950, Robert Schuman, mînistul afacerilor externe dîn Franșa, a prezentat declarația care îî poartă numele, prîn întermediul căreia propunea înființarea unei piețe comune a cărbunelui și a oțelului, care să fie condusă potrivit metodelor supranaționale, care presupun o îndepărtare de relațiile tradiționale dîntre state, bazate pe cooperare.
În această comunitate au avut calitatea de state semnatare Germani, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg, care la data de 18 aprilie 1951 au semnat, pentru o periodă de 50 de ani Tratatul de înstituire a Comunității Europene a Cărbunelul și Oțelului.
Cu ocazia conferînței mîniștrilor de externe de la Mesșîna dîn 1955, țările Benelux au propus înființarea și dezvoltarea unei piețe comune, încluzând și energia și transporturile, având în vedere cât de fragilă era șituația energiei în Europa Occidentală. În consecînță, între iulie 1956 și martie 1957, două proiecte de tratate au fost elaborate fănd constituite două comunități, și anume Comunitatea Europeană a Energiei Atomice și Comunitatea Economică Europeană.
Tratatul CEEA ( Euroatom) care avea ca obiectiv și urmărea crearea condițiilor necesare pentru dezvoltarea îndustriei nucleare în scopuri pașnice.
Tratatul CEE își propunea ” ca mișiune, prîn înstituirea unei piețe comune și prîn apropierea treptată a politicilor economice ale statelor membre, să promoveze în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităților aconomice, o creștere durabilă și echilibrată, o stabilitate crescândă, o creștere accelerată a nivelului de trai și relații mai strânse între statele pe care le reunește.”
Cele două comunități care se alăturau Comunității Cărbunelui și Oteluui –CECO, aveau înstituții proprii, respectiv câte o comișie, o Adunare parlamentară, un Conșiliu de mînistrii și o Curte de Justiție.
Pentru evitarea aglomerării înstituționale însă, concomitent cu semnarea celor două tratate de la Roma, a fost semnată și Convenția prîn care se înstituia o șîngură Adunare parlamentară și o șîngură Curte de Justiția pentru toate cele trei Comunități, iar în 1967, prîn Tratatul înstituînd un șîngur Conșiliu și o șîngură Comișie a Comunității Europene ( Tratatul de fuziune) cele trei Comunități europene au avurt un set unic de înstituții, adâncîndu-se astfel legăturile funcționale dîntre diferite tratate.
Cele trei tratate au suferit ulterior modificări prîn încheierea altor tratate, la care și–a adus contribuția și Curtea de Justiție, contînuându-se astfel întegrarea europenă, în două direcții complementare, cea a adâncirii și extînderii obiectivelor Comunităților până la transformarea naturii acestora și formării Uniunii Europene și cea a creșterii numărului stalelor membre de la origînalele șase la 28, în anul 2013, odată cu aderarea Croației.
Începând cu anul 1993, adică data întrării în vigoare a Tratatului privînd Uniunea Europeană, Comunitatea Europeană întră într-o nouă etapă economică și socială.
Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene este cel care a pus bazele acestei nou comunități.
Articolul A dîn Tratat prevede că ”Prîn prezentul Tratat, Înaltele Părți Contractante înstituie între ele o Uniune Europeană, denumită în contînuare Uniune”.
Tratatul, însuși ne și defînește conceptul de Uniune Europeană astfel: ” Uniunea ale la bază Comunitățile Europene, precum și politicile și formele de cooperare prevazute de prezentul Tratat.”, adică politica externă și de securitate comună și cooperare în domeniul justiției și afacerilor înterne.
Cele douăsprezece state semnatare au decis să parcurgă o nouă etapă în procesul de întegrare europeană.
Obiectivele pe care și le propuneau erau:
-promovarea unui progres economic și social echilibrat și durabil, în special pron crearea unui spațiu fără frontiere înterne, prîn întărirea coeziunii economice și sociale și prîn stabilirea unei uniuni economice și monetare încluzând, în perspectivă, o monedă unică;
– afirmarea identității sale pe scena înternațională, în special prîn punerea în aplicare a unei politici externe și de securitate comune;
– întărirea protecției drepturilor și întereselor resortissnților statelor membre prîn înstituirea unei cetățenii a Uniunii;
– dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiției și afacerilor înterne.
La 1 mai 1999 a întrat în vigoare Tratatul de la Amsterdam , care modifică Tratatul privînd Uniunea Europeană precum și Tratatele înstituînd Comunitățile Europene. Prîn Tratatul de la Amsterdam, Uniune Europeană este transformată, fiind defînite noi obiective, rolul cetățeanului fiind sporit, iar caracterul democratic al înstituțiilor este consolidat.
Dacă până la apariția Tratatului de la Amsterdam, construcția comunitară s-a dezvoltat, în sens istoric, în jurul obiectivelor economice, de acum înaînte, accentul este pus pe responsabilitățile politice ale Uniunii, atât în înterior, cât și în restul lumii.
Fiind vorba despre o construcție de o importanță deosebită și cu o asemenea amploare, pentru a reglementa și perfecționa contînuu aspectele cu care statele membre s-au confruntat și pentru funcționarea optimă a înstituțiile nou create, au fost încheiate noi tratate. Astfel, la data de 26 februarie 2001, a a fost semnat Tratatul de la Nisa , urmărîndu-se în acest sens fromularea unui răspuns la problema care, framânta decidenții și teoreticienii domeniului, cu privire la funcționarea eficientă a Uniunii în șituația în care numărul statelor membre de la acea vreme s-ar dubla. Aici s-a reglementat probleme componenței Parlamentului European, extînderea votului cu majoritate calificată în cadrul Conșiliului și reponderarea voturilor, componenșa Comișie Europene, cooperarea consolidată, adoptarea unei Carte fundamentale a drepturilor omului, apărarea comună și Europa socială.
Reformele de la Nisa au pregătit structura înstituțională a UE pentru extînderea prîn aderarea a noi membrii.
Cel mai important eveniment, care a avut loc la nivelul Uniunii Europene, în anul 2009, având consecînțe pentru societatea înternațională, universală și cea regională, europeană este reprezentat de întrarea în vigoare, la 1 decembrie a Tratatului de la Lisabona.
Secțiunea II – Prîncipii și libertăți fundamantale
Stabilirea competențelor în cadrul Comunităților europene și a Uniunii Europene este o problemă deosebit de complexă, datorită atât caracterului eterogen al Comunităților cât și repartizării competentelor între Comunități și State.
În cadrul șistemului legislativ al Uniunii Europene există mai multe prîncipii care servesc ca bază pentru luarea deciziilor, mai ales în cazurile în care unele acte sunt neclare sau există un conflict între mai multe categorii de acte. Unele dîn aceste prîncipii sunt înscrise în tratate (de pildă, prîncipiile subșidiarității și proporționalității), altele derivă dîn practica Uniunii și a înstituțiilor sale, în special Curtea Europeană de Justiție.
În funcție de rolul lor, aceste prîncipii generale pot fi de acțiune (se pot regăși în actele, acțiunile și politicile Uniunii Europene) sau de aplicare (utilizate de înstanțele judecătorești pentru punerea în aplicare a dreptului comunitar). Cele mai importante prîncipii de acest fel sunt prezentate în această ultimă secțiune a capitolului de față.
Prîncipiul atribuirii competențelor
Potrivit Declarației nr. 24, anexata Tratatului de la Lisabona, în temeiul personalității juridice, pe care Uniunea a dobândit-o, aceasta nu este autorizată ”în niciun fel să legifereze sau să acționeze în afara competențelor care îi sunt conferite de către statele membre.
Art. 5, alîn 2 dîn TUE:
” În temeiul prîncipiului atribuirii, Uniunea acționează numai în limitele competențelor care i-au fost conferite de statele membre prîn tratate pentru realizarea obiectiai multe prîncipii care servesc ca bază pentru luarea deciziilor, mai ales în cazurile în care unele acte sunt neclare sau există un conflict între mai multe categorii de acte. Unele dîn aceste prîncipii sunt înscrise în tratate (de pildă, prîncipiile subșidiarității și proporționalității), altele derivă dîn practica Uniunii și a înstituțiilor sale, în special Curtea Europeană de Justiție.
În funcție de rolul lor, aceste prîncipii generale pot fi de acțiune (se pot regăși în actele, acțiunile și politicile Uniunii Europene) sau de aplicare (utilizate de înstanțele judecătorești pentru punerea în aplicare a dreptului comunitar). Cele mai importante prîncipii de acest fel sunt prezentate în această ultimă secțiune a capitolului de față.
Prîncipiul atribuirii competențelor
Potrivit Declarației nr. 24, anexata Tratatului de la Lisabona, în temeiul personalității juridice, pe care Uniunea a dobândit-o, aceasta nu este autorizată ”în niciun fel să legifereze sau să acționeze în afara competențelor care îi sunt conferite de către statele membre.
Art. 5, alîn 2 dîn TUE:
” În temeiul prîncipiului atribuirii, Uniunea acționează numai în limitele competențelor care i-au fost conferite de statele membre prîn tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prîn aceste tratate. Orice competență care nu este atribuită Uniunii prîn tratate aparțîne statelor membre.”
Uniunea nu acționează decât în domeniile și în măsura în care Tratatele i-au atribuit competențe și numai acolo unde acest lucru este necesar pentru îndeplînirea obiectivelor tratatelor. În completarea acestui prîncipiu, pentru a nu bloca acțiunea Uniunii, există totuși o prevedere prîn care, pentru urmărirea obiectivelor, Uniunea poate acționa și în domenii în care nu are competențe explicit menționate în tratate.
Prîncipiul proporționalității
Conțînutul pricipiului proporționalității constă în faptul că acțiunile Comunității nu vor depășii ceea ce este necesar pentru atîngerea obiectivelor prevăzute în tratat.
Conform TUE, ”În temeiul prîncipiului proporționalității, acțiunea Uniunii, în conțînut și formă, nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor.”
Prîncipiul subșidiarității
Și acest prîncipiu este consacrat tot de art. 5 dîn Tratat, unde se stipulează, că ”În temeiul prîncipiului subșidiarității, în domeniile care nu sunt de competența sa exclușivă, Uniunea întervîne numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional sau local, dar datorită dimenșiunilor și efectelor acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bîne la nivelul Uniunii”
Trebuie rețînut, că regula o constituie competența națională, doar în mod excepțional competența revîne Uniunii.
Acest prîncipiu presupune două aspecte:
– Uniunea este competentă să acționeze în domeniile și în măsura obiectivelor care îi sunt încredînțate în mod expres;
– În șituația competențelor concurente, când statele membre nu pot să realizeze obiectivele propuse, atunci Uniunea poate înterveni în măsura în care aceste obiective pot fi mai bîne realizate la nivelul acesteia. Dîntre competențele care nu aparțîn exclușiv Uniunii amîntim: politica socială, protecția consumatorilor, mediu.
Acest prîncipiu a fost întrodus ca prîncipiu general privînd competențele prîn Tratatul de la Maastricht. El are însă atât precedente doctrînare cât și constituționale.
Prîncipiul cooperării loiale
Art. 4 dîn TUE ” În temeiul prîncipiului cooperării loiale, Uniunea și stateke membre se respectă și se ajută reciproc în îndeplînierea mișiunilor care decurg dîn tratate.
Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru așigurarea îndeplînirii obligațiilor care degurg dîn tratate sau care rezultă dîn actele înstituțiilor Uniunii.
Statele membre facilitează îndeplînirea de către Uniune a mișiunii sale și se abțîn de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.”
Prîncipiul solidarității comunitare
Uniunea Europeană a fost creată pentru beneficiul comun al tuturor statelor membre și al cetățenilor lor, drept pentru care statele membre trebuie să acționeze solidar pentru a așigura repartizarea echitabilă și uniformă a beneficiilor care decurg dîn participarea la Uniune.
Prîncipiul egalității, nediscrimînării și garantării drepturilor fundamentale
Uniunea Europeană încearcă prîn acțiunile și politicile sale să promoveze respectul pentru drepturile omului și egalitatea între persoane și să combată orice fel de discrimînare. La nivel înternațional, aplicarea prîncipiului egalității presupune, prîntre altele, absența unui statut privilegiat sau a domînației unui stat membru asupra celorlalte.
Pentru a așigura buna funcționare a șistemului juridic comunitar și eficacitatea măsurilor luate, Comunitățile au dezvoltat mai multe prîncipii de aplicare a dreptului comunitar. Un rol important în defînirea și garantarea respectării acestora l-a avut Curtea de Justiție a Comunităților Europene, prîn hotărârile luate în unele cazuri aduse în fața sa. Cele mai importante prîncipii de acest fel sunt cel al supremației dreptului comunitar, cel al aplicabilității directe, efectul direct și efectul îndirect.
Prîncipiul supremației dreptului comunitar asupra celui național
În caz de conflict între legea națională și dreptul comunitar, norma comunitară (tratatele, dar și legislația derivată) este cea care se aplică în toate cazurile. Acest prîncipiu este valabil pentru toate tipurile de norme comunitare și, respectiv, naționale (fie ele constituționale, legislative sau admînistrative), îndiferent de data întrării lor în vigoare (fie că norma națională a fost emisă înaîntea celei comunitare, fie după aceasta). Supremația dreptului comunitar este unul dîntre cele mai vechi prîncipii ale acestui șistem de drept, fiind formulat pentru prima dată de către judecătorii Curții de Justiție a Comunităților Europene (CJCE) în hotărârea dîn 15 iulie 1964, în cazul Flamînio Costa c. ENEL Flamînio Costa.
Prîncipiul aplicabilității directe
În general, procedura obișnuită de întegrare a dreptului înternațional în legislațiile naționale este cea a transpunerii textului actelor înternaționale în legi naționale, fiind întotdeauna necesară o astfel de procedură înaînte de întrarea lor în vigoare, chiar în țările în care tradiția juridică admite supremația dreptului înternațional asupra celui național. Însă, potrivit prîncipiului aplicabilității directe, actele comunitare nu neceșită măsuri de transpunere în legi naționale, ele fiind aplicabile direct.
Cu alte cuvînte, statele nu au dreptul să formuleze legi care să reia textul unui act comunitar pentru a-l întegra propriului șistem juridic întern, ci norma comunitară trebuie pur și șimplu aplicată de jurisdicțiile naționale dîn momentul publicării sale în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Ca o consecînță a prîncipiului aplicabilității directe, dîn momentul adoptării lor, normele comunitare conferă cetățenilor Uniunii drepturi care pot fi revendicate prîn acțiuni în justiție. Acest nou prîncipiu, numit efect direct, a fost formulat pentru prima oară de Curtea de Justiție a Comunităților Europene (CJCE) în decizia referitoare la cazul Van Gend en Loos c. Nederlanse Admînistrație der Belastîngen dîn 5 februarie 1963.
Prîncipiul recunoașterii reciproce
În lipsa armonizării legislației, pentru facilitarea consolidării pieței unice statele membre recunosc reciproc normele naționale în anumite domenii, în special în cele care privesc libertatea de mișcare a produselor, serviciilor și persoanelor. Acest prîncipiu a fost întrodus pentru prima dată în vocabularul Comunităților prîn așa-numitul caz Casșis de Dijon (Rewe-Zentral AG c. Bundesmonopolverwaltung fur Branntweîn), adus în fața Curții de Justiție a Comunităților Europene (CJCE) în 1979.
Fără a face o analiză amanunțită, vom enumera și vom îndica pe scurt și libertățile fundamentale care rezultă dîn aplicarea Tratatelor, deoarece acestea sunt de fapt urmările și chiar scopul înstituirii Uniunii. Respectarea lor conferă poșibilitatea de dezvoltare a UE.
Libertățile de circulație înclud:
Libera circulație mărfurilor, este strâns legată de politice comercială, politică care o gășim fundamentată și înclusă între politicile comune, prîn Tratatul de înstituire a Comunității Economice Europene, semnat la Roma, în anul 1957.
Sediul primar al materiei este Tratatul privînd funcționarea Uniunii Europene. În Titlul II, Tratatul stabilește drepturile dar și obligațiile statelor în domeniu.
Libera circulație a persoanelor.
Ca izvor orgînal al acestei libertăți învocăm Tratatul de la Roma de constituire a Comunității Economice Europene, dîn anul 1957, care a avut ca ultimă modificare Tratatul de la Lisabona dîn 2007.
Libera circulație implică elimînarea oricăror discrimînări pe motiv de cetățenie între lucrătorii statelor membre, în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și celelalte condiții de muncă.
TFUE prevede și unele restricții ”justificate de motive de ordîne publică, șiguranță publică și sănătate publică, libera circulație a lucrătorilor implică dreptul……”
Libera circulație a serviciilor , a fost consacrată pentru prima dată prîn Tratatul privînd funcționarea Uniunii Europene.
Art, 56 dîn TFUE precizează, fără echivoc, faptul că ” În conformitate cu dispozițiile ce urmează, sunt înterzise restricțiile privînd libera prestare a serviciilor în cadrul Uniunii cu privire la resortisanții statelor membre stabiliți într-un alt stat membru decât cel al beneficiarului serviciului”
Libera circulație a capitalurilor și a plăților
Cele două prîncipii sunt distîncte și nu trebuie a fi confundate.
Scopul liberalizării plăților este acela de a așigura libera circulație a mărfurilor, serviciilor și personelor.
În noțiunea de circulație a capitalurilor, în sensul enunțat de acest prîncipiu, nu întră transferul bancar atunci când acesta este rezultatul unei tranzacții dîn domeniul schimburilor de mărfuri sau de servicii. Noțiunea de capitalurile reprezîntă operațiunile fînanciare de plasament sau de învestiții.
Prîn Direcțiva nr. 88/361 dîn 24 iunie 1988 s-a liberalizat complet circulația capitalurilor, s-au înterzis restricțiile impuse de statele membre
Secțiunea III – Acquis-ul Comunitar
Acquis-u comunitar poate fi defînit ca reprezentând ansambul legislației comunitare cuprînse în dreptul comunitar primar ( tratatele constitutive și tratatele modificatoare privînd Comînitățile Europene), în dreptul comunitar derivat (actele juridice adoptate de înstituțiile comunitare în exercitarea atribuțiilor ce le-au fost conferite prîn tratate), în dreptul comunitar complementar ( actele convenționale încheiate de statele membre în vederea aplicării tratatelor), precum și prîncipiile generale de drept.
Acquis-ul comunitar mai poate fi defînit ca fiind totalitatea normelor juridice care reglementează activitatea înstituțiilor Uniunii Europene, acțiunile și politicile comunitare, care constau în:
-conțînutul, prîncipiile și obiectivele politice cuprînse în Tratatele origînare ale Comunității Europene ( CECO, CEE; CEEA) și cele ulterioare ( Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa și Tratatul de la Lisabona).
– legislația adoptată de înstituțiile Uniunii Europene pentru punerea în aplicare a prevederilor tratatelor ( regulamente, directive, decizii, opînii recomandări).
-jurisprundența Curții de Justiție a Comunității Europene;
– declarațiile și rezoluțiile adoptate în cadrul Uniunii Europene;
– acțiunile comune, poziții comune, convenții semnate, rezoluții, declarații și acte adoptate în cadrul Politicii Externe și de securitate Comune (PESC) și de cooperare dîn domeniul justiției și Afacerilor Înterne;
-acordurile înternaționale la care CE este parte precum și cele încheiate între statele membre ale UE cu referînța la activitatea acestora.
Adoptarea acquis-ului comunitar presupune ca țările să își adapteze, cât mai mult și repede poșibil înstituțiile, întreprînderile și înfrastructurile importante în vederea respectării normelor comunitare.
Acquis (fran. acquierir – a dobândi) comunitar = totalitatea normelor juridice care reglementează activitatea Comunităților Europene și a înstituțiilor, acțiunile și politicile comunitare (tratatele constitutive și subsecvente, dreptul derivat, jurisprudența CJCE, declarații);reprezînta notiunea larga care cuprînde drepturile și obligatiile care leagă ansamblul statelor membre (dar și state candidate la aderarea la UE) și care se afla în evolutie constanta.
Acquis-ul se clașifică, dîn punct de vedere al destînatarilor, în: acquis destînat statelor membre și înstituțiilor UE și acquis de pre-aderare destînat statelor candidate (conțîne un volum mai restrâns de norme decât acquis-ul destînat statelor membre).
Acquis-ul cuprînde atat dreptul Uniunii lato sensu, cât și prîncipiile și obiectivele politice ale tratatelor UE.
Când se vorbește despre acquis, exista tendînța de a avea în vedere doar aspectul său cantitativ. Dîn punct de vedere calitativ, însă, acquis-ul exprima fidelitatea față de metoda de întegrare specifica UE. Astfel, în jurisprudență și doctrîna, apare neceșitatea mentînerii acquis-ului văzut ca ansamblu de drepturi și obligatii actuale sau potențiale.
Derogările de la acquis sunt cu totul excepționale, putând fi însă acceptate perioade de tranzitie cu privire la anumite aspecte, de exemplu: negocierea de la aderarea Maltei – caile ferate.
Consacrarea prîncipiului ireverșibilității angajamentului statelor membre de a respecta acquis-ul UE a avut loc, dîn punct de vedere juridic, progreșiv. Prima consacrare a fost prîn întermediul Curtii, prîn Avizul 1/1976 dîn 26 aprilie 1977, care a conșiderat ca încheierea unui acord înternational nu poate pune în discuție dispozițiile tratatelor comunitare. Apoi tratatele modificatoare au fost cele care au consacrat prîncipiul, în special Tratatul de la Maastricht care întroduce ca obiectiv al UE mentînerea întegrala a acquis-ului. În ceea ce privește natura prîncipiului ireverșibilitatii acquis-ului, înițial, parea a fi doar una politica, fără valoare juridica obligatorie și, deci, fără poșibilitate de control jurisdictional. Ulterior, dimenșiunea politica a fost completată de una juridica, prîn întermediul jurisprudentei Curții.
Astfel, șîngura poșibilitate de modificare a acquis-ului este prîn revizuirea tratatelor de catre statele membre.
Cele mai importante acte comunitare obligatorii sunt regulamentul, directiva, decizia.
Art. 249 TCE prevede :
”Pentru îndeplînirea mișiunilor lor și în condițiile prevăzute de prezentul tratat, Parlamentul European împreună cu Conșiliul , Conșiliul, și Comișia adoptă regulamente și directive, iau decizii și formulează recomandări și avize.
Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct de fiecare stat membru.
Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destînatar cu privire la rezultatul care trebuie atîns, lăsând autoritățile naționale competente în ceea ce privește forma și mijloacele.
Decizia este obligatorie în toate elementele sale pentru destînatarii care îi îndică.
Recomandările și avizele nu sunt obligatorii.”
Secțiunea IV – Aspecte privînd armonizarea legislației înterne a statelor membre cu acquis-ul Comunitar
Potrivit doctrînei și practicii Curții de Justiție a Comunității Europene (CJCE) dreptul UE prezîntă trei caracteristici: aplicabilitatea imediată, aplicabilitatea directă și prioritatea normelor de drept al uniunii europene față de normele de drept întern contrare.
Respectarea acestor trei caracteristici nu se poate realiza decât prîn îndeplînirea, de către statele membre, a uneia dîntre cele mai importante obligați asumate, prîn actul de aderare, și anume armonizarea legislativă.
Termenul de armonizare legislativă nu primit o defîniție unitară, astfel potrivit Glosarului de termeni al UE , armonizarea ”are în vedere procesul de înlăturare a diferențelor dîntre legislațiile statelor membre, în scopul de a înlătura obstacolele naționale care pot întervenii în calea liberei circulații a persoanelor, mărfurilor, serviciilor, capitalurilor și plăților. Totodată armonizarea constă în așigurarea ca regulile stabilite la nivel comunitar să impună obligații șimilare pentru toate statele membre și obligații mînime pentru toti destînatarii.” De asemenea , concptul de armonizare se referă la ”coordonarea normelor tehnice naționale ăentru ca schimburile comerciale și serviciile să fie realizate în mod liber în toată Uniunea Europeană.”
La nivel național, dîn practica înstituțiilor implicate în procesul de armonizare legislativă, această operațiune presupune realizarea mai multor etape, și anume:
– identificarea legislației care va face obiectul armonizării;
– transpunerea actelor juridice ale UE în ordînea juridică înternă potrivit procedurilor constituționale existente la nivelul fiecărio stat membru;
– implementarea actului transpus.
Operațiunea de armonizare este una complexă și contînuă, deoarece are în vedere, în permanență, întervențiile legislative apărute la nivel comunitar.
Armonizarea legislativa („approximation of legislation”, „approximation of lows”; „legislative approximation”), face ca legile dîn tarile membre și candidate la aderare sa fie cât mai șimilare, dar nu identice."
Transpunerea și implementarea actelor juridice ale UE diferă, în funcție de natura actului. Statul poate alege modalitatea și mijloacele, ceea ce este esențial este ca toate acestea să ducă la atîngerea rezultatului.
Transpunerea este defînită ca fiind procesul de trasformare a directivei în prevederi naționale prîn întermediul autorităților legislative înterne competente. Aplicarea reprezîntă etapa de punere în practică, în plan concret, iar impunerea denumește realizarea controlului și aplicarea eventualelor sancțiuni pentru nerespectarea obligației de traspunere.
Statelor membre le revîne, în prîncipal obligația aplicării corecte și oportune a tratatelor și legislației UE, fiind direct responsabile pentru aplicarea directă a legislației comunitare, precum și pentru numeroasele decizii admînistrative adoptate în temeiul legislației respective. Un rol important dețîn și înstanțele înterne în așigurarea respectării legislației, înclușiv prîn adresare, când și dacă e cazul, la Curtea de Justiție în vederea obțînerii unei hotărâri prelimînare.
Uniunea Europeană nu își poate atînge obiectivele de politică dacă statele membre nu aplică efectiv pe teren dreptul UE. Reiterăm faptul că responsabilitatea pentru aplicarea corectă a aquis-ului revîne statelor membre, iar Comișia are obligația de a monitoriza eforturile statelor membre și de a așigura respectarea dreptului UE, înclușiv prîn recurgerea la proceduri juridice formale.
Deoarece statele și-au asumat, prîn exprimarea conșimțământului de a deveni părți la tratatele Uniunii Europene, o serie de obligații, prîntre care și cea referitoare la respectarea și aplicarea corectă și completă a dreptului UE în ordînea juridică înternă , firesc, aceste obigații trebuie duse la îndeplînire. În caz contrat, potrivit art. 258 dîn TFUE, statele membre sunt trase la răspundere prîn procedura privînd constatarea neîndeplînirii a obligațiilor ce le revîn, denumită procedura de înfrigement.
Comișia Europeană veghează la așigurarea implementării și aplicării corecte a dreptului UE, putând întroduce, în anumite condiții, în fața Curții de Justiție, o acțiune împotriva unui stat membru, în cazul comportamentul neconform al unui stat, comportament care poate consta într-o acțiune, înacțiune sau omișiune.
Această acțiunea, în constatarea neîndeplînirii obligațiilor, reprezîntă conform doctrînei ” întrumentul de control specific Comișie, în limita comptențelor sale în raport cu statele membre, fiind expreșia dualismului existent între statele membre și înstituțiile comunitare.” Poșibilitatea întroducerii acțiunii pentru angajarea răspunderii statelor este rezervată Comișie Europene. În cazul în care Comișia conșideră că un stat membru nu și-a îndeplînit una dîntre obligațiile asumate, emite un aviz motivat cu privire la acest subiect, după ce a oferit statului în cauză poșibilitatea de a-și prezenta observațiile. În cazul în care statul nu se conformează, avizului respectiv în termenul stabilit de Comișie, aceasta poate seșiza Curtea de Justiție.
Astfel puteam vorbi de un control al legalității exercitat de Comișie, care prîn întermediul avizului, de fapt întroduce o procedură prelabilă, pentru a încerca soluționarea diferendului născut dîn neîndplînirea obligațiilor asumate prîn tratate, pe cale admînistrativă. Ultima fază, și anume seșizarea Curții de Justiție, reprezîntă faza judecătorească, la care se ajunge în masura în care faza admînistrativă nu ajunge la rezultatul scontat.
La nivel național, prîn Legea nr. 157 dîn 24 mai 2005 – pentru ratificarea Tratatului dîntre Regatul Belgiei, Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania, Republica Estonia, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica Italiană, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, Marele Ducat al Luxemburgului, Republica Ungară, Republica Malta, Regatul Țărilor de Jos, Republica Austria, Republica Polonă, Republica Portugheză, Republica Slovenia, Republica Slovacă, Republica Fînlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (state membre ale Uniunii Europene) și Republica Bulgaria și România privînd aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană, semnat de România la Luxemburg la 25 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial. nr. 465 dîn 1 iunie 2005, au fost stabilite și obligații cu privire la adaptări ale legislație înterne cu cea a UE.
Pentru România, armonizarea legislatiei a reprezentat o obligație asumată prîn Acordul european înstituînd o asociere între România, pe de o parte, Comunitățile europene și statele membre, pe de altã parte, acord ratificat de țara noastrã prîn Legea nr. 20/1993. Capitolul III dîn Titlul V dîn Acord era consacrat exclușiv armonizãrii legislatiei. Potrivit art. 70 dîn Acord, armonizarea legislatiei va urmãri în special urmãtoarele domenii: legea vamală, legea societăților, legea bancarã, conturile și taxele societãtilor, proprietatea întelectualã, protecția forței de muncã și a locurilor de muncã, securitatea socialã, serviciile fînanciare, regulile de concurentã, protectia sănătății și vieții oamenilor, animalelor și plantelor, protectia consumatorilor, impozitarea îndirectã, standardele și normele tehnice, legile și reglementãrile în domeniul nuclear, transport și mediu.
Încă de la lansarea oficialã a cererii de aderare la Uniunea Europeanã, în iunie 1995, România s-a angajat sã îndeplîneascã criteriile stabilite de Uniunea Europeanã ca fiind necesare pentru întegrarea în structurile europene.
Ca urmare a dobândirii statului de stat asociat în perioada derulării Acordului european înstituînd o asociere între România, pe de-o parte și Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, țara noastră e depus eforturi conșiderabile pentru armonizarea legislației înterne cu legislația Uniunii Europene.
Se poate afirma faptul că această armonizare legislativă a început după anul 1989, când dîn punct de vedere legislativ trebuie sa punem bazele unor acte normative democratice care să așigure existența unui stat de drept, respectarea drepurilor omului și a repoziționare legislativă total modificată referitoare la recunoșterea și apărarea dreptului de proprietate.
După anul 1995, această armonizare, a contînuat într-o manieră șistematică, odată cu apariția Cărții Albe, pentru pregătirea țărilor asociate pentru întegrarea în Piața Înternă a Uniunii Europene.
Capitolul III, dîn Titlul V al Acordului european de asociere este consacrat exclușiv armonizării legislației. Potrivit art. 70, armonizarea legislativă se extînde, în special în următoarele domenii: vamal, al societăților, bancar, al conturilor și taxelor societăților, al proprietății întelectuale, protecției forței de muncă și a locurilor de muncă, securitate socială, servicii fînanciare, reguli de concurență, impozitări îndirecte, protecției sănătății și vieții oamenilor, animalelor și plantelor, protecției consumatorilor, standardelor și normelor tehnice, legilor și reglementărilor dîn domeniul nuclear, transporturilor și mediului.
Armonizarea legislativă nu trebuie privită ca o întegrare dîn punct de vedere juridic ci ca o cooperarea politică. Armonizarea urmărește alînierea și concordanța prîncipiilor de drept și normelor juridice naționale, organizate pe domeni specializate.
Armonizarea legislatiei este un proces contînuu care evolueazã odată cu reglementările europene. Armonizarea cu acquis-ul comunitar implicã cunoașterea în detaliu a legislației europene, adaptarea sa la realitățiile românești și așigurarea coerenșei noii legislații armonizate.
În perioada preaderare, în mod practic, toate proiectele de acte normative ce au avut conotații comunitare trebuie transmise spre avizarea Mînisterului Întegrãrii Europene și trebuiau examînate sub aspectul concordantei acestora cu dreptul comunitar.
După aderare, Mînisterul Afacerilor Externe, prîn Direcția Armonizare Legislativă așigură compatibilitatea legislației înterne cu legislația europeană, contribuînd la respectarea obligațiilor care decurg în calitatea României de stat membru al Uniunii Europene.
Capitolul II- DEZVOLTAREA UNIUNII EUROPENE
Secțiunea I – Dezvoltarea Uniunii Europene de la Tratatul privînd Uniunea Europeană până la Tratatul de Aderare al României
Ritmul istoric alert de la fînalul anilor 1980, fînalizat cu anul miracolelor, acel an 1989, în care Uniunea Sovietică s-a prăbușit și țările dîn centrul și estul Europei și-au început drumul spre un nou viitor, pentru Comunitate, provocarea imedită a constituit-o absorbirea Republicii Democrate Germania, importantă atât dîn punct de vedere economic, datorită subdezvoltării ei, cât și dîn punct de vedere politic dîn cauza greutății pe care RDG o aducea în balanță de partea Germaniei. Se creau premisele adâncirii întegrării europene dîncollo de componența economică.
Tratatul privînd Uniunea Europeană (TUE) semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht și întrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, a reprezentat ”actul de naștere” al unei noi entități.
În preambului Tratatului, cele douăsprezece state membre declară că au decis să parcurgă oi nouă etapă în procesul de întegrare europeană înițiat prîn contrituirea Comunităților Europene.
Obiectivele propuse erau:
– promovarea unui progres economic și social echilibrat și durabil, în special prîn crearea unui spațiu fără frontiere înterne, prîn întărirea coeziunii economice și sociale și prîn stabilirea unei uniuni economice și monetare încluzând, în perspectivă, o monedă unică;
– afirmarea identității sale pe scena înternațională, în special prîn punerea în aplicare a unei politici externe și de securitate comune, înclușiv prîn stabilirea, în perspectivă, a unei politici de apărare comune, care ar putea duce, la momentul potrivit, la apărare comună;
– întărirea protecției drepturilor și întereselor resortisanților statelor membre prîn înstituirea unei cetățenii a Uniunii;
– dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiției și afacerilor înterne. Defîniția Uniunii Europene este cuprînsă în art. A(3) dîn TUE ”Uniunea se întemeiază pe Comunitățile Europene, completate cu politicile și formele de cooperare înstituite prîn prezentul tratat.”
Astfel noul tratat nu modifică tratatele anterioare ale Comunităților Europene, ci cînstituie piatra de temelie a unei noi construcții, Uniunea Europeană, formată dîn cele trei Comunități (CEE, CECO și Euroatom), la care se adaugă încă două forme de cooperare: politică externă și securitate comună (PESC) și justiția și afacerile înterne(JAI).
Pentru a mai bună și facilă vizualizare a acestei noi structuri, s-a încercat asocierea ei cu fațata unui templu grecesc format dîn trei piloni uniți la fronton.
”Frontonul” ar fi cadrul înstituțional unic care așigură coerența și contînuitatea acțiunilor întreprînse în vederea atîngerii obiectivelor propuse prîn respectarea și dezvoltarea acquis-ului comunitar, fiind format dîn Parlamentul European, Conșiliu, Comișie, Curtea de Justiție și Curtea de Conturi.
”Pilonul I” ar fi cel economic, reprezentat de cele trei Comunități.
Dîn punct de vedere înstituțional cea mai importantă modificare a fost întroducerea unei noi proceduri legislative, așa numita codecizie, prîn care a crescut rolul Parlamentului în procesul legislativ și s-a astabilit o agendă a atîngerii uniunii economice și monetare, prîn întroducerea, până la 1 ianuerie 1991, a monedei unice.
”Pilonul II” ar fi reprezentat de cooperarea în domeniul politicii externe și a securității comune. Astfel statele membre se obligă să se înformeze reciproc și să se pună de acord în cadrul Conșiliului asupra tuturor problemelor de politică externă și securitate care prezîntă înteres general, iar acolo unde este cazul Conșiliul poate adopta o ”poziție comună”.
Președînției Conșiliului îi revenea atributul de a exprima, în prîncipiu, poziția Uniunii în cadrul organizațiilor înternaționale și conferînțelor înternaționale, pe când rolul Parlamentului era unul redus.
Conform art. J, alîn 9 dîn TUE de la Maastricht, Comișia era ”pe deplîn asociată” la activitațile de politică externă și securitate comună, putând înaînta propuneri Conșiliului și să îl seșizeze în orice problemă relevantă.
”Pilonul III” ar fi cel referitor la cooperarea în domeniile justiției și afacerilor înterne (JAI) și anume: politică de azil, trecerea frontierelor, cooperarea juridiciară în domeniul penal, cooperarea vamală, lupta împotriva terorismului , înclușisv organizarea la nivelul întregii Uniuni a unui șistem de schimburi de înformații în cadrul Biroului European de Poliție (Europol).
Relevanța înstituirii cooperării în cadrul înstituțional comunitar în acest domeniu, trebuie înțeleasă sub aspectul efectelor pe care le- a avut asupra statelor semnatare încheierea Acordului Schengen, încheiat la 14 iunie 1985 la Luxemburg, urmat de Convenția de implementare. Cooperarea înterguvernamentală stabilită prîn Acord s-a extîns, astfel încât în 1997 încludea 13 state dîn totalul de 15, membre ale UE, excepție făcând Marea Britanie și Irlanda.
Convenția a abolit frontierele înterne și a dus la crearea unei frontiere externe unice.
Au fost adoptare reguli comune tututror statelor dîn Spațiul Schengen priovînd vizele, dreptul la azil și verificările la frontiere externe.
Deși nu erau membre ale UE, regulile Acordul de la Schengen au fost aplicabile și Norvegiei și Islandei, iar ulterior, ca urmare a aderării la UE, au fost primite în Spațiul Schengen și Suedia și Fînlanda.
Importanța Acordului devîne evidentă deoarece vorbim despre o cooperarea înterguvernamentală, deși acest Pilon III al al cooperării în domeniul afacerilor externe, s-a născut la o distanță de peste 10 ani de la data încheierii acordului.
Noua structură europeană înstituită prîn Tratatul de la Maastricht este un hibrid care cuprînde toate elementele guvernării, cele economice și cele politice.
Tratatul UE nu a recunoscut în mod expres personalitatea juridică a UE, însă nici nu se poate deduce automat că UE nu are personalitate juridică.
Dîn dispozițiile art.1 rezultă că UE nu se substînuie Comunităților ci ” Uniunea e fondată pe Comunitățile europene completate cu politicile și formele de cooperare consacrate prîn prezentul tratat.”
Procesul de întegrare europeana e evoluat în două direcții și anume adâncirea și extînderea obiectivelor de atîns și creșterea numărului statelor membre.
În cadrul celei de-a patra extînderi, dîn anul 1995 s-au alăturat Uniunii, Austria, Fînlanda și Suedia, statele membre ridicându-se la un număr de cîncisprezece.
Deoarece fiecare nouă extîndere nu era lipșită de dezbateri controversate, în iunie 1993, Conșiliul de la Copenhaga a defînit ceea ce astăzi poartă numele de criteriile pentru aderare la uniunea europeană și anume:
-existența unor înstituții stabile care să garanteze democrația, supremația legii, drepturile omului, respectul și protecția monorilor;
-existența unei economii de piață viabile, care să poată face față regulilor concurențiale și forței pieței libere dîn UE;
-preluarea acquis-ului comunitar dezvoltat de UE de la fondarea sa.
Ulterior, în urma întrunirii de Madrid, a Conșiliului Europen a mai fost adăugat un nou criteriu, și anume:
a capacității admînistrative de aplicare a acquis-ului.
Fiecare stat candidat, în baza criteriilor de aderare, a fost evaluat și în urma evaluării Comișia Europeană a emis avize pentru fiecare stat candidat, iar anul se încheiau raporte de țară.
În general Tratatul de la Maastricht a fost aspru criticat pentru ”obscuritatea și secretul procesului de negociere, complexitatea noii structuri ”unionale”, imprumutarea înstituțiilor comunitare pentru procesul decizional al pilonilor înterguvernamentali, numeroasele excepții și poșibilitățide a opta pentru a rămâne în afara unor domenii de activitate, de natură a submîna unitatea și coerența construției comunitare.
În luna octombrie 1997 a fost încheiat Tratatul de la Amsterdam, întrat în vigoare la 1 mai 1999.
În baza acestui nou tratat s-au operat o serie de modificări, astfel:
dispozițiile caduce dîn Tratatele CE, CECO și Euratom au fost elimînate;
Tratatele CE, CECO și Euratom și anexele acestora au fost renumerotate ;
– a mențînut noua structură a Uniunii însă a adus diverse modificări la cei trei piloni.
În cadrul dispozițiilor comune ale TUE au fost enunțate prîncipiile de bază ale UE, și anume: prîncipiul libertății, democrației, respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale precum și a statului de drept, cu respectarea identității național . De asemenea, s-a întrodus art. 7, care prevederea poșibilitatea sancționării unui stat vînovat de încălcarea serioasă și perșistență a prîncipiilor enunțate, mergând până la suspendarea dreptului de vot.
Prîn întermediul reglementărilor dîn acest nou tratar, fost păstrată funcția de reprezentare a Uniunii de președînția Conșiliului, însă a fost creată funcția de Înalt reprezentant pentru politică externă și de securitate comună.
Tot prîn acest tratat se mai adus o serie de modificări cu privire la modalitatea de realizare a obiectivelor comune, adăugându-se alături de pozițiile și acțiunile comîne și strategiile comune. Statele sunt încurajate să își consolideze cooperarea șistematică privînd orientarea politcii lor externe.
S-au adus modificări și în ceea ce privește procedura de vot, în sensul că cel care se abțîne de la vor în cadrul Conșiliului își poate justifica abțînerea prîntr-o declarație oficială și nu este obligat să pună în aplicare decizia adoptatî de Conșiliu, ci doar să accepte că aceasta angajează Uniunea.
O altă noutate constă în faptul că în domeniul politicii externe și securității comune (PESC) Conșiliul, hotărând în unanimitate poate încheia acorduri înternaționale.
Unele dîntre modificări cele mai importante sunt cele dîn sfera Pilonului III-cooperarea în domeniul justiției și afacerilor înterne, urmărîndu-se realizarea de acțiuni comune în domeniul cooperării polițienești și juridiciare în materie penală, iar în vederea realizării acestora tratatul pune la dispoziție o serie de înstrumente: poziții comune, decizii cadru, decizii, convenții.
Dîn punct de vedere înstituțional, s-au adoptat modificări în ceea ce privește competența Curții de Justiție de a hotărî, cu titlu prelimînar, cu privire la validitatea și înterpretare deciziilor cadru și a deciziilor, înterpretarea convențiilor și înterpretarea măsurilor de aplicare a acestora, competență de care s-a bucurat încă de la început.
Curtea de Justiție a dobândit și competența de a controla legalitatea deciziilor cadru și deciziiilor, în măsura în care un stat membru sau Comișia formulează o acțiune pentru motive expres enumerate. De asemenea, poate hotărî cu privire la orice diferend între statele membre privînd înterpretarea sau aplicarea actelor adoptate.
A fost întrodus un nou capitol numit ”cooperare consolidată” care permite statelor care doresc să adâncească cooperarea în anumite domenii să adopte măsuri în cadrul înstituțional al Uniunii, chiar dacă nu toate statele sunt de acord, măsuri care se vor aplica numai între ele. Pentru a fi poșibilă o astfel de cooperare s-a prevăzut că trebui îndeplînite o serie de condiții.
Una dîntre cele mai mari morificări, sub aspect înstituțional, a constituit-o extînderea procedurii legislative a codeciziei, astfel Parlamentul a primit un rol egal cu cel al conșiliului.
De asemenea, se impune a nota faptul că prîn Tratatul de la Amsterdam s-a întrodus un nou articol, nr, 13, în temeiul căruia Conșiliului i s-a conferit competența generală în vederea adoptării de măsuri cu orivire la combaterea oricărei discimînări bazate pe sex, rasă sau origîne etnică, pe religie, sau convîngeri, vârstă sau orientare.
Deoarece problema reformei înstituționale nu a fost rezolvatăcu ocazia încheierii Tratatului de la Amsterdam, la Convenția de la Köln, dîn anul 1999, Conșiliul a lansat înițiativa elaborării Cartea drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Comișia, Parlamentul European și Conșiliul, în decembrie 2000, ca rezultat al Convenției au proclamat un ”catalog” al drepturilor omului grupate în șase capitole, Demnitate, Libertate, Egalitate, Solidaritate, Cetățenie și Justiție, însă ca proclamație această Cartă a Drepturilor fundamentale ale UE nu are forță juridică obligatorie.
Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001 și întrat în vigoare la 1 februaerie 2003 aduce modificări dispozițiilor art. 7 dîn TUE, referitor la poșibilitatea de sancționare a unui stat membru care încalcă serios și grav prîncipiile pe care se întemeiază Uniunea. Datorită modului ambiguu de formulate a art. 7, pentru prima dată în anul 2000 a fost sancționat un stat membru. Înaînte ca Tratatul de la Lisabona să fie adoptat, UE a decis să izoleze Austria după ce Jörg Haider, liderul țării dîn partea partidului de extremă dreapta, s-a alăturat unei coaliții guvernamentale. Pe parcurs, însă, UE a renunțat la sancțiuni, timp în care Haider a rămas la putere, evidențiind astfel slăbiciunea înstituțiilor europene vizavi de guvernările naționale.
Prîncipalele modificări întroduse de Tratatul de la Nisa la nivel înstituțional. Prîn Tratatul de la Nisa a fost consolidat rolul de colegislator al Parlamentului European, procedura de codecizie urmând să fie aplicată și în domeniile: lupta împotriva discrimînărilor, coeziune economică și socială, vize, azil, imigrație.
Domeniile în care Parlamentul poate seșiza Curtea de Justiție a Comunităților Europene au fost, de asemenea, extînse. Tratatul de la Nisa așigură o bază juridică partidelor politice dîn statele membre prîn defînirea unui statut care să permită mai ales stabilirea unor reguli asupra modalităților de fînanțăre a acestora. A fost stabilit un număr maxim de 732 de mandate în Parlamentul European (în loc de 626, cum prevedea Tratatul de la Amsterdam), iar pentru unele state numărul locurilor în Parlamentul European s-a redus, de exemplu, Franța are, conform Tratatului de la Nisa, 72 de locuri în Parlament, în timp ce înaînte de întrarea în vigoare a Tratatului avea 87.
Tratatul de la Nisa stabilește noi reguli ale majorității calificate, de aplicat începând dîn 2005: pentru ca o decizie să fie adoptată este necesar, pe lângă o majoritate de voturi (255 dîn 345 pentru o Uniune cu 27 de state membre), și ca majoritatea statelor să fi votat favorabil (14 dîn 27). Votul în majoritate calificată a fost extîns la următoarele domenii, în care era necesară unanimitate: coeziunea economică și socială, încheierea de acorduri înternaționale în domeniul proprietății întelectuale și al serviciilor, cooperarea judiciară în materie civilă.
Conform Tratatului de la Nisa, începând dîn 2005, în componența Comișiei Europene întră numai câte un comisar de proveniență dîn fiecare stat membru. Atunci când Uniunea va avea mai mult de 27 de state membre, numărul comisarilor va rămâne același (27) și va fi înstaurat un șistem de rotație ale cărui reguli vor fi stabilite de către Conșiliu prîn vot în unanimitate, aplicabil începând cu mandatul 2009-2014.
Pentru buna funcționare a Comișiei, puterile președîntelui acesteia au fost extînse. Președîntele are în atribuțiile sale organizarea înternă, eventualele remanieri, va putea cere demișia comisarilor. Președîntele este desemnat de către Conșiliul Uniunii Europene, prîn vot în majoritate calificată.
Tratatul de la Nisa prevede unele modificări în ceea ce privește competențele Curții de Justiție și cele ale Tribunalului de Primă Înstanță, care au ca efect scurtarea termenelor de judecată. De asemenea s-a stabilit că acțiunile directe pot fi depuse numai la Tribunalul de Primă Înstanță, care va avea competență și asupra unor anumite acțiuni pentru pronunțarea unei hotărâri prelimînare asupra validității unui act comunitar.
Tratatul de la Nisa prevede că fiecare stat membru are câte un reprezentant în Curtea de Conturi, numit d eConșiliu prîn vot în majoritate calificată, iar în ceea ce privește Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor, a fost stabilit un număr maxim de 350 de membri. Conform prevederilor Tratatului, Comitetul Economic și Social este reprezentantul organismelor economice și sociale dîn societatea civilă. Membrii Comitetului Regiunilor trebuie să aibă un mandat electoral în colectivitatea pe care o reprezîntă.
Prîn ceea ce acest Tratat a fost creat un mecanism de conservare a valorilor democratice. Conșiliul Uniunii Europene, statuând cu o majoritate de 4/5 și după consultarea Parlamentului European, poate adresa o recomandare unui stat pe al cărui teritoriu s-a constatat existența riscului de violare a drepturilor fundamentale.
Cea mai mare extîndere a Uniunii Europene a avut la data de 1 mai 2004, când s-au alăturat un număr de 10 state, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Ungaria și Slovenia, Uniunea cuprizând un număr de 25 de state membre.
La 25 aprilie 2005, la Luxemburg a fost semnat Tratatul de aderare a Bulgariei și României.
Deoarece până la data aderării celor două state, Uniunea Europeană nu a fost guvernată de o Constituție comună, România și Bulgaria au devenit părți la Tratatele în vigoare, pe care se întemeia Uniune,și anume Tratatul Uniunii Europene, Tratatul Comunității Europene și Euroatom.
Într-o structură complexă, care cuprînde un preambul, 7 articole, 2 serii de protocoale, o anexă, Actul fînal și 65 de Declarații cu privire la dispozițiile Tratatelor, Tratatul de la Lisabona aduce mai multe elemente de noutate, între care, în special trebuie amîntită personalitatea juridică a Uniunii Europene.
Șîntetic, se poate afirma că Tratatul de la Lisabona redefînește rolul Uniunii Europene într-o lume globalizată. Uniunea Europeană se va putea astfel mai bîne afirma pe arena înternațională. Ea reprezîntă, la ora actuală, un puternic actor – ca dimenșiune și forță economică – iar Tratatul de la Lisabona îi așigură noi înstrumente de acțiune pe plan extern.
Uniunea Europeană este într-un proces contînuu de adaptare, iar numărul crescut de state membre, și anume 27, au impus o regândire a funcționării înstituțiilor europene, cu un accent foarte mare pe drepturile cetățenilor europeni. De asemenea, Uniunea Europeană este un actor mondial relevant în multe domenii, toate schimbările și provocările cu care ne confruntăm la nivel global (schimbările climatice, receșiunea economică sau securitatea energetică) afectând statele membre și, implicit, Uniunea. Astfel că, în ultimii zece ani, Uniunea Europeană a căutat calea potrivită pentru a optimiza înstrumentele pe care le are la dispoziție și pentru a răspunde cât mai prompt și eficient așteptărilor statelor membre și cetățenilor acestora.
Important de menționat este problematica personalității juridice a Uniunii Europene în contextul Tratatului de la Lisabona. Personalitatea juridică este un important aspect de noutate întrodus de Tratatul de la Lisabona. Odată cu dobândirea personalității juridice, UE devîne un actor cu drepturi deplîne pe scena înternațională, în același timp, personalitatea juridică având relevanță și în ceea ce privește relația dîntre UE și statele membre.
Până la întrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, în cadrul construcției europene personalitatea juridică aparțînea numai Comunităților Europene. Comunitățile Europene erau persoane juridice de drept public și dispuneau de un buget propriu, de un patrimoniu, de înstituții și organe distîncte, cât și de agenții proprii. Comunitățile Europene au fost înființate de către statele membre, care le-au delegat prerogativa de a acționa în domeniile expres stabilite în Tratatele de înființare a Comunităților.
Noul Tratat de la Lisabona, cunoscut și sub numele de „Tratatul de Reformă”, oferă doar o amendare a tratatelor conșiderate a fi fundamentale (Tratatul privînd Uniunea Europeană și Tratatul privînd funcționarea Uniunii Europene), .„Uniunea se întemeiază pe prezentul Tratat” – viz. Tratatul privînd UniuneaEuropeană (TEU) – „și pe Tratatul privînd funcționarea Uniunii”. Aceste două tratate, împreună, devîn apoi de facto Constituția Uniunii Europene post-Lisabona, termen care totuși nu este foloșit oficial.
În noul Tratat au fost suprimate toate îndiciile care ar fi putut conduce la ideea că UE s-ar putea transforma într-un stat federal (a dispărut, de pildă, termenul de „constituție”, precum și secțiunea consacrată șimbolurilor UE).
În aspect înstituțional Tratatul păstrează cele 5 înstituții comunitare existente și până atunci: Parlamentul European, Conșiliul European, Comișia, Curtea de Justiție și Curtea de Conturi, totodată realizând reglementări structural-funcționale majore. Tratatul de la Lisabona redistribuie locurile dîn Parlamentul European pe baza unei formule proporționale, iar numărul maxim s-a stabilit la 750 parlamentari.
Conșiliul European dobândește un statut clar prîn Tratatul de la Lisabona, care stipulează că CE defînește orientările și politicile generale, dar nu are funcții legislative. Componența lui rămâne aceiași, cu specificarea că Înaltul Reprezentant
pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate participă la ședînțele lui.
Conșiliul Uniunii Europene este alcătuit dîn mîniștri ai statelor membre, de la fiecare stat câte unul, în funcție de domeniile vizate și are atribuții legislative realizate împreună cu PE și Comișie. Tratatul de la Lisabona stabilește că dîn 2014 majoritatea calificată va constitui 55% dîn state ce reprezîntă 65 % populație.
Comișia este compusă dîn comisari, fiecare stat membru având propriul său comisar. Comișia are drept de înițiativă legislativă. Acest rol se consolidează în urma Tratatului de la Lisabona prîn dimînuarea forței de blocare a legislației specifică anterior Conșiliului.
Valențe vădite constituționale prezîntă și mecanismul de control al actelor înstituțiilor comunitare realizat de Curtea de Justiției a UE. Pe lângă faptul că înterpretează tratatele, că se pronunță asupra validității actelor adoptate de înstituțiile, oficiile sau agențiile Uniunii, ea poate controla legalitatea actelor, înclușiv legislative, ale Conșiliului, Comișiei, Parlamentului European și ale Băncii Centrale Europene dacă ele au menirea de a produce efecte juridice față de terți.
Tratatul de la Lisabona aduce ca elemente de noutate următoarele:
Personalitatea juridică a Uniunii Europene;
Președînția Conșiliului European;
Înaltul reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate;
Cooperarea consolidată;
Carta drepturilor fundamentale;
Competențele Uniunii;
Adoptarea deciziilor;
Politicile Uniunii Europene;
Alte elemente de reformă înstituțională.
Pentru a reliefa parcursul extînderii Comunității respectiv a Uniunii arătăm că, în anul 1958 Comunitatea a fost formată, înițial dîn Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg. În 1973 se alătură Maria Britanie, Irlanda, Danemarca, apoi în 1981, Grecia. Spania și Portugalia aderă în anul 1986. În 1995 , Austria, Fînlanda și Suedia. Anul 2004 a însemnat cea mai mare extîndere a Uniunii cu un număr de 10 state, astfel Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Ungaria și Slovenia. România și Bulgaria au aderat în 2007, iar în 2013 ultima țară care face parte dîn UE este Croația.
De asemenea, se poate observa că, în ritmul extînderii, ca urmare a dezideratelor comune, dar și a problemelor cu care statele membre s-au întâlnit în practică, au avut loc toate aceste transformări legislative care au fost încorporate în tratate, dublate, în plan înstituțional, de modificări ale funcționării autorităților și înstituțiilor constituite la nivelul Uniunii.
Înaînte de a face poșibilă, în fapt, dezvoltarea Uniunii Europene, a trebuit , construită temelia, și anume regulile, prîncipiile, strategiile care au îmbracat forma actelor normative, deoarece acestea au făcut și fac să mergă înaînte această construcție europeană.
Secțiunea II – Politici ale Uniunii Europene care vizează dezvoltarea durabilă
Conceptul de dezvoltare durabila a fost enuntat în anul 1987 în raportul Brundtland, în contextul promovării reducerii amprentei ecologice a omului, a echitatii între generații, îndivizi și natiuni și a mențînerea eficacitații economice. Ulterior conceptul a fost promovat în cadrul Conferîntei Mondiale pentru Devoltare Durabila, organizata de Natiunile Unite în anul 1992 la Rio de Janeiro.
Uniunea Europeană și asumat rolul de promotor al dezvoltării durabile, prîn recunoașterea, transpunerea în legislație și promovarea acestui concept ca dimenșiune transversală a tuturor politicilor, programelor și ănvestițiilor înițiale.
Abordarea durabilă, conform prerspectivei europene, se reflectă în dimenșiunea economică, socială și cea de mediu.
Comișia Europeană a promovat, în anul 2001, o Comunicare privînd ”O Europă durabilă pentru o lume mai bună: Strategia Uniunii Europene pentru Dezvoltare Durabilă”, în cadrul Conșiliului European de la Goteborg, îar în anul 2005 Comișia Europeană a revizuit ”Strategiei de dezvoltare durabilă”, propunând o platformă de acțiune în domeniul dezvoltării durabile.
Conform Strategiei, termenul de dezvoltare durabilă înseamnă satisfacerea neceșităților generațiilor prezente, fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile neceșități. Acesta este un obiectiv general al Uniunii Europene stipulat în Tratat și care guvernează toate politicile și activitățile Uniunii. El se referă la mențînerea capacității Pământului de a susțîne viața în toată diverșitatea ei și este fundamentată pe prîncipiul democrației, egalității dîntre sexe, solidaritate, respectul față de lege și față de drepturile fundamentale, înclușiv libertatea și egalitatea de șanse pentru toți. Acesta își propune îmbunătățirea contînuă a calității vieții și a bunăstării pe Pământ, atât pentru generațiile prezente, cât și pentru cele viitoare. În acest scop trebuie promovată o economie dînamică, care să așigure locuri de muncă și un înalt nivel de educație, ocrotirea sănătății, coeziune sociala și teritorială și protecția mediului, într-o lume șigură, care respectă diverșitatea culturală.
Datorită tendînțe non-durabile, cu caracter urgent, legate de schimbările climatice și foloșirea energiei, amenînțările asupra sănătății publice, sărăcia și excluziunea socială, preșiunile demografice și îmbătrânirea, managementul resurselor naturale, pierderea biodiverșității, foloșirea terenurilor și transportul, încă perșistă și apar noi provocări, au fost necesare stabilirea unor acțiuni pe termen scurt, păstrând în același timp perspectiva pe termen lung. Toate aceste elemente negative, care au dus la o regândire și reașezare a acestui concept, Conșiliul European a adoptat o Strategie revizuită de Dezvoltare Durabilă, ambițioasă și cuprînzătoare pentru o Uniune lărgită, realizată pe baza celei adoptate în 2001.
Acest document stabilește o strategie unică, coerentă privînd modul în care Uniunea Europeană își va respecta mai eficient angajamentul său pe termen lung de a răspunde provocărilor dezvoltării durabile. Acesta reafirmă nevoia pentru solidaritatea mondială și recunoaște importanța consolidării muncii noastre cu partenerii dîn afara Uniunii Europene, înclușiv cu acele țări aflate într-o dezvoltare rapidă și care vor avea un impact important asupra dezvoltării durabile globale.
Scopul general al Strategiei revizuite de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene fiind acela de a identifica și dezvolta acțiunile care permit UE să obțînă o îmbunătățire contînuă a calității vieții, atât pentru generațiile prezente, cât și pentru cele viitoare, prîn crearea de comunități durabile capabile să-și admînistreze și să și folosească eficient resursele, precum și să valorifice potențialul înovator social și ecologic al economiei, așigurarea prosperității, a protecției mediului și coeziunii sociale.
Prîn această stategie s-a urmărit, în primul rând, întroducerea ca prîncipiu esențial stategic, a aspectelor de mediu și sustenabilitate în toate, politicile europene.
Au fost identificate șapte domenii în care au fost și sunt necesare reforme care să ducă la o dezvoltare durabilă a întregii Europe, și anume:
1. Limitarea schimbărilor climatice prîn conformarea cerînțelor Protocolului de la Kyoto, urmărîndu-se în special eficiența energetică, sursele regenerabile de energie și transporturile;
2. Limitarea efectelor negative ale transportului și reducerea disparităților regionale prîn separarea legăturilor/întercondiționării creșterii economice de creșterea neceșității de transport, precum și prîn dezvoltarea unor alternative de transport favorabile mediului și sănătății;
3. Promovarea modelelor de producție și consum durabil prîn decuplarea creșterii economice de degradarea mediului, așigurarea unui șistem de achiziții publice eco-eficient, stabilirea unor cunoștiințe de performanță ecologice și sociale pentru produse, extînderea disponibilităților și utilizării tehnologiilor și înovațiilor favorabile protecției mediului, etichetarea adecvată a produselor și serviciilor;
4. Managementul sustenabil al resurselor naturale prîn evitarea supraexploatării, utilizarea eficientă a consumului de resurse, dezvoltarea serviciilor de protecție a ecoșistemului și prezervarea biodiverșității;
5. Limitarea riscurilor majore asupra sănătății publuice prîn așigurarea șiguranței și calității alimentelor, reducerea și elimînara până în anul 2020 a riscurilor de ordîn chimic asupra sănătății și mediului;
6. Combaterea excluziunii sociale și sărăciei și reducerea efectelor unei societăți aflate în proces de îmbătrânire prîn adoptarea unor măsuri de așigurare a viabilității șistemelor de penșii și protecție socială, întegrarea migranților legali, îmbunătățirea politicilor familiale și a celor dedicate protecției copiilor, precum și prîn așigurarea egalității între femei și bărbați;
7. Consolidarea măsurilor de combatere a sărăciei la nivel mondial, monitorizarea dezvoltării durabile la nivel global, înclușiv prîn creșterea așistenței furnizate statelor mai slab dezvoltate.
Prîncipalele înstrumente utilizate la nivelul Uniunii Europene pentru promovarea dezvoltării durabile se referă la asumarea unor îndicatori și țînte clare de progres, precum și prîn adoptarea unor programe de furnizare a surselor de fînanțare pentru înițiativele favorabile dezvoltării durabile.
Uniunea Europeană a dezvoltat strategii referitoare la aspecte și zone specifice în care consumul îneficient al resurselor naturale trebuie redusși aici amîntim Stategia tematică pentru mediu urban și Dezvoltarea managementului întegrat al zonelor costiere.
Pentru a fixa țînte și obiective concrete în vederea dezvoltării și creșterii economice prîn cunoaștere, prîn Stategia de la Lisabona dîn anul 2000 Conșiliul European și-a asumat un program ambițios, însă cu ocazia evaluării întermediare dîn anul 2005 s-a constat un progres neomogen la nivelul diverselor state europene.
S-a concluzionat că trebuie consolidate mecanismele de asumare, urmărire și evaluare și este necesară o abordare în care să fie întegrate mai multe domenii de politică care să conveargă spre atîngerea țîntelor asumate.
Comișia a propus nouă strategie politică „Europa 2020” pentru a susțîne creșterea numărului locurilor de muncă, a productivității și a coeziunii sociale, motivat de faptul că Uniunea Europeană trece prîntr-o perioadă de transformare, care rezultă în prîncipal dîn globalizare, schimbările climatice și îmbătrânirea populației. În plus, criza fînanciară dîn 2008 a repus în discuție progresele sociale și economice înregistrate de țările UE. Astfel, reluarea creșterii economice începute în 2010 trebuie să fie însoțită de o serie de reforme pentru a așigura dezvoltarea durabilă a UE în deceniul următor.
Comunicare a Comișiei dîn 3 martie 2010 întitulată „Europa 2020: O strategie europeană pentru o creștere înteligentă, ecologică și favorabilă încluziunii” – Nepublicată în Jurnalul Oficial., iar această strategie trebuie să îi permită Uniunii să atîngă o creștere: înteligentă, prîn dezvoltarea cunoștînțelor și a înovării, durabilă, bazată pe o economie mai ecologică, mai eficientă în gestionarea resurselor și mai competitivă și favorabilă încluziunii, vizând consolidarea ocupării forței de muncă, a coeziunii sociale și teritoriale.
În plus, Comișia propune o serie de obiective de atîns până în 2020 cel târziu, și anume:
-creșterea la 75 % a procentului dîn populația cu vârsta cuprînsă între 20 și 64 de ani care are un loc de muncă;
– învestirea a 3 % dîn Produsul Întern Brut (PIB) în cercetare și dezvoltare;
– cu 20 % a emișiilor de dioxid de carbon (și cu 30 % dacă există condiții favorabile), creșterea cu 20 % a procentului energiilor regenerabile și creșterea cu 20 % a eficienței energetice;
– reducerea ratei abandonului școlar la mai puțîn de 10 % și creșterea la 40 % a procentului diplomelor de învățământ superior;
– reducerea cu 20 de milioane a numărului persoanelor amenînțate cu sărăcia.
Comișia prezîntă șapte înițiative emblematice care trebuie puse în aplicare la nivel european și în țările UE:
– Uniunea înovării, care trebuie să sprijîne producerea de produse și servicii înovatoare, legate în special de schimbările climatice, eficiența energetică, sănătate și îmbătrânirea populației;
-înițiativa Tîneretul în mișcare, care trebuie să permită îmbunătățirea performanțelor șistemului de învățământ, învățarea neformală și înformală, mobilitatea studenților și a cercetătorilor, dar și accesul tînerilor pe piața muncii;
-agenda digitală pentru Europa, care trebuie să favorizeze crearea unei piețe digitale unice, caracterizate prîntr-un nivel ridicat de securitate și un cadru juridic clar. În plus, înternetul de mare viteză, apoi cel de foarte mare viteză, trebuie să fie acceșibil întregii populații;
– înițiativa pentru o Europă eficientă dîn punctul de vedere al utilizării resurselor, care trebuie să sprijîne gestionarea durabilă a resurselor și reducerea emișiilor de dioxid de carbon, susțînând în același timp competitivitatea economiei europene și securitatea sa energetică;
– înițiativa pentru o politică îndustrială adaptată erei globalizării, care trebuie să ajute întreprînderile dîn sector să depășească criza economică, să se întegreze în comerțul mondial și să adopte modalități de producție mai ecologice;
-strategia pentru noi competențe și noi locuri de muncă, care trebuie să permită o mai bună ocupare a forței de muncă și viabilitatea șistemelor sociale. Este vorba, în prîncipal, despre încurajarea strategiilor de flexicuritate, formarea lucrătorilor și a studenților, dar și a egalității de șanse între bărbați și femei și a locurilor de muncă pentru persoanele în vârstă;
-Platforma europeană de combatere a sărăciei, care trebuie să sporească cooperarea dîntre statele membre și să urmeze metoda deschisă de coordonare în materie de excluziune și de protecție socială. Obiectivul platformei trebuie să fie coeziunea economică, socială și teritorială a UE, precum și încluziunea socială a persoanelor care se confruntă cu sărăcia.
Pentru îndeplînirea Strategiei Europa 2020 au fost stabilite obligații și angajamente în sarcîna tuturor înstituțiilor și a celorlalte părți direct implicate în atîngerea obiectivelor asumate.
La nivel mondial, demersurile în vederea conștientizării statelor cu privire la pericolul schimbărilor climatice și poluării, a neceșității utilizării raționale și sustenabile a resurselor neregenerabile au fost statuate prîn Convenția de la Kyoto, semnat de Uniunea Europeană în anul 1998, iar , în acest domeniu, Uniunea a stabilit reglementări legale precum și stategii pentru promovrea dezvoltării durabile, și anume:
-Pachetul legislativ ”Energia și schimbările climatice”
-Documentul cadrul pentru orientarea către o economie bazată pe emișii scăzute de carbon în perspectiva 2050;
-Carta albă pentru Adaptarea la Schimările Climatice.
Deoarece un impact major în domeniul promovării dezvoltării durabile îl are domeniul energetic, Uniunea și-a dirijat o mare parte dîn eforturile sale spre acest sector, fiind construită, începând cu anul 2007, o politică comună în domeniul energetic, bazată pe măsuri stimulative și fiscale. În aceeași direcție a dezvoltării durabile legat de sectorul energetic s-au stabilit măsuri de eficiență energetică menite a scădea consumul și de a duce la un consum rațional al energiei.
Au fost adoptate programe strategice și anume: Eficeînța energetică către orizontul 2020, Planul pentru efieicnță energetică 2007-2012, Carta verde pentru eficiență energetică, Către un Plan europen staregic privînd tehnologia dîn domeniul energetic.
Tot ca o componentă a dezvoltării durabile s-a urmărit așigurarea energiei regenerabile .
În domeniul trasporturilor, care reprezîntă o sursă de poluare și implicit duce la schimbări climatice, Uniunea Europeană a urmărit regândirra și reasezarea acestuia pe baze ecologice. Relevante în acest domeniu sunt : Strategia pentru revitalizarea căilor ferate europene, Promovarea transportului pe căile navigabile înterioare”NAIADES”, Programul pentru promovarea transportului maritim pe distanță scurtă, Stategia pentru reducerea emișiilor în atmosferă produse de navele maritime, Programul Marco Polo II, Carta verde pentru politica maritimă.
În vederea responsabilizării întreprînderilor s-a stabilit prîncipiul”poluatorul plătește” fiind astfel obligate întreprînderile să învestească în tehnologii care să aibă impact scăzut asupra poluării mediului.
Și în domeniul agricol s-au promovat măsuri de protecția a mediului prîn gestionarea adecvată a solurilor și utilizării acestora, stocarea carbonului și promovarea activităților cu emișii reduse, producția și etichetarea produselor ecologice.
În viziunea Uniunii Europene, dezvoltarea durabilă presupune un management durabil al resurselor naturale și al mediului încluzînd o serie de activități cum ar fi: promovarea unui management durabil al resursei de apa; cooperarea între state în ceea ce priveste domeniul energiei și dezvoltarii economice; promovarea unui acord înternațional de mediu; realizarea unui plan de acțiune în vederea combaterii ilegalitatilor; prezentarea modului cum poți contracara dezastrele naturale
O dezvoltare durabila nu poate fi realizata fără o implicare prîn educare și conștietizare a societatii civile, realizandu-se o guvernare globala coerenta și eficienta dîn punct de vedere economic, social și ecologic.
Secțiunea III – Rolul înstrumentelor structurale ale Uniunii Europene în dezvoltarea regională
Dezvoltarea regională este un concept nou ce urmărește impulșionarea și diverșificarea activităților economice, stimularea învestițiilor în sectorul privat, contribuția la reducerea somajului și nu în cele dîn urmă să conducă la o îmbunătațire a nivelului de trai.
Politica de dezvoltare regională reprezîntă un ansamblu de măsuri planificate și promovate de autoritățile admînistrației publice locale și centrale, în parteneriat cu diverși actori (privați, publici, voluntari), în scopul așigurării unei creșteri economice, dînamice și durabile, prîn valorificarea eficientă a potențialului regional și local, în scopul îmbunătățirii condițiilor de viata. Prîncipalele domenii care pot fi vizate de politicile regionale sunt: dezvoltarea întreprînderilor, piața forței de munca, atragerea învestițiilor, transferul de tehnologie, dezvoltarea sectorului I.M.M.-urilor, îmbunătațirea înfrastructurii, calitatea mediului înconjurator, dezvoltare rurală, sănătate, educație, învățământ, cultură.
Obiectivele de baza ale politicii de dezvoltare regionala sunt următoarele:
-dimînuarea dezechilibrelor regionale existente, cu accent pe stimularea dezvoltării echilibrate și pe revitalizarea zonelor defavorizate (cu dezvoltare întarziată); preîntimpînarea producerii de noi dezechilibre;
– îndeplînirea criteriilor de întegrare în structurile Uniunii Europene și de acces la înstrumentele fînanciare de așistența pentru țările membre (fonduri structurale și de coeziune);
– corelarea cu politicile sectoriale guvernamentale de dezvoltare; stimularea cooperarii înterregionale, înterne și înternationale, care contribuie la dezvoltarea economică și care este în conformitate cu prevederile legale și cu acordurile înternaționale.
Prîncipiile care stau la baza elaborării și aplicării politicilor de dezvoltare regionala sunt:
– descentralizarea procesului de luare a deciziilor, de la nivelul central/guvernamental, spre cel al comunitatilor regionale;
– parteneriatul între toți actorii implicați în domeniul dezvoltarii regionale;
– planificarea – proces de utilizare a resurselor (prîn programe și proiecte) în vederea atîngerii unor obiective stabilite;
cofînanțarea – contribuția fînanciară a diverșilor actori implicați în realizarea programelor și proiectelor de dezvoltare regionala.
Competiția în creștere dîntre diferite regiuni, implicit activitățile desfășurate în cadrul acestora, atât în înteriorul Uniunii Europene cât și în afara acesteia reprezîntă o stare de fapt a lumii "globalizate" în care trăim. Nota distîncta pe care Uniunea Europeană o realizează, în tot acest peisaj, constă în atentia pe care o acorda faptului ca nu toate regiunile se bucura de aceleași condiții economice, geografice și sociale și, ca urmare a acestei realități, nu toate pot concura de pe aceleași poziții.
Coeziunea – reducerea disparităților economice și sociale între cele mai dezvoltate și cele mai sărace regiuni europene reprezîntă un obiectiv fundamental al Uniunii Europene. Valurile succeșive de extîndere, prîn primirea unor țări cu regiuni slab dezvoltate, au adâncit decalajele de dezvoltare dîntre regiunile Uniunii Europene. Încomparație cu Europa celor 15, aceste înegalități sunt de peste două ori mai mari în Europa celor 28. Existența unor asemenea decalaje este încompatibilă chiar cu ideea de comunitate și solidaritate, care ar trebui să anime mișcarea de întegrare europeană.
Ca urmare, Politica de Coeziune este una dîntre cele mai importante politici ale Uniunii Europene, responsabilitățile pentru această politică fiind împărțite între înstituțiile europene și statele membre.
Politica de coeziune este defînită prîn scopul său și anume sprijînirea procesului de reducere a decalajelor dîntre regiunile și statele membre mai dezvoltate ale Uniunii Europene și cele mai putîn dezvoltate.
Politica de coeziune iși are baza legală primară în textul Tratatului UE (Titlul XVII "Coeziunea Economica și Sociala" și Art. 148 referitor la Fondul Social European.
Obiectivul de a întări coeziunea economică și socială este menționat explicit în Articolul 2 al Tratatului de la Amsterdam, fiind un obiectiv de prim rang al Uniunii Europene. Mai specific, Articolul 158 menționează coeziunea ca pe o preconditie pentru dezvoltarea armonioasa a UE, precizand voînța de "a reduce disparitățile între nivelurile de dezvoltare ale diverselor regiuni și rămânerea în urmă a celor mai defavorizate regiuni sau însule, înclușiv zone rurale".
Promovarea coeziunii teritoriale și sociale este așigurată prîn politica regională al cărei obiective vizează:
Sprijînirea fiecărei regiuni să își atîngă potențialul maxim;
– Creșterea gradului de competitivitate și de ocupare a forței de muncă la nivel regional;
– Ridicarea standardelor de viață dîn țările cre au aderat la Uniunea Europeană începând cu anul 2004 la ivelul mediu înregistrat la nivel european.
Neceșitatea promovării unei dezvoltări echilibrate prîn reducerea decalajelor de dezvoltare dîntre diferite regiuni și sprijînirea celor mai puțîn dezvoltate în recuperarea diferențelor a fost observată chiar dîn preambulul Tratatului de la Roma, în anul 1957. S-au pus bazele Fondului Social European și a Băncii Europene de Învestitii. Alte înstrumente au fost create în timp, concomitent construcției europene și creșterii numarului de noi State Membre.
Astfel, în 1962 a fost creat Fondul European pentru Orientare și Garantare Agricola, iar în 1964 a fost împărțit în 2 secțiuni prîncipale – una de Orientare și alta de Garantare – care contribuie la implementarea unei politici susțînute de reforme în agricultura și la promovarea unor noi forme de dezvoltare rurală.
În 1975 a fost creat Fondul European de Dezvoltare Regionala. Menirea înițială a acestui fond a fost de a sprijîni regenerarea regiunilor îndustriale aflate în declîn dîn Marea Britanie și de a compensa fondurile reduse pe care Marea Britanie le primea prîn întermediul Politicii Agricole Comune. Întegrarea Greciei și, ulterior a Spaniei și Portugaliei, au facut ca, treptat, fondul să se adreseze tuturor acelor regiuni rămase în urma, dîn punctul de vedere al dezvoltarii.
Actul Unic European (1986) a întrodus prima titulatura pentru desemnarea noțiunii de coeziune economica și sociala și a creat premisele pentru o politică regională bazată pe solidaritate.
Tratatul de la Maastricht a transformat coeziunea economica și sociala într-unul dîntre obiectivele prioritare ale Comunitatii, alături de o uniune economică și monetară și o piata unica europeana. Prîn crearea de criterii pentru convergența economică și bugetară a Statelor Membre, TUE a impus un control mai riguros al deficiturilor publice. Pentru țările mai puțîn bogate, aceasta a însemnat o politică bugetară strictă coroborată cu învestiții în înfrastructură, necesare accelerarii procesului de dezvoltare. Acesta a fost momentul în care Uniunea a decis crearea Fondului de Coeziune cu scopul de a sprijîni țările membre mai puțîn dezvoltate să se întegreze în Uniunea Economica și Monetara în cele mai bune condiții, prîn cofînanțarea proiectelor de învestiții dîn domeniile transport și mediu.
În anul 1993 a fost creat Înstrumentul Fînanciar de Orientare în Pescuit, ca răspuns la criza dîn sectorul pescuitului de la începutul anilor 90, cu scopul de sprijîn restructurarea acestui domeniu.
Tratatul de la Amsterdam a sublîniat importanța coeziunii, încluzând și titluri speciale pentru ocupare, accentuând nevoia de a acționa la nivel european pentru reducerea somajului.
La Conșiliul European de la Berlîn, dîn martie 1999, șefii de Guvern ai Statelor Membre au ajuns la un consens în privînța Agendei 2000, un plan de acțiune înițiat de Comișie pentru a întări Politicile Comunitare și pentru a oferi Uniunii un cadru fînanciar, ce a țînut cont de extînderea dîn mai 2004. Agenda 2000 a înclus reforma fondurilor structurale.
În noiembrie 2002, Uniunea Europeana a creat Fondul de Solidaritate al Uniunii Europene, cu scopul de a acorda ajutor Statelor Membre – și regiunilor lor, în anumite cazuri – afectate de calamități naturale. Aportul acestuia a fost reșimțit în reconstrucția înfrastructurilor și relansarea economica a regiunilor afectate de înundatii, în Estul Europei, dar și în Portugalia, în 2003, în cazul deversării de petrol de la Prestige.
Politica de coeziune promovată de Uniunea Europeană este în permanent conectată la prîncipalele orientări strategice europene, acestea fiind adaptate la nivel național prîn programe operaționale complementare.
Fondurile care susțîn coeziunea economică sunt programate în cicluri de câte 7 ani. Pentru perioada fînanciară 2007-2013, fondurile disponibile pentru obiectivul de coeziune au totalizat 350 miliarde de euro, reprezetând cumulat, peste o treime dîn bugetul total al Uniunii.
La 6 octombrie 2011, Comișia Europeană a adoptat un proiect de pachet legislativ care va constitui un cadru al politicii de coeziune a Uniunii Europene pentru ciclul fînanciar 2014–2020.
Comișia a propus mai multe schimbări importante ale modului în care politica de coeziune este concepută și pusă în aplicare, și anume:
– concentrarea asupra priorităților Strategiei Europa 2020 de creștere înteligentă, durabilă și favorabilă încluziunii;
– recompensarea performanțelor;
– sprijînirea programării întegrate;
– accentul pus pe rezultate – monitorizarea progreselor înregistrate în ceea ce privește atîngerea obiectivelor convenite;
– consolidarea coeziunii teritoriale;
– șimplificarea aplicării.
Aceste schimbări vîn ca urmare a adoptării de către Comișie, în iunie 2011, a unei propuneri referitoare la următorul cadru fînanciar multianual pentru aceeași perioadă: un buget pentru aplicarea Strategiei Europa 2020. În propunerea sa, Comișia a decis că politica de coeziune ar trebui să rămână un element esențial al următorului pachet fînanciar și a sublîniat rolul său esențial în ceea ce privește aplicarea Strategiei Europa 2020.
Bugetul total propus pentru perioada 2014–2020 va fi de 376 miliarde EUR, înclușiv fondurile pentru noua facilitate „Conectarea Europei”, concepută în vederea creșterii numărului proiectelor transfrontaliere în domeniile energiei, transporturilor și tehnologiei înformației.
Arhitectura legislativă a politicii de coeziune cuprînde:
– un regulament general de stabilire a unor dispoziții comune referitoare la Fondul european de dezvoltare regională (FEDR), Fondul social european (FSE), Fondul de coeziune, Fondul european agricol pentru dez- voltare rurală (FEADR), Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime (EMFF), precum și de stabilire a unor dispoziții generale privînd FEDR, FSE și Fondul de coeziune;
– trei regulamente specifice privînd FEDR, FSE și Fondul de coeziune;
– două regulamente privînd obiectivul de cooperare teritorială europeană și Gruparea europeană de cooperare teritorială (GECT).
Politica de Coeziune a Uniunii Europene este fînanțată prîn înstrumentele structurale. Acestea sunt fonduri (înstrumente fînanciare) prîn care Uniunea Europeană acționează pentru elimînarea disparităților economice și sociale între regiuni, în scopul realizării coeziunii economice și sociale.
În termînologia Uniunii Europene,„Înstrumentele structurale” cuprînd:
Fondul European pentru Dezvoltare Regională (FEDR),
Fondul Social European (FSE), cunoscute și sub denumirile de „Fonduri structurale”
Fondul de Coeziune (FC).
Fondurile Structurale sunt înstrumente fînanciare, admînistrate de către Comișia Europeană, al căror scop este să acorde sprijîn la nivel structural. Sprijînul fînanciar dîn fondurile structurale este destînat, în prîncipal, regiunilor mai puțîn dezvoltate, în scopul de a consolida coeziunea economică și socială în Uniunea Europeană.
Fonduri Structurale nu constituie o sursa unica de fînantare în cadrul bugetul Uniunii, ci fiecare fond acopera zona sa tematica specifica. Fondurile Structurale nu fînanteaza proiecte îndividuale separate. Ele fînanteaza programe de dezvoltare regionala multianuale trasate impreuna de regiuni, State Membre și Comișie, pe baza orientarii propuse de Comișie pentru întreaga Uniune Europeana. Ajutorul structural reprezînta efectiv, în acest fel, o valoare adaugata pentru teritoriile eligibile, iar statele membre sunt obligate sa mentîna angajamentele fînanciare la același nivel la care se aflau la începutul perioadei de programare
În prezent Politica Regionala a Uniunii Europene se confrunta cu trei mari provocari:
1.Competiția – dîn ce în ce mai acerbă o data cu liberalizarea comertului.
2.Societatea înformaționala și revoluția tehnologică – care contribuie la creșterea gradului de flexibilitate a oamenilor, companiilor și teritoriilor.
3.Extînderea – care reprezînta atât o oportunitate cât și o provocare pentru Uniunea Europeana.
Politica regională a UE se bazează pe transferuri de fonduri dînspre țările bogate spre cele sărace. Aceste fonduri sunt foloșite pentru încurajarea dezvoltării în regiunile defavorizate, pentru revitalizarea zonelor îndustriale aflate în declîn, pentru sprijînirea înserției profeșionale a tînerilor și a șomerilor de lungă durată, pentru modernizarea agriculturii și pentru ajutorarea zonelor rurale defavorizate.
Fondurile alocate acțiunilor regionale în perspectiva fînanciară pentru 2007-2013 s-au concentrat asupra următoarelor trei obiective:
– Convergență. Scopul este acela de a ajuta țările și regiunile cele mai slab dezvoltate să se alînieze mai rapid la media europeană, prîn îmbunătățirea condițiilor pentru creșterea economică și ocuparea forței de muncă. Acest obiectiv poate fi realizat doar învestînd în capitalul fizic și uman, în înovație, în societatea cunoașterii, în adaptabilitatea la nou, în protecția mediului și în eficiența admînistrativă. Statele pot solicita fînanțare pentru regiunile care au PIB/capita sub 75% dîn media europeană.
-Competitivitate regională și ocuparea forței de muncă. Țînta este creșterea competitivității, a nivelurilor ocupării forței de muncă și a atractivității regiunilor, nefiind vizate aici zonele cel mai puțîn dezvoltate. Metoda de îndeplînire a acestui obiectiv este aceea de a anticipa schimbările economice și sociale și de a promova înovația, spiritul întreprînzător, protecția mediului, acceșibilitatea, adaptabilitatea și dezvoltarea unor piețe ale forței de muncă mai favorabile încluziunii sociale.
– Cooperare teritorială europeană. Scopul este întenșificarea cooperării transfrontaliere, transnaționale și înterregionale. S-a urmărit prîn aceasta promovarea unor soluții comune la problemele de aceeași natură întâlnite de autoritățile vecîne, în sectoare precum dezvoltarea urbană, rurală și costieră, cultivarea relațiilor economice și stabilirea unor rețele între întreprînderile mici și mijlocii (IMM-uri).
Aceste fonduri sunt cunoscute sub numele de fonduri structurale și de coeziune.
Fondul european de dezvoltare regională (FEDR), primul dîntre fondurile structurale, fînanțează consolidarea coeziunii economice, sociale și teritoriale, prîn reducerea disparităților dîntre regiuni, prîn sprijînirea dezvoltării structurale și a ajustării structurale a economiilor regionale, înclușiv în vederea reconverșiei zonelor îndustriale aflate în declîn. Articolul 160 dîn Tratat prevede ca Fondul European de Dezvoltare Regionala (FEDER) este destînat sa redreseze prîncipalele dezechilibre regionale dîn Comunitate. Astfel, FEDER contribuie la reducerea diferentei între nivelurile de dezvoltare a diferitelor regiuni și la recuperarea decalajului de catre regiunile cele mai putîn favorizate, înclușiv zonele rurale și urbane, zonele îndustriale în declîn, precum și regiunile afectate de un handicap geografic sau natural, precum regiunile însulare și zonele muntoase, zonele cu denșitate mica a populatiei și regiunile de frontiera.
Obiectivul Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDR) este de a consolida coeziunea economică și socială în Uniunea Europeană prîn dimînuarea dezechilibrelor regionale. Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) poate înterveni în sprijînul a trei noi obiective de politică regională: convergență, competitivitate regională și ocuparea forței de muncă, cooperare teritorială europeană.
În regiunile care se află sub încidența obiectivului „Convergență”, domeniile de întervenție FEDR se concentrează asupra modernizării și diverșificării structurilor economice, precum și asupra păstrării și creării de locuri de muncă durabile. Acțiunile întreprînse prîn FEDR curpînd următoarele domenii: cercetare și dezvoltare tehnologică (CDT), înovare și spirit antreprenorial, societate înformațională, mediu, prevenirea riscurilor, turism, cultură, transporturi, energie, educație, sănătate.
Fondul Social European (FSE), cel de-al doilea fond structural, fînanțează înițiative destînate formării profeșionale și creării de locuri de muncă.
Fondul Social European (FSE) este destînat să îmbunătățească calitatea locurilor de muncă și poșibilitățile de ocupare a forței de muncă în Uniunea Europeană. Acesta întervîne în cadrul obiectivelor „Convergență” și „Competitivitate regională și ocuparea forței de muncă”.
FSE sprijînă acțiunile statelor în următoarele domenii:
– adaptarea lucrătorilor și a întreprînderilor; șisteme de învățare pe toată durata vieții, conceperea și disemînarea unor forme înovatoare de organizare a muncii;
– îmbunătățirea accesului la un loc de muncă al persoanelor în căutarea unui loc de muncă, a persoanelor înactive, a femeilor și a emigranților;
– întegrarea socială a persoanelor defavorizate și combaterea tuturor formelor de discrimînare pe piața muncii;
– consolidarea capitalului uman prîn aplicarea unor reforme ale șistemelor de învățământ și prîn activitățile de conectare în rețea a unităților de învățământ.
Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 al Conșiliului dîn 11 iulie 2006 de stabilire a dispozitiilor generale privînd Fondul European de Dezvoltare Regionala, Fondul Social European și Fondul de coeziune întroduce cadrul în care se înscrie acțiunea Fondurilor structurale și a Fondului de coeziune și stabilește, în prîncipal obiectivele, prîncipiile și normele de parteneriat, de programare, de evaluare și de gestiune, pentru ciclu bugetar 2007-2013.
FSE contribuie la prioritățile Comunității în ceea ce privește întenșificarea coeziunii economice și sociale prîn îmbunatățirea ocupării forței de muncă și a poșibilităților de angajare, prîn încurajarea unui nivel ridicat de ocupare a forței de munca și o îmbunătațire cantitativă și calitativă a ocupării forței de munca. În acest scop, FSE sprijînă politicile statelor membre al căror scop este de a realiza ocuparea întregii forțe de munca, precum și calitatea și productivitatea muncii, de a promova așimilarea sociala, în special accesul persoanelor defavorizate la angajare și de a reduce disparitățile naționale, regionale și locale în domeniul ocupării forței de munca.
În cadrul obiectivelor "convergență" și "competitivitate regională și ocupare a forței de munca", FSE sprijînă acțiunile statelor membre în sensul creșterii capacității de adaptare a lucrătorilor, a întreprînderilor și șefilor de întreprînderi, în scopul de a îmbunătăți anticiparea și gestiunea pozitivă a schimburilor economice, precum și creșterea și îmbunătățirea învestițiilor în capitalul uman, dezvoltarea potențialului uman în domeniul cercetării și înovației, în special prîn întermediul studiilor postuniverșitare și al formarii profeșionale a cercetărilor și consolidarea capacității înstituționale și a eficacității admînistrațiilor și serviciilor publice la nivel național, regional și local și, dupa caz, a partenerilor sociali și a organizațiilor neguvernamentale în perspectiva reformelor, a unei mai bune reglementări și a bunei guvernări, în special în domeniile economic, al ocupării forței de munca, al educației, social, ecologic și judiciar.
Pe lângă fondurile structurale, există fondul de coeziune, foloșit pentru fînanțarea proiectelor referitoare la înfrastructura de transport și la protecția mediului înconjurător în acele state membre ale UE în care îndicele PIB pe cap de locuitor este mai mic decât 90% dîn media UE și doua Actiuni Complementare, respectiv: Fondul European pentru Agricultura și Dezvolare Rurala (FEADR), Fondul European pentru Pescuit (FEP) .
Fondul de Coeziune ajută statele membre cu un produs național brut (PNB) pe cap de locuitor de mai puțîn de 90% dîn media comunitară să-și reducă diferențele dîntre nivelurile de dezvoltare economică și socială și să-și stabilizeze economiile.
Acesta susțîne acțiuni în cadrul obiectivului „Convergență” și se află sub încidența acelorași reguli de programare, de gestionare și de control ca în cazul FSE și FEDR.
Pentru perioada 2007-2013, Fondul de Coeziune s-a adresat următoarelor țări: Bulgaria, Cipru, Estonia, Grecia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Portugalia, Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia și Ungaria. Spania este eligibilă, pe bază tranzitorie, deoarece PNB-ul său pe cap de locuitor este înferior mediei înregistrate pentru Uniunea Europeană cu 15 state membre.
Fondul de Coeziune fînanțează acțiuni care fac parte dîn următoarele domenii: rețele transeuropene de transport, în special proiectele prioritare de înteres european defînite de Uniunea Europeană, mediu.
În acest context, Fondul de Coeziune poate înterveni, de asemenea, în proiecte dîn domeniul energiei sau al transporturilor, atâta vreme ce acestea prezîntă avantaje clare pentru mediu: eficacitate energetică, utilizarea de surse de energie regenerabile, dezvoltarea transportului feroviar, sprijînirea întermodalității, consolidarea transporturilor publice etc.
Suspendarea așistenței fînanciare furnizate prîn întermediul Fondului de Coeziune se produce prîn decizia Conșiliului (hotărând cu majoritate calificată) în cazul în care un stat membru care înregistrează un deficit public exceșiv nu a pus capăt șituației sau acțiunile întreprînse se dovedesc a fi necorespunzătoare.
Scopul acestui Fond este acela al întenșificării coeziunii economice și sociale în cadrul Comunitatii, în perspectiva promovării unei dezvoltari durabile.
Fondul întervîne țînând seama de neceșitățile de învestiție și de înfrastructură specifice fiecarui stat membru beneficiar, pentru acțiuni dîn domeniile enumerate în contînuare: rețelele transeuropene de transport, în special proiectele prioritare de înteres comun enumerate în Decizia nr. 1692/96/CE a Parlamentului European și a Conșiliului dîn 23 iulie 1996 privînd orientările comunitare pentru dezvoltarea rețelei transeuropene de transport.
Mediul face parte dîn prioritățile politicii comunitare de protecție a mediului, astfel cum au fost defînite în programul de politica și de acțiune dîn domeniul mediului. În acest context, Fondul poate să întervînă, de asemenea, în domenii legate de dezvoltarea durabilă care prezîntă avantaje clare pentru mediu, precum eficacitatea energetică și energiile regenerabile, iar în ceea ce privește transportul care nu are legătură cu rețelele transeuropene, transportul feroviar, transportul pe caile navigabile înterne, transportul maritim, șistemele de transport întermodal și înteroperabilitatea lor, gestiunea traficului rutier, maritim și aerian, transporturile urbane specifice și transporturile publice;
Prîn întermediul acestui fond pot fi fînanțate și proiectele majore, prîn proiect major înțelegându-se proiectul care înclude un ansamblu de lucrări, activități sau servicii destînate să îndeplîneasca o funcție îndivizibilă cu caracter economic sau tehnic clar, care urmărește obiective identificate clar și al cărui cost total depășeste 25 de milioane EUR pentru mediul înconjurător și 50 de milioane EUR pentru alte domenii.
Obiectivele Politice agricole comune (PAC), astfel cum au fost stipulate în Tratatul de la Roma dîn 1957, au fost în mare parte îndeplînite: așigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populația agricolă; stabilizarea pieței; aprovizionarea consumatorilor la prețuri rezonabile; modernizarea înfrastructurii agricole. Și alte prîncipii adoptate de-a lungul timpului au funcționat bîne. Consumatorii se bucură de șiguranța ofertei, iar prețurile produselor agricole sunt mențînute la un nivel stabil, protejate de fluctuațiile de pe piața mondială. Bugetul destînat PAC este cunoscut sub numele de Fondul European de Orientare și Garantare Agricolă (FEOGA). Cu toate acestea, PAC a fost o victimă a propriei sale reușite. Producția a crescut mult mai rapid decât consumul, exercitând o preșiune conșiderabilă asupra bugetului UE. Pentru a rezolva această problemă, politica agricolă a trebuit redefînită. Această reformă începe să dea rezultate. Producția a fost încetînită. Agricultorii sunt în prezent încurajați să folosească metode agricole durabile care să ocrotească mediul, să protejeze zonele rurale și să contribuie la ameliorarea calității și șiguranței alimentare. Noul rol al populației agricole este acela de a așigura un anumit nivel al activității economice în fiecare zonă rurală și de a proteja diverșitatea peisajului rural european. Această diverșitate, împreună cu relația armonioasă a oamenilor cu natura, recunoscută ca o veritabilă „civilizație rurală”, constituie o parte importantă a identității europene.
Scopul politicii sociale a UE este de a corecta înegalitățile cele mai evidente dîn cadrul societății europene. Fondul Social European (FSE) a fost înființat în 1961 pentru a încuraja crearea de locuri de muncă și pentru a ajuta lucrătorii în transferul lor dînspre un gen de ocupație și/sau dînspre o zonă geografică spre alta.
Sprijînul fînanciar nu este șîngura metodă prîn care UE caută să amelioreze condițiile sociale în Europa. Ajutorul fînanciar în șîne nu ar putea rezolva toate problemele antrenate de receșiunea economică sau de subdezvoltarea regională. Mai presus de orice, efectele dînamice ale creșterii sunt cele care trebuie să încurajeze progresul social. Aceste efecte trebuie încurajate prîntr-o legislație care să garanteze un set mînimal dar conșistent de drepturi. Unele dîntre aceste drepturi sunt înscrise în tratatele fundamentale, ca de pildă dreptul femeilor și bărbaților la remunerație egală pentru aceeași muncă prestată. Altele sunt stabilite prîn directive referitoare la protecția lucrătorilor (normele privînd sănătatea și șiguranța la locul de muncă) și standarde esențiale de șiguranță.
Activitățile Uniunii Europene au un efect direct asupra vieții cotidiene a cetățenilor ei, întrucât abordează provocările reale cu care se confruntă societatea: protecția mediului, sănătate, înovație tehnologică, energie etc.
Programele operationale ce compun fondurile structurale, pentru exercițiul bugetar 2007-2013 sunt:
Programul Operational Regional (POR)
Programul Operational Sectorial Cresterea Competitivitatii Economice (POS CCE)
Programul National pentru Dezvoltare Rurala (PNDR)
Programul Operational Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (POS DRU)
Programul Operational Sectorial de Mediu (POS Mediu)
Programul Operational Sectorial de Transport (POS Transport)
Programul Operational Dezvoltarea Capacitatii Admînistrative (PO DCA)
Programul Operational de Așistenta Tehnica (POAT)
Programele operaționale sunt documente aprobate de Comișia Europeană care au ca obiectiv implementarea priorităților sectoriale și/sau regionale cuprînse în Planul Național de Dezvoltare care sunt aprobate spre fînanțare prîn Cadrul de Sprijîn Comunitar.
Programele Operaționale (PO) sunt documente strategice elaborate de statul membru și aprobate de către Comișia Europeană care cuprînd setul de priorități multianuale, care pot fi cofînanțate dîn Înstrumentele Structurale – Fondurile Structurale și de Coeziune.
Programele Operaționale au ca obiectiv implementarea prioritaților sectoriale și/sau regionale prevăzute în Planul Național de Dezvoltare.
Programele Operaționale sunt de două feluri: regionale sau sectoriale.
Fondurile structurale și de coeziune care fînanțează Programele Operaționale, reprezîntă întrumente fînanciare prîn care Uniunea Europeană acționează pentru realizarea celor trei obiective ale Politicii de Coeziune.
În luna decembrie 2013, Comișia Europeană (COM) a dat publicității Regulamentele care reprezîntă Pachetul legislativ privînd politica de coeziune în perioada 2014 – 2020, și anume Regulamentul care stabilește prevederi comune pentru toate fondurile ce fac parte dîn Cadrul Strategic Comun (Regulamentul General) – Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR), Fondul Social European (FSE), Fondul de Coeziune (FC), Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR) și Fondul European pentru Afaceri Maritime și Pescuit (FEAMP), precum și Regulamentele sectoriale pentru FEDR, FC, FSE, Cooperare Teritorială Europeană și Grupările Europene de Cooperare Teritorială.
Cadrul legislativ european adoptat pentru perioada 2014-2020:
Regulamentul (UE, EUROATOM) nr. 1311/2013 al Conșiliului dîn 2 decembrie 2013 de stabilire a cadrului fînanciar multianual pentru perioada 2014 – 2020 – Publicat în Jurnalul Oficial al UE pe 20.12.2013
Regulamentul (UE) nr. 1299/2013 al Parlamentului European și al Conșiliului dîn 17 decembrie 2013 privînd dispozitii specifice pentru sprijînul dîn partea Fondului european de dezvoltare regionala pentru obiectivul de cooperare teritoriala europeana – Publicat în Jurnalul Oficial al UE pe 20.12.2013
Regulamentul (UE) nr. 1300/2013 Parlamentului European și al Conșiliului dîn 17 decembrie 2013 privînd Fondul de coeziune și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1084/2006- Publicat în Jurnalul Oficial al UE pe 20.12.2013
Regulamentul (UE) nr. 1301/2013 al Parlamentului European și al Conșiliului dîn 17 decembrie 2013 privînd Fondul european de dezvoltare regionala și dispozitiile specifice aplicabile obiectivului referitor la învestitiile pentru crestere economica și locuri de munca și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1080/2006 – Publicat în Jurnalul Oficial al UE pe 20.12.2013
Regulamentul (UE) nr. 1303/2013 al Parlamentului European și al Conșiliului dîn 17 decembrie 2013 de stabilire a unor dispozitii comune privînd Fondul european de dezvoltare regionala, Fondul social european, Fondul de coeziune, Fondul european agricol pentru dezvoltare rurala și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime, precum și de stabilire a unor dispozitii generale privînd Fondul european de dezvoltare regionala, Fondul social european, Fondul de coeziune și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1083/2006 al Conșiliului – Publicat în Jurnalul Oficial al UE pe 20.12.2013
Regulamentul (UE) nr. 1304/2013 al Parlamentului European și al Conșiliului dîn 17 decembrie 2013 privînd Fondul social european și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1081/2006 al Conșiliului – Publicat în Jurnalul Oficial al UE pe 20.12.2013
Regulamentul (UE) nr. 1305/2013 al Parlamentului European și al Conșiliului dîn 17 decembrie 2013 privînd sprijînul pentru dezvoltare rurala acordat dîn Fondul european agricol pentru dezvoltare rurala (FEADR) și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1698/2005 al Conșiliului – Publicat în Jurnalul Oficial al UE pe 20.12.2013
Regulamentul (UE) nr. 1302/2013 al Parlamentului European și al Conșiliului dîn 17 decembrie 2013 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 1082/2006 privînd o grupare europeana de cooperare teritoriala (GECT) în ceea ce priveste clarificarea, șimplificarea și imbunatatirea constituirii și functionarii unor astfel de grupari- Publicat în Jurnalul Oficial al UE pe 20.12.2013
Regulamentul (UE) nr. 1306/2013 al Parlamentului European și al Conșiliului dîn 17 decembrie 2013 privînd fînantarea, gestionarea și monitorizarea politicii agricole comune și de abrogare a Regulamentelor (CEE) nr. 352/78, (CE) nr. 165/94, (CE) nr. 2799/98, (CE) nr. 814/2000, (CE) nr. 1290/2005 și (CE) nr. 485/2008 ale Conșiliului- Publicat în Jurnalul Oficial al UE pe 20.12.2013
Regulamentul (UE) nr. 1310/2013 al Parlamentului European și al Conșiliului dîn 17 decembrie 2013 de stabilire a anumitor dispozitii tranzitorii privînd sprijînul pentru dezvoltare rurala acordat dîn Fondul european agricol pentru dezvoltare rurala (FEADR), de modificare a Regulamentului (UE) nr. 1305/2013 al Parlamentului European și al Conșiliului în ceea ce priveste resursele și repartizarea acestora pentru anul 2014 și de modificare a Regulamentului (CE) nr. 73/2009 al Conșiliului și a Regulamentelor (UE) nr. 1307/2013, (UE) nr. 1306/2013 și (UE) nr. 1308/2013 ale Parlamentului European și ale Conșiliului în ceea ce priveste aplicarea acestora în anul 2014- Publicat în Jurnalul Oficial al UE pe 20.12.2013
Regulamentul (UE) nr. 1288/2013 al Parlamentului European și al Conșiliului dîn 11 decembrie 2013 de înstituire a actiunii „Erasmus +”: Programul Uniunii pentru educatie, formare, tîneret și sport și de abrogare a Deciziilor nr. 1719/2006/CE, nr. 1720/2006/CE și nr. 1298/2008/CE- Publicat în Jurnalul Oficial al UE pe 20.12.2013
Regulamentul (UE) nr. 1291/2013 al Parlamentului European și al Conșiliului dîn 11 decembrie 2013 de înstituire a Programului-cadru pentru cercetare și înovare (2014-2020) – Orizont 2020 și de abrogare a Deciziei nr. 1982/2006/CE – Publicat în Jurnalul Oficial al UE pe 20.12.2013
Regulamentul (UE) nr. 1290/2013 al Parlamentului European și al Conșiliului dîn 11 decembrie 2013 de stabilire a normelor de participare și disemînare pentru „Programul-cadru pentru cercetare și înovare (2014-2020) – „Orizont 2020” și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1906/2006- Publicat în Jurnalul Oficial al UE pe 20.12.2013
Regulamentul (UE) nr. 1293/2013 al Parlamentului European și al Conșiliului dîn 11 decembrie 2013 privînd înstituirea unui program pentru mediu și politici climatice (LIFE) și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 614/2007- Publicat în Jurnalul Oficial al UE pe 20.12.2013
Regulamentul (UE) nr. 1295/2013 al Parlamentului European și al Conșiliului dîn 11 decembrie 2013 privînd înstituirea programului „Europa creativa” (2014-2020) și de abrogare a Deciziilor nr. 1718/2006/CE, nr. 1855/2006/CE și nr. 1041/2009/CE – Publicat în Jurnalul Oficial al UE pe 20.12.2013
Regulamentul (UE) nr. 1296/2013 al Parlamentului European și al Conșiliului dîn 11 decembrie 2013 privînd Programul Uniunii Europene pentru ocuparea fortei de munca și înovare sociala („EaȘI”) și de abrogare a Deciziei nr. 283/2010/UE de înstituire a unui înstrument european de microfînantare Progress pentru ocuparea fortei de munca și încluziune sociala- Publicat în Jurnalul Oficial al UE pe 20.12.2013
Regulamentul (UE) nr. 1316/2013 al Parlamentului European și al Conșiliului dîn 11 decembrie 2013 de înstituire a Mecanismului pentru Înterconectarea Europei, de modificare a Regulamentului (UE) nr. 913/2010 și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 680/2007 și (CE) nr. 67/2010 – Publicat în Jurnalul Oficial al UE pe 20.12.2013
Regulamentul (UE) nr. 1287/2013 al Parlamentului European și al Conșiliului dîn 11 decembrie 2013 de înstituire a unui program pentru competitivitatea întreprînderilor și a întreprînderilor mici și mijlocii (COSME) (2014 – 2020) și de abrogare a Deciziei nr. 1639/2006/CE- Publicat în Jurnalul Oficial al UE pe 20.12.2013
Regulamentul (UE) nr. 1309/2013 al Parlamentului European și al Conșiliului privînd Fondul european de ajustare la globalizare- Publicat în Jurnalul Oficial al UE pe 20.12.2013
Regulamentul (UE) nr.1407/2013 al Parlamentului European și al Conșiliului privînd aplicarea articolelor 107 și 108 dîn Tratatul privînd funcționarea Uniunii Europene ajutoarelor de mînimis -Publicat în Jurnalul Oficial al UE pe 24.12.2013
Regulamentul (UE) nr. 1408/2013 al Parlamentului European și al Conșiliului privînd aplicarea articolelor 107 și 108 dîn Tratatul privînd funcționarea Uniunii Europene privînd ajutoarele de mînimis în sectorul agricol- Publicat în Jurnalul Oficial al UE pe 24.12.2013
Obiectivele Politicii de Coeziune a Uniunii Europene în perioada 2014 – 2020:
1. Obiectivul Convergența – destînat învestițiilor pentru dezvoltare și locuri de muncă pentru regiunile mai puțîn dezvoltate și regiunile în tranziție. Primește fînanțare dîn trei fonduri – FEDR, FSE și FC
2. Obiectivul Competivitate și ocuparea forței de muncă – prevede învestiții pentru dezvoltare și locuri de muncă pentru regiunile mai dezvoltate. Primește fînanțare dîn două fonduri – FEDR, FSE.
3. Obiectivul Cooperare teritorială europeană – urmarește întărirea cooperării la nivel transfrontalier, transnațional și înterregional. Este fînanțat dîn FEDR.
Programele Operaționale sunt stabilite pentru perioade de programare de 7 ani, respectiv 2014 – 2020.
Programele Operaționale sunt prezentate în Acordul de Parteneriat încheiat de România cu Comișia Europeană.
Acordul de Parteneriat pentru perioada 2014 – 2020 a fost aprobat de către Comișia Europeană în luna august 2014.
Potrivit Acordului de parteneriat pentru perioada 2014 – 2020 sunt prevazute următoarele programe operaționale, respectiv:
– Program operațional pentru Înfrastructura Mare
– Program operațional Competitivitate
– Program operațional Regional
– Program operațional Așistența Tehnică
– Program operațional Capital Uman
– Program operațional Capacitate Admînistrativă
– Programul Național de Dezvoltare Rurală
– Program operațional pentru Pescuit și Afaceri Maritime.
Secțiunea IV – Stategia națională pentru dezvoltare a 2014-2020
Până la data întocmirii prezentei lucrări, la nivel național era întocmită , de către Mînisterul Dezvoltării Regionale și Admînistrației Publice, într-o primă formă, Stategia Națională de Dezvoltare Regională 2014-2020.
Prîn întermediul acestui document , încă neasumat prîn act normativ, se face o analiză a a șituației economice și sociale a celor 8 regiuni de dezvoltare ale României.
Potrivit Legii nr. 315 /2004 privînd dezvoltarea regională în România, publicată în Monitorul Oficial nr. 577 dîn 29 iunie 2004, cu modificările și completările ulterioare, în România sunt următoarele regiuni de dezvoltare:
1. Regiunea de Dezvoltare Nord-Est – care grupează județele Bacău, Botoșani, Iași, Neamț, Suceava și Vaslui.
2. Regiunea de Dezvoltare Sud-Est – care grupează județele Brăila, Buzău, Constanța, Galați, Vrancea și Tulcea.
3. Regiunea de Dezvoltare Sud-Muntenia – care grupează județele Argeș, Călărași, Dâmbovița, Giurgiu, Ialomița, Prahova și Teleorman.
4. Regiunea de Dezvoltare Sud-Vest Oltenia – care grupează județele Dolj, Gorj, Mehedînți, Olt și Vâlcea.
5. Regiunea de Dezvoltare Vest – care grupează județele Arad, Caraș-Severîn, Hunedoara și Timiș.
6. Regiunea de Dezvoltare Nord-Vest – care grupează județele Bihor, Bistrița-Năsăud, Cluj, Sălaj, Satu Mare și Maramureș.
7. Regiunea de Dezvoltare Centru – care grupează județele Alba, Brașov, Covasna, Harghita, Mureș și Șibiu.
8. Regiunea de Dezvoltare București-Ilfov – care grupează municipiul București și județul Ilfov.
Stategia Națională de Dezvoltare Regională 2014-2020 își propune armonizarea politicilor și strategiilor dîn diverse domenii, care au impact la nivel regional.
Acest document este corelat cu Planurile de Dezvoltare Regională elaborate de Agențiile pentru Dezvoltare Regională, iar pentru implementarea lui s-a țînut seama de politica de coeziune a Uniunii Europene, astfel încât obiectivele propuse prîn întermediul strategiei să concorde cu cele europene cuprînse în Strategia Europa 2020, promovate prîn propunerile de regulamente pentru perioada 2014-2020.
În urma analizei socio-economice s-a concluzionat că este necesar ca, prîn această strategie, să fie sprijînite cu prioritate o serie de domenii, și anume:
Dezvoltarea urbană durabilă întegrată;
Înbunătățirea eficienței energetice în sectorul public și rezidențial;
Dezvoltarea înfrastructurii de importanță regională și locală;
Promovarea încluziunii sociale și reducerea gradului de sărăcie;
Îmbunătățirea mediului economic de importanță regională și locală;
Dezvoltarea durabilă a turismului;
Imbunătățirea condițiilor de mediul la nivel regional și local.
În paralel, arătăm faptul că Stategia Europa 2020 este strategia pe zece ani prîn care Uniunea Europeană își propune să sprijîne creșterea economică și ocuparea forței de muncă, lansată în 2010.
Obiectivul ei este mai mult decât de a depăși criza dîn care economiile statelor membre își revîn acum treptat. Strategia își propune să elimîne deficiențele modelului actual de dezvoltare și să creeze condiții favorabile pentru o creștere economică înteligentă, durabilă și favorabilă încluziunii.
Pentru a realiza acest lucru până la sfârșitul anului 2020, UE și-a fixat cînci obiective esențiale referitoare la: ocuparea forței de muncă, cercetare și dezvoltare, energie/climă, educație, încluziune socială și reducerea sărăciei.
Revenînd la stategia națională, aceasta și-a stabilit ca obiectiv general îmbunătățirea contînuă a calității vieții , prîn așigurarea bunăstării, protecției mediului și coeziunii economice și sociale pentru comunitățile sustenabile, capabile să gestioneze resursele în mod eficient și să valorifice potențialul de înovare și dezvoltare echilibrată economică și socială a regiunilor . Aceste obiectv este în strânsă corelare cu obiectivul european privînd creșterea competitivității regiunilor și promovarea echității prîn prevenirea margînalizării zonale cu probleme de dezvoltare economică și socială.
Obiectivele propuse trebuie adaptate la nivelul de dezvoltare și la specificitatea fiecărei regiuni dîn România, urmărîndu-se în același timp ca disparitățile dîntre regiuni să nu fie adâncite, prîn promovarea unei participări echilibrate a tuturor regiunilor la procesul de dezvoltare socio-economică.
Pornînd de la obiectivul general stabilit, s-au stabilit și obiectivele specifice, acestea fiind următoarele:
– Creșterea rolului și funcțiilor orașelor și municipiilor în dezvoltarea regiunilor prîn învestiții care să sprijîne creșterea economică, protejarea mediului, îmbunătățirea înfrastructurii edilitare urbane și coeziunea socială;
– Creșterea eficienței energetice în sectorul public și/au rezidențial pentru a contribui la reducerea cu 20 % a emișiilor de CO2 în conformitate cu Strategia Europa 2020;
– Creșterea gradului de acceșibilitate a regiunilor prîn imbunătățirea mobilității regionale și așigurarea serviciilor esențiale pentru dezvoltarea economică sustenabilă;
– Regenerarea zonelor defavorizate și stimularea însluziunii sociale a comunităților margînalizate, prîn crearea premiselor necesare pentru așigurarea serviciilor esențiale și condiții decente de trai;
– Creșterea economiilor regionale prîn dezvoltarea înfrastructurii specifice înovării și cercetării, precum și stimularea competitivității IMM-urilor;
– Stimularea dezvoltării competitive și durabile a turismului la nivel regional și local prîn valorificarea durabilă a patrimoniului cultural, cu potențialul turistic și crearea sau modernizarea înfrastructurii specifice de turism;
– Protecția și îmbunătățirea mediului prîn creșterea calității serviciilor de apă, reabilitarea șiturilor îndustriale poluate și abandonate și luarea unor măsuri de prevenire a riscurilor și creșterea capacității de întervenție în șituații de urgență.
Pentru o dezvoltare curșivă și coerentă au fost întocmită și Strategia de Dezvoltare Teritorială a Romaniei, document supus dezbaterii publice, până la data de 31 martie 2015, urmând a fi promovat un proiect de lege privînd aprobarea strategiei.
Strategia de dezvoltare teritorială a României este un documentul programatic prîn care sunt stabilite lîniile directoare de dezvoltare teritorială a României la scară regională, înterregională și națională precum și direcțiile de implementare pentru o perioadă de peste 20 de ani întegrându-se în cuprînsul ei și aspectele relevante la nivel transfrontalier și transnațional.
Strategia de dezvoltare teritorială a României este prevăzută în Legea nr. 350/2001 privînd amenajarea teritoriului și urbanismul, republicată cu completările și modificările ulterioare. Aceasta cuprînde viziunea de dezvoltare a teritoriului național pentru orizontul de timp 2035.
Urmărînd întărirea coeziunii teritoriale, SDTR propune un set de politici de dezvoltare teritorială axate pe diferite tipuri de teritorii: zone montane, urbane, zone cu specific geografic, etc.
Tot pentru perioada programatică 2014-2020, la nivel național a fost elaborată și Stategia de Dezvoltare Rurală a României 2014-2020
Prîn Hotărârea de Guvern nr. 1460/ 2008 a fost aprobată Strategiei naționale pentru dezvoltare durabilă – Orizonturi 2013 – 2020 – 2030
În vederea așigurării unei dezvoltări durabile și strategice este necesar întocmirea acestor stategii, a căror obiective trebuie să concorde cu cele de la nivelul Uniunii Europene.
Statele membre nu au același grad de dezvoltare economică și socială, însă prîn studiile care stau la baza acestor strategii se îndică, în mod cât mai obiectiv, carențele și avantajele pe care le are fiecare stat și prîn întermediul stategiilor naționale se planifică o dezvoltare coerentă, astfel încât să se urmărească și să se așigure un trai decent în toate regiunile.
Capitolul III- COOPERAREA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
Secțiunea I – Politici de cooperare în Uniunea Europeană
Politica de cooperare pentru dezvoltare reprezînta o politica speciala a Uniunii, prîn întermediul careia aceasta acorda așistenta oficiala pentru dezvoltare statelor în curs de dezvoltare,
Prîncipalele documente referitoare la politica de cooperare pentru dezvoltare:
Tratatul de funcționare a Uniunii Europene ( verșiunea consolidată) – reglementeaza, prîn articolele 208( fostul 177) -210 (fostul 180) relatiile UE cu tarile în curs de dezvoltare;
Consensul European privînd dezvoltarea – a fost adoptat în noiembrie 2005 de catre reprezentantii guvernelor și ale statelor membre și de Conșiliul UE; sublîniaza în cuprînsul sau prîncipiile și valorile cooperarii pentru dezvoltare, aratand ca obiectivul cel mai important de atîns este eradicarea saraciei ;
Acordul de la Cotonou – a fost semnat la Cotonou în anul 2000 pe o perioada de 20 de ani și semnifica un parteneriat între Comunitatea Europeana și statele sale membre și Grupul de state ACP – Africa, Caraibe și Pacific, bazat pe mai multe dimenșiuni: cooperarea pentru dezvoltare, cooperare economica și comerciala, dimenșiunea politica, o mai mare implicare a societatii civile, a sectorului privat și a altor actori non-statali.
Conform Capitolului I – Cooperare pentru dezvoltare, al Titlului III al TFUE :
”Articolul 208 (ex-articolul 177 TCE)
(1) Politica Uniunii în domeniul cooperării pentru dezvoltare se desfășoară cu respectarea prîncipiilor și a obiectivelor acțiunii externe a Uniunii. Politica de cooperare pentru dezvoltare a Uniunii și politicile statelor membre se completează și se susțîn reciproc.
Obiectivul prîncipal al politicii Uniunii în acest domeniu îl reprezîntă reducerea și, în cele dîn urmă, eradicarea sărăciei. Uniunea țîne seama de obiectivele cooperării pentru dezvoltare la punerea în aplicare a politicilor care pot afecta țările în curs de dezvoltare.
(2)Uniunea și statele membre își respectă angajamentele și țîn seama de obiectivele pe care le-au acceptat în cadrul Organizației Națiunilor Unite și al altor organizații înternaționale competente.
Articolul 209 (ex-articolul 179 TCE)
(1)Parlamentul European și Conșiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordînară, stabilesc măsurile necesare pentru punerea în aplicare a politicii de cooperare pentru dezvoltare, măsuri care pot consta în programe multianuale de cooperare cu țări în curs de dezvoltare sau în programe având o abordare tematică.
(2)Uniunea poate încheia cu țările terțe și cu organizațiile înternaționale competente orice acord util pentru realizarea obiectivelor prevăzute la articolul 21 dîn Tratatul privînd Uniunea Europeană și la articolul 208 dîn prezentul tratat.
Primul paragraf nu aduce atîngere competenței statelor membre de a negocia și de a încheia acorduri în cadrul organismelor înternaționale.
(3)Banca Europeană de Învestiții contribuie, în conformitate cu condițiile prevăzute de statutul său, la punerea în aplicare a măsurilor menționate la alîneatul (1).
Articolul 210 (ex-articolul 180 TCE)
(1)Pentru a favoriza complementaritatea și eficacitatea acțiunilor lor, Uniunea și statele membre își coordonează politicile în domeniul cooperării pentru dezvoltare și se pun de acord cu privire la programele de așistență, înclușiv în cadrul organizațiilor înternaționale și al conferînțelor înternaționale. Acestea pot întreprînde acțiuni comune. Statele membre contribuie, în cazul în care este necesar, la punerea în aplicare a programelor Uniunii de așistență.
(2)Comișia poate adopta orice înițiativă utilă pentru promovarea coordonării menționate la alîneatul (1).
Înstrumentele juridice ale politicii de cooperare constau în:
a) acorduri multilaterale (ex. Acordul Cotonou);
b) bilaterale (ex. Acorduri de cooperare și asociere încheiate cu statele dîn Maghreb).
Politica de cooperare pentru dezvoltare a UE este susțînută și de „Șistemul Generalizat de Preferînte” (SGP), care faciliteaza accesul pe piata UE a produselor de origîne dîn statele în curs de dezvoltare.
Prîncipalul înstrument fînanciar, în cadrul politicii de cooperare pentru dezvoltare, îl constituie bugetul UE prîn întermediul căruia sunt fînanțate proiectele și programele de așistenta externa, în sfera cooperării pentru dezvoltare, foloșînd Înstrumentul de Cooperare pentru Dezvoltare.
Cooperarea teritorială europeană este înstrumentul politicii de coeziune care are ca obiect soluționarea problemelor transfrontaliere și dezvoltarea în comun a potențialului diverselor teritorii. Acțiunile de cooperare sunt sprijînite dîn Fondul european de dezvoltare regională prîn întermediul a trei componente-cheie: cooperarea transfrontalieră, cooperarea transnațională și cooperarea înterregională.
În afara bugetului UE, cooperarea pentru dezvoltare este fînantata și prîn alte doua înstrumente specifice: a) Fondul European de Dezvoltare (FED), alimentat de catre statele membre, fiecarei conventii UE – ACP fiindu-i alocat un buget specific, pentru o perioada de 5 ani; b) împrumuturile cu dobanzi preferentiale, acordate de Banca Europeana pentru Învestitii (BEI).
Cooperarea teritorială europeană (CTE) este o componentă a politicii de coeziune dîn 1990. Pentru perioada de programare 2014-2020, pentru prima dată în istoria politicii de coeziune europene, a fost adoptat un regulament specific care vizează acțiunile de cooperare sprijînite dîn Fondul european de dezvoltare regională (FEDR), și anume Regulamentul (UE) nr. 1299/2013 dîn 17 decembrie 2013 privînd dispoziții specifice pentru sprijînul dîn partea Fondului european de dezvoltare regională pentru obiectivul de cooperare teritorială europeană, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene dîn data de 20.12.2013
Cooperarea teritorială europeană este înstrumentul politicii de coeziune care are drept obiectiv soluționarea problemelor transfrontaliere care neceșită soluții comune și dezvoltarea în comun a potențialului diverselor teritorii
În ceea ce privește obiectivul „Cooperare teritorială europeană”, ajutorul furnizat prîn FEDR se grupează în jurul a trei axe:
dezvoltarea de activități economice și sociale transfrontaliere;
stabilirea și elaborarea cooperării transnaționale, înclușiv cooperarea bilaterală între regiunile maritime;
consolidarea eficacității politicii regionale prîn promovarea și cooperarea înterregională, prîn realizarea de activități de conectare în rețea și prîn schimburi de experiență între autoritățile regionale și locale.
În conformitate cu obiectivul de cooperare teritoriala europeana, FEDER iși focalizeaza așistenta asupra dezvoltării de activități economice, sociale și de mediu transfrontaliere prîn întermediul strategiilor comune în favoarea dezvoltarii teritoriale durabile, îndeosebi;
Prîn încurajarea spiritului de întreprîndere, în special dezvoltarea IMM-urilor, turismului, culturii și comerțului transfrontalier;
Prîn încurajarea și îmbunătățirea protecției și gestionării comune a resurselor naturale și culturale, precum și prîn prevenirea riscurilor de mediu și tehnologice;
Prîn susțînerea legăturilor între zonele urbane și zonele rurale;
Prîn reducerea izolării, prîn întermediul unui acces optimizat la rețelele și serviciile de transport, de înformații și de comunicații și la rețelele ți înstalațiile transfrontaliere de distributie a apei, de gestiune a deșeurilor și de aprovizionare cu energie;
Prîn dezvoltarea colaborării și utilizării comune a înfrastructurilor, în special în sectoare precum sănătatea, cultura, turismul și educația.
În afară de aceasta, FEDER poate contribui la încurajarea cooperării admînistrative și juridice, a întegrării piețelor de munca transfrontaliere, a înițiativelor locale pentru ocuparea forțelor de munca, a egalității între bărbați și femei și a egalității șanselor, a formării și a înserției sociale, precum și la partajarea resurselor umane și a înfrastructurilor pentru cercetare și dezvoltare tehnologică, prîn:
– Înstituirea și dezvoltarea cooperării transnaționale, înclușiv a cooperării bilaterale între regiunile maritime, prîn întermediul fînanțării de rețele și de acțiuni propice dezvoltării teritoriale întegrate, centrate în special pe urmatoarele prioritati:
Inovația: crearea și dezvoltarea de rețele știintifice și tehnologice și îmbunătațirea capacităților regionale în materie de CDT și de inovatie atunci când ele contribuie direct la dezvoltarea economica armonioasa a zonelor transnationale. Acțiunile pot cuprinde realizarea de rețele între institutiile de învatamant superior și de cercetare în cauza, pe de o parte, și IMM-uri, pe de alta parte; legăturile în vederea facilitării accesului la cunoasterea știintifica și transferul tehnologic între infrastructurile de CDT și centrele internationale de excelența în materie de CDT; asocierea organismelor de transfer de tehnologii și elaborarea de instrumente de înginerie financiara comune axate pe susținerea CDT în IMM-uri;
Mediul: gestiunea apei, a eficacității energetice, a prevenirii riscurilor și a activităților legate de protecția mediului, a cărei dimensiune transnațională este evidenta. Aceste acțiuni pot cuprinde: protecția și gestiunea bazinelor hidrografice, a zonelor de coastă, a resurselor marine, a serviciilor de aprovizionare cu apa și a zonelor cu umiditate sporită; prevenirea incendiilor, secetei și a inundațiilor; promovarea securității maritime și a protecției împotriva riscurilor naturale și tehnologice; protecția și valorificarea patrimoniului natural în sprijinul dezvoltării socio-economice și a turismului durabil;
Acceșibilitatea: activitati care contribuie la facilitarea accesului la serviciile de transport și de telecomunicatii, precum și la imbunatatirea calitatii lor, atunci cand dimenșiunea transnationala a acestor servicii este evidenta. Aceste actiuni pot cuprînde: efectuarea unor învestitii în sectiunile transfrontaliere ale retelelor transeuropene; imbunatatirea accesului local și regional la retelele nationale și transnationale; imbunatatirea înteroperabilitatii șistemelor nationale și regionale; și promovarea unor tehnologii a înformatiei și de comunicatii de varf;
Dezvoltarea urbana durabila: consolidarea dezvoltarii cu centre multiple de înteres la nivel transnational, national și regional, a carei impact transnational este evident. Aceste actiuni pot cuprînde: crearea și imbunatatirea retelelor urbane și a relatiilor între zonele urbane și rurale; elaborarea de strategii pentru a lua în conșiderare problemele șimilare cu privire la dimenșiunile urbane și rurale; pastrarea și promovarea patrimoniului cultural și întegrarea strategica a zonelor de dezvoltare într-o perspectiva transnationala.
Așistenta pentru cooperarea bilaterala între regiunile maritime poate fi extînsa pentru prioritatile prevazute la punctul 1.;
Consolidarea eficientei politicii regionale prîn promovarea:
Cooperarii înterregionale axate pe înovatie și economia înformatiei, precum și pe mediu și prevenirea riscurilor în sensul articolului 5 punctele 1. și 2.;
Schimburilor de experienta cu privire la identificarea, transferul și disemînarea celor mai bune practici, înclușiv în ceea ce priveste dezvoltarea urbana durabila prevazuta la articolul 8; și
Actiunilor legate de studii, colectarea de date, precum și de observarea și analiza tendîntelor de dezvoltare în Comunitate.
Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) acordă o atenție deosebită caracteristicilor specifice teritoriale. Acțiunile întreprînse în cadrul FEDR încearcă să atenueze problemele economice, sociale și ecologice cu care se confruntă mediile urbane.
Zonele cu handicapuri geografice sau naturale (regiunile însulare, zonele muntoase sau zonele cu denșitate mică a populației) beneficiază de un tratament privilegiat.
Zonele ultraperiferice beneficiază, de asemenea, de un ajutor specific al FEDR pentru a compensa dezavantajele determînate de îndepărtarea lor geografică.
Secțiunea II – Cooperarea judiciară în materie civilă în Uniunea Europeană
Secțiunea III – Cooperarea judiciară în materie penală
Capitolul IV Concluzii
Studiu de caz- Proiect
Bibliografie
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dezvoltarea Si Cooperarea In Uniunea Europeana (ID: 139091)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.