Dezvoltarea Rurala In Zona Valiug

DEZVOLTAREA RURALĂ ÎN ZONA VĂLIUG

I. INTRODUCERE

Într-o regiune pitorească admirabilă, la o depărtare de aproximativ 30 km spre SE de Reșița, se află liniștita stațiune Văliug. Întrucât în județul Caraș – Severin predomină relieful montan, zona Văliugului oferă oaspeților săi un cadru natural de o frumusețe unică, obiective de un deosebit interes turistic și științific.

Văliugul este o stațiune climaterică, care înca din anul 1879 a inceput să fie vizitată de oaspeți veniți din toate colțurile țării.

Comuna Văliug este situată pe șoseaua Reșița – Slatina-Timiș, accesul fiind posibil pe șosea sau cu trenul pană în Slatina-Timiș iar de aici pe șosea prin satul Gărîna. Văliugul se întinde de-a lungul râului Bîrzava, începând de la așezările din Crăinicel până la Hîrțu, acolo unde se bifurcă drumurile spre barajul Gozna(la dreapta) și spre Gărâna (la stânga).

Comuna Văliug (Franzdorf) ia naștere la 29 iunie 1793, prin stabilirea în zonă a 71 de familii provenite din regiunea Salzkommergut – Austria,care împreună cu un număr mic de români (olteni) formează locuitorii acesteia. O parte dintre ei au fost repartizați la Crivaia (Krivei), iar cealaltă parte în Poiana Văliugului (Iosefinental).

Din punct de vedere turistic triunghiul format de lacurile de acumulare Trei Ape, Gozna și Secu având în centru stațiunea Semenic constitue punctul de interes central permițând desfășurarea activităților turistice atât iarna cât și vara.

Zona Văliugului impresionează prin caracteristicile reliefului, dispunerea unităților acestuia în trepte de la vest spre est ce au influențat etajarea vegetației. Prin varietatea, bogația și originalitatea ei, fauna nu rămâne cu nimic mai prejos în urma florei.

De asemenea se poate aminti prezența lacului de acumulure Văliug, care funcționeaza din 1909, în scop energetic și pentru alimentare cu apă, atât a comunei cât și a orașului Reșița.

Puțin mai târziu se înființează Ocolul Silvic Văliug care aparține de Direcția Silvică Reșița. Pădurile acestui ocol au fost administrate de statul austro – ungar până în 1850, de Societatea de Căi Ferate (S.T.E.G) în 1855, care după anul 1919 se transformă în Uzinele de Fier și Domeniile Reșița (U.D.R), iar odată cu naționalizarea, pădurile trec în administrarea statului român.Aceste păduri seculare au funcții speciale de protecție, având rolul de a ocroti prin existența lor acumulările de apă Gozna, Văliug și Trei Ape, fiind de asemenea zonă tampon în jurul Parcului Naționa : Cheile Carașului – Semenic.

Vizitând doar obiectivele urmărite în prezenta lucrare veți rămâne sigur impresionați de ținuturile acestei zone, zestre valoroasă pentru cei ce vor profita de binefacerile ei pentru viață și desigur, cred că veți reveni ori de câte ori veți avea prilejul.

II. CADRUL NATURAL

Așezare

Întrucât în suprafața județului Caraș-Severin predomină relieful montan, zona Văliugului oferă oaspeților săi un cadru natural de o frumusețe unică și obiective de un deosebit interes turistic și științific.

Subzona Breazova – Crivaia s-a conturat în jurul a două lacuri de acumulare Breazova, Gozna ( Văliug ) și împrejurimi. Aici la poalelele Munților Semenic la o altitudine de 535 m, la 22 Km de Reșița se află o regiune pitorească admirabilă, în centrul căreia se găsește Stațiunea Văliug.

Comuna Văliug s-a format în valea largă a Bîrzavei, fiind înconjurată de dealuri cu păduri de brazi și de molizi. Se întinde de-a lungul râului Bîrzava, începând de la așezările din Crăinicel până la zona finală a parții numită Hîrtii, la locurile unde se bifurcă drumurile la dreapta spre Barajului Gozna, la stânga spre Gărîna.

Intrarea este marcată de sectorul denumit Poiana Văliugului pe numele său inițial Iosefinental.

Vecini: fosta comună Cuptoare, actualmente cartier al municipiului Reșița, și satul Gărâna, care aparține de Brebu Nou.

Geomorfologie

Teritoriul administrat de Ocolul Silvic Văliug, este situat în sud-estul țării, în provincia central-europeană, sub – provincia piemonturilor vestice, ținutul Munților Banatului, districtul Munților Semenic. Acesta cuprinde păduri situate pe culmile ce pornesc din masivul Semenic spre nord, est și vest și direct din văile râurilor Bârzava și Timiș, ocupând partea superioară a acestora.

Altitudinal, suprafața ocolului se situează între 500 m (Cotul Turcului) și 1452 m (Vf. Gozna), altitudinea predominantă fiind cea de 85 m.

Expoziția însorită ocupă 21%, umbrită – 32%, iar cea parțial însorită 47%.

Hidrologie

Teritoriul Ocolului Silvic Văliug este străbătut de două ape importante care au format două mari bazine hidrografice: Timiș și Bârzava. Rețeaua hidrografică este densă iar cursurile de apă au un debit permanent și în general constant datorită faptului că străbat o zonă aproape integral împădurită și se alimentează din izvoarele bogate care ies din masivul Semenic.

Regimul hidrografic echilibrat și debitul constant au făcut posibilă construirea în zonă, în perioada 1890 – 1968, unui sistem hidrografic complex format dintr-o rețea de canale și apeducte și patru lacuri de acumulare, dintre care trei pe teritoriul acestui ocol.

Primul lac de acumulare din sud-estul europei a fost construit aici în anul 1907 – 1909 (Lacul Breazova, cu dig zidit din piatră cu mortar de ciment).

Pe Bîrzava se succed în ordine, din amonte de comuna Văliug până în apropierea Reșiței următoarele lacuri:

Lacul de acumulare Gozna ( în lucrări de cercetare apare și sub denumirea de Breazova ), pus în funcțiune în 1953 are o suprafață de 66,2 ha și un volum de apă de 11.997.000 m.c., fiind folosit pentru hidrocentralele Crăinicel și Grebla și cu bazin turistic în cadrul complexului turistic Crivaia.

Lacul de acumulare Văliug funcționează din 1909 în scop hidroenergetic și pentru alimentare cu apă. Are o suprafață de 12,6 ha și un volum de 1.130.000 m.c. de apă.

Lacul de acumulare Secu, construit în 1963 cu suprafața de 105,67 ha și un volum de 15.132.000 m.c. apă, servește la alimentarea cu apă a municipiului Reșița având și rol de agrement în cadrul Stațiunii Turistice Secu.

Climatologie

Ocolul Silvic Văliug este situat într-o zonă cu climă temperat-continentală, cu ușoare influențe mediteraneene, cu ierni mai lungi, primăveri bogate în precipitații, veri destul de călduroase și toamne relativ lungi și secetoase.

Precipitațiile sunt în general regulate și abundente. Astfel, în intervalele de altitudine 500-700 m, 701-900 m și 901-1350 m, precipitațiile înregistrate se încadrează între limitele 900-1100 mm/mp/an, 1000-1200 mm/mp/an, respectiv 1200-1400 mm/mp/an. Numărul anual de zile cu strat de zăpadă este între 120 și 160 la altitudini mai mari de 1000 m și între 80-120 sub 1000 m.

Prima zi de îngheț este în jurul datei de 15 octombrie, iar ultima zi de îngheț este în intervalul 10-20 aprilie. Durata intervalului de zile fără îngheț este, în medie, în jur de 185.

Climatul stațional local este moderat și puternic modificat de formele și elementele de relief, de diferențele de altitudine, vânturi etc. Vânturile cele mai importante în regiune sunt Coșava, cu direcție nord-estică, viteză medie 1,7 m/s și Föhnul din direcția sud-vestică, cu viteza medie mare de 1,7 m/s, care se manifestă în lunile de vară. Perioada de calm este de 25% și cea de vânt de 75%.

Vegetatia

Zona pădurilor este bine reprezentată, fagul ( Fagus silvatica ) constituind specia principală care determină aspectul general al pădurilor din zona muntelui Semenic. Acesta este prezent în amestec cu ulmul de munte (Ulmus montana), paltinul ( Acer pseudoplatanus ), iar în partea superioară se amestecă cu bradul ( Abies alba ) și molidul ( Picea escelsa).

Predomină de asemenea pajiștile cu iarba câmpului ( Agrostis tenuis ), păiușul roșu ( Festuca rubra ), țepoșica ( Nardus stricta ) și firuța ( Poa violacea, Poa alpina ).

Se mai întâlnesc tufe de afin ( Vaccinium myrtillus, Vaccinium vitis idaea ), ienupăr ( Juniperus sibirica ), garofițele de munte ( Dianthus sp. ), brândușele ( Croccus banaticus ), cupele ( Gentiana excisa ) și clopoței ( Campanula persicifolia, C. napuligera), etc.

Fauna

Prin varietatea, bogăția și originalitatea ei, aceasta nu rămâne cu nimic în urma florei.

Viața freamătă peste tot prin multe specii de animale reprezentate prin numeroase exemplare de reptile ( gușter, șarpele de casă, șarpele de alun, ș.a.); păsări ( mierla, sturzul, cucul, gaița, codobatura, vulturul, uliul, etc.) și mamaifere ca de exemplu șoarecele gulerat, pârșul, veverița, iepurele, mistrețul, căprioara, vulpea și lupul.

Râurile de munte sunt bogate în păstrăvi indigen ( Salmo trutta fario ), păstrăv curcubeu ( Salmo irideus ), zlăvoaca ( Cottus gobio ) și cleanul ( Leuciscus cephalus ).

III. Istoricul comunei

Având o legătură organică cu munții, bogățiile miniere ale subsolului ca și ale florei – pădurile milenare, acestea au constituit o bogăție din cele mai valoroase. Natura, oferă aici condiții de lucru permanent, la exploatarea lemnului și numai atunci când sunt forme exagerate de stihii ale naturii, se întrerupe activitatea.

Punctele turistice, solicitate de vizitatori și cei din categoria excursioniștilor, ori a celor veniți în concediu, au nevoie de mână de lucru. și aceasta se selecționează mai ales din rândul locuitorilor din Văliug.

Așezarea geografică a acestei localități, atât ca zestre cât și ca bogății din cele mai valoroase este firesc să fi fost în centrul atenției oricăror forme de existență a omenirii în decursul istoriei. Dacă ne referim numai la exploatările miniere și cele ale pădurilor, vom deduce adevărul.

Din perioada epocii fierului, a bronzului, care datează din cele mai vechi vremuri, se identifica urme ale înaintașilor acestor zone fiind cu neputință să nu gasim rămășițe de forme ale uneltelor gospodărești și casnice, din fier, bronz și chiar podoabe din aur și argint.

Nominalizarea următoarelor precizări autentice ne conduc la credința existenței in aceste locuri a comune din vremuri de mult apuse. După transformarea Daciei în provincie romană, s-au construit numeroase drumuri strategice și economice. Probabil să fi legat și un drum ce lega Valea Cernei cu cel din centrul Banatului. Acesta pornea de la Teregova pe Valea Timișului spre Semenic, apoi pe Valea Bârzavei, trecând prin Văliug, Reșița, Bocșa până la Berzovia. Drumurile erau păzite de castre și turnuri de apărare dovedite de urme arheologice și monede romane. Seria monedelor din secolele al II-lea și al III-lea d.Hr. cunoscute la Reșița, sunt din perioada dintre Traian și Filip Arabul. Tot în zona Reșiței s-a găsit o monedă de la împăratul Constantin (după D. Protase, „Problema continuității în Dacia în lumina arheologiei și numismaticii”, București, 1966, pag. 177).

Reșița și așezările din jurul ei erau sub o puternică influență romană dat fiind că drumul de legătură, între cele două artere principale din Banat, trecea prin această zonă.

Această situație nu a afectat prea mult vechea formă de organizare a oștilor sătești de aici; procesul de romanizare s-a dezvoltat și aici ca și în alte părți supuse romanizării, această regiune integrându-se organic în teritoriul pe care s-au format poporul român și limba română.

Instaurarea stăpânirii romane a intensificat dezvoltarea economiei, îndeosebi exploatarea fierului – atât de necesar trebuințelor războiului – cât și a aurului, aducător de mari venituri.Urme de exploatare romană se întâlnesc în apropierea Reșiței la Tâlva Țapului, la Bocșa, Ocna de Fier și Dognecea (după Gh. Cimponieriu, op. cit., pag. 67).

Precizăm că pe teritoriul Văliugului, la 5 km distanță există locul denumit Bogatul, sau Cuca, spre Groposu – care după denumire indică ceva deosebit –. De fapt, pe vârful lui care are o înălțime de 1000 de metri, a existat o moară de vânt. Aici s-a transmis din vechime, existența unor bogății, încă din vremea romanilor.

În vremurile contemporane, în deceniile 8-9 ale secolului nostru, s-au deschis mine de exploatare. Au fost moară de vânt. Aici s-a transmis din vechime, existența unor bogății, încă din vremea romanilor.

În vremurile contemporane, în deceniile 8-9 ale secolului nostru, s-au deschis mine de exploatare. Au fost găsite urme din vremuri apuse, de exploatări, unelte de lucru – acestea dovedind ceea ce am anunțat mai sus.Exploatările acestea au fost sistate, galeriile închise ca de altfel cum s-a petrecut în mai multe localități din țară, din acea perioadă istorică a comunismului.

Concludem deci și prin aceste afirmații la existența omului pe aceste meleaguri. De fapt acestea nu țin loc de atestări .

Istoria demonstrează că populația băștinașă daco-romană de pe teritoriul Banatului își continuă vechile îndeletniciri, obștile din regiunea muntoasă își păstrau o mai mare libertate, erau într-o dependență mai ușoară față de aristocrația triburilor migratoare, dând dijmă din produsele obținute sau alte ori dădeau contingente de ostași care să contribuie la întărirea forțelor militare ale cuceritorilor.

Migrația slavă are o puternică influență asupra populației daco-romane bănățene și a contribuit la formarea poporului român și a limbii române, pe această parte a teritoriului de naștere a poporului român.

Are loc asimilarea slavilor în mediul băștinaș și stratificarea socială, luând naștere feudalismul, când țăranul este dependent de proprietarul de pământ.

În zona Reșiței, în orânduirea aceasta feudală începe consolidarea formațiunii incipiente și voievodatul condus în sec. X de voievodul Vlad care organizează lupte împotriva triburilor maghiare.

Din documentele istorice reiese că locuitorii băștinași din perimetrul Banatului în care este inclusa și localitatea Văliug, au fost liniștiți în privința păstrării așezămintelor, dar Reșița apare în secolul al XV-lea când aparține Comitatului Caraș, în sec. XVIII. La 1673 e menționată cu numele de Reszinitzacare pe atunci plătea tribut pașalâcului Timișoarei.

În perioada 1690-1700, Reșița împreună cu alte localități din jurul Bârzavei este menționată ca făcând parte de districtul Bocșa.Dar după războiul ruso-turc din 1716-1718, când turcii sunt bătuți, Banatul,care includea si Valiugul, este sub stăpânirea austriacă. In acele vremuri de demult, localitatea Reșița se afla în zona Reșița-Montană, având pe atunci 30 de familii de români, din Oltenia, ce se ocupau cu producerea mangalului pentru uzinele din Bocșa.

Să revenim la istoria strictă Văliugului.

Această localitate cu bogățiile pe care le-a moștenit de la bunul Dumnezeu, nu putea fi neglijată de a fi în atenția și sub stăpânirea unei puteri umane. De ar fi fost cu teren aparte, arid, deci fără condiții din cele mai fericite pentru viața socială, ar fi și azi în afara atenției societății. Dar in zilele noastre această localitate este foarte apreciata și dorită, poate mai mult ca atunci cu zeci de secole în urmă.

La aceste aprecieri, revenim cu susținerea că numele localității Văliug se pomenește, nu odată în istoria României.

După datele culese până la aceasta dată, reiese că în anul 1570 numele așezării ar fi fost Borzafa, situată undeva în jurul localitații actuale, fapt menționat de Iosif Wintager, de profesie brigadier la Ocolul Silvic Văliug, într-un singur document până în 1793, despre care vom relata în curând în prezenta lucrare.

Era și o cetate cu același nume, din timpul stăpânirii turcești care după luptele dintre localnici și turci, a fost jefuită și arsă. Soldații căzuți în aceste lupte au fost înmormântați în Breazova, se zice. De la ei ne-au rămas denumirile „Ali-Beg”, „Cotul Turcului” ș.a.

Existența locuitorilor pe aceste plaiuri este confirmată și de denumirile următoare: Săliștiuța, Cozia, Coziuța, Groposul, Breazova, Crăinicel, Cuca, Bălenilor, Delocian, Prunii Ponoranilor, Valea lui Iuga, Poiana Vasilie, Sestover, Râul Alb, Răchita ș.a.

În aceste locuri s-au găsit suficiente obiecte și unelte utilizate în diferite munci, respectiv activități gospodărești, iar în mod special probe elocvente despre construcțiile lor, de la locuințe până la dependințe.

În plus, există și azi în multe din aceste locuri, denumiri ale spațiilor naturale: ex. la Cozia, deasupra de Secul, la Cantonul Silvic cu același nume care aparține de Ocolul Văliug, sunt nume ca: strada Tribunalului sau judecătoriei, de-a lungul căreia se pot zări încă pomi îmbătrâniți de vreme s-au părți din ei, care încă mai dau poame.

La Groposul există și în prezent mese și scaune, construite din stâncă, cu formă deosebită, ce simbolizează masa de judecată, dar este mare păcat că nu se iau măsuri de conservare. Ba mai mult, după mărturii ale celor în vârstă, aceste obiecte sunt deja îngropate până la jumătate de pământ, s-au de firele lungi de iarbă, ceea ce ne poate duce cu gândul că timpul le va lichida, în sensul că nu se vor mai vedea.

La fel se pot vedea și azi urmele unor construcții, cum ar fi gaterul, fabrica de cherestea, aflate în partea cea mai apropiată de sat, Răchita, care au ars în jurul perioadei de construcție a barajului –1945 – 1947. Acest segment avea așezare la o distanță de cca. 1-2 km de zidul Barajului Gozna, în partea stângă a cursului Bârzava, aproape de pădurea limitrofă lacului în partea de vest – aproximativ la 1/2 distanță de zid.

La prezenta lucrare anexez, un tabel cu locuitorii acesteia care au locuit, în număr de 20 de case, din care mai trăiesc cel puțin 15, ca și urmași ai lor.

Credem că suficiente informări am enumerat care să nu pună la îndoială concluziile trase în favoarea consolidării afirmațiilor despre existența ființei umane. Am adăuga totuși că aflarea de monede din secolul I-III, de pe Valea Bârzavei, la Groposu, la Semenic, ca și la Piatra Albă la Cuptoare aproape de drumul circulabil chiar și azi, unde un agricultor săpând, a dat de sume importante de bani în anii 1880 și 1883, la Stâncile mari din Cuptoare. De acum să începem a relata fapte mai elocvente, chiar mai palpitabile cândva, pentru anumiți doritori de curiozități reale.

Locurile enumerate sunt în general în pădurile seculare de odinioară, prezente și în zilele noastre, dar oricum rostul acestor locuri era să le asigure o dosire oamenilor din calea celor ce nu erau doriți și nu în ultimul rând să le fie la îndemână pentru a crea condiții mai ușoare de trai lor și familiilor lor, cât și pentru amenajarea unui adăpost trainic în aceste locuri izolate spre a se feri de animalele sălbatice.

De fapt, viața trebuie să fi fost deosebit de pretențioasă. Dar, oricum, ei au dovedit c-au reușit să viețuiască, să reziste peste ani, ceea ce se poate deduce și din prezenta lucrare, căci cititorii acesteia vor ajunge ușor la concluzii din cele afirmate.

În perioada de dezvoltare a uzinelor reșițene, care aveau strictă nevoie de lemn pentru produs cărbuni – mangal – trebuiau tăiate lemne și aduse de la distanțele respective până la locul unde există locul de depozitare. Apoi trebuiau transportate, fragmentate la mărimi care să le permită stivuirea în grămezi după niște șabloane unde să fie arse într-o anumită proporție spre a fi, a deveni cărbune cu calorii suficiente ca fierul să se poată încălzi la temperaturi ce să permită prelucrarea lui, în condiții tehnice.

Întreprinderea Montană Reșița, de care am pomenit mai sus – așezată în zona din jurul Casei Muncitorești de azi avea sub conducerea sa ocoluri silvice, mine, uzine.

În perioada anului 1793, vara, se reușește a se obține aprobarea de la Viena, capitala Austriei, care de fapt de pe atunci era imperiul care subordona și Banatul, încă de la 1718 când învinseseră pe turci de la care preiau stăpânirea și acestui teritoriu: Banatul, Transilvania și Bucovina, dislocarea, plecarea a 300 de locuitori de acolo și să se așeze în Banat, încât să devină cetățeni ai acestor locuri. și să se ocupe de muncă de la minerit până la tăietori de lemne. Pentru aceasta se deleagă brigadierul silvic (magister silvarum) Franz Loidl care pleacă la împăratul imperiului.

Se aprobă că un efectiv de 300 familii să se stabilească în Reșița și respectiv la Văliugul de azi. Din aceștia, 71 de familii merg la Văliug.

Acest brigadier era de origine chiar din Salzkommercut (Austria) și stabilit în aceste locuri.

La data de 28 iunie 1793, brigadierul, la cererea Kaiserului se prezintă la palatul împărătesc unde acesta le dă niște ordine, ce urmau a fi duse la îndeplinire pe unde vor merge. Acesta le spune printre altele: … „mergeți în zona Banat – nu se spunea că în România – și acolo să fiți demni, harnici… și să nu uitați să vă faceți locuințe mai întâi, iar localitatea unde veți înființa o să-i puneți numele meu: Franzdorf (satul lui Franz)”, și le-a urat drum fericit și credință în Dumnezeu să pășească la noua lor țară. Brigadierul îi conduce la drum și-i îmbarcă în vapor, pe Dunăre din Viena cu care ajunge până la graniță, unde intră și azi acest fluviu în Banat, de unde ajunge în 29 iunie 1793, la Văliug.

Aici era pădure seculară – din câte se menționează – dar era un spațiu cu mare lărgime până la Bârzava, la dealul din versantul opus, adică unde e azi primăria – la fel spre sud și nord unde este strada ce duce spre Crăinicel și respectiv spre drumul de intrare în sat, venind de la Reșița.

Deci a fost găsit ca loc corespunzător pentru întinderea corturilor de dormit, între copacii ce existau și bineînțeles și un spațiu mai înalt fiindcă nu erau decât poteci sau potecuțe, cu apă de la Văliugel, care vine de la Poiana Văliugului, urmând a se vărsa în Bârzava.

Trebuie menționat că distanța de la Reșița până aici se parcurge pe jos, dar și acel pe jos era pe pante, pe drumuri presărate cu multe curbe care nu sunt mai puține de 100 nici azi, când există drum modernizat până la Reșița. În fine, nu mai depănăm mărunțișuri.

Începând cu 30 iunie 1793, brigadierul ce i-a condus din Austria până aici, va participa cu organele respective la împărțirea locurilor de casă, de la punctul zero ( unde azi este adevăratul Parc de tei ). Mai sunt câțiva, dar cel mai mare – de pe atunci – are circumferința de 5035 mm – deci, el este martorul care poate da lămuriri – … de pe atunci…

Locurile de casă trebuiau date pentru tot atâtea familii care au devenit adevărații întemeietori ai unui sat organizat sub cerul liber. De atunci până când și-au construit case din bârnele ce le aveau în cale, a trecut putină vreme, acestea din urma fiind foarte asemănătoare: o cameră mai mare, una mai mică, o bucătărie, o prispă. Căsuțele s-au întins exact până la podul de peste Bârzava (la nord de actuala biserică catolică), lângă casele lui Blaga (dar la sud până la locuința lui) și Ița Munteanu – care este cumpărată de la un locuitor german-austriac, plecat înapoi în imperiu… De atunci, acum vreo 12 ani, în 1986. Ca întindere la est până la dealul cu care se termină, se întâlnesc plațurile de pe linia cu rândul de case de pe rândul primăriei, iar spre vest până la râul Bârzava de azi (pe atunci Bârzava nu avea un curs regularizat – mergând cam până la jumătate distanță dintre firul ei de azi, până la strada asfaltată), cea care trece prin fața bisericii nemțești.

Construcția caselor a durat mai puțin de două luni, fiindcă locuitorii au fost repartizați la lucru imediat. De atunci, în continuare au lucrat printre picături la case.

Toate aceste case (minus două dintre ele), au fost demolate și schimbate cu altele noi, până-n anul 1919, când fiecare și-a făcut-o nouă de la fundație sau și-a renovat-o. Dintre casele rămase nedemolate, cele două se mai păstrează. Una este cea a lui Mathes Mooser de la nr. 66, azi decedat, casa fiind și la această dată exact ca în faza de origine din 1793.

Ca fapt divers, la renovarea sau la demolare mai precis, proprietarii au constatat că lemnul fasonat din care a fost construit imobilul era ca și nou după 126 ani, introdus în zid sau la acoperiș sub șindrila care asigura protecția – pentru că la acea dată nu exista țiglă sau tablă.

Iată-ne deci la Sfănta zi a lui Petru și Pavel, ziua zămislirii noii localități de atunci – Franzdorf – , adică Văliugul de azi, care a depins de cele 71 familii de austrieci, care sunt de azi, fondatorii acestui vechi ținut. El va purta acest nume până la Marea Unire de la Alba Iulia – 1918 – când România se reîntregește cu ținuturile românești de sub stăpânirea foștilor asupritori.

Credem că dacă la acea dată, ar fi fost identificată altă denumire a celor ce locuiau pe aici – mai întâi aceștia nu îndrăzneau să producă o așa imprudență -, iar teritoriul nu găzduia ființe omenești organizate în colectiv.

Aceasta nu însemnează că pe aceste plaiuri nu erau băștinași, căci sunt dovezi că mulți, sau foarte mulți băștinași – români -, s-au grăbit să ia cunoștință de noutate. Ei s-au așezat în vecinătatea coloniștilor, în sus și în jos de râul Bârzava – care de fapt atunci a început să centreze axul apei, care de fapt a durat multă vreme de zeci de ani până la regularizarea râului.

Dovezi ale acestor relatări există și în cartea scrisă de Loidl Walter de la Văliug, aflată azi în Germania la un nepot a-l acestuia stabilit acolo în ultimii 5 ani.

Iată o relatare: marele cărturar Iosif Velceanu, născut în Văliug la 13 aprilie 1874 mărturisește: „Părinții părinților mei au locuit la Breazova, și de acolo s-au stabilit aici, după 1793”. Este o mărturie din cele mai convingătoare.

În cazul de față, există două afirmații: data de 1570 precizată de brigadierul Wintager Iosif, menționat mai sus căreia îi dăm crezare și aceasta din 1793, pe care n-o putem contesta.

Dacă Reșița a fost miezul așezării muncitorilor olteni, la fel , băștinașii români au fost din vremuri îndelungate pe aceste ținuturi, dar trăiau în micuțele centre nominalizate mai sus, dispersați, întrucât nu aveau o localitate centralizată. Ei erau producătorii de bunuri în acele vremuri istorice. Aceasta explică și creșterea destul de abundentă a populației din această zonă formată din românii stabiliți prin luminișurile din pădurile din jur și coloniștii austrieci.

Vom mai veni și cu alte elemente de sprijin în fixarea acestei localități.

Conducerea Centrului industrial minier – Montan Reșița – studiază temeinic posibilitățile de construire a unui drum de țară de aici, de unde scriu, azi din Văliug – prin Piatra Albă – Secul – Reșița. Acesta era necesar transportului mangalului cu căruța cu cai sau cu carul cu boi, care ar fi fost foarte economicos față de sistemul de transport prin convoi de cai, pe fiecare cal se pune maxim 70 kg în desagi pe spate și distanța se parcurgea în timp de 24 de ore dus și întors din aceste zone până la Reșița. Impedimente erau multe. Renunțăm a le enumera.

Comanda pentru drum, precum și interesele pentru acesta sunt deci date înainte de 1793.Pregătirile în totalitatea lor cu efectuarea drumului de mai sus menționat, durează până la finele anului 1801 și începând cu 1802 este dat în folosință drumul țărănesc precizat mai sus.

Coloniștii austrieci, improvizează o școală care funcționează din toamna anului 1793, aducând cu ei ca învățător pe Anton Josef Priklmayer care profesează până în anul 1808. În noua școală construită și dată în folosințăîncă din 1807, mai exact în singura sală de clasă, copii învață până în 1962, când școala cu predare în limba germană se închide din lipsă de efectiv de copii. Această sală de clasă, am imprimezat-o în 1951, chiar subsemnatul făcând din ea două săli. Așa am făcut și cu sala de la școala cu limba de predare română, tot în aceeași perioadă de vacanță de primăvară. Despre această valoroasă acțiune obștească am precizat la capitolul „Învățământ” care e parte integrantă a acestei monografii, sau mai bine zis istorii.

În primele săptămâni ale lui octombrie 1793 a fost gata și au început slujbele la biserica greco-ortodoxă improvizată.

Biserica funcționează de la data sosirii, în 1793, primul preot fiind Pater Benedict Braun care profesează până-n 1818.

Date despre coloniștii aceștia se obțin din cartea lui Loidl Walter, locuitor al Văliugului, probabil chiar din generația „29 iunie 1793”, care este plecat cu domiciliul în Germania, cum am mai anunțat mai înainte,patronul primei bisericuțe din lemn construită inițial ca și al celei din 1861, adică cea de azi este Sf. Franz și Asisi.

Casa parohială pentru preotul catolic s-a construit de către credincioși, tot în perioada aceasta prodigioasă, dar calitatea, planul conceput al clădirii sunt și azi din cele mai de apreciat – așa cum a fost și pentru casele lor mărturie și în contemporaneitate – deși ei sunt plecați din România de 5 ani. Biserica a fost înzestrată de la Kaiserul lor cu două clopote, un altar, o cruce și o orgă cu șase registre care sunt și azi.

Biserica nouă, construită in 1861, din beton, piatră și cărămidă nearsă, acoperită cu tablă galvanizată și șarpantă, din grinzi de lemn sănătos și încivoiat, este unică în felul ei.

În anul 1862, patronatul înzestrează biserica cu: un baldachin, două steaguri, o carte bisericească și o cruce. Prin contribuție de bani de la credincioși au reușit să mai cumpere încă un steag pe ale cărei fețe erau scrise și mai sunt și azi pictate chipurile Sf. Hubertus și a Sf. Iosef (Iosif) și care a fost sfințit de către preotul Anton Bartl în 23 mai 1869.

În anii 1858 și 1859, numărul coloniștilor mai crește cu 40 familii și respectiv 237 de suflete. Aceștia au fost stabiliți la Crivaia, în 20 de case cu 40 de apartamente.

În 1855 satul Franzdorf a fost inclus în patronajul Austro-Ungariei, care a preluat firmele de prelucrare a lemnului, chiar a mangalului. Tot de la acea dată se înființează Regimentul de Caransebeș care preia 18% din întinsele păduri, iar STEG 82%.

În anul 1872, Franzdorful crește cu 21 familii care se cantonează în tot atâtea case făcute dar în locul numit Iosefinental (Poiana Văliug). Întemeietorul acestui cartier a fost Georg Brenan, directorul societății de căi ferate de atunci, iar numele soției sale a fost Iosefina. Deci, dorința lui a fost ca localitatea, unde sunt plasați să-i poarte numele soției, dar este ca în cazul celor din 1793, sosiți aici, care dau numele comunei după numele împăratului Franz.

Coloniștii măresc imediat și suprafața cimitirului, adică proporțional cu numărul aproximativ al celor ce sosesc și se stabilesc aici, deci să fie mai întins.

De asemenea, prin grija patronatului, aici la Văliug, a fost ridicată și o capelă.

În 1879 și filiala Crivaia a fost înzestrată cu un clopot nou. Toate acestea au fost sfințite de preotul Iohan Polanik.

În anul 1880 episcopul bisericii catolice Alexander Bonnaz, sosit ca turist pe aici, fiind încântat de frumusețile locurilor, donează bisericii pe lângă altarul principal, un altul. Acesta a fost construit în Arad de maestrul lemnar Anton Dengl și trimis la sfârșitul lunii noiembrie 1880. Cel de-al doilea a fost confecționat la Timișoara în stil greco-oriental, de către un italian. și tot același episcop donează bani pentru confecționarea Sf. Mormânt, care a fost realizat de un maestru tâmplar autohton „Getini”.

Redăm citatul: „Noii coloniști – cei din 1793 – au găsit în jurul localității nou construite, adică Franzdorf, sprânjiți prin pădure, o seamă de locuri în care locuiau români. Aceștia locuiau în „sălașe” și se ocupau cu creșterea animalelor, iar în grădini cultivau ovăz, secară, cartofi și legume felurite.

Pomi fructiferi bătrâni și ruine din piatră mai amintesc și azi de aceste așezări: Crainic, Cozia, Cioaca, Groposu, Breazova, Bălenilor, Valea lui Iuga, Coziuța, Delocian, Prunii Ponoranilor, Poiana Vasilie, Sestover, Râul Alb, Crăinicel, erau doar câteva din așezări și mai poartă și azi aceleași nume”.

Aceste denumiri le-am pomenit și mai sus, dar le-am redat fiindcă mă aflu la interesele coloniștilor.

Se menționează: „… și azi se mai găsesc în Văliug multe din numele acestor familii: Bălanu, Munteanu, Jianu, Brebenaru, Belcea, Dinteanu, Jurma, Spătaru, Mănescu, Retezan, Rașovan, Pasere, Simic”.

Toate aceste familii sânt români.

Uzinele Reșița, ca urmare a dezvoltării lor, au nevoie de cărbuni, de lemn, produs la distanțe mari, dar nu erau drumuri de schimbat modul de aducere a mangalului cu cai la transport cu căruța. Se pune problema construirii unui drum corespunzător din 1750. Rezolvarea lui, se realizează abia în 1802, peste Piatra Albă, la Reșița. Din acel moment mangalul se transportă cu căruța trasă de cai, ceea ce aduce o stare bună de economie.

În 1863 se construiește drumul Komitatului Franzdorf (Văliug) – Cuptoare, dar care peste 11 ani, în 1874, este prelungit până la Reșița. Din aceleași motive de economisire, prin înlocuirea transportului de convoaie de cai, în transportul cu căruța. Tot în 1874, se începe drumul de la Podul Secul, pe Valea Bârzavei, până la Muntele Semenic, chiar la izvoarele Bârzavei.

Abia de-acum, din 1863, se prezice un viitor mai luminos pentru uzine, pentru locuitorii și muncitorii de pe aici ca urmare a realizării drumurilor menționate aici.

Începând cu anul 1803 se instalează un cuptor de afânare și două ciocane cu roți hidraulice pentru forjat fier și le fixează în locul numit „Hommerschupfen” – care tradus în limba română înseamnă „șura Ciocanului”. Aci se va aduce fier brut laminat pentru prelucrare la forjă și iarăși dus înapoi cu căruța care vor veni iarăși încorporate și tot astfel zilnic. Astfel se aduc cantități de sute de kintale pe an, de fier și înapoiat în stare de folosință, fierul.

În același an, 1803, se aduce un gater mare cu 18 pânze, în poziție verticală, instalat la locul ocolului silvic, de lângă Bârzava. Pe acolo s-a construit de meșterii italieni un canal pentru apă, larg la baza de sus de 1,50 metri, la cea de jos de 0,75 metri și înălțimea de 0,90 metri, care venea plin de apă. Rânduită chiar la colțul de lângă cei doi vecini la locul denumit, se vede și azi o parte din instalația în beton a fixării acestui gater. El funcționează ca fabrică de cherestea până în anul 1872, când este înlocuit cu altul din cele două aduse acum. Celălalt gater se duce la Răchita – o colonie menționată în această lucrare – unde trăiește până la finele secolului al XIX-lea, când ia foc. Informație luată de la bătrânii localității.

În anul 1916 se montează la instalațiile de lângă gater un electromotor care, acționat cu ajutorul căderii apei, produce curent electric pentru magazinele, primărie, ocolul silvic din centrul din Tei care din acea clipă au iluminat electric și zona aceasta va căpăta imediat denumirea de Oraș-Văliug, și în acea clipă localitatea va avea trei denumiri:

Văliugul de la vale (de fapt se mai zice Văliugul bătrân),

Orașul

Văliugul de la deal (adică cel până la Gozna, fiind inclusă și Gozna până către Dealul Drăguții).

În anul 1855 se construiește drumul dintre Văliug și Gărânaiar mai târziu, în 1910 se construiește drumul de peste șeaua Bârăvița la Anina-Steierdorf-Oravița și iată că apare o altă cale de a merge la Văliug.

În perioada 1899–1903 a fost prelungit drumul de la Gărâna (Wolfsberg) peste Brebu Nou (Neidenthal) la Slatina-Timiș. Deci, de acum este legătura făcută între Văliug și șoseaua națională prin Gărâna–Slatina-Timiș–Herculane, sau Slatina-Timiș direcția Caransebeș.

Una din marile realizări din secolul al XIX-lea este dezvoltarea căilor rutiere, atât pentru transport de materiale necesare uzinelor, cât și pentru circulația locuitorilor din aceste frumoase zone muntoase.

Consider necesar să reliefez în prealabil consemnări ale specialiștilor în aprecierea și intervenția pentru folosirea bogățiilor naturale ale Văliugului, apa și pădurile: „Semenicul poate fi asimilat unui centru al lumii – vezi credințele popoarelor –, munte singuratic, de 1477 metri în vârful Piatra Goznei, fiind ca un turn al apelor din care izvorăsc și se împrăștie ca spițele unei roți: Bârzava, Timișul, Nera, Carașul. Oamenii de pe văile apelor urcă la munte, se întâlnesc periodic pe Platoul Semenicului, schimb de experiență, prilej de unificare națională” – ing. Andrei Mălăescu.

După cum foarte bine cunoaștem, bogățiile în Aurul Verde, apelor date de Bârzava și afluenții ei – ca și diferența mare de nivel de la înălțimea dealurilor și a munților Semenic până la Reșița, unde se creează și dezvoltă uzinele, au creat condiții din cele optime pentru creșterea ritmului economiei uzinelor.

După revoluția din 1848 – dată la care țăranii și muncitorii posesori de care și căruțe nu mai sunt obligați să presteze munci gratuite în transportarea materialelor – mai ales cărbunii pentru uzine.

Acestea trebuiau oricum efectuate, fiindcă focul trebuia să ardă permanent la fabrici. Așa se găsește valorificarea apelor menționate mai sus, care sunt dar al lui Dumnezeu, cazul de la noi: Bârzava și afluenții săi.

Transportul pe apă a lemnelor – altfel zis plutăritul lemnelor de la locul de producere până la locul de consum – cu ajutorul canalelor cu apă.

Nu mai amintim muncile ce se efectuează pentru stivuirea lemnelor în așa zise bocșe mari având fiecare câte 100-160 m3. Acestea prin arderea lemnelor produc mangalul. Dar focul nu merge decât toamna și iarna, anume primul loc de la Reșița pentru sprijinirea lemnului expediat de la Văliug în Land/Reșița, la 4 km de uzine.

Iată prima plutire a lemnului și care sunt cotele terenului.

În anul 1865, traseul pentru plutirea lemnului de la Văliug din locul Klaus (lângă Vila Klaus de azi) este de o lungime egală cu 38,9 km. Din această distanță, 7 km sunt de la Klaus la Văliug, spre sud de Văliug.

De la punctul de plecare ce este la o cotă de 714 m, până la Reșița este o diferență de nivel de 458 m. Plutirea se făcea la un nivel al apei de 0,5 – 0,6 m cu o viteză de 1,085 m/s. Timpul efectiv folosit de plutărit până la Reșița dura aproximativ 6 ore.Dar asigurarea debitului de apă, ca și canalele, tunelurile, apeductele, se făceau de mâna omului, în condiții deloc ușoare, nici de durată mică, nici ieftine.

Redăm cazul asigurării debitului de apă din punctul Klaus pregătit, începând cu anul 1864.

Se construiește un baraj care are rol de rezervor, din bușteni de brazi ciopliți – o muncă deloc ușoară – cu umplutură de piatră.

Acest baraj ca să fie plin cu apă avea următoarele dimensiuni: 76 m, 26 m, 11,5 m, aceasta din urmă este înălțimea până la care ajunge apa, primele două numere de aici reprezentând lungimea și lățimea. Capacitatea acestui paralelipiped era de 140.000 m3 de apă, iar această cantitate de apă putea transporta cantitatea de 4.000-10.000 m3. Această operație de transport se desfășura numai pe perioada lunii martie până la jumătatea lunii august cel mai devreme.

Transportul lemnelor din pădure până la locul de aruncare în apă de plutărit, se făcea cu vagonetele în cădere liberă pe șinele de fier, cele goale erau trase de cai la deal, pentru ca mai apoi totul să se realizeze cu ajutorul funicularului, dar aceasta abia începând cu anul 1893. În scopul acestei realizări era necesară angajarea unei firme cu rezultate în domeniu. Astfel, de la Bleikert din Dresda (Germania) execută lucrările specialistul Johann Cservenka.

El vine și montează agregatul care este gata în primăvara anului 1893 dată de la care începe operația. Acest teleferic a făcut legăturile între pădurile Semenicului – Râul Bârzava, pe o lungime de 5.576 m, cu o diferență de nivel de 500 m.

Funicularul lucrează până în 1911 și s-au transportat la uzine circa 50 mil. m3 de lemn.

În perioada de pregătire s-au construit canalele: Barni de 1.768 m, Coziuța de 792 m, Teus de 192 m, Rănchina de 486 m. La fel s-au construit apeductele:

– Breazova 80 m lungime și 15 m înălțime;

– Râul Alb 30 m lungime și 18 m înălțime;

– Secul 180 m lungime și 50 m înălțime;

– Curmătura 216 m lungime și 18 m înălțime.

În aval de Văliug, la 4 km, la locul numit Cleanțul Sârbului, în anii 1901, 1 septembrie până în octombrie 1904, în văile sălbatice de sub poalele Semenicului, începe bătălia pentru apă și nu se poate încheia acum.

Se construiește barajul Breazova, primul baraj peste Bârzava. Are lungimea de 90,5 m, grosimea de 20 m, iar la coroană are 3 m. Costă 1 mil. coroane.

Când barajul este plin cu apă, ea se întinde pe o lungime de 2 km.

Barajul este construit din beton, fier și piatră.

Se construiește centrala hidroelectrică de la Breazova și mai târziu centrala hidrolelectrică Grebla de unde se folosește apa în scop economic. La un loc un sistem hidroenergetic ce cuprinde circa 8 km canale de aducțiune și tuneluri ceea ce asigură un debit de aproximativ 0,7 m3/s. O lucrare temerară pentru acele timpuri.

Și totuși iată ce spune teoria tehnicii contemporane: – oțelul ca să fie oțel cum se cuvine, a avut nevoie dintru început de apă, de mai multă apă – de apă convertită în kilowați lumină, dar și de apă – mijlocul cel mai lesnicios de transport al lemnului necesar cuptoarelor oțelăriei și furnalelor.

Și tot pe teritoriul Văliugului se începe trasarea pe hartă în perioada începând cu anul 1957 – când un colectiv de specialiști condus de prof. dr. ing. Dorin Pavel întocmesc studii de sporire a debitului apei, noul necesar: 1,3 – 1,5 m3/s. Lucrarea era fundamentală pentru existența și dezvoltarea în continuare a Reșiței. Pentru setea de oțel, ca lucrarea să fie executată atunci, cu orice preț, devenise o problemă a întregii națiuni debitul apei uzinei din Reșița. Dar izvoarele existente erau insuficiente… spune inginerul.

Până la urmă, după studii, cercetări, deliberări, s-au întocmit variante multe și în sfârșit, decizia hotărârii în final: o parte din izvoarele Nerei (râu ce se varsă pe versantul opus al Semenicului), trebuie aduse la Reșița. Planul era ca să capteze cursul superior al Nerei la cota 1.100 și să-i treacă debitul în bazinul Bârzavei. Iată că se înfăptuiește o adevărată revoluție în construcții hidrotehnice, fără precedent în țara noastră. Specialiștii, în frunte cu ing. Andrei Mălăescu, au plecat de la cota 1.097, unde izvorăște Bârzava. Au împins apa într-un tunel lung de 1.000 m, apoi pe un canal liber vreo 1.200 m, până la Coșava. În continuare fac un alt tunel, mai scurt, 750 m, prin care au trecut-o în bazinul Nera-Nergana alt canal liber de 3.640 m, iar de aici mai departe ceea ce a fost odată Nera a devenit apă de Bârzava. Așa a fost. Își închide dosarele. Lucrările s-au terminat în anul 1952 când au dat cei 1,5 m3/s cât se ceruse.

Barajul Gozna a fost construit între anii 1948 – 1952.

Caracteristici constructive:

Lungime – front de barare: 230 m;

Lățimea de bază: 113,80 m;

Înălțime constructivă: 48 m.

Uzina Hidroelectrică Crăinicel

C.H.E. Crăinicel, amplasat în apropiere de satul Văliug a fost construită în anii 1947–1951. Această uzină funcționează condiționat de necesarul de apă industrială de la Reșița fiind alimentată din:

– lacul Gozna, printr-o conductă de aducțiune, castel de echilibru și conductă forțată;

– aducțiunea Semenic;

– aducțiunea Safra.

Iată că și cantitatea de apă prin captarea apelor muntelui care izvorăsc din Semenic, au devenit insuficiente pentru uzinele din Reșița. Astfel, în anul 1961 se declanșează o nouă etapă a bătăliei pentru apă. Se dă în exploatare primul furnal de 700 metrii cubi care, alături de cele trei cuptoare Siemens Martin de 120 mc ale oțelăriei, solicită un debit superior, de 2,16 mc/s. Atunci s-au realizat stația de pompare de la Tiniș-Trei Ape și barajul Secu. Întregind la peste 180 kmp suprafața de pe care Reșița își adună apele.

Acest imperiu al apelor, clădit dintr-o epopeică încleștare umană, a hotărât o nouă existență a Reșiței.

Alimentarea comunei Văliug cu apă potabilă și canalizare

În cadrul comunei problema alimentației cu apă este una din cele mai solicitate atât de locuitorii de baștină cât și de proprietarii caselor de odihnă construite pe teritoriul comunei. După multe intervenții susținute în mod consecvent de primarul ambițios în fapte, Vasile Ponoran obține aprobările de rigoare, întocmește documentația cu organele competente în urmă cu patru ani. În ultimii trei ani a reușit să efectueze în proporție de peste 80% din lucrările aferente acestei operații complexe. Dar diferența de lucrări denotă suma de bani necesari a termina 100% operațiile. Dar aceștia nu sunt aprobați, urmând să se prelungească termenul de punere în exploatare, dar și populația ca și omul nr. 1 al comunei vor avea încă de așteptat și nu vor fi satisfăcuți nici moral pentru atâtea tergiversări.

IV. Învățământul

În trecutul istoric al acestei comune, ca de altfel al Banatului din care face parte și comuna Văliug, oamenii au fost influențați de diferitele popoare ce au avut trecere prin acest cadru natural de o rară frumusețe, până în anul 1918, an la care Banatul se alipește la Patria mumă.

Deși stăpânirea a durat secole, locuitorii acestor meleaguri au rezistat tuturor asupririlor, chiar și-au păstrat limba, religia și tradițiile neamului din care au provenit.

Populația germană, alcătuită în special din mulțimea de coloniști sosiți începând cu data de 29 iunie 1793, până pe la 1860 când vine ultimul convoi în această localitate, a păstrat nealterate, la populația locală, toate cele menționate anterior.

Asuprirea n-a fost o fericire pentru nimeni dintre aceste etnii, dar șansele de conviețuire în limite absolut normale, au contribuit la realizarea bunăstării cotidiene.

Popoarele ce i-au subjugat: turcii, maghiarii și austriecii au asigurat desfășurarea activităților în special în domeniile sociale, domenii ce le aduceau lor venituri și cele care contribuiau la dezvoltarea economică. În general nu se poate învinovăți vreunul dintre aceste popoare de amestec flagrant în evoluția societății specifice fiecărei etape istorice.

Limba de predare în școli, în special, n-a fost impusă decât de către maghiari, dar și de către aceștia nu permanent.

Feudalismul era mai dezvoltat, sub aspectul organizării muncilor în agricultură, față de celelalte provincii din Banat, dar nu se putea compara cu cea din Austria. Aceasta, de fapt, se datora și lipsei proprietarilor de suprafețe agricole. În specificul părții acesteia a Banatului, unde pământul este un teren deluros, neproductiv, ori muntos, sunt și zone de fertilitate bună.

Proprietarii de pământ erau interesați să dezvolte o agricultură în mod intensiv spre a obține câștiguri mai mari.În astfel de situații ei puneau accent pe dezvoltarea fiecărei laturi aducătoare de bunuri materiale.

În domeniul exploatării suprafețelor agricole au dat o atenție sporită creșterii duzilor, în care scop au editat broșuri care indicau fertilizarea solului, obținerea de puiet de dud, recoltarea frunzelor, folosirea lor la hrana gândacilor de mătase, albinăritul, dar și îndrumări specifice creșterii acestor viețuitoare aducătoare de venituri.

În domeniul micilor gospodării s-a dat o atenție deosebită câștigurilor țărănești prin creșterea animalelor domestice de rasă, calitatea îngrijirii și respectiv a obținerii de venituri.

Aceste activități atrag după sine nevoia de a ști, de a înțelege modul de organizare, de desfășurare a multor atribute, dar pentru aceasta era nevoie de carte. Adică să cunoască cifrele din care se formează numerele, să socotească, să cunoască literele alfabetului latin, slav și chiar maghiar. Toate acestea au avut perioade istorice de folosire. Atunci biserica era un suport prețios pentru clasa politică a feudalismului. În credința instituită de a fi mulțumit muncitorul pământului cu ce capătă de la stăpân. Această latură de educație religioasă este evident că nu aducea prejudicii, ba din contră. Catolicismul, în special, era acela ce făcea cu adevărat prozelitism, spre a contribui la susținerea politică a clasei proprietarilor.

Dezvoltarea școlii, a culturii în feudalism este dependentă de biserică.

Manifestările culturale, artistice, necesitau o pregătire specială, un program de atragere a maselor în fața cărora se prezentau. Oamenii competenți pentru pregătire erau preoți sau cadre pregătite de preoți.Rezultă că centrele ierarhice, bisericești, erau și centre de educație culturală.

Mai temeinic putem crede că această formă socială este subordonată bisericii și ea este suportul orânduirii feudale.

În această perioadă erau foarte puține școli în Banat.

În anul 1526, în războiul de la Mohacs, maghiarii sunt bătuți de turci și aceștia stăpânesc Banatul până în 1717.Ne aflăm în secolul al XVI-lea, învățământul are caracter de clasă, se învață în limba română, chiar sub ocupație turcească.

Se dezvoltă fabricile, mijloacele de extracție a cărbunelui pentru uzine, de produs mangal prin arderea lemnului etc.

Apar proprietarii de mari fabrici, antreprenori de angajare de mari lucrări, deci asistăm la dezvoltarea unei noi orânduiri sociale, clasa burghezie, a proprietarilor de averi, clasa stăpânitoare a pădurilor, a uzinelor și fabricilor, a mijloacelor de producție. De acum se pune problema, în mod deosebit, pe formarea de oameni care să știe citi, să știe scrie, să știe socoti.

Banatul de Nord împreună cu Caransebeșul și Lugojul sunt anexate la Transilvania, după lupta de la Mohacs.

Propaganda bisericii calviniste se face în limba maghiară pentru cei de la orașe și în limba română pentru cei din mediul rural, pentru meșteșugari și cultivatori de pământ. La orașe prozelitismul pentru calvinism are succes, în timp ce la sate n-a izbândit. Biserica are nevoie de-acum de propagandiști pentru a propaga religia calvinistă și, cu mult înainte de 1582, se înființează la Lugoj și Caransebeș școala de pregătit învățători în limba română.

Se creează, astfel, noi condiții de propagandă religioasă pentru clasa socială a proprietarilor de uzine și fabrici etc.

La 14 septembrie 1658 turcii cuceresc o mare parte din Banat care rămăsese sub administrarea Transilvaniei. Ei nu influențează învățământul în limba română și nici slujbele bisericești. Nu se cunoaște până când funcționează aceste școli în limba română. (Din afirmațiile lui V. Țârcovnicu).

Se înființează școli în cadrul mănăstirilor, la protopopi, preoți, cărturariși se pune accent pe învățarea citirii, a însușirii limbii române, a învățării religiei, a socotitului și chiar rezolvării de calcule, de probleme.

În anul 1718, armata austriacă, sub conducerea lui Eugeniu de Savoia, îi învinge pe turci. Atunci, aceștia părăsesc definitiv Banatul, ca și alte părți românești.Banatul devine, de acum, supus coroanei imperiale de la Viena. Se împarte în 11 districte conduse de administratori, care puteau fi și militari.

Din anul următor, 1719, și până în anul 1739 se aduc în Banat coloniști din Franța, Germania, Italia și Bulgaria.

Aceștia sunt repartizați în condiții foarte bune chiar și la sate, în agricultură. În plus li s-au oferit și alte facilități materiale.

Conducerea statului austriac a luat măsuri de dezvoltare a meșteșugarilor dar și măsuri de sistare a dezvoltării breslelor.Statul austriac începe să se preocupe de problema învățământului către finele secolului al XVIII-lea. La puținele școli existente învățătorul nu putea trăi din salariul său, fiind nevoit să se ocupe de orice activitate cât de compromițătoare, pentru autoritatea ce trebuia să aibă. Singurul organ care-l putea numi și controla pe învățător era preotul.

Abia în 20 mai 1771, în Normal-Patentul dat de Maria Tereza, printre alte hotărâri figurează și: „Constatându-se că Iliricesc” (adică sârbii și românii, nn) „nu au școli de ajuns în care să învețe ce datorii are omul față de Dumnezeu, față de Domnul Țării și aproapele său, s-a dispus ca biserica și administrația să aibă grijă ca cei tineri să nu se lase fără de învățătură”, din Normal-Patentul, Viena, 1771, pag. 16.

Clasa înstărită nu se bucura de măsurile ce se luau pentru dezvoltarea învățământului, din considerentul de a nu li se degrada poziția socială, atunci când muncitorii și toți ceilalți neavuți vor ști carte.

În cadrul spațiului din zona de azi a Văliugului, prin pădurile ce înconjurau centrul civic de azi al comunei, trăiau cetățeni ajunși pe aici din județele Mehedinți șiVâlcea, în special. Durata viețuirii lor se cunoaște abia de la atașarea lor, ca vecini și locuitori ai coloniștilor ne-austrieci, în satul numit Franzdorf, ceea ce înseamnă satul lui Franț, înființat la 29 iunie 1793, când un număr de 71 de familii sosesc în pădurea de tot felul de arbori și arbuști, dar care era cea mai acceptabilă față de celelalte părți ale zonei văzute atunci. De cei îndrituiți să le ofere condiții de stabilire definitivă în țara de care aparține Banatul.

Parte din cei ce puteau intercepta momentele de sosire a unor suflete omenești pe acest pământ din Văliug se încadrează și se înrolează în acel colectiv de oameni care primesc locuri de casă începând de la locul „cu tei” unde au fost cantonați și au trăit scurtă vreme până și-au improvizat o locuință, iar pentru cea definitivă li s-au pus la dispoziție materiale lemnoase etc.

În timpul muncilor la care se deplasau în pădure muncitorii coloniști, întâlnesc locuințele improvizate de cei cu locuințele în natură, de zeci de ani sau chiar secole. Bineînțeles că în locuințe erau oameni. Sunt invitați să vină să se așeze și ei civilizat, cu casa în locul unde ei se stabiliseră, și astfel se naște ca spațiu cu suflete omenești noua comună, azi VĂLIUG.

Cred că bucuria ce le-a descrețit frunțile năpăstuiților este greu de înțeles de noi, cei care nu ne imaginăm nicicum modul lor de viață dusă în tufișuri, care atrage o mulțime de complicații. Așa se explică cum de locuințele sunt așezate în mod compact, ca teren, iar ale românilor sunt la margini, vecini cu cele pentru coloniști.

Odată cu Normal-Patentul de la Viena prin care se dispuneau niște hotărâri din cele mai îmbucurătoare pentru părinți, în special, apoi pentru fii lor, alături de fericirea poporului bănățean de a fi fost numit ca Director general al învățământului bănățean românesc și sârbesc marele om Teodor Iaancovici. Sub conducerea acestuia s-au pus bazele construirii și înființării de noi școli în majoritatea localităților regiunii. Construcțiile se realizau de către cetățenii din sate sau orașe cu participarea efectivă a bisericilor.

Copii din Văliugul din 1793 n-au avut marea bucurie de a profita de o astfel de clădire, în care învățai numai de dragul condițiilor fizice. Aceasta pentru că la acea dată comuna Văliug nu existași perioada de la 1793 până la cunoașterea, popularizarea formării noii localități a fost minimă.

Cu toată vitregia naturii de a nu exista o formă de învățământ în perimetrul ce cuprindea toate cele aproximativ 15 – să le zicem – cătune, o bună parte din copii au reușit să învețe totuși carte. De la cine?! Se poate răspunde: de la un vecin care avea ceva cultură, sau de la preot, ori de la un militar, dar se naște întrebarea: oamenii nu se expuneau să fie cunoscuți. Dar cu mare grijă s-a reușit să nu se popularizeze locurile de ascunzișuri.

Iată un caz dintre cele mai valoroase și atunci, dar și azi, care ne ajută să ne cunoaștem istoria învățământului nostru de aici ca și o parte din crunta istorie a acestei localități.

În complexitatea căutărilor de documente arhivistice ca și cele de tatonare prin tot felul de procedee de muncă de la om la om, am reușit să găsim o fărâmă de adevăr care conduce la multe descoperiri.

Dorind să stabilim, să descoperim, mai bine zis, adevăruri privitoare la activitatea marelui om al secolului al XIX-lea, pe nume Filaret Musta, despre care se știau foarte puține și de foarte puțină lume din toate clasele sociale.

“În perioada cât am funcționat aici, la școala din Văliug, ca profesor de matematică, având diferite responsabilități în afară de munca de profesor, am reușit să aflu, dezinteresat de fapt, despre existența unui organ din ierarhia bisericească ortodoxă a Banatului. Cele știute de la izvoare, de oameni de bună credință, sunt completate de dirijorul corului din Văliug, fiind și socrul meu, Badea Busuioc, decedat în 1988.”

Tatăl său, Musta, este intelectual din secolul al XVIII-lea, când nu exista învățământ organizat, dar nici căi de acces cu orașele din zone limitrofe ce dispuneau de școli. Deci s-au făcut eforturi deosebite pentru a deveni ceea ce a fost. Doresc să amintesc doar localitățile unde a învățat: Beiuș, Caransebeș, Leipzig.

Tatăl lui, de profesie preot, exercită și profesiunea de învățător, drept de care, pe atunci, se bucura cu prisosință un preot. Deci este de admis că făcea școală cu copii, în locurile cu cătunele ce aminteam mai sus, care au fost numai minim 15, dar așezate de la Groposul, la Cozia, mai sus de localitatea Secu, la Crainic, Breazova, Răchita, Cuca etc.

Toate aceste afirmații au un suport real, concret.

De asemenea, în această carte a satului Văliug, nu pot să trec cu vederea niște carențe ca realități – adică documente pentru viitorul acestei localități, atât de scumpă și dragă nu numai nouă, dar și urmașilor din generație în generație.

Comuna Franzdorf ia naștere la 29 iunie 1793 (deci Văliugul de astăzi). Coloniști au mai fost aduși în anii 1810, 1858, 1859. Dintre aceștia se repartizează o parte de 237 de persoane la Krivei, adică Crivaia, iar în Poiana Văliugului (Iosefinental) se pregătesc 20 de case pentru cei din anul 1872.

Dacă coloniștii vin cu învățătorul Anton Iosef Priklmayer, construiesc în mod sigur școală pentru 1793-1794. Nu se putea ca românii să nu fi procedat la fel, deci să aibă școală tot din 1793, dar neorganizată.

Directorul școlar Grigore Pungă, în documentele statistice pentru finele anului școlar 1930-1931, precizează: „Anul înființării școalei, cam pe la 1790, când s-a înființat comuna”. Deci, se precizează că școală n-a existat decât în același an cu înființarea satului. Cum satul s-a înființat în anul 1793, cu numele Franzdorf, se deduce că învățământul organizat, pentru același sat, dar cu români, data nu de la 1790 ci de la 1793.

Aceste adevăruri infirmă cele precizate de P. Radu și D. Onciulescu, în volumul „Contribuții la istoria învățământului din Banat până la 1800”, pag. 305, nr. crt. 675. Existența școlii în limba germană de la Văliug nu se pomenește în carte.

Oricum, faptul se datorează unei erori, ca și absența situației statistice de atunci, fiindcă nu se menționează nici numărul de copii școlari la rubrica prevăzută în document. D. Onciulescu a recunoscut că nu a primit la timp situația cerută de organele școlare de conducere din Iugoslavia, unde se centralizaseră la vremea sa.

Privitor la spațiul școlar pentru elevii de la școala germană, nu există nimic scris decât ceea ce se poate deduce. Cum coloniștii au conviețuit în aceleași condiții sătești și în relații dintotdeauna foarte bune, nu putea să nu sprijine și pe părinții școlarilor români dacă a fost necesar. Apoi, cum învățătorul Musta învăța copiii de români pe când locuiau prin spațiile acelea, și dispersate, și distanțate, și învățământ neoficial, se trage concluzia că și fiii de români s-au bucurat la auzul clopoțelului de sunare de intrare în clasa de învățământ autorizat pentru care au dus o mare luptă constructivă și bisericile, respectiv preoții. Cum aici a existat preotul Musta, tatăl episcopului Filaret Musta, care așa cum se precizează în acte școlare, a funcționat ca preot și învățător, suntem siguri de fericirea de pe buzele copiilor de români, din 1793 în continuare.

Din arhiva consultată reiese că mulți coloniști lucrau la distanțe mari de sat, la tăiatul lemnelor sau la producerea mangalului, nu puteau părăsi locul de muncă.

Era necesar ca învățământul să asigure condiții în apropiere. Dar cum nu totdeauna era posibil, elevii urmau cursurile la învățământul particular, adică la domiciliu, însă se prezentau la examene la școala din sat când aceasta îi planifica. Era învățământ particular ca și învățământ pentru cazuri speciale. Există dovezi scrise în acest fel la școală.

Au fost situații frecvente în secolul al XIX-lea, în special când fabricile din Reșița aveau nevoie stringentă de lemn și trebuiau să angajeze mulți muncitori, care veneau cu familii și aveau copii de vârstă școlară, dar distanța era destul de mare, peste putința școlarului, solicitau un local cel puțin provizoriu pe durata șederii lor la muncă.

De regulă, acest fel de situații erau greu de rezolvat. De asemenea, au existat copii care au fost înscriși la distanțe nu chiar acceptabile, când n-au putut rezista drumurilor, acestor eforturi. N-au urmat învățământul particular, aceștia au rămas repetenți, creând școlii greutăți, ei figurând neșcolarizați.

Privind spațiul de școlarizare, coloniștii germani au reușit să construiască localul de școală corespunzător, după un anume standard, în 1807. Acest imobil este perfect și azi. Pentru etnia germană ai cărui copii au urmat școala până la clasa a IV-a în limba germană, spațiul a fost corespunzător numai pentru anii când nu au fost elevi suficienți decât pentru o clasă. În aceste cazuri n-a fost problemă. În bună parte a timpului, au fost efective de copii pentru două clase, măcar și de aici au început greutățile care nu au putut fi soluționate până la închiderea școlii, în septembrie 1962. Majoritatea părinților părăsiseră România, plecând în Germania, Austria, Italia, la originea lor, ori s-au stabilit în alte părți ale României.

Din anul 1962 au mai rămas copii germani, ca și astăzi, dar urmează cursurile școlii cu predare în limba română. La clasele gimnaziale continuă ca și la cursurile post-gimnaziale de la orașe, adică școli profesionale, licee industriale etc. Nu sunt cazuri decât foarte izolate de copii aparținând școlii germane care să facă dificultăți cu prezența sau promovarea.

Pentru învățământul din Văliug, problema spațiului n-a fost rezolvată nici acum, din 1793. S-a construit în secolul al XIX-lea o clasă după stasul celei pentru învățământul german, și apoi o altă sală dar care n-a semănat niciodată cu ceea ce se pomenește aici ci mai mult cu o cameră de locuit. Aceasta se presupune că este în spațiul fostului gater, de până în 1967 când se închide, dar nici sală n-am mai văzut ci o cameră.

Privitor la această afirmație, subsemnatul am funcționat ca profesor doi ani, 1950-1951 și 1951-1952.

Anii școlari în care am funcționat la școala din Târnova sunt din 1952 până în 1988, profesor 10 ani și restul director și nu am cunoscut o astfel de sală folosită. Dar învățământul a avut numai sala menționată mai sus, care se găsește vis-à-vis de biserica ortodoxă, mai sus cu vreo 30 de metri. În acea sală trebuiau să învețe, ca și acum, toate clasele. Cum? Numai în săli, camere improvizate, prin închiriere de la vecini și, evident, în mod permanent, în două schimburi.

Pentru mărirea spațiului de școlarizare personal m-am implicat împreună cu soțul unei învățătoare Câmpan, care era angajat la gaterul de alături de școala germană, să facem un zid despărțitor la fiecare din cele două localuri existente, dar după ce pleacă directorul în concediu de primăvară în aprilie 1951. Acesta nu dorea să se implice, dar nici pe altul nu lăsa. Cum dânsul locuia la Forotic, o comună pe lângă Oravița, mi-a lăsat totul în primire pe cele 10 zile de vacanță.

Am organizat acțiunea și, în trei zile, am reușit să efectuăm zidul despărțitor, din scândură, bătută în cuie pe stâlpi de lemn, în poziție orizontală. Între ele, rumeguș presat cu maiul, apoi bătut lănteți oblici pe dinafară și tencuiți. Astfel au apărut două săli în loc de una. Ne-a mai rămas să facem ușa. Am făcut rost și de asta, dar a fost mai dificil până am reușit să facem peretele fiecărei săli. Am reușit să angajez zidar, dar fără bani, fiindcă nu aveam nimic. A rămas văruitul și scările pe care le-am improvizat din scândură de la gater. Era masca pentru care am antrenat, chipurile, pe domnul Câmpan. În mod organizat am mobilizat părinți de la clasa unde eram diriginte, apoi vreo 3-4 flăcăi de la marele șantier al construirii barajului din Gozna, unde lucrau peste 5000 de inși. Nu am lăsat la o parte nici din elevii mai zdraveni și cu părinți mai înțelegători. Cetățenii nu fuseseră obișnuiți să lucreze de clacă, sau patriotic. Scările, de acum pentru fiecare sală, s-au făcut în curtea fiecărei clădiri, provizoriu din scândură, iar ușa nu s-a montat în interior (deschiderea) ci afară, cum nu este la localul respectiv, cea inițială din secolul al XIX-lea.

În final, s-a reușit o mare realizare: o sală în plus din școala de jos (cea pentru învățământul în limba română), și o sală în plus la localul pentru învățământul în limba germană.

Surpriza mare a fost pentru director, care era măcinat de necazuri cu cei de la putere, care l-au turnat… și a fost mutat disciplinar la Văliug. Subsemnatul aranjasem la organele inspectoratului școlar modificarea ce a suferit-o fiecare local de școală. În penultima zi de vacanță mi-am făcut drum la aceste organe de i-am informat realizarea.

Aceasta a produs bucurii mari. Drept răsplată a datoriei la clasă, ca și în acest domeniu edilitar-gospodăresc, pentru nici un leu din buget, am primit un premiu de la Inspectorat și unul de la Regiunea Severin, pe atunci, ceea ce a constituit și pentru mine o deosebită bucurie materială.

Realizarea aceasta pentru director nu prea a fost pe plac. Din motivele de mai sus ca și de teama organelor superioare, domnia sa l-am informat după ce și-a făcut puțină teamă. Dar după aceea a fost foarte bucuros.

Un fapt foarte curios. Acustica (sunetul) în urma lovirii peretelui clădirii vechi, față de cel de la peretele improvizat este mult diferită. Adică, stând în interiorul oricărei săli dintre cele două, dar în colțul dintre peretele vechi și cel improvizat, se aude diferența. Acest lucru i-am arătat, l-am întrebat, pe director în anul 1997, când am fost în prima sală de la fosta școală germană, unde o trupă de specialiști făcea lucrări de tipul Mechram, ce crede despre diferența de sunete lovind fiecare perete cu degetul. Desigur, că nu știa.

Muncitorii dădeau jos și tencuiala de pe zidul de imprimez, care a dat posibilitatea să se vadă materialele cu care am făcut lucrarea pomenită mai sus. Era după 46 de ani, din 1951. Scândura, lănteții, precum și stâlpii au făcut impresia că sunt de foarte puține zile folosite.

De atunci, mărirea spațiului s-a făcut odată cu închiderea învățământului în limba germană, în anul 1962. Apoi, plecarea directorului la Forotic, în 1961, care a lăsat locuința din curtea școlii de la învățământul românesc. Aceasta a fost transformată în spațiu pentru procesul de învățământ. De asemenea a plecat învățătoarea ștefan Elena la Reșița odată cu ieșirea soțului său la pensie, din funcția de secretar al primăriei. În anii 1994-1997 s-a obținut Casa Parohială de la Biserica Romano-Catolică. Acum era spațiu mai mult, însă volumul fiecărei încăperi nu răspunde cerințelor igienice și chiar de desfășurare a activităților”.

Se părea că promisiunile din anul 1997 vor aduce o deosebită realizarea pe linia construirii unui nou local de școală, pentru 1998, dar nici pentru 1999-2000 nu s-a realizat. Primăria, prin persoana primarului Vasile Ponoran, un conducător deosebit în organizarea de lucrări publice, se implică și în această mare lucrare. În urma eforturilor de convingere asupra necesității obținerii de spațiu școlar, a organelor județene, obține aprobarea.

În fond, un imobil vechi, dar cu fundație temeinică situat lângă imobilul primăriei, în care funcționase și baia comunală până în 1960, aproximativ. Se cercetează de specialiști în domeniul de rezistență și se aprobă pentru construirea unui local nou.

Lucrările se efectuează în 1998 și puțin în 1999 în luna martie. De acum, când lucrările sunt efectuate în proporție de aproape 70%, nu mai sunt fonduri lichide. Lucrarea este sistată și nu se asigură nici fonduri pentru tabla de pus pe acoperiș pentru a proteja de deteriorare cel puțin binalele.

Conducătorii și colectivele de cadre didactice de la ambele școli, cea cu predare în limba română și cea cu predare în limba germană, de-a lungul existenței lor, ca slujitori ai celor două etnii, timp de 169 de ani, au trăit în condiții din cele mai dorite de un om civilizat și de caracter. Ei conlucrau și pe linie profesională, metodică, pedagogică, precum și în munca extrașcolară. și în societate, până și la excursii școlare, manifestări culturale, ca și la petreceri în zile de sărbători, nunți etc.

Acest fel de a trăi în relații de armonie, de înțelegere, a avut influențe din cele mai bune între școlarii celor două etnii. Nu se puteau deosebi în comportament, ca și în vorbirea curentă. Părinții copiilor germani știau perfect limba română, în special în vorbirea dialectului local, dar dintre părinții copiilor români nu mulți stăpâneau vorbirea în dialectul german. Pe parcursul istoric al conviețuirii, pe măsura trecerii vremii, numărul copiilor ce învățau să citească și să scrie în limba germană se mărea esențial. Aceasta a contribuit și la realizarea unei atmosfere demne de laudă, în ciuda influențelor vremelnice care se credea că va contribui negativ, referindu-ne la istoria politică din trecut.

Studii medii și superioare au reușit să urmeze și copiii de origine română în limba germană, ca și cei cu originea germană în limba română.

Exemple concludente se pot da de la ambele etnii.

Considerăm că cel mai elocvent este cazul lui Iosif Velceanu, născut la 10 aprilie 1874 în comuna Văliug. Acesta este cunoscut ca o personalitate pe plan mondial, mai ales pe linie profesională, în domeniul pedagogiei, al muzicii, al artelor.

Printre operele sale scrise se desprind spații care contribuie la determinarea exactă a istoriei Văliugului.

Astfel, în datele biografice precizează istoria familiei sale genealogice din județul Vâlcea din vechea Românie. De asemenea menționează că bunicul său s-a căsătorit cu o fată din Târnova, din familia Dalea, căreia îi face portretul care este demn de urmat. Dar cel mai important este ceea ce urmează: „Străbunii mei erau de la Breazova, dar s-au stabilit în comuna ce a luat ființă în 1793, deci Franzdorf”.

Prin aceasta întărește suportul afirmațiilor că au existat acele mici colective de români stabilite în cele minim 15 așa-zise cătune din pădurile din jurul Văliugului, pe care le-am menționat mai sus. Considerăm că este suficient, nemaifiind nevoie să reluăm pomenirea lor.

De asemenea, din dovezile istorice rezultă că a fost unul dintre pilonii temeinici, istorici, în domeniul păstrării limbii române pe aceste grele meleaguri. Înțelegere metaforică, ea a contribuit la coexistența pașnică între etnia română cu cea germană și chiar cu cea maghiară.

Iată: fiind un deosebit copil cu talente muzicale, de caracter, participă alături de colegi și săteni la activități culturale, arătând în plus înfrățirea cu germani și chiar cu unguri.

Din copilărie și adolescență participă esențial la complexul spiritual al societății în care s-a născut, alături de săteanul său krischer, coleg de vârstă, dar și student. Luptă, ambii, în toate domeniile până la ridicarea pe culmi apreciabile, începând de la cultivarea semenilor localnici, la înțelegerea deplină între etnii. Se știe că stăpânirea maghiară a impus ca limbă oficială în școli limba maghiară. Dar el a urmat clasa următoare, a V-a, în limba maghiară, în satul natal, apoi în limba germană în clasa a VI-a, tot în Văliug. Continuă la Reșița învățământul gimnazial în limba germană, apoi la Caransebeș, la Preparandulmul pedagogic, în limba maghiară, termină studiile în limba română, de învățător, apoi urmează la Leipzig specializarea în limba germană etc.A demonstrat o capacitate de a învăța nu numai limbile străine, dar și pedagogie și muzică etc.

Împreună cu colegul său de mai sus, ca și cu alți săteni, au conlucrat sau au activat, alături de semenii lor pentru creșterea și dezvoltarea spiritualității celor trei etnii, în cele din urmă, deși maghiari nu erau mulți.

Iosif Velceanu, fiu al Văliugului, elev al școlii din Văliug, și cea germană și cea maghiară, pe care și le-a însușit la cel mai înalt nivel, dar a demonstrat până-n ultima clipă a vieții că a fost un om care a ținut la sat, la semeni, la neam și țară, ca un adevărat erou.

Exemple de elemente rezultate din arborele genealogic, din locurile fostelor colonii în păduri de români, deveniți văliugeni de la 1793, sunt încă destule. Dintre acestea vom relata, în scris, mai jos.

Dacă școala românească de aici se mândrește cu odraslele și elevii săi, nu putem contesta și rezultate așteptate, dorite, și de școala germană, în special, care a colaborat cu cea română timp de 169 de ani.

Astfel, evidențiem că membrii coloniei germane din 1793 au fost depistați din Austria de un reșițean provenit din Austria, pe nume Loidl, care-i însoțește de la origine până la întâlnirea celor 71 de familii cu Kaizerul de la Viena, pe drumul străbătut cu vaporul până la intrarea în țară, în România, de la graniță până la Reșița și de acolo la Văliug, unde pe atunci nu exista drum deschis până la Văliug. Acesta a asistat cu prezența și mintea sa la găsirea locului de cantonament pentru o noapte.

Coloniștii se cantonează, la „locul cu tei”, unde unul din teii de atunci, din 29 iunie 1793, care azi are diametrul de 5,035 mm, acesta fiind martorul ocular al construcțiilor de atunci: școala germană, biserica, locuința primului preot, Pater Benedict Braun (1793-1818), a învățătorului Anton Iosef Priklmayer (1793-1808) și preotului român Musta din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Iar fiul său, Filaret Musta (din botez Filip), arhiereu, născut în 1839 în Văliug, studii gimnaziale la Beiuș, juridice la Debrețin, teologice la Caransebeș, cu specializare la Facultatea de Teologie din Leipzig, profesor la Institutul de Teologie din Caransebeș (1870-1888), un timp director, diacon în 1871 și preot necăsătorit în 1874, tuns în monahism sub numele Filaret și hirotonisit protosinghel în 1875 și apoi arhimandrit, în 1891, asesor consistorial onorar (1871), apoi asesor (consilier) titular (1896-1902), vicar al eparhiei Caransebeșului (1902-1930), hirotonit arhiereu la 18 octombrie 1921, deputat în adunarea eparhială de la Caransebeș și în Congresul Național Bisericesc din 1871, Doctor Honoris Causa al Facultății de Teologie din Cernăuți, în 1929; în 1908 a fost ales episcop al Caransebeșului, dar n-a fost recunoscut de guvernul maghiar.

Iosif Velceanu s-a născut la 13 aprilie 1874, în comuna Văliug, situată la poalele muntelui Semenic, în județul Caraș-Severin, din părinți țărani, fiind unicul lor fiu. Studiile și le-a făcut la școala Normală Confesională Ortodoxă Română Caransebeș și cea maghiară, Confesională Reformată din Debrețin, Liceul Maghiar de Stat din Timișoara, unde a luat bacalaureatul. Studii de perfecționare în desen și pictură la Budapesta și Viena: 4 semestre la Universitatea din Budapesta, întrerupte, fiind mobilizat în războiul mondial; cursurile de profesori la Universitatea din Cluj, unde a luat diploma de profesor de liceu.

Eugen Fuicu, s-a născut în 1929, în comuna Văliug, județul Caraș-Severin, termină Liceul Militar, absolvă cursurile superioare militare, este avansat la gradul de colonel. Se stinge din viață prematur.

Paul Sava-Băleanu, termină școala primară ca și cei doi de mai sus, în Văliug, absolvent al Facultății de Litere București, este născut în comuna Văliug în anul 1929. Funcționează la catedră, într-unul din București, absolvă cursuri speciale de televiziune, unde profesează până când se stinge din viață, prematur.

Gheorghe Mănescu, născut în anul 1941, în comuna Văliug, absolvă Facultatea de Medicină și ia doctoratul ca medic internist. Este avansat la gradul de maior și încheie viața tragic, prin sinucidere.

Privind retrospectiv istoria dezvoltării învățământului în decursul istoriei, din 1793, pentru cele două etnii, română și germană, până în septembrie 1962, când învățătoarea Mateyas Helga, care a funcționat doar 2 ani și s-a retras, plecând în Germania, la părinții ce părăsiseră țara mai înainte.

Exemplul educatorilor școlilor s-a transmis indirect la locuitorii acestei așezări, care multă vreme au trăit momente și din cele mai vitrege. Să ne gândim doar la aprovizionarea cu cele necesare pentru familie. Aici, cu excepția fructelor de pădure comestibile (mure, căpșuni, fragi, zmeură, afine și măceșe) restul de alimente trebuiau procurate de la locuitori din alte localități, cu specific aparte pentru cereale și celelalte strict necesare familiei. Nu existau drumuri, decât pentru caravane de cai, până către finele secolului al XVIII-lea. Abia după 1800 apar primele drumuri. Dar pe acelea era foarte dificil de străbătut distanța de la Văliug la punctele indicate și retur, cu desagii încărcați pe umăr, duși sau în cap, sau în mâini. Aceste dificultăți durează cel puțin un secol, până se dezvoltă comerțul la magazine, chioșcuri, restaurante și aici.

În secolul al XIX-lea se dezvoltă și învățământul superior școlii complementare, respectiv școli profesionale, gimnazii etc., care durează iarăși o cale lungă. În această perioadă istorică părinții încearcă să trăiască momente din cele mai fericite privind viitorul copiilor lor.

La Reșița, centru industrial de mare amploare, în epoca transformărilor sociale, este nevoie acută de tot felul de muncitori de calificare specială, la Caransebeș, Oravița.

Copiii sunt înscriși la școli profesionale specifice uzinelor dar și la cele de calificare pentru meserii necesare în comune: comerț, vânzători, măcelari, panificație. Apoi: cojocari, croitori, frizeri, tâmplari, dulgheri, cizmari etcCu toată vitregia vremii în direcția transporturilor terestre, copiii ajutați și de părinți străbat spații înfricoșătoare pe alocuri, prin pădurile ce erau existente până și pe marginile comunelor de atunci ș.a.

Finalul a fost: învingerea greutăților, formarea și educarea voinței, a greutăților complexe, și au ieșit oameni calificați, de o apreciabilă calitate.

Aportul calităților acestor tagme s-a revărsat și în fondul social al comunei, dar și în aparență. Este suficient să privim clădirile, casele și anexele construite în gospodării. Chiar cărturarul, fiu al Văliugului, Iosif Velceanu, lasă mărturie scrisă a satului său, la care a ținut foarte mult. Cred că voi reuși să fac cunoscut pe această cale și acel articol foarte prețios.

Faptul îmbunătățirii condițiilor de trai ale cetățenilor în secolul al XIX-lea și până în 1919, în comună, se constată nu numai din dovezile sau din cele știute din tată în fiu că toate construcțiile, casele germanilor, în special din 1793, se demolează și se reconstruiesc de o altă ținută și de formă și de fond. Doar o casă a cetățeanului Mateyas, de la nr. 66, de lângă primărie, mai supraviețuiește, ca și anexele. Materialul lemnos, parte 100% de material component, era ca nou, la demolare, după 100-115 ani de la construire când s-au așezat aici germanii. Despre casele românilor nu pomenim pentru că aceștia nu s-au bucurat de cele acordate în domeniul materialelor de construcție ca și locurile de casă. Din aceste motive casele lor au fost mai simplu lucrate și majoritatea se mai găsesc și astăzi ca atunci când s-au așezat cu locuințele în afara perimetrului pentru coloniști ce li s-a dat.

Este elocvent să precizez că în anul 1950, de când prezența subsemnatului s-a înregistrat aici, numărul meseriașilor de orice ramură era consistent, dar și calitatea activității lor de invidiat. Reîntors după 4 de ani, n-am mai aflat pe nici unul dintre aceia, dar nici continuatori, reînnoiți. Explicația este simplă. Nu s-a mai insistat de către forurile și instituțiile abilitate, la dezvoltare, prin reluare, a meseriilor care nu erau strict necesare în timpul comunismului.

Școala de aici n-a reușit vreun progres, dar din motive obiective, să aibă meseriași din rândul absolvenților școlii. Dar, în general, cei care au terminat învățământul de 7 și respectiv 8 ani, s-au orientat în alte profiluri, cu succes.

Se observă o orientare spre această direcție a absolvenților în epoca actuală. Adică în ultimii 2 ani încoace. Rămâne să vedem dacă ei vor obține rezultate notabile, dacă vor profesa aceste meserii cu o deosebită râvnă, ca cea a predecesorilor lor, în comună și oriunde.

Descreșterea populației mature, plecarea spre alte localități, care este mereu mai mare după Revoluția din 1989, nu aduce satisfacție celor ce s-au jertfit pentru ei, pentru a face ceea ce este azi o localitate spre care vin să-și construiască case de odihnă cetățeni din întregul județ.

În ce privește evoluția populației școlare, la cele două școli, se constată o creștere a numărului de școlari și înscrierea 100% a copiilor la clasele I-IV, însă la V-VII abia 1/4 din cei de la clasa a IV-a.

La clasa a V-a, în perioada până la 1948, când se aplică reforma învățământului, se înscriu mai mulți decât în anul școlar 1947-1948, dar în clasa a V-a se reîntorc și cei ce au absolvit clasa a VI-a. Deci numai cei ce au fost în clasa a VII-a au absolvit. Prima promoție va fi în anul 1950-1951, clasa a VII-a de gimnaziu, pe care până la această reformă trebuia să o facă la clasele I-IV al Gimnaziului din Reșița, Caransebeș, Oravița etc. Desigur, aceasta costa bani pentru deplasare, pentru gazdă, pentru cantină etc.

De acum școlarizarea crește, reforma următoare se aplică învățământului de 8 clase gimnaziale, la care prima promoție este în anul 1964-1965, deci în anul 1963-1964 nu a absolvit nici o clasă a VIII-a. După aceea vine reforma învățământului de 10 clase în 1968. Aceasta a ușurat mult atât părinții, cât și elevii, cu cheltuielile. Însă nu s-a aplicat decât condiționată de niște criterii pe care nu le puteau îndeplini decât localitățile cu efectiv de elevi suficient, cu spații școlare corespunzătoare și cadre didactice cu pregătire adecvată.

Elevii de la Văliug au urmat clasele IX-X la Reșița, dar era autobuz la îndemână, care însă în epoca actuală, de după 1989, nu mai este decât luni dimineața, când îi duce și abia vineri la ora 16 când se reîntoarce. Se înțelege ce ușurință s-a creat pentru aceste generații…

Comparând statistic elevii este alarmantă starea de fapt.

În anul școlar 1928-1929 erau la clasele I-IV 136 de elevi, în anul școlar 1988-1989 sunt la clasele I-IV 136 de elevi.

În anul școlar 1964-1965, la Văliug, absolvă clasa a VIII-a 22 de elevi, în anul școlar 1965-1966 absolvă clasa a VIII-a 28 de elevi, în anul 1966-1967 absolvă 26 de elevi, în anul 1967-1968 absolvă 21 de elevi, în anul 1968-1969 absol18 elevi, pentru ca în anul 1998-1999 să absolve clasa a VIII-a doar 9 elevi, deci, după 3 de ani populația școlii, ne referim la ultima clasă a învățământului gimnazial, scade de 2 ori. Natalitatea este mult mai mică.

Școala de aici, prin slujitorii ei, prin abnegația cu care și-au onorat eforturile, până la obținerea calificării, au depus eforturi în munca la clasă ca și cu familiile elevilor. Dar rezultatele s-au obținut pe măsură. Permanent școala și-a făcut loc de cinste prin oameni educați și instruiți, dați societății. Nu cred necesar de a înșira numele acestora că ar fi mare volumul de muncă și de material.

În domeniul edilitar-gospodăresc nu putem spune că au fost obținute ceva succese. De s-ar fi produs acestea, ar fi astăzi învățământ la o singură clădire, dar cu mandat de a face față scopului: toate clasele de elevi să fie într-un singur local.

Considerăm că aici au fost cele mai mari ocazii să se obțină astfel de construcții, fiindcă au existat toate condițiile materiale, de la lemne pentru toate lucrările, întreprinderi și forță de muncă. Acestea s-au întâmplat în anii 1954-1980.

Abia acum se pun speranțe, din anii 1996-1999, când prin interesul deosebit adus de Ponoran Vasile, primar al comunei, care a obținut mulțimea de aprobări specifice epocii trăite și lucrarea monumentală cu un spațiu corespunzător pentru 7 săli de clasă este sub acoperiș, șarpanta este expusă intemperiilor iernii ce urmează. Organele județene nu mai au posibilități de finanțare nici pentru tablă de acoperit ceea ce s-a lucrat de calitate la acest nou local în anii 1997-1999.

În anul 1999, s-a lucrat în primele luni ale primăverii și întreprinderea constructoare a sistat munca. Cauza: nu sunt bani.

De vină nu sunt generațiile de copii ce nu pot să aibă un local centralizat de învățătură, cu spații corespunzătoare, de care nu sunt prea multe localități ce duc această râvnă, și acum fiii în stagiu de prelungire.

În ce privește încadrarea învățământului de aici iarăși sunt probleme ivite mai ales în ultimii ani. Cadrele didactice cu studii greu mai doresc să lucreze pe aici. Parcă nu mai sunt dornici de muncă preferând cu totul alte dorințe. Dar ce sunt elevii de vină? Examenele susținute aduc foarte puține mulțumiri societății, familiei și școlii, și chiar lor înșiși.

V. Munca culturală

În zona Văliugului băștinașii români veniți cu mult înaintea coloniștilșor austrieci, stabiliți temporar prin „ochiuri de pădure” împreună cu aceștia din urmă au format comuna Văliug. Totul era greu de realizat, cele două etnii necunoscându-se suficient . Situația a fost facilitată de existența unor factori naturali.

Astfel, coloniștii vin cu cadre intelectuale: preotul Pater Benedict și învățătorul Anton Iosif Priklmayer. Preotul funcționeazăde la 1793 la 1818 iar învățătorul de a 1793 la 1808.

În cazul românilor situația era poate mai grea deoarece ei proveneau din grupuri de familii care trăiau izolate. Se consideră că au apărut oameni mai ridicați din punct de vedere intelectual. Este suficient să scoatem în evidență existența preotului Musta, care are un fiu, distins intelectual, ce s-a născut la Văliug în 1839 și care a făcut studiile: în Caransebeș – gimnaziul, juridice la Debrețin, teologie la Caransebeș, cu specializarea la Facultatea de Teologie din Leipzig, urcă trepte de specializare în mai multe ramuri adecvate și obține diploma de „Doctor Honoris Causa” a Facultății de Teologie din Cernăuți în 1929. Există în Văliug și alte cadre distinse: învățătorul Ion Popescu, care activează ca învățător din anul 1850 – situație atestată de inscripția de pe crucea de la căpătâiul mormântului său din Văliug.

Se vede că ambele etnii au cadre intelectuale din rândurile lor, care având o pregătire profundă și dragoste pentru generațiile încredințate a le instrui și educa au depus eforturi în mod consecvent.

În cadrul școlii, în procesul de învățământ, are ca sarcină participarea elevilor la slujbele religioase în cadrul cărora se propaga dragoste nețărmurită în Dumnezeu, din cele spuse de credința fiecărei legi religioase. Elevii veneau și în afara orelor de slujbă, mai ales la școlile confesionale la care se făceau și lecții de ridicare a nivelului la învățătură.

Credincioșii de la ambele religii, cea a ortodocșilor ca și a credincioșilor catolici, trăiau în relații din cele mai frățești. În consecințăși fiii lor urmau aceeași cale. Cu o astfel de educație plecată de la cei în vârstă, problemele culturalizării în masă era o rezultantă logică.

Pe lângă fiecare școală aparținând ambelor etnii, existau cantine unde elevii aveau ocazia să servească gustarea. Aici ei aveau ocazia să învețe modul de pregătire și de servire al fiecărui fel de mâmcare.

Preoții și învățătorii i-au învățat pe elevi rugăciunile care urmau a fi spuse înainte și după servirea mesei. Astfel, aceste deprinderi au fost dificile în primii ani, dar situația pentru copii ca și pentru școli se ușurează, căci aceștia observă de mici comportamentul părinților acasă. De asemenea, în sarcina învățătorului și a preotului era și organizarea de excursii cu școlarii prin comună, unde aceștia le arătau instituțiile de stat, îi învățau modul de comportare față de colegi, față de cei mai în vârstă, prin salut de „Bună dimineața”, „Bună ziua”, „Bună seara” etc. La fel, se făcea educație de într-ajutorare și respect față de bătrâni și bolnavi, ajutor față de cei oropsiți de soartă și alte situații, de exemplu: să-i aducă apă de băut, să-i ajute la mers pe distanța ce o are de făcut, când se nimerește prin apropiere etc. Bătrânii din acest sat povestesc despre faptul că educația a fost rezultatul muncii paralele a celor două etnii în zeci de ani cât și despre condițiile grele pe timp de iarnă, când elevii trebuiau să parcurgă pe jos distanțe lungi către și de la școală

Din câte spun bătrânii, excursiile se făceau uneori în comun, urmărind realizarea scopurilor comune: înfrățirea spirituală între colegii celor două școli, înțelegerea unor tradiții ale celeilalte etnii și, în acest fel, alături de alte componente sociale pe parcursul școlarizării, în afara zidurilor școlii, s-a consolidat sentimentul de bună conviețuire între copii și părinți a celor două neamuri de curând înfrățite a trăi și a munci pe aceleași locuri bănățene, văliugene.

Învățătorii și preoții organizează acțiuni cu elevii, care încet-încet, duc la o formare de idei a vieții culturale și artistice plecând de la manifestări de învățare a cântecelor cu conținut educativ, de dragoste de neam și la învățarea instrumentului muzical. La spiritul educativ tradițional au contribuit pe lângă învățător chiar și părinții, vecinii, ciobanii ori tăietorii de lemne,care în cadrul manifestărilor sătești îi învățau pe copii cum să confecționeze fluierul din joardă de soc când aveau timp de pauză, recreându-se prin muzică, fie vocală, fie instrumentală.

Etnicii germani, au înzestrat biserica cu orgă, instrument muzical ce se folosea la slujbele religioase. Dacă de la începutul formării, problema culturalizării se desfășoară cu pași mai firavi, pe măsura atașării de sătenii de naționalitate română aceasta se accentuează mai târziu, aceștia manifestându-se prin hore, sârbe, jocuri în doi, polka nemțească etc. De aici se naște pr mai precis, dorința de a învăța din cântecele, din repertoriul celuilalt.

Această dorință devine pentru educator o amplă ambiție de a demonstra în mod cu totul discret, atât opiniei cât mai ales părinților importanța culturalizării.

Iată că secolul XIX, aduce pe scena vieții culturale cadre din ce în ce mai valoroase, mai doritoare de a contribui cu tot elanul la atitudinea, creșterea, dezvoltarea tineretului și chiar a societății omenești atât de zdruncinate și dezorientate de implicațiile socio-politice, specifice mai ales zonei istorico-geografice în care trăiau pe atunci cei din Văliug.

Amintim preoții: Musta, tatăl marelui Filaret Musta, Iakob Speichert (1809–1819), în 1819–1848 – Karl Funke și în perioada 1858–1890 – Eduard Gabriel care lasă ca moștenitor un fiu cu meseria de dascăl, pe lângă care au contribuit și Ion Popescu, Ilie Bălănescu precum și familia lui Mathias Karl, preoți și învățători.

Acțiunile cu caracter social și cultural, întreprinse în mod organizat de tineret și adulți, prin cântece și voie bună, duc la apariția Casei Culturale denumită și clădirea Hrisovul.

Se ajunge spre finele secolului la formarea de grupuri cultural artistice, din cântăreți, soliști vocali și instrumentiști de la fluier, clarinet, taragot, vioară, orgă, la fanfara sătească care rămâne activă chiar și în secolul XX. Formații culturale, grupuri și coruri ale școlilor celor două naționalități, supraviețuiesc și în contemporaneitate. Este o misiune de valoare a cadrelor didactice și a altor săteni a satului, de exemplu grupul de călușari condus de Mănescu Viorel pe timpul directorului Șerbănoiu și Poror Daniel; Munteanu Ion pe timpul directorului Dodenciu Nicolae și Marcu Elena ș.a.

În cele ce urmează voi relata câteva destăinuiri ale profesorului Sârbu Ion, situații concrete, din care rezultă tocmai preocuparea temeinică, încoronată cu dăruiri morale și chiar cu spiciuiri de recunoștință materială a învățătorilor, a preoților în cazul satului tratat în această lucrare: …” își puse în cumpănă tot sufletul, să înduplece pe tata a mă lăsa mai departe la școală, mai ales că preotul și învățătorul satului, regretații: Ilie Bălănescu și Ion Popescu, adevereau talentul meu la învățătură.” Profesorul Sârbu Ion spunea:

…” Îmi reamintesc, că la vârsta de opt ani, ca elev de clasa II-a primară, citisem în biserică „Apostolul” chiar în duminica Sf. Paști, asistând la acest prim debut întreaga noastră familie. A ceti apostolul la sărbători era mare cinste. După cetire sărutai mâna învățătorului, iar dânsul mă sărută pe frunte în văzul tuturora. Părinții și bunicii lăcrimau de bucurie! După liturghie, preotul felicită, pe tata, dându-i cadou ouă roșii de Paști.

…După terminarea clasei a V-a a școalei primare românești, am trecut în clasa VI-a la școala primară germană din sat, unde devenisem elevul favorit al bătrânului dascăl Gabriel, un mare muzician, care-și cânta la orgă propriile sale compoziții.

Asistând la primul serviciu divin, orga aceasta minunată, cu complexul ei de sunete variate și efecte nebănuite, m-a captivat cu desăvârșire. și cum aveam voce sonoră, maestrul mi-a dat loc distins în corul de copii, dându-mi voie a sta, în decursul slujbelor din biserică adeseori lângă dânsul. Cu timpul îmi câștigasem toată încrederea învățătorului, dar și simpatia familiei, unde se făcea muzicăși unde eram primit și ospătat ca propriul lor copil.

Intrând în această atmosferă muzicală, gândul meu zbura necontenit la orgă, iar admirația mea pentru tehnica maestrului era nemărginită. În sfârșit mi se oferi prilejul să cânt și eu la orga fermecată. Maestrul plecase la o înmormântare, încredințându-mi cheile de la orgă. Chemai pe unul dintre băieții ce trăgeau clopotele să calce la foiul orgei, iar eu, așezându-mă maestos pe scaunul maestrului, începui să alerg toate cele zece degete pe clapele instrumentului, ba, apăsam și cu picioarele, cele patru pedale.

Explicabil: a fost prima încercare, dar de un efect extraordinar. Încetând clopotele, concertul meu la orgă atrase atenția trecătorilor iar crâznicul alarmat, urcă în fugă treptele și-mi închise mașina. Maestrul nu m-a dojenit pentru această faptă eroică, din contră, mi-a dat o ”școală” tipărită de muzică și pentru violină și un caiet cu portative în care să scriu notele. Mai târziu tot dânsul mi-a dat primele lecții la violina de la școală, îndemnându-mă să nu abandonez fluierul, pe care-l purtam vârât în buzunar.

…Cu începerea anului școlar viitor, trecui la Gimnaziul din Reșița, aproape de Văliug, cu limba de predare germană, urmând cls. I și II, în care ni se propunea și gramatica limbii maghiare.

Directorul Ogonovscki, polonez de originăși artist de vioară, aflând despre înclinările mele muzicale, măobligăsăiau, în mod gratuit, ca animator, lecții de vioară, laolaltă cu fiul său.

Mergeam aproape zilnic la orele de lecții cântând cu mare pasiune duete pe care le executam alternativ cu fiul directorului. Se evidenția din zi în zi mai lămurit talentul meu muzical. În anul al II-lea directorul fu transferat în altăparte. Înainte de plecare, mă introduse în cercul familial al notarului comunal, Vuia, unde continuai exercițiile de vioară, cântând bucăți mai grele, acompaniat de fiica mai mare a secretarului, care mi-a dat primele îndrumări în arta interpretării.

Reîntors în vacanță acasă, consăteanul și prietenul meu, Krischer, student la liceul din Timișoara, un virtuos la armonică, închegă cu câțiva prieteni intimi de-ai săi, o orchestră în care intrai și eu, completând programa concertelor cu piese românești.

Într-o seară asistă și tata la un festival studențesc și vesel de cele văzute și auzite, plecă acasă pe deplin satisfăcut, ovaționat de întreaga societate. Eu eram prea fericit de această izbândă.”

Grija familiei de a crește copilul, preocuparea școlii, a învățătorului, preotului satului în a încuraja și ajuta dezvoltarea talentelor sătești, spiritul de colegialitate între cei doi coloși Krischer și Velceanu cât și patriotismul loial, văliugenesc, de a dezvolta sentimente deosebite, prin repertoriul de cântece de ambele etnii, realizate de tinerii din Văliug organizați de aceștia.

Aceasta demonstrează că tineretul ajutat de intelectualii satului, preoții și învățătorii, au fost aceia care au realizat în mod susținut activitatea de culturalizare a maselor. Astfel s-a ajuns ca să se simtă și amiciția dintre naționalitățile existente pe aceste ținuturi care au reușit să obțină remarcabile succese în ridicarea nivelului educativ al membrilor societăților de pe acest teritoriu, români și germani. Tineri români sau românce s-au mixtificat – ca urmare a căsniciei – de-a lungul vremurilor chiar și în contemporaneitate.

Credem oportun a declara cu sufletul înmiit de mulțumit că orice român, sau cetățean, adevărat român, rămâne convins că cele două odrasle pomenite mai sus ca exponenți ai vieții culturale de la finele secolului XX, Iosif Velceanu și prietenul și colegul său, Krischer, sunt adevărați piloni uriași ai vieții culturale în ultimul sfert de veac XIX,chiar și în jumătatea secolului XX

De acum putem spune că laurii victorioși ai culturii naționale românești sunt asigurate prin ceea ce au dat și vor da cei doi așa ziși luceferi ai muzicii

Iatăce scrie Velceanu I. în tema: „Retrăind anii copilăriei din cartea sa” (Prof. I. Velceanu, Autobiografie):… „Așa cred, dar și simt necontenit, căîn răsadul meu sufletesc, moștenit din străbuni, plivit și îngrijit de scumpii mei părinți, frumusețile satului meu natal, în a căror vrajă și dulceațămi-am trăit anii tinerețelor, au contribuit hotărâtor la înseninarea mea sufletească, dăruindu-mi îndemnuri și aspirații în sens artistic care se reflectează în modestele mele lucrări picturale și muzicale.

Și așa, ori de câte ori îmi revăd satul, torente de dulci amintiri bat la poarta minții, trecând ca un film prin fața mea toate…

Retrăiesc anii copilăriei și lăcrimez de duioșie.”

Cred că sunteți de acord cu autorul că acesta credem reflectă momente cruciale atunci când în clasa a II-a, fiind la biserică în ziua mare de Sf. Paști a citit din Evanghelie, tema: „Apostolul” care la fine a sărutat mâna învățătorului său.

Aflăm din cartea Directorului Ogonovski, „Asociația bănățeană de arte frumoase”, că deodată cu învierea politică a Banatului s-a înființat „Asociația bănățeană de arte frumoase” cu sediul în Timișoara.

În ziua de 21 ianuarie 1922 s-a ținut prima adunare, în care s-a hotărât cu mare însuflețire înființarea ei, fiind prezenți 43 de membri activi, pictori, graficieni, sculptori, arhitecți, peisagiști, artiști decorativi, și iubitorii de arte frumoase din Banat și zonele limitrofe – iar ca oaspeți d-nii generali Găvădescul și Budescu, în fruntea întregului corp de ofițeri superiori ai garnizoanei, dl Ioan Petrovici, director regional al învățământului profesoral de desen artistic și un public numeros din pătura intelectualilor din localitate.

În procesul verbal adresat la această adunare profesorul I. Velceanu salută în numele inițiatorilor grupați în jurul domniei sale și celor prezenți, deschizând adunarea și ține o conferință ocazională în care arată în liniamente generale, necesitatea și scopul Asociației ce se înființează.

La conducere se aleg: președinte, Iosif Velceanu, profesor la liceul Diaconovici Loga. Vicepreședinți: ing. A. Diaconoviczy și I. Ferencsz, pictor academic.

Tema M.S. Regele Ferdinand I. La Expoziție. N.B. Din cartea menționată mai sus.

„Cu ocazia vizitei regale în Bănat, marele Rege, a petrecut câteva zile în Timișoara, vizitând prea grațios și Expoziția din castelul Huniadi.

La sosire M.S. este întâmpinat de domnul Mocsonyi, maestrul vânătoriilor regale, prezentând pe pictorii Liuba, Suchanek, Isac și pe sculptorul Gallas.

La intrarea în Expoziție dl Iosif Velceanu, președintele Asociației bănățene de belle arte, a primit pe Suveran.

Intrând în sala expoziției M.S. examinând minuțios tablourile și sculpturile expuse, a dat dovadă de o rară pricepere în acest domeniu…”.

Cred că sunt elocvente câteva din treptele socio-profesionale pe care le-am prezentat, ca să apreciem marea personalitate a vlăstarului din Văliug și putem înțelege mai deplin valoarea participării sale din tinerețe și până la finele vieții, în demararea cu succes a activităților cultural artistice din Văliug și apoi din țară.

Regele Ferdinand I la Văliug.

În ziua de 12 iunie 1926 în timp ce clopotele băteau pentru Eroii morți în marele războiu, automobilul regal venind dinspre Recița, intrăîn comuna Văliug.

Toți locuitorii îmbrăcați în haine de sărbătoare au ieșit întru întâmpinarea M.M.I.I. Regele Ferdinand I, Regina Maria, A.S.R. Principesa Ileana.

În fața monumentului Eroilor corul local a intonat „Imnul regal” dupăcare o fetiță a predat M.S. Reginei Maria un buchet de flori de câmp.

Familia Regalăa participat la slujba religioasă celebrată în biserica ortodoxă de către părintele comunei, Miron Mănescu.

De aici, înalții oaspeți s-au înapoiat la Recița, lăsând în urmele lor, văliugenilor marea bucurie, că au văzut aevea și s-au putut închina cu evlavie și supușenie Marelui Înfăptuitor al României Mari. (I. Velceanu, Autobiografie).

Din tema „Strămoșii mei” I Velceanu.

După mamă bănățeni de baștină,

După tată olteni din Vâlcea.

Bunicul meu, Petru Velceanu (1815-1891) om știutor de carte și primarul comunei cu vază înaintea sătenilor și un mare sprijinitor al școalei și bisericii, era bine înstărit.

A avut cinci copii, o fată și patru băieți și o droaie de nepoți. Pe timpul școlăriei mele erau în viațăvreo 15 nepoți, băieți și fetițe, cari năpăstuiam grădinile bunicului, umplându-ne sânul și buzunarele cu fructe și cucuruz de fiert.

Și cum bunicul Petru era sfătos și cumpănit la vorbă, se porni discuția despre vremuri de demult, de pe vremea turcilor și despre prigoana românilor din Țara Românească. Turcii devastaserăîntr-o vreme și Bănatul. O ceată de turci trecuse, rătăcindu-se, chiar prin părțile muntoase ale Văliugului de azi, lăsând în urma ei legenda locului numit „Capul Turcului”.

Bătrânii mai vorbeau și de o moară de vânt din Vârful Cucii deasupra de Breazova și despre mina de aur din Valea Bogatului de sub Cuca, ce ar fi existat în timpul străvechi.

Și povestește bunicul Petru, cum din cauza prigoanei turcești, moșii și părinții își părăsiră vetrele din județul Vâlcea, de pe malul Oltului și, împreună cu alți olteni, din Gorj și Mehedinți, trecură Poarta de Fier și se așezară prin veacul XVII în Banat, mai ales în ținuturile muntoase ale județului Caraș și Severin.

Și ce puternică a fost ghinda olteană! „Ea a rezistat eroic tuturor încercărilor de desnaționalizare, a prins adânc rădăcini în glia bănățeanăși a dus la dezvoltare și strălucire admirabilele însușiri artistice, profund latine, ale bănățenilor”.

Străbunii vâlceni se așezară la Breazova, în Valea Bârzavei, la poalele dealului semeț numit Cuca, un vârf înalt de munte, pleșuv, cu fânețe mătăsoase, de o calitate extraordinară, unică în întreg Bănatul, unde era deja o așezare străveche a unor bănățeni de baștină.

Fiul său, decedatul preot din Ramna, întâlnindu-mă în anul 1893 la Bocșa Montană, unde eram dirijor de cor, m-a primit cu simpatie și multă duioșie, asigurându-mă, că suntem de aceeași tulpină familială… Mai târziu așezarea băștinașilor la Breazova se permută în valea mai largă și de o întindere mai mare a Bârzavei, situată la poalele muntelui Semenic, întemeindu-se aci satul de azi „Văliugul”.

Străbunii mei erau băștinași de la Breazova: bunica dânsei a fost din Târnova, născută Dalea, o familie străveche bănățeană.

Iată câte lucruri deosebite a avut pe atunci societatea ca fapte demne de urmat în viață ca și marele om Velceanu.

Să spicuim câte ceva din comportamentul părinților săi care-și aduc o contribuție chiar mai eficientă în timp.

Din tema „Părinții mei”.

„Tatăl meu, numit de toată lumea „Nenea Gheorghe” a fost din fire cumpătat în toate, hotărât la vorbăși faptă. Dealtfel om blând și de o bunătate rară, n-a fost cazul să fi avut cu cineva din sat nici măcar vreo vorbă legănatăori de ceartă. Era un meșter pasionat al cântecului și al muzicii. Dansator excelent și iubitor de petreceri, el era inimosul aranjator al „petrecerilor de joc” aranjând din vreme și aducând din mari depărtări, tarafurile de muzicanți între care mai adesea din Almăj cu clarinet, trâmbițași bombardon. În sală dânsul era vătaful dansurilor: îi plăcea mai ales brâul, iedera și măzărica. El supraveghea dansatorii, el calma cu vorbă blândă, dar răspicată animozitățile feciorandrilor învăpăiați de gelozie și tot el împăciuia rivalii învrăjbiți, gata să-și împlânte cuțitele, îi despărțea cu mâna sa vânjoasăși da semn muzicii săcânte… În schimb, când se așeza la masă cei patru frați vâlceni, înceta jocul și muzica le cânta la ureche. Răsunau doine și cântece, iar lumea se aduna în jurul lor, completând sonoritatea versurilor. Atâtea doine știa tata!… Sufletul expansiv al tatii admira lăutarii. Zicea așa: „lăutarii ăștia au în suflet ceva divin ca săne înveselească viața”…

După gustare se continua „muzica de stradă” răsunau ulițele și tot satul prindea vestea, căva fi petrecere cu joc…

De câte ori nu-mi spunea, când mă vedea cântând la vioară: „Cine iubește muzica n-are suflet rău, m-am îndrăgostit de mamă-ta, fiindcă era cea mai frumoasă din sat, dar și cea mai sprintenă dansatoare și îi plăceau cântecele”.

Mama profesorului Sîrbu Ion, cu care de altfel am stat mult de vorbă, a fost în tinerețe una dintre cele mai sprintene și frumoase femei din sat; foarte iscusită în lucrul de mână, purtând cele mai mândre haine, țesute și lucrate de dânsa. În casa noastră se adunau fetele și nevestele, ca să copieze modele de cusături și de șabacuri, țesutul pânzeturilor vărgate, al brăcirilor în mai multe culori.”

Biserica prin metodele ei și școala dealtfel care are influențe specifice activităților desfășurate permanent. Dar nu contestă nimeni valoarea directă în care se implică cetățenii satelor, ca în cazul familiilor velcene care și-au adus contribuția din plin și în mod complex, dacă ne gândim doar la formele cultural artistice și sociale. Munca, formele ei în care mama atrăgea fetele și femeile în activități de măiestrie în cusături și broderii, iar tatăl, unchii lui în antrenarea în mod indirect a cetățenilor la sporirea contribuției în producție, la pădure și la părțile laterale ale acestora pentru gospodăriile sătești ce contribuie la înflorirea comunei, a societății etc. Acum avem destule exemple practice să precizăm că în bănățeanul de acest gen care se face fălos, mândru, susținând căcea mai deosebită dintre multele lui calități este spiritualitatea arătată, scoasă în evidență din dibăcia lui artistică atât de uimitoare și demonstrată în iscusința sa. Astfel, arată calitatea superbă de cântăreț înnăscut, zice el, de interpretare a dansului specific populației cărășene pe care le-au învățat, din câte am văzut și membrii familiei Velceanu devenită cărășeni de la Breazova, Văliug.

Prin toate aceste adevărate calități de înaltăținută de adevărate minuni ale creațiunilor sale din adâncul dorințelor sufletești, arătând calitatea sa de „m’is fruncea”, și astfel este demonstrată, alături de cele ce vor urma să le reliefăm.

Credem suficiente documentări ce am reliefat de la începutul vremii, când s-au unit aceste două naționalități că au avut calități specifice și în același timp chiar temeinice din start, dar s-au dezvoltat și consolidat odată cu definirea noțiunii de sat Franzdorf.

Germanii și austriecii aduși în acea mare zi de Sf. Petru și Pavel în 1793, au îndeplinit dorința Kaiser-ului lor de la Curtea Regalădin Viena care le-a spus: „Acum, mergeți în numele lui Dumnezeu, dragii mei. În noua voastră patrie, construiți-vă case, fiți fericiți, dar botezați-vă așezarea după numele meu.”

Într-adevăr s-au ținut și ei de cuvânt până și chiar în cea mai mare bogăție sufletească, minunatele creații spirituale, manifestată în dibăcia cultural artistică formând un tot unitar la care un dar prețios l-a adus și concetățeanul lor Krisker – alături sau într-un singur consimțământ cu etnia lui și distinsul Iosif Velceanu, coleg și sătean.

Faima celor doi coloși alături de conaționalii celor două naționalități exprimată în cântecele și jocurile cu adevărat naționale pentru ei, în acest colț al Banatului, în care cultul frumosului s-a ridicat până la înălțimi luminoase la care au fost alături chiar în linia I-a, preoții, dascălii și sătenii ca și valoroasa familie numeroasă a distinșilor Velceanu.

Văliugeanul ca oricare alt semen din acest specific de viațăde munte, trăind și muncind prin deosebită trudă, se caracterizează printr-o fire vioaie, expansivă și chiar făloasă și aceste atuuri îl conduc desigur la completarea mai temeinicăa noțiunii de „frunce”, în Bănat.

Iată deci că intelectualii și împreună cu școala, din inițiativa ei din primii ani ai așezării – aici în Franzdorf-Văliug – au reușit să realizeze unul din marile misiuni și fericiri a societății – culturalizarea maselor – și coeziunea de netăgăduit a celor două naționalități: români și germani – și cu nimic mai puțin și cu alți muncitori și intelectuali de alte naționalități sosite cu scopuri bine conturate și stabiliți aici.

Toate aceste deosebite succese au creat precedente din cele mai consistente și au ușurat deci, continuarea și chiar dezvoltarea tuturor componentelor societății, pe trepte superioare.

Într-adevăr, văliugeanul de azi și de ieri chiar, este ambițios și fălos și cunoaște perfect doinele și cântecele și corurile bănățene fondate în special de săteanul lor, Iosif Velceanu alături de bănățeni ca Ion Vidu ș.a.

și de aci cu bună-credință trebuie să apreciem zicala lor – „La noi în sat, tot natu – știe cânta și juca orice cântec și joc strămoșesc care-l pătrund până în cele mai tăinuite adâncuri sufletești ale sale și împletește cântecul cu freamătul și poezia.

Menținerea dezvoltării culturale a contribuit la apariția în termeni scurți de timp a multor forme de manifestare individuală și colectivă de formații culturale cu care Văliugul se face cunoscut peste hotarele sale, în satele Wolfsberg (Gărâna), în Weidenthal (Brebul Nou).

Astfel se creează stimulentele între afirmarea pe scenă cu ceea ce considera fiecare că se pot manifesta mai fastuos. În acest spațiu sărbătoresc, la vecini se încheia de regulă cu schimburi de tradiții autohtone, se discutau teme de interes local și național, ajutorându-se în mod creștinesc, civilizat. Toate au atras după sine concluzii sănătoase și se învățau multe lucruri reciproce din care se alegeau cu foloase proprii, colective.

La sărbători tradiționale: la Anul Nou, la Sf. Ion, la Lăsatului de post, la Sfintele Paști, la Sfântul Petru și Pavel.

La fiecare din aceste sate manifestările religioase urmăreau același scop, dar fiecare avea ceva și diferențe și se părea căeste mai valoros. De aici rezulta învățarea și a acestor părți care se părea cădau un aspect cu totul diferit dar plăcut.

În acest fel s-a ajuns la cunoașterea și punerea în aplicație mai ales a dansurilor în întregime, căunul străin nu diferenția dansatorii după naționalități. Diferențe distincte se petrec la sărbătorirea Învierii lui Hristos.

La creștinii ortodocși, se păzește Mormântul lui Hristos de către grupuri de flăcăi și oameni îmbrăcați în uniforme speciale: din ziua de Vinerea Mare, începând cu orele 16 și pânăla înviere, duminicăla orele 4.

De asemenea lăsarea marelui Post de Crăciun și de Sfintele Paști se face în mod cu totul deosebit. Exemplu: se organizează serbare cu finalizarea în jocuri și dansuri, dar, fanfara umblă prin comună înainte de începere, când organizatorii sunt îmbrăcați – mascarage – adică deghizați, ceea ce produce un mare haz sărbătoresc, și așa vor sta îmbrăcați la serbare.

La o asemenea sărbătoare vine lumea cu mic cu mare și se întrețin prietenește – români cu naționalități din satele aparținătoare: Gărâna și Brebul Nou dar și românii din Văliug, merg la sărbătorile similare în aceste sate și petrec în voie bună.

În zilele noastre, adică acum, în anul 2002, toamna, când scriu aceste mărturii, locuitorii acestor două sate sunt plecați definitiv „de zile bine” – în țările lor europene, de baștină, de unde au plecat în urmă cu două secole.

Ei vin la aceste sărbători, în fosta lor patrie, la festivitatea acestor mari sărbători la care participă retrăind momentele de atunci… Dar la Văliug se reîntorc la prieteni în aceste zile.

Formațiile culturale, începând cu grupuri și terminând cu corul de adulți, ca și cele două coruri școlare – români și catolici – pânăîn 1962 sunt active de la începutul secolului XIX, ca și în contemporaneitate, aproape cu un an înainte de mileniul al III-lea.. La aceste formații culturale, un aport prețios l-au avut învățătorii și preoții, pomeniți mai sus, la care perfecționarea a fost completatăde marii coloși: Velceanu și Krischer, care vor continua cu sprijinirea morală, a formațiilor culturale și în secolul XX – primele patru decenii – ei fiind încă activi.

Corul ortodox al Văliugului ca și cel școlar, alături de cele două catolice, participau cu programe adecvate dar consistente, ca și celelalte formații artistice, la prima aniversare a unui secol – la 29 iunie la Sf. Petru și Pavel 1893.

La cea de-a 200-a aniversare nu vor mai participa în măsurăde 100% coloniștii, întrucât inexistența lor este prezentă pe acest teritoriu.

Ei au părăsit gospodăriile construit aici și au lăsat chiar neamuri de gradul cel mai apropiat, copii căsătoriți prin mixtificare și cu care azi se revăd făcându-și vizite reciproc, dar ei când pe aceste meleaguri este și o revenire de aduceri aminte, unde și-au lăsat cu ochii adânc înlăcrimați agoniseala de o viață sau chiar de două, trei – fiindcă și părinții și strămoșii lor au lucrat din răsputeri să-și facă în Văliug, ori la Gărâna sau la Brebul Nou, un rost în viață pe care au fost siliți să-l părăsească înainte de revoluția din 1989.

Înflorirea vieții culturale capătă o nouă orientare începând cu Ziua Marii Uniri a Neamului Românesc din 1918, pe care comuna o sărbătorește cu ocazia reîntoarcerii delegației de cetățeni ai Văliugului, în frunte cu primarul, care au luat parte la cea mai înălțătoare zi a României – „Unirea cu Patria Mamă”, sărbătorită la Alba Iulia: ștefan Pânescu (primar), Miron Mănescu (preotul satului), Ioan Bălean (delegat), Constantin Bălean (delegat), Iosif Diaconovici (delegat), Sava Diaconovici (delegat).

Abia de acum înaintașii noștri se simt cu sufletele înălțătoare, stăpâni adevărați pe destinele lor.Cu această ocazie, dirijorii, instructorii de formații artistice, vor demonstra cu mare și nețărmurită mândrie: faima lor de leagăn văliugenesc, de leagăn al cântecelor, doinelor, al jocurilor cu adevărat românești, în această atât de mândră parte a țării în care cultul frumosului s-a ridicat pânăla înălțimi luminoase, văzute după milenii, abia acum la Alba Iulia dar simțite profund în inimile tuturor celor ce trăiesc în Văliug și în Marea Românie Reunită!

Dar acum, mai mult ca totdeauna, acest program artistic-cultural al acestei deosebite serbări, a reușit să valorifice, admirația locuitorilor fațăde conținutul istoric.

Neștearsă va rămâne în conștiința, în memoria locuitorilor Văliugului, această înălțătoare manifestare culturală cu valoare profund istorică pentru unitatea noastră națională câștigată abia după îndelungate jertfe omenești și suferințe uriașe care a stropit cu sângele eroilor noștri pământul acestei mult dorite patrii

Prin conținutul specific, variat, momentele au reușit să contribuie în profunzimea noastră morală, la ridicarea pe noi trepte de culturăși respect patriotic și național. Astfel că, începând cu perioada de la Unirea României 1918 – munca de culturalizare are o altă orientare, altă libertate, fiind scăpați de sub conducerea străină neamului, intereselor naționale, se desfășurau toate acțiunile și interesele. Formațiile cultural-artistice își desfășoară activitatea în continuare. Conducerea acestora a rămas tot sub cei de până azi, în afară de învățătorul care a murit în război.

De la data de obținere a independenței, au desfășurat activitățile culturale cu rol de conducere, tot învățătorii și preoții, dar în localitățile sătești, ca și la Văliug este loc pentru elemente capabile, dornice săse afirme, să dezvolte conținutul național și mai ales artistic.

În această comună, activitatea de culturalizare cu toate formele ei continuă dar cu un mai mare zel, având la bază prezența lui Iosif Velceanu care avea altă pondere în activitățile complexe ale acestei laturi, dând în special îndrumări. Domnia sa venea mai rar și în acest caz erau foarte valoroase întâlniri la fața locului. Discuția despre repertoriul cântecelor erau foarte instructive, încât bucuria era mare.

Corul bărbătesc se dezvoltă și devine mixt din anul 1919, dată de la care în repertoriul său apar piese cu conținut patriotic și național pur, așa cum și învățătorii care se succed în conducerea corală sunt cei care aveau și calități corespunzătoare.

Astfel Vezoc, Anzi M., Peia Aurel care în anul 1929-1930 pregătește împreună cu tânărul Busuioc Badea, venit de la Lugoj, unde fiind elev la liceu și membru al corului de acolo avea cunoștințe proaspete și stăpânea actul de dirijare. Ei lucreazădoi ani împreună și obțin rezultate bune.

De aci se organizează în continuare munca culturalăcuprinzând toate formațiile, de până atunci, dar bineînțeles împrospătate. Acest tânăr dirijor, va colabora cu învățătorii, cu funcția de director și astfel calitatea este progresivă.

În perioada de la Marea Unire a României, se simte o revigorare atât numerică cât și privitor la creșterea încrederii cetățenilor în formațiile existente, aceasta contribuind la crearea unei atmosfere de sărbătoare în spectacolele prezentate. Astfel, organele de conducere ale comunei și doctorul au prilejul să discute probleme obștești, educative, medicale, ceea ce contribuie la bunul mers al comunei, la cunoașterea vieții obștești. Astfel de activități care mobilizează indirect masele de oameni ajută societatea omenească în înțelegerea bunului mers.

Bisericile înregistrează progrese în ceea ce privește menținerea credincioșilor în cadrul cultului ortodox și respectiv catolic, neexistând cazuri de trecere la alte culte care încearcă să facă reclame ca atare, ajută alături de școli la un climat sănătos.

De asemenea se organizează serbări câmpenești la care participă fanfara locală, cântă soliștii vocali cu un repertoriu popular de mare mobilizare spre viață liberă și mănoasă. Echipa de călușari cu o vechime apreciabilă din secolul trecut și care are o mare apreciere din partea sătenilor și are și merite deosebite – obținând succese la concursurile la care s-a prezentat la Plasa de care a aparținut Văliugul și la fel folclorul mixt care are un repertoriu la nivelul cerințelor la care aportul adus de noul dirijor este apreciat de organele de resort și aceasta o dovedește și creșterea numărului de membrii ca și amploarea în general ce sporește permanent, în mobilizarea membrilor formațiilor.

Se remarcă o însănătoșire a echipei de dansuri care abordează o gamă variată de jocuri ce aparțineau părinților noștri, mai ales bunicilor ce s-au luptat cu dibăcie artistică ceea ce demonstrează specificul cetățeanului nevoit să lupte cu valurile vieții. Faima echipelor noastre cultural artistice se apreciază din ce în ce mai valoros în urma programelor, spectacolelor ce le organizeazăsăle ținem la serbări, organizează la Sfântul Petru și Pavel, în comună, la Sfântul Ilie la Muntele Semenic, la Lacul Vulturilor la care pelerinajul dureazăde la douăzile în sus și la care vin mulțime de vecini din satele din jurul muntelui ca și din alte meleaguri și din orașe mai ales cei de la Reșița.

Formațiunile noastre s-au făcut cunoscute nu numai cu ocazia marilor sărbători din jurul satului, dar am prilejuit destule alte ocazii când noi am fost bisați să repetăm nu numai câte un punct ci destule din mulțimea pentru care nu întotdeauna au fost decât cei mai cunoscuți ca având totul din abundență și nu numai în acest domeniu.

Așa se întâmplă odată cu apariția vajnicei lucrări a Barajului Gozna începând cu anul 1947, ca în anul 1948 să apară pe străzile satului mândru Văliug, săvuiască pe zi 5000 de muncitori.

Cu această ocazie a crescut volumul de lucrări de toate categoriile cunoscute de tehnica ce atunci apărea și la noi care nu dispuneam de posibilități de deplasare în alte locuri mai depărtate de Reșița. De atunci am început să cunoaștem multe din cele ce viața ne-a demonstrat că aveam nevoie.

Aici a apărut stație de radioficare pe când mulți nu știau ce-i radio, darămite să vedem firul, așa zis conductor electric prin care trecea sunetul și de-a lungul satului, de la Crăinicel unde azi este marea Uzină electrică, până la intrarea în Văliug din poiana cu acest nume, la Dealul Drăguții, unde azi este Casa Baraj, de aici în jos la fosta colonie Răchita, de unde s-au dislocat peste 20 de case, locuințe ale consătenilor noștri care au fost aciuiți în case fie improvizate, fie altele definitiv construite în sat.

În acest loc al Răchitei este azi mijlocul apei, volumului barajului de mai sus amintit. Acolo era cea mai crâncenă luptă, muncă, din cele de nedescris de grele. Acolo se căra, se ducea, piatră cu vagonetul condus manual, de om, de la cariera din preajma zonei Poiana Văliug – încărcată manual, dusă prin împingere pe distanță apreciabilă pe cale ferată îngustăs ăpată la poalele dealului până acolo unde s-a construit uriașul zid de oprit apa – și veți aprecia valoarea semnificati vă a muncii depuse de voința și cu puterea omului ca săne bucurăm de atunci, din 1952, de lumină electrică, de crearea zonelor pitorești etc.

Stația a început să vorbească – dar cum să vorbească firele de sârmă– așa ne speriau părinții – și noi credeam căci mai mult nu știam. Ne speria sunetul anunțării orei matinale de 6 și 7 dimineața când trebuia să se pregătească de prezentat la muncă schimbul de zi… de unde să știm noi de alde-alea.Din discuțiile pe care le-am avut cu profesorul Sîrbu Ion, am aflat mai multe informații. El spunea:

“Spăriatul mai mare a fost atunci, când noi, mulți, în grup cum mergeam la școală, sau veneam de la școală, sau de altunde, fugeam de teamă că cineva se ia după noi! De câte ori nu ne-am ascuns pe după orice poartă deschisă, sau după vreun stâlp, până a venit cineva să ne asigure că nu este nimeni să ne facă teamă… cei mici mai făceau legătură cu basme când se ascundeau cine știe ce suflete în imaginația celor ce ne făceau teamă. și azi, care copil mai pățește ca noi cei de atunci… iată asta este una din verigile buchetului de cultură spirituală, despre care nu avem loc săne mai povestească cel ce ne vorbește pe această cale…!

Atunci, în 1950, la ajunul Anului Nou 1951 am fost părtași cu cei de se sperie… când văd mai multe lămpi pe pereți, fără sticle lunguiețe ca acasă la noi, luminând să vedem o sală mare încăpătoare pentru sute de suflete, iar copiii mai mari sau măricei umblau fără frică pe lângă învățătorul lui mai sus pe o ladă… (era scena de azi) pe care erau urcați și ne spuneau povești, poezii, ori jucau și muzica le cânta prin firul electric, căci de aceea noi vedeam.”

Unul din acei dascăli, Georgescu Bujor, conducea împreună cu mulți alți dascăli toate mișcările, serbările care ziceau că este inaugurarea Casei de Cultură(cămin cultural) construit de Combinatul Siderurgic Reșița drept cinste satului Văliug.

Din aceste succinte expuneri ce relatează fapte de cultură, din care noi cei de aici am înțeles multe lucruri frumoase, plăcute atunci când nu după mult timp, am urcat pe scenă, pe acea ladă de unde vălugenii au spus poezii, au cântat,etc. Ion Sârbu își amintește:

“Încetul cu încetul, am crescut, am devenit și noi mici artiști și sub conducerea domnului învățător Șerbănoiu Ion care era și director, și alți învățători și profesori ce ne însoțeau ne suiam pe acea ladă, spuneam recitări, cântece executam și multe altele. Nu mult după aceea învățătorul director, Pora Daniel ne-a condus pe scenă câțiva ani. Apoi profesoara Marcu, directorul școlii ne-a condus pe scenăși după aceea profesorul Vasilache Spiridon ne-a pregătit mulți ani pentru spectacole artistice, și profesorul Dumitrescu Alexandru, directorul școlii ne-a îndrumat pașii în prezentarea de spectacole.

Profesorul Dodenciu Nicolae împreună cu instructorul de la Călușari, Ion Munteanu, ne-au dus la spectacole în sate, la Târnova, la Reșița cu întreaga formație de ansamblu cultural la care și fanfara ne-a cântat, iar veteranul Busuioc Badea, dirijorul corului din 1931 pânăla 1987 ne delecta cu tot felul de cântece din repertoriul bogat la care a contribuit și marele profesor Iosif Velceanu ce a pus la dispoziția dirijorului Badea Busuioc din (repertoriul) compozițiile sale în fazele de început din 1931 când s-a mai reîntors în satul lui natal, la neamuri și a văzut și ascultat la cor din compozițiile cale ca și de ale colegilor săi Ion Vidu din Lugoj și alții.

În ultimii, profesorul Sârbu Licu, pe care după câțiva ani de conducere, l-a înlocuit pentru doi ani învățătorul Gruescu Romulus și din toamna anului 1998 iarăși dl. profesor Sârbu ne conduce școala dar urmează să ne conducă și formațiile culturale de acum înainte.”

VI. Arta populară

Așezările de început ale cetățenilor pe meleagurile acestei zone deluroase cu priveliști răsfirate dispuse pieziș unde soarele-și mai găsea loc să privească cu razele luminoase pe cerul senin al anotimpurilor, găzduiau oamenii și animalele domestice nelipsite fiecărei gospodării. Creșterea acestora era o îndeletnicire permanentă și un izvor de venituri prin produsele de lapte, carne, lână și piei ș.a. dar în plus asigură și hrana de zi cu zi în afară de produsele leguminoase mai ales ca și cele cerealiere la care se preta solul micilor parcele existente în jurul casei improvizate din lemn.

Parte apreciabilă a acestor familii, ascunse de frica cotropitorilor, fiind de origine românească din patria mumă Muntenia și Oltenia în special, reușesc să se cunoască, să se întrajutoreze în rezolvări de probleme specifice, devenite comune. Cu timpul oamenii devin muncitori, scormonitori ai rocilor existente în aceste locuri, de-a lungul Bârzavei până sub poalele muntoase ale Semenicului, apoi, producători de mangal-cărbune obținut prin arderea lemnului după tăierea fagului în special de mărimi uriașe, având vârste seculare. Femeile se ocupau de mica lor gospodărie, de creșterea copiilor lor în aceste condiții ce nu-și găsesc analog.

Evoluând pozitiv, nivelul de viață în sensul de a se așeza mai organizat, în colective formate din semeni pe diferite criterii unde-și aleg locuri mereu mai prielnice, dar la fel de scutite de modul de a fi văzuți de cei ce i-ar fi distrus barbarii.

În timpul iernilor, când, bărbații nu lucrau în specificul ocupației lor, se ocupau de treburile gospodărești pe care le face de regulă femeile, dar în astfel de zile fiind scutită într-un fel de migalele activității, preluate de soț, sau de copiii mai mari, ea își valorifică timpul zilei în special căutând posibilități de producere a bunurilor – îmbrăcămintea membrilor familiei, ca și pentru acoperirea fiecăruia sau a fiecărui pat. Astfel apare, sau se reiau pe alocurea deprinderi din familia din care provenea, ori unde a observat și și-a format o imagine a obținerii produselor finite din lâna oilor, din fânul de cânepă sau in. Cânepa și inul se cultivau pe micile parcele din jurul locuinței, iar topirea plantei, a firelor de cânepă sau in, la un loc în jur de 20-30 formau o așa zisă mănușă (snop) legate cu fir de sfoară, sau de piele ori sârmă, se puneau la uscat la adierea vântului, la soare timp de 10-15 zile.

După uscare, acestora le găseau un loc cu apă, adânc la 90-120 cm, fixau un țăruș pe măsură în locul din râu, în jurul căruia construiau un stog de formă cilindrică (vârful fiecărei mănuși se fixa în acel țăruș / trebuie o oarecare îndemânare / și aici stătea în apă până se putea sfărâma lujerul, firul, partea lui lemnoasă). Prin baterea mănușii cu maiul fixat pe un salcâm sau, stâlp de orice lemn, din care apoi se obținea mulțimea de fire lânoasă a fiecărei mănuși. Apoi după dărăcire, aceasta devenea acel caier, care se torcea manual, obținându-se firul strâns într-un ghem prin lucru manual de regulă al femeii sau fetelor;I mai apoi pânza de cânepă existentă și în zilele noaste (mai puțin azi) până-n timpul celui de al doilea război mondial. Bărbații plecați la războiul din 1941-1945, când soția a preluat locul soțului la muncile complexe ale gospodăriei, există la ora actuală cazuri izolate unde se mai practică aceste preocupări.

Mâna feminină, dorința fiecărei gospodine din mediul rural, inițial existau puține centre pur muncitorești, în zonele cu teren steril, arid agriculturii, unde se dezvoltă țesutul în casă, manual, și respectiv torsul mai întâi și se obținea vestita pânză de in sau cânepă. Tot femeia a obținut, a confecționat cămăși, costume de haine pentru membrii familiei sale, velințe de acoperit, saltele din fire de cânepă țesută, preșuri de așternut prin camere de locuit, la fel se obțineau și din pânza de in.

Țesutul manual, producerea de bunuri casnice necesare fiecărei familii a devenit o meserie prețioasă, gospodăria reușind să aibă cele necesare ca îmbrăcăminte și preșuri. Țesutul în special, în diferite modele, a creat pânză de in care există și azi la diferite gospodării în Văliug, în cea mai mare parte obținute din trecutul nu prea îndepărtat de la bunicile noastre. Pânza de in a luat amploare în industrie, în special în secolul actual, având multiple utilități în interesul societății.

Arta populară a dus la producerea de macaturi prin țesut din in care sunt din cele mai rezistente, și de o frumusețe rară pe care femeile le obțin și înfrumusețează camera de locuit, mobila de orice model actual are o înfățișare de admirat, în aceste locuri ale comunei Văliug, unde natura este foarte darnică cu omul.

Din pânză de cânepă sau in, utilizând partea mai scăzută a calității firelor la tors, se produc sacii în care se încarcă cereale, aceștia având o rezistență mare și în continuare durata sacului folosit este foarte mare, de necomparat cu multe astfel de țesături.

Această artă, pricepere deosebit de iscusită a femeii, se pierde cu trecerea timpului, independent de voința ei, ci dependent de dezvoltarea impetuoasă a tehnicii, de angajarea femeii în funcții din ce în ce mai utile considerate, chiar cel puțin egale cu rezultatele date în societate, de către soț.

În aceste așezări omenești, în condițiile specifice de nomazi, adică fiind obligat mai ales să-și mute locuința, să schimbe locul din motive independente de voința lor, oamenii crescând animale trec la prelucrarea pieilor, până la obținerea de produse necesare pentru încălțăminte, opinci care s-au purtat de către cetățeni până către finele deceniului al VI-lea al secolului XX în care trăim.

Oamenii se întreceau la obținerea de încălțăminte care mai frumoasă, mai utilă. iar din piele de vulpe, mai înainte se obțin podoabe pentru sexul frumos prin aplicarea diferitelor metode de tăbăcit. Apoi de cusut, la fel din piele de ovine și caprine care se creșteau cu prisosință și în prima parte a jumătății secolului actual, se obține încălțăminte deosebită. Haine din cele mai diferite din pieile de bovine crescute de localnici. Din lâna de la oi obținută în urma tunsului din perioada verii, se obține firul care se folosește la împletit ciorapi, cu ajutorul a cinci ace care se folosesc de fapt și azi, mai ales în perioada de iarnă mai geroasă. De asemenea se toarce lâna, în fire cât mai subțiri, de fapt cum hotărăște gospodina și se transformă în gheme, din care se obțin așa zisele jurobii din care se năvădește materialul de țesut și se obține dimia. Dimia se duce la piuă (pivă), care o finisează și se obține un material foarte prețuit pentru îmbrăcămintea groasă, de iarnă, paltoane, care se ornează cu diferite modele de iră (piele tăbăcită și vopsită în diferite culori) și rezultă o haină lungă extrem de frumoasă.

Toate acestea sunt produse ale artei populare în care rolul principal îl au cei doi soți de regulă. Dar, din păcate și acest port nu mai are longevitate, existând produse industriale mai ușor de obținut și în plus se pierd obiceiurile din motive de evoluție a societății la alți parametrii mai simpli ș.a.

Aceste produse finite, de o rară frumusețe, grație eforturilor susținute ale mâinii omenești, mai ales femeii, a dat naștere la bunuri de o mare utilitate în viață. Apare planta numită bumbac, și cea de viermi de mătase. Se dezvoltă activitatea gospodărească din bumbac, fir de mătase, prin țesut și cusut manual.

De acum se poate aprecia că iscusința în lucrul de mână a celor cunoscuți numai după produsele obținute, deveniți anonimi, dau naștere portului popular cel mai prețuit.

Portul popular reda în figuri geometrice sau imagini ale diferitelor animale: fluturi, produc aceste podoabe femeile.

Aici, ca dealtfel și în alte sate, mai ales în zilele de iarnă sau în zilele nepotrivite pentru munci în gospodărie sătencele se adună la câte o femeie care poartă cele mai mândre haine țesute și lucrate personal, de unde copiază modele de cusături și de șabacuri. Dacă portul național bărbătesc de la Văliug trezește interes și admirație pentru cei străini de localitate, portul femeiesc ilustrează ingeniozitatea, măiestria și hărnicia țărancelor autoare. Portul național s-a transmis din generație în generație, dar se pare că ultima a fost cea care admiră numai, acum în secolul modernizării.

Combinațiile motivelor naționale aplicate la cusăturile acestor costume demonstrează cu prisosință simțul artistic înnăscut cât și cusăturile neaoșe ale Văliugului. Admirația celor ce ne vizitează actualmente, când se prezintă serbări artiști ai jocului popular. Ei sunt îmbrăcați în acele distinse lucrări aplicate, lucrate de mamele sau bunicile lor.

La fel se poate mândri văliugeanul cu țesăturile de fețe de masă, de velințe pentru mobilă care au o durată de îndelungată vreme.

VII. Ocolul Silvic Văliug

Ocolul Silvic Văliug este situat în sud-vestul României, în Banat, jud. Caraș-Severin și aparținător Direcției Silvice Reșița subordonată Regiei Naționale a Pădurilor. Gospodărește 14.000 de ha de pădure care alcătuiesc un masiv păduros compact pe versanții nord-estici și vestici ai Munților Semenic, în bazinele superioare ale rârilor Bârzava și Timiș.

Pădurile acestui ocol au fost administrate de către statul austro-ungar până în anul 1850, când o parte din acestea, 18%, au trecut în proprietatea Regimentului Grăniceresc 13 odată cu înființarea acestuia. Restul de 82%, din 1855, au intrat în proprietatea Societății Austriece de Căi Ferate (S.T.E.G.), care după anul 1919 se transformă în Uzinele de Fier și Domeniile Reșița (U.D.R). Atât pădurile administrate de Regimentul Grăniceresc și apoi de Comunitatea de Avere Caransebeș ( cele 18% din suprafața pădurilor ), cât și pădurile administrate de U.D.R. trec în proprietatea statului român în 1948, odată cu naționalizarea.

Primele măsurători cadastrale au fost făcute în anii 1779-1810 de către statul austriac, în baza dispozițiilor privind legea agrară „Urbarum banaticum”, iar cadastrul integral s-a făcut de scietatea S.T.E.G. între anii 1862-1875. În prioada 1885-1905 societatea S.T.E.G. mai excută o lucrare de triangulație și pentru Ocolul Silvic Văliug. Cu această ocazie s-au întocmit planuri de bază la scara 1:5760, cu curbe de nivel și multe detalii topografice. Datorită cerințelor de lemn pentru mangalizare, pentru construcții, de lemn, de mină și de lemn mărunt pentru distilare proprie, societatea S.T.E.G. a trecut la raționalizarea exploatării pădurilor și la gospodărirea pe bază de amenajamente silvice. Imediat după anul 1855 s-a aplicat o formă de tăieri succesive care a constat dintr-o primă intervenție, cu scoaterea lemnului de mină, urmată de tăiere finală cu scoaterea lemnului pentru alte prelucrări industriale și de foc.

Concomitent s-au efectuat tăieri de îngrijire a arboretelor – curățiri și rărituri.

Regenerarea s-a făcut pe cale naturală și prin împăduriri cu molid, brad, larice, pin și paltin. Cele mai vechi plantații datează din anul 1840 și ele s-au făcut în mici buchete pe vetrele fostelor bocșe, pentru producerea mangalului (plantații cu rășinoase).

Perioada 1860-1870 a reprezentat pentru amenajarea pădurilor un progres deosebit datorită întocmirii unor planuri topografice exacte, urmărindu-se continuitatea tăierilor în amenajmente. S-a adoptat regimul tăierilor succesive cu un ciclu de 80 de ani pentru fag.

Revizuiri și refaceri ale amenajamentelor s-au continuat de-a lungul timpului în conformitate cu legile, regulamentele și instrucțiunile diferitelor epoci, paralel cu lucrările de amenajare făcânduse înzestrarea fondului forestier cu o rețea întinsă de instalații de transport care au asigurat nu numai recoltarea produselor principale în bune condiții dar și aplicarea lucrărilor de îngrijire a arboretelor, degajări, curățiri și rărituri.

În afară de aceste drumuri a existat o rețea vastă de poteci de călărie și pază. Toate cantonele silvice erau legate cu ocolul silvic prin linie telefonică. Pe lângă clădirile administrative existau și construcții pentru recreare și agrement.

Trebuie menționată construcția, în perioada 1890-1946, a unei rețele dense de canale (aprximativ 100 km) care colecta, ca și azi pâraile din jurul muntelui Semenic și care aveau un triplu scop: aprovizionarea cu apă a orașului Reșița, producerea de energie electrică și transportul lemnului de mici dimensiuni. Puteau fi transportați zilnic până la 1000 m st., în Reșița ajungând anual pe această cale 180-200 mii m st. lemn pentru distilerie și lemn de foc.

Complexitatea condițiilor de construcție, nivelul tehnic și modul ingenios de captare a izvoarelor au făcut din această amenajare o construcție unică în felul ei, în partea centrală și sudică a Europei.

În general, până în anii 1950, a fost aplicat rgimul codrului cu tăieri succesive având ciclul de 100 de ani.

Pentru prima dată, în amenajamentul din 1951, pe lângă tratamentul tăierilor succesive și progresive propuse a fi aplicate în pădurile ocollui, s-a prevăzut executarea tăierilor grădinărite din necesitatea protejării lacului de acumulare Gozna, aflat în construcție, împotriva colmatării.

Pădurile.

Toate pădurile Ocolului Silvic Văliug sunt încadrate conform sistemului românesc de clasificare în grupa I-a a pădurilor cu funcții speciale de protecție, având rolul de a ocroti prin existența lor acumulările de apă Gozna, Văliug și Trei Ape, fiind zona tampon în jurul Parcului Național „Cheile Carașului – Semenic”, golul alpin, terenurile cu pantă mare, rezervațiile de semințe genetic ameliorate și drumul turistic Reșița-Semenic.

Considerentele de ordin hidrologic derivate din necesitatea asigurării pentru lacul de acumulare Gozna a unui ritm de colmatare cât mai redus, corelate cu existența în zonă a unor factori naturali și antropici favorabili, toate acestea dublate de dorința unor silvicultori de a aplica într-o formă originală un tratament intensiv, dar pretențios, au făcut ca pentru prima dată într-un amenajament al acestui ocol silvic, să se prevadă tăieri de transformare spre grădinărit. Este vorba de amenajamentul din anul 1951 când s-au propus astfel de tăieri pe o suprafață de 616 ha, cuprinzând arborete aflate în bazinul Bârzavei, amonte de acumularea Gozna.

Din dorința protejării pădurilor de tăieri necontrolate, posibile în acea perioadă a constituirii și activării SOVROM-urilor, silvicultorii vremii au reușit să încadreze ocolul în categoria celor închise, astfel că în anul 1950 nu s-au parcurs arboretele cu tăieri de îngrijire și de igienă.

Ca urmare a apariției de noi obiective social-economice (lacul de acumulare Gozna, pus în funcțiune în 1952 și stațiunea Crivaia), în amenajamentul din anul 1961 a fost prevăzută aplicarea tăierilor de transformare spre grădinărit pe o suprafață mărită, însumând 4461,7 ha, în opt din cele 12 unități de producție ale ocolului. Acest lucru a fost posibil și datorită bunei gospodăriri a pădurilor în trecut. Anul în care a intrat în vigoare amenajamentul a coincis cu aplicarea primelor tăieri de transformare. Posibilitatea ce recolta pe cupoane permanente cu rotația de zece ani, volumele de extras fiind calculate pentru fiecare unitate amenajistică. În primii doi ani de aplicare acestea au avut un caracter timid, dar începând cu anul 1963, volumele s-au apropiat de prevederile amenajamentului. Cantități mici s-au extras la rășinoase, tendința fiind ca acestea să se mențină și să se conducă la vârste când pot fructifica arboretele prin instalarea lor de viitor și mai rar deschiderea de ochiuri care să ducă la diversificarea structurii parțial echiene existente. Proporționarea categoriilor de diametre și a amestecului de specii s-a lăsat pe planul al doilea.

După 1963, când s-a cristalizat deja concepția celor care s-au ocupat de aplicarea tăierilor de transformare spre grădinărit în aceste păduri, modul concret de lucru s-a trecut la deschiderea de ochiuri în vederea instalării regenerării naturale preconizate și de primul amenajament întocmit în anul 1951. În amenajamentele din anii 1971 și 1981 au fost oprite suprafețele pe care se aplicau tăieri de transformare, astfel încât, în prezent, ele însumează 9098,70 ha, reprezentând 66% din suprafața ocolului.

Mărirea acestei suprafețe se datorează și condițiilor deosebite în care se dezvoltă suprafețele acestui ocol: stațiuni de bonitate superioară și mijlocie, pante moderate, specii cu temperament de umbră, dotarea cu instalații de transport etc.

Prin aplicarea acestui tratament se urmărește ameliorarea continuă a aspectelor cu privire la folosirea integrală a spațiului de creștere atât pe orizontală cât și pe verticală, contribuind, astfel, la creșterea efectului protector a apelor și solului, concomitent cu realizarea unor sortimente de lemn calitativ superioare.

Tăierile au fost de intensitate redusă la primele intervenții, 12% în volum. Intensitatea a crescut odată cu repetarea tăierilor. Primele intervenții s-au făcut în arborete trecute de 80 de ani, considerându-se că în acestea este posibilă regenerarea prin sămânță și au avut un caracter pregătitor extrăgându-se, cu precădere, arborii defectuoși, cu creșteri lâncede, slăbiți fiziologic, răniți, contorsionați, care împiedică dezvoltarea biogramelor de viitor.

La următoarea rotație s-au deschis ochiuri acolo unde s-a instalat semințișul, în suprafață de 0,2-0,5 ha, urmărindu-se să nu se disperseze prea mult tăierile, pentru a nu se declanșa regenerarea pe o suprafață mare. În continuare se va proceda asemănător, astfel ca la sfârșitul perioadei de transformare să rezulte un amestec intim cu ochiuri cu vârste de la 1 – 120 ani și peste.

Rolul protector al pădurii este exercitat în permanență odată cu atingerea structurii grădinărite, menținându-se constant, deoarece solul este în permanență acoperit și protejat. Pădurile, în general, sunt închise dând impresia că nu s-a intervenit cu tăieri, deși de-a lungul anilor s-au extras cantități apreciabile de masă lemnoasă. În plus, prin aplicarea acestor tăieri, cantitatea de masă lemnoasă nu s-a diminuat comparativ cu masa lemnoasă ce s-ar fi putut extrage prin aplicarea unui tratament mai puțin intensiv.

VIII.Turismul

Cred necesar dintru început să plecăm de la înțelegerea noțiunii, pe care dealtfel o știm, dar s-o interpretăm în sensul real, practic.

Ar trebui plecat de la etimologia cuvântului și încet, încet, am ajunge la interpretarea sensului. Dar aceasta o fac specialiștii.

De fapt, noi cu aceste hârtii imaculate ce le avem în față, trebuie să parcurgem niște orizonturi, să le reprezentăm, să le recomandăm.

Dar toate acestea, fac apel la niște evocări, la niște aduceri mai aproape de contemporaneitate. Aceștia îi putem diviza în două categorii: cei ce au avut ocazia să le fi avut pe ecranul vizoarelor în timpul trecut și cealaltă categorie este cea care a auzit fară să vadă.

Subiectul acestei teme face loc și la niște definiții ori pe alocuri, s-ar aluneca… în teoreme și aici se poate lăsa spațiu, fiindcă prezenta lucrare – când se va prezenta ca foi… ruginii, îi va pune în mișcare, îi va trimite la turism, pe cei ce nu au avut astfel șanse, știind că contemporaneitatea de atunci, va întâlni doar… numele celor angajați azi a duce poate îndepărtatului viitor ceea ce este frumos, superb și nu poți găsi în cuvinte la repezeală, din alfabetul limbii române, cu orizontul nostru, al unora, posibilități de prezentare.

Și acum să pășim la drum, avem de toate. Soarta care ne-a ajutat, vremea că ne-a prelungit existența, și cred că ar trebui dat un moment ca timp, gândului că cel care vorbește aici are bunăvoință și simțul marelui simpatic de a fi prezent… în multe și chiar foarte multe… ce sunt doar fapte și ce pot cădea sub simțurile ce reprezintă construcția fizică și nu numai.

Categoria cealaltă este la fel de importantă vieții, sufletului celor care vor avea prilejul să fie primii care să-și exprime aprobul sau opusul celor așternute pe acest orizont… de oi negre pe câmpul alb… știind, cei de azi ca și cei de peste vremuri…

După aceste spuse, s-ar putea bănui, în mod laconic dar cu mult zel ar trebui. Aceasta e o altă calitate a lucrării, deși ar fi a mai multor factori.

Prezenta tratare a temei, cred necesar a fi începută cu simțăminte personale ale autorului… de atunci, acum 50 de ani (ce se împlinesc la o distanță de numai câteva luni), adică numărul calendaristic al anului 2000.

Comuna Văliug așezată într-o regiune muntoasă, în județul Caraș-Severin, situată spre sud-vest de orașul Reșița, la o distanță mai mare de cartierul Cuptoare, la 11 km.

Existența comunei este atestată la anul 1793, dată la care au fost aduși coloniști șvabi din Austria, în ziua de 29 iunie. Un număr de 71 familii din zonele: Oberosterreich, Tirol, Niederosterreich. Existența așezărilor răsfirate, de fapt se pierde în negura vremii. Primii locuitori au fost români veniți din județele: Mehedinți, Vâlcea și Gorj etc. Ei au trăit prin locuri ascunse din pădurile de aici, dar lucrau la extracțiile de minereuri din împrejurimile munților Semenic. aceasta datează din timpul dacilor și romanilor Cei existenți la data de 29 iunie 1793 și se așează în perimetrul de pădure din zona de centru – care este în Parcul din Tei și azi existent. S-au construit: Biserica romano-catolică, clădiri ale fostului …… , azi ale ocolului silvic, primăria și localul de școală din fața bisericii romano-catolice etc.

Așezarea satului este de-a lungul râului Bârzava, la poalele Semenicului între dealuri, sub Prislop, la care altitudinea este de 998 m .

Altitudinea comunei este de 625 m.

Zona muntoasă în care ne aflăm e de un pitoresc din cele mai spectaculoase. Pădurile de conifere și cele de fag, carpen, stejar sunt o podoabă a acestor ținuturi și totodată sunt una din bogățiile de bază ca și cele care asigură ozonarea mediului.

Locuitorii se bucură de împrejurimile care sunt atât de fermecătoare și parte dintre ele sunt ușor accesibile pe poteci, invitațiile la plimbare nu se lasă așteptate. Locurile de vizitat sunt atât de multe că nu știi la care să ajungi în aceeași zi fiindcă așezările sunt și pe versanți diferiți la care nu se poate merge cu ușurință pe aceleași poteci.

La începutul secolului XX, se construiește stăvilarul Breazova (barajul), unde se formează lacul de acumulare și se construiește uzina electrică ce furnizează curent electric pentru fabricile din Reșița. Lucrarea aceasta monumentală și complicată pentru acele vremi, fiind unica pe atunci în țară și în Europa de răsărit. Este o deosebită frumusețe a locurilor din perimetrul respectiv încât este vizitată în mod special de excursioniștii din localitate și Reșița ca și din alte zone ale țării. La ora actuală este un loc de agrement deosebit. Pe lângă farmecul pitorescului, lacul este și izvor pentru pescarii autorizați de a prinde și a se ospăta din peștele de apă de munte.

La Barajul Breazova (sau Văliug) excursioniștii pot studia în ansamblu și în amănunțime locurile atât de înfricoșătoare unde au reușit înaintașii noștri de acum 108 ani să amplaseze atât zidul, baza, stăvilarul (barajul 5) dar și locul unde s-a clădit uzina propriu-zisă, prin care trece o parte din apa spre a produce curent electric necesar uzinelor de atunci ca și astăzi. Proiectantul lucrărilor desigur că înainte de a întocmi lucrarea, a cercetat totul la concret, pe rocă direct trebuie știut că toate construcțiile au fost efectuate cu unelte primitive: târnăcopul, lopata și roaba, la care se adaugă scripetele. Schelăria este făcută după calcule și teren, dar înainte de a se turna fundația până la elevație.

Sunt în posesia unor imortalizări autentice, din 1907, la dimensiunile 42 cm / 32 cm, în două faze: incipientă când s-a produs și fixat schelăria pe toată lungimea și respectiv înălțimea lucrărilor făcută din lemn, și cea de-a doua arată finalul lucrărilor (se vede întocmai partea zidăriei din beton, de fapt înarmat), dinafară ce se vede numai dacă apa, se golește în totalitate, azi. Credem că vom reuși să le reproducem prin fotografiere și să le redăm în prezenta carte. Spre a fi văzută de cei care au ocazia la această carte pe care sperăm să reușim s-o terminăm și să o publicăm.

N.B. în fotografie se disting: scripeții, scările pe direcție oblică, între etaje cu scări, calea ferată de profil îngust pentru vagoneți, aceștia erau manevrați de mâna muncitorilor și gol, ca și încărcat.

Și barajul (stăvilarul), de la Gozna, construit în perioada 1947-1952, de către un număr de 5000 de muncitori, s-a lucrat până la darea în folosință, identic, precum cel de la Breazova, cu rezerva că au avut loc în plus autocamioane din mărcile: Tatra, Molotov, Csepel, Skoda, cu ladă, deschise care efectuau transporturi de tonaj până la 4000 kg la Reșița și retur pe un drum de piatră, din cele mai dificile.

Privind lucrarea din Crăinicel, ale hidrocentralei din 1947-1952, dar la care se adaugă o parte apreciabilă la construcția inițială a părții construită în perioada noii tehnologii, din anii 1990-1999, când condițiile de muncă se sprijină pe tehnici noi. Când munca de salahor se folosește în minimă măsură, la locurile unde nu poate pătrunde utilajul capabil să ridice, să tragă în pantă. Să așeze conducta gigantică sau alte asemenea părți de construcție aferente.

Astfel credem că vizitatorul care studiază, privind și gândind, apreciază totul la justa valoare a aplicării tehnicii, pe etape și epoci ale secolului: de la începutul lui și sfârșitul, adică 1907 și 1950, apoi 1951.

Acest mare obiectiv al Crăinicelului care credem că se va vedea separat în această lucrare, fiindcă ar merita cu prisosință să fie văzut de fiecare vizitator și excursionist. Fiindcă va prețui strădaniile și gândurile bune ale celor ce au depus eforturi din cele de neînchipuit pentru realizarea lor. Nu mai vorbim despre o parte din semenii noștri care prin accidente capitale și-au jertfit viața în număr considerabil, în special, în perioadele 1901-1909 și 1948-1952, la barajul Gozna. Aici, volumul de muncă este aproape înzecit și la fel pericolele. Materia primă propriu-zisă, piatra se producea și transporta cu vagoneții împinși manual tocmai de la Poiana Văliugel.

Trecea prin pădure, dar locul aproape că nici azi, după 48 de ani, nu se mai vede . Cei ce am cunoscut locurile atunci, putem repera cu greu traseul de dus, întors cu vagonetul. Aceste mici descrieri reprezintă o parte infimă. Dar credem suficient, fiindcă dumneavoastră veți admira lucrarea propriu-zisă atunci când vedeți în ansamblu. Totul în aparență, dar când faceți baie, când săriți de pe trambulină în lac, când vâsliți la barca ce plutește și o conduceți, sau când faceți concurs de canotaj, ori serviți gustări de sezon de la Casa de pe ponton, ori când deschideți fereastra, seara, la lumina farului și apare ca în vis feeria culorilor nemaipomenit de fermecătoare.

După așa o trăire de câteva zeci de minute, poți aprecia ca îmbietoare imaginile unor realități azi, vis, despre eforturile celor de mai ieri (adică de azi, când punem bazele lucrării, cu zeci de ani în urmă).

La pescăria, în apropiere de vila Klaus, făcută acum câteva zeci de ani pentru a crește pește, acel păstrăv produs prin grija atât a omului harnic, pentru delectarea turistilor dar și a consumatorilor din Reșița.

Zona Crivaia, care abundă în peisaje dintre cele parcă nevăzute până aici, la care se adaugă zeci de construcții civile (case de odihnă) ale cetățenilor doritori de așa condiții, dar și cu posibilități financiare pe măsură. Acestea au răsărit ca din vis, după revoluția din 1989, în special. Doar câteva au fost realizate pe timpul orânduirii „Epocii de aur”, a comunismului, în special de cei cu posibilități financiare, cu relații politice și din alte zone ale țării.

Proprietarii acestor imobile își petrec timpul liber în aceste colțuri naturale unde ozonarea aerului schimbă cu totul procesele ce se petrec în organism pentru îmbunătățirea și prelungirea longevității , care după așa realizări magnifice aduc aceste largi speranțe de o altă viață, parcă.

Lacul barajului Gozna dispune de cinci pontoane, fiecare este construit mai agreabil decât celălalt și la fel mai pregătit calitativ. În primirea excursioniștilor ca și a vizitatorilor sau celor care vin la plajă, în zilele corespunzătoare ale verii, iar în restul sezonului servirea de ocazie sau în petrecerea sejurului se poate profita de dormit în căsuțele din jurul lor. Sau în camerele special pregătite și serviciile solicitate sunt din cele mai apreciate. Un amănunt, pe care-l considerăm foarte prețios, este vizitarea cu aprobarea prealabilă, ce se poate obține de la împuternicitul uzinei, a interiorului zidului barajului (tip tunel) care este uimitor și incredibil că ar putea exista astfel de lucrare.

Pentru vizitatori amintim ca și pentru excursioniști farmecul ce-l puteți avea vizitând noile clădiri, realizate de persoane din orașe ale județului nostru sau din județele Arad, Timiș etc., construite în Văliug:

1. Bradea Gheorghe – vila din centrul comunei, în partea dreaptă, la sensul giratoriu, virând spre stânga la sosirea dinspre Reșița, care în curând va fi dată în folosință. Aceasta va fi de utilitate hotelieră și cu alte profiluri care vor contribui la satisfacerea dorințelor vizitatorilor și excursioniștilor. Proprietarul acesta este un camarad crescut pe meleagurile maramureșene. Va veni cu noutăți pentru noi , din datinile autentice ale strămoșilor noștri, dacii. Actualmente este maestru antreprenor silvic în Văliug.

2. Mergând în jos de la Bradea, la o distanță de aproximativ 250 metri, întâlnim Fabrica de pâine și produse de patiserie, cu calități deosebite. Proprietar este firma „Vasiluță Ioan”, care într-un viitor nu prea îndepărtat va termina construcția etajată, dar va fi o raritate, s-o cunoști, dragă vizitator sau excursionist.

3. Obădău Ioan – fost inginer la RENK Reșița, actualmente pensionar, a construit o casă de odihnă, pe partea stângă, de la sensul giratoriu venind dinspre Reșița pe stânga, vis-à-vis de ultima casă dinainte de podul de peste Bârzava. O construcție cu un gust deosebit în alegerea modelului arhitectural, ceea ce conferă un prilej deosebit de a o trece în revistă, vizitând Văliugul, și vei avea satisfacții.

4. Ruian Ion – profesor în Timișoara, are o casă de vacanță cu magazin alimentar la parterul construcției realizată într-un mod specific, în sensul materialelor folosite la etaj: lemn, scândură și rumeguș de lemn la mijlocul zidului care apoi este tencuit cu beton. Clădirea, pe lângă modelul arhitectural prezintă curiozități privind rezistența edificiului și măsurile tehnice aplicate pentru menținerea temperaturii dorite provenită dintr-un izvor termic, folosit.

5. Târlea Ștefan – patron, inginer la Construcții Reșița, proprietar al imobilului cu o arhitectură celebră, pe măsura specialității sale profesionale, model demn de a fi văzut, care trezește deosebite curiozități și satisfacții, mai cu seamă să vedeți și esteticul construcțiilor aferente din gospodărie.

6. Augustinov Rafael – medic stomatolog în municipiul Reșița, proprietarul casei de odihnă, construită după un model arhitectural original, demn de văzut de cei ce trec prin Văliug sau de turiști, care au de câștigat din multe puncte de vedere. Imobilul se găsește în imediata vecinătate a casei profesorului Roian Ion de la podul de peste Bârzava, din satul de la Vale.

7. Bolocan Iulian, nume cunoscut după numele celui care a fost la ocolul silvic, în urmă cu câțiva ani, domiciliază în municipiul timișoara, profesează meseria de tehnician. Casa de vacanță, construită de mâna sa, împreună cu membrii familiei sale, timp de vreo doi ani (1995-1997), în timpul concediului, construcție cu modele unice, în arhitectură ce atrage atenția tuturor ce trec spre Stația de captare și filtrare a apei potabile Văliug, pe partea stângă, înainte cu circa 200 de metri de acest obiectiv comunal.

8. Avram Ioan – maestru tâmplar – proprietar al imobilului cu etaj, predestinat pentru magazin la parter și deasupra, spațiul pentru excursioniști cu deservire cu pension pe o durată dorită în condiții din cele mai ofertante, de cazare și tot confortul pentru sejur. Imobilul este situat pe partea stângă, la ieșirea de pe strada principală, înainte de a se termina partea dreaptă a străzii, înainte de podul Iazului.

Turismul practicat azi în zonele Munților Semenic, a existat și în vremurile din secolele anterioare, în condițiile de atunci când lumea nu avea la îndemână condițiile de azi din toate punctele de vedere. Iată ce scrie profesorul Valeriu Pușcariu.

Excursii

„Pe Prislop 998 m, la scoici de apă pentru transportarea lemnelor, apoi la Muntele Semenic (1447 m).

Semenicul este mândria munților din Banat. Muntele Semenic e întreaga poiană mare, cu o întindere de peste 3000 jugăre, între trei vârfuri, Semenicul, Piatra Goznei (1449 m) și Piatra Nedeii (1438).

Priveliștea de pe Semenic este fermecătoare. De pe Semenic prinzi cu vederea, când e vremea senină, spre apus, întregul orizont, peste crestele Almașului și poarta prin care iese Nera, până la Cula Vârșețului din Banatul iugoslav. Iar spre miazăzi și răsărit de la mușcătura Cazanelor și până dincolo de masivele calcaroase ale Țarcului și Godeanului. Pe Semenic, la stâna de oi, se află și o mică cabană.

Pe Semenic e și Baia Vulturului, unde merg țăranii de la mari distanțe, la Sf. Ilie și Sf. Ioan, să facă baie.”

Azi se păstrează multe din aceste tradiții, dar modernizate: în loc de o mică cabană la nivelul posibilităților de atunci, sunt o mulțime de imobile hoteliere cu nivele de construcție din cele mai moderne și dotate cu toate cele necesare celor mai mari posibilități care satisfac cerințele excursioniștilor la nivelul pretențiilor internaționale, dar și condițiile de plată sunt în consecință. Sunt și cabane, căsuțe, construcții hoteliere pentru cei cu buzunare mai firave, încât fiecare cetățean excursionist sau vizitator, se poate bucura în același mod, de bunătățile naturii pe care le oferă fiecărui om al lui Dumnezeu.

Înălțimile Munților Semenic oferă și condiții din cele mai dătătoare de sănătate omului, sportul pe zăpadă și schiatul pe pante din cele ce se pot prefera, după măiestria de a folosi gradul mai mic sau mai mare al pantelor de coborâș cu astfel de invenții ale omului. Să urce și să coboare cu o viteză ce o practică numai cei ce-și însușesc arta de a schia. La reîntoarcere se poate folosi teleschiul ce funcționează în perioadele când condițiile naturii oferă posibilități specifice sezonului. Pentru aceștia, cât și pentru cei ce-i însoțesc sunt condiții deosebite de servicii culinare, permanent și la alegere, după gusturi și dorință, dar de o calitate ireproșabilă ca și servitul.

Oficiile turistice, sunt la dispoziția solicitanților și pentru serviciile de odihnă și pe timp de noapte din cele mai variate încât fiecare pleacă cu cele mai frumoase amintiri, de aici.

Pe vârful Munților Semenic se pot organiza diferite evenimente, sărbătorirea anumitor momente fericite din viața omului:

a. Oficierea căsătoriilor la Sfânta biserică de pe munte, cu serviciile religioase, creștinești, oferit de preotul care a fost hirotonisit la Sf. Ispas din anul curent, iar petrecerea firească, masa , dansul au loc pe un spațiu la alegere al celui mai luxos hotel cu restaurant unde sub razele de lumină strălucitoare ai impresia că te simți ca în paradis.

Calitatea serviciilor efectuate de personalul atât de elegant ca și diversificarea gustărilor, sunt din cele mai apetisante.

b. Revelionul se sărbătorește într-un fast pe măsură, pe care-l organizează diferite oficialități de Stat sau întreprinderi ori instituții, la care se invită cei competenți considerați de cei care organizează, dar și grupuri particulare pot petrece organizat.

Finalul, dorințele, așteptările celor mulți, în ultimii ani din 1990 încoace și parcă din ce în ce mai puțin se pot realiza în practică. Astfel încât simțim din ce în ce la ziua Mare a Revelionului, masa pe care altădată nu mai era loc de atâtea feluri de mâncare, mai găsesc câte o fărâmă din bunurile ce odinioară erau din belșug.

Petrecerile acestor zile sunt fericite doar pentru o mână de cetățeni, dintre cei pe care poporul îi alege ca să le conducă destinele. Dar despre care aceștia uită, din momentul în care buzunarele lor se îndestulează cu sume pe care un muncitor din cei mai destoinici, harnici, de la locul de muncă cel mai greu, nu poate câștiga într-o perioadă de 40 de ani activi în orice domeniu cât câștigă într-un an un demnitar, ci doar circa jumătate cel mult, din aceasta.

În toate domeniile de activitate socială există cele mai crunte neajunsuri de existență a omului fie el cât de econom, fiindcă cheltuielile de întreținere numai a locuinței de la bloc, reprezintă mai mult decât jumătate din câștigul lunar al proprietarului, să nu mai pomenim de chiriașul apartamentului.

c. Concursuri sportive, în special cele cu caracter de iarnă, săniușul, cel de schi alpin la nivel local, național, așa zisele spartachiade de iarnă, au loc pe acest vârf de munte îndrăgit de toți doritorii de sport și mai ales de cei ce îndrăgesc acest sport alpin. Acestea se desfășoară în condiții de nedescris de plăcute și cu amintiri din cele mai prețioase.

Aceste sărbătoriri sunt însoțite de orchestre și fanfare, de la care sunt nelipsite sunetele dansului de orice categorie ritmică, produse de conducerea cu măiestrie de cei mai buni muzicanți profesioniști.

d. Pregătirile echipelor de fotbal, ca și sărbătorirea de succese în domeniu, tot în acest prețios colț al Banatului se desfășoară. De aici pleacă după perioada stabilită, drept merit al eforturilor depuse sau a felicitărilor și a recompenselor morale și chiar materiale atribuite, care nu fac altceva decât recompensează meritele, respectiv eforturile depuse. Dar, în același timp au o mai mare nădejde a succeselor de viitor, celor merituoși.

e. Sărbătorirea momentelor aniversare.

În toate anotimpurile anului, muntele Semenic cu darurile naturale cu care este înzestrat, primește orice categorie de solicitanți, în organizarea aniversării diferitelor evenimente din viață, ca: nunți, botezuri, în care scop se pune le dispoziția celor fericiți, condițiile și oferirea serviciilor de specialitate, din cele mai dorite, și la prețuri după consum și respectiv, posibilitățile clientului, sau a categoriei hoteliere adecvate sărbătoririi de aceste categorii, sunt impresionant de plăcute și creează niște momente din cele mai dorite.

Sfânta biserică de pe munte, deservită de preotul Nica Porfirie, hirotonisit la Sf. Ispas din anul acesta, 20 mai 1999, de către Preasfințitul Părinte Episcop Dr. Laurențiu Streza, a binecuvântat lucrările ce s-au efectuat la acest schit. Este în apropiere și oferă toate serviciile creștinești fiecărei tradiții sărbătorite.

În acest an, în luna martie, la data de 20 mai 1999, conducerea Ocolului Silvic Văliug, prin reprezentantul său ing. Ghiocel Meda, a sărbătorit la Semenic, inaugurarea noilor construcții realizate în cadrul clădirii de odinioară a acestei ramuri economice. Clădirea ocolului silvic a fost sfințită creștinește de preotul bisericii ortodoxe, Miron Brebenar din Văliug. La aceasta au participat cadrele județene silvice în frunte cu directorul său ing. Chisăliță, cu întreg personalul, ca și toți cei ce deservesc această unitate cât și invitații din localitate.

Încheierea acestei activități istorice s-a finalizat la restaurantul Nedeea, unde s-a petrecut până în zorii zilei, lăsând amintiri de neuitat și cu atât mai mult se va scrie în istorica lucrare a comunei, istoria ce este în lucru și se va finaliza în acest an.

Considerăm că această unitate silvică din Văliug este un obiectiv social de o ținută ireproșabilă, după aceste inovații, aduse de colectivul de specialitate în frunte cu inginerul șef, Ghiocel Meda, un bun organizator și consecvent, demn de laudă și aprecieri deosebite. Merită să fie vizitat de oricare excursionist ce trece prin comuna Văliug, care ce aprecia și stima.

De asemenea, în perimetrul acestei localități mai există locuri de vizitat care oferă condiții similare cu cele dimprejurul lor, ca exemplu, localitatea Gărâna, care este la o distanță de 4 km, de cantonul silvic Prislop, care se află înainte de a vira la dreapta spre Semenic, direcție de mers în continuare, deci.

Aici se găsește punctul Trei Ape – unde există un lac de acumulare a pârâurilor în număr de trei – de unde vine și numele. Acesta are posibilități aidoma ca și Lacul Gozna, de natație, de excursii, de odihnă, respectiv de petrecere a concediului în mijlocul unor bogății naturale, de o uimitoare amintire.

Urcând panta, spre biserica din Gărâna vom ajunge în centru unde vom avea posibilitatea să admirăm obiective social-culturale realizate de locuitorii șvabi, plecați în ultimul deceniu în Germania.

Vom admira obiective noi, în domeniul sculpturii realizate recent de specialiști români și de etnie germană, în ultimii trei ani și nu cred că vor continua. De asemenea vom admira lucrările efectuate la localul școlii din localitate de către neobositul primar al Reșiței ing. Mircea Popa, fost director de mari realizări al uzinelor de construcții și mașini din Reșița. La această mare lucrare participă efectiv și școli din Reșița, ca exemplu Liceul de Artă, în frunte cu directorul său și bineînțeles Inspectoratul școlar Caraș-Severin și colectivul de inspectori școlari al inspectoratului. Surprizele rămân de a le constata Dvs.

Vizitând doar obiectivele pomenite în prezenta lucrare veți rămâne impresionați de ținuturile acestei zone, zestre valoroasă pentru cei ce vor cunoaște și care vor profita de binefacerile pentru viață și desigur veți reveni ori de câte ori aveți prilejul.

ANEXA 1:

Listă cu numele persoanelor venite din Austria la data de 29 iunie 1793, în Văliug

1. Ischl:

Responsabilul grupului:

Simon Loidl

Michael Loidl

Yohann Loidl

Georg Engleitner

Yohan Spangl

Michael Starzinger

Mathias Harchoger

Mathias Untterberger

Yosef Bemesberger

Georg Vizelsteiner

Yosef Wieser

Yohann Wamer

Yosef Huter

Yosef Pilz

Yohann Preimesberger

Mathias Preisinger

Yohan Kintereder

2. Ebensee

Aegidus Loidl

Eva Loidl

Ignaz Loidl

Ignaz Loidl jr.

Adam Hollegschwander

Franz Hollegschwander

Mathias Gammer

Sebastian Hinterdorfer

Karl Hutterer

Daniel Schnichl

3. Hallstatt

Yohann Engleitner

Georg Tuscher

Georg Stöngner

Franz Seppl

4. Lambach

Franz Geig

Mathias Schreiber

Leopold Danzwitch

Yosef Danzwitch

Yosef Spitzer

Simon Loidl

St. Wolfgang și împrejurimi – Yosef Windhager, Tobias Sänger, Unterach, Katharina Heller, Traunkirchen, Franz Gruber, Neukirchen, Yohann Gammer, Yohann Schmidt, Michael P. Pillich, Altmünter, Yosef Fruckentanner, Nürtau, Anton și Yusef Rield, Frauennmarkt, Elisabet Spalt, Bokenmarkt, Andreas Pagler, Weinhrechen, Yohann Heudecker, Weinhammer, Mondsee, Yohann Bäkr, Wels, Berchart Reidsebüchler, Windischgarten, Franz Schön, Goisdern, Eberhard Moss, Gehnen.

Aussee, Sleiermark – Anton Hillerbrandt, Yohan P. Piringer, Philipp Steiner, Yohann Pichler, Anton Hillebrandt, Yohann Jasperl, Franz Hoberlen, Sebastian Kiass, Yacob Pressl, Yohann Gandl, Franz K. Kein, Yohann Hllim.

Wien – Amade Spangl, Michael Pilich, Gregor Paar, Mathias Neumüller.

Tirol – Yosef Winkler, Teresia Leonhard. În anul 1810, acestor familii li s-au alăturat și altele: Bähr Krischer, Schinpl S. Stadlmann, Unrein, Teister, Weindnann, Gettini, Fischer, Brandl, Gabriel, Gruber, Weiser și Grenzner, toți din Austria.

Înaintea plecării lor toți acești oameni au fost primiți de Kaiser-ul lor la curtea regală, care la despărțire le-a spus: „Acum mergeți în numele lui Dumnezeu, dragii mei. În noua voastră patrie construiți-vă casele, fiți fericiți, dar botezați așezarea după numele meu”. De aici denumirea comunei, Franzdorf, adică „Satul lui Franz”.

Așadar, la o săptămână după Rusalii, după ce au primit binecuvântarea episcopului de la Viena, cele 5 de familii au pornit pe calea apei, pe Dunăre, către noua lor patrie. Într-un loc mai deschis și-au instalat tabăra. În jur era doar pădure, iar locul în care a fost tabăra, este locul unde în prezent se găsește biserica catolică. În zilele următoare s-au împărțit terenurile, făcându-se măsurători. Fiecare familie a primit pentru construirea unei case 12 mp de teren. La fel, a fost construită o casă, și o bisericuță, tot din lemn, iar patronul acelui locaș de cult a fost Sf. Franz de Asisi. Tot aici se afla și cimitirul. În 1807, s-a construit o altă biserică, de data asta, însă, din piatră, iar în locul celei vechi s-a construit casa parohială, precum și școala. Noua biserică avea, însă, turnul din lemn și era construită pe locul unde acum se află casa parohială. În 1861, comunitatea localității construiește o nouă biserică catolică, care dăinuie și astăzi.

Biserica a fost construită din piatră de carieră și cărămidă arsă. Acoperișul a fost construit din grinzi groase de lemn curbat și este unicat la ora actuală.

În 1862, patronatul înzestrează acest lăcaș cu un baldachin, două steaguri, o carte bisericească și o cruce. Prin strângerea unor bani, cei care lucrau au reușit să facă încă un steag pe a cărui fețe erau pictate chipurile Sf. Hubertus și a Sf. Yosef (Iosif), și care a fost sfințită de preotul Anton Bartl în 23 mai 1869.

ANEXA 2:

Recensământul populației germane din comuna Văliug (Franzdorf)

Populația germană a scăzut numeric, în perioada de după 1989 foarte mult. Parte apreciabilă au plecat în Germania în mod legal, alții au plecat la oraș, la Reșița, unde au și locuință personală, alții s-au căsătorit cu fete românce și au rămas în localitate sau în satele dimprejur.

Bibliografie :

P. Radu și D. Onciulescu, vol. “ Contribuții la istoria învățământului din Banat până la 1800 “ – pag. 305

I. Niculescu, M. Cârciog “ Județele patriei – Caraș Severin “ Ed. Sport Turism București 1981

Ștefan Pandele, A. G. Dan, R. Niculescu “ Ghid Turistic “ Ed. Sport Turism București 1983

I. Velceanu “Autobiografie “ București 1999

C-tin Pârvu “ Ecologie Generală “ Ed. Tehnică, București 2001

V. Cristea și I. Goia “ Ocrotirea naturii și protecția mediului în România “ Cluj – Napoca 1996

“ Revista Pădurilor “ nr. 2 din 1998

“ Direcția Silvică Reșița “ Ed. Media Star 2000