Dezvoltarea Rurala Durabila

CUPRINS

Introducere………………………………………………………………….…

Capitolul I

Dezvoltarea durabila in general……………………………………………………………………. 1.1Evolutia dezvoltarii durabile…………………………………………………..

1.2Raportul Brundtland……………………………..………………….. ……

Capitolul II

Dezvoltarea rurala durabila …………………………………………………………….

2.1.Aplicarea conceptului durabile in domeniul agriculturii dezvoltarii rurale………………………………………………………………………

2.2Strategii de dezvoltare durabila aplicabile in Romania………………

2.3Dezvoltarea rurala durabila. ………………………………..…….

2.4Dezvoltarea durabilă în plan economic …………………………..

Capitlul III

Studiu de caz. S.C. Scandia Food ……………………………..….

Capitolul IV

Concluzii și propuneri………

Bibliografie…………………………………………………………………………………….

Introducere

Tema proiectului meu este denumita „Dezvoltarea rurala durabila in Romania” si este rezultatul curiozitatii mele si reprezinta un subiect de actualitate pertinent .

Vizeaza majoritatea populatiei globului pentru ca populatia este intr-o continua dezvoltare si chiar daca beneficiem de un potential agricol destul de puternic in ciuda acestui fapt nu reusim sa ne dezvoltam in limite normale.

Conceptul de „dezvoltare durabila” reprezinta totalitatea metodelor si formelor de dezvoltare sociale si economice al caror fundament se bazeaza in principal pe asigurarea unui echilibru intre aceste doua sisteme esentiale .

Aceasta dezvoltare doreste realizarea unu echilibru si cel mai important un cadru stabil pentru luarea deciziilor in orice situatie in care regasim o legatura intre om si mediul inconjurator , economic sau chiar social.

Acum 30 de ani ca raspuns la apartitia problemelor legate de mediu dar si a crizei resurselor naturale in special a celor legate de enrgie a avut loc nasterea conceptului de „dezvoltare durabila „

Comisia Mondiala pentru Mediu si dezvoltare (WCED) in raportul „Viitorul nostru comun” cunoscut si sub numele de raportul Brundtland a realizat cea mai cunoscuta definitie a dezvoltarii durabile si anume : indeplinirea nevoilor din prezent fara a afecta generatiile viitoare de a-si satisface propriile nevoi.

In 1972 la Conferinta privind Mediul de la Stockholm a avut loc momentul in care se recunoaste ca deteriorarea mediului inconjurator este datorata activitatilor umane , cea ce pune in pericol viitorul omenirii.

Dupa cativa ani in 1983 isi va incepe activitatea si Comisia Mondiala pentru Mediu si Dezvoltare (WCED) , ce era condusa de Brundtland .

Dezvoltarea durabila reprezinta cresterea economiei care asigura nevoile de bunastare a societatii pe termen lung , context in care trebuie sa fie satisfacute nevoile prezentului fara a compromite resursele generatiilor viitoare.

Acest concept presupune protejarea mediului inconjurator impreuna cu o dezvoltare economica pe termen lung ce este strans legata de politica agricola comuna si de masurile de sprinjin ale fortei de munca.

Nevoia dezvoltarii rurale a rezultat din dorinta de a incerca evitarea decalajelor ce au loc intre urban si rural si de a nu periclita ruralul in contextul progresului tehnic si tehnologic.

Comunitatea este implicata intr-un mod activ in dezvoltarea rurala durabila in scopul valorificarii resurselor proprii disponibile in beneficiul social ,economic si ecologic al omenirii , agricultura fiind predominanta ca ramura economica in spatiul rural .

Agricultura este principalul utilizator al spatiului rural insa in zilele noastre strctura spatiului rezidential in rural si urban a inceput sa isi piarda din semnificatia originara.

Spatiul rural inseamna acum mai mult decat agricultura , silvicultura ,pescuit ,vanatoare cuprinzand si activitati industriale ,de constructii ,si activitati de protectie a mediului .

La nivel mondial agricultura dispune de o mare diversitate in cea ce priveste sistemul de productie presupunand exploatarea la maximimum a resurselor disponibile fara a lua in calcul impactul pe care il are asupra mediului ambient cat si cel socio cultural , acest tip de agricultura avand o influenta negativa conducand la aparitia unor modele de agricultura noi dar si a unor curente de opinie diferite.

Capitolul 1.

Dezvoltarea durabila in general.

1.1Evolutia dezvoltarii durabile

Conceptul de dezvoltare durabila apartine teoriei noi a dezvoltarii economice fiind o ramura noua a teorie economice generale de care s-a desprins individualizandu-se la inceputul anilor 50-60

Acum 30 de ani a luat nastere acest concept al dezvoltarii durabile datorita problemelor de mediu dar si a crizei resurselor naturale in special a celor legate de energie.

In anul 1972 la Conferinta privind Mediul de la Stockholm a avut loc momentul in care s-a recunoscut a activitatile umane contribuie semnificativ la deteriorarea mediului incojurator , ceea ce va pune in pericol viitorul omenirii.

Cativa ani mai tarziu , in 1983 Comisia Mondiala pentru Mediu si Dezvoltare (WCED) isi incepe activitatea .

La un an de la catastrofa de la Cernobal in cadrul Raportului WCED de la Brundtland denumit dupa numele primului ministru norvegian de atunci a fost creata cea mai citita si elocventa definitie a dezvoltarii durabile „Dezvoltarea durabila urmareste nevoile prezentului , fara a compromite posibilitatea generatiilor viitoare de a-si satisface nevoile lor.

Termenul de dezvoltare durabilă a început să devină, însă, foarte cunoscut abia după Conferinta privind mediul și dezvoltarea, organizată de Națiunile Unite la Rio de Janeiro în vara lui 1992, cunoscută sub numele de “Summit-ul Pamantului”.

Infiintarea Comisiei mondiale de mediu si dezvoltare din 1986 a fost facuta de Natiunile Unite unde Comisia Brundtland sublinia existent a doua problem majore si anume:

-dezvoltarea reprezinta doar profituri mai mari sau standarte mai inalte de a trai pentru un mic procent din populatie ci cresterea nivelului de trai a tuturor.

– dezvoltarea nu trebuie să implice distrugerea sau folosirea haotică a resurselor noastre naturale, nici poluarea mediului ambiant.

Tema aleasa de mine are o problema cheie si anume opozitia dintre  nevoile de creștere ale populației și limitele impuse de resursele planetei precum și degradarea continuă a mediului.

La Rio a avut loc Summitul din 1992 la care au participat 120 de sefi de stat unde au fost aduse in centrul atentiei problemele privind mediul si dezvoltarea.

Conceptul de dezvoltare durabilădesemnează totalitatea formelor și metodelor de dezvoltare socio-economică al căror fundament îl reprezintă asigurarea echilibrului între sistemele socio-economice și potențialul natural.

Dezvoltarea durabilă aduce în prim plan un nou set de valori care va ghida viitorul model de progres economic  și social, valori ce vizează mai ales omul și nevoile sale prezente și viitoare, mediul natural – protejarea și conservarea acestuia, precum și atenuarea deteriorării actuale a ecosistemelor.

Dezvoltarea durabilă este definită de o serie de aspecte:

Compatibilitatea dintre mediul antropic și mediul natural;

Egalitatea de șanse între generații care coexistă și se succed în timp și spațiu;

Situarea pe primul plan al securității ecologice în locul maximizării profitului;

Compatibilitatea strategiilor naționale de dezvoltare cu cerințele extinderii interdependențelor în plan geoeconomic și ecologic;

Asigurarea bunăstării generale punând accentul pe calitatea creșterii economice durabile;

Integrarea organică dintre capitalul natural și cel uman, în cadrul unei categorii globale ce își redefinește obiectivele economice și sociale și își extinde orizontul de cuprindere în timp și spațiu;

Trecerea la o nouă strategie cu față natural-umană, în care obiectivele dezvoltării economice și sociale să fie subordonate deopotrivă dezvoltării omului și însănătoșirii mediului.

Dezvoltarea durabila constituie viitorul nostru comun unde consumul si productia durabila sunt definite ca utilizarea serviciilor si produselor care sa raspunda necesitatilor de baza imbunatatind calitatea pietii prin reducearea la minim a resurselor naturale.

Consumul durabil in tarile in curs de dezvoltare unde de cele mai multe ori nu se regasesc destule resurse accesibile pentru a satisface nevoi de baza are ca obiectiv folosirea mai eficieanta a resurselor.

In tarile unde resursele sunt mai excesive accentul se pune pe modificarea metodelor de consum pentru realizarea reducerii consumului.

Declarația de la Rio cu privire la mediu și dezvoltare include 27 de principii ce enunță drepturile și obligațiile națiunilor în tendința lor spre dezvoltare și creșterea nivelului de trai.

Principiile Pădurii” este un ghid cu privire la managementul, conservarea și dezvoltarea durabilă a pădurilor de toate tipurile, recunoscând că pădurile sunt de o importanță vitală pentru dezvoltarea economică și menținerea tuturor formelor vieții. În acest scop toate țările ar trebui să acționeze către reîmpădurire, impiedicarea defrișărilor și conservarea pădurilor existente.

Scopul declarat al Conferinței secolului a fost stabilirea unei noi strategii a dezvoltării economice, industriale si sociale în lume, cuprinsă sub numele de dezvoltare durabilă.

Elementele comune acestor definiții funcție de ceea ce este durabil, pot fi sintetizate în următoarele trei aspecte principale:

– aspectul durabilității beneficiului economic al resurselor naturale. Rațiunea este aceea că beneficiul economic al resurselor naturale trebuie menținut în siguranță pentru a putea fi împărțit între generațiile prezentate și cele viitoare.

– aspectul durabilității proprietăților fizice ale mediului ambiant, acordându-se valoare absolută păstrării în condiții de siguranță și continuitate a funcției ecologice a mediului ambiant.

– aspectul durabilității utilități, în sensul că nu trebuie să se piardă funcția de utilitate pentru “calitatea vieții” cât și pentru “bunurile făcute de om” fapt ce determină includerea, în definiția dezvoltării durabile a echității inter-regionale, a reducerii sărăciei, a capitalului uman sau a monumentelor istorice.

Dezvoltarea durabilă înseamnă "A gândi global și a acționa local". Strategiile de dezvoltare durabilă evidențiază interdependența între local și global, între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare, accentuând necesitatea cooperării în cadrul și între sectoarele economic, social și de mediu. Dezvoltarea durabilă a comunităților are ca obiective majore protejarea mediului, eradicarea sărăciei, îmbunătațirea calității vieții, dezvoltarea și menținerea unei economii locale viabile și eficiente. O comunitate durabilă apreciază și promovează ecosistemele sănătoase, utilizează eficient resursele, dezvoltă și asigură o economie locală viabilă.

Dezvoltarea durabilă a comunităților locale reprezintă o provocare și o prioritate în același timp. O provocare, pentru că o comunitate trebuie să fie receptivă la transformările și schimbările externe și interne care o pot afecta, adaptându-se acestor schimbări prin acțiuni și inițiative strategice locale. O prioritate, pentru că modul în care se dezvoltă localitatea îi afectează prezentul și șansele de viitor.

Reprezentantii scenei politice , economice si sociale vor avea in vedere dezvoltarea durabila in obiectivul strategiilor lor.

Riscurile trebuie administrate cu o raspundere foarte mare deoarece acestea se invat in jurul mediului . Specialistii in domeniu se inmultesc , pregatindu-se din ce in ce mai bine oferta de formare crescand de la an la an ba chiar diversificandu-se. Acestia se pot gasii in diferite intreprinderi in organizatii internationale , nationale sau chiar regionale.

Profesioniștii din domeniul dezvoltării durabile efectuează, în primul rând, o muncă de prospectare pe termen lung. Pentru a face acest lucru, înainte de a începe studiile în acest domeniu, studentul trebuie să dețină deja cunoștințe de economie, administrație, drept, inginerie, amenajare a teritoriului.

Reprezentantii scenei politice , economice si sociale vor trebui sa ia in calcul dezvoltarea durabila in obiectivul strategiilor lor. Asupra mediului inconjurator planeaza

Conceptul de dezvoltare durabilă s-a dezvoltat , pe parcursul mai multor decenii, în cadrul unor dezbateri științifice aprofundate pe plan internațional și a căpătat valori politice precise în contextul globalizării.

Problema raporturilor dintre om și mediul natural a intrat în atentia comunității internaționale începând cu prima Conferință a ONU asupra Mediului (Stockholm, 1972).Conceptul de dezvoltare durabilă denota rezultatul unei abordări integrate a factorilor politici și decizionali, în care protecția mediului și creșterea economică pe termen lung sunt considerate complementare și reciproc dependente.

1.2 Raportul Bruntdlan

Raportul Brundtland descrie "dezvoltarea durabilă ca fiind dezvoltarea ce indeplineste nevoile din prezent fara a distruge capacitatea generatiilor viitoare de a-si satisface propriile nevoi.

De comun acord suntem cu economistul britanic John Maynard Keynes (1883–1946) spunand ca ideile practice din economie si societate totdeauna trebuie sa se bazeze pe sprijinul intellectual al unui filozof.

. Definitia dezvoltarii durabile propusa de raportul comisiei Brundtland era inspirată de un principiu de justiție distributivă care a fost enunțat de filosoful american John Rawls (1921–2002). Dar, mai mult decât atât, comisia coordonată de Gro Harlem Brundtland a definit dezvoltarea durabilă drept o problemă cu obiective multiple, al cărei management cere să fie realizată o ‚performanță triplă’ (‚the triple bottom line’, spus pe englezește).

In Raportul Brundtland din 1987 prin definitia dezvoltarii durabile,reies următoarele aspecte:

a) sintagma dezvoltare durabilă este introdusa în vocabularul uzual al științei economice si prezinta o necesitate obiectivă. Noțiuneaa fost creata , pe plan teoretic, drept răspuns la criză economică și ecologică pe care o parcurge lumea la sfârșit de secol XX și început de nou mileniu.

b In sondajul opiniei publice exista ideea dupa care dezvoltarea durabila are o puternica incarcatura morala la nivelul umanitatii

De la aceasta premisa realisa se pleaca spunand ca fiecare generatie isi construieste viitorul pe zestrea ce o mosteneste.

Din acest punct de vedere, este de datoria generației actuale, că ea să ofere noilor și viitorilor veniți cel puțin aceleași șanse pe care ea le-a moștenit.

c) dezvoltarea durabilă va reprezenta politicile economice si sociale ale fiecarui stat.

d) dezvoltarea durabilă dispune de un un tratament diferit ca nivel, mod de abordare și înțelegere, tehnologie, resurse la care se poate face apel și șanse de reușită. Altfel spus, deprinde sensuri și semnificații diferite în funcție de timp, spațiu, zonă geografică etc.

e) noțiunea de durabil ne trimite cu gandul la durată, la un interval de timp îndelungat. Procesul trebuie convertit spre o dezvoltare umană durabilă, orientată prioritar spre calitatea vieții

In 1987 a fost amintit pentru prima data la evenimentul reuniunii Comisiei mondiale pentru Mediu si Dezvoltare , conceptul de dezvoltare durabila fiind sustinut de diverse organisme internationale , de puteri publice si diverse intreprinderi.

Ideea dezvoltarii durabile isi propunea sa faca fata nevoilor prezente fara a compromite supravietuirea noilor generatii ce vor urma. Aceasta avand numeroase tangente cu mediul economic , mediul sanatatii si al educatiei , al agriculturii , al turismului si al protectiei mediului.

Profesioniștii din domeniul dezvoltării durabile efectuează, în primul rând, o muncă de prospectare pe termen lung. Pentru a face acest lucru, înainte de a începe studiile în acest domeniu, studentul trebuie să dețină deja cunoștințe de economie, administrație, drept, inginerie, amenajare a teritoriului… De aceea, formările în dezvoltare durabilă sunt destinate persoanelor care au obținut deja o diplomă de formare inițială în domenii tradiționale și, mai ales, celor care se situează la nivelul de masterand (bac+4/5) și peste acest nivel.

Conceptul dezvoltarii durabile a fost inovat in cadrul Conferintei Mondiale pentru Dezvoltare Durabila infaptuita de Natiunile Unite de la Rio de Janeiro in 1992 . Aceasta idee a dezvoltarii durabile marcheaza o modificare importanta in abordarea problemelor de dezvoltare ale umanitatii prin varianta de echilibru intre capitalul natural si sistemele socio-economice.

O comunitate priveste dezvoltarea durabila ca pe o provocare majora antrenand-o la transformari externe cat si interne acceptand aceasta dezvoltare prin actiuni si initiative strategice locale. Dezvoltarea durabila reprezinta o prioritate pentru o localitate , putand sa ii afecteze prezentul sau sansele de viitor daca nu este perceputa cum trebuie.

Dezvoltarea durabilă înseamnă "A gândi global și a acționa local". Strategiile de dezvoltare durabilă evidențiază interdependența între local și global, între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare, accentuând necesitatea cooperării în cadrul și între sectoarele economic, social și de mediu. Dezvoltarea durabilă a comunităților are ca obiective majore protejarea mediului, eradicarea sărăciei, îmbunătațirea calității vieții, dezvoltarea și menținerea unei economii locale viabile și eficiente. O comunitate durabilă apreciază și promovează ecosistemele sănătoase, utilizează eficient resursele, dezvoltă și asigură o economie locală viabilă.

Comunitatea durabilă are o viziune asupra dezvoltării susținută și promovată de toate sectoarele comunității, asociațiile civice, autoritățile locale, organizațiile religioase, tineri etc.

Politica actuală a Uniunii Europene este concentrată pe dezvoltarea durabilă a societății din toate punctele de vedere. Pentru aceasta ea pune la dispoziția statelor membre diverse instrumente financiare menite a-și rezolva problemele economice și sociale.

Pentru a atrage aceste fonduri în vederea finanțării de proiecte de dezvoltare locală, este absolut necesară definirea strategiei de dezvoltare a fiecărei regiuni din România. Respectând principiul subsidiarității, strategiile de dezvoltare locală trebuie să țină cont de strategiile județene, regionale și în final de Planul de Dezvoltare Național, astfel încât obiectivele prevăzute să nu între în contradicție la nici un nivel asigurând sinergie și complementaritate.

Conceptul de dezvoltare durabilă (sustenabilă) s-a cristalizat în timp, pe parcursul mai multor decenii, în cadrul unor dezbateri științifice aprofundate pe plan internațional și a căpătat valențe politice precise în contextul globalizării.

În istoria recentă, primă semnalare a faptului că evoluțiile economice și sociale ale statelor lumii și ale omenirii în ansamblu nu mai pot fi separate de consecințele activității umane asupra cadrului natural s-a făcut în raportul din 1972 al Clubului de la Roma intitulat Limitele creșterii (Raportul Meadows). Documentul sintetiza datele privind evoluția a cinci parametri (creșterea populației, impactul industrializării, efectele poluării, producția de alimente și tendințele de epuizare a resurselor naturale), sugerând concluzia că modelul de dezvoltare practicat în acea perioadă nu poate fi susținut pe termen lung.

Problematica raporturilor dintre om și mediul natural a intrat în preocupările comunității internaționale începând cu prima Conferință a ONU asupra Mediului (Stockholm, 1972) și s-a concretizat în lucrările Comisiei Mondiale pentru Mediu și Dezvoltare, instituite în 1985. Raportul acestei Comisii, prezentat în 1987 de G. H. Bruntdland și intitulat Viitorul nostru comun a oferit prima definiție acceptată a dezvoltării durabile ca fiind „o dezvoltare care satisface nevoile generației actuale fără a compromite șansele viitoarelor generații de a-și satisface propriile nevoi". Conceptul de dezvoltare durabilă reprezintă rezultatul unei abordări integrate a factorilor politici și decizionali, în care protecția mediului și creșterea economică pe termen lung sunt considerate complementare și reciproc dependente.

De la acest punct, problemele complexe ale dezvoltării durabile au căpătat o dimensiune politică globală, fiind abordate la cel mai înalt nivel la Conferința Mondială pentru Mediu și Dezvoltare Durabilă de la Rio de Janeiro (1992), la Sesiunea Specială a Adunării Generale ONU și adoptarea Obiectivelor Mileniului (2000) și la Conferința Mondială pentru Dezvoltare Durabilă de la Johannesburg (2002). S-au conturat, astfel, programe concrete de acțiune la nivel global și local (Agenda 21 Locală) conform dictonului „să gândim global și să acționăm local".

Din definiția dezvoltării durabile formulată prin Raportul Brundtland în 1987, reies următoarele aspecte:

a) introducerea sintagmei dezvoltare durabilă în vocabularul uzual al științei economice a reprezentat o necesitate obiectivă. Noțiunea a fost chemată și impusă să servească, pe plan teoretic, drept răspuns la criză economică și ecologică pe care o parcurge lumea la sfârșit de secol XX și început de nou mileniu.

b) la nivelul unanimității, în sondajul opiniei publice, se află ideea după care dezvoltarea durabilă are o puternică încărcătură morală. Se pleacă , aici, de la premisa realistă că, pe zestre pe care o moștenește, fiecare generație își construiește viitorul. Din acest punct de vedere, este de datoria generației actuale, că ea să ofere noilor și viitorilor veniți cel puțin aceleași șanse pe care ea le-a moștenit.

c) dezvoltarea durabilă va deveni tot mai mult o constantă a politicilor economice și sociale ale fiecărui stat.

d) dezvoltarea durabilă comportă un tratament diferit că nivel, mod de abordare și înțelegere, tehnologie, resurse la care se poate face apel și șanse de reușită. Altfel spus, căpăta sensuri și semnificații diferite în funcție de timp, spațiu, zonă geografică etc.

e) noțiunea de durabil trimite la durată, la un interval de timp îndelungat. Procesul trebuie convertit spre o dezvoltare umană durabilă, orientată prioritar spre calitatea vieții și a mediului.

Atunci când managerii organizațiilor economice antamează problema gestionării încărcărilor ambientale associate produselor/serviciilor pe care le furnizează pe piață, ei trebuie să ia în considerare abordarea pe ciclul de viață. Atenția nu trebuie focalizată doar asupra compoziției produsului, eventual și asupra fazei de procesare, ci pe întreaga viață fizică a produsului, din amonte în aval, adică de la extracția materiilor prime și până la finalul de viață al produsului.

Conceptul de dezvoltare durabilă are ca premisă constatarea că civilizația umană este un subsistem al ecosferei, dependent de fluxurile de materie și energie din cadrul acesteia, de stabilitatea și capacitatea ei de autoreglare. Politicile publice care se elaborează pe această bază, precum prezenta Strategie Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României, urmăresc restabilirea și menținerea unui echilibru rațional, pe termen lung, între dezvoltarea economică și integritatea mediului natural în forme înțelese și acceptate de societate.

Pentru România, ca stat membru al Uniunii Europene, dezvoltarea durabilă nu este una dintre opțiunile posibile, ci singura perspectivă rațională a devenirii naționale, având ca rezultat statornicirea unei noi paradigme de dezvoltare prin confluența factorilor economici, sociali și de mediu.

Capitolul 2.

Dezvoltarea rurala durabila

2.1 Aplicarea conceptului durabile in domeniul agriculturii dezvoltarii rurale

Numerosi teoreticieni, practicieni si specialisiti chiar de la inceputurile istoriei moderne au in atentia lor sub diverse forme si sensuri dezvoltarea spatiului rural aceasta nefiind un concept nou

Este cunoscut faptul că în in totalitatea tarilor din intreaga lume , dezvoltarii rurale i se acorda o foarte mare importanta , pe de o parte datorită necesității ei, cât și modului în care aceasta este înfăptuită.

Necesitatea dezvoltării rurale este justificată, în primul rând, de dorința de a fi evitate decalajele dintre urban și rural pe de o parte și între spațiile urbane și rurale din cadrul aceleiași entități (zonă, regiune, stat, etc.), de a se recupera cele existente, de a se întări coeziunea socială, de a nu se periclita ruralul în contextul progresului tehnic și tehnologic. Astfel, dezvoltarea rurală poate fi definită având în vedere multiplele sale fațete:

• ca proces, ca activitate, dezvoltarea rurală se poate defini prin ansamblul activităților menite să inducă o ajustare și o adaptare a realității rurale, astfel încât decalajele existente să se estompeze pe cât posibil;

• ca direcție de acțiune, dezvoltarea rurală se caracterizează prin mobilizarea tuturor forțelor și mijloacelor locale, în vederea inducerii unei evoluții pozitive, materializată în special în bunăstarea comunității rurale, mai cu seamă a membrilor ei;

• ca fenomen, aceasta reprezintă amplificarea în mod creator a unei doctrine, teorii sau idei care să conducă la „un rural mai bun, mai bine dezvoltat”.

De asemenea, coordonatele dezvoltării rurale pot fi abordate pornind de la analiza tridimensională a spațiului rural, acționând în mod concret pe cele trei dimensiuni ale acestuia: economică, socială și ecologică. Relațiile tridimensionale ale spațiului rural confirmă că orice acțiune sau fenomen care se desfășoară într-un plan, are implicații și în celelalte planuri. Aceste motivații de ordin relațional trebuie să stea la baza definirii strategiilor și politicilor de dezvoltare durabilă

rurală.

O decizie de ordin economic care este considerată viabilă, nu trebuie validată fără a analiza influența efectelor acesteia în plan social și ecologic. Aceasta presupune ca la nivelul fiecărui plan trebuie să se identifice problemele specifice, resursele disponibile, tendințele și nevoile de dezvoltare pentru perioada următoare, iar eforturile pentru dezvoltare să fie permanent evaluate, atât prin prisma efectelor obținute în planul respectiv, cât și a influențelor în celelalt planuri.

Adoptarea unei soluții bune din punct de vedere economic poate avea efecte negative în plan social sau prin creșterea efortului în plan ecologic. Acțiunea și interacțiunea respectivă impune și necesită formarea de colective multidisciplinare în vederea adoptării deciziilor, pentru a reduce la minim riscul luării unor decizii greșite, care să conducă la efecte negative pentru perioada viitoare și să pună la îndoială strategia de dezvoltare. Implicit, trebuie analizate implica iile care pot propaga efecte atât în plan social, cât și în plan ecologic. J.K.Galbraith consideră că protecția mediului nu aduce recompense materiale imediate; nevoia ca această protecție să se bucure de un sprijin și de o acțiune eficientă reprezintă un țel în slujba căruia vor trebui luate urgent măsuri cu caracter public și politic.

Economia în ansamblul său, precum și economia rurală ca parte a acesteia, este formată din actori (agenții economici) a căror ”țintă” supremă este obținerea unui rezultat superior. Obținerea unui rezultat superior este considerată o consecință a dezvoltării economice.

În ultimul deceniu, conștientizarea problemelor complexe ale spațiului rural și necesitatea elaborării unor politici și strategii adecvate, pentru edificarea unei Europe unite, caracterizată de anularea, sau în cel mai rău caz, de diminuarea drastică a discrepanțelor majore între nivelurile de dezvoltare a diferitelor regiuni, pe de o parte, și realizarea unei coeziuni socio-economice, pe de altă parte, au condus la o nuanțare evidentă, a percep iei factorilor de decizie, a cărei principală consecință s-a regăsit în deplasarea accentului de la politica agrară, în sensul său clasic, la conceptul, pe cât de actual, pe atât de valabil în perspectivă, al ”dezvoltării rurale”, mult mai complex și mai acoperitor.

În prezent, ultimele restricții care și-au făcut simțită prezența sunt cele referitoare la migratia forței de muncă, manifestată cu precădere în mediul rural. Mediul rural reprezintă, așa cum am mai precizat, un mediu cu un echilibru fragil. Dezvoltarea acestuia trebuie făcută în mod prudent, dat fiind faptul că agricultura este principala ocupație a locuitorilor, iar în unele regiuni/zone se ajunge ca peste 90 % din populație să fie ocupată în activități agricole ”clasice” (cultura plantelor, creșterea animalelor, silvicultură, piscicultură, precum și servicii specifice acestor domenii). Introducerea progresului tehnic și implementarea pe scară largă a agriculturii de tip industrial a condus la ample mutații sociale în mediul rural, în special migrația către mediul urban, creșterea șomajului rural, abandonarea unor meserii tradiționale, abandonarea unor suprafețe de teren mai puțin productive etc.

În fața unor asemenea provocări, puterile publice au realizat, mai devreme sau mai târziu, că mediul rural, care altădată reprezenta baza societății, este în pericol dacă nu se intervine imediat spre a-l susține. Dezvoltarea mediului rural înseamnă, de fapt, nu neapărat susținerea acelor segmente care se ocupă de producerea de hrană; trebuie asigurat un mediu înconjurător sănătos, mai sigur, favorabil dezvoltării faunei, admirabil în sensul propriu, vizitabil; trebuie, apoi, generat un sistem economic funcțional, un mediu în care nu există doar aspecte agricole.

Dezvoltarea rurală este principalul instrument strategic utilizat pentru estomparea disparităților sociale și economice existente între regiuni, decalaje determinate de gradul diferit de înzestrare cu resurse naturale, umane și financiare.

Dezvoltarea comunităților rurale poate fi descrisă ca un demers de dezvoltare teritorială, incluzând aspecte economice, sociale, culturale, politice, prin favorizarea dezvoltării endogene, mobilizând mijloacele umane și financiare care concură la aceasta și asigurând convergența lor. Dezvoltarea locală, semnalată pentru prima dată la începutul anilor '70, în Franța, a fost indusă ”de jos în sus” de către actorii locali care se opuneau în acest fel dezvoltării ”de sus în jos” impusă din exterior. Propria lor concepție despre dezvoltare plasa omul în centrul economiei și căuta să crească solidaritatea precum și gradul de implicare a cetățeanului prin practicarea democrației locale.

2.2Strategii de dezvoltare durabila aplicabile in Romania

Dezvoltarea locală reflectă capacitatea grupurilor locale de a se adapta realității plecând de la propriul lor potențial de organizare. Inițial, în general, de către aleșii locali, un proiect de dezvoltare locală se elaborează plecând de la angrenarea unui număr mare de cetățeni și de parteneri interesați și își găsește traducerea într-o stăpânire comună a situației. În abordarea dezvoltării rurale la nivel local există următorii factori cheie:

• Dedicarea din partea deținătorilor de resurse care au responsabilitatea pentru dezvoltarea viitoare a zonei;

• Identificarea unui grup de planificare sau a unei agenții responsabile cu dezvoltarea rurală locală, care are resursele adecvate, expertiza și credibilitatea de a îndeplini sarcina;

• Determinarea stadiului de dezvoltare a zonei, pe baza auditului strategic – o analiză a punctelor tari și a punctelor slabe ale zonei analizate;

• Stabilirea obiectivelor generale. Acestea trebuie să fie clare, realiste, măsurabile și posibil de atins. Ele urmează să reflecte atât capacitățile comunității locale, cât și creșterea abilității la nivelul indivizilor, organizațiilor și agențiilor de dezvoltare prin încurajarea unor forme de organizare noi, stimularea legăturilor dintre organizații etc.;

• Adoptarea strategiilor de nișă care să completeze strategiile globale pentru a reduce decalajele rurale;

• Implicarea și participarea locală a tuturor actorilor rurali interesați este esențială, mai ales în acțiunea de validare a evaluării nevoilor și în cea de implementare;

• Monitorizarea și evaluarea urmăresc ajustarea ulterioară a strategiei, în cazul în care această acțiune devine necesară.

Analizată sub raport tipologic, dezvoltarea rurală se regăsește sub forma a două dimensiuni complementare, și anume: dezvoltarea rurală durabilă și dezvoltarea rurală multifuncțională.

2.3 Dezvoltarea rurală durabilă

Evoluția contemporană a economiei mondiale, schimbările intervenite în realitățile vie ii sociale au impus și dezvoltarea sistemului conceptual cu care operează științele sociale. Astfel, după cel de-al doilea război mondial s-a conturat și s-a dezvoltat un tip nou de dezvoltare economică, care, în esența ei, este chemată să asigure satisfacerea optimă a cerințelor prezente de consum fără compromiterea sau prejudicierea cerințelor viitoarelor generații. În plan teoretic și al politicilor economice s-a conturat conceptul de creștere economică, care reliefează aspecte esențiale ale dezvoltării economiei contemporane. În acest context, procesul creșterii economice a devenit un fel de panaceu al dificultăților economice cu care se confruntau și se confruntă încă țările lumii contemporane.

Conceptul de dezvoltare durabilă face parte din teoria noua a dezvoltarii economice fiind o ramură relativ nouă a teoriei economice generale, care s-a remarcat si apoi conturat ca un obiect teeoretic autonom in timpul anilor 50-60. Sintetic, principalii termeni cu care se operează în acest domeniu sunt: expansiune, creștere, progres, dezvoltare, subdezvoltare.

În linii generale, expansiunea este privită ca fiind o creștere economică pe termen scurt, cu deschidere spre reversibilitate. Aceasta reprezintă „vârful de val” care definește faza ascendentă a unui ciclu economic privit în desfășurarea lui clasică, în care criza și depresiunea se suprapun pe faza descendentă.

Spre deosebire de expansiune, creșterea economică este o expresie mai frecvent folosită în limbajul curent ca o largire in dimensiuni mari a tuturor indicatorilor macroeconomici si anume venitul national sau produsul global.Creșterea pe termen lung a capacităților de produc ie sau a volumului producției sau a potențialului economic devine deseori seminificatia de crestere economica .Cresterea in valoare abosluta a indicatorilor macroeconomici se va referi intens la modul relativ depinzand de dinamica populatiei , intervenind o noua notiune care reflecta realitatea si ne explica ce are loc in economie mai concret progresul economic.

Acesta semnifica o marire a venitului national revenit fiecarui locuitor.In relatarea oficiala cu acestea putem avea crestere economica :

• progresiva-cand dezvoltarea venitului national este sub dezvoltarea populatiei altfel spus cresterea este asociata cu un regres economic.

• recesivă –procentul cresterii venitului national este la egalitate cu procentul cresterii populatiei , atunci putem discuta despre o crestere economica da nu si de un progres.

• statică – atunci când procentul creșterii venitului național este egal cu cel al creșterii populației, moment în care se poate vorbi de o creștere economică dar nu și de progres.

Foarte important este si felul de a se prezenta al economiei care ne duce cu gandul la o dezvoltare si un progres semnificativ legat de mediul politic , social , cultural , stiintific si spiritual.

Dezvoltarea implica in mod obligatoriu progresul economic si cresterea sa dar si alte metode care se traduc in faptul ca populatia mananca mai bine , se ingrijesc din ce in ce mai mult dezvoltandu-si o capacitatea de cunoastere avansata.

Cea mai citata definitie a dezvoltarii durabile era formulate astfel: “dezvoltarea ce satisfice nevoile actualelor generatii , fara a cauza probleme intereselor generatiilor viitoare.

Dezvoltarea durabila are drept consecinta faptul ca volumul din totalitatea capitalului ce este format din capitalul fizic si anume masini, hoteluri, drumuri etc, capital uman reprezentat de ( santatea oamenilor, calificarile lor si cunostintele dobandite) apoi capitalul natural( aerul, apa, padurile si solurile fertile) , creste in timp sau ramane statornic.

Conceptul de dezvoltare durabilă apare pentru prima dată în 1987 în Raportul intitulat „Viitorul nostru comun” (cunoscut și sub numele de „Raportul Brundtland”) al Comisiei Mondiale pentru Mediu și Dezvoltare a ONU. Definiția dată în acest raport numeste dezvoltarea durabila reprezentata acelei dezvoltari care reuseste sa satisfaca nevoile generatiilor din momentul de fata fara a prejudicia preocuparile generatiilor viitoare.

Explicatia dezvoltarii durabile induce ideea că realizarea ei devine fezabilă doar în condițiile în care, între generatii și în interiorul aceleași generații, se manifestă un spirit asociativ, de toleranță, solidaritate și grijă reciprocă, în virtutea căruia binele și bunăstarea unuia nu trebuie, în nici un fel, să afecteze fericirea altuia.

Acutizarea problemelor privind dezvoltarea economică necontrolată, precum și concluziile Summitului de la Rio de Janeiro din 1992, au făcut ca ONU să organizeze, în perioada 26 august – 4 septembrie 2002, la Johanesbourg, în Africa de Sud, Summitul Mondial pentru Dezvoltare Durabilă.

Pregătirea Summit-ului pentru dezvoltare durabilă a început din anul 2001 la nivel național, regional și internațional, subiectele principale ale întrunirii fiind, pe de o parte, legate de evaluarea progreselor înregistrate de guverne, sectorul privat și societatea civilă în perioada ce a trecut de la Summitul Terrei din 1992 de la Rio de Janeiro, iar pe de altă parte, de găsirea unor noi soluții pentru o dezvoltare economică și socială mai durabilă și mai echitabilă. ONU a organizat, fără îndoială, cea mai mare conferință mondială care a dezbătut problemele majore cu care se confruntă toate statele lumii: sărăcia, mondializarea, degradarea mediului, sănătatea, accesul la diferite piețe etc. Dezvoltarea durabilă vizează un echilibru între obiectivele sociale, economice și ecologice:

• în domeniul social obiectivul principal este eliminarea sărăciei prin reducerea ponderii persoanelor care trăiesc (supravie uiesc) cu mai puțin de un dolar pe zi;

• în domeniul economic, obiectivul principal este schimbarea modelelor de producție și consum non-durabile;

• în domeniul ecologic gestionarea durabilă a resurselor naturale.

După Niță Dobrotă, dezvoltarea durabilă presupune creșterea economică în consonanță cu cerințele echilibrului ecologic și cu întreaga dezvoltare umană, ceea ce înseamnă că se au în vedere toate aspectele ce in de progresul în om și pentru om – cultură, știință, civilizație, egalitate, echitate între oameni, etnii, națiuni și popoare.

Sintetizând, conceptul de durabilitate este în esență orientat spre scop, ceea ce presupune că resursele ar trebui utilizate astfel încât valoarea acestora să nu se diminueze și să se poată obține un folos continuu. Orientarea spre scop poate să nu fie mereu vizibilă, ceea ce ar însemna că trebuie cercetat dacă un anumit tip de agricultură este actualmente durabil sau nu. Conceptul de durabilitate trebuie să se bazeze pe exploatarea rațională a resurselor, dar fără a se limita la acest lucru.

Dezvoltarea durabilă presupune o evoluție procesuală realizabilă prin rezolvarea unor probleme. Unele sunt comune și apar in procesului dezvoltării în general, altele sunt specifice. dezvoltarea durabilă se vrea a fi, prin defini ie, o dezvoltare umană, realizabilă prin voința oamenilor și având ca finalitate binele individual și colectiv al acestora. Nimic nu poate fi gândit aici dincolo de însemnătatea popula iei. Factorul „populație” și influența sa asupra dezvoltării în general, a celei durabile în special, pot fi analizate din foarte multe puncte de vedere. Consonante acestuia sunt numărul, structura și sănătatea popula iei.

Întrebarea la care dezvoltarea durabilă trebuie să răspundă este următoarea: care este nivelul maxim posibil al produc iei ce se poate realiza, în condițiile date ale progresului tehnic, fără a afecta echilibrul mediului?

Întrebarea este legitimă, în condițiile în care știm că dezvoltarea implică creșterea economică sau, cu alte cuvinte, mărirea producției. Creșterea dimensiunilor producției, din păcate, antrenează poluare. Capacitatea de absorbție de către mediu a poluării este, pe de altă parte, limitată, de unde și preocuparea de a găsi o linie de echilibru între aceste mărimi.

Principiile dezvoltării durabile au la bază teoria folosirii resurselor rare, regenerabile parțial sau total, sau neregenerabile. Această teorie pornește de la premisa că nevoile trebuie satisfăcute folosind resursele, care sunt limitate în raport cu nevoile (principiu economic). Aceste resurse pot fi regenerabile, parțial regenerabile sau total neregenerabile. Principiile dezvoltării durabile abordează aceste resurse astfel:

• pentru cele neregenerabile, direcțiile de acțiune trebuie să se îndrepte către găsirea modalităților de substituire într-o măsură cât mai mare a acestora (ideal ar fi, acolo unde este posibil, în totalitate) cu resurse din categoria celor regenerabile sau parțial regenerabile;

• pentru cele parțial regenerabile trebuie să se țină cont, în procesul de alocare, de gradul și perioada de regenerabilitate, astfel încât să nu se pună în pericol nici existența și nici disponibilitatea lor;

• pentru resursele regenerabile se prevede folosirea lor cât mai largă, datorită disponibilității virtual nelimitate.

Nevoile minime necesare dezvoltarii durabile sunt:

-Necesitatea intaririi laturilor calitative ale productiei tinand cont de o distributie echilibrata a resurselor precum si recalcularea dezvoltarii economice.

-Incercarea de a oferi un loc de munca stabil pentru a contribui la distrugerea saraciei , dispunand de hrana , si santate.

-Scaderea dezvoltarii demografice nedirijate

-Sustinerea diversitatii ecosistemelor si pastrarea resurselor natural , folosirea acestora fara abuz.

-unirea din punct de vedere mondial a deciziilor asupra mediului si economiei.

Premisele dezvoltării rurale trebuie privite și analizate prin prisma conceptului de dezvoltare „multidimensională”.

Dezvoltarea impune totalitatea schimburilor de tipuri de gandire si de comportamente sociale ce vor ajuta cresterea produsului real global ce va schimba progresele individiale intr-un progress social generalizat.

Dezvoltarea rurală (sau a comunităților rurale) poate fi descrisă ca un proces în care comunitatea este implicată în mod activ, în scopul mobilizării tuturor inițiativelor pentru valorificarea resurselor proprii, disponibile, în beneficiul social, economic și ecologic al comunității.

2.4Dezvoltarea durabilă în plan economic

Dezvoltarea în plan economic trebuie să vizeze ca orice acțiune și activitate întreprinsă să se realizeze în condiții de rentabilitate la nivelul entităților de producție și să se acționeze pe toate căile pentru a le viabiliza.

Ponderea populației ocupate din mediul rural care acționează în agricultură este cea mai mare, raportându-ne la celelalte domenii de activitate ale spațiului rural. Deci, agricultura este activitatea determinantă și pilonul de bază în jurul căruia trebuie să graviteze activitățile economice ale spațiului rural. Celula de bază a dezvoltării rurale o reprezintă exploata ia agricolă viabilă, iar existența exploatațiilor agricole viabile conduce la vitalizarea vieții economice rurale.

Diversitatea exploatațiilor agricole este dată de spectrul variat al sectoarelor de producție vegetală și animală, capabile ca prin activitatea lor să furnizeze produse proaspete sau materii prime de calitate pentru industrializare sectorului industriei alimentare sau industriei textile, pielăriei sau a altor sectoare ce folosesc ca materii prime produse agricole; aceasta este motorul motivațiilor, atragerii de investiții în mediul rural și a diversificării acestora, generând alternative de obținere a veniturilor pentru popula ia rurală, asigurând stabilitatea și prosperitatea acesteia.

Exploatația agricolă viabilă poate fi caracterizată astfel:

• se organizează cu scopul de a asigura o ofertă competitivă, exprimată prin cantități de produse omogene și în partizi mari, prin sortimente de produse agricole și agroalimentare de calitate obținute cu costuri reduse;

• obține rezultate economice și financiare pozitive în condițiile unui management specific corespunzător;

• asigură condițiile necesare realizării veniturilor și protecției sociale a membrilor familiei, asemănătoare cu cele ale altor categorii de agenți economici;

• are capacitate de plată și solvabilitate ridicată, care permite să asigure un nivel de trai decent pentru membrii săi și să facă investi iile necesare dezvoltării și consolidării sale;

• desface produsele obținute și pe baze contractuale, nu numai direct, prin magazine proprii sau prin piețe amenajate pentru producătorii agricoli.

2.5Dezvoltarea durabilă în plan ecologic

Principiile dezvoltării durabile în plan ecologic trebuie să fie în concordanță cu dezvoltarea în plan economic și social a spațiului rural si sa ofere garantia ca nu va produce pagube mediului.Protejarea mediului reprezinta un element cheie si necesita coinciderea cu principiile practicării unei agriculturi durabile.

În prezent, majoritatea terenurilor agricole cultivate primesc o anumită doză de pesticide și îngrășăminte chimice, în scopul creșterii randamentelor la hectar.

Diferitele tehnologii si modalitati folosite in agricultura influenteaza mediul, in momentul de fata prin interventia unor stimuli ai solului cum ar fi ingrasaminte si subtante chimice recomandate in distrugerea daunatorilor au loc efecte negative asupra mediului si ecosistemelor natural. Trebuie gasita o cale de mijloc intre tehnologiile applicate in momentul de fata si restrictiile ecologice.

Sunt cunoscute principiile de acțiune, atât ale agriculturii alternative, cât și ale agriculturii durabile, care au în vedere practicarea unei agriculturi performante, în echilibru cu natura. Rezultatul acțiunii integrate a principiilor agriculturii alternative, cât și ale agriculturii durabile conduce la definirea unui nou model de agricultură modernă bazată pe:

• utilizarea de soiuri de înaltă productivitate și adecvate condițiilor locale;

• creșterea gradului de mecanizare;

• irigații și desecări;

• fertilizarea intensivă cu îngrășăminte naturale;

• utilizarea de pesticide pentru combaterea dăunătorilor.

Practicarea agriculturii durabile va contribui la o dezvoltare a producției vegetale și animale și va conduce la dezvoltarea economico-socială, asigurând comunităților rurale:

• satisfacerea cerințelor umane;

• îmbunătățirea calității mediului înconjurător și a bazei de resurse naturale;

• utilizarea cu eficiență maximă a resurselor parțial sau greu regenerabile și a celor neregenerabile;

• îmbunătățirea calității vieții.

Însă, succesul dezvoltării rurale durabile constă în practicarea unei agriculturi durabile, care are ca scop menținerea calității solului și asigurarea corelației optime dintre cantitatea și calitatea alimentelor, sănătatea vieții oamenilor și menținerea calității mediului înconjurător.

Realizarea acestor corelații de echilibru poate fi asigurată prin practicarea unei agriculturi alternative, a cărei funcție obiectiv este determinată de restricții ecologice și de producție, necesitând ca direcții de acțiune următoarele activități:

• rotația culturilor;

• reciclarea resturilor provenite din ramasitele depozitate in adapostul animalelor.

• limitarea ingrasamintelor chimice , pesticide sau alte substante chimice

• Largirea suprafetelor pentru ameliorarea solului ,ba chiar leguminoasele fixatoare de azot.

• lupta contra factorilor nocivi.

Acționând rațional în direcția dezvoltării durabile, trebuie evitată cu orice pre distrugerea solului, pe considerente de ordin economic, care au rezultate scontate numai pe termen scurt și pot avea implica ii negative deosebite pe termen mediu și efecte dezastruoase pe termen lung. Prin abordarea unei asemenea strategii avem garanția obținerii unor produse agricole nepoluate, care pot reprezenta un start pozitiv pentru activitățile de prelucrare.

Dezvoltarea durabila a spatiului rural nu reprezinta doar ocuparea pentru obtinerea unor produse agricole cu standard inalte . Dupa prelucrarea produselor agricole vor rezulta numeroase deseuri care trebuie gestionate cu mare raspundere pentru a nu duce la o poluare a mediului inconjurator.

De obicei cei care proceseaza materii prime urmaresc eficienta economica si nu iau in calcul celelalte aspect legate de mediu daunand grav societatii.. Însă, strategia de dezvoltare durabila oblig la cercetarea proiectului și prin prisma planului ecologic, care, în majoritatea cazurilor, conduce la creșterea costurilor de realizare a acestora.

Prin acest mod de abordare a problemelor rezultă că între cele două planuri există o relație de interdependență, concretizată prin aceea că activitatea economică trebuie să fie analizată și prin implicațiile sale în plan ecologic. Numai prin menținerea sub observație a relațiilor de interdependență dintre cele două planuri se poate tinde către o dezvoltare durabilă a spațiului rural.

Dezvoltarea durabilă în plan social și cultural

Dezvoltarea durabilă în plan social trebuie să fie concepută ca o garanție a asigurării condițiilor de viață la nivelul condiției umane, pentru toate localitățile și regiunile unde este prezentă activitatea umană. Este cunoscut faptul că nu toate regiunile oferă aceleași condiții de dezvoltare economico-socială, acestea diferențiindu-se atât în funcție de condițiile naturale, cât și în funcție de evoluția nivelului de dezvoltare a regiunii din punct de vedere economic.

În general, dezvoltarea în plan social a unei regiuni pornește de la nivelul de dezvoltare în plan economic al regiunii respective și se găsește în relație de dependență cu aceasta. Astfel, cu cât o regiune este mai prosperă în plan economic, cu atât mai puțin se înregistrează efecte negative care să conducă la regres social.

Discrepanțe mari apar și în cadrul aceleiași comunități, unde întâlnim grupuri sociale care prosperă mai mult decât altele, ceea ce determină ca în economia rurală să apară noi fluxuri de circula ie și formare a veniturilor și profitului. Ceea ce este evident și vizibil în formarea veniturilor este că acestea cresc în sectorul de exploatare și administrare a activităților rurale și scad sau lipsesc la proprietarii de terenuri și în special la cei care nu pot sau nu dispun de condiții materiale pentru exploatare directă. Rezultă astfel importanța susținerii activităților rurale, în general, și a agriculturii, în special.

Implicațiile în plan social sunt multiplicate și de schimbările structurale intervenite în cadrul activităților industriale. De exemplu, printr-o decizie politică se reduce produc ia de energie electrică obținută prin utilizarea combustibilului solid, fapt ce poate declanșa o reacție în lanț asupra industriei miniere și a industriilor colaterale care deservesc industria extractivă, finalizându-se cu disponibilități mari de forță de muncă, și în general cu lipsa alternativelor. Ca urmare a unor astfel de modificări structurale, asistăm astăzi la situații în care regiuni care au dispus și dispun de potențial economic sunt declarate, din punct de vedere social, ca zone defavorizate, pentru că nu au fost pregătite pentru alternative sau reconversii economice. Declararea acestor zone ca „zone defavorizate” constituie o măsură politică ce vizează crearea de facilități care să stimuleze investitorii sau să antreneze programe de dezvoltare economico-socială în vederea stopării declinului social și stimulării creșterii economice, prin implementarea de programe integrate, care să imprime zonelor un ritm spre o dezvoltare durabilă.

Dezvoltarea rurală durabilă trebuie înțeleasă ca un mecanism logic ce trebuie să acționeze în orientarea evoluției fenomenelor economico-sociale ale spațiului rural spre o dezvoltare individuală și comunitară, care să conducă la ameliorarea nivelului de bunăstare rurală și la menținerea echilibrelor de mediu. Creșterea bunăstării rurale este percepută atunci când se înregistrează efecte pozitive fa ă de fenomenele economice și sociale care au dominat și încă domină ruralul, cum ar fi:

• oprirea migrării populației de la sat la oraș, prin crearea de alternative care să-i motiveze existența și să-i stimuleze inițiativa de acțiune pentru asigurarea celor necesare traiului;

• combaterea sărăciei;

• stimularea și diversificarea serviciilor;

• echitatea șanselor;

• dreptul la o viață mai bună, dreptul la sănătate, educație și securitate.

Aceste cerințe de protejare a ruralului mai sunt cunoscute generic și sub numele de „combaterea vulnerabilității și a excluderii sociale” în mediul rural și este necesar să fie aplicate întrucât subiecții cu care avem de a face aici (în speță ruralii) sunt foarte vulnerabili la impactul cu viața modernă și cu standardele impuse de aceasta. Mai trebuie precizat că în mediul rural infrastructura este mult mai puțin dezvoltată (comparativ cu mediul rural) iar fără o infrastructură rurală care să permită și să contureze un minim de confort pentru membrii unei comunități, nu poate fi vorba de punerea sub control a fenomenului de migrare a populației de la sate, și în principal a populației tinere, ceea ce conduce la manifestarea unor fenomene sociale grave la nivelul comunității rurale, care periclitează chiar viitorul acesteia.

În concluzie, nu poate fi concepută o dezvoltare durabilă a regiunilor rurale fără a avea în vedere găsirea de soluții viabile pentru multitudinea problemelor identificate în plan social.

Ca o opinie personala consider ca elaborarea, adoptarea si implementarea strategiei dezvoltarii durabile pana in anul 2025 nu constituie responsabilitatea unei singure persoane sau a unui singur guvern. Aceasta strategie implica toti romanii , dar si restul populatiei lumii… ajungandu-se la un consens national intergenerational unde totul trebuie sa vina de la sine , natural .Comportamentul si actiuniile noastre vor fi conduse de ideea ca dezvoltarea durabila reprezinta viitorul nostru comun ce permite satisfacerea nevoilor prezente fara a afecta posibilitatea generatiilor viitoare.

Obiectivele si tintele dezvoltarii durabile trebuie incluse in planul fiecarui politician , partidele trebuie sa fie unanime si solidare in cea ce priveste dezvoltarea, analizand interesele majore ale popoluatiei si nu un raport invers.

O serie foarte importanta de capitole ale strategiei au mai ramas de elaborat in : educatie, si sanatate aceste doua ramuri cantarind foarte mult in dezvoltarea . Concluzionând, dezvoltarea rurală are, în Europa, o istorie proaspătă. 
Uniunea Europeană și-a definit, relativ recent, intenția de a aplică programe 
specifice de dezvoltare în zonele rurale. 
Ruralul european a fost abordat, zeci de ani, doar din perspectiva politicilor 
agrare. Designul ruralului a fost conturat de politici care aveau drept scop 
asigurarea securității alimentare sau promovarea Uniunii Europene că pe o putere 
exportatoare de produse agricole în lume, și nu dezvoltarea în sine. 
Începând cu 1998 (Agenda de la Lisabona), spațiul rural este definit că una 
dintre valorile fundamentale și definitorii pentru Europa, care trebuie prezervată, 
îngrijită și promovată. 
Miezul forte al politicilor de dezvoltare rurală în cadrul Uniunii Europene îl  reprezintă dezideratele promovate de Sistemul Națiunilor Unite, fiind, practic,  adecvarea perceptelor de dezvoltare durabilă, integrată și multisectoariala la realitățile Europei. 
Am putea concluziona că există, practic, două direcții esențiale care 
determina și influențează procesul de dezvoltare rurală din Uniunea Europeană: 
raportul sector agricol versus sector ne-agricol și grijă pentru mediu. 
Se observă o mutare de accent dinspre politicile care pornesc din centru spre 
politicile care apar la nivel local. 
În noile abordări, dezvoltarea rurală presupune, înainte de toate, informație. 
Se pune un accent deosebit pe diseminarea de cunoștințe, informații și know-how, ANA BLEAHU 12 300 
transferul și managementul informației și al cunoașterii. Concepte cum ar fi, 
dezvoltare rurală extensivă („rural extension development”) sau extensia 
agriculturii („agricultural extension”) implică dezvoltarea infrastructurii de 
comunicare, informare și inovare. 
Ruralul trebuie gândit din perspectiva viitorului, nu că pe o rezolvare a 
problemelor din trecut: „zona rurală nu trebuie să fie privită doar că o problema, ci și 
că o oportunitate. Politică de dezvoltare rurală trebuie să includă agricultură într-un 
context socioeconomic și ecologic mai larg”. 
Are loc înlocuirea subvențiilor prin crearea de surse noi, competitive. Din 
această perspectiva, preocuparea pentru diversificarea activităților din mediul rural 
este în continuă creștere. 

BIBLIOGRAFIE

1.Pohoata Ion –Filozofia Economică și Politică a dezvoltării rurale , ed. Economică București 2003

2.Popescu C, Ciucur D, Popescu I , Tranziția la economia umană , ed Economică București 1996

3.Nistoreanu P , Ecoturism și Tursim rural , ed Ase București 1999

4.Doborta Niță , Economie Politică , ed Economică București 1997

5.Băltărețu Andreea Economia Turismului și dezvoltării durabile , ed Prouniversitara București 2007

6.Earth Smith , Agenda 21

7.Camasoiu Camelia , Economia și sfidarea naturii , ed Economică București 1997

8.Mitrache St, Dezvoltarea durabilă rurală , ed Planetă București 2000

9.Galbraith J.K , Societatea Perfectă , ed Eurosong 1997

10.Machedon I , Silvicultură și dezvoltare rurală , ed Tridona Oltenița 2003

11.Rusu M , Dezvoltare locală și dezvoltare rurală , ed Teră Nostra Iași 2004

12.Zahiu Letiția , Politică și Piețe agricole , ed Ceres București 2005