Dezvoltarea Rezistentei Prin Mijloace Specifice Jocului de Rugby Tag (super)

=== 2e68291efba0bfb0a52496866de7e57c6aad39fd_449121_1 ===

1.1 Calitatea motrica rezistenta – forme de manifestare

Dezvoltarea fiecarui copil este unică. Deși copiii se dezvolta printr-o secvență în general previzibilă a etapelor, nu putem spune exact când un copil va ajunge la fiecare etapă. Fiecare copil are propriul său calendar. Caracteristicile de mai jos sunt oferite doar ca o referință pentru o mai bună înțelegere a copiilor de această vârstâ.

Caracteristici somatice

Copiii cu vârste cuprinse între 9-10 ani nu mai sunt nici copii mici, dar nici adolescenți nu sunt. La acest moment, chiar dacă fetițelor încă le place să se joace cu păpușile, își descoperă diferențele specific sexului. Este vârsta apariției pubertății la fete.

Fetele de obicei, intră la pubertate înainte băieților, de la vârsta de 8 până la vârsta de 13 ani (Malina RM, Eisenman JC, 2004. p. 137-62). Este vârsta la care sânii fetelor încep să le crească, șoldurile se dezvoltă și ele. De asemenea, este perioada în care apare menstruația (Malina RM, Eisenman JC, 2004. p. 137-62).

Ca urmare a acestor modificări, anii ce vor urma, se vor manifesta prin evoluții fizice, inclusiv prin creșterea grosimii corporale, apariția părului pubian, schimbarea mirosului corpului și producția suplimentară a sebumului de piele. Odată cu evoluțiile fizice la copii, apar și sentimente care variază de la anxietate la exaltare (Malina RM, Eisenman JC, 2004. p. 137-62).

Baieții pot intra și ei la pubertate mai devreme de varsta de 10 ani, dar unii nu văd multe schimbări de această natură, până când ajung la vârsta de 15. Dezvoltarea fizică inițială a băieților de 10 ani poate include extinderea testiculelor, creșterea penisului și de creșterea părului pubian. Aceste semne inițiale semnalează schimbări iminente, care includ o voce mai profundă, producția de spermă, erecții și ejaculare, creșterea masei musculare, mirosul corpului, producția suplimentară a sebumului de piele, apariția părului pe corp etc. (Boţiu, V., Mihailiuc, H., 1993, pp. 23-24).

Majoritatea copiilor de obicei cresc într-un ritm constant, eventual cu anumite perioade de creștere mai lente și mai rapide – până când ajung la adolescență. Pentru că fetele tind să intre la pubertate mai devreme decât băieții, fetele cu vârsta de 10 ani, sunt de obicei mai înalte și cântăresc mai mult decât băieții de aceeași vârstă (Boţiu, V., Mihailiuc, H., 1993, pp. 23-24).

În domeniul dezvoltării fizice, copii de 9-10 ani (Boţiu, V., Mihailiuc, H., 1993, pp. 74-76):

Se dezvoltă din punct de vedere fizic;

Suferă modificari corporale care pot provoca mișcări incomode, necoordonate;

Au diferite rate de maturizare, fetele tind să se maturizeze, cu doi ani și jumătate mai devreme decat baieții;

Îi pun în dificultate pe adulți, deoarece schimbările de mentalitate necesită un grad de înțelegere din partea adulților;

Experimentează neliniște și oboseală din cauza schimbărilor hormonale;

Sunt nevoiți să depună un efort fizic mai mare datorită creșterii energiei;

Dezvoltă conștiința sexuală care crește imediat ce caracteristicile sexuale secundare încep să apară;

Sunt preocupați de schimbările corporale care însoțesc maturizarea sexuală și schimbările care rezultă într-o creștere a dimensiunii nasuui, urechilor și a brațelor;

Au preferință pentru alimente junk, dar au nevoie de o buna alimentație;

Prezintă o lipsă de aptitudini fizice, cu niveluri slabe de rezistență și flexibilitate;

Sunt fizic vulnerabili, iar din aceasta cauză pot adopta obiceiuri proaste de sănătate sau să se angajeze în experimente riscante cu droguri și sex;

Copilul în vârstă de 10 ani, este în procesul de reglaj fin. De exemplu, acesta ar trebui să fie în măsură să efectueze exerciții în domenii cum ar fi, cum ar fi agilitatea, coordonarea, viteza, timpul de reacție și de echilibru.

Ar trebui să fie, de asemenea, capabil să execute o varietate de combinații de mișcare și să știe cum să-și adapteze viteza, forța și direcția în funcție cum o cere situația. De asemenea, este vârsta la care nivelul rezistenței crește, asfel încât copilul să poată face jogging sau să se plimbe cu bicicleta mai mult timp (Vincent, R., 1972, pp. 34-35).

Abilitățile motorii ale copiilor de această vârstă continuă să se dezvolte, ceea ce poate duce la un scris mai frumos, precum și capacitatea de a tăia în modele din ce în ce mai complexe și de a crea opere de arta mai detaliate. El poate, de asemenea, să se bucure de abilitățile de învățare pe calculator, să asiste la treburile casnice (cum ar fi gătit), să cânte la un instrument muzical și să se joace pe jocuri video sau pe calculator.

Copiii se adaptează mai bine la temperaturi ridicate atunci caând fac sport decât la temperaturi scăzute, în special la temperaturi peste temperatura pielii. Mai mulți factori sunt responsabili pentru această discrepanță (Vincent, R., 1972, pp. 34-35):

1. La orice fel de exerciții, copiii vor produce mai multă căldură metabolică per kg de greutate corporală (adică, sunt mai puțin eficienți).

2. raportul lor greutate corp / suprafață permite o mai mare absorbție a căldurii din mediul înconjurător atunci când temperatura aerului depășește temperatura pielii (aproximativ 32o-33o C). Cu cât este mai mic copilul, cu atât este mai mare potențialul de absorbție a căldurii.

3. Copiii produc mai puțină transpirați sudoare. Acest lucru este probabil din cauza limitărilor în producerea de energie anaerobă de către glandele sudoripare. Astfel, capacitatea de răcire prin evaporare este mai mică. Acest lucru este critic, deoarece evaporarea transpirației este cel mai important mijloc de disipare a căldurii în timpul antrenamentului, mai ales în condiții de temperatură ridicată.

4. Copiii au nevoie de mai mult timp pentru aclimatizarea la un climat cald. La câteva zile sunt necesare ajustări ale modificărilor enzimatice și hormonale care afectează mecanismele de transpirație. Paisprezece zile pot fi necesare pentru aclimatizare completă.

5. Hypohidratarea (conținut de apă mai mic corp) are efecte mai profunde asupra copiilor. În timpul antrenamentului, temperatura miezului crește mai rapid, afectând performanța motorului și abilitățile cognitive. Copiii trebuie instruiți să bea frecvent (la fiecare 15-20 de minute), chiar și atunci când nu le este sete.

Caracteristici motorice

Percepția se referă la procesul de luare, la organizarea și interpretarea informațiilor senzoriale. Percepția este multimodală, cu multiple intrări senzoriale care contribuie la răspunsurile motorii. De pildă, sugarul își întoarce capul, ca răspuns la indiciile vizuale și auditive la vederea unui chip și la sunetul unei voci. Faptul că simțurile furnizează informații de suprapunere. . . este o piatra de temelie a dezvoltării perceptive.

Dezvoltarea motorie la copiii mici se referă la schimbări ale capacității lor de a-și controla mișcările corpului, de la prima ondulare a gâtului, mișcări spontane, la lovituri cu piciorul și până la controlul adaptiv de a ajunge undeva și la abilități sportive complexe.

Comportamentul motoric

Sintagma descrie toate mișcările corpului, inclusiv mișcări ale ochilor (ca privirea) și mișcările de control ale copilului în ce i se dezvoltă capul. Acțiuni motorii brute includ mișcarea membrelor mari sau a întregul corp, la fel ca în mersul pe jos. Comportamentele motorii fine includ utilizarea degetelor pentru a înțelege și a manipula obiecte. Comportamente motorii, cum ar fi atingerea și apucarea unor obiecte sunt forme de activitate de explorare (Vincent, R., 1972, pp. 34-35).

Pentru copii cu vârste cuprinse între 9-10 ani, sportul și mai precis fotbalul este un atu important în viața tinerilor. Este considerat pe scară largă că fiind unelta potrivită care duce la maturitatea biologică și influențează performanța fizică. Relații între dimensiunea corpului și performanțele sunt parțial afectate de vârstă (Badiu, T., 1998, pp. 34-36).

De fapt, vârsta este asociată în mod pozitiv cu putere și performanța motorică, chiar și atunci când înălțimea și greutatea sunt controlate. Studii asupra tinerilor fotbaliști au început să ia în considerare impactul potențial al variației asupra creșterii și a statutului de maturitate biologică asupra abilităților specifice de a juca fotbal. Unii autori sugerează că formarea fizică are o prioritate scăzută până la pubertatea târzie și atunci timpul ar putea fi dedicat altor tipuri de formare, cum ar fi aspectele tehnice (Badiu, T., 1998, pp. 34-36).

Cu toate acestea, rămâne întrebarea dacă aceasta se datorează exercițiilor insuficiente sau faptului că programele de formare sunt inadecvate. O scurtă trecere în revistă a literaturii de specialitate a fost realizată cu trei criterii specifice de excludere, inclusiv vârsta fotbaliștilor, relația cu vârsta de performanță, precum și studii cu privire la fotbal. Sunt perioade critice în viața unei persoane tinere, în care poate fi maximizate efectele de formare.

Astfel, o atenție deosebită trebuie acordată dezvoltării abilităților de fotbal atunci când vine vorba de performanța și respectarea deplină a dezvoltării tinerilor. Multe lucrări au dezbătut tema aceasta a dezvoltării fizice prin intermediul sportului în timpul pre-adolescenței și adolescenței funcționale, dar mai puține informații sunt disponibile în ceea ce privește vârsta cuprinsă între 9 și 10.

Prin urmare, acest subcapitol și această lucrare își propune să scoată în evidență câteva aspecte ale acestei perioade de vârstă și de a oferi o înțelegere a aspectelor importante de creștere, dezvoltare și maturizare. Este important să se știe că performanța sportivă în fotbal depinde de sex, vârsta biologică și de exercițiile de practică (Dragnea, A. – Bota, A., 1999, pp. 40-42).

Practica la fotbal începe foarte devreme, în jurul vârstei de cinci ani, cu toate incluziunile în campionate reglementate, apar doar în vârste cuprinse între 9 și 10 ani. Este un fapt că specializarea timpurie compromite dezvoltarea de-a lungul anilor.

Este considerat pe scară largă că maturitatea biologică influențează performanța fizică. Copiii pot fi avantajați / dezavantajați dacă sunt puțin mai maturi decât omologii de aceeași vârstă cronologică. Nu există dovezi cum că fotblul practicat la anumite vârste contribuie la dezvoltarea fizică a copiilor. După cum s-a raportat într-un alt studiu, există o controversă care presupune că antrenamentele nu par să afecteze creșterea și dezvoltarea acestor sportivi tineri. În plus, succesul în sport ține de trăsături moștenite.

Diferențele inter-individuale la momentul și calendarul principalelor evenimente ale proceselor de pubertate și de creștere contribuie la o enormă variabilitate în morfologia și capacitățile funcționale ale copiilor și tinerilor. Prin urmare, profesorii și antrenori au tendința a-i implica pe sportivi pe pentru a-i maturiza mai devreme, mai ales atunci când este vorba de aspecte, cum ar fi mărimea și înălțimea copiilor de 9 și 10 ani (Dragnea, A. – Bota, A., 1999, pp. 40-42).

Dezvoltarea în copilarie

Studierea caracteristicilor funcționale și structurale ale sportivilor are o istorie lungă în disciplinele educație fizică și sport. Copilăria este o perioadă sensibilă în viața umană și dacă nu interferează cu procesul de creștere în primii ani de viață poate avea consecințe pe termen lung pentru sănătate la maturitate (Dragnea, A. – Bota, A., 1999, pp. 40-42).

Copilăria este de obicei împărțită în două faze, inclusiv faza timpurie și faza de mijloc (Motroc, I., 1996, pp. 34-35):

Prima constă din ceea ce se numește de obicei anii de școala elementară. Se pornește de la vârsta de 5-6 ani și continuă până la vârsta de 10-11 ani.

Copilaria de mijloc este o perioada arbitrară, deoarece acesta este urmată de adolescență, care ar putea fi foarte diferită de copilărie.

Finalul adolescenței este, de asemenea, foarte dependent de ambii (factorii sociali) externi și interni (calendarul de creștere) și de aceea este dificil de a determina momentul în care începe vârsta adultă.

Este important să se înțeleagă că creșterea, maturizarea și dezvoltarea au loc simultan și că este important ca copiii să interacționeze unii cu alții. Cu toate acestea ei nu pot urma aceeași cronologie. Variația asociată cu mărimea fizică, maturitatea, musculozitatea și competența fizică începe să se manifeste în anii adolescenței precedente, aproximativ la 9-10 ani la fete și la vârsta de 11-12 ani la băieți (Motroc, I., 1996, pp. 34-35).

Prin urmare, un sistem unic de evaluare a maturității poate să nu fie suficient pentru o descriere completă a creșterii și a performanței în rândul adolescenților, deoarece copiii de aceeași vârstă pot să fie diferiți în mod considerabil atunci când vine vorba de nivelul maturității biologice. Starea de maturitate a unui copil va influența măsurile de creștere și de performanță, iar diferența dintre copii se datorează în primul rând diferențelor de mărime.

Creștere și calendarul de dezvoltare

Natura biologică a copilului versus modul în care se hrănește, sunt extrem de importante în sport, ca și în alte aspecte extrem de variate ale dezvoltării umane. Creșterea se referă la schimbări măsurabile în dimensiune fizică, compoziția corpului și diverse sisteme ale corpului. Factorii biologici, cum ar fi dimensiunea corpului și maturitate apar la 9-10 ani, în timp ce înălțimea crește în mod sistematic (Hrişcă, A.; Predescu, T.; Dârjan, C., 1985, pp. 27-29).

Studiile nu sugerează că formarea modifică maturitatea biologică a sportivului în creștere. Studiile indică faptul că tinerii sportivi, în medie, creasc și se maturizează într-un mod similar, comparativ cu non-sportivi. Un alt studiu a menționat că jucătorii de tenis și înotătorii sunt prea înalți pentru vârsta lor.

Prin urmare, aceste diferențe se datorează maturității biologice și pot fi de o importanță decisivă. Aceste caracteristici pot avea un efect profund asupra performanței, într-un nivel mai înalt competitiv. Cu toate acestea, există studii care prezintă date în variații de dimensiune a corpului, funcțiilor fizice și abilităților sportive specifice asociate cu statutul de maturitate la fotbaliștii tineri de sex masculine (Hrişcă, A.; Predescu, T.; Dârjan, C., 1985, pp. 27-29).

Pe de altă parte, un alt studiu, subliniază faptul că fizicul este un factor important care contribuie la succesul în multe sporturi și poate fi de o importanță deosebită în domeniul sportului. S-a demonstrat că activitatea fizică optimizează creșterea la copii, deoarece aceasta contribuie la creșterea în greutate și înălțime.

Există o variație la nivel individual, din punct de vedere a numărul de centimetrii, atunci când vine vorba de înălțimea unui copil. Această variație este în medie, de aproximativ 5-8 cm pe an și aproximativ 2-3 kg pe an, la vârstele cuprinse între 6 și 10 ani. Cu toate că înălțimea și creșterea în greutate, în timpul copilăriei, apare la 9-10 ani la fete și 11-12 ani la băieți. Studiile reale care pot evalua starea de maturitate sunt cele longitudinale.

Un alt studiu a examinat relația dintre starea biologică de maturitate, indicele de masa corporală, varsta și autonomia tinerilor fotbaliști, cu vârsta cuprinsă între 9 și 15 ani. Ei au descoperit că nivelul de maturitate nu are legătură cu autonomia, iar starea de maturitate poate avea o semnificație socială mică sau nesemnificativă la aceste intervale de vârstă. Revendicările fizice și funcționale asociate cu diferite sporturi și standarde diferite de viață ar putea influența, de asemenea, natura acestor relații (Motroc, I., 1996, pp. 34-35).

Atunci când se observă diferite modele de creștere individuală, este recunoscut că toți copiii prezintă modele de creștere mai mult sau mai puțin paralele cu un anumit nivel de creștere. Aparenta accelerare a înălțimii, uneori observată este probabil să reflecte maturizarea biologică mai degrabă decât un efect al intensității programului de formare.

Accentul multilateral de dezvoltare ar trebui pus înainte în procesul de elaborare a programelor pentru tineret, deoarece mușchii mai mari sunt mai dezvoltați decat cei mai mici. O altă cercetare subliniază faptul că antrenorii ar trebui să fie atenți în utilizarea dimensiunii corpului ca puncte în domeniul sportului și ar trebui să fie conștienți de diferențele individuale. Aceștia ar trebui să fie, de asemenea, conștienți de schimbările de dezvoltare preconizate și modul în care acestea influențează performanța.

12 Rugby-ul si ce este rugby-tag

Este un sport, în care cei care joacă nu au contact cu ceilalți jucători sau cu cei din echipa adversă, care poate fi practicat atăt de fete, cât și de băieți. Acesta oferă celor care îl practică o stare de bine și energie. Scopul este acela de a avea cât mai mult balonul în mână și de a puta trece la atac. Sportul este benefic, deoarece contribuie la exersarea abilităților motorii. Mai mult, acest sport dezvoltă și o serie de abilități sociale: asumare de responsabilitate, spirit de echipă.

Despre cureaua tag, ce este aceasta

Cureaua are aceeași culoare echipamentul jucătorului. Aceasta se prinde în jurul taliei.

În cee ace privește numărul jucătorilor, aceste este de:

5 jucători în timpul antrenamentelor;

7 jucători în cadrul jocurilor oficiale.

La numărul de 7 jucători se adaugă și rezervele. Jocul este îmărțit în reprise. Ficare repriză are 10 minute, iar după cele 10 minute de joc sunt acordate și 2 sau 3 minute de pauză. Terenul trebuie să fie de 60 de m lungime și 30 metri lățime, în cadrul meciurilor oficiale.

Acțiuni ale jocului

Pasa liberă – aceasta se execută de la jumătatea terenului, după fiecare pauză. În egală măsură, aceasta poate fi executată și de la marginea terneului, dacă mingea iese în fara terneului. În cazul loviturilor libere, jucătorii trebuie să fie la 5-7 distanță, în spate față de cel care execută mișcarea.

Marcarea are loc atunci când balonul este culcat pe terenul advers. Dacă balonul a scăpat doar, acesta nu este consederat ca înscriere, însă achipa primește lovitură liberă. În situația în care un adversa smulge mingea din brațele jucătorului, echipa care care a luat minge ava primi o lovitură de pedeapsă.

TAG (centura)

Are loc atunci când centrua din jurul taliei este smulsă. Se consideră că jucătorul fără eșarfă este un jucător mort, iar acesta nu are permisiunea de a participa la joc. În situația în care unui jucător fără minge i se smulge centura, de către echipa adverse, aceasta din urmă va fi pedepsită cu o lovitură de atac.

Dacă cel care are mingea rămânde fără eșarfă are obligația de a pasa mingea în 2-3 secunde. În cazul unui astfel de scenario, jucătorul are voie să facă un singur pas, dar fiind condiționat ca pasul să fie unul în favoarea marcării.

1.3 categorii de varsta ; somatic; psihosomatic

Pentru dezvoltarea forței la copii, există o serie de exerciții care pot fi luate în cosiderare. Cu toate acestea, fotbalul este un sport care necesită un grad ridicat atât de calificare și forță din punct de vedere al alergării.

În timpul perioadei de creștere, mușchii se întind mai întâi, apoi se dezvoltă. Astfel, indicele de masă corporală crește odata cu varsta din copilarie și până la adolescență și la maturitate. Mărimea globală este importanță în testele de rezistență, pentru că puterea este legată de dimensiunea corpului și în special, de masa corporală fără grăsimi (Motroc, I., 1996, pp. 34-35).

Copiii varste cuprinse între 8 și 12 ani, un copil este suficient de matur pentru a-și dezvolta abilitățile (și cunoștințele) sportive. În egală măsură, copilul trebuie să învețe cum să facă exerciții pentru a deveni un adult talentat punct de vedere fizic. În cazul în care acestea sunt predate în mod greșit, copilul nu va avea o performană optimă, deoarece nu va reuși să-și dezvolte forța fizică.

Timp de mulți ani, exercițiile care au avut drept scop creșterea forței fizice la fetele și băieții de 9 și 10 ani a fost un subiect extrem de controversat. Un studiu cuprinzător privind mecanismele responsabile pentru creșterea rezistenței la băieți a condus la concluzia că determinanții rezistenței sunt (Hrişcă, A.; Predescu, T.; Dârjan, C., 1985, pp. 27-29):

O coordonare îmbunătățită corpului;

Creșterea numărului de exerciții care să contribuie la dezvoltarea rezistenței corpului.

Există anumite momente când un adolescent va răspunde mai rapid și în mod mai optim la un anumit tip de formare mai mult decât la altul. De exemplu, perioada optimă de formare a forței fizice este cuprinsă între 8 și 11 ani la băieți și între 9 și 12 ani la fete. La vârstă de 8 ani, coordonarea atletică și controlul muscular continuă să devină mai fin reglat; tinerii atleți vor pune în evidență abilitățile lor în domeniul sportiv.

Performanță forței fizece și a vitezei se îmbunătățește mai mult sau mai puțin proporțional cu câștigul dimensiunea corpului, ca și cu îmbunătățirea echilibrului și a coordonării. În faza de tranziție la adolescență (de la 8 până la 12 ani), performanța în domeniul abilităților motorii (multe sunt anaerobe), forța și rezistența (aerobică), se îmbunătățesc odată cu vârsta. Practicarea regulată a fotbalului are un efect pozitiv asupra performanței forței fizice, vitezei și agilității la băieți cu vârste cuprinse între 10 și 11 ani. Cea mai bună performanță a practicanților de fotbal a fost, probabil,

cauzată de practicarea regulată a fotbalului, care pare, de asemenea, să asigure accelerarea creșterii fizice.

În egală măsură, sunt importante următoarele:

Creșterea treptată a numărului de exerciții și a volumului de antrenamente;

Practicarea și dezvoltarea abilităților;

Practicarea deiferitelor tehnicii care să pună n acțiune diferite părți ale corpului.

Realizarea de exerciții de menținere simple.  

În acest sens, profesorul de educație fizică trebuie să permită elevilor să se instruiască progresiv, să îi monitorizeze atent și să nu permită stresul în timpul exercițiilor. În această ordine de idei, există studii care prevăd ca programele sportive de tineret să se concentreze pe controlul și reglarea mecanismelor de viteză de formare în timpul copilariei, mai degrabâ decat pe schimările metabolice și mecanismele musculare, care ar trebui subliniate după pubertate, în ciuda întăririi musculaturii responsabile pentru postura de joc (Tatu, T. , Alexandrescu, D., Ardeleanu, T., 1983, pp. 26-29).

Unele studii, atunci când vorbim despre viteză, indică faptul că ratele mai mari în dezvoltarea vitezei (viteza de forță sau de anduranță pe durată scurtă), pe baza activităților de coordonare, apar la vârste cuprinse între 6-9 ani (Tatu, T. , Alexandrescu, D., Ardeleanu, T., 1983, pp. 26-29).

În mod evident, forța musculară crește treptat în timpul copilăriei timpurii și continuă să se îmbunătățească odată cu vârsta în timpul copilăriei de mijloc. Performanța motorică se datorează parțial forței musculare. Pe de altă parte, puterea absolută este, probabil, mai puțin educabilă în pre-pubertate decât în pubertate și perioada post-pubertate, în ciuda importanței globale a formării puterii în adolescență.

Cu toate că la vârstele de 8-10 ani, băieții și fetele trebuie să își dezvolte rezistența musculară și să pună accentual pe dezvoltarea generală armonioasă a tuturor grupelor musculare. O altă discuție în literatura de specialitate se referă la diferențele de gen atunci când vine vorba de creșterea masei musculare. Aceste studii sugerează băieții mai mici realizează câștiguri relative ale forței musculare, în timp ce băieții mai mari realizează câștiguri mai mari în rezistența musculară (Vieru, N., 1997, pp. 34-36).

Sistemul cardiorespirator este în curs de dezvoltare și capacitatea de aerobică este adecvată pentru majoritatea activităților. În ciuda acestui fapt, copiii au o capacitate limitată de a efectua activități anaerobe, indicând o capacitate mai mică din punct de vedere glicolitic. Este cunoscut, de asemenea faptul că, până la vârsta de 12 ani, diferențele în ceea ce privește greutatea corporală sunt minime. Schimbări majore sunt identificate în perioada de tranziție de la copilărie la adolescență.

Într-un studiu pe 35 de băieți și fete cu vârsta cuprinsă între 10,9 și 12,8 ani, care au participat la un program de formare de aerobic de 12 săptămâni, variația medie a greutății corporale a fost de 6,5%. Aceste descoperiri sugerează că corelația dintre indicii fiziologic de adaptare la exercitarea unor exerciții, este în general scăzută între 8 și 11 ani (Hrişcă, A.; Predescu, T.; Dârjan, C., 1985, pp. 27-29). Unii autori sugerează că formarea fizică ar trebui să aibă o prioritate scăzută, până la sfârșitul pubertății, iar apoi exercițiile sportive ar trebuie să se axeze pe deprinderea de aptitudin tehnice sportive (Vieru, N., 1997, pp. 34-36).

În acest subcapitol ne vom concentra asupra cadrelor didactice implicate în sistemul educațional al elevilor din școlile primare, unele aspecte ale îmbunătățirii abilităților de conducere și a aspectelor esențiale ale caracteristicilor morfo-funcționale și psihologice ale elevilor din clasa a IV a.

Este o preocupare deosebită a curriculum-ului să dezvolte respectul copilului și grija lui sau a ei pentru corp și o preocupare adecvată pentru siguranță. Aceasta permite, de asemenea, copilului să dobândească cunoștințele și atitudinile care ajută la promovarea unui stil de viață sănătos. Aceasta include, ca elevii să devină conștienți de influența pe care o are publicitatea, presiunea de grup și alți factori asupra modului de viață individual, cât și pentru dezvoltarea capacității de a face alegeri și decizii corespunzătoare cu privire la o serie de probleme de sănătate (Mitra Gh., Mogoş A., 1977, pp. 40-43).

O caracteristică specială a curriculum-ului este importanța pe care o plasează pe conceptul de interdependență dintre indivizi, grupuri și popoare. În contextul diversității sociale, economice, culturale, etnice și religioase, urmărește să promoveze atitudinile și comportamentul copiilor, care sunt caracterizate prin înțelegere, empatie și respect reciproc. Abordează, de asemenea, problemele de echitate și de drepturile omului, precum și realizarea de către copil a faptului că drepturile au responsabilități asociate. Concepte de democrație, justiție și asimilare sunt cultivate prin intermediul experiențelor de învățare oferite și prin atitudinile și practicile inerente în structurile organizatorice ale clasei și școlii.

Abordarea curriculum-ului este determinată în primul rând de către ethosul școlar și va fi mediată de către copil în trei contexte: printr-un climat școlar și atmosferă pozitivă, prin integrarea cu alte discipline, precum și în curriculumul alocat în mod specific. Învățarea activă este esențială pentru curriculum.

Prin acesta copiii pot explora problemele, dobândi informații relevante și să dezvolte abilități care sunt relevante pentru dimensiunile sociale, personale și de sănătate ale vieții lor. Pe măsură ce se angajează în aceste procese și lucrează împreună, ei încep să internalizeze ceea ce au învățat și sunt capabili să transfere către situațiile cu care se confruntă în viața de zi cu zi (Albu C., 1977, pp. 55-56).

Caracteristici morfo-funcționale și psihologice ale elevilor din școala primară

Din punct de vedere biologic, dezvoltarea elevilor de vârstă tânără nu este omogenă, marcând perioade de dezvoltare mai rapide sau mai lente. Înălțimea elevilor prezintă o perioadă mai activă, nu o evoluție omogenă, marcând un boom în clasa a treia. Această modificare apare mai devreme la fete, din clasa a doua, datorită dezvoltării membrelor inferioare. Greutatea de asemenea, nu are o evoluție omogenă, observându-se o creștere mai importantă în clasa a treia (Albu C., 1977, pp. 55-56).

Oasele se dezvoltă mai rapid decât sistemul muscular, având în structura lor o cantitate mare de țesut cartilaginos, fapt ce determină rezistența lor slabă la solicitări mari, chiar și la distorsiuni dacă apar factori favorabili.

Dezvoltarea lor poate suferi o influență negativă, iar acest lucru impune respectarea unor cereri privind efortul fizic, mai ales la fete. Din cauza unor deficiențe în depunerea de săruri de calciu, poziției din timpul orelor de școală, transportului greșit de greutăți diferite în mâini, la această vârstă, cifoza și lordoza pot afecta dezvoltarea corectă a coloanei vertebrale (Mitra Gh., Mogoş A., 1977, pp. 40-43).

Acest fapt este favorizat de insuficienta dezvoltare a masei musculare, de textura musculară bogată în apă, mușchii extensori sunt mai puțin dezvoltați decât cei flexori, iar acest lucru este o posibilă explicație a tendinței copiilor de a sta într-o poziție de ușoară cifoză. Sistemul articular devine mai puternic mai ales la vârsta de 8-9 ani, dar insuficient, prezentând încă aspecte de instabilitate.

Sistemul muscular se dezvoltă, ajungând la 27,2% din greutatea corporală, musculatura membrelor fiind mai slab dezvoltată decât cea a trunchiului. Se poate observa că o mare performanță se dezvoltă în același timp cu aspectele somatice, organismul dovedind o mai bună adaptare și chiar o rezistență mai bună la efort.

Circulația sângelui la copii este de trei ori mai mare decât cea a adulților. Frecvența cardiacă este de aproximativ 90 de bătăi ale inimii pe minut. Din cauza nivelului scăzut de dezvoltare a centrelor nervoase care reglează activitatea inimii, acest lucru prezintă o instabilitate accentuată.

Funcția respiratorie este slab dezvoltată, de asemenea, plămânii fiind înghesuiți într-o cutie toracică mică, turtită, toți acești factori determinând o creștere a amplitudinii mișcărilor respiratorii în timpul perioadelor de eforturi, ceea ce duce la deplasarea diafragmei. Frecvența respiratorie este de 30 de respirații pe minut, apropiindu-se de 25 de respirații, abia la vârsta de 12 ani. Perimetrul toracic marchează o creștere continuă de la un an la altul, atât la băieți, cât și la fete, elasticitatea toracică prezentând valori mai mari la fete (Albu C., 1977, pp. 55-56).

Fiecare an de creștere, aduce modificări atât calitative, cât și cantitative. Totuși, procesul de dezvoltare nu este liniar, omogen, sau regulat, în creștere, dar are un ritm mai lent sau mai rapid de dezvoltare, copilul neavând o vârstă cronologică, ci o vârstă de dezvoltare biologică și mentală, ce de multe ori nu corespunde vârstei copilului.

Dezvoltarea fizică a copilului de 9-10 ani se realizează sub influența puternică a mediului complex, creat prin participarea la activitățile școlare. Memoria logică a unui elev de 6-10 ani, ia loc memoriei intuitive. Această capacitate de procesare, reproducere, fixare, stocare activă se îmbunătățește, prin repetare în mod sistematic, de pe la vârsta de 9 luni (Vieru, N., 1997, pp. 37-38).

La această vârstă, această memorie este strâns legată de memoria vizuală. Tânărul cursant are o capacitate de auto-control slabă în timpul procesullui de învățarea. Imaginația este activă, orientată spre obiecte simple și concrete, spre reproducere și imaginație creativă. Dezvoltarea capacității senzoriale ia forme în cultivarea sensibilității, capacitatea vizuală, orientarea spațială și percepția timpului.

Viața afectivă a copilului școlar dobândește treptat o sensibilitate și un echilibru mai mare, acțiunile fiind determinate de începutul înlocuirii necesității cu plăcerea, modificând motivația activității. Motivele incoștiente care susțin activitățile copiilor sunt bine-cunoscute, dificultățile întâmpinate de a stăpâni stările emoționale, în scopul de a controla gesturile și acțiunile, dificultățile de a se adapta la comunitatea din care fac parte (Mitra Gh., Mogoş A., 1977, pp. 40-43).

Luând în considerare faptul că, la această vârstă, jocul are un rol important în viața copilului, profesorul ar trebui să se ocupe cu utilizarea acestuia ca mijloc principal de educație fizică. Conținutul ar trebui să fie îndreptat spre dezvoltarea și extinderea relațiilor de grup, educația calităților, formarea aptitudinilor și a obiceiurilor de comportament moral, lărgirea sferei motivaționale și a necesităților copiilor.

Stăruințele, răbdarea, curajul, inițiativa, subordonarea intereselor individuale, modestia, ascultarea regulilor stabilite în cadrul grupului trebuie să fie obiective principale, în legătură cu acest fapt, jocurile de conducere vor fi selectate, iar cererile de îndeplinire a acestora vor fi stabilite. Exercițiile selectate ar trebui să contribuie la dezvoltarea caracterului analitic al percepției, pe direcția observației și atenției, la dezvoltarea memoriei pentru conducere, pe lângă rolul lor în dezvoltarea armonioasă din punct de vedere fizic.

Corect concepute și realizate, exercițiile, însoțite de elemente de întrecere pot contribui la dezvoltarea imaginației, la aplicarea unei gândiri flexibile, la îmbogățirea reprezentărilor și a noțiunilor, la încurajarea independenței și a inițiativei.

Stăpânirea de sine, disciplina și capacitatea de efort sunt slab dezvoltate la această vârstă, iar prin jocuri cu reguli mai stricte, ce formează exigențe, exercițiile fizice ca alergarea de durată, pot favoriza dezvoltarea acestor caracteristici (Albu C., 1977, pp. 55-56).

Așa că, o mulțime de factori obiectivi și subiectivi trebuiesc luați în considerare, legat de procesul de creștere și de fenomenele morfo-funcționale și psihice ale elevilor. În acest fel, ar trebui să se acorde o atenție deosebită ratei dintre ritmul de creștere și volumul muscular, tulburărilor dintre echilibrul funcțional, starea psihică instabilă, preocupările diferite cu interese, mobilitatea intelectuală și puterea de concentrare psihică a elevilor (Mitra Gh., Mogoş A., 1977, pp. 40-43).

Aspecte generale ale îmbunătățirii rezistenței la copii între 9-10 ani

Orele de educație fizică săptămânale și în special orele extracurriculare duc la îmbunătățirea rezistenței elevilor, precum și la îmbunătățirea performanțelor psiho-motrice. Capacitatea de rezistență la oboseală reprezintă o condiție esențială pentru eficiența tuturor formelor și metodelor de instruire a copiilor (Albu C., 1981, pp. 57-58).

Organismul copiilor și adolescenților prezintă o mare capacitate de adaptare la efortul aerobic, idee susținută de Robinson, cercetările arătând faptul că în ceea ce privește copiii de 5-12 ani ajung la valorile maxime de oxigen în primele secunde ale unui efort maxim, în timp ce adulții obțin valoarea de 29-35% din acest volum pentru același tip de efort.

Ca o concluzie, din punct cardio-respirator și de vedere metabolic, copiii mici sunt capabili de formare aerobă, și dimpotrivă, capacitatea anaerobă este redusă. Istruirea aerobă, la această vârstă, nu se referă numai la dezvoltarea capacității aerobe, dar are și un efect benefic asupra capacității anaerobe, de asemenea.

Formarea de rezistență, la această vârstă, trebuie să vizeze sarcinile aerobe de intensitate mai lentă, în ritm de jogging sau a sarcinilor anaerobe, dar scurte, de 3-5 minute / 20-30 metri. Sarcinile de rezistență anaerobă nu ar trebui excluse, ci trebuie să fie respectate anumite reguli.

Capacitatea anaerobă a unui băiat de 8 ani este de aproximativ 40-50% iar a unui băiat de 14 ani, de aproximativ 60-70%. Evoluția pulsului unui copil este diferită de cea a unui adult, valorile maxime ale unui adult de 20-30 de ani, ajungând la 200 de bătăi pe minut, dimpotrivă, pulsul copiilor mici depășind această valoare, fără a fi considerată o reacție patologică. Alergările de durată într-un ritm constant îi favorizează pe cei ale care pot avea modificări maxime de ritm și intensitate, sprinturi intermediare și finale, deoarece copilul are nevoie de o perioadă mai lungă de reînnoire (Vieru, N., 1997, pp. 37-38).

Van Aaken, citat de Weineck a declarat că „nu distanța dăunează, ci ritmul”. În timpul antrenamentelor, se menționează că alergările ce măresc distanțele de la 600 la 1200 de metri sunt interzise, pentru că este nevoie de un efort aerob, în schimb, mărirea duratei de alergare, într-un ritm moderat, este permisă, ca de exemplu mărirea timpului de la 5 la 20 de minute într-un ritm moderat (Albu C., 1981, pp. 57-58).

Unii cercetători propun o creștere de 10% a distanțelor după două sesiuni de formare și o creștere progresivă a duratei de 5-20 minute (după Zwinger, Gurtler et Kibittel 1973). Selectarea mijloacelor și metodelor de formare ar trebui să corespundă cerințelor psiho-fizice ale copiilor și activitatea pe parcursul claselor ar trebui să fie amuzantă.

Aspecte generale privind îmbunătățirea forței la copii în vârstă de 9-10 ani

Importanța îmbunătățirii forței tinerilor elevi a apărut din mai multe motive, cum ar fi, țesutul osos și aparatul muscular de sprijin este slab dezvoltat și, ca urmare, în al doilea an de școală, deficiențele de poziție (lordoză, cifozz, curbur coloanei) cresc cu aproximativ 70%, dar tot atunci, procentul de copii obezi crește, odată cu creșterea țesutului adipos, scăderea capacității de mișcare generale a copiilor, forța generală, viteza și rezistența generală. Odată cu îmbunătățirea forței copiilor, mișcările sunt mai dinamice, mai armonioase și mai precise.

Metoda de formare pentru dezvoltarea forței la această vârstă trebuie să se bazeze pe exerciții dinamice, cu accent pe dezvoltarea în cuplu: forță-viteză (Vieru, N., 1997, pp. 37-38).

Numeroase studii în domeniu au arătat că perioada a copilăriei este mai favorabilă pentru dezvoltarea forței în regim de viteză. De exemplu, un studiu arată că un antrenament pe săptămână, folosind metoda în circuit, timp de 8 săptămâni, a condus la îmbunătățirea considerabilă a forței sub toate aspectele sale.

În metoda de circuit, se impune următoarea dozare e efortului: 20 de secunde de lucru, pauză, 40 de secunde de lucru. Pauză etc. Instruirea în circuit, toate tipurile de tracțiuni, sprinturile organizate în cadrul jocului, aduc o contribuție considerabilă pentru dezvoltarea forței.

Aspecte generale privind îmbunătățirea vitezei la copii cu vârsta de 9-10 ani

La vârsta școlară, viteza de execuție a mișcării, precum și viteza de reacție se îmbunătățește în mod constant datorită procesului de creștere, dezvoltării fizice, gradului de mobilitate articulară și dezvoltării musculare. Perioada înainte de pubertate este favorabilă dezvoltării vitezei și a cuplului forță-viteză. Instruirea la această vârstă a copiilor are nevoie de mai multă atenție din partea profesorului mentor, mijloacele și metodele trebuind să se adapteze la posibilitățile fizice și psihologice ale copiilor, având un caracter ludic; programele de formare nu trebuie să se bazeze pe exerciții care vizează îmbunătățirea vitezei de reacție și a accelerației, ci trebuie să solicite copii mai mult din punct de vedere nervos si neuro-muscular (Hrişcă, A.; Predescu, T.; Dârjan, C., 1985, pp. 25-26).

Aspecte generale privind îmbunătățirea mobilității la copiii în vârstă de 9-10 ani

Mobilitatea este calitatea care permite executarea mișcărilor mai ample, la nivelul articulațiilor și complexelor de articulații (lanțuri cinematice). La varsta fragedă, vertebrele ating mobilitatea maximă, în schimb mobilitatea în articulațiile coxofemurale este redusă. Din această cauză, exercițiile de încălzire sunt recomandate pentru îmbunătățirea mobilității respectivelor articulații (Vieru, N., 1997, pp. 37-38).

De-a lungul timpului s-au observat deficiențe în programul de pregătire al sportivilor, neglijarea dezvoltării mobilității copiilor, va duce la lipsa atât a moblității necesare în timpul competițiilor de viteză-garduri, cât și la săritură în înălțime. La această vârstă, mobilitatea articulară este foarte bună, prelucrarea acesteia în scopul îmbunătățirii și menținerii la parametri mai mari asigurând o amplitudine și un control foarte bun al relaxării în timpul întrecerilor sportive (Hrişcă, A.; Predescu, T.; Dârjan, C., 1985, pp. 25-26).

Aspecte privind îmbunătățirea calităților de coordonare la copii cu vârsta de 9-10 ani

În practicarea sportului, pe pot observa calitățile de coordonare generale, dezvoltate de un antrenament utilitar care adună diferite situații de viață, de sănătate și calități de coordonare specifice unei anumite discipline sau ramuri sportive. La vârsta tânără până în 8-9 ani, pregătirea trebuie să se concentreze pe procesul de studiu aprofundat a învățării conducerii, pentru a realiza o gamă de gesturi precise și stabile. Între 8-10 ani se poate asigura o dezvoltare intesivă a coordonării, care șă permită o îmbunătățire a capacității de reacție (Mitra Gh., Mogoş A., 1977, pp. 40-43).

Profesorul de educație fizică Ar trebui să ia în considerare caracteristicile morfo-funcționale și psihice ale elevilor, în vederea îmbunătățirii capacităților de conducere. Astfel, în scopul de a îmbunătăți rezistența, copiii înainte de pubertate trebuie să aibă posibilitatea de formare aerobă; în scopul de a îmbunătăți forța, se recomandă antrenametele în circuit, în scopul de a dezvolta viteza și cuplul de viteză-forță, mijloacele și metodele vor avea un caracter ludic, care necesită din partea copiilor un efort mai cu caracter nervos și neuro-muscular, în scopul de a îmbunătăți mobilitatea, exercițiile de streching se recomandă pentru îmbunătățirea articulațiilor (Vieru, N., 1997, pp. 37-38).

Propuneri: procesul educațional nu trebuie să se realizeze în mod aleatoriu, ci pe baza cunoștințelor și verificării studiilor și recomandărilor specialiștilor în domeniu, pentru a obține cele mai bune rezultate de la elevi.

14Fundamentarea teoretica- particularitati

Principiul conform căruia învățarea copilului ar trebui să cuprindă întreaga gamă de experiențe se reflectă în includerea socială, de mediu și în educația științifică într-un proces de dezvoltare, care începe de la primii ani de școală. Curriculum-ul redefinește atât importanța, cât și conținutul educației copilului în domeniul științei și caută să dea o înțelegere a aplicațiilor practice ale științei în lumea moderne (Dumitrescu Gheorghe, 2007, pp. 38-39).

Scopul general al curriculum școlar este de a spori calitatea învățării copiilor și de a le oferi o experiență relevantă pentru a se dezvolta în vederea nevoilor actuale și viitoare. Atingerea acestui scop prezintă un provocare semnificativă pentru toți cei implicați în învățământul primar, înclusiv pentru profesorul de educație fizică.

Cele trei obiective generale ale învățământului primar sunt (Ionescu I., 1995, pp. 50-52):

• să permită copilului să trăiască o viață deplină, ca un copil, și să realizeze potențialul său ca un individ unic;

• să permită copilului să se dezvolte ca ființă socială prin viață și să coopeze cu alții și, astfel contribuie la binele societății;

• să pregătească copilul pentru continuarea educației și învățării pe tot parcursul vieții.

Realizarea acestor obiective presupune achiziția unei game largi de cunoștințe și dezvoltarea unei varietăți de concepte, abilități și atitudini adecvate pentru copii de diferite vârste și stadii de dezvoltare în școala primară. Acestea pot fi elaborate într-un număr de curriculumuri specifice, ce au ca scop:

• să permită copiilor să ajungă la o înțelegere a lumii prin dobândirea de cunoștințe, concepte, abilități, atitudini și capacitatea de a gândi critic;

• să le permită copiilor să aplice ceea ce învață în contexte noi, în scopul de a răspunde creativ la varietatea de provocări cu care se confruntă în viață;

• să le permită copiilor să devină cursanți pe tot parcursul vieții prin dezvoltarea unei atitudini pozitive față de învățare și capacitatea de a învăța în mod independent;

• să permită copiilor să își dezvolte valorile spirituale, morale și religioase;

• să le permită copiilor să își dezvolte abilități de alfabetizare, abilități de înțelegere și abilități expresive într-un limbaj și să aprecieze puterea și frumusețea limbajului;

• să le permită copiilor să dezvolte abilități de rezolvare a problemelor și o înțelegere a conceptelor matematice;

• să le permită copiilor să dezvolte un respect pentru diferența culturală, o apreciere a responsabilității civice, precum și o înțelegere a dimensiunii sociale a vieții, trecutului și prezentului;

• să le permită copiilor să își dezvolte abilități și înțelegere, în scopul de a studia lumea și locuitorilor săi și să apreciaze interdependențele dintre ele;

• să le permită copiilor să își dezvolte capacitățile creative și pline de imaginație prin expresie și răspuns artistic;

• să le permită copiilor să se dezvolte și să se exprime fizic prin achiziționarea unei game de abilități de mișcare și să aprecieze potențialul și importanța sănătății și bunăstării;

• să le permită copiilor să se dezvolte personal și social și să se raporteze la ceilalți cu înțelegere și respect.

În realizarea acestor obiective specifice, în continuare, obiective mai detaliate pot fi identificate. Acestea delimitează anumite abilități, aspecte ale cunoașterii și fațete ale dezvoltării, care sunt relevante pentru nevoile educaționale ale copilului. Obiectivele generale articulează rezultatele învățării și experiențele de învățare care vor facilita atingerea obiectivelor curriculum-ului.

În angajarea cu programa școlară, copilul trebuie să aibă posibilitatea de a (Dumitrescu Gheorghe, 2007, pp. 38-39):

• comunica în mod clar și cu încredere, utilizând o gamă de exprimare lingvistică, simbolică, și de reprezentare fizică;

• explora și dezvolta idei prin intermediul limbii;

• dezvolta o gamă adecvată de strategii de înțelegere și abilități de rezolvare a problemelor;

• înțelege și aplica vocabularul și frazeologia specială diferitelor materii din curriculum;

• localiza, extrage, înregistra și interpreta informații din diverse surse;

• utilizeze tehnologii informaționale și de comunicare pentru a spori învățarea;

• asculta cu atenție și să înțeleagă;

• citească fluent și să înțeleagă textul citit;

• să dezvolte o dragoste și un interes pentru citire;

• scrie fluent și lizibil și să dobândească un standard corespunzător de ortografie, gramatică, sintaxă și semne de punctuație;

• dezvolte o competență într-o a doua, și, probabil, o a treia, limbă la un nivel adecvat pentru capacitatea sa și contextul cultural și lingvistic;

• înțelege abilitățile de calcul și de a le aplica cu precizie și viteză;

• înțelege și aplica conceptele matematice;

• extinde cunoștințele și înțelegerea lui sau a ei și pentru a dezvolta o gamă de abilități și interese pentru dimensiunile culturale, istorice, geografice și științifice ale lumii;

• dezvolta și aplica abilitățile și cunoștințele științifice și tehnologice de bază;

• extinde cunoștințele și înțelegerea lui sau a ei, și să dezvolte curiozitatea asupra caracteristicilor de viață și non-viață ale lucrurilor, obiectelor, proceselor și evenimentelor;

• dezvolta o apreciere și o plăcere pentru activitățile estetice, inclusiv muzică, arte vizuale, dans, teatru și limbă;

• dezvolta abilitățile și cunoștințele necesare pentru a se exprima prin diverse activități estetice, inclusiv muzică, arte vizuale, dans, teatru și limbă;

• dobândi o cunoaștere și înțelegere a corpului și a mișcării, și de a dezvolta agilitatea fizică și coordonarea;

• dezvolta o conștientizare pozitivă de sine, o sensibilitate față de alte persoane, precum și un respect pentru drepturile, opiniile și sentimentele celorlalți;

• dezvolta o bază pentru o viață sănătoasă și un sentiment de responsabilitate pentru propria sa sănătate;

• dezvolta auto-disciplina, un sentiment de responsabilitate personală și socială, precum și o conștientizare socială și comportament moral acceptabil;

• dobândi sensibilitate la dimensiunea spirituală a vieții;

• dezvolta capacitatea de a face judecăți etice informate de tradiția și ethosul școlii;

• dezvolta o cunoaștere și înțelegere a propriei sale tradiții și credințe religioase, cu respectarea tradițiilor și credințelor religioase ale altora.

Obiectivele specifice și obiectivele generale prezentate mai sus sunt destinate tuturor școlilor primare. Cu toate acestea, în urmărirea lor, anumiți factori trebuie să fie luați în considerare:

• stadiul de dezvoltare al copilului;

• diferențe între copii din cauza variațiilor de personalitate și capacitate intelectuală și fizică;

• circumstanțele particulare ale școlii.

Cu toate că scopurile și obiectivele individuale pot să pară că se concentrează în principal pe un aspect al dezvoltării copilului, este recunoscut faptul că toate domeniile de dezvoltare a copilului sunt legate în mod inextricabil.

Dansul oferă oportunități copilului de a explora potențialul de mișcare, în scopul de a-și exprima ideile, emoțiile și perspective pline de imaginațe. Educația prin dans implică copilul la explorarea, crearea, performanța și aprecierea mișcării ca formă de exprimare și de comunicare. Acesta include dansul creativ, dansul românesc, dansul irlandez, și dansurile populare din alte culturi (Ionescu I., 1995, pp. 50-52).

Dansul diferă de alte aspecte ale curriculumului din educație fizică. Principala sa preocupare fiind dimensiunea expresivă a mișcării, plăcerea și aprecierea calităților artistice ale expresiei fizice. Prin dans, conceptele care se referă la corpul în spațiu, la dinamica în schimbare a mișcării și la implicațiile deplasării în raport cu alte persoane și mediu. Copiii sunt încurajați să danseze ca răspuns la diferiți stimuli și acompaniamente și să vizualizeze dansul ca performanță. Aprecierea lor față de dans și posibilitățile sale este îmbogățită atunci când acestora le sunt oferite oportunități de a vedea realizările și performanțele celorlalți.

Educația socială, personală și de sănătate

În timp ce toate domeniile curriculare contribuie la dezvoltarea copilului, educația socială, personală și de sănătate oferă oportunități specifice care să permită copilului să se înțeleagă pe el însuși sau, să dezvolte relații sănătoase, și să stabilească și să mențină modele sănătoase de comportament. Promovarea unei game de calități și dispoziții personale și sociale, îi ajută pe copii să dezvolte o bază de competențe, cunoștințe și atitudini care vor informa procesul de luare a deciziilor în dimensiunile sociale, personale și de sănătate ale vieții lor, atât în prezent cât și în viitor. De asemenea, ajută la pregătirea copiilor pentru cetățenia activă și responsabilă (Csudor, G., 1986, pp. 60-62).

15 obiective cadru

Sistemul educațional românesc este bine familiarizat cu procesul de reformă; a fost regândit, astfel încât să devină compatibil cu standardele europene în domeniul educației. Acest proces își propune să schimbe structura și obiectivele sistemului de învățământ precum și să opereze modificări ale duratei anului școlar (Hanţiu I., 2011, pp. 29-32).

Educație fizică, de asemenea, a trebuit să treacă prin aceste transformări. Din punct de vedere al curricumului, educația fizică reprezintă angajarea sistematică la efectuarea de exerciții fizice, dependentă prin obiectivele sale și de conținutul și obiectivele instruirii.

Educația fizică este procesul educațional interactiv, care se ocupă cu "creația", "creșterea" și "evoluție" a abilităților fizice ale copilului. Acesta este un proces bine planificat, proiectat și efectuat pentru a ajuta la dezvoltarea și perfecționarea abilităților fizice, în conformitate cu specificul vârstei și cu genul acestuia (Siclovan I., 1979, pp. 67-58).

Acesta este motivul pentru care nu ar trebui să privim educația fizică ca pe un fenomen izolat în fromarea fizică a elevilor. Educația fizică are și scopul de a spori rezistența fizică, dar are și rolul de a forma caracterul elevilor.

Profesorul de educație fizică contribuie la dezvoltarea cognitivă a elevilor, prin implicarea lor în activități fizice. Cu alte cuvinte, el va stimula dezvoltarea proceselor cognitive psihice, afective și native precum dezvoltarea personalității. Jocurile de echipă îi ajută pe elevii cu vârste cuprinse între 9 și 10 ani să aibă o mai bună atenție la detalii (Brata, Maria, 1996, pp. 41-14).

Atunci când sunt implicați în exerciții fizice, elevii vor trebui să acorde o atenția deplină activităților în care sunt implicați. Aceste activități fizice se întrepătrund cu cele intelectuale și contribuie la o dezvoltare armonioasă, printr-o varietate de mijloace didactice. De asemenea, educația fizică contribuie la dezvoltarea abilităților psihosociale (Hanţiu I., 2011, pp. 29-32).

Timiditatea, discreție, negativismul nu au loc în sala de gimnastică. Copiii de 9-10 ani, care prezintă aceste tipuri de comportamente își modifică acest comportament pe măsură ce sunt implicați în jocuri de echipă.

Sportul are un potențial enorm și un mare impact asupra abilităților fizice și spirituale ale oamenilor, relațiilor lor, conferind persoanei posibilitatea de a-și evalua atitudinea față de mediu și prin aceste relații să înțeleagă locul ei în societate. Elevii care fac sport sunt incluși în comunitatea sportivă, unde aceștia învață abilități de comunicare, să dezvolte un sentiment de apartenență la o cauză comună, și responsabilitatea, pentru performanțe atletice. În sport, chiar și un tânăr elev poate îndeplini roluri sociale în grupuri de colegi. Prin urmare, școlile sportive pentru tineret reprezintă o contrabalansare eficace la tendințele negative existente în grupurile individuale ale societății moderne.

Elevii, în cadrul orelor de educație fizică nu ar trebui să fie doar instruiți și educați să trăiască o viață plină, bogată emoțional, în care își pot satisface nevoile lor naturale, sociale și spirituale, ci ar trebui să fie instruiți și să se pregătească pentru viața adultă independentă ca morală, care respectă legea, ca membru al societății, care și-a găsit locul în societate.

Un rol important în procesul de socializare este apartenența unui individ la echipă și nivelul de percepție a echipei. Pentru dezvoltarea calităților personale este necasară disciplina, care este susținută de motivație, iar cunoașterea normelor, standardelor și cerințelor sociale este importantă. Normele universale de moralitate dobândesc trăsături specifice în comunicarea socială și activitățile profesionale.

Problema stării actuale a educației fizice este că sportul este cel mai des folosit doar pentru a îmbunătăți starea fizică și foarte puțin utilizat pentru formarea culturii morale și estetice a persoanei, a capacității sale creatoare și intelectuale, pentru a satisface nevoile sale în comunicarea cu alte persoane și cu natura. Atenția principală este, de obicei atrasă de formarea unor abilități și competențe pentru a participa la activități sportive pentru rezultate foarte bune, cu focus pe partea comercială a activității sportive.

Dezvoltarea fizică unilaterală înaintea dezvoltării spirituale și intelectuale este o încălcare a principiilor olimpismului. Atunci când s-au organizat pentru prima data jocurile olimpice, scopul acestora era și ca sportivul să ajungă la o stare de armonie între dezvoltarea fizică, spirituală și intelectuală.

Ideea de personalitate reflectă natura socială a ființelor umane, ce aparțin societății umane. Personalitatea – ajută individul la socializare, ca subiect și obiect al relațiilor sociale și al procesului istoric. Formarea omului depinde, pe de o parte, de deplinătatea condițiilor biologice și fizice care conduc la relația activă cu societatea, la explorarea lumii exterioare și pe de altă parte, de mediul în care se va dezvolta.

Componenta creatoare a personalității, prin intermediul oreloer de educație fizică, datorită faptului că elevul este conștient de sine, abordează un alt „eu” în mediul înconjurător. Formarea personalității tânărului atlet este reprezentată ca un proces de finalitate, organizat cu ajutorul unor metode speciale, diferite mijloace și forme de interacțiune (învățare activă) între elevi și profesori.

Cultura sportului personal se poate forma utilizând metode de educație a caracterului, a înaltei culturi, de formare, de recuperare, de auto-control, de formare a auto-disciplinei și persistenței în atingerea obiectivelor, a capacității de antrenament sistematic pentru îmbunătățire, a capacității de a câștiga și a pierde cu demnitate și credință în succesul viitor.

În ciuda faptului că rolul componentei cognitive în educația sportivă este de mare importanță, este adesea subestimat, ca o consecință a lipsei de cunoștințe în domeniul activităților sportive. Educația sportivă creează în mare măsură condițiile de alfabetizare sportivă, adică de conștientizare a importanței domeniului sportiv.

Extinderea educației sportive și aprofundarea cunoștințelor despre cultura sănătății se bazează pe instruirea centrată pe elev din perspectiva activității profesionale. Scopul educației fizice este formare a unei culturi a sănătății, a unei responsabilități, a persoanei față de sănătatea personală și a mediului ca stare și condiție de formare și dezvoltare (Siclovan I., 1979, pp. 67-58).

Rezultatul educației fizice este determinat de nivelul de cunoștințe teoretice cu privire la elementele de bază despre sănătate și stil de viață sănătos și este deosebit de importantă prezența culturii fizice, care permite individului să adopte o poziție activă în păstrarea și întărirea propriei stări de sănătate, să utilizeze metodele și mijloacele de control și de corecție pentru dezvoltarea potențialului lui (Butu, Oana; Macovei, Sabina, 2007, 35-35).

Scopul educației fizice este includerea copiilor și tinerilor în idealurile și valorile olimpismului, ale cărui valori sunt: caracteristicile sociale ale idealului de dezvoltare a personalității în mod armonios, patriotism în sport, lipsa discriminării rasiale, politice, autodeterminare, autodezvoltare de dragul societății în ansamblu și a fiecărei persoane în parte, prin intermediul sportului.

Educația anti-doping are ca scop promovarea sănătății, corectitudinii și egalității tuturor sportivilor. Dopingul este în mod fundamental contrar spiritului sportiv. Normele anti-doping, cum ar fi regulile concurențiale, sunt reguli sportive care ar trebui să fie respectate. Prevenirea dopajului în sport presupune o atenție sporită la probleme, la difuzarea de informații relevante și precise, dar, de asemenea, are un impact pozitiv asupra credințelor, atitudinilor și comportamentului sportivilor.

Desigur, elevii trebuie să fie informați cu privire la activitatea sportivă teoretică, în sportul pe care l-au ales, iar informațiile trebuie prezentate în conformitate cu vârsta elevului.

Ar trebui să existe următoarele secțiuni (Predescu, Teodora; Moanţă, Alina, 2001, pp. 33-34):

– conceptul de aptitudini fizice;

– conceptul de mijloace și metode de dezvoltare a aptitudinilor fizice;

– cunoștințe de bază despre regulile de concurență în sportul ales.

Educația copilului în timpul activităților sportive implică formarea unor baze morale. Personalitatea unui tânăr atlet este reprezentată ca un proces de finalitate, organizat cu ajutorul unor metode speciale și diferite mijloace de interacțiune pentru învățare activă, între elevi și profesorul de educație fizică.

Sportul de valoare presupune realizarea unei integrități a cunoștințelor persoanei, conștientizarea importanței valorilor umane în lumea modernă, conștientizarea locului lor în cultură, dezvoltarea identității și abilităților culturale pentru a impulsiona activitățile culturale.

El se manifestă prin armonizarea puterii spirituale și fizice a personalității, formarea unor astfel de valori universale precum sănătatea, cultura fizică, perfecțiunea fizică. Prin urmare, conștientizarea valorii poate exista atât la nivelul conștiinței publice, cât și individuale. Conștientizarea valorii societății este reprezentată sub forma unor sisteme sociale de valori: idei, idealuri, norme, tradiții ale unei societăți date.

Conștientizarea valorii personalității este dată de totalitatea reperelor individuale ale anumitor valori sociale: idealuri, norme și obiceiuri. Valorile sociale internalizate în conștiința personală, sunt specifice, sistemului și orientărilor valorice și devin personale.

Atunci când se dorește formarea unei personalități armonios dezvoltate trebuie să fie respectate condițiile pedagogice (este necesar să se clarifice conceptul de „condiții pedagogice”. Filosofia determină „condiția” ca o expresie a relației subiectului cu fenomenele din jur, fără de care el nu poate exista. Astfel, condiția este un anumit mediu optim în care fenomenele sunt dinamice) (Brata, Maria, 1996, pp. 41-14):

1. relația subiect-subiect între profesorul de educație fizică și elev, bazată pe interacțiune;

2. sprijinul pedagogic, atunci când profesorul de educație fizică direcționează activitățile elevului, dar o face ușor, creând situații pedagogice adecvate. Punerea în aplicare a educației sportive va avea un anumit efect, în cazul sprijinului pedagogic obligatoriu de la profesorul de educație fizică, care ar trebui să ofere consiliere, fără a uita de anumită cantitate de independență pentru elevii care nu sunt familiarizați cu educația fizică.

Acesta trebuie să le respecte dorințele și aspirațiile. Acest lucru este destul de dificil în cadrul orelor de educație fizică, deoarece este necesar să se construiască o relație de specială între profesorul de educație fizică și elev (pentru a nu ajunge la dictatură din partea profesorului de educație fizică, precum și la efecte nedorite dacă elevii iau singuri decizii), precum și relații între elevi s înșiși; convorbiri cu părinții, care ajută să ajungă la unificarea cerințelor în ceea ce privește educația elevilor; suport informațional pentru elevi, necesar pentru formarea unei personalități armonios dezvoltate. Elevul ar trebui să fie pregătit, teoretic, pentru a realiza că poate reuși.

Crearea situațiilor de căutare a problemelor în sesiuni de formare, acestea fiind o activitate de creație productivă naturală și care determină activitatea mentală, care are loc în procesul de formulare și de rezolvare a problemelor. Situațiile problematice sunt o condiție necesară în dezvoltarea abilităților creative ale elevilor în cadrul orelor de educație fizică, acceptabile la un nivel suficient de ridicat de cunoștințe dobândite, abilități și competențe în activitățile sportive.

6. Temele obligatorii.

Astfel, este posibil să se tragă următoarea concluzie: pentru dezvoltarea personală armonioasă a elevilor trebuie să se acorde atenție componentei motivaționale, a sesiunilor de formare, precum și unității teoretice și educaționale, care unește blocul axiologic. Dacă exceptăm cel puțin una dintre ele, vom avea de a face cu abordarea unilaterală în procesul educațional, ceea ce este inacceptabil în formarea identității (Predescu, Teodora; Moanţă, Alina, 2001, pp. 33-34).

Grație practicării sporturilor de echipă, elevii devin curajoși, prietenoși și competitivi. În egală măsură, ei își dezvoltă spiritul de echipă. În mediu școlar, fiecare elev căută să se mențină și să învețe permanent. Pentru a-l ajuta pe elev să se dezvolte, profesorul de educație fizică trebuie să îl observe în procesul instructiv-educativ, astfel încât să faciliteze participarea sa la activitățile școlare.

Este foarte important ca profesorul de educație fizică să conștientizeze faptul că procesele de creștere și dezvoltare au loc în mod dinamic din momentul concepției până până la vârsta adultă. Astfel, fiecare elev este diferit și trebuie tratat ca fiind unic (Butu, Oana; Macovei, Sabina, 2007, 35-35).

Este important ca fiecare școală să aibă un plan pentru punerea în aplicare a unui program convenit de educație fizică pentru toți elevii din școală. În acest sens, va fi necesar să se evalueze punctele forte și nevoile membrilor personalului în ceea ce privește educația fizică și să se evalueză facilitățile școlii în ceea ce privește programul, în scopul de a face planul pe termen scurt, precum și planurile pe termen lung pentru viitor. În cadrul acestui plan, poate fi posibil să se împărtășească și să se dezvolte cunoștințele și talentele în cadrul personalului școlii și comunității locale. Planul școlii ar trebui să cuprindă dispoziții pentru un program de educație fizică, care evoluează și poate fi evaluat în mod continuu și dezvoltat pentru a satisface nevoile elevilor.

Conținut educație fizică pentru elevii de 9-10 ani

Tabel 2.1 Sursa

Tabel 2.2.

În planificarea pentru elevii cu dizabilități de învățare ușoare, poate fi util să se ia în considerare următoarele obiective, în plus față de cele prezentate în programa școlară primară:

– îmbunătățirea formei fizice generale printr-un program cât mai activ posibil;

– adaptarea la nevoile elevilor printr-o planificare pentru evoluția adecvată a abilităților;

adecvate și realizabile, cu accent pe capacitatea fizică, mai degrabă decât pe handicap;

– să se asigure participarea maximă a elevilor prin modificarea activităților pentru a satisface nevoile specifice ale acestora;

– promovarea activității fizice ca exercitare sociabilă și plăcută printr-un program echilibrat de activități de cooperare și competitive;

– să se încurajeze interesul individual pentre sport, precum și un interes în sportul promovat în mass-media și / sau comunitatea locală.

Educația fizică poate ajuta elevii să dezvolte o gamă largă de competențe, care pot fi aplicate în diferite domenii ale curriculum-ului și în diferite contexte. În planificarea unui program de educație fizică pentru elevii cu dizabilități ușoare de învățare, este necesar să se abordeze potențialele zone de dificultate pe care le pot experimenta. Acestea includ:

– coordonarea fizică;

– finețea și abilitățile motorii;

– comportamentul și integrarea socială;

– echilibru;

– conștientizare spațială;

– orientarea spre stânga și dreapta;

– limba și comunicarea;

– abilități de concentrare și urmărire;

– încrederea și stima de sine.

Permiterea accesului la curriculum-ul de masă

Curriculum-ul de masă este larg și divers și oferă multe oportunități diferite de a aborda și de a îmbunătăți nevoile de învățare ale elevilor cu dizabilități ușoare de învățare. Prin oferirea elevilor unui curriculum larg, care include toate aspectele programului de educație fizică, este foarte probabil că studenții nu vor dezvolta doar multe abilități, dar vor dezvolta, de asemenea o preferință de activitate și / sau aptitudini care ar putea deveni un înteres în viață.

Pentru a face acest curriculum accesibil, următoarele idei pot fi luate în considerare atunci când acesta este planificat pentru includerea studenților cu dizabilități ușoare de învățare:

– abilitățile, conceptele și activitățile vor trebui să fie redefinite și defalcate în etape progresive pentru a satisface abilitățile diferite ale acestor elevi;

– așteptările de învățare ar trebui să fie rezonabile în atingerea echilibrului între competențe și activități familiare și nefamiliare;

– ar trebui să stabilească obiective realiste, activități și echipamente adecvate ar trebui să fie alese, și ar trebui să li se acorde timp suficient pentru a acoperi diferența dintre aplicarea abilităților familiare și învățarea și aplicarea de noi competențe și noi concepte;

– îndrumarea pozitivă trebuie să fie acordată în mod frecvent, ar trebui subliniată capacitatea elevilor, și activități corespunzătoare ar trebui furnizate în scopul de a îmbunătăți stima de sine și încrederea acestor elevi.

Metode planificate de predare

Elevii cu dizabilități de învățare ușoare beneficiază de o varietate de metode de predare și de forme de organizare. În dezvoltarea unei politici școlare în acest domeniu, ar trebui să fie luate în considerare următoarele:

– siguranța studenților – pentru anumite zone ale programului, metoda de predare directă poate fi cea mai potrivită, pentru a învăța să sară în condiții de siguranță teren, de exemplu.

– cele mai eficiente stiluri de învățare ale elevilor (în căutare, ascultare, analiza, execuție). Poate fi o abordare particulară, sau o combinație de abordări, care asistă procesul de învățare al elevilor.

– posibilitățile de organizare a lecției să fie adaptate nevoilor individuale și de grup. O combinație de perechi, de grupuri mici și individual sau grupuri întregi de clasă ar trebui să fie utilizate.

– competența personalului didactic al școlii în diferitele componențe. Trebuie să fie luată în considerare posibilitatea de sprijn din partea altor membri ai personalului de specialitate și / sau expertiză externă.

Planificarea pentru continuitate, progresia conținutului subiectului și a progresului elevilor

Pe măsură ce fiecare elev promovează de la an la an, o înregistrare a evoluției abilităților atinse și a activităților din fiecare an poate fi păstrată astfel încât următorul profesor poate fi conștient de dezvoltarea elevului. El / ea poate continua apoi cu o progresie de abilități și activități potrivite vârstei lui / ei și nivelulului capacității. Un profil al progresului elevului poate fi apoi menținut pe parcursul întregului program de educație fizică.

Integrarea resurselor

Este important ca școala să aibă cea mai bună utilizare a resurselor fizice și umane, atât în cadrul școlii, cât și în comunitatea imediată. În acest fel oportunitatea de învățare a elevilor este maximă, dată de suportul posibil. Ar trebui să se acorde cea mai bună utilizare a spațiului interior și exterior, precum și utilizarea de echipamente adecvate în școală. Utilizarea optimă ar trebui să fie realizată din orice expertiză sau interes deosebit în rândul cadrelor didactice în orice aspecte ale programului de educație fizică.

Poate exista posibilitatea de a utiliza expertiza și facilitățile din comunitate, de exemplu, antrenori locali, un bazin de înot, o pistă de alergare, săli de sport sau terenuri de atletism. Acest lucru poate fi util pentru listarea acestor contacte și resurse din comunitate în planul școlar. Tehnologia informației, cărțile, și înregistrările video pot oferi exemple vizuale bune de îndemânare în practică. Ele pot oferi, de asemenea, informații cu privire la toate aspectele legate de personalități sportive.

Implicarea părintelui / tutorelui

Este important ca părinții / tutorii să fie informați asupra progresului copilului lor și cu privire la orice dificultăți și puncte forte semnificative pe care el / ea le poate avea în programul de educație fizică. Profesorul poate fi în măsură să observe și să aducă la cunoștința părinților / tutorilor orice nevoi fizice speciale care pot necesita un tratament medical sau de specialitate.

Acest lucru poate fi, de asemenea, de dorit și oportun în solicitarea sprijinului părinților / tutorilor în derularea eficientă a zilei de sport a școlii, excursii educaționale în aer liber, sau orarul de educație fizică al unei școli. Fiecare școală va trebui să-și planifice modul în care această colaborare poate fi menținută în mod activ pe tot parcursul anului.

Planificarea organizațională

Probleme de siguranță

Planificarea pentru siguranța elevilor în timp ce participă la programul de educație fizică este crucială. Atunci când se planifică siguranța pentru elevi cu dizabilități ușoare de învățare trebuie avute în vedere următoarele:

– norme. Elevii trebuie să fie conștienți și să adere la regulile de siguranță oferite de către profesor în timpul educației fizice. Afișări și întăriri verbale ale acestor reguli pot fi, de asemenea, utilizate.

– transportul de echipamente. Elevii trebuie să fie învățați cum să ridice, cum să transporte și să depoziteze în condiții de siguranță echipamentele și să coopereze în grupuri atunci când fac acest lucru.

– modificarea echipamentului. Echipament mai mare, ținte mai luminoase și bile mai ușoare pot fi folosite în secțiunea de jocuri pentru a adapta exercițiile la orice dificultăți de coordonare, pe care elevii le pot avea.

– probleme-comportamentale. Unii elevi vor necesita mult sprijin și supraveghere în timpul activităților din clasă. Un asistent în clasă poate fi o resursă de neprețuit atunci când sprijinul este de dorit.

– sprijin fizic. Unii elevi ar putea avea nevoie de suport fizic atunci când execută deprinderi, sau sărituri, de exemplu în gimnastică.

– mai mult spațiu. Unii elevi au nevoie de mai mult spațiu decât alții sau trebuie să fie alocați într-o anumită zonă în care să poată practica exercițiile. Ar putea fi, de asemenea, necesar să se limiteze numărul de elevi implicați într-o activitate la un moment dat.

– concentrare. Activitățile trebuie să fie schimbate în mod regulat pentru a angaja elevii pe deplin în procesul de învățare activă și, astfel, se vor reduce la minimum posibilitățile de accidente din cauza lipsei de concentrare.

– Gruparea. Elevii pot să difere în mod semnificativ în temperament, dimensiune, putere și capacitate. Este important să se ia în considerare aceste aspecte atunci când se formează grupe de activități, în special a celor competitive.

Utilizarea echipamentelor

Strategiile pentru depozitarea, întreținerea, alocarea și achiziționarea de echipamente noi vor trebui să fie discutate și formulate în planul școlar. Achizițiile este necesar, să fie făcute pentru elevii cu nevoi speciale în cadrul programului de educație fizică prin modificarea echipamentelor, de exemplu, folosind ținte mai mari si bile mai moi și mai mari, în componenta de jocuri. O listă de furnizori de echipamente, atât naționali cât și internaționali, poate fi păstrată în planul școlar. Un calendar care prevede componentele utilizate diferit și un calendar pentru utilizarea în comun a echipamentului de educație fizică poa fi, de asemenea, prevăzute în planul școlar.

Folosirea personalului cu expertiză / sprijin în cadrul școlii

Utilizarea maximă a abilităților membrilor personalului ar trebui să fie făcută. Poate fi, de asemenea, posibil, schimbul de clase cu alți membri ai personalului pentru planificarea și predarea unora sau a tuturor tipurilor de educație fizică. Planificarea pentru acest lucru ar putea necesita o anumită flexibilitate, deoarece poate implica adesea preferințele și nevoile personale din rândul cadrelor didactice.

Asistenții pentru nevoi speciale sunt o resursă valoroasă în furnizarea curriculumului de educație fizică. Ei sunt atribuiți unui elev a cărui condiție impune asistență unu-la-unu. Asistentul de nevoi speciale va trebui să fie informat cu privire la implicațiile condiției elevului pentru ora de educație fizică. El / ea va trebui, de asemenea, să fie informat cu privire la strategiile relevante în punerea în aplicare a programei, în scopul de a ajuta progresul elevului.

Utilizarea serviciilor de sprijin

Pentru a pune în aplicare pe deplin programul de educație fizică, va fi necesar, în cele mai multe școli, să se planifice utilizarea serviciilor de suport. Pot exista facilități locale, centre de sport, o pistă de alergare, sau terenuri de sport locale, care ar putea facilita programa de educație fizică a școlii. Pot exista antrenori locali care pot veni în școli și care să ajute profesorul cu o parte a programei. Cunoașterea punctelor forte și nevoilor școlii în ceea ce privește expertiza și facilitățile, precum și cunoașterea sprijinului local disponibil, vor ajuta în planificarea unui program amplu și echilibrat de educație fizică.

Furnizare de materiale de suport pentru activități inter-curriculare

Educația fizică poate fi integrată cu alte discipline din curriculum, inclusiv matematică, limbi străine, istorie, geografie, știință, arte vizuale și muzică. O aprovizionare cu materiale de suport poate fi făcută pentru a facilita această integrare. Acest lucru poate fi făcut în mod periodic și pus la dispoziție ca resursă pentru tot personalul didactic. Planificarea pentru integrarea educației fizice cu alte discipline va ajuta la consolidarea învățării, și va permite elevilor să aprecieze modul în care activitatea fizică este o parte integrantă a tuturor vieților noastre.

Accesarea curriculum-ului

În accesarea curriculum-ului și dezvoltarea abilităților în educație fizică, profesorul trebuie să se refere în mod regulat la programa școlară primară și planul școlar, în scopul de a asigura o abordare echilibrată și amplă a subiectului. În scopul de a pune în aplicare programul în mod satisfăcător, profesorul va avea nevoie de cunoaștere și înțelegere a:

– abilităților și conceptelor asociate acestora;

– stadiului de dezvoltare a elevilor din fiecare clasă;

– dificultăților de învățare ale elevilor;

– strategiilor de ajutare a elevilor în procesul de învățare.

Identificarea nevoilor elevilor și obiectivele planificării

În abordarea fiecărei ramuri, este necesar să se identifice abilitățile și nevoile de învățare ale elevilor, cu scopul de a planifica și stabili obiective de învățare pentru seria de lecții. Acest lucru se poate face prin observarea nivelului de competențe ale elevilor în activitățile ce țin de componența fizică. Abilitățile de coordonare, abilitățile motorii fine si ample, echilibrul, conștientizarea spațială, limba, integrarea socială și concentrarea pot fi evaluate foarte repede. Obiectivele rezonabile în ceea ce privește abilitățile ce urmează a fi dobândite și rata progresului care urmează să fie realizat pot fi anticipate și planificate.

Diferențiere

Este sarcina profesorului de a evalua și planifica nevoile de învățare diferite ale elevilor din cadrul clasei. În acest sens, cunoașterea progresiei abilităților și caracterul adecvat al activităților sunt importante. Aptitudinile organizatorice și managementul clasei sunt necesare atunci când se planifică activitățile fizice. Ar putea fi necesar, chiar de dorit, uneori, să se caute idei și opinii ale colegilor și ale altor profesioniști în planificarea și efectuarea acestora. O astfel de consiliere și expertiză este de neprețuit, iar aceste idei ar putea fi înregitrate și utilizate ca resursă didactică în cadrul întregii școli.

Evaluarea progresului elevilor

Evaluarea progresului elevilor este de o importanță crucială în planificarea, progresia și continuitatea dezvoltării abilităților. Secțiunea de evaluare în educație fizică în programa școlară primară prezintă în mod adecvat strategii pentru evaluarea dezvoltării abilităților la elevii cu dizabilități ușoare de învățare.

Rapoarte de progres

Rapoartele privind progresele înregistrate, realizate de către profesor sau de cadrele didactice precedente și păstrate în registrele școlare, vor fi de mare folos. Ele pot înregistra nivelurile de conținut și de competențe, care au fost acoperite. Discuția cu profesorul anterior poate ajuta la stabilirea zonelor de dificultate ale elevului. Aceste informații, împreună cu observația proprie a profesorului, vor contribui la evaluarea punctelor forte și nevoilor fiecărui elev, în scopul de a planifica în mod eficient conținutul și strategiile de predare la clasă.

Asistenții de clasă / personalul auxiliar

Trebuie avută în vedere utilizarea optimă a asistenților la clase și / sau orice alt personal auxiliar în clasă. Acest lucru poate ajuta la:

– sprijinirea unui individ sau grup mic în activități;

– deplasarea echipamentelor:

– organizarea clasei;

– asistarea unui individ sau grup mic, în consolidarea abilităților;

– încurajarea necesară unui individ sau a unui grup mic.

Decizia cu privire la metodele adecvate de predare și învățare

Acești elevi beneficiază de o varietate de metode de predare și au, de asemenea, diferite stiluri de învățare. O varietate de metode de predare va optimiza învățarea și poate permite elevilor să conducă și să se sprijine reciproc în procesul de învățare. În planificarea predării la clasă, trebuie să se ia în considerare care aspecte ale curriculum-ului sunt cel mai bine predate de către una sau mai multe metode de predare. În unele cazuri, din motive de siguranță, abordarea predării directe poate fi cea mai potrivită, de exemplu, atunci când elevii învață să se scufunde.

Atunci când se predă gimnastică, o abordare ghidată pe descoperire, o abordare didactică, sau un amestec din ambele ar putea fi folosite, în funcție de abilitatea ce urmează a fi dobândită și abilitățile elevilor. În unele situații, exemplul de la egal la egal poate îmbunătăți învățarea elevilor. Aranjamente din sală pot contribui la un proces de învățare activă; lucrul individual, mici asocieri și colaborările de clasă întreagă pot fi utilizate. Cunoașterea și înțelegerea de către elevi și a competențelor care urmează să fie abordate în timpul orei vor ajuta la determinarea metodelor de predare folosite, stilurilor de învățare și posibilităților de organizare ce urmează a fi folosite.

Atletism – alergare

Elevul trebuie să poată să:

– exploreze modalități neconvenționale de alergare;

– să identifice și să practice tehnici bune de alergare;

– schimbe bățul în cadrul ștefetei, în timp ce (a) stă pe loc (b) se deplasează.

Elevii ar trebui să li se permită să identifice anumite părți ale corpului, de exemplu cap, brațe, mâini, fund, picioare, tălpi, fie numindu-le sau arătând spre locul corespunzătoare când a fost întrebat. Referințe specifice pot fi făcute la aceste părți ale corpului în timpul încălzirii pentru exerciții. Cu ajutorul demonstrațiilor, elevii pot identifica, atunci când sunt folosite, tălpile picioarelor.

Metodologie – alergare

Elevii sunt rugați să demonstreze / copieze moduri neconvenționale de alergare. Profesorul va demonstra fiecare exemplu, identificând părțile corpului care urmează să fie folosite. Grupurile aleargă 10-30m x 4. În grupuri de câte cinci sau șase, sau perechi potrivite: > genunchii sus până lovesc mâna > picioare la spate pentru a lovi fundul > mâinile ținute în jos > legănarea corpului.

Diferențiere

Un elev poate fi asociat cu un alt elev pentru a consolida o anumită postură. Utilizarea întrebărilor închise acolo unde este cazul (de exemplu, „te-ai simtit ciudat / amuzant când ai lovit palmele cu genunchii? Te-a încetinit?” Unii elevi pot răspunde bine la cerea: „Arată-mi o alergare amuzantă / ciudată”).

Activitate

Elevii sunt rugați să practice / copieze tehnici bune de slergare. Profesorul va demonstra tehnici specific bune, identificând anumite părți ale corpului.

Grupurile aleargă 10-30m x 4, în grupuri de câte cinci sau șase, sau perechi potrivite:

• greutatea distribuită în principal pe tălpile picioarelor

• să păstreze capul nemișcat

• să se aplece ușor înainte

• să miște brațele în mod adecvat.

Un elev poate fi asociat cu un alt elev pentru a consolida o anumită postură. Utilizarea de întrebări închise, după caz (de exemplu, „Ai simtit că alergi mai repede sau mai încet?” Sau „Te-ai simțit mai confortabil?") Elevii aleargă pe distanțe de 10-30m x 4, în perechi adecvate și în grupe de câte patru, cu accent pe punctele de predare de mai sus.

Stafetă

• Elevii observă o demonstrație de schimbare de ștafetă în perechi într-o poziție staționară.

• În perechi potrivite, elevii practică această tehnică.

• Elevii observă o demonstrație în timp ce o pereche este în mișcare.

Diferențiere

• potrivirea corespunzătoare a perechilor va sprijini cooperarea.

• Poate fi util să se folosească cuvinte ca „privește și dă” sau „privește și ia”.

• Stabilirea unui punct de plecare, unui punct de mijloc / întâlnire și unui punct de finish, poate fi de ajutor.

• Elevii trebuie să facă schimb de roluri, de cel care predă ștafeta și de cel care o recepționează.

Jogging

• Studenții li se reamintește de tehnici bune de alergare prin demonstrații individuale.

• Elevii fac jogging 30-90 secunde în grupuri adecvate (non-competitiv), dus-întors.

„Păstrați sacul plin”

O echipă de patru studenți risipește mingi în jurul unei zone. Ei trebuie apoi să alerge spre anumite locuri și înapoi. Între timp, clasa încearcă să umple sacul prin aruncarea în sac cu mingi. Care grup completează sarcina primul, este câștigător. Această activitate poate fi repetat cu diferite grupuri. Elevii se odihnesc și fac mișcări de încălzire.

Atletism – Alergare, aruncare – nivel mediu

Studentul trebuie să poată să:

• demonstreze și să aibă o tehnică bună de alergare

• aibă sprinturi de reacție, tehnici de accelerare și finish

• demonstreze tehnici de aruncare de peste umăr și de sub umăr

• demonstreze utilizarea piciorului din față ca parte a tehnicii de aruncare.

Resurse

– bastoane și mingi

– o varietate de bile

– tije de spumă.

Se va ține o explicație în jurul diferenței dintre jogging și un sprint după ce elevii au experimentat în timpul lecției. Accentul este pus pe a face elevii să înțeleagă schimbarea în mișcarea corpului și efortul depus. Vocabular va conține cuvinte cum ar fi „rapid, sprint, ritm constant, alergare relaxată, etc”.

Jogging

Elevilor li se amintesc tehnici de jogging cu ajutorul demonstrațiilor vizuale ale altor elevi.

Diferențiere

• Profesorul poate să atragă atenția elevului asupra tehnicii la fiecare demonstrație, să o evidențieze cu unul sau două cuvinte și să o rezume mișcarea.

• Elevii își pot aminti părți ale corpului pe care să se concentreze numindu-le. Elevii pot face o alergare ușoară (non competitivă) pe distanțe variate timp de 30 de secunde până la 2 minute, în grupuri adecvate. Elevii pot fi asociați în mod corespunzător, oferind unei singure persoane responsabilitatea de a stabili un ritm constant pe o distanță potrivită.

Sprintul

Elevii își amintesc tehnicile de sprint cu ajutorul demonstrațiilor vizuale ale unui număr de elevi.

Diferențierea

Împerecheați și îndrumați / sprijiniți de profesor la clasă, vor încerca să facă o tranziție mai lină în schimbarea baghetei.

Indicatorii vor trebui să fie plasați în poziții corespunzătoare pentru a le reaminti elevilor când să încetinească pentru schimbarea baghetei. Unii elevi pot avea nevoie de memento-uri verbale pentru a pregăti mâinile pentru schimbare. O a doua sau a treia demonstrație vizuală poate ajuta echipele sp-și coordoneze tehnica.

Aruncarea

Elevii își amintesc aruncarea de deasupra brațului după o demonstrație adecvată a profesorului sau unui elev. Se atrage atenția asupra piciorului din față, care este „plantat în pământ” înainte de aruncare. Elevilor li se cere să practice tehnica fără o minge / suliță la început. În perechi potrivite, elevii aruncă o varietate de mingi, bile sau sulițe de spumă pentru:

• distanță – partenerul marchează punctul de aterizare

• acuratețe la țintă – se folosiește ținte de dimensiuni adecvate pentru a se măsura capacitatea executantului.

Diferentiere

– se poate interveni în perechi, acolo unde este cazul, pentru a consolida tehnica bună.

– elevii care prezintă dificultăți ar putea avea nevoie de suport fizic de la profesor.

– aruncarea inexactă indică de obicei, tehnica slabă a stabilizării piciorului din față. Țintele mari sunt mai ușoare pentru aruncătorii inexacți.

– se încurajează și se pune accentul pe tehnica bună și îmbunătățirea personală.

Activitatea de încheiere

„Lovirea țintei”

Un grup de patru elevi încearcă să atingă o țintă mișcătoare, cu mingi care sunt luate dintr-un sac. Aruncătorii sunt obligați să arunce dintr-o singură poziție până când toate mingile au fost aruncate. Ceilalți elevi sunt încurajați să miște țintele cât mai mult posibil, dar detul de încet. Aruncătorii pot fi schimbați atunci când sacul este gol. Elevii se odihnesc și fac mișcări ușsoare de încălzire, la sfârșitul orei.

Bibliografie

Albu C., „Educaţia fizică la clasele V-VIII”, Edit. Sport – Turism, Bucureşti, 1977;

Albu C., Educaţia fizică în liceu”, Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1981;

Adams, Gerald R., Psihologia adolescenței. Manualul Blackwell, Editura Polirom, Iași;

Badiu, Toma, Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului (culegere de texte), Ed. Evrica, 1998;

Boţiu, Valentin, Mihailiuc, Hanelore, Copilul şi lumea sa, Editura de Vest, Timişoara, 1993;

Brata, Maria, „Metodica educaţiei fizice şi sportului”, vol. I, Universitatea Oradea, 1996;

Brătianu, Ionel; Roșca, Cristinel; Copilul instituționalizat între protecție și abuz, Editura Lumen, Iași, 2005;

Butu, Oana; Macovei, Sabina, Metodica predării gimnasticii ritmice în şcoala, Editura Bren, Bucureşti, 2007;

Csudor, G. –Handbal, Instruirea echipelor şcolare, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1986;

Dragnea, Adrian; Bota, Aurel; Teoria activităţilor motrice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999;

Dumitrescu Gheorghe, Legile jocului de fotbal pe înţelesul tuturor, Edit. Universităţii din Oradea, 2007;

Giddens, Anthony, Sociologie, Editura All, București, 2000;

Hanţiu I., Teoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 2011;

Ionescu I., Football Tehnica şi tactica jocului, Timişoara, Editura Helicon, 1995;

Houdé, Olivier, Psihologia copilului, trad. Oana Roxana Untu, Editura Cartier, București, 2007;

Hrişcă, Aristeia; Predescu, Teodora, Dârjan, Constantin, Baschet la copii şi juniori, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1985;

Mitra Gh., Mogoş A., Dezvoltarea calităţilor motrice, Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1977;

Motroc, Ion, Fotbal la copii şi juniori, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996;

Muntean, Ana, Psihologia dezvoltării umane, Editura Polirom, Iași, 2006;

Neculau, Adrian, Psihologie socială, Editura Polirom, Iași, 1996;

Neamțu, George (coord.), Tratat de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 2003;

Predescu, Teodora; Moanţă, Alina, Baschetul în şcoală. Instruire – învăţare, Editura Semne, Bucureşti, 2001;

Radu, Ioan, (coord.), Psihologia educației și dezvoltării, Editura Academiei R.S.R., București;

Siclovan I., „Teoria educaţiei fizice şi sportului”, Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1979;

Sînzianu, Simona, Fuga de acasă a adolescenților: evaluări, implicații, atitudini, Editura Lumen, Iași, 2006;

Tatu, Titus, Alexandrescu, Dumitru, Ardeleanu, Tiberiu, Atletism, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983;

Vieru, Nicolae, Manual de gimnastică sportivă, Editura Driada, Bucureşti, 1997;

Vincent, Rose, Cunoaşterea copilului, E.D.P., Bucureşti, 1972;