Dezvoltarea Rezistentei la Inot Prin Mijloace Si Jocuri Specifice la Copiii de 8 10 Ani

LUCRARE DE LICENȚĂ

DEZVOLTAREA REZISTENȚEI LA ÎNOT PRIN MIJLOACE ȘI JOCURI SPECIFICE LA COPII 8-10 ANI

CUPRINS

CAPITOLUL I

FUNDAMENTAREA ȘTIINȚIFICĂ A LUCRĂRII

1. 1. SCURT ISTORIC AL NATAȚIEI

1. 2. Importanța și actualitatea temei în literatura de specialitate.

1. 3. Aptitudinea motrică, rezistența la înot.

1.4. Particularități biopsihosociale ale copiilor de vârsta 8-10 ani.

CAPITOLUL II

METODOLOGIA UTILIZATĂ PENTRU CERCETARE

2. 1. IPOTEZA LUCRĂRII

2. 2. SCOPUL LUCRĂRII

2. 3. MOTIVUL ALEGERII TEMEI

2. 4. METODELE DE CERCETARE APLICATE

2. 5. METODE ȘI MIJLOACE SPECIFICE NATAȚIEI PRIVIND DEZVOLTAREA REZISTENȚEI LA COPII DE VÂRSTA 8-10 ANI.

2. 6. Teste aplicate în cercetare.

CAPITOLUL III

ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII

3. 1. SUBIECȚII SUPUȘI CERCETĂRII

3. 2. Locul, timpul și condițiile ambianței în care s-a efectuat cercetarea.

3. 3. SARCINILE CERCETĂRII

3. 4. REZULTATELE ȘI INTERPRETAREA DATELOR (PRELIMINARII)

CAPITOLUL IV

CONCLUZIILE LUCRĂRII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I

FUNDAMENTAREA ȘTIINȚIFICĂ A LUCRĂRII

1. 1. SCURT ISTORIC AL NATAȚIEI

Diogenian, scriitor grec din sec. II e.n., a înregistrat următoarea zicătoare: “Omul fără educație este acela care nu știe nici să scrie, nici să înoate”. (Palestrica, pagina 100).

Scriitorul Teodor Mazilu arată că vechii greci priveau cu egală ironie pe cei care nu știau să înoate și pe cei care nu știau să citească. Înotul se confundă cu apariția umanității.

El a fost prezent în toate timpurile și la toate popoarele. Istoria și etnografia ne oferă date pentru documentare, cât și pentru înțelegerea fenomenului exercițiilor fizice.

Cea mai veche ilustrație, din anul 9000 î.e.n., cu privire la arta înotului, s-a găsit în desenele murale, într-o grotă din deșertul Libiei. Din studiul hieroglifelor egiptene, între anii 3300 î.e.n. și 525 î.e.n., când aceștia au fost cuceriți de perși, reiese că se practica un înot în care apa era împinsă cu mișcarea alternativă a brațelor.

Înotul a fost în toate timpurile, în dezvoltarea omenirii ca o necesitate de adaptare educativă, sanitară și igienică.

În dependență de condițiile geografice, convingeri religioase, dezvoltarea economică și culturală, înotul se dezvoltă diferit la diferite popoare.

Despre situația înotului în societatea primitivă nu există documente istorice relevante, care să ne dea informații cu privire la întinderea și aplicarea lui. Desenele aflate în peșteri în măsura în care sunt descoperite, sunt foarte primitive ca să se poată trage concluzii convingătoare din ele. Locul înotului în societatea primitivă, este determinat în principal pe calea logicii sau prin analogie.

Omul primitiv s-a întreținut prin recoltarea hranei vegetale (cereale), vânat și pescuit. Deseori în activitatea sa a fost necesar să aplice priceperea sa de a înota. El a folosit înotul și pentru autoapărarea sa. Este logic de presupus că locuitorii locuințelor lacustre puteau înota și își învățau copiii să înoate. Nu întâmplător omul s-a așezat pe malurile apelor.

Din informațiile cunoscute nu reiese cu claritate care au fost metodele de instruire și ce procedee de înot erau utilizate în acele timpuri. Mikyuho Makiai, amintește de folosirea nucilor de cocos la instruirea copiilor în înot. Din cauză că, coordonarea încrucișată și succesivă a mișcărilor sunt cele mai naturale, se presupune că se foloseau mișcările succesive ale brațelor și picioarelor.

Dezvoltarea culturii umane se reflectă și asupra dezvoltării înotului. Schimbările intervenite în felul de viață al omului și în general în viața socială, au lărgit și diversificat, aplicarea și însemnătatea înotului. Există dovezi că înotul a fost larg răspândit în țările orientului antic, în special în Siria, Babilon și Egipt.

Râul Nil cu nenumăratele sale canale, a creat condiții favorabile pentru dezvoltarea înotului în Egiptul antic. Necesitatea de a trece peste barierele de ape, în situații de război, a influențat favorabil și a acționat pentru dezvoltarea înotului. Este bine cunoscută lupta pentru fortăreața Kadeș de pe râul Oront, înfățișând pe un basorelief, soldați înotând. Din scrierile egiptene sau din desene, s-a putut stabili că vechii egipteni au înotat atât cu mișcări alternative cât și cu mișcări simetrice, procedee cunoscute astăzi sub denumirea de craul și bras. Există temeiuri, judecând după figurile de pe unele servicii de toaletă, în care sunt înfățișate figuri feminine înotând bras, să presupunem că înotul a fost practicat și de femei.Sunt păstrate papirusuri, care datează din anul 3400 î.e.n., cu însemnări din care putem deduce că în Egipt a existat un interes deosebit pentru înot și că se introdusese o instruire organizată. Înotătorii subacvatici erau folosiți pentru pescuit, pentru scoaterea de obiecte scufundate sau, pur și simplu, pentru delectarea clasei avute.Este un fapt stabilit că, în timpul faraonului Thutmes al III-lea (1500 – 1450 î.d.Chr.), la Teba, Luxor și Memphis, au fost construite bazine artificiale de înot. Se poate presupune că aceste bazine, în afară de aspectul pur decorativ sau pentru răcorire, erau utilizate pentru învățarea înotului, pentru organizarea de concursuri de înot. Înotul a fost practicat și în Asiria și Babilon. S-au păstrat basoreliefuri, găsite în palatul regal din Ninive, Asiria, pe care sunt reprezentați trei soldați înotând înarmați; doi dintre ei sunt călare pe un burduf umplut cu aer, iar al treilea înoată liber, într-un procedeu asemănător craulului de astăzi. Dar cel mai înalt grad de dezvoltare al înotului, în lumea antică, s-a atins în Grecia.

Înotul, exercițiu atât de binefăcător, este foarte răspândit. La greci, înotul poate fi considerat un sport național. Explicația răspândirii lui este de ordin natural și utilitar: Țărmul Greciei continentale este profund scobit de golfuri, care pătrund adânc în inima teritoriului, restul țării fiind format din insule. Marea este deci prezentă aproape peste tot locul, încât grecii se obișnuiesc de copii cu înotul. Caracterul utilitar al înotului venea de la ocupațiile obișnuite ale locuitorilor: scufundarea în adâncime pentru pescuitul coralului, al bureților, al stridiilor și pentru lucrări în legătură cu arta navigației comerciale și militare ca, de pildă, controlarea chilei vaselor în vederea reparațiilor. Aceste exerciții cereau nu numai o tehnică desăvârșită a înotului, dar și exercitarea putinței de reținere a respirației pentru înotul sub apă. Chiar și femeile, cele mai multe dintre ele, știau să înoate, în special femeile lacedemoniene.

Orășenii învățau arta înotului în bazinele gimnaziilor, sub suprevegherea pedotribilor specialiști; aceștia ajutau pe elevi să se țină deasupra apei, legându-le de corp mănunchiuri de trestii, bucăți de plută ori bășici pline cu aer.

Abidos, ceea ce înseamnă 30 de stadii sau 5,5 km, naufragiindu-i corabia, Pirus, regele Epirului, a stat toată noaptea în apă, luptându-se cu valurile mării. O altă legendă spune că un anume Scyllios din Sion, împreună cu fiica sa Cyana, au tăiat funiile de ancorare ale navelor regelui Xerxes al Persiei. Ca urmare, navele au fost purtate de furtună în larg, iar ei s-au salvat de urmăritori înotând până la țărm, aproximativ 12 km.

Și în Roma antică, înotul s-a bucurat de o deosebită apreciere, mai ales din punct de vedere utilitar. Adeseori, după sfârșitul ședințelor de exerciții, tinerii romani se aruncau în apă; răcoarea apei și mișcările înotului aduceau reîmprospătarea forțelor. Înotul era foarte iubit de romani; patricienii puneau pe copiii lor să învețe să înoate. Era un exercițiu indispensabil în pregătirea militară. Un soldat care nu știa să înoate, nici să citească, era un element inferior. Istoria citează nenumărate cazuri când, mulțumită cunoașterii înotului, diverse personaje istorice și-au salvat viața, precum: împărăteasa Agripina, Scipione Africanul, generalul Sertorius, împăratul Cezar.

Din practica înotului au derivat, în timpul imperiului, serbările nautice pe mare; la Ostia, în multe izvoare istorice, se dau informații despre aplicarea înotului în condiții de război. Sunt amintite faptele de arme ale lui Iulius Cezar, Marc Antonius și alții, legate de înot.

În însemnările sale despre “Războiul galilor”, Iulius Cezar descrie cum soldații săi traversau râuri, înotând cu întregul echipament de luptă. Cezar înota foarte bine și a organizat cursuri speciale de învățare a înotului pentru militari.

A construit bazine enorme, în care a organizat bătălii demonstrative, de școală, la care participau legiuni întregi. Măiestria la înot a lui Cezar a fost întrecută de nepotul său Octavianus, care a organizat demonstrații cu 100 de soldații foarte buni înotători, instruiți în mod special pentru acțiuni militare în apă.

Romanii au construit băi artificiale, numite “terme”, multe dintre ele alimentate cu apă caldă. Renumite pentru arhitectura lor au fost termele lui Nero (64 e.n., cu bazinul cu dimensiuni de 38/28 m.) ale lui Caracaia (217 e.n., 55/20 m.), sau ale lui Dioclețian (305 e.n., 100/50 m.).

Înotul a fost apreciat și de anglo-saxonii din vechime. Reconstituirea obiceiurilor vieții vechilor locuitori ai insulelor britanice dovedește interesul deosebit al acestora pentru înot, în care eroii britanici dovedeau mare iscusință.

În timpul Renașterii, după o perioadă nefastă pentru înot, în care erau interzise scăldatul în apă rece și înotul (“fugiant lotiones et natationes in frigidis, quibus insunt maxima pericola ”- “să evite băile și înotul în apă rece, care aduc cele mai mari primejdii”.- Regulamentul gimnaziului din Eisleben; sec al XVI- lea), apare în Augsburg, la 1538, o carte, am putea spune senzațională, pentru o epocă în care “scăldatul” în ape curgătoare era aspru pedepsit, iar nobilii se întreceau care mai de care să nu se spele un timp mai îndelungat, parfumându-și în schimb cu dărnicie perucile (nu întotdeauna fară surprize). Cartea se numea "Colymbetcs sive de arte natandi dialoqus" (Colymbetes sau dialog despre arta înotului). Colymbetes este numele unei insecte înotătoare. Autorul cărții este un german elvețian, Nicolaus Y. Vynmann, profesor de limbi vechi. Cartea s-a retipărit apoi în mai multe ediții.

Ea combate părerile ostile ale umaniștilor față de arta înotului și încearcă să dovedească valoarea acestuia atât pentru sănătate, cât și ca utilitate practică. Se descriu diferite procedee de înot, tehnica, cu avantajele și cu împrejurările în care trebuie să fie practicate. Cartea a izvorât din trebuința de a propaga acest exercițiu atât de util, neglijat de cavaleri și căzut apoi în completă uitare din cauza convertirii germanilor la plăcerea băilor de aburi. Medicii vremii deplâng părăsirea obiceiului de a se scălda în apa rece a râurilor și lacurilor. Motivele ce au contribuit la acestă abandonare erau teama de a primejdui viața, ca și repulsia față de presupusa imoralitate a nudității. Unii clerici și pedagogi interziceau categoric înotul. Vives enumera înotul printre exercițiile primejdioase și necuviincioase.

Erasmus, în dialogul “De ludu” (Despre joc), e de aceeași părere: băiatul Lorenzo vrea, într-o zi foarte călduroasă, să facă o baie în apă; camaradul său Vincenzo preferă să facă o plimbare pe jos; însoțind pe amicul său, el stă pe mal și privește, refuzând să intre în apă, ca să înoate alături de el. Erasmus nu-și ascunde simpatia pentru atitudinea lui Vincenzo.

În anul 1555 este tipărită la Roma “Istoria popoarelor nordice” a scriitorului umanist Olahus Magnus din Upsaia (Suedia). În capitolul “Despre diferitele exerciții ale tinerilor”, câteva pagini sunt consacrate înotului, considerat: extrem de folositor pentru om, cu influență asupra plasticii corporale.

Învățarea înotului se făcea imitând mișcările animalelor înotătoare și era înlesnită de folosirea diferitelor accesorii, ca: bășici din piele umflate cu aer, mănunchiuri de papură, centuri din materiale ușoare.

În secolele următoare pedagogi iluștri ca J.J.Rouseau, J. Locke, Bazedow, Sahmann, Guts Muths și alțio vrea, într-o zi foarte călduroasă, să facă o baie în apă; camaradul său Vincenzo preferă să facă o plimbare pe jos; însoțind pe amicul său, el stă pe mal și privește, refuzând să intre în apă, ca să înoate alături de el. Erasmus nu-și ascunde simpatia pentru atitudinea lui Vincenzo.

În anul 1555 este tipărită la Roma “Istoria popoarelor nordice” a scriitorului umanist Olahus Magnus din Upsaia (Suedia). În capitolul “Despre diferitele exerciții ale tinerilor”, câteva pagini sunt consacrate înotului, considerat: extrem de folositor pentru om, cu influență asupra plasticii corporale.

Învățarea înotului se făcea imitând mișcările animalelor înotătoare și era înlesnită de folosirea diferitelor accesorii, ca: bășici din piele umflate cu aer, mănunchiuri de papură, centuri din materiale ușoare.

În secolele următoare pedagogi iluștri ca J.J.Rouseau, J. Locke, Bazedow, Sahmann, Guts Muths și alții au scris despre importanța înotului. În 1797, italianul Oronzis di Bernardi descrie într-un articol o metodă de învățare a înotului fără ajutorul obiectelor plutitoare. El recomandă ca omul să încerce să plutească în poziție verticală.

Guts Muths a dezvoltat metoda lui Bernardi, folosind în plus aparate ajutătoare. El recomandă pentru prima dată folosirea bățului de sprijin, pentru ca instructorul să poată acorda de pe mal ajutor elevului.

Guts Muths a publicat metoda lui în “Micul îndrumar pentru învățarea înotului", apărut în 1798. El a indicat necesitatea acomodării cu apa și a structurat lecția de înot pe următoarele trei părți: obișnuirea cu apa, exerciții pe uscat și în apă. Învățarea înotului se desfășura individual cu câte un singur elev. Mai târziu, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, metoda lui Guts Muths a fost dezvoltată de căpitanul Pfuel, care prin anul 1810 a elaborat o metodă de învățare a înotului bras pentru militari. El a împărțit brasul în patru tipuri, care se executau după numărătoare, prin exerciții pe uscat și în apă.

Johann Cristoph Guts Muths, născut în anul 1759 în Saxonia, este considerat întemeietorul sistemului german de gimnastică școlară. În cartea sa “Cărticică despre arta înotului pentru salvare”, apărută în anul 1797, recomanda pentru prima dată 3 etape pentru deprinderea înotului: exerciții pe uscat, exerciții de acomodare cu apa, exerciții în apă. Tot el recomanda scăldatul în ape reci, pentru valoarea sa igienică și pentru folosul practic.

Gerhard Ulrich Anton Vieth (1768-1836), un excelent pedagog, contemporan cu GutsMuths, este printre cei dintâi autori care pun la baza educației fizice anatomia și fiziologia umană. El descrie structura corpului omenesc în legătură cu mecanismul mișcărilor și al efectelor de pârghie ale oaselor, acționate de mușchi. A descoperit mecanismul mișcărilor la înot, motivate științific, valabile și astăzi. În perioada imediat următoare, înotul a evoluat sub aspect competitiv. Primul club de înot a luat ființă la Londra, în anul 1837, iar mai târziu, în anul 1858, a avut loc primul campionat al lumii în Australia. Ulterior, întrecerile sportive s-au extins într-o serie de țări.

În Anglia, în anul 1869, au avut loc primele campionate naționale, folosind ca procedeu de concurs înotul bras; primele campionate ale Americii s-au desfășurat în anul 1877; Londra organizează primul campionat în anul 1895, iar Franța organizează primele campionate naționale în anul 1899. Anul 1896 marchează definitiv apariția înotului, alături de celelalte discipline sportive, în programul primei Olimpiade moderne. De atunci și până în prezent, înotul nu a lipsit de la Jocurile Olimpice.

În secolul al XIX-Iea; pedagogul Fulda și alți autori au criticat metoda lui Pfuel, exprimându-și dezacordul cu exercițiile pe uscat și folosirea aparatelor și obiectelor ajutătoare.

În lucrarea “Școala înotului ”a lui Hermann Ladeseck din Leipzig, apărută în 1878, este indicată metoda învățării înotului pe spate, metodă care nu a trezit un interes deosebit.

Majoritatea înotătorilor din Europa foloseau metodele lui Guts Muths și Pfuel pe care le-au dezvoltat, utilizând o aparatură de învățare din ce în ce mai complicată.

Prin 1925 apare metoda naturală de învățare a înotului, elaborată de Wirssner. Acesta preciza însușirea înotului prin intermediul mai multor procedee, de către copiii de vârstă școlară, care lucrau împărțiți pe grupe; învățarea începea cu jocuri și exerciții de acomodare în apă mică, după care urma inițierea în tehnica înotului.

Evoluția procedeului “craul”.

La începuturile înotului sportiv, care aparțin școlii engleze de natație, nu se făcea deosebirea asupra felului cum înotau sau concurau înotătorii. Cei care preferau mișcările de bras (mișcări care prin excelență presupun o anumită ordine și coordonare) aveau cîștig de cauză. Prin comparație, înotul care diferea de tehnica brasului a fost numit înot ,,liber".

Și astăzi regulamentul oficial permite, teoretic, încadrarea în termenul ,,liber"- orice mișcare de înot diferită de bras, spate sau fluture, precizare care lasă să se înțeleagă de ce procedeul craul mai are denumirea și de ,,înot liber". Pentru sublinierea caracterului didactic pe care îl are lucrarea de față vom păstra termenul de ,,înot craul", denumire aparută relativ târziu în istoria evoluției acestui procedeu. O primă diferențiere de înotul bras, omniprezent în epoca timpurie a înotului sportiv, este consemnată prin anii 1840-1850. Tehnica nouă a fost denumita ,,over" și se deosebea de bras prin faptul că înotătorul înainta culcat pe o parte, vâslea cu un singur braț prin apă, de-a lungul trunchiului, după care brațul era condus prin aer înainte. Picioarele executau forfecari lateral derivate din mișcarea de bras. În anul 1873 apare tehnica “trudgeon” (după numele primului executant), care era mai eficientă decât tehnica ,,over" deoarece ambele brațe lucrau alternativ, iar coordonarea lor cu forfecarea picioarelor permitea o înaintare explozivă, rapidă.

Tehnica de înot craul apare în 1897 fiind demonstrată pentru prima data de înotătorii australieni.

O caracteristică a celor trei variante constă în faptul că, de fiecare dată, tehnica nouă era folosită ca modalitate de sprint, pentru ca, după un număr de ani, să devină o tehnică convenabilă pentru înotul pe distanțe mari.

Apariția craului propriu-zis este apreciată, mai întâi, ca tehnică folosită la finișul probei, urmând ca, treptat, distanța parcursă cu mișcări de craul să crească. Abia în anul 1911 americanul Duke Kahenamoku reușește să doboare recordul mondial la 100 yarzi liber, folosind tehnica de craul pe toată lungimea cursei. Cu această tehnică, în 1922, Johny Weissmuller (Alameda, S.U.A.) reușește să înoate 100 m liber în mai puțin de un minut. Tehnica lui Weissmuller este astăzi considerată ”clasică”: coordonarea era de 6 mișcări de picioare la 2 de brațe, corpul înainta având o poziție înaltă pe apă, brațele alunecau mult, vâslirea era scurtă (terminată înaintea șoldului), iar umerii erau conduși mult deasupra apei, ca și coatele. Prin anii 1930 craulul a fost perfecționat de înotătorii japonezi. Ei au descoperit eficacitatea mișcărilor de picioare la ambele faze ale mișcării (ascendentă și descendentă). Campionul olimpic din 1932, Yasugi Miyazaki (100 m liber, 0:58:2 – 14 ani) înota cu 10 mișcări de picioare la 2 mișcări de brațe.

În permanentă concurență cu japonezii și mai târziu cu australienii, înotătorii americani au perseverat în perfecționarea procedeului. După cel de-al doilea război mondial, craulul se perfecționează îndeosebi la mișcarea brațelor. Americanii descoperă efectul ,,rotării brațului" din articulația umărului. Traiectoria vâslirii se lungește, devine sinusoidală și începe să apară diferențierea între tehnica de craul viteză și craul fond. Tehnica înotului pe distanță este urmarită de australieni, care, impulsionați de evenimentul olimpic al anului 1956 (J. O. de la Melbourne), pun la punct cunoscutul ,,craul-bumerang".

În această variantă perfecționată pentru înotul pe distanță, ei au diminuat aportul mișcării de picioare și au crescut considerabil frecvența brațelor. John Conrads a devenit campion olimpic folosind o coordonare de 4 mișcări de picioare la 2 de brațe, vâslind repede, cu o traiectorie relativ scurtă a vâslirii, fapt care nu mai permitea întinderea completă a brațelor. Datorită flexiei continue la cot, brațul sugera forma unui bumerang, ceea ce a dat și numele acestei noi variante de înot. Tendința manifestată de tehnica înotului craul fond a servit și la stabilirea cerințelor tehnicii la craul viteză: conservarea tehnicii clasice a lui Weissmuller (coordonarea 6-2), întărirea rolului brațelor pentru realizarea înaintării și păstrarea aportului mișcărilor de picioare. Primul înotător care a parcurs 100 m liber în mai puțin de 50 s, americanul Jim Montgomery (J. O. de la Montreal. 1976), a folosit o tehnică de viteză în care au fost concentrate aceste caracteristici și în plus o mare siguranță de a înota cu mișcări relativ lungi, viteze foarte mari.

Evoluția procedeului “spate”.

Modalitatea de a înota cu corpul culcat pe spate în apă este cunoscută din cele mai vechi timpuri. Prima referire despre înotul pe spate apare în lucrarea ,,Colymbete", tipărită în 1538, de către profesorul de limbi clasice Nicolas Wynman. Cunoscutul pedagog german Guts-Muths aprecia valoarea înotului pe spate, mai ales în cazul tehnicii de salvare.

Din punct de vedere sportiv putem afirma ca înotul spate s-a dezvoltat concomitent cu tehnica de înot bras, încă din prima jumătate a secolului al XlX-lea. De fapt, era vorba de o tehnică obținută prin ,,răsturnarea" brasului. Școala engleză de înot a perfecționat aceste mișcări, amplificând acțiunea de ducere concomitentă a brațelor prin aer deasupra capului.

Odată cu apariția tehnicii de înot craul, tendința de a ,,copia" aceste mișcări în folosul înotului pe spate se manifestă din nou. În anul 1912 americanul Hebner reușește să înoate 100m cu noua tehnică (în 1'21",2), determinind ca vechiul procedeu spate cu mișcări de bras să iasă din sfera preocupărilor înotătorilor de performanță. Vechea tehnică a rămas totuși în atenția specialiștilor, fiind un procedeu important în tehnica înotului de salvare.

La început, procedeul spate, numit de englezi back-crawl (spate-craul), avea caracteristicile asemănătoare craulului primitiv: corpul puțin întins pe spate, capul și umerii mult ridicați, brațele conduse aproape de suprafața apei (,,cosind apa") pentru a intra în apă mult în spate, determinând o permanentă răsucire a corpului ; picioarele se mișcau puternic scoțând genunchii din apă. Înotătorii urmăreau să crească viteza de înaintare prin adoptarea unui ritm ridicat de mișcare a tuturor segmentelor.

În perioada de ascensiune a înotului japonez (1930—1940) mișcarea picioarelor a fost perfecționată, astfel că genunchii nu mai apăreau la suprafața apei, iar amplitudinea mișcărilor era cu mult diminuată. De asemenea, japonezii au ,,culcat” mai mult corpul pe apă, fapt ce a permis intrarea brațelor în apă ,,la ora 12" și efectuarea unor vâsliri mai adânci. Ritmul mișcărilor de brațe a scăzut considerabil prin dirijarea adâncă a vâslirilor, în schimb s-a intensificat ritmul mișcărilor de picioare.

În aceeași perioadă antrenorul american Bob Kiphuth a perfecționat tehnica de înot spate care a răsturnat supremația japoneză. El și elevul sau Kieifer au îmbunătățit mișcarea brațelor (ritmul acestora) prin modificarea intrării în apă (la orele 11 și 13) și adoptarea unei vâsliri mai puțin adânci. De asemenea, ritmul picioarelor a fost diminuat, ajungându-se la consolidarea tipului de coordonare cu 6 mișcări.

Tehnica Kiefer a pătruns cu repeziciune în lumea natației. În anul 1948 înotătorul francez Georges Vallery demonstrează o tehnică perfecționată a mișcării brațelor.

Față de perfecționarea lui Kiefer, care prin ducerea brațelor la ,,orele 11 și 13" evita o fază puțin eficientă în producerea vitezei, G. Vallery efectua o vâslire în care palma era condusă paralel cu linia de înaintare: în momentul în care brațul întins ajungea în linie cu axa umerilor se efectua o flexie a cotului, mișcarea fiind transformată din arc de cerc în tracțiune paralelă.

În perioada anilor 1956-1960 australienii au adus și ei o serie de îmbunătățiri la tehnica de înot spate; au întărit forța vâslirilor prin adâncirea mișcării și, bineînțeles, au diminuat mișcările de picioare (maniera întîlnită și la craul), sporind frecvența ciclurilor de brațe.

Perfecționarea procedeului a fost continuată de un alt antrenor american Jim Counsillman al cărui elev Tom Stock, autor al unor valoroase recorduri, a introdus, ca și la craul, accentuarea rotării din umăr (vâslirea în val), mișcare de mare eficacitate.

Cel care a beneficiat de aceste continue perfecționări a fost înotătorul german Roland Matthes (R.D.G.).

Tehnica adoptată de Matthes a reprezentat un ,,mixaj" ideal între tehnica Kiefer (poziția corpului), tehnica japoneză (mișcarea picioarelor), perfecționarea vâslirii în val la care s-au mai adăugat o dezvoltare somatică armonioasă și o suplețe ieșită din comun.

Tehnica procedeului spate este asemănătoare cu aceea a craulului, diferențele provenind de la poziția de înaintare care schimba doar sensul de acționare a mușchilor și a principalelor articulații.

Mobilitatea umerilor și a gleznelor este o condiție foarte importantă pentru reușita unui spatist. Spre deosebire de craul, la spate nu există nici o mișcare asimetrică față de poziția de înaintare) ceea ce face ca învățarea acestui procedeu să fie mai ușoară. Primele întreceri de înot care au precedat J.O. s-au desfășurat în anul 1859 în Grecia, concurs dotat cu premii. Programul cuprindea probele de:

-înot: înot de traversare – premiu 25 de drahme;

-scufundare – premiu 50 de drahme;

-înot sub apă – premiu 25 de drahme;

-înot împrejur – premiu 40 de drahme.

-bărci cu pânze – premiu 40 de drahme.

(Concursul nu s-a mai desfășurat din cauza condițiilor atmosferice).

Sfârșitul secolului a adus (1896-Atena) revigorarea olimpismului și prima ediție modernă a Jocurilor Olimpice.

În anul 1873, “National Swimming Association” organizează la Londra primul concurs oficial de înot din Marea Britanie.

În Australia (9 februarie 1858) la Saint Kilda, o suburbie a orașului Melbourne, s-a organizat “primul Campionat Mondial”.

Evoluția procedeului “bras”.

Acțiunile motrice specifice acestui procedeu sunt mișcări circulare, denumite după verbul din limba franceză „brasser” -a amesteca cu putere. Procedeul este cunoscut încă din antichitate. În Odiseea. Homer povestește că “Ulise înota cu mișcări rotunde, întinzându-și brațele prin apă". În 1538, în lucrarea “Colymbetes sive de arti natandi”, este înregistrată o descriere tehnică a brasului.

În secolul al XIX-lea apar primele informații cu caracter sportiv din domeniul înotului, unde mișcările de bras sunt folosite mai ales pentru probele pe distanțe lungi, cum ar fi cazul cursei de o milă pe Tamisa.

Între anii 1900-1930 se înoată bras într-o poziție foarte înaltă, cu capul mult ridicat și mișcări laterale ample – denumit “brasul german”.

În anul 1935, datorită unui regulament competițional mai puțin clar, unii înotători au început să scoată brațele din apă la revenire, dând naștere unui procedeu nou denumit “fluture – bras ”.

"Brasul sub apă ” apare între anii 1950 – 1957, particularizat prin vâsliri lungi ale brațelor, realizate în apnee prelungită. În anul 1957, F.I.N.A. interzice acestă variantă, considerată dăunătoare sănătății.

În decursul timpului, procedeul a suferit numeroase perfecționări, cele mai importante fiind înregistrate în cadrul școlii japoneze de înot, unde pentru prima dată un înotător, Osaky, a demonstrat o tehnică cu corpul mult scufundat, dar în limite regulamentare.

Astăzi se înoată “brasul tradițional” și “brasul delfinizat”. Brasul tradițional este caracterizat printr-o poziție orizontală, șoldurile fiind menținute la suprafață, sau imediat sub orizontala apei, pe întreg ciclul de vâslire. Brasul delfinizat este particularizat prin deplasări în plan vertical, mișcarea în ansamblu având aspect ondulatoriu. În acestă variantă, șoldurile sunt mai coborâte, iar pentru diminuarea rezistenței frontale, umerii sunt ridicați din apă și proiectați înainte printr-o mișcare mai puternică a membrelor inferioare.

Competițional: la Jocurile Olimpice, procedeul bras se înoată în probele de 100m și 200m. Bras; al treilea procedeu în probele de Mixt individual; al doilea schimb la ștafeta de 4×100 m. Mixt. La CM se înoată și în proba de 50 m. Bras și ștafeta de 4x50m Mixt respectiv 100 m. Mixt individual. Utilitar și de agrement: este cel mai utilizat procedeu pentru agrement și deosebit de valoros pentru scopuri utilitare cu caracter militar.

Evoluția procedeului “fluture”.

Procedeul se numește fluture sau delfin datorită mișcărilor fluturate, ondulatorii, ale întregului corp, mișcări asemănătoare loviturilor de coadă ale delfinului.

1935 – Jack Sieg, student al [anonimizat] (SUA), demonstrează pentru prima dată acest procedeu, folosind mișcări de picioare bras. Procedeul nu a fost omologat.

1945 – sportivul rus C. Meskhov îmbunătățește tehnica lucrului de picioare.

1948 – la J.O. de la Londra și în 1952 la cele de la Stockholm se înoată fluture cu mișcare de picioare bras.

1953 – FINA omologhează prin regulament tehnica acestui procedeu într-o formă apropiată de cea practicată astăzi.

Primul înotător de fluture a fost maghiarul Tumpek, recordman mondial, care a executat lovituri delfin deoarece era infirm, lipsindu-i laba unui picior.

– 1956 – la J.O. de la Melbourne toți participanții înoată delfin.

Competițional: în programul J.O. procedeul se înoată în probele de 100m.; 200m.; primul procedeu în probele de 200m. și 400 m. Mixt individual; al treilea schimb la ștafeta de 4×100 m. Mixt. În programul Campionatelor Mondiale se înoată și în probele de 50m. și ștafeta de 4x50m. Mixt. Utilitar și de agrement: în general se înoată numai de înotătorii experimentați.

Înotul la Jocurile Olimpice.

În programul ediției inaugurale a Jocurilor Olimpice moderne (Atena: 1896), au figurat și curse de înot. Întrecerile au fost organizate în apă de mare, în portul Zaene de lângă Pireu, cu participarea unui număr de 13 înotători (5 străini și 8 greci). Tânărul (18 ani) Alfred Grttman Hajos din Ungaria (viitorul arhitect al modernului complex de înot de pe insula Margareta – Budapesta), câștigă probele de 100m. Liber (1.22.2) și 1200 m. Liber (18.22.0). Proba de 50m. Liber a fost câștigată de austriacul Paul Newman, iar proba de 100m. pentru marinari (s-a înotat îmbrăcat în costum de marinar), a fost câștigată de grecul Ioannis Malokinis.

Patru ani mai târziu, la Paris, are loc un nou start olimpic, competiție anunțată drept “Campionat Mondial”. Competiția s-a desfășurat pe râul Sena, în program figurând probele de 100m.; 200m.; 1000m.; 4000m. Liber; 200 m. Obstacole; 60 m. pe sub apă; 200 m. Liber echipe; 200 m. Spate.

La Saint Luis (1904), americanii includ în programul J.O. probele de 100y.; 200y.; 50y.; 400y.; 800y și 1500y. Liber; 100y. Spate; un sfert de milă engleză (402.25 m.) înot bras. Desfășurate în condiții nepotrivite (într-un lac artificial) cu distanțe aproximative, probele au fost câștigate în majoritate de sportivii germani și unguri.

La 19 iulie 1908, la Londra se constitue F. I. N. A., organism care urma să stabilească regulile de desfășurare a concursurilor de înot, polo pe apă și sărituri în apă, să alcătuiască lista recordurilor oficiale și să asigure organizarea viitoarele întreceri olimpice. Competiția Olimpică s-a desfășurat într-un bazin (100/30 m.), amenajat în incinta stadionului de atletism, bazin demontat după terminarea probelor de înot pentru a permite desfășurarea întrecerilor de atletism.

Concursul Olimpic de la Stockholm (1912), s-a desfășurat într-un bazin (100m.) amenajat în port. Hawayanul Duke Kahanamoku (va concura și la următoarele trei ediții) cu o nouă tehnică de înot craul, va domina probele de sprint. Pentru prima dată în istoria J.O. sunt organizate și întreceri pentru femei.

În 1920, Anvers. Pentru prima dată s-a concurat într-un bazin (100m. lungime), special amenajat. Competiția a fost dominată categoric de înotătorii americani. Singurul înotător care a reușit o breșă în rândurile americanilor a fost suedezul Haren Malmroth, câștigător la 200 și 400m. Spate.

Pe 9 iulie 1922, dată istorică în istoria înotului. în bazinul din Alameda, Johnny Weissmuller, bine cunoscutul ,,Tarzan” de mai târziu, a înotat pentru prima oară în lume “pluta ” (craul) în mai puțin de 50 de secunde .

Paris, 1924. S-a înotat pentru prima dată într-un bazin de 50m., cu culoare rezervate fiecărui înotător. Americanul J. Weissmuller a fost marele câștigător al acestei ediții. Suedezul Aone Borg, câștigător la 1500m., cu 19.07.0, stabilea un record pentru viitorii 20 de ani. Caracteristica esențială a stilului lui Borg a constat în primordialitatea lucrului de brațe și folosirea a patru bătăi de picioare la un ciclu de brațe. Europenii au descoperit cu acestă ocazie posibilitatea folosirii plutei de antrenament pentru lucrul de picioare, ca și legarea membrelor inferioare pentru antrenamentul brațelor.

În bazinul olimpic din Amsterdam (1928), J. Weissmuller se dovedește din nou invincibil în proba de 100m. Liber, în timp ce argentinianul Alberto Zavilla va produce marea surpriză, câștigând la 400m. Liber, iar Tsuruta Yoshijuki proba de 200m. Bras și va deschide drumul unei lungi perioade de dominație japoneză.

La Los Angeles (1932), japonezii au câștigat toate titlurile masculine, în afară de 400m. Liber, câștigată de americanul Clarence Crabbe.

Și la Berlin (1936), imnul japonez a răsunat de trei ori. Olandezele domină concursul feminin.

1948, din nou la Londra. De acestă dată într-un bazin acoperit, americanii au câștigat toate cele șase curse masculine, spre dezamăgirea francezilor, care-1 considerau pe uriașul Alex Jeny de neînvins.

La ediția din 1952, Helsinki, participă pentru prima dată și un înotător român, Iosif Novac – 60.5 la 100m. Liber. Eva Skelzely câștigă proba de 200m. bras, folosind procedeul fluture.

Noiembrie 1956, Concurs Olimpic, pentru prima dată la Antipozi. Australienii se simt în largul lor: John Henricks câștigă 100m. Liber, Murrey Rose, 400m. și 1500m. Liber. A apărut cea mai mare înotătoare a tuturor timpurilor, Down Fraser. Născută la Sidney, în 1937, D.Fraser a bătut, în activitatea ei sportivă, 36 de recorduri mondiale, în probele de Liber. A renunțat la activitatea competițională în 1964, după J.O. de la Tokio. D. Fraser a fost considerată un fenomen fiziologic, având o inimă care pulsa de 50 de ori pe minut în timpul unei curse.

La Roma, în 1960, la capătul unui pasionat duel Australia – SUA, D Fraser din nou invincibilă, salvând onoarea fetelor de la antipozi, dominate evident de californience.

La Tokio – 1964- din nou în bazin acoperit, a strălucit steaua lui D. Schollander (18 ani – 4 medalii de aur). D Fraser obține și cea de-a treia “coroană”, record de longevitate la înot încă neegalat, după ce la 27 octombrie 1962, la Melbourne, devine prima femeie din lume care a parcurs 100m.(de fapt 110yarzi), în mai puțin de 60 de secunde (59.9).

Patru ani mai târziu, concurs olimpic la peste 2000 m. altitudine, în “alberca olimpica” din Ciudad de Mexico, cu un program ce a cuprins 29 de probe. Deddie Meyer, “copilul minune “ din Sacramento (SUA), obține trei medalii de aur în probe individuale (200; 400; 800m. Liber); Roland Matthes (RDG), două medalii olimpice (100 și 200m. Spate). Australianul Vie Arnell, antrenorul dublului campion olimpic Mike Wenden (100 și 200m. Liber), declară “…un înotător se formează mai întâi pe uscat. Antrenamentul în apă, nu trebuie să fie lung, ci intens”. El este cel care a introdus la înotători antrenamentul izometric și care susține că “înotătorii care stau prea mult în apă ajung niște cârpe".

În München, 1972, a fost ediția lui Mark Spitz, incontestabil cel mai mare performer al jocurilor olimpice moderne (7 medaiii de aur – 4 în probe individuale și 3 la ștafete). Ceea ce a izbutit elevul antrenorului J. Counsilman în numai 8 zile (din care una de pauză), nu a reușit nici un alt sportiv din lume – șapte medalii de aur, șapte recorduri mondiale. în timpul întrecerilor de înot. Un antrenor italian, observându-1 pe M.Spitz, a spus:“ce bine înoată, păcat că nu are stil’’. Dintre multiplele declarații acordate presei de multiplul campion , merită reținută aceea referitoare la antrenament:“Nu este vorba de sacrificii, e vorba de disciplină”. Regina întrecerilor a fost australianca Shane Gould, cu trei titluri olimpice și desemnată “Miss Jocurile Olimpice”. Blonda de 16 ani, născută la Sydney, a învățat să înoate la trei ani și sub îndrumarea antrenorului Forbes Cariile, ajunge să dețină la vârsta de 15 ani toate recordurile mondiale în probele de Liber (100, 200, 400, 800 și 1500m.).

Una din surprizele competiției a fost și suedezul Gunnar Larsson .

Tot la această ediție, s-a consemnat primordialitatea cronometrajului electronic în dauna cronometrajului manual (care până atunci dubla pe cel electronic, având chiar prioritate la luarea unor decizii de clasificare).

În septembrie 1973, la Belgrad, s-a desfășurat primul Campionat Mondial al înotătorilor, eveniment ce a coincis și cu apariția unei noi forțe în înotul feminin, RDG.

De altfel, la ediția canadiană – Montreal, 1976, în piscina olimpică, Komelia Ender (5 medalii de aur) și coechipierele sale au “spulberat” recordurile lumii, ratând victoria la numai două probe (din 14).

La băieți, selecționata SUA, cu Jim Montgomery (49.59), primul om din lume care a înotat “suta” sub 50 de secunde, uriașul John Naber (4 titluri), nu a scăpat decât o singură cursă, cea de 200m. Bras, câștigată de englezul David Wilkie (care s-a antrenat tot în SUA).

În 1980 – Moscova – prima ediție organizată într-un stat socialist și tot prima, din păcate umbrită de primul boicot al unor state. Politica s-a amestecat, în, până atunci, tradiționala solidaritate olimpică. 12000 de spectatori au asistat în piscina “Olimpiski”, la un veritabil recital al sportivelor Germaniei de Est. Din 13 probe, o singură înfrângere (Lina Kaciusite – 200m. Bras), 6 recorduri mondiale, 11 recorduri olimpice.

O mie de spectatori, din toate colțurile lumii, au salutat în picioare, cu urale, delegația sportivă a României, la cea de a XXIII-a ediție a J.O. de vară -Los Angeles, 1984, singurul stat socialist care a refuzat să amestece chestiunile politice în cele sportive. În cel mai mare compex de natație din lume “Swim Stadium”, cu tribune pentru 7000 de spectatori și locuri suplimentare pentru alți 9000 (a costat firma Mc. Donald 4 milioane de dolari), cu apă ozonată, au fost spulberate 10 recorduri mondiale, 37 olimpice și 3 europene. Vedetele s-au numit: Michael Gross, Alex Baumann, Rick Carey, Pablo Morales, la masculin; Mary Meagher, Tippany Cohen și Tracy Caulkins la feminin, și Anca Pătrășcoiu, băimăreanca antrenată de Gheorghe Dimeca, care a adus României, prima medalie olimpică – bronz (25 miimi de secundă au despărțit-o de argint) în proba de 200 m. Spate.

Ediția din 1988 de la Seul, a adus din nou în piscina olimpică tot ce avea lumea înotului mai bun la aceea dată. Supremația americană la băieți și cea est-germană la feminin, a cedat loc și altor înotători din Australia, Ungaria, Canada, România, Bulgaria, spre vârfurile piramidei.

S-au depășit 11 recorduri mondiale, pentru prima dată s-a înotat oficial și proba de 50m. Liber. Consacrații ediției s-au numit: Matt Biondi (5 medalii de aur), RDG-ista Kristin Otto (6 medalii de aur), Janet Evans (3 medalii de aur), bulgăroaica Tania Dangalakova (medalie de aur la 100 m. Bras). Marea surpriză s-a numit Anthony Nesty din Surinam, învingător în proba de 100m.- Fluture.

ISTORICUL NATAȚIEI ÎN ROMÂNIA

Istoricii au descoperit în țara noastră mărturii ce demonstrează practicarea înotului de către oamenii care trăiau în apropierea apei, în scop utilitar, ca mijloc de supraviețuire, ca necesitate igienică, distractivă sau ca sport. S-a făcut referire la înotul "voinicesc", care are unele asemănări cu craulul de astăzi. Multe misiuni și fapte de luptă, din secolele al XV-lea și al XVI-lea, ale ostașilor și oamenilor asezați pe lângă ape și mai ales de-a lungul Dunării, dovedesc cunoașterea tainelor înotului. Dacă la greci și romani înotul era considerat un act de cultură, la români apare "vrednicia" ca impuls pentru a demonstra curajul, puterea, dibăcia în a înfrunta forța apelor. Adesea pregătirea era stimulată de întreceri ale căror "performanțe" întrau în legende. Sunt balade în care se arăta că "el înota ca un pește" sau admirația pentru "isprava lui Vâlcan", care a înotat de-a lungul Dunării până la Sulina pentru a scăpa de turci. Apare, de asemenea, prețuirea oamenilor față de înot, mai ales, a fetelor care puneau la încercare flăcăii: "manifestînd dispreț pentru cei nevolnici în acest exercițiu indispensabil în regiunea dunăreană" (C. Kirițescu – Palestrica).

Din datele culese de N. Postolache (Istoria Sportului în România – 1995) s-au reținut câteva momente semnificative: în anul 1769, se vorbesște în Cronica Hotinului despre înotul "iepurește" la români; în 1820, la Arad, pe malul Mureșului, funcționa o baie publică care avea și o ,,școală de înot"; în 1840-1841, Gheorghe Asachi (referent al școlilor din Moldova) include în programul școlar al Academiei Mihăilene din Iași, ca materii obligatorii, exercițiile de gimnastică, scrimă și înot; în 1845 se publică la Arad cartea "Maestrului de înot arădean"; în 1850 se amenajează primul bazin natural pe malul Mureșului, la Arad. Sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul sec. al XX-lea au fost marcate de preocupările pe plan organizatoric și competițional, în special în orașele Timișoara, Oradea, Cluj, Târgu Mureș, Arad, București (aici Societatea "Tirul" va juca un rol deosebit).

S-au organizat diferite întreceri, care aveau ca scop principal efectul spectacular și distractiv, dar și recunoașterea caracterului utilitar al înotului. Aceste acțiuni au însemnat primii pași în afirmarea înotului ca sport, al începutului jocului de “polo” și „săriturilor în apă”.

În 1880 se deschide în București bazinul și "Școala de înot" a societății "Tirul". Bazinul, căptușit cu lemn, avea dimensiunile de 30/15m. Primul concurs dotat cu premii se desfășoară în 1888, când în cadrul Serbării Anuale a societății "Tirul" figurează și înotul.

În provincie, Timișoara pare să fie primul oraș unde se înființează o secție de natație, în 1899, la clubul "Atletic" (T.Schaed – Istoricul natației în Banat). Mai tîrziu apar A.M.E.F.A. (Arad) în 1911, Gloria C.F.R. Arad în 1919, Vulturii Lugoj în 1923 etc.

În 1905, la serbările organizate în București de societatea "Tirul", s-au disputat doua probe de înot: înotul sub apă, câștigat de elevul M.Herdan și înotul de "iuțeală", câștigat de elevul N.Șerbănescu. Încă nu se poate vorbi totuși de înot ca sport. Tot acum apar unele acțiuni în orașele mari din Ardeal, precum și la Galați, Brăila, Constanța. În 1912 are loc prima ediție a concursului de fond pe Dunăre între Macin-Ghecet (13 Km.), care după război va deveni tradițional. În 1912 se constituie "Comisiunea de natație" în cadrul FSSR (Federațiunea Societaților Sportive din România). Aceasta s-a autodizolvat și s-a reînființat în 1915, sub titulatura "Comisia de Înot", ce avea următorii membrii:A. D. Florescu – președinte; T. Davila, M. Savu, Gh. Iconomu și V. Bădulescu.

La 1 decembrie 1919, FSSR organizează o nouă Comisie al cărei președinte devine T. Davila; iar membri sunt: G. Dragomirescu, C. Dumitrescu-Kiki, M. Savu si T. Săvulescu. Abia după primul război mondial se poate vorbi cu certitudine de începerea răspândirii înotului în România. Ea se petrece rapid în oașele din Ardeal și Banat (Oradea, Cluj, Tg.Mureș, Arad, Timișoara).

În 1919 la Timișoara are loc un concurs la care participă și înotători din Szegedin. În 1921 are loc dechiderea ștrandului din Timișoara, care dă prilej organizării unor competiții interesante, ca de exemplu campionatul "Bega". S-au făcut eforturi pentru organizarea primelor C.N. de înot, de sărituri și de polo. Multe din competițiile locale sau regionale, organizate după 1920, au fost declarate "Campionate Naționale". Denumirea nu era justificată, deoarece au participat sportivi doar din câteva localități. De aici, s-a creat confuzia referitoare la data organizării primei ediții a Campionatului și a primilor campioni ai României. O lungă perioadă de timp, cele trei ramuri ale natației au avut o evoluție comună, întrecerile se organizau concomitent.

La începutul sec. al XX-lea apăruse și la noi necesitatea constituirii unui “for” central de coordonare și organizare a acestui sport. Dar, greutățile începutului, lipsa de experiență și de suport organizatoric în teritoriu, condițiile materiale precare și alte cauze au făcut ca o serie de organisme și fondurile organizatorice folosite pe parcurs, să se dovedească a fi neviabile.Între anii 1923-1927, în cadrul FSSR, funcționa "Comisia Sporturilor pe Apă", care includea natația și canotajul, apoi, rămâne profilată numai pe natație.

Una din cauzele care provocau stagnarea dezvoltării natației în România era lipsa bazinelor. Capitala dispunea de un singur bazin, "Tirul". Aici sportivii nu se puteau antrena pe distanțele clasice, el fiind neregulamentar. Totuși, în anul 1925, la Campionatele naționale disputate la Cluj, fără înotătorii din București, competiția s-a desfășurat pe distanțe clasice.

O nouă etapă de dezvoltare a înotului caracterizează anii 1929 și 1930, când se poate spune că această disciplină a ajuns la maturitate. Astfel, la București, în anul 1929 se deschide una din cele mai frumoase baze sportive: Bazinul Kiseleff (azi Ștrandul Tineretului). În anul următor, 1930, Bucureștiul este înzestrat cu un nou bazin: Lido, deschis în luna august printr-o importantă competiție: "Cupa inter-orașe" (cu participarea unor sportivi din București, Cluj și Tg.Mureș). Dar, în prealabil, în martie 1930, UFSR (Uniunea Federațiilor de Sport din România) îl desemnează pe Mihail Savu ca să pregătească constituirea federației (în conformitate cu "Legea Educației Fizice" din 1929).

Pe data de 21 decembrie 1930, se constituie Federația Română de Înot (pe care o vom găsi și sub denumirea de FR de Natație), care se afiliază la UFSR în 1933. În 1931, la București, are loc prima ediție a Campionatelor școlare, câștigătorii fiind recompensați cu diplome și cu brevetul de înotător școlar. FRN a publicat regulamentul de înot, a constituit o comisie medicală, a introdus fișa individuală a înotătorului, iar din 1932 timpii în concurs se înregistrau cu cronometre oficiale. În 1933 s-a înființat secția de înot din Liga Navală Română (LNR). În 1932 are loc, în București, la bazinul Kiseleff, o competiție internațională cu sportivii clubului MTK Budapesta.

LA JOCURILE OLIMPICE

Helsinki 1952, marchează participarea primului român la o competiție oficială: Iosif Novakla proba 100m.Liber (1'00"6) locul 26. Edițiile altor J.O. s-au încheiat cu rezultatele:

Melbourne 1956 – se remarca Al. Popescu primul finalist român la proba 200m.Fluture (2'31"0) – locul VIII;

Moscova 1980 – Carmen Bunaciu la 100 si 200m.Spate (locul IV) si ștafeta 4x 100 m mixt (locul VII);

Los Angeles 1984 – Anca Patrașcoiu (loc.III – BRONZ, prima medalie olimpică pentru înotul românesc) la proba 200m Spate (2'13"29), Carmen Bunaciu – 100m.Spate (locul IV), Anca Patrașcoiu -100m.Spate (locul V), Carmen Bunaciu – 200m.Spate (Iocul VII);

Seul 1988 – Noemi Lung la 400m.Mixt cu 4'39"46 (loc.II -ARGINT), Noemi Lung – 200m.Mixt – 2'14"85 (loc.III – BRONZ), Stela Pura – 200m. Fluture (locul IV), Tamara Costache – 50m.Liber (locul VI), Anca Patrașcoiu – 200m.Mixt (locul VI);

Barcelona 1992 – Luminița Dobrescu, 200m.Liber (locul V), Robert Pinter – 200m.Fluture (locul VII);

Atlanta 1996 – Beatrice Coada, 400m.Mixt (locul VI) și Ștafeta 4x200m.Liber fete (locul VII), Luminița Dobrescu – 200m.Liber (locul VIII).

Sydney 2000: Diana Mocanu cucerește, pentru prima data în istoria natației românești, două medalii olimpice de aur, la proba 100m. Spate (1'00"21), probă în care stabilește în premieră un nou record olimpic (în același timp și record european), și la 200m.Spate (2'08"16);

Beatrice Coada-Câșlaru (loc.II – ARGINT la 200m.Mixt (2'12"57) și loc.III- BRONZ la 400m.Mixt (4'37/118); locul IV cu ștafetă 4x200m.Liber feminin (C.Potec, S. Păduraru, L. Diaconescu, B. Câșlaru, C. Herea); locul V -Dragoș Coman la 400m.Liber; locul VI- Răzvan Florea la 200m.Spate.

În finalele întrecerilor olimpice de la Sydney au mai fost: Camelia Potec (locul VII, la 200m.Liber), Cezar Bădiță (VII, la 400m.Mixt) și Diana Mocanu (VIII, la 100m.Fluture).

Atena 2004: Camelia Potec – AUR la 200m.Liber (1'58"03 si loc.IV la 400m.liber (4'06"34)-record național; Răzvan Florea loc.III -BRONZ 200m.Spate(1'57"56)- record național; primul înotător român medaliat la Jocurile Olimpice, Ioan Gherghel loc.V – 200m.Fluture (1'56"10)- record național.; Dragoș Coman loc.VII – 1500m.Liber, Simona Păduraru loc.VIII – 800m.Liber; Beatrice Câșlaru loc.VIII – 200m.Mixt; la 100m.Fluture).

În 1998, în structura federației a fost preluată și ramura de Pentatlon Modern, devenind, Federația Română de Natație și Pentatlon Modern (FRNPM).

1. 2. Importanța și actualitatea temei în literatura de specialitate.

Înotul reprezintă unul dintre cele mai vechi forme de practicare a exercițiului fizic, practică agreată și cultivată de om. Mediul fizic este format din trei componente de bază: uscatul, aerul, apa. Necunoașterea înotului se traduce printr-o integrare incompletă în mediu.

Sportul de performanță constituie azi un mijloc prin care națiunile își afirmă potențialul biologic și psihic, precum și eficiența educațională, organizatorică și economică în realizarea acestor deziderate. În acest scop, statele utilizează cele mai înaintate cuceriri științifice ale domeniului, cât și a științelor adiacente.

Înotul, prin numărul mare de medalii acordate la Jocurile Olimpice , este a doua ramură sportivă, după atletism, ca importanță olimpică.

Din aceste considerente, este recomandabil să i se acorde înotului imporțanta cuvenită, atât sub aspectul pregătirii viitorilor performeri, cât și sub aspectul competițional al afirmării internaționale. Înotul se numără printre ramurile sportive, în care vârsta la care se obțin performanțe valoroase este mult coborâtă. Se pune problema ca, învățarea înotului și începerea pregătirii sistematice și științifice să înceapă la o vârstă cât mai fragedă.

Viitoarele performanțe cât și longevitatea specifică a înotătorilor, depind de calitatea pregătirii realizate la vârstă mică. De asemenea, considerăm că pregatirea copiilor între 6 și 15 ani este cea mai dificilă dintre toate categoriile de vârstă care sunt în cadrul înotului.

Această lucrare se vrea un sprijin în elaborarea unor modele de pregătire și perfecționare a antrenamentelor de înot pentru dezvoltarea rezistenței la înot și sportul de performanță.

Experiența noastră și contactele profesionale cu specialiști ai domeniului, ne fac să concluzionăm, asemeni secretului lui Polichinelle : “toata lumea știe ce se face, dar nu cum se face”. Dar lait motivul lucrării noastre este că metodele nu sunt perene în nici un domeniu de activitate umană. Translarea de la aprecierea efortului de înot, în funcție de distanța și timpii realizați pe distanța dată, din vremea lui Connsilman, J (1968) spre stabilirea și aprecierea efortului în funcție de principiile de bază ca: specificitatea efortului, progresivitate și supraîncărcare (overload), aduc și modificări importante în metodica pregătirii antrenamentului.

Astfel a fost posibil să se ajungă la o raționalizare a efortului pe zone și ceea ce este foarte important, la o distribuire metodică a cantității de înot pe aceste zone. Necesitatea pregătirii în zone de efort în toleranța la lactat, în prag anaerob sau putere maximă aerobă (VO2 max), cu tot ce implică ea, au avut drept urmare, antagonismele apărute între specialiștii domeniului, atât la nivelul seniorilor cât si la nivelul copiilor.

Lupta se dă între a ști dacă este posibil să se aplice la nivelul pregătirii copiilor, a metodicii de pregătire a seniorilor, dacă accentul să se pună pe volumele de înot din antrenament sau pe intensitatea efortului ?!!

Prin prezenta cercetare , încerc să demonstrez, să conving și să impun, că principiul eforturilor mari de volum, cu intensitate mare, este posibil a fi aplicat și la copii, fiind chiar o cerință a pregătirii.

Studii de specialitate au reliefat că antrenamentul de rezistență, în condiții de mare intensitate și sarcină de volum, este eficient și eficace pentru creșterea rezistenței și implicit a forței, la băieți și fete prepubertali și la sportivii cu pubertate timpurie (Blimkie, 1992; Sailars si Berg, 1987; Weatcott, 1979). La copii este strict necesară o cantitate mare de înot, deoarece trebuie dezvoltată rezistența organică (aerobă) în mod prioritar. Reducerea volumului de lucru nu trebuie să devină un scop în sine la această vârstă. Accentul pus numai pe intensitatea efortului, este greșit la vârsta copilăriei. Alternarea volumelor mari de efort, cu intensități maximale, în funcție de etapizarea și periodizarea pregătirii, de zonarea eforturilor, va duce la modificări adaptative imediate și de lungă durată în organismul tânărului înotator și implicit la performanțe notabile.

Testarea reactivității biochimice a tinerilor înotători, la efort, a reliefat pregnant, că organismul lor reacționează identic cu organismul sportivilor seniori în efort. Acest răspuns ne-a permis să susținem și cu probe științifice, demersul practic.

În acest studiu, am încercat să stabilesc care sunt volumele optime de înot în procedeul „craul”, în diferite etape și perioade pregătitoare, care sunt cantitățile de înot defalcat și distanțele eficiente de antrenament.

Stabilirea metodologiei pregătirii și a cantităților de efort în prag anaerob, toleranța la acumularea acidului lactic și puterea maxima aerobă (VO2 max), ne-a permis să realizăm cu sportivii noștri rezultate de valoare imediată și în timp.

Analiza Campionatelor Mondiale ca și a Jocurilor Olimpice au scos în evidență unele aspecte care prezintă interes pentru această temă, cum sunt: realizarea de performanțe remarcabile numai cu sportivi deosebit de dotați pentru ramura sau proba respectivă, cu calități fizice și morale excepționale, care să stăpânească la perfecție tehnica și tactica specifice sportului practicat și care cu o pregătire mai îndelungată să obțină o capacitate de efort superioară, pe măsura solicitărilor din concurs. Ultimii zece ani au demonstrat că performanțele mari se realizează numai dacă baza necesară atingerii lor este creată încă din primii ani ai copilăriei. Antrenamentul, începând cu debutanții, până la marii performeri, este un proces unitar care se desfășoară după legile generale ale dezvoltării performanței în funcție de dezvoltarea calitaților motrice, a capacităților intelectuale și a trăsăturilor caracteristice ale psihicului. Respectarea principiilor antrenamentului ca progresivitate, specificitate și solicitările mari sunt valabile atât la copii cât și la marii campioni.

Mărirea gradului de solicitare în pregătire este dictată de dinamica performanțelor de valoare, de numărul mare de concursuri, de creșterea tempourilor de desfășurare a eforturilor. Datele din literatura de specialitate privind reactivitatea fizică și biochimică la copii sunt extrem de sărace, iar părerile cu privire la drumul ce trebuie urmat în dezvoltarea de la copil la marele performer nu au întotdeauna acoperire în măsurători, fiind fundamentate pe experiența istorică, bun simț și credințe intime.

Pe de altă parte, există legități în lumea vie, universală, care fac ca între răspunsul metabolic la un anumit stimul de efort al unui copil și răspunsul metabolic al unui mare performer să nu existe diferențe apreciabile. Astăzi natația este caracterizată de principiul „anduranță prin viteză” (Forbes.C), copiii fiind supuși unor antrenamente dure și continue. Părerile specialiștilor încă sunt contradictorii cu privire la efortul de înot pe care trebuie să-l presteze copiii de diferite vârste.

Dacă în anul 1970 au existat critici nefondate cu privire la efortul la care erau supuși copiii la înot, azi concepțiile de pregătire sunt cele arătate anterior. Astfel, președintele Consiliului Național pentru Educație Fizică din Australia a ținut o cuvântare (reprodusă de ziarul Sydney Daily Telegraph din 28 august 1974) arătând printre altele: „Îi vezi în bazin, copii care se supun unor eforturi uriașe, terorizați de antrenorul care strigă la ei cât îl ține gura…”.

Din această cauză mulți dintre ei abandonează de timpuriu o carieră sportivă care se anunță promițătoare. Au fost profesori care au declarat că înotul de performanță este unul dintre cele mai stupide sporturi inventate de om (National Times, 3.09.1973). Unii au mers pâna acolo încât și-au pus public întrebarea dacă nu cumva antrenamentul intensiv împietează buna funcționare a creierului. Distinsul savant Sir Mark Oliphant, guvernatorul Australiei de Sud, a folosit expresia „roboți amfibie” cu referire la copiii care practică înotul de performanță (Daily Telegraph, 19.08.1975).

Această dezinformare sistematică a acelor ani era practic întreținută de persoane care nu și-au dat osteneala să vadă cum arată un centru de pregătire, sau nu au asistat măcar o dată la o lecție de antrenament.

Anchetele întreprinse în rândul antrenorilor, cadrelor didactice și părinților din S.U.A., au arătat că activitatea sportivă competițională exercită un efect pozitiv asupra dezvoltării copiilor.

Se presupune că, chiar dacă abandonează cariera sportivă la 14 sau 15 ani, ei câștigă mult din această experiență. În cadrul unui program bine dirijat, copilul învață să învingă și să piardă, să folosească timpul în mod eficient și să transforme înfrângerile temporare în victorii de lungă durată. El își dezvoltă capacitatea de autocontrol și dobândește încrederea în propriile puteri. Sportul asigură modele pentru copii și adolescenți (Repucci, 1987). Pentru tânărul participant, la toate nivelele sportului, activitatea fizică, lucrul în echipă și competiția au importante implicații în dezvoltarea sa socială, fizică și personală (Danish, Petitpas, Hale 1990) citați de Baillie, H.F. și Danis J. în 1992) în The Sport Psychologist nr.l, (1992).

Încă din 1963, dr Erst Jokl, fiziolog de renume mondial, membru al Comitetului de medicină sportivă al F.I.N.A., a afirmat răspicat: „Copiii se pot antrena fără nici un risc, așa cum se antrenează cei mai buni înotători ai lui Charlile Forbes — șase sau șapte mile pe zi”.

Doctor Zahari Firsov, președintele Comitetului Medical F.I.N.A.,a afirmat la prima Conferință medico – științifică a F.I.N.A.: „Știm cu toții că înotul este sportul celor tineri. Copiii de 8-10 ani nu au atins potențialul fiziologic maxim… Pentru a cuceri laurii olimpici este nevoie de un stress intensiv, încă din perioada copilăriei timpurii”.

Încă din 1974, dr. Jokl a scris un articol despre progresia recordurilor mondiale, în care se spune printre altele: abia în anii din urmă specialiștii s-au convins că fetele de vârsta mică dispun de o bună capacitate de efort. Elevele neantrenate ating performanțe maxime la alergare la vârsta de 14 ani; dupa această vârstă performanțele scăzând, în afară de cazul când capacitatea lor de efort este menținută prin antrenament. Cu câțiva ani în urmă au ridiculizat punctul de vedere potrivit căruia fetele de vârsta mică sunt incapabile de a practica un sport de anduranță, rezultatele mele demonstrând că la adolescente accentul trebuie să cadă pe o pregătire fizică intensivă. Programele de pregătire care preconizează antrenamente zilnice grele și prelungite pentru tinerele înotătoare sunt perfect posibile din punct de vedere fiziologic.

Fiziologul Olof Astrand, a urmărit dezvoltarea unui număr de tinere sportive de la câteva cluburi din Suedia.

A comparat un grup care se antrena 3-4 ore săptămânal cu altul care se antrena 28 ore săptămânal – mai mult decât au făcut-o vreodată Jenny Turral, Karen Moras sau Shane Gould. S-a constatat că grupul care se antrena mai mult era capabil de performanțe net superioare. Astrand ajunge și el la concluzia că „kilometrii fac campionii”. Examenul medical a arătat că antrenamentele zilnice prelungite nu au exercitat o influență nefavorabilă, ci dimpotrivă. Psihologul echipei a constatat că înotătoarele care se antrenau intens erau deschise, energice și active.

Studiul efectuat de doctorul în psihologie Seckner Alfred (Universitatea Stanford, California) pe copii înotători de la clubul de natație Santa Clara (cel mai bun club de înot din lume), arăta: „înotatorii se antrenau extrem de tare; totul pledează în sprijinul programelor de pregătire timpurie, intensivă”. Copiii angrenați în asemenea programe sunt mai sănătoși, au o viață școlară și socială superioară.

Un alt studiu semnificativ au efectuat doi membri ai Universității James Cook din Australia, S.N.Elms și J.Maxwell Collins în 1973. Ei au investigat un număr de 22 băieți și 22 fete de la școala elementară din Townsville; care se antrenau în medie 64 km săptămânal și au constatat că înotătorii aveau un nivel de inteligență superior colegilor lor de clasă, 78% din ei aveau rezultate la învățătură care îi situau în prima jumătate a clasei lor, iar 84% dintre copii au afirmat că le plac antrenamentele tari. Tinerii înotători se distingeau prin independență, încredere în sine, comunicativitate, punctualitate, ordine și un coeficient scăzut de anxietate. lată ce ne spune Ranson Arthur, psihiatru american el însuși un maestru al natației: „mai important decât orice este faptul că înotul îți demonstrează că ești oricând capabil de mai mult decât crezi, cu condiția să faci sacrificiile necesare. Înotul îți dezvăluie relația dintre pregătirea meticuloasă și rezultate. El te învață să fii curajos și răbdător”.

Dintre sporturile moderne, înotul de performanță pretinde probabil, cele mai mari eforturi din partea celor foarte tineri.

Maglischo, E.W. (1982, 1993) arăta că opinia multor antrenori este aceea că, sportivii copii trebuiesc să se antreneze cu volume mari, ca și cum s-ar antrena pentru probe lungi de mai târziu, ca seniori. Argumentele sunt: dezvoltarea capacității aerobe ca bază a pregătirii de mai târziu, dezvoltarea mușchiului cardiac pentru a distribui o cantitate mai mare de sânge la o singură pulsație, dezvoltarea capacității pulmonare, dezvoltarea rețelei de capilare pentru a se deschide rapid în funcție de necesarul de O2, dezvoltarea metabolismului și schimburilor gazoase la nivel celular. De asemenea, antrenamentul copiilor trebuie să cuprindă un număr semnificativ de repetări pentru îmbunătățirea pragului anaerob, așa cum trebuie antrenat orice înotător de performanță indiferent de vârstă și talent.

Intervalele de odihnă între repetări nu trebuie să difere mult între copii și înotatorii seniori, cu toate că primilor li se poate acorda o odihnă puțin mai lungă. Durata intervalelor de odihnă nu trebuie să fie atât de lungă, încât să ducă la reducerea scopului repetărilor (Maglischo, E. 1982; 1993; Pursley, D. 1986). Să se respecte totuși principiul progresivitații și să nu se facă abuz de distanțe nefiziologice (400-600m).

La vârsta copilăriei, micii înotători se pot antrena cu metodele moderne de tip metabolic și se pot efectua antrenamentele seniorilor cu mici modificări, de durată a pauzelor sau distanțelor, se pot efectua volume mari de lucru (10-12 km / antrenament), ceea ce nu implică intensitatea (ea este cea care uzează organismul) și că de fapt o zonă de efort pregătită poate însemna răspunsul metabolic al organismului într-o altă zonă (este caracteristic atât copiilor, în special, cât și seniorilor) ceea ce contrazice metodica antrenamentului, Maglischo, E.W. (1982, 1993); Pursley, D. (1986) arăta: un înotător de 9 ani care înoată 20x50m cu interval de odihnă de 30 secunde (sau plecare la l,30min.), cu o viteză medie de 60,0 sec. antrenează mai mult procesul pragului anaerob și V02 max, decât ar îmbunătăți toleranța la lactat și viteza de înot. Primul efect al seniorilor care efectuează aceeași serie de repetări, cu o viteză de 24 sec / 50m. va fi o îmbunătățire a toleranței la lactat (raportul 1/1 pauză-efort și mai mult 2/1 raportul efort-pauză, în cazul copiilor). Prima concluzie care se poate trage din aceste exemple, este aceea că pe înotătorul copil trebuie să te străduiești, ca antrenor, să-i dezvolți simțul ritmului și al tempoului pentru a respecta sarcinile antrenamentului și armonia zonelor de efort metabolice, în lecție și între lecții, în microciclu.

De asemenea, trebuie avut în vedere când se alcătuiesc programele pentru înotătorii copii, că repetările pentru îmbunătățirea vitezei durează 5 până la 30sec.în timp ce cele mai eficiente repetări pentru îmbunătățirea toleranței la lactat sunt lungi de 1-3 minute. Perioadele de odihnă de 15 – 60 secunde produc refaceri adecvate pentru repetările de sprint (12 – 25 m), în timp ce pentru eliminarea acidului lactic din mușchi sunt necesare 3-5 minute odihnă, astfel încât exercițiile în toleranță la lactat să poată fi efectuate cu viteza corectă.

Se poate concluziona că antrenamentul de rezistență în condiții de mare intensitate și sarcină de volum este eficient și eficace pentru creșterea rezistenței la băieți și fete prepubertali și pubertali (Blimkie 1989).

1. 3. Aptitudinea motrică, rezistența la înot.

Rezistența: Generalități

Definiție: Rezistența reprezintă capacitatea organismului de a depune eforturi cu o durată mare și intensitate crescută, menținând indicii constanți ridicați de eficiență. Cu alte cuvinte, capacitatea de a depune eforturi fără apariția oboselii (sau cu învingerea acestei stări) și presupune o capacitate ridicată de restabilire rapidă a organismului după eforturi obositoare (Profesor conf. dr. Gervan Petru- Teoria Educației Fizice și Sportului- Curs suport, 2009, Suceava).

Renato Manno: „rezistența reprezintă o aptitudine motrică care permite omului să facă față oboselii, în prestațiile în care forța se combină cu durata”.

Erwin Hahn: „ rezistența în regim de forță este capacitatea de a repeta activitatea forței musculare în timpul unui efort de rezistență”.

Se apreciază unanim că rezistența este ,,capacitatea organismului uman de a depune eforturi cu o durată relativ lungă și o intensitate relativ mare, menținând indici constanți de eficacitate optimă; deci este capacitatea umană de a depune eforturi fără apariția stării de oboseală (senzorială, emoțională, fizică) sau prin învingerea acestui fenomen”. Unii autori menționează faptul că rezistența presupune și “capacitatea ridicată de restabilire rapidă a organismului după anumite eforturi obositoare” (8, p.69).

Rezistența se referă la timpul necesar unui individ pentru a executa un lucru de o anumită intensitate. Factorul principal care limitează, afectând în același timp performanța, este oboseala. Se consideră că un individ are rezistență dacă nu obosește ușor sau dacă poate continua efortul în condiții de oboseală. Un sportiv are această capacitate dacă organismul îi este adaptat la particularitățile efortului/lucrului executat. Rezistența depinde de numeroși factori, printre care viteza, forța musculară, deprinderile tehnice în execuția eficientă a mișcărilor/acțiunilor, capacitatea de a utiliza economic potențialul fiziologic, precum și condițiile psihologice în momentul efectuării efortului respectiv.

Dacă se iau în considerație cerințele antrenamentului, există două tipuri de rezistență: generală și specifică. Rezistența generală reprezintă capacitatea de a executa un anumit tip de activitate care antrenează numeroase grupe musculare și sisteme (SNC, sistemul neuromuscular și cel cardiorespirator), pe o perioadă prelungită de timp. Un nivel bun de rezistență generală, indiferent de specializarea sportivă, înlesnește succesul în diferite tipuri de activități de antrenament. Sportivii antrenați în sporturi în care predomină rezistența, în special cea aerobă, posedă desigur un nivel înalt de rezistență generală. Aceasta înseamnă că există o relație strânsă între rezistența generală și cea specifică. Pe de altă parte, sportivii care participă în sporturi (probe) de scurtă durată sau cu înaltă complexitate tehnică nu au neapărat un nivel bun de rezistență generală. Toți sportivii au nevoie de rezistență generală, necesară în vederea executării unui volum ridicat de lucru, a învingerii oboselii în competițiile de lungă durată sau a refacerii mai rapide după antrenamente sau competiții.

Rezistența specifică, menționată adesea ca rezistență de joc, de sprint etc., depinde de particularitățile fiecărui sport sau de numeroasele repetări ale acțiunilor motrice din fiecare sport. Deși rezistența specifică este prezentă în caracteristicile anumitor sporturi, ea poate fi influențată de stimulul competițional, de execuția sarcinilor sportive dificile sau de tipul de antrenament realizat. De asemenea, un joc solicitant la nivel tactic influențează deseori rezistența specifică a sportivului; în felul acesta, sportivul poate fi supus unor greșeli tehnice și tactice în timpul celei de a doua părți a competiției. În consecință, cu cât mai puternică este rezistența specifică dezvoltată de sportiv pornind de la o bază solidă a rezistenței generale, cu atât mai ușor acesta va putea face față solicitărilor la antrenamente și competiții. Tipurile de rezistență prezentate sunt de primă importanță în realizarea unor performanțe de succes în toate sporturile.

Forme de manifestare.

În funcție de participarea grupelor musculare avem:

rezistență generală (cel puțin 70% din musculatura corpului);

rezistența specifică: locală (mai puțin de 30% din musculatura corpului) și regională când, în efort, se angrenează între 1/3 și 2/3 din musculatura corpului.

În funcție de sursele energetice și durata efortului avem:

rezistență anaerobă, specifică eforturilor cuprinse între 45 sec. și 2 min.;

rezistență aerobă, eforturi ce depășesc 8 min.(numite și eforturi de lungă durată);

rezistență mixtă pentru eforturi cuprinse între 2 și 6 min.(eforturi de durată medie);

rezistență în regim de viteză, în regim de forță (rezistența musculară locală), în regim de detentă, de îndemânare, etc., în funcție de alte calități motrice cu care se combină.

Din punct de vedere al duratei pentru înot este propusă următoarea clasificare:

Rezistența de lungă durată este necesară în sporturile cu efort de peste 8 minute. Energia este furnizată aproape în exclusivitate de sistemul aerob, care antrenează în măsură considerabilă sistemele cardiovascular și respirator. În timpul unei probe (curse) de rezistență la această categorie, frecvența cardiacă este crescută (peste 180 de bătăi pe minut), volumul de sânge pompat de inimă într-un minut este între 30 și 40l, iar plămânii ventilează 120-140l de aer pe minut. în mod evident, pentru probele de lungă durată (de exemplu, maraton), aceste valori sunt mai scăzute. în consecință, capacitatea vitală și volumul de sânge pompat de inimă pe minut reprezintă factori limitativi pentru rezultatele sportive înalte. Ele reflectă, de asemenea, adaptarea sportivului la stresul unor asemenea activități. Efortul de intensitate medie favorizează adaptarea organismului și vascularizarea capilară atât de vitală pentru aprovizionarea cu 02 a celulelor musculare.

Rezistența de durată medie este specifică sporturilor și probelor în care efortul este executat timp de 2-6 minute. Intensitatea este mai ridicată decât în sporturile necesitând rezistență de lungă durată. Rezerva de O2 nu poate face față în totalitate solicitărilor organismului, sportivul dezvoltând, așadar, o datorie de O2. Energia produsă de sistemul anaerob este proporțională cu mărimea vitezei. De exemplu, în cazul unul alergător pe 3000m, sistemul anaerob furnizează aproximativ 20% din energia totală necesară acestuia, iar, pentru un alergător pe 1500m, peste 50%. Ca și în cazul precedent, absorbția de oxigen joacă un rol determinant în performanță.

Rezistența de scurtă durată se raportează la sporturile în care durata necesară parcurgerii distanței respective se situează între 45 secunde și 2 minute. Pentru sporturile din această categorie, procesele anaerobe participă intens la furnizarea energiei necesare sarcinii sportive. Forța și viteza joacă un rol important în obținerea unor rezultate înalte. Datoria de 02 este crescută, iar sistemul anaerob asigură 80% din necesarul energetic pentru o cursă de 400m și 60-70% pentru una de 800m. Baza pentru dezvoltarea capacității anaerobe o constituie capacitatea aerobă. În consecință, sportivul trebuie să dezvolte o capacitate aerobă mare chiar și în sporturile și probele din această categorie.

Rezistența de viteză reprezintă rezistența sportivilor la oboseală în condiții de intensitate maximă. Cea mai mare parte a efortului este realizată în apnee, necesitând din partea sportivilor forță și viteză maximă (se referă, de asemenea, la antrenamentul de putere-rezistență).

Factorii care influențează rezistența

Rezistența este de diferite tipuri, iar dezvoltarea ei efectivă depinde de numeroase metode de antrenament. Dacă se urmărește ameliorarea performanței sportive, este important să se cunoască numeroșii factori care pot influența negativ dezvoltarea rezistenței.

1). Sistemul nervos central (SNC)

În antrenamentul de rezistență, sistemul nervos central (SNC) se adaptează la specificul cerinței de antrenament. Ca rezultat al antrenamentului, SNC își mărește capacitatea de lucru, ameliorând conexiunile nervoase necesare pentru funcționarea bine coordonată a organelor și sistemelor. Oboseala, care adesea afectează pregătirea, se manifestă la nivelul SNC; în consecință, scăderea capacității de lucru a SNC reprezintă o cauză majoră a oboselii. Lupta împotriva acesteia este, de fapt, o bătălie a centrilor nervoși pentru menținerea capacității lor de lucru.

Creșterea rezistenței SNC și a stării sale optime trebuie să constituie una din preocupările principale în cadrul antrenamentului. Antrenorul poate facilita acest lucru prin selectarea unor mijloace de antrenament corespunzătoare. Un lucru uniform de intensitate moderată ameliorează și consolidează întreaga activitate a SNC, îndeosebi coordonarea neuromusculară specifică activităților de rezistență. În mod similar, antrenamentul de rezistență de lungă durată, executat în condiții de oboseală crescută mărește rezistența celulei nervoase la efortul solicitant.

2). Puterea de voință în sport

Puterea de voință reprezintă o componentă de maximă importanță în antrenamentul de rezistență, fiind necesară sportivului în special atunci când are de executat un efort în condiții de oboseală sau când nivelul de oboseală crește ca rezultat al activității prelungite. Lucru cu atât mai evident când intensitatea constituie o componentă importantă a antrenamentului. Sportivul nu mai poate menține nivelul de intensitate a execuției decât ajutat de propria voință, comandând centrilor nervoși să continue sau chiar să intensifice efortul, mai ales spre final. Oamenii au rezerve considerabile de rezistență, cu posibilitatea maximizării acestora numai cu un efort de voință în măsură să învingă slăbiciunea indusă adesea de oboseală. De aceea, un obiectiv important al antrenamentului este de a crește toleranța la durere, astfel încât sportivii să poată suporta psihologic durerea, suferința și “chinurile” antrenamentului și competițiilor.

3). Capacitatea aerobă

Potențialul aerob sau capacitatea organismului de a produce energie în prezența 02 este cel care determină capacitatea de rezistență a sportivului. Puterea aerobă este limitată de capacitatea de a transporta oxigenul în organism. În consecință, dezvoltarea sistemului de transport al 02 trebuie să facă parte din orice program de antrenament vizând ameliorarea capacității de rezistență. În plus, o capacitate aerobă crescută, esențială pentru antrenament, facilitează o refacere mai rapidă între și după antrenamente. Refacerea rapidă permite sportivului să reducă intervalul de repaus și să execute un efort cu o intensitate mai mare.

Ca urmare a intervalelor de repaus mai scurte, numărul de repetări poate crește determinând o creștere a volumului de antrenament. Viteza de refacere, intensificată de capacitatea aerobă înaltă, este importantă și în sporturile care necesită repetări numeroase ale unei deprinderi (înot,arte marțiale, box etc.) sau un număr crescut de scheme de joc (exerciții) în sporturile de echipă (hochei, fotbal).

Organele, în special sistemul respirator, care furnizează oxigenul, sunt bine dezvoltate în timpul antrenamentului de rezistență.

De fapt, unele organe sunt dezvoltate în funcție de metoda de antrenament utilizată. Astfel, antrenamentul pe intervale fortifică inima, iar cel la altitudine sau de lungă durată mărește potențialul de utilizare a 02. În orice caz, capacitatea aerobă se bazează pe dezvoltarea sistemului respirator și pe o respirație corectă.

Respirația joacă un rol important în antrenamentul de rezistență. Sportivul trebuie să respire adânc și ritmic, deoarece o expirație activă este critică pentru o performanță adecvată. Majoritatea sportivilor trebuie să învețe cum să expire pentru a elimina cât mai mult aer (încărcat cu C02) din plămâni, deoarece 02 tocmai a fost eliminat. În cazul unei expirații necorespunzătoare, concentrația de 02 din aerul proaspăt inhalat se reduce, influențând în mod advers performanța. O expirație energică este chiar mai importantă în timpul fazei critice a unei curse sau a unul meci, când un aport corespunzător de 02 poate permite sportivului să depășească dificultatea.

O capacitate aerobă mare este transferată pozitiv spre capacitatea anaerobă. Dacă un sportiv își ameliorează capacitatea aerobă, înseamnă că și capacitatea sa anaerobă se ameliorează, el putând să-și prelungească efortul înainte să ajungă în datorie de 02, iar, după dezvoltarea unei datorii de 02, să se refacă mai rapid. Această constatare este semnificativă pentru majoritatea sporturilor în care capacitatea anaerobă reprezintă o componentă importantă. Prin dezvoltarea capacității aerobe, cei mai mulți sportivi din sporturile de echipă își vor consolida cunoștințele tehnice și tactice. Ameliorarea rezistenței aerobe trebuie să constituie un obiectiv permanent pentru majoritatea sportivilor.

O capacitate aerobă bine dezvoltată stabilizează, de asemenea, viteza. În multe sporturi, faza competițională pune accentul pe capacitatea anaerobă, dar deseori constanța performanței anaerobe este afectată de efortul intens, excesiv, solicitant. În situația în care capacitatea anaerobă reprezintă o componentă importantă a antrenamentului, pentru prelungirea unei performanțe reușite, trebuie introduse și o serie de activități aerobe. În astfel de cazuri, lecțiile de antrenament care pun accentul pe rezistența de lungă durată în regim aerob alternează cu activități de diferite intensități. În aceste condiții, organismul se poate reface și, în consecință, crește durabilitatea puterii anaerobe. Aceeași concepție este valabilă și pentru faza de descărcare (n.tr.: în engleză tapering). Atunci când, înaintea competițiilor importante, sunt reduse sarcinile de antrenament, se vor introduce lecții de antrenament în regim aerob pentru a le înlocui pe cele intense, solicitante. Consecința va fi o refacere a organismului ca urmare a reducerii încărcăturii, nivelul de antrenament nefiind afectat. Există o tendință care arată că sportivii care se supun antrenamentelor de lungă durată submaximale au un prag anaerob mult mai ridicat decât cei supuși antrenamentelor pe intervale și de rezistență de mare intensitate. În consecință, bazându- se pe aceste evidențe, antrenorii trebuie să-și revizuiască concepția de antrenament, mărind procentajul de activități aerobe introduse în programele de antrenament.

4). Capacitatea anaerobă

În absența 02, energia este produsă de sistemul anaerob în sporturile care, în fazele inițiale, necesită eforturi maximale și submaximale. Energia furnizată de sistemul anaerob este în raport direct cu intensitatea performanței. De exemplu, dacă un sportiv aleargă cursa de 400 m cu o viteză de 7,41 m /sec, ergogeneza (producția de energie) este 14% aerobă și 86% anaerobă. Dacă aleargă aceeași distanță cu o viteză de 8,89m /sec, procentajul este de 7,7% aerob și 92,3% anaerob. În consecință, se evidențiază faptul că utilizarea sistemelor energetice depinde de distanța cursei și de clasificarea sau de nivelul de performanță atins de sportiv. Din acest exemplu, este evident că cele două sisteme pot asigura energie în proporții diferite. Proporția componentei aerobe crește o dată cu creșterea distanței și reducerea intensității.

Capacitatea anaerobă a organismului este influențată de procesele SNC, care facilitează continuarea efortului intensiv sau până la epuizare. Cercetările sugerează, de asemenea, că această capacitate este influențată de hiperventilatie sau de inspirarea unei cantități suplimentare de 02, care intensifică frecvența respiratorie înaintea startului.

Antrenamentul specific în sporturile respective reprezintă cea mai bună metodă de dezvoltare a capacității anaerobe. Așa cum s-a explicat, antrenamentul anaerob trebuie totuși să alterneze cu cel aerob. Acesta din urmă trebuie să predomine în cazul sporturilor (probelor) cu o durată depășind 60 de secunde. Antrenamentul anaerob, ca cel pe intervale, utilizat în SUA și pe care se pune un accent excesiv, nu dezvoltă neapărat o viteză mai mare a sportivilor din probele cu o durată de peste 2 minute. El este util numai pentru prima parte a unei curse (probe).

5). Rezerva de viteză

Un factor care influențează rezistența, îndeosebi pe cea specifică, este rezerva de viteză. Deseori, importanța acesteia în sporturile ciclice poate fi determinantă, deși numeroși antrenori nu cunosc acest lucru sau îl neglijează. Rezerva de viteză reprezintă diferența dintre timpul cel mai rapid realizat pe o anumită distanță mult mai scurtă decât distanța cursei (de exemplu, 100m) și aceeași distanță scurtă dintr-o cursă mai lungă (de exemplu, 800m). Sportivul care poate parcurge rapid o distanță scurtă va reuși mai ușor să parcurgă distanțe mai lungi cu o viteză mai redusă. În astfel de condiții, cel cu o rezervă de viteză mai mare va cheltui mai puțină energie pentru a menține o anumită viteză în comparație cu alți sportivi, cu o rezervă de viteză mai redusă.

Testul pentru rezerva de viteză poate fi realizat după cum urmează. Mai întâi, antrenorul trebuie să stabilească distanța de control. Distanța standard pentru viteză în cazul alergărilor de semifond este de 100m; pentru înot, fie 25 sau 50m, fie o lungime de bazin; pentru canotaj – 500m, iar pentru canoe – 250m. Apoi, sunt testați sportivii pentru a determina viteza maximă cu care pot parcurge distanța standard. În faza următoare, se testează viteza sportivilor pe distanța standard, de exemplu 100m, în timp ce parcurg întreaga distanță a probei lor respective (în care sunt specializați). Să zicem că viteza maximă pe 100m este de 11 sec, iar timpul realizat pe 100m în timpul alergării cursei de 400m este de 12,4 sec. Diferența de 1,4 sec reprezintă indicele rezervei de viteză; cu cât diferența este mai mare, cu atât rezerva de viteză este mai mare. O rezervă bună de viteză și un antrenament sistematic de rezistență specifică reprezintă atuuri care vor conduce la performanțe înalte în proba aleasă. în mod similar, presupunând că sportivii posedă o viteză bună; cu cât indicele este mai scăzut, cu atât rezistența specifică este mai bună. Deși acest aspect al antrenamentului nu este cercetat în mod adecvat, este evident făptul că există o interdependență strânsă între rezerva de viteză și capacitatea sportivului de a atinge o performanță înaltă. Un sportiv care aleargă 100m în 10,6 sec, chiar și fără prea mult antrenament specific, va parcurge 400m în 50 sec. Aceasta înseamnă o rezervă de viteză de, probabil, 1,8 sec și o viteză medie de 12,5 sec. Un sportiv cu o viteză de 12 sec pe 100m va avea însă un timp mai slab sau chiar nu va fi în stare să realizeze un timp similar pe 400m. În consecință, viteza, în general, și rezerva de viteză, în special, pot fi un factor limitativ în evoluția sportivă.

ANTRENAMENTUL DE REZISTENȚĂ LA ÎNOT.

Scopul antrenamentului de rezistență este acela de a îmbunătăți capacitatea aerobă, permițând sportivului să înoate mai repede bazându-se mai puțin pe metabolismul anaerob, astfel că acidul lactic se va acumula mai încet, iar acidoza va apare mai târziu.Sportivii, care au făcut antrenament de rezistență, vor fi în stare să înoate într-un ritm mai susținut pe parcursul sfertului cursei, și vor dispune chiar și de energia necesară de a sprinta în finalul ei. Rezistența este importantă pentru toți sportivii care concurează în probe de 100yd sau m și în probe mai lungi. Antrenamentul de rezistență joaca roluri importante și diferite în cadrul curselor.

Scopul antrenamentului de rezistență este acela de a-l ajuta pe sportiv să mențină un ritm crescut pe porțiunea de mijloc a cursei, fără a deveni foarte obosit. Importanța antrenamentului de rezistență crește cu cât cursa devine mai lungă.

Nivele ale antrenamentului de rezistență

Antrenamentul la intensități corespunzătoare pragului anaerob este modul cel mai eficient de a îmbunătăți capacitatea aerobă. Cu toate acestea, un bun program de rezistență trebuie să includă și alte eforturi la intensități mai mici și mai mari.

Efectuarea unor repetări mai încet decât pragul anaerob este chiar obligatorie. Nu este, din punct de vedere fizic, posibil să te antrenezi zi de zi la viteze de prag anaerob. Principala sursă de energie pentru înotul la pragul anaerob este glicogenul muscular, iar atunci când acesta este aproape consumat, este imposibil să te mai poți antrena repede. Două antrenamente zilnice care includ 4000-6000m înotate la intensitate de prag anaerob, vor reduce stocul de glicogen din mușchi cu aproape 80% (Costill, Maglischo și Richardson).

Vor fi apoi necesare 24 pâna la 48 de ore pentru a-l reface și pentru a putea înota alte seturi de repetări similare. Astfel, cu toate că antrenamentul la pragul anaerob individual este modalitatea cea mai eficientă de îmbunătățire a metabolismului aerob, stocul de glicogen muscular va permite ca astfel de antrenamente să poată fi efectuate doar o dată sau de două ori la rând, înainte de a se produce o scădere a concentrației atât de tare, încât sportivul va fi nevoit să încetinească ritmul de înot. La viteze mai mici, grăsimile devin principala sursă de enrgie, iar rata de refacere a glicogenului muscular o va depăși pe cea de consum, astfel încât mușchii vor fi capabili să-și refacă depozitul energetic.

Explicația de mai sus ne duce la două întrebări: (1) De ce înotătorii pot înota repede folosind grăsimile ca sursă de energie? și (2) De ce înotătorul să nu se odihnească, în loc să înoate în zilele în care glicogenul muscular trebuie refăcut?

Răspunsul la prima întrebare este acesta: metabolismul grăsimilor poate avea loc doar în prezența oxigenului, iar acest proces este mai lent decât metabolismul aerob al glicogenului.

Sunt necesare numeroase trepte suplimentare pentru ca grăsimile să se transforme într-o substanță, care la rândul ei poate intra în ciclul Krebs. În consecință, metabolismul grăsimilor nu poate asigura o refacere destul de rapidă a adenozintrifosfatului (ATP), astfel încât să susțină vitezele necesare înotului la pragul anaerob. Menținerea acestor viteze va fi posibilă doar dacă sportivul va solicita puternic metabolismul glicogenului muscular.

Răspunsul la a doua întrebare este acela că înotul la intensităti mici poate îmbunătăți capacitatea aerobă, chiar dacă numai la un nivel scăzut. Cu toate acestea, atunci când glicogenul muscular este aproape consumat, sportivii trebuie să aleagă între a beneficia de acea îmbunătățire minimă, sau de a nu beneficia de nimic. Repausul va permite glicogenului muscular să se refacă mai rapid; dar acest avantaj trebuie pus în balanță cu pierderea condiției fizice, atunci când sportivul se antrenează doar câteva zile pe săptămână. Este mai bine să te antrenezi la intensități mai scăzute decât să nu te antrenezi deloc.

Se pot trage multe beneficii de pe urma antrenamentelor efectuate în timp ce glicogenul muscular se reface. Se pot exersa starturile, întoarcerile sau se pot face exerciții de tehnică. Astfel se pot realiza adaptări circulatorii și respiratorii centrale, se poate realiza volumul de tehnică înotând la viteze mai mici decât cele de prag anaerob. În plus, toate aspectele metabolismului aerob vor cunoaște anumite îmbunătățiri chiar dacă acestea vor fi minore, căci nivelul de încărcare nu este cel optimal.

Pe lângă înotul la intensitate scăzută, în unele zile din săptămână, există și zile în care înotătorii ar trebui să înoate puțin peste pragul anaerob, deoarece antrenamentul la acest nivel furnizează o combinație mixtă de metabolism aerob-anaerob, combinație care se întâlnește în majoritatea probelor. Antrenamentul, efectuat puțin deasupra pragului, este cea mai eficientă modalitate de antrenament, pentru că imită condițiile aerob-anaerobe din timpul probelor. Acest lucru poate fi în parte adevărat, atunci când sportivii stagnează și nu își pot îmbunătăți timpii de concurs.În timpul acestor perioade, înotul puțin peste prag va fi suficient pentru a asigura încărcarea necesară, ceea ce va duce la scăderea producerii de acid lactic, sau de intensificare a îndepărtării lui în timpul cursei, astfel încât pH-ul din mușchi nu va scade așa de rapid ca înainte.

Ținând cont de aceste beneficii, ne mirăm de ce înotătorii nu înoată peste pragul anaerob pe toata durata antrenamentului de rezistență.

Exista două motive:

Înotând peste pragul anaerob al sportivului, solicită foarte mult metabolismul anaerob. Rezistența aerobă se poate deteriora dacă acest tip de antrenament este folosit prea des.

Datorită solicitării sporite a metabolismului anaerob, volumul de înot care poate fi realizat peste pragul anaerob va fi insuficient pentru un antrenament eficient de rezistență.

Ținând cont de discuțiile anterioare, sportivii ar trebui să folosească trei nivele de antrenament de rezistență: nivelul sub vitezele de prag se numește antrenament de rezistență de bază; al doilea este antrenamentul de rezistență la pragul anaerob; iar nivelul peste pragul; anaerob se numește antrenament de rezistență de supraîncărcare. Aceste trei nivele vor fi prezentate în cele ce urmează prin următoarele prescurtări:

rezistența-3 (antrenament de rezistență cu supraîncărcare)

rezistența-2 (antrenament de rezistență la prag)

rezistența-1 (antrenament de rezistență de bază

1. ANTRENAMENTUL DE REZISTENȚĂ CU SUPRAÎNCĂRCARE (rezist.-3)

Sportivii înoată ușor peste pragul anaerob individual în cadrul acestor seturi de repetări. Așa cum am menționat, această formă de antrenament este foarte specifică transformărilor metabolice care se produc în timpul probelor de concurs. Ea este de asemenea o metodă de antrenament excelentă de a îmbunătăți VO2 max. Linii de ghidare pentru construirea seturilor de rezistență cu supraîncărcare sunt prezentate în chenarul de mai jos:

Volumul setului: 1.500 la 2.000 m pentru seniori sau 20 la 2 minute pentru alții.

Distanțe de repetat: 25 la 2.000 m.

Interval de odihnă: 30 de secunde la 2 minute.

Viteza: 1 la 2 secunde mai repede pe 100m decât viteza de prag sau cea mai mare viteză medie posibilă pentru întregul set.

Sugestii pentru volumul săptămânal: 4.000 la6.000m.

Experiența a arătat că sportivii pot menține aceste viteze doar pe o durată de 20 la 25 de minute. În consecință, distanța optimală pentru seturile de rezistență cu supraîncărcare va fi de 1.500 la 2.000m pentru înotătorii seniori.

Limita de timp de 20 la 25 de minute este un mod mai bun de ghidare decât volumul, în vederea determinării lungimii optimale a seturilor de rezistență cu supraîncărcare, în ceea ce-i privește pe înotătorii mai tineri, mai bătrâni, mai puțin talentați sau mai puțin experimentați.

Orice distanță începând cu 25m și până la un înot continuu de 2.000m poate fi folosit pentru acest scop. Intervalul de odihnă ar trebui să fie puțin mai mare decât la seturile de prag. 20 de secunde până la 1 minut sunt bune pentru distanțe mai scurte de 400m, iar 1 la 2 minute pot fi folosite în cazul repetărilor pe distanțe mai lungi.

La cei mai mulți înotători viteze de antrenament de rezistență cu supraîncărcare produc concentrații de acid lactic de 4 la 6 mmoli / l. Cu toate acestea, valori de 3 la 5 mmoli / l se potrivesc mai bine înotătorilor de fond bine antrenați. O metodă simplă de determinare a ritmului potrivit este aceea de a scădea 1 la 2 secunde pe 100m de la timpul corespunzător pragului anaerob.

Antrenamentul de rezistență cu supraîncărcare este foarte intens și nu poate fi folosit prea des, căci, în caz contrar, capacitatea aerobă s-ar deteriora, din cauza apariției supraantrenamentului. Din acest motiv, este indicat ca seniorii să înoate 4.000 la 6.000m pe săptămână, la această intensitate. Volumul total în cazul grupelor de vârstă ar trebui să se afle sub 3.000 – 4.000m, din cauza vitezei lor mai mici de înot.

Rata de scădere a glicogenului muscular va fi foarte rapidă atunci când se înoată la viteze de rezistență cu supraîncărcare. În orice caz, seturile sunt prea scurte pentru a se produce o golire totală a rezervelor, doar dacă cantitatea stocată inițial a fost scăzută. Ținând cont de acest fapt, seturi cu supraîncărcare nu ar trebui încercate, atunci când se bănuiește un nivel scăzut de glicogen în mușchi.

2 ANTRENAMENTUL DE REZISTENȚĂ LA PRAG (rezist.-2)

Scopul acestui tip de antrenament este acela de a îmbunătăți capacitatea aerobă cât mai repede posibil fără a suprasolicita sportivul. Acesta este cel mai eficient mod de a antrena rezistența. Pentru a putea realiza acest lucru in mod eficient, sportivul trebuie să-și cunoască propriul prag anaerob. Cea mai bună metodă de depistare este testul de sânge. Din nefericire, nu este posibil pentru mulți înotători și antrenori să folosească testul de sânge, deoarece el necesită un echipament costisitor. Orice distanță poate fi repetată, chiar și 25 ori. Viteza, intervalul de odihnă și volumul total al setului determină efectul antrenamentului, mai mult decât distanța care se repetă. Seturile de repetări sunt prezentate ca durată de timp, cât și ca distanță de repetare, astfel încât ele să poată fi adaptate la înotătorii de diferite vârste sau nivele.

Linii de ghidare pentru construirea seturilor de rezistență la prag:

Volumul setului: 2000 la 4000 m pentru seniori, sau înot de 25 la 40 de minute pentru alții;

Distanțe de repetat: orice distanță între 25 și 4000 m;

Interval de odihnă: 10 la 30 de secunde;

Viteza: viteză individuală de prag sau efort maximal pentru distanța întregului set;

Sugestii pentru volum săptămânal: 12.000 la 16.000 m.

Pentru a obține cele mai bune rezultate, distanța totală a seturilor necesită 25 la 40 de minute de înot. Înotătorii seniori pot înota în acest interval de timp 2000 la 4000m. Sportivii pe grupe de vârstă sau cei mai puțin experimentați pot înota probabil între 800 și 3000m în 25 la 40 de minute, ținând cont de vârstă și nivelul valoric.

Intervalul de odihnă ar trebui să fie între 10 la 60 de secunde între repetări. Timpul mai scurt de odihnă (10 la 30 sec.) ar trebui folosit la distanțe de 200m și mai scurte, iar intervalul de odihnă ar trebui prelungit ușor pentru distanțe mai lungi. Intervalele de odihnă de până la 1 minut pot fi permise în cazul repetărilor de 800m sau mai lungi, fără a diminua efectul antrenamentului, cu toate acestea nu este necesar să se folosească astfel de perioade lungi de odihnă.

Viteza de înot ar trebui să fie suficient de ridicată, astfel încât să supraîncarce metabolismul aerob atât în fibrele musculare lente cât și în cele rapide. Acestea vor fi vitezele care corespund pragului anaerob individual al fiecăruia. Pentru cei mai mulți înotători aceste viteze vor produce o concentrație de acid lactic între 3 la 5 mmoli / l. Nu este neapărat necesar să facem o relație directă între viteza de înot și concentrația de lactate. În orice caz, dacă sportivul reușește să înoate distanța totală a setului cu cea mai mare viteză constantă, atunci putem spune că el se află în apropierea pragului anaerob individual. Setul trebuie să fie așa de lung, încât să nu îi permită să înoate cu viteze mai mari decât cele de prag, lucru care ar duce la acumulare de acid lactic și la creșterea acidozei după primele 10 la 20 de minute.

Sursa principală de energie necesară recirculării ATP-ului va fi glicogenul, în cazul înotului la viteza de prag. Mușchii angrenați în această activitate vor pierde 50 la 70% din glicogenul muscular pe care îl aveau stocat, atunci când înotătorii efectuează astfel de seturi. Din această cauză, după realizarea unui sau două de astfel de seturi, înotătorii ar trebui să înoate cu intensitate mai scăzută pe parcursul următoarei zile de antrenament. Din acest motiv, înotătorii nu vor fi probabil în stare să înoate mai mult decât 12.000m sau 16.000m pe săptămână la intensitate de prag.

3. ANTRENAMENTUL DE REZISTENȚĂ DE BAZĂ (rezist.-1)

Seturile de rezistență de bază sunt necesare atunci când rata de folosire a glicogenului este mai mică decât cea de refacere a acestuia, astfel încât mușchii își pot reface glicogenul consumat în timpul repetărilor la prag sau a celor cu supraîncărcare, menținând antrenamentul la o intensitate care să permită îmbunătățirea unor aspecte ale capacității aerobe. Atât grăsimile cât și glicogenul furnizează energia necesară refacerii ATP-ului. La această intensitate, grăsimile furnizează poate 50-60% din totalul de energie, în funcție de lungimea și viteza medie la care se înoată setul.

Un alt aspect interesant al antrenamentului de rezistență de bază, îl reprezintă solicitarea selectivă a fibrelor musculare cu contracție rapidă și cele lente. Cea mai mare parte a lucrului va fi efectuat de fibrele lente, asigurând astfel timpul necesar refacerii celor rapide.

Un efect important al înotului la rezistența de bază este acela că duce la creșterea ratei metabolismului grăsimilor în timpul efortului. Atunci când o mai mare parte din energia necesară înotului la intensitate de prag și supraîncărcare provine din arderea grăsimilor, se produce un “efect de economie” în consumul glicogenului muscular. În consecință, sportivii vor fi în stare să se antreneze mai des la viteze de prag mai mari, fără a ajunge la hipoglicemie. Într-un studiu efectuat (Hurley, 1995), s-a arătat că scăderea glicogenului pe durata a 1.5 la 2 ore de mers cu bicicleta a fost cu 42 % mai mic după 12 săptămâni de antrenament de rezistență, în timp ce procesul de ardere a grăsimilor s-a dublat. Este o idee bună să se pună accentul pe rezistența de bază la începutul pregătirii, astfel încât înotătorii să-și poată îmbunătăți rata metabolismului grăsimilor.

Această îmbunătățire nu aduce un beneficiu direct sportivilor în cadrul probelor de concurs pentru că metabolismul grăsimilor nu este furnizorul principal de energie în timpul curselor. Avantajul constă în faptul că, făcând o economie în glicogenul muscular, sportivul va fi capabil să se antreneze mai intens pe o perioadă de timp mai lungă într-o fază mai avansată a pregătirii. Acest lucru ar trebui să îmbunătățească efectele antrenamentului aerob și anaerob asupra metabolismului glicogenului și a vitezei de îndepărtare a acidului lactic. Aceste efecte vor duce la îmbunătățirea performanțelor din concurs.

Antrenamentul de rezistență de bază ar trebui folosit cu precădere în primele 3 la 6 săptămâni ale fiecărui început de ciclu de pregătire. El ar trebui să cuprindă 50 la 60 % din volumul total al antrenamentului de rezistență efectuat în această perioadă. Odată ce rata metabolismului grăsimilor s-a ridicat, volumul total al acestui tip de antrenament poate fi redus cu 30 la 40 %. Antrenamentul la prag și cel cu supraîncărcare ar trebui crescut pentru a acoperi cele 20 de procente rămase. Linii de ghidare pentru construirea seturilor de rezistență de bază sunt evidențiate mai jos:

Volumul setului: 2.000 la 10.000m pentru seniori sau 20 la 120 minute pentru alții.

Distanțe de repetat: orice distanță poate fi folosită.

Interval de odihnă: 5 la 30 de secunde.

Viteza: 2 la 4 secunde mai încet decât viteza de prag pe distanța de 100 de metri.

Viteza potrivită acestor seturi variază între cea care produce o primă creștere a lactatului sanguin peste nivelul de repaus (pragul aerob) și cea care poate fi menținută confortabil sub pragul anaerob individual al sportivului. Pentru majoritatea persoanelor, aceasta va însemna o concentrație de 1 la 3 mmoli / l a acidului lactic.

O altă metodă de a determina intensitatea potrivită pentru aceste repetări este aceea de a adăuga 2 la 4 secunde la 100yd / m la viteza de prag anaerob. Experiența a arătat că această viteză se află, pentru majoritatea înotătorilor, peste pragul aerob și sub cel anaerob.

Volumul poate varia între 2.000m până la timpul total al unei sesiuni de antrenament. Durata minimă a unui set trebuie să fie de 20 de minute, pentru a se obține un efect benefic asupra capacității de rezistență. Durata maximă depinde de însăși motivația sportivului. Volumul zilnic de înot al rezistenței de bază poate fi parcurs sub forma mai multor serii de repetări mai scurte pentru acei înotători cărora nu le plac distanțele mai lungi.

Orice distanță poate fi folosită începând de la 25m până la distanțe de 10.000m sau mai lungi. Timpul de odihnă trebuie să fie foarte scurt, permițând nu mai mult de 5 la 30 de secunde de odihnă între repetări. Intervalele de odihnă mai lungi nu sunt necesare la aceste viteze submaximale, iar ele ar fi o pierdere de timp. În plus, aceste intervale de odihnă scurte îl obligă pe sportiv să înoate sub pragul său anaerob individual. Costill și colaboratorii (1988) au arătat că sportivii tind să înoate mai repede (să ardă mai mult glicogen muscular) atunci când intervalul de odihnă ajunge până la 60 de secunde (și când distanța de repetare este sub 200m).

1. 4. Particularități biopsihosociale ale copiilor de vârsta 8-10 ani.

Pentru a optimiza dezvoltarea corporală și sportivă a copiilor și adolescenților, este indispensabil să posedăm o serie de cunoștințe fundamentale privind particularitățile fizice și psihice ale copilului în fiecare etapă a dezvoltării sale. Numai aceste cunoștințe permit punerea la punct a unor stimuli adecvați de dezvoltare care să răspundă necesităților copiilor și adolescenților. Pentru o mai bună înțelegere a celor ce urmează, trebuie, mai întâi, să definim pe scurt dezvoltarea, creșterea și fazele dezvoltării.

Dezvoltarea reprezintă suma proceselor de creștere și diferențierea organismului care conduc în final la dimensiunea, forma și funcția sa definitive (Keller și Wiskott 1977,1.1).

Creșterea reprezintă măririle măsurabile în lungime, greutate, forță, volum și cantitate de secreții produse etc. Este vorba de o valoare cantitativă măsurabilă. Creșterea este subordonată dezvoltării.

Fazele de dezvoltare sunt secțiuni (etape) ale dezvoltării, distinctive unele în raport de celelate prin caracteristicile lor particulare.

Corpul copiilor de la 8 la 10 ani crește în mod continuu și grupele mușchilor mai mari sunt mai dezvoltate decât cele ale mușchilor mai mici. Sistemul cardiorespirator se dezvoltă și el, iar capacitatea aerobă este adecvată pentru majoritatea activităților. Capacitatea anaerobă, însă, este limitată în această etapă, copiii având o toleranță redusă fața de acumularea acidului lactic. Țesuturile corpului sunt sensibile la accidentări. Ligamentele devin tot mai solide, dar capetele oaselor mai sunt cartilaginoase și în curs de calcifiere.

Capacitatea de concentrare a atenției este redusă la această vârstă, iar copiii sunt orientați spre acțiune, ei un pot sta locului să asculte ceva perioade lungi de timp. Este cu deosebire important în această etapă ca antrenamentul să fie variat și creativ. Accentul va fi pus pe participare și plăcere / amuzament, iar nu pe obținerea victoriei.

Primul stadiu școlar cuprinde copiii a căror vârstă se situează între 6 și 7 ani până la 10 ani (sfârșitul școlii primare). Până la 9-10 ani, creșterea taliei și a greutății fetelor și băieților merge în paralel. Creșterea anuală a taliei și greutății este de 5cm, respectiv 2,3 – 3,5 kg.

În jurul vârstei de 8 ani, creierul a atins aproximativ dimensiunea sa adultă; totuși, ramnificarea și diferențierea structurilor cerebrale nu sunt încă total încheiate. Sistemul nervos central posedă deja un nivel înalt de analiză care se manifestă printr-o excelentă capacitate de învățare și performanță. Cu toate acestea, stimulii mediului înconjurător nu produc încă decât niște reacții motrice negândite, deoarece procesele nervoase de inhibiție nu sunt suficient dezvoltate.

Această etapă a dezvoltării este caracterizată printr-un comportament motric impetuos care se estompează spre sfârșitul acestei perioade. Manifestarea acestei motricități debordante este un interes sportiv entuziast (procentajul de înscriere în cluburile sportive se află la maximum în timpul acestei perioade). Celelalte caracteristici sunt: un bun echilibru psihic, o atitudine pozitivă, nepăsare, asimilare ușoară a cunoștințelor fi deprinderilor, dar fără discernământ.

Primul stadiu școlar este o perioadă foarte favorabilă pentru învățare datorită caracteristicilor morfologice ideale ale copilului (copiii sunt mici, ușori, subțiri/zvelți, supli etc.), a unei mai mari capacități de concentrare, a unei mai mari capacități de diferențiere motrică și a perfecționării captării informației (Winter 1981, 255). Preponderența prezentă încă a proceselor de excitație, asociată cu fenomenele importante de iradiere a mecanismelor, de adaptare motrică prin centrii nervoși, determină cu ușurință apariția unei mai mari capacități de concentrare, a unei mai mari capacități de diferențiere motrică și a perfecționării captării informației (Winter 1981, 255).

Preponderența prezentă încă a proceselor de excitație, asociată cu fenomenele importante de iradiere a mecanismelor de adaptare motrică prin centrii nervoși, determină cu ușurință ștergerea buclelor motrice caracteristice oricărei mișcări, făcând mai dificilă conservarea ei. (Hotz și Weineck 1983. 274). Din această cauză, orice mișcare sau coordonare proaspăt învățată trebuie repetată des pentru a fi integrată și stabilizată în repertoriul motric al copilului (Demeter 1981,77).

La această categorie de vârstă, caracteristicile psiho-fizice sunt extrem de favorabile dobândirii de deprinderii motrice. Lărgirea repertoriului gestual și ameliorarea capacităților de coordonare se află în centrul pregătirii sportive din primul și al doilea stadiu școlar.

Aceste caracteristici trebuie să fie exploatate pentru a se învăța un număr mare de tehnici fundamentale, coordonate rudimentar la început, dar ulterior fiind perfecționate. Antrenamentul multidisciplinar trebuie să constituie o preocupare majoră, în sporturile care necesită o pregătire tehnică timpurie și care se prelungește pe o perioadă îndelungată (cum este cazul în patinajul artistic, gimnastică etc.), trebuie să se tindă deja spre perfecționarea cunoașterii gestuale.

Entuziasmul sportiv al copiilor trebuie, de asemenea, valorificat printr-o practică stimulativă, însoțită de numeroase experiențe de reușită, pentru a dezvolta la copii atitudini și obiceiuri care ulterior vor fi garanția unei deprinderi sportive pentru toată viața.

Al doilea stadiu școlar debutează în jurul vârstei de zece ani și continuă până la pubertate. Este, în general, perioada cea mai bună pentru învățare (se învață mult). Diferențele față de perioada precedentă sunt graduale iar tranzițiile progresive.

Continuarea ameliorării raportului greutate-forță, creșterea mai mare în înălțime, armonia proporțiilor corporale și creșterea forței relativ însemnată în raport cu modificările reduse ale staturii și greutății, permit copiilor să posede un foarte bun nivel al stăpânirii corporale (agilitate felină), îndeosebi dacă li se oferă suportul adecvat în cadrul antrenamentului. Aceasta se explică, de asemenea, prin faptul că în jurul vârstei de 10 ani, aparatul vestibular (organul echilibrului) și celelalte organe senzoriale ating rapid maturizarea lor morfologică și funcțională (Demeter 1981, 34).

Acestea sunt motivele pentru care, încă din al doilea stadiu școlar, printr- un lucru de pregătire adaptat, se pot învăța si stăpâni gesturi care sunt uneori de un înalt grad de dificultate și a căror exigențe spațio-temporale sunt ridicate. Datorită faptului că în acest stadiu copilul prezintă nevoia de activitate, disponibilitate pentru "mize", dorința de a ști, înclinare spre bună dispoziție și risc. și pentru că toți acești factori exercită o influență foarte avantajoasă asupra capacităților de dezvoltare motrică, această categorie de vârstă reprezintă o fază cheie pentru aptitudinile motrice ulterioare. Ceea ce nu se învață acum nu se va recupera mai târziu decât foarte greu, cu un preț mult prea mare.

Vârsta ,,cea mai bună" pentru învățarea motrică trebuie să permită însușirea tehnicilor sportive de bază sub forma lor elementară și, dacă este posibil, mai elaborată, prin intermediul unei practici raționale și orientate. Multiplele extinderi ale repertoriului gestual nu trebuie totuși să fie un «talmeș- balmeș» de gesturi mediocre, pe jumătate învățate, ci să constituie deprinderi motrice însușite. Excelenta capacitate de învățare caracteristică acestui stadiu trebuie exploatată cu ușurință pentru asimilarea unor gesturi precise. Trebuie să se acționeze însă cu prudență pentru a nu se ajunge la automatizarea unor gesturi neadaptate (erori motrice) și a se evita prin urmare o reînvățare ulterioară. Baza coordonărilor utile viitoarelor performanțe înalte este stabilită în cursul primei și celei de-a doua perioade a vârstei școlare. Trebuie totuși specificat faptul că toate nivelurile de vârstă se află în raporturi de strânsă interdependență: nivelurile următoare sunt construite pe baza celor precedente.

Cercetările la această întrebare sunt puține și neconcludente. Unii experți cred că, supunându-i pe sportivi la o gamă variată de mișcări, care cuprind mai multe sporturi, le va crea o bază de deprinderi motrice, care poate fi folosită la obținerea succesului, la un anumit sport, mai târziu, în cariera lor sportivă. Pe de alta parte, alții cred că, antrenamentul specific, la o anumită ramură sportivă, efectuat încă de la vârste fragede, va duce la formarea unor deprinderi mai eficiente și va favoriza apariția unor schimbări ale sistemelor fiziologice, care vor avea un efect benefic asupra activității sportive, dintr-o anumită ramură sportivă.

Personal, sunt de acord, cu cea de-a doua poziție; în orice caz, antrenamentul sportiv, specific nu ar trebui exagerat, excluzându-se alte activități normale copilăriei.

Antrenamentul de înot, efectuat la o vârstă fragedă, va duce la dezvoltarea oaselor și a mușchilor, care devin mai rezistenți la solicitările activităților acvatice. Există chiar și posibilitatea ca distribuția fibrelor lente și rapide să devină mai favorabilă practicării înotului. Dacă încep de mici cu înotul, ei vor beneficia de mai mult timp pentru a-și perfecționa deprinderile de înot. Merită să începem devreme din acest motiv, și nu din cauza altora.

Trebuie menționat că, deși înotul de la o vârstă mică poate crea un avantaj, acesta nu este însă esențial în obținerea succesului. Există înotătorii care au ajuns în vârf și care au început să se antreneze la vârsta de 15-16 ani. Nu există probabil o vârstă minimă la care ar trebui să începem cu antrenamentele și care ne va asigura succesul, și nici nu putem menționa o vârstă maximă, peste care succesul va fi de neatins. Se pare, însă, că cei mai mulți înotători de clasă mondială au început antrenamentele la cel puțin 10 ani. Din acest motiv, șansele în obținerea succesului sunt mai mari, dacă copiii practică sportul înainte de pubertate.

Primele cercetări sistematice asupra dezvoltării intelectului copilului au fost realizate de J. Piaget, reprezentantul Școlii de la Geneva, institut recunoscut pentru meritele cercetărilor în domenii interdisciplinare. Conform teoriei elaborate de J. Piaget cu privire la evoluția cunoașterii la nivelul fiecărui individ, cunoștințele se construiesc prin interacțiunea individului cu mediul în care trăiește. Inteligența este considerată o formă superioară de adaptare la mediu, presupunând fie aplicarea schemelor cognitive deja existente (asimilarea), fie modificarea acestora în funcție de experiență (acomodarea). O bună adaptare la mediu presupune construirea unui echilibru între cele două stări. Trecerea de la un stadiu de dezvoltare la altul presupune apariția unui dezechilibru între asimilare și acomodare, ceea ce generează un salt calitativ spre altă stare de echilibru (alt stadiu). Constituirea inteligenței presupune astfel o succesiune de salturi al căror rezultat îl constituie o structură bazată pe un echilibru superior.

În ceea ce privește relația înnăscut-dobândit, din perspectiva lui J. Piaget, învățarea reprezintă o construcție în care se întâlnesc atât informațiile ce vin din mediu, cât și informațiile care sunt deținute deja de individ. Dezvoltarea intelectului poate fi explicată prin interacțiunea dintre datul ereditar și mediu. Conform studiului lui J. Piaget, copilul vine pe lume cu o anumită organizare psihologică manifestată ca predispoziție de a utiliza în mod specific anumite informații pe care le primește. De exemplu, un bebeluș va interacționa cu o jucărie conform reflexelor înnăscute (suptul), în timp ce un copil de 2 ani va încerca să se joace în mai multe feluri cu ea întrucât, interacționând mai mult timp cu obiecte, a descoperit prin experiență că jucăria oferă și alte posibilități. Copilul este privit de J. Piaget ca un mic „om de stiință” care, atunci când se confruntă cu probleme noi, încearcă să identifice un sens experienței, la început prin asimilare (potrivindu-le la „teoriile” deja existente în mintea lui), iar dacă în acest mod nu reușește, recurge la extinderea acestora sau la crearea altor teorii noi (acomodare).

Conform teoriei piagetiene, gândirea școlarului mic se situează în stadiul operațiilor concrete, stadiu caracterizat prin începutul structurării logice a gândirii. Acest lucru se datorează organizării inteligenței pe baza operațiilor gândirii (comparația, analiza, sinteza, generalizarea, abstractizarea). Operațiile gândirii sunt definite de J. Piaget ca acțiuni interiorizate, caracterizate prin reversibilitate și coordonare în structuri. Această coordonare în structuri este evidențiată de gruparea operațiilor în operații logico-matematice de seriere, clasificare, construirea sistemului numerelor întregi etc. Însă ceea ce caracterizează acest prim stadiu logic este faptul că operațiile mentale rămân dependente de conținutul pe care îl pot prelucra: materialul concret. Acest lucru îl determină pe copil să realizeze cu succes acele operații care pot fi însoțite de acțiuni concrete cu obiectele și să eșueze în ceea ce privește operațiile care nu se desfășoară în plan concret. Astfel copilul va putea să opereze cu succes în planul logic al comparației, analizei și sintezei, dar va face erori în planul generalizării și al abstractizării.

CAPITOLUL II

METODOLOGIA UTILIZATĂ PENTRU CERCETARE

2. 1. IPOTEZA LUCRĂRII

Presupunem că în urma aplicării metodelor, mijloacelor și jocurilor specifice înotului propuse de noi, se îmbunătățește dezvoltarea rezistenței la copiii de vârsta 8-10 ani.

2. 2. SCOPUL LUCRĂRII

Scopul studiului nostru este acela de a demonstra posibilitatea îmbunătățirii rezistenței la copiii înotători de vârsta 8-10 ani prin metodele, mijloacele și jocurile specifice înotului, propuse în prezenta lucrare.

2. 3. MOTIVUL ALEGERII TEMEI

Alegerea specializării înot nu a fost întâmplătoare în cazul meu. Încă din copilărie am fost fascinat de acest sport. Este adevărat că în acele timpuri nu existau atât de multe informații despre tehnicile de înot sau despre metodele de dezvoltare a rezistenței în natație. În mediul urban nu exista preocuparea de astăzi a părinților de a le oferi copiilor lor șansa de a învăța să înoate cu un profesor calificat. În general, înotul la nivel amator se practica în satele care erau traversate de râuri sau unde se aflau iazuri.

În mediul rural, copiii învățau primele noțiuni de înot de la tați sau frați mai mari. Personal, am trăit această bucurie în copilărie. Pot spune că atunci a luat naștere dorința mea de a ști să înot și de a mă perfecționa. De mic copil am dovedit afinități cu domeniul sport, practicând diverse activități sportive. Fotbalul, tenisul, înotul, șahul, schiatul, toate aceste sporturi au fost practicate de mine în comunitatea sătească, fără a beneficia de un antrenament profesionist sau de un echipament adecvat.

În prezent, privesc înotul dintr-o perspectivă diferită, mai matură și mai profesionistă. Consider că înotul nu se reduce doar la a te menține la suprafața apei. Înotul este un sport foarte complex cu un impact puternic asupra fizicului și psihicului celui care îl practică în mod regulat. Pot spune că la baza alegerii specializării înot au stat o multitudine de motive, dintre care doresc să menționez următoarele:

Înotul poate fi practicat la orice vârstă, începând din primele luni ale vieții și până la bătrânețe, datorită ușurinței cu care se poate grada efortul;

Înotul reprezintă unul din cele mai complete sporturi, grație numeroaselor modificări pe care le produce în organism, cât și condițiilor igienice în care se practică;

Înotul favorizează dezvoltarea calităților motrice: de rezistență, forță, viteză, îndemânare;

Prin înot se dezvoltă trăsături pozitive de caracter precum hotărârea, curajul, perseverența, răbdarea, dorința de a învinge dificultățile;

Latura educațională de dezvoltă în climatul sportivității, al eticii vieții sportive; obișnuirea cu ordinea și disciplina, cu respectul și ajutorul reciproc sunt principiile de bază ale unei bune educații;

Înotul trebuie studiat ca fenomen social; el poate fi o componentă a timpului liber, care trebuie valorificat la maxim, bine organizat, pentru a se crea condițiile introducerii înotului în viața modernă;

Înotul are o mare influență asupra ameliorării sănătății; stăpânirea „artei de a respira în apă” ajută sistemul cardiovascular și dezvoltă sistemul respirator;

Practicarea înotului duce la dobândirea unei ținute corecte a corpului; înotul stimulează creșterea în înălțime, dezvoltarea fusiformă a musculaturii, fiind unicul sport în care toate grupele musculare se folosesc proporțional, formarea unei atitudini suple generale și a unei mobilități articulare;

Înotul îți crează o stare de bine, de confort interior; apa, prin calitățile ei, exercită un puternic efect tonifiant asupra sistemului nervos.

În opinia mea, înotul ar trebui să facă parte din viața noastră în aceeași măsură în care suntem conștienți de faptul că trebuie să respirăm, să mâncăm, să ne relaxăm. Nu trebuie neglijat faptul că înotul ne învață să facem toate aceste activități într un mod corect și benefic pentru sănătatea noastră..

Ca viitor profesor de educație fizică și sport, sunt preocupat de a mă informa permanent cu noutățile din domeniu și de a-mi însuși cele mai performante metode și tehnici de a-i învăța pe copii arta înotului. Consider că înotul poate să le ofere copiilor un stil de viață sănătos și echilibrat. Înotul poate fi un mod de a și petrece timpul liber în mod plăcut și util, departe de toate tentațiile periculoase specifice vârstei adolescentine. Înotul pregătește tânăra generație pentru a se integra armonios în societate, îi călește și le fortifică fizicul și psihicul pentru a-i ajuta să facă față greutăților și să nu cedeze în momentele dificile. Practicând înotul, tinerii vor fi mai sănătoși, atât fizic cât și psihic, nu vor mai exista atât de multe cazuri de obezitate, diabet, probleme cu coloana vertebrală, depresii și căderi nervoase.

Cred că ar trebui investit mai mult în acest sport, pentru că, astfel, investim în noi, în sănătatea și calitatea vieții noastre.

Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au intrat în apă pentru a se refugia din fața incendiilor, ca să evite dușmanii, în căutarea hranei, ori pur si simplu pentru a scăpa de dogoarea soarelui. Pe lângă aceste motivații practice, omenirea a fost dintotdeauna fascinată de apă, ca de o forța necunoscută. Copiii caută băltoace în care să se joace. Mariarii sunt atrași în mod irezistibil de oceane. Turiștii se înghesuie pe plaje petru a admira peisajul și a asculta sunetele liniștitoare ale valurilor. Observându-i efectele asupra oamenilor, străvechii japonezi au identificat apa în codul samurailor drept ,,sursa întregii înțelepciuni”. Capacitatea de a te contopi cu apa și de a te bucura de libertatea pe care ți-o oferă constituie o sursă nesfârșită de plăceri:distracție, relaxare, provocare, competiție, dar și posibilitatea de a-ți salva viața, în caz de pericol. Vechea și mult întrebuințata zicală rămâne la fel de valabilă astăzi ca și atunci când a fost formulată prima dată: ,,Nu poți găsi un sport mai bun pentru salvarea de vieți”-Comandantul Wilbur Longfellow din Crucea Roșie Americană.

Înotul reprezintă una dintre cele mai vechi forme de practicare a exercițiului fizic, practicată, agreată și cultivată de om.

Înotul se numără printre ramurile sportive, în care vârsta la care se obțin performanțe valoroase este mult cobărâtă.

Învățarea înotului cât și începerea pregătirii sistematice și științifice începe la o vârstă cât mai fragedă.

Viitoarele performanțe cât și longevitatea specifică a înotătorilor, depind de calitatea pregătirii realizate la o vârstă mică.

Motivul esențial al prezentei lucrări este ca metodele și mijloacele propuse să îmbunătățească dezvoltarea rezistenței și pentru a fi realizate cele mai bune rezultate la nivelulul categoriei de copii 8-10 ani.

2. 4. METODELE DE CERCETARE APLICATE

Pentru realizarea lucrării am folosit următoarele metode de cercetare:

metoda studiului bibliografic de specialitate;

metoda observației;

metoda experimentului pedagogic;

metoda testelor;

metoda statistico-matematică

Metoda studiului bibliografic de specialitate vizează stadiul cercetărilor în literatura de specialitate din țară privind aspectele necesare pentru experiment. Lucrarea de față este bazată pe studierea unei bibliografii destul de vastă dar nu este exclusă tratarea unor cercetări concrete. Scopul într-un studiu este deci, în primul rând, de a sistematiza o serie de cunoștințe asupra unei probleme, de a formula aprecieri care, eventual să devină ipoteze pentru alte cercetări.

Metoda observației

Observația este considerată, de cele mai multe ori, explicit sau implicit, ca fiind prima și cea mai simplă metodă de cercetare. Deși frecventă, o astfel de apreciere trădează o anumită imprudență. Specialiștii în domeniu notează, mai echilibrat și ponderat, că: “Modalitățile fundamentale ale investigației faptelor sunt observația si experimentul; aceste două operații nu se pot ierarhiza după importanță nici după vreo succesiune univocă fiind complemetare și intervenind alternativ în procesul real al cunoașterii”. Procesul de cunoaștere este unitar, observațiile concură spre experiment iar acesta constă într-o țesătură de observații.

În cercetarea pedagogică ca de altfel și în alte domenii, metoda observației deține un rol esențial. Prin observare se înțelege constatarea lucrurilor și fenomenelor așa cum ni le oferă natura în mod obișnuit. Observarea științifică în cercetarea pedagogică înseamnă urmărirea atentă și sistematică a fenomenelor și faptelor fără intenția de ale modifica, cu scopul de a degaja relații cauzale referitoare la procesul instructiv-educativ, pe baza cărora se pot formula generalizări predicative.

Metoda observației poate fi clasificată astfel:

după modul de realizare:

observație directă;

observație indirectă;

b). după orientarea în timp:

observație transversală;

observație longitudinală;

c). după locul de desfășurare:

observație în teren;

observație de laborator;

d). după modul de organizare:

observație integrală;

observație selectivă;

În cercetările realizate cu metoda observației operează câteva limite (de evidență, de timp). Aceste constrângeri sunt însă diminuate prin corelarea informațiilor obținute prin observații cu cele obținute prin alte metode ca și prin respectarea riguroasă a cerințelor de organizare a acțiunii.

Metoda experimentului pedagogic. După Greenwood, 1945, experimentul constă în testarea ipotezelor cauzale prin integrarea unor situații contrastante controlate. Leon Festinger arată că experimentul constă în măsurarea efectelor manipulării unei variabile independente asupra variabilei dependente într-o situație în care acțiunea altor factori este redusă la minimum. În experiment se folosește un grup de copii (elevi), grup experimental ale căror rezultate vor fi prelucrate și comparate.

Metoda testelor. Testul reprezintă o probă standardizată din punct de vedere al sarcinii propuse spre rezolvare, al condițiilor de aplicare și instrucțiunilor date, precum și al modalităților de cotare și interpretare a rezultatelor obținute. Testele vor fi elaborate astfel încât nici un elev nu va fi dezavantajat. Pentru obținerea celor mai bune rezultate, timpul de refacere trebuie să fie uniform și consistent pentru toți elevii.

Metoda statistico-matematică. Aplicarea acesteia ne-a permis interpretarea diferitelor date obținute din aplicarea testelor, permițându-ne caracterizarea și compararea celor două grupuri, de control și experiment.

În vederea interpretării datelor au fost calculați următorii parametri: parametrii tendinței centrale, care evidențiază valorile centrale și tendința acestora de a se deplasa în cadrul șirurilor (media aritmetică); parametrii de dispersie, pe baza cărora poate fi apreciat gradul de omogenitate a grupurilor de subiecți ( abaterea standard, coeficientul de variabilitate etc.).

Statistica reprezintă acel domeniu al matematicii aplicate, fundamentat pe teoria probabilităților și pe legea numerelor mari, care permit studiul diferitelor caracteristici ale fenomenelor de masă. În raport cu variabila supusă atenției și cu metoda adaptată în investigarea ei, intervenția metodelor statistice în cercetarea pedagogică implică câteva momente importante:

stabilirea eșantioanelor asupra cărora urmează să se efectueze investigația;

elaborarea instrumentelor de măsură adecvate fenomenelor ce urmează a fi studiate;

recoltarea metodică a informațiilor brute referitoare la colectivul de subiecți supus investigației, cuantificarea lor și ierarhizarea datelor numerice;

reducerea mulțimii ordonate de date la un număr mic de rezultate sintetice prin prelucrarea datelor ordonate și construirea curbelor de distribuție;

interpretarea rezultatelor obținute prin formularea unor ipoteze, verificarea lor, stabilirea unor concluzii cu valoare prognostică, descoperirea raporturilor dintre fenomene.

Prelucrarea statistică a informațiilor reduce și uneori elimină subiectivitatea cercetătorului, contribuind la sporirea obiectivității științifice.

2. 5. METODE ȘI MIJLOACE SPECIFICE NATAȚIEI PRIVIND DEZVOLTAREA REZISTENȚEI LA COPII DE VÂRSTA 8-10 ANI.

Metode tehnice:

1. Metoda video.

2. Vizionarea casetelor cu cei mai buni înotători.

Metodele de antrenament se vor folosi în concordanță cu principiile de bază ale antrenamentului sportiv.

La această vârstă de 8-10 ani folosim următoarele metode de antrenament:

Metode de antrenament utilizate în pregătirea înotătorilor de vârstă de 8-10 ani sunt:

(Renato Manno, J. Counsilman, E.W. Maglischo, Gheorghe Marinescu).

1. Metoda de antrenament continuu

Caracteristici generale:

înot uniform, pe distanțe lungi;

regimul de lucru, în zona de efort aerob mediu și superior;

intensitatea este medie, ușor ridicată;

utilizat mai mult, în pregătirea copiilor 9 – 10 ani fete și 10 ani băieți; îmbunătățește rezistența.

Mijloace de pregătire în apă

înot continuu pe distanța de 800, – 1500 – 3000m;

înot uniform în timp: 20 – 40 – 60min;

zona de efort aerob mediu;

înot pe distanță numai cu brațele sau numai cu picioarele;

2. Metoda de înot alternativ

Caracteristici generale:

distanța de înot se împarte, înotând părți din ea cu intensitate egală sau alternativ ușor.

Exerciții: 25m înot tare, 25m ușor, 50m tare si 50m ușor, 100m ușor, 100m tare (și cu alte variante);

se alterneză un efort aerob cu unul anaerob;

distanța lăsată la latitudinea sportivului sau impusă de antrenor;

zona de efort aerob superior.

3. Metoda de antrenament cu intervale

Caracteristici generale:

frecvent utilizată în pregătirea înotătorilor;

cuprinde exerciții din zona de efort mixt, aerob-anaerob;

se dezvoltă rezistența în regim de viteză.

Mijloace de pregătire în apă; variante:

a) serii fracționate

● distanța 8 x 50m pauză 15”

2 x 100m pauză 30”

b) piramida

● 2 x 200m (pauză 2’)

● 4 x 100m (pauză 3’)

● 8 x 50m (pauză 30”)

4. Antrenamentul cu repetare

Caracteristici generale:

nu este recomandată grupelor mici;

distanța de concurs, împărțită pe bucăți, înotată într-un număr mic de repetări;

intervalul dintre repetări este mare;

în funcție de repetarea distanței și a pauzei, efortul poate fi în zona de efort anaerob alactat sau anaerob lactat.

Mijloace de pregătire în apă:

6-8 x 25m;

4-8 x 50m;

4 x 100m;

2 x 100m.

5. Metoda de antrenament cu sprinturi

Caracteristici generale:

distanțele scurte 15m, 25m, se înoată cu intensitate maximă și cu pauze mari până la revenire;

sunt utilizate în apă la începutul sau la sfârșitul antrenamentului;

efortul este anaerob alactat.

Mijloace de pregătire în apă:

16 x 25m = pauză 1’ – 2’ (lucru în serii);

18 x 15m = pauză 1’ – 2’ (lucru în serii);

6. Metoda de antrenament hypoxic

Caracteristici generale:

datorie mare de oxigen;

apare acidul lactic;

inspirația este mai rară în timpul parcurgerii distanțelor.

Mijloace de pregătire în apă:

respirație la 3-4 cicluri de brațe;

În timpul antrenamentelor, majoritatea antrenorilor utilizează metode combinate.

Mijloace de pregătire utilizate pe uscat și în apă pe grupe de vârstă

F.R.N.P.M. recomandă:

A. Grupa de vârstă 8 – 9 ani

Obiective:

dezvoltarea fizică armonioasă;

îmbunătățirea calităților motrice de bază;

accent pe pregătirea aerobă, cu pătrunderi în dezvoltarea celei anaerobe;

Mijloace de pregătire utilizate în apă:

exerciții de perfecționare a tehnicii (înot defalcat brațe, picioare, cu și fără respirație, exerciții în alunecare);

exersarea starturilor și întoarcerilor;

înot uniform pe distanța de 400 – 800 – 1000 m (pentru dezvoltarea rezistenței aerobe);

înot în viteză pe distanța de 15, 25, 50m utilizând cronometrul;

jocuri în apă.

Mijloace de pregătire pe uscat

exerciții din gimnastica de bază;

alergări pe teren variat, chiar mai mult de 1000m.

Durata lecției crește la 60 min. Metoda de pregătire folosită va fi parțială și globală.

La această vârstă se pot efectua între 3 și 5 antrenamente pe săptămână.

B. Grupa de vârstă 9 – 10 ani

Pregătirea este mai organizată, antrenamentul cuprinzând și exerciții mai grele.

Copiii selecționați înoată cele patru procedee.

Mijloace de pregătire în apă cronometrat (exemplificări).

rezistență aerobă;

1 x 1000m; 1 x 1500m;

1 x 800m; 2 x 800m;

2 x 400m; 4 x 400m;

4 x 200m; 8 x 200m;

4 x 100m; 6 x 100m;

rezistență anaerobă;

serii de 4 (8x25m) pauză mică;

serii de 4 (10 x 50m) pauză mică;

pentru dezvoltarea vitezei;

serii de 4 – 8 x 15m;

serii de 4 – 6 x 25m;

corectări de tehnică;

se utilizează și labele de cauciuc.

Mijloace de pregătire pe uscat:

exerciții de dezvoltare a mobilității;

exerciții pentru dezvoltarea vitezei de execuție;

exerciții cu gantere mici;

exerciții cu extensoare;

alergări pe distanțe de 3000m.

Durata antrenamentuluii ajunge la 90 – 120min cu 4 – 6 antrenamente pe săptămână.

E.W.Maglischo, nu recomandă o specializare pe probe de concurs înainte de 12 – 14 ani. Volumul mediu de înot este între 1,5km 2,5km.

Exercitii pentru procedeul CRAUL.

1. Picioare craul cu pluta.

2. Picioare craul cu mâinile înainte.

3. Alunecare craul cu un singur braț.

4. Alunecare craul, pe ambele părți, sau cu diferite ritmuri de respirație

5. Semifluture cu picioare craul (tracțiunea și revenirea brațelor se face prin apă).

6. Înot craul fără respirație.

7. Înot craul cu diferite ritmuri de respirație.

8. Brațe craul cu picioarele susținute de rulouri sau alt gen de obiecte plutitoare, sau cu partener.

Exerciții pentru procedeul SPATE.

1. Picioare spate cu mâinile în prelungirea corpului.

2. Picioare spate cu mâinile lângă corp.

3. Picioare spate cu un braț în prelungirea corpului, celălalt jos.

4. Alunecare spate cu un braț sus, unul jos.

5. Alunecare spate cu schimbarea brațelor.

6. Înot spate cu tracțiune simultană a brațelor (spate cu două brațe sau spate dublu).

7. Brațe spate cu picioarele susținute sau cu partener.

8. Brațe spate cu picioarele susținute și cu tracțiune simultană.

Jocurile în apă

Ele sunt parte integrantă a învățării înotului, cu ajutorul lor copiii vor trece mai ușor la învățarea mișcărilor de înot, iar progresele în însușirea diferitelor procedee tehnice vor fi mai rapide. Jocurile contribuie la dezvoltarea multilaterală a copiilor, lărgindu-le sfera propriilor reprezentări despre tot ce-i înconjoară, le educă calitățile morale și intelectuale și le perfecționează deprinderile motrice. Copiii capătă mari satisfacții ca urmare a întrecerilor desfășurate în comun, a efortului depus și a succesului obținut. Jocul aduce bucurie și plăcere. În afară de valoarea lor igienică, jocurile în apă au și o valoare instructiv-educativă. Copilul care știe să înoate nu mai are frică de apă; aceasta devine pentru el un mediu cunoscut.

Organizarea și desfășurarea jocurilor cer o bună pregătire tehnică și pedagogică din partea celor care le conduc și supraveghează. Va trebui să se țină seama de locul unde se desfășoară jocul, de vârsta, sexul, de gradul de pregătire al colectivului, de condițiile atmosferice,de măsurile de prevenire a accidentelor etc.

Exemple de jocuri în apă

Șarpele: Copiii se plimbă (apucați de mâini) în serpentină, traversând bazinul.

Pașii uriașului: Traversarea bazinului cu pași foarte mari.

Lupta: Copiii lovesc apa cu mâinile, după care se vor împinge în palme, încercând să se dezechilibreze unul pe celălalt, având brațele cu palmele față în față.

Marșul prin apă: Ținându-se în lanț de brațe, merg cântând prin apă, schimbând deseori direcția.

Crabul: Mersul crabului pe fundul bazinului, înaintând cu brațele și picioarele, asemănător lui.

Podul: Profesorul ține un baston la cca 20 cm sub nivelul apei,copiii vor trece succesiv pe sub pod, într-un sens și în celălalt.

Rățuștele: Sărituri de pe marginea bazinului. Se execută sărituri în apă cu întrecere, cine ajunge mai repede, alergând prin apă la marginea cealaltă.

Fântâna: Apa se va aduna cu ambele mâini căuș și se va sufla în ea cu putere.

Broasca: Sărituri de pe fundul bazinului, în poziție de broască (cu întreceri).

Moara se învârte: Elevii plutesc pe spate, cu mâinile și brațele depărtate, rotindu-se în cerc.

Meduza: În poziție alungită pe abdomen, cu sprijin pe degete, se vor lăsa să-i aducă apa. Pentru stabilitate, capul va fi în apă, brațele și picioarele vor fi depărtate.

Plasa și peștișorii: Elevii se țin câte doi de mână, ei fiind urmăriți de alții care îi vor prinde în plasă. Ei pot evita plasa prin scufundarea în apă.

Spălatul rufelor: Doi parteneri susțin un elev culcat pe spate.

Unul îl ține de glezne, celălalt de axile. Îl vor scufundă și ridică de mai multe ori, sau îl vor răsuci ușor.

Furtună în bazin: Elevii se țin de bara bazinului, cu brațele întinse, având picioarele foarte aproape de bordură. Își vor îndoi brațele spre bazin succesiv, provocând valuri care se izbesc de marginea bazinului.

Cal și călăreț: Susținerea partenerului pe umeri, mers prin apă, după care rolurile se schimbă (numai băieții de 13-14 ani).

Dopurile plutesc: Ghemuit cu brațele în jurul genunchilor, capul în apă. Se vor ridica picioarele, lăsând corpul ghemuit să plutească.

Căutătorii de perle: Se vor așeza două echipe la marginea bazinului. Profesorul va arunca un obiect la distanță între cele două echipe. La semnal, elevii se aruncă, aducând obiectul cât mai repede.

Jocul cu mingea: Elevii formează un cerc și aruncă mingea de la unul la altul. Doi elevi la mijlocul cercului încearcă să o prindă. Nu se va arunca mingea la vecin.

Mingea proiectil: Elevii se vor așeza în cerc. Mingea va fi aruncată, încercând să lovească unul din colegi. Ei vor încerca să scape plonjând. Se ține evidența celor atinși și neatinși. Mingea trebuie să fie ușoară.

Căderea în cascadă: Șezând pe marginea bazinului cu spatele la apă, elevii vor forma un lanț de mâini. Se vor răsturna înapoi, antrenând tot șirul.

Catargul: Elevii în grup, vor pluti pe spate, cu un picior afară din apă întins. Vor împinge cu mâna în jos și lateral, ridicând ușor șoldurile.

Oglinda: Față în față câte doi, își imită mișcările ca într-o oglindă, repetând ce face partenerul său.

Statuile: Profesorul stă cu spatele la elevi. La un semnal se întoarce spre ei. Copiii vor rămâne nemișcați, într-o poziție la alegere, având diferite mișcări de brațe și picioare.

Indicatori ai pregătirii pe grupă de vârstă

Fete și băieți 8-10 ani.

Tabelul nr.1

2. 6. Teste aplicate în cercetare.

Pentru parametrii dezvoltării morfologice:

Înălțimea (cm)

Greutatea corporală (kg)

Lungimea membrului inferior (cm)

Lungimea membrului superior (cm)

Anvergura (cm)

Pentru parametrii pregătirii fizice:

Mobilitatea coxo-femurală în plan anterior (cm)

Mobilitate scapulo-humerală (cm)

Testarea tehnicii (note):

Procedeul craul

Procedeul spate

Testarea rezistenței la înot.

a). 100 m liber

b). 100 m spate

ÎNĂLȚIMEA (TALIA) se măsoară cu ajutorul taliometrului între vertex și planul plantelor. Subiectul este așezat în ortostatism cu articulațiile în extensie astfel încât tija verticală a taliometrului să atingă călcâiele, șantul interfesier și coloana vertebrală în dreptul omoplaților. Capul va fi așezat astfel încât o linie imaginară ce unește unghiul extrem al ochiului cu marginea superioară a conductului auditiv extern să fie paralelă cu planul plantelor. Cursorul taliometrului va fi sprijinit de vertex și se va citi și consemna valoarea în centimetri.

Obiectiv: stabilirea înălțimii elevilor.

Resurse: taliometru, ruletă, echer.

Observații: elevul trebuie să fie descălțat.

GREUTATEA. Măsurarea acestui parametru reprezintă măsurarea greutății corporale cu ajutorul cântarului de persoane.

Obiectiv: stabilirea greutății corporale a elevilor.

Descriere: se realizează prin cântărire.

Metodologie: elevul stă pe cântar, luând o poziție de stând relaxat. Se notează rezultatul cântăririi în kilograme (kg).

Resurse: cântare cu tijă sau cântare digitale.

Observații: elevul trebuie sa fie îmbrăcat cât mai lejer, în tricou și șort.

LUNGIMEA MEMBRULUI SUPERIOR se măsoară cu ajutorul benzii metrice din punctul acromial până la marginea cea mai distantă a degetului medius, palma fiind orientată vertical.

LUNGIMEA MEMBRULUI INFERIOR se măsoară de la spina iliacă antero-superioară până la marginea inferioară a maleolei interne.

ANVERGURA se măsoară cu ajutorul unei tije rigide gradate în centimetri. Subiectul va fi așezat în ortostatism cu membrele superioare la orizontală și cu toate articulațiile în extensie. Se măsoară în centimetri.

Obiectiv: stabilirea deschiderii membrelor superioare.

Descriere: se măsoară distanța între cele două puncte digitale (medius) de la membrul superior stâng și membrul superior drept.

Metodologie: elevul se află în poziția stând cu membrele superioare în poziție orizontală (abducție de 90 grade), cu articulațiile în extensie (coate extinse, palmele în poziție intermediară), spatele este lipit de perete. Se notează distanța dintre cele două puncte în centimetri (cm).

Resurse: tijă gradată, riglă, ruletă.

TESTAREA MOBILITĂȚII SCAPULO-HUMERALE.

Subiectul se află în poziția stând cu brațele întinse, mînile vor susține de la cele două capete o riglă gradată în centimetri. Din aceasta poziție se execută o rotare de brațe înapoi, rigla trecând peste cap până ajunge în partea dorsală a corpului. Revenirea în poziția inițială se execută printr-o rotare a brațelor întinse, spre înainte. La următoarea încercare se va micșora distanța de prindere a riglei cu mâinile la unul din capetele acesteia. Exercițiul se repetă, distanța dintre mâini micșorându-se la fiecare repetare. Se va înregistra în centimetri distanța minimă de prindere a riglei la care a fost efectuată corect rotarea brațelor înainte-înapoi.

TESTAREA MOBILITĂȚII COXO-FEMURALE ÎN PLAN ANTERIOR.

Subiectul stă în picioare pe un scaun înalt de 50cm, cu vârfurile picioarelor la marginea scaunului. O riglă înaltă de 100cm, gradată din centimetru în centimetru se fixează cu gradația 50cm la nivelul suprafeței scaunului, cu gradația zero în sus și gradația 100cm în jos.

Executantul îndoaie trunchiul înainte, cu genunchii perfect întinsi, alunecând cu vârfurile degetelor întinse în jos pe riglă, încercând să depășească cât mai mult gradația 50cm, rămânând în poziția finală 3 secunde pentru a se citi gradația până la care s-a ajuns cu vârful degetelor. Se acordă trei încercări. Se va înregistra cel mai bun rezultat.

TESTAREA TEHNICII – s-a realizat astfel:

Tehnica a fost apreciată de trei experți la procedeul craul. Aprecierea s-a realizat cu note de la 1 la 10 pentru: poziția corpului; lucrul de picioare; lucrul de brațe; înotul în coordonare pe distanța 1x25m. Media aritmetică a celor 4 note a reprezentat nota finală a acestui test pentru fiecare subiect.

50 M LIBER

Înot craul pe distanța de 50m. Se înregistreză rezultatul sportivului (sec).

50 M SPATE

Înot craul pe distanța de 50m. Se înregistreză rezultatul sportivului (sec).

CAPITOLUL III

ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII

3. 1. SUBIECȚII SUPUȘI CERCETĂRII

Subiecții cercetați sunt înotătorii (claselor II-IV), vârsta 8-10 ani, în număr de 12, reprezentând 6 băieți și 6 fete.

3. 2. Locul, timpul și condițiile ambianței în care s-a efectuat cercetarea.

Cercetarea s-a desfășurat la Complexul de Natație și Kinetoterapie de la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava, pe durata a șase luni (ianuarie-iunie, 2012).

Locația, cu o vechime de trei ani, a corespuns din toate punctele de vedere efectuării unei cercetări atente și riguroase. Edificiul îndeplinește o sumă de calități, dintre care enumăr următoarele:este luminos, nou, modern, igienic, spațios, dotat cu aparatură performantă.

Complexul de natație și kinetoterapie cuprinde o suprafață de 3000 de metri pătrați. Bazinul de înot are o lungime de 25 de metri, o lățime de 14 metri. și 6 culoare. Complexul cuprinde și săli de curs, săli de masaj, 10 laboratoare de kinetoterapie, saună pentru femei și bărbați separat și o sală polivalentă utilată cu aparatură specială pentru masaj și kinetoterapie. Bazinul de înot are o suprafață desfășurată de 342 metri pătrați, o adâncime de la 2,6 până la 3,1 metri, având în interior placaj ceramic vitrificat. Acesta este ideal nu numai pentru activitățile didactice, de atrenament, dar și pentru diverse activități kinetoterapeutice, dispunând de o platformă scufundabilă care poate modifica adâncimea bazinului și de o galerie cu gradene care asigură vizibilitatea spre interiorul acestuia pentru un public limitat în timpul competițiilor sportive și antrenamentelor.

Complexul de natație și kinetoterapie de la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava are multiple întrebuințări și valori:

-valoare educativă, fiind un obiectiv destinat formării profesionale a studenților din cadrul Facultății de Educație Fizică și Sport;

-valoare terapeutică, fiind un excelent centru de recuperare kinetoterapeutică pentru persoane cu afecțiuni, traumatisme locomotorii și dizabilități fizice, etc;

-valoare recreativă, fiind considerat de membrii comunității sucevene și nu numai drept locația perfectă pentru petrecerea timpului liber în mod plăcut și util.

Calitățile și valorile Compexului de natație și kinetoterapie de la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava își au originea în munca susținută, de înalt profesionalism, a unui întreg colectiv de cadre didactice și personal de specialitate. Studenții primesc o bună pregătire teoretică și practică în domeniu sub atenta îndrumare a catedrei de Educație Fizică și Sport , sportivii de performanță pot beneficia de dotarea și personalul calificat pentru recuperarea deficitului morfo-funcțional post –traumatic în vederea îmbunătățirii performanței prin antrenamente speciale, persoanele sănătoase se pot bucura de programe de fitness, masaj, relaxare, exerciții de ameliorare a reacției la stres și de îmbunătățire a stilului de viață, persoanele cu boli cronice au parte de programe complexe de recuperare și reabilitare.

În concluzie, doresc să evidențiez că activitatea de cercetare s-a desfășurat în cele mai optime condiții la Compexul de natație și kinetoterapie de la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava. Locul a corespuns activității de cercetare beneficiind de un bazin de înot cu dimensiunile și dotarea necesară. Durata de șase luni a cercetării a fost suficientă pentru acumularea de informații și date concrete, dar și pentru aplicarea de testări pe un lot de 12 copii care au contribuit semnificativ la partea practică a lucrării. Ambianța a fost propice desfășurării cercetării, oferind o bază materială de calitate și o îndrumare metodică de înalt profesionalism din partea coordonatorului științific al lucrării de licență.

3. 3. SARCINILE CERCETĂRII

consultarea și studierea literaturii de specialitate existentă, în legătură cu tema abordată;

cunoașterea metodelor de cercetare care pot fi utilizate în realizarea studiului;

alegerea și stabilirea numărului de subiecți;

stabilirea metodelor și mijloacelor specifice înotului;

centralizarea și prelucrarea datelor;

interpretarea datelor;

3. 4. REZULTATELE ȘI INTERPRETAREA DATELOR (PRELIMINARII)

Analiza și interpretarea datelor la testele aplicate în cercetare:

Înălțimea (cm)

Greutatea corporală (kg)

Lungimea membrului inferior (cm)

Lungimea membrului superior (cm)

Anvergura (cm)

Indicatori statistici calculați (metode statistico-matematice pentru prelucrarea și interpretarea datelor)

S-au folosit următorii indicatori:

= Media aritmetică

= Abaterea standard

= Coeficientul de variabiliate

Tabelul nr.2. MĂSURĂTORI ANTROPOMETRICE.

Pentru parametrii pregătirii fizice:

Mobilitatea coxo-femurală în plan anterior (cm)

Mobilitate scapulo-humerală (cm)

LEGENDĂ:

Ti = Testarea inițială.

Tf = Testarea finală.

Tabelul nr.3. TABEL COMPARATIV PRIVIND MOBILITATEA LA TESTAREA INIȚIALĂ ȘI FINALĂ.

Testarea tehnicii (note):

Procedeul craul

Procedeul spate

Tabelul nr.4. TABEL COMPARATIV PRIVIND NOTELE LA TESTAREA INIȚIALĂ ȘI FINALĂ.

Testarea rezistenței la înot.

– 100 m liber

– 100 m spate

Tabelul nr.5. TABEL COMPARATIV PRIVIND NOTELE LA TESTAREA INIȚIALĂ ȘI FINALĂ A REZISTENȚEI LA ÎNOT.

Interpretatea rezultatelor obținute

Datele culese și apoi interpretate statistico-matematic au fost tabelate, realizând o imagine sintetică a principalelor valori avute în vedere. Având la bază tabelele, am trecut la analiza și interpretarea datelor.

Tabelul nr.3. TABEL COMPARATIV PRIVIND MOBILITATEA LA TESTAREA INIȚIALĂ ȘI FINALĂ.

Mobilitatea coxo-femurală în plan anterior

Media aritmetică Mobilitatea coxo-femurală în plan anterior este de 51cm la testarea inițială și de 51.91cm la cea finală, deci o creștere a performanței de 0.91cm.

Abaterea standard înregistrează valori de 2.12 la testarea inițială și de 2.09 la testarea finală. Aceste valori arată o dispersie mică, omogenitate mare a colectivului.

Coeficientul de variabilitate obținut la testarea inițială și la testarea finală este de 0.041% ceea ce înseamnă dispersie foarte mică, omogenitate mare a colectivului.

Mobilitate scapulo-humerală

Media aritmetică. Mobilitatea scapulo-humerală în este de 38.83cm la testarea inițială și de 39.83cm la cea finală, deci o creștere a performanței de 1cm.

Abaterea standard înregistrează valori de 1.52 la testarea inițială și la testarea finală. Aceste valori arată o dispersie mică, omogenitate mare a colectivului.

Coeficientul de variabilitate obținut la testarea inițială și la testarea finală este de 0.041% ceea ce înseamnă dispersie foarte mică, omogenitate mare a colectivului.

Tabelul nr.4. TABEL COMPARATIV PRIVIND NOTELE LA TESTAREA INIȚIALĂ ȘI FINALĂ.

Procedeul craul

Media aritmetică. Nota este de 8.25 pct. la testarea inițială și de 9.33 pct. la cea finală, deci o creștere a performanței de 1.08 pct..

Abaterea standard înregistrează valori de 0.43 la testarea inițială și de 0.47 la testarea finală. Aceste valori arată o dispersie mică, omogenitate mare a colectivului.

Coeficientul de variabilitate obținut la testarea inițială și la testarea finală este de 0.052% ceea ce înseamnă dispersie foarte mică, omogenitate mare a colectivului.

Procedeul spate

Media aritmetică. Nota este de 8.33 pct. la testarea inițială și de 9.41 pct. la cea finală, deci o creștere a performanței de 1.08 pct..

Abaterea standard înregistrează valori de 0.47 la testarea inițială și de 0.49 la testarea finală. Aceste valori arată o dispersie mică, omogenitate mare a colectivului.

Coeficientul de variabilitate obținut la testarea inițială și la testarea finală este de 0.052% ceea ce înseamnă dispersie foarte mică, omogenitate mare a colectivului.

Tabelul nr.5. TABEL COMPARATIV PRIVIND NOTELE LA TESTAREA INIȚIALĂ ȘI FINALĂ A REZISTENȚEI LA ÎNOT.

100 m liber

Media aritmetică. Nota este de 134.41s. la testarea inițială și de 133.66s la cea finală, deci o creștere a performanței de 0.75s.

Abaterea standard înregistrează valori de 2.59 la testarea inițială și de 3.09 la testarea finală. Aceste valori arată o dispersie mică, omogenitate mare a colectivului.

Coeficientul de variabilitate obținut la testarea inițială și la testarea finală este de 0.01% ceea ce înseamnă dispersie foarte mică, omogenitate mare a colectivului.

100 m spate

Media aritmetică. Nota este de 135.75s la testarea inițială și de 134.91s. la cea finală, deci o creștere a performanței de 0.84s..

Abaterea standard înregistrează valori de 2.45 la testarea inițială și de 2.39 la testarea finală. Aceste valori arată o dispersie mică, omogenitate mare a colectivului.

Coeficientul de variabilitate obținut la testarea inițială și la testarea finală este de 0.01% ceea ce înseamnă dispersie foarte mică, omogenitate mare a colectivului.

CAPITOLUL IV.

CONCLUZIILE LUCRĂRII

Rezultatele obținute în urma cercetării au confirmat ipotezele lucrării, ceea ce ne permite să afirmăm că metodele folosite în antrenamentul de dezvoltare a rezistenței se pot aplica și la copiii înotători.

Aceste rezultate conduc la concluzia că, la această vârstă, se poate influența rezistența.

Dezvoltarea calității motrice – rezistența- prin mijloace folosite personal pentru cercetare nu aduce prejudicii pregătirii fizice de rezistență în ansamblul ei, ci, dimpotrivă, aceste mijloace formează deprinderi ce pot ajuta în viitor la însușirea altor acțiuni motrice mai complexe.

În cadrul pregătirii fizice de rezistență trebuie realizată o selecție a mijloacelor și metodelor celor mai eficiente și mai diverse, pentru ca activitatea fizică să fie cât mai atractivă și să asigure interesul elevilor. Dacă elevul prezintă interes, se poate mări timpul efectiv de lucru prin evitarea timpilor „morți”, și se poate ajunge la un grad mai mare de progres.

Adaptarea mijloacelor de exersare se face printr-o dozare corespunzătoare a efortului, în funcție de următorii factori:

capacitatea individuală de efort;

vârstă;

sex;

Profesorul trebuie să folosească diverse metode și procedee de a observa, pe cât posibil, activitatea fiecărui elev, având astfel posibilitatea de a le corecta acțiunile sau de a le readapta mijloacele după capacitatea fiecăruia.

Aceste procedee pot fi:

– pe grupe valorice;

– pe perechi;

– individual;

Pentru dezvoltarea rezistenței, se recomandă folosirea mijloacelor cu caracter de forță, deoarece această calitate din urmă dezvoltă un mod echilibrat, care influențează rezistența.

S-a putut constata că și la nivelul acestor vârste, antrenamentul trebuie individualizat. Privind reactivitatea la efort, în planul proceselor biochimice, la copiii foarte bine antrenați nu sunt diferențe notabile în raport cu seniorii. Considerând parametrii efortului, datele cercetării atestă prioritatea volumului efortului, pentru a determina, în primul rând modificări de ordin structural, pe care se va baza optimizarea randamentului specific.

Intensitatea efortului poate atinge cote mult mai mari decât se practică în prezent, cu condiția să se manifeste prudent în administrarea stimulului, care poate avea inițial valori cuprinse între 3 – 5% din volumul total de antrenament, pentru ca la cei antrenați să atingă valori în jur de 10%. Volumele de înot pe aceste distanțe se situează între 0,01% km (copii de 8 ani) și 1,18 km (copii de 10 ani), cu o medie de 0,51 % km pentru distanța de 12m și 3.91% km la 12,49% (copii 8 – 10 ani), cu o medie de 6,98% pentru distanța de 25m.

Antrenamentul hipoxic este accesibil și la acest nivel de pregătire, cu condiția de a utiliza cicluri respiratorii de 3, 5, 7, 9 brațe. Frecvența cardiacă, ca factor de dirijare a efortului în cadrul procedeului cu intervale, trebuie adaptată la particularitățile funcționale ale vârstei copiilor.

În perioada vârstei corespunzătoare nivelului 8 -10 ani, pregatirea aerobă este prioritară și necesară pentru fundamentarea unei bune capacitați de efort, înțelegând atât efortul propriu-zis cât și revenirea după efort, fiind în același timp indispensabilă pentru a accede spre marea performanță și a avea longevitate sportivă. Utilizarea mijloacelor de pregătire ale procedeului mixt trebuie să fie foarte ridicată la această categorie de vârstă (22,81% copii de 10 ani). Privind dezvoltarea toleranței la lactat, la această grupă de nivel, față de seniori, la eforturile intensive, raportul pauză-efort de 5:1, respectiv 3:1, va avea o pondere mai mare decât raportul pauza-efort de 1:1, evitându-se astfel oboseala excesivă a copiilor în antrenamentele zonei specifice.

Copiii vor suporta cu mai multa ușurință concentrări mari de acid lactic (17 mM/1), dacă se alternează zonele de efort în ciclul săptămânal.

Aprecierea progresului realizat de copii numai pe baza timpilor înregistrați pe distanțele de antrenament sau control nu este suficient de edificatoare, deoarece acest progres se poate datora în bună parte maturității biologice.

Astfel, trebuie avute în vedere cu necesitate, modificările adaptative care se produc în plan energetic. La acest nivel, o importanță deosebită o prezintă educarea simțului tempoului și a ritmului, fără de care copiii nu pot realiza variațiile de intensitate reclamate de procedeele de antrenament.

Privind adaptarea la efort, diferența dintre băieți și fete nu este semnificativă la această grupă de nivel, totuși fetele realizează pe baza maturizării mai rapide, un progres mai vizibil, ceea ce nu mai caracterizează perioada postpubertară.

BIBLIOGRAFIE

DAVID G. THOMAS – ÎNOT-Trepte spre succes. Editura TEORA, 1996.

DOINA MARIA ȘCHIPOR, CARMEN CORNELIA BALAN –Psihologia Educației. Editura UNIVERSITĂȚII DIN SUCEAVA, SUCEAVA, 2009.

ERNEST W. MAGLISCHO-Să înotăm chiar și mai repede. Traducere în română, Federația Română de Natație și Pentatlon Modern, 1993.

GHEORGHE CÂRSTEA- Teoria și Metodica Educației Fizice și Sportului. Editura AN-DA, București, 2000.

GHEORGHE V. MARINESCU-Copii și performanța în înot. București, 1998.

GHERVAN PETRU- Teoria și Metodica Educației Fizice și Sportului. Curs suport-SUCEAVA.

JIVAN IOAN SEBASTIAN-Înot-Tratat metodic, București, 1999.

Mureșan, E. – Înot – curs de specializare, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007.

SILVIU ȘALGĂU-Adaptarea biologică a organismului la efortul dirijat-CURS. Editura EduSoft, BACĂU, 2007.

TUDOR O. BOMPA – Periodizarea:Teoria și metodologia antrenamentului sportiv. Editura TANA, 2008.

TUDOR O. BOMPA-Totul despre pregătirea tinerilor campioni-Traducere în limba română-București , 2003

Viorel Cojocaru – Evaluarea potențialului somatic, funcțional și motric al populației, București, 2011.

http://www.swimming.ro/articol/istoric-10/.

BIBLIOGRAFIE

DAVID G. THOMAS – ÎNOT-Trepte spre succes. Editura TEORA, 1996.

DOINA MARIA ȘCHIPOR, CARMEN CORNELIA BALAN –Psihologia Educației. Editura UNIVERSITĂȚII DIN SUCEAVA, SUCEAVA, 2009.

ERNEST W. MAGLISCHO-Să înotăm chiar și mai repede. Traducere în română, Federația Română de Natație și Pentatlon Modern, 1993.

GHEORGHE CÂRSTEA- Teoria și Metodica Educației Fizice și Sportului. Editura AN-DA, București, 2000.

GHEORGHE V. MARINESCU-Copii și performanța în înot. București, 1998.

GHERVAN PETRU- Teoria și Metodica Educației Fizice și Sportului. Curs suport-SUCEAVA.

JIVAN IOAN SEBASTIAN-Înot-Tratat metodic, București, 1999.

Mureșan, E. – Înot – curs de specializare, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007.

SILVIU ȘALGĂU-Adaptarea biologică a organismului la efortul dirijat-CURS. Editura EduSoft, BACĂU, 2007.

TUDOR O. BOMPA – Periodizarea:Teoria și metodologia antrenamentului sportiv. Editura TANA, 2008.

TUDOR O. BOMPA-Totul despre pregătirea tinerilor campioni-Traducere în limba română-București , 2003

Viorel Cojocaru – Evaluarea potențialului somatic, funcțional și motric al populației, București, 2011.

http://www.swimming.ro/articol/istoric-10/.