Dezvoltarea Regionala In Uniunea Europeana Si Perspectivele Romaniei

CUPRINS

Introducere 3

CAPITOLUL I. Conceptul de dezvoltare regională 4

Principii de dezvoltare regională 4

Instrumentele structurale ale politicii de dezvoltare regională 12

Politici de dezvoltare europene 17

O perioadă de tranziție 2004-2006 20

CAPITOLUL II. Politica de dezvoltare regională în România 23

2.1. Politici și instrumente de dezvoltare regională în România 23

2.2. Obiectivele politicii regionale în România 27

2.3. Planul Național de Dezvoltare Regională 2002-2006 30

CAPITOLUL III. Impactul integrării europene asupra dezvoltării

regionale a României …… 41

Progresele realizate de România în ultimii ani 41

Recomandări referitoare la politica de dezvoltare regională 44

CONCLUZII 46

BIBLIOGRAFIE 49

=== DEZVOLTAREA REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI PERSPECTIVELE ===

CUPRINS

Introducere 3

CAPITOLUL I. Conceptul de dezvoltare regională 4

Principii de dezvoltare regională 4

Instrumentele structurale ale politicii de dezvoltare regională 12

Politici de dezvoltare europene 17

O perioadă de tranziție 2004-2006 20

CAPITOLUL II. Politica de dezvoltare regională în România 23

2.1. Politici și instrumente de dezvoltare regională în România 23

2.2. Obiectivele politicii regionale în România 27

2.3. Planul Național de Dezvoltare Regională 2002-2006 30

CAPITOLUL III. Impactul integrării europene asupra dezvoltării

regionale a României …… 41

Progresele realizate de România în ultimii ani 41

Recomandări referitoare la politica de dezvoltare regională 44

CONCLUZII 46

BIBLIOGRAFIE 49

Introducere

După Tratatul de la Maastricht, conceptul de, coeziune economică devine unul din cei trei piloni ai comunității, alături de Piața unică și UEM. Tratatul de la Maastricht consacră astfel indirect, politica regională ca unul din pilonii de bază ai integrării europene.

În definirea politici regionale, în Agende 2000 se pornește de la ideea de „coeziune economică și socială" si relația sa cu evoluția fenomenului integraționist european. în acest sens, dispozițiile conținute în pachetul Agenda 2000, referitoare la politica structurală au ca obiectiv găsirea unui răspuns la dublă provocare ridicată de: ameliorarea eficacității instrumentelor politicii structurale astfel încât să fie realizate obiectivele privind coeziunea economică și socială și asigurarea durabilității și viabilității politicilor structurale în cadrul viitoarei lărgiri a UE.

Din acest scurt istoric al evoluției politicii regionale rezidă faptul că politica regională a căpătat un rol tot mai important, iar pe viitor acesta va continua să crească, ținând cont de noile provocări la care va fi supusă Uniunea Europeană. Astfel, pot spune că politica regională rămâne și pe viitor o temă de activitate, fiind supusă permanent schimbărilor sub impactul noilor realități. Acest fapt m-a determinat să aleg tematica lucrării.

Începutul lucrării este consacrat bazelor teoretice ale politicilor regionale a UE și prezintă în debut conceptul de politică regională. Este evidențiată apoi necesitatea politicii regionale prin prisma disparităților regionale din Uniunea Europeană. In conținutul politicii regionale sunt prezentate; mecanismul de funcționare și cele trei componente ale politicii regionale (obiective, principii și instrumente) .

Dezvoltarea regională a României – în noile condiții ale trecerii către o economie de piață, dar și perspectivei aderării la UE – merită o atenție deosebită, mai ales datorită tendinței evidente de adâncire a decalajelor economico-sociale între județe și regiuni. In acest context, a fost promulgată Legea nr. 151/1998, care creează cadrul legal și instituțional al dezvoltării regionale în țara noastră. Prin această lege s-a realizat o nouă organizare teritorială a țării prin gruparea județelor și a municipiului București în opt regiuni de dezvoltare. Pentru fiecare regiune s-a creat un consiliu de dezvoltate regională, cu atribuții similare cu cele ale unor organe și instituții județene. De asemenea pe plan central s-au înființat Consiliul Național de Dezvoltare Regională și Agenția Națională de Dezvoltare Regională cu atribuții similare cu cele ale unor organe centrale ale statului.

Deși noua structură creată pentru dezvoltarea țării în profil teritorial, amplifică aparatul administrativ, birocratismul și generează o mare risipă de resurse economice, aceasta se aliniază practicii europene în domeniul dezvoltării regionale.

CAPITOLUL I

CONCEPTUL DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ȘI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN EUROPA

1.1. Principii de dezvoltare regională

Politica de dezvoltare regională și amenajare a teritoriului constituie un instrument important în cristalizarea identității europene. De aceea, problema atenuării dezechilibrelor regionale și, în general, a susținerii proceselor de dezvoltare regională reapare în Europa, în ultimul timp, ca o preocupare majoră atât în studiile de specialitate, cât și în analizele destinate fundamentării măsurilor de politică economică și socială. Explicația interesului crescând pentru astfel de preocupări constă în menținerea – uneori chiar agravarea – unor dezechilibre apărute în perioadele anterioare, sau o percepție nouă asupra acestora în actualul context economic, social si politic. In Europa Centrală și de Est, interesul actual pentru problemele regionale este determinat de necesitatea abordării și rezolvării in cadrul politicilor economice naționale a dificultăților generate de procesele de restructurare și reformă. In cazul țărilor dezvoltate din vestul continentului, preocupările în domeniul politicilor regionale s-au intensificat ca urmare a problemelor apărute în legătură cu procesele implicate de integrarea economică și politică.

Politica de dezvoltare regională a Uniunii Europene își are originea în diferențele de nivel al veniturilor existente între zone geografice distincte. Cele mai prospere zece regiuni ale UE sunt de trei ori mai bogate și investesc de trei ori mai mult în unitățile lor de producție decât cele mai sărace zece regiuni.

Această problemă s-a accentuat cu fiecare lărgire a Uniunii. Din 1988, aproape o treime din bugetul comunitar este dedicat sprijinirii zonelor dezavantajate, iar această proporție tinde să crească.

Se cere făcută observația că sintagma "politică de dezvoltare regională" desemnează un set de măsuri cu caracter unitar din punctul de vedere al adresării – în speță, către zone distincte din punct de vedere geografic, fără referire așadar la apartenența de o anume țară sau grup de țări. O asemenea perspectivă globală trebuie corelată cu incidențele asupra capacității concrete de a influența mersul lucrurilor și, totodată, cu interesele reale în dezvoltarea regională. Formularea elementelor concrete de politică economică ține cont, prin urmare, de prezența unor obiective și principii adecvate caracterului regional al primitorului de sprijin financiar, in contextul globalității abordării din punctul de vedere al donatorului. Dacă avem în vedere aceste aspecte, în cadrul acestui segment al politicii comunitare intră mai multe componente: ajutorul acordat țărilor în curs de dezvoltare, sprijinul pentru dezvoltarea unor regiuni din țările membre și asistența acordată țărilor candidate.

Includerea relațiilor cu țările candidate pe lista politicilor regionale ale Uniunii Europene este de dată relativ recentă, mai precis de la reuniunea Consiliului Europei de la Copenhaga (21-22 iunie 1993). Cu această ocazie, obiectivele programului PHARE au fost extinse de la acordarea de sprijin financiar pentru crearea și consolidarea instituțiilor democratice (aflat în competența Directoratului pentru Afaceri Externe), la suport pentru pregătirea aderării la Uniunea Europeană. Acest din urmă scop al alocării de fonduri s-a accentuat in 1997 și 1999, prin adoptarea programului "Agenda 2000", fiind prevăzut ca din 2001 programul PHARE să se concentreze prioritar asupra problemelor consolidării cadrului instituțional necesar în vederea aderării.

Noutatea este semnificativă prin aceea că o parte importantă din eforturile financiare ale integrării este preluată chiar de către Uniunea Europeană, iar procesul de aderare se desfășoară în două etape distincte: prima, menită să conducă la un nivel de dezvoltare necesar a fi realizat pentru începerea negocierilor, iar următoarea, care respectă procedurile propriu-zise – negocierea condițiilor și documentelor de aderare, semnarea acestora etc. Pentru a accede în etapa finală, este necesar ca țările candidate să îndeplinească anumite cerințe cunoscute sub denumirea de "criteriile de la Copenhaga".

Reuniunea de la Copenhaga a introdus și un statut nou pentru țările candidate la procesul de integrare europeană, care consacra un tip de relații speciale între Uniune și acestea, de la data reuniunii apărând în toate documentele oficiale denumirea de "țări asociate". Acestea beneficiază de un tratament privilegiat în raporturile cu Uniunea, în acest cadru incluzând nu numai suportul financiar direct, ca și facilități economice și comerciale. Durata acordării acestor privilegii depinde de îndeplinirea criteriilor pentru aderare, care au fost formulate astfel: "Calitatea de membru implică faptul că țara candidată a realizat stabilitatea instituțiilor care garantează democrația, legislația, drepturile omului și protecția minorităților, existența și funcționarea economiei de piață, și de asemenea capacitatea de a face față presiunii competiției și forțelor pieței în cadrul Uniunii. Calitatea de membru presupune abilitatea candidatului de a-și asuma obligațiile de membru, inclusiv adeziunea la scopurile uniunii politice, economice si monetare.

Capacitatea Uniunii de a absorbi noi membri, la momentul integrării europene, este de asemenea un considerent important al realizării intereselor atât ale țării candidate, cât și ale Uniunii Europene.

Consiliul European va continua să urmărească îndeaproape progresele realizate de fiecare țară asociată în vederea îndeplinirii condițiilor de acces în Uniune și va trage concluziile de rigoare.

Concluziile Consiliului Europei vizează fiecare țară în parte, în mod individual și independent de celelalte, indiferent dacă acestea fac sau nu parte din structuri sau tratate bi sau multilaterale. Acest principiu rămâne valabil pentru toate candidaturile, fiind stipulat și în Tratatele de la Roma, precum și în cele de la Maastricht și Amsterdam.

In iulie 1997, Comisia Europeană a publicat "Agenda 2000", un document important privind reformele politicilor Uniunii, precum și pentru strategia de aderare, împreună cu opiniile acesteia privind aplicațiile fiecărei țări candidate la calitatea de membru al Uniunii. Comisia a precizat că nici una din țările asociate în vederea aderării nu satisfac în întregime criteriile, identificând pentru fiecare din acestea domeniile în care este necesar un anume progres pentru a îndeplini obligațiile de membru.

Totodată, documentul menționat propune o "strategie de preaderare", care cuprinde o nouă abordare a problematicii, noi instrumente de realizare a sarcinilor decurgând din implementarea programelor corespunzătoare.

Principalul aspect al reformei politicii de preaderare se referă la faptul că sprijinul Uniunii Europene pentru aderare este focalizat asupra problemelor identificate și negociate cu fiecare țară în parte. în context, toate formele de ajutor financiar (inclusiv PHARE) au fost puse împreună, în același cadru, denumit "Parteneriat de Aderare". Pentru fiecare țară candidată în parte există un asemenea parteneriat, complementar unui Program Național de Adoptare a Acquis-ului Comunitar (NPAA).

In urma adoptării programului "Agenda 2000", prin reglementarea nr.622 din martie 1998 a Consiliului Europei se stabilește cadrul legal al parteneriatului, prevăzând încheierea de acorduri bilaterale Uniunea Europeană – țară candidată,

care să cuprindă într-un cadru unitar:

prioritățile, așa cum sunt definite în analiza situației fiecărei țări, asupra cărora urmează să se concentreze pregătirile în vederea aderării pentru îndeplinirea criteriilor economice și politice, precum și a obligațiilor care incumbă statutului de membru al Uniunii;

resursele financiare necesare implementării priorităților identificate.

In vederea realizării acestui program, Consiliul Europei este împuternicit să decidă asupra principiilor, priorităților, obiectivelor intermediare și condițiilor cuprinse în fiecare parteneriat de Aderare, care va fi discutat cu fiecare țară candidată în parte.

Parteneriatul de Aderare România – Uniunea Europeană a fost semnat la 6 decembrie 1999, în baza deciziei Consiliului nr.261 din 30 martie 1998, care stabilește principiile, prioritățile, obiectivele imediate și condițiile Parteneriatului de Aderare. Finanțarea acestora este reglementată prin Memorandumul de finanțare, negociat in anul 2000.

Instrumentele financiare ale strategiei de preaderare se concentrează asupra fondurilor derulate prin programele Pare, ISPA (pentru investiții în sectorul de transporturi și mediul înconjurător) și SAP ARD (pentru agricultură și dezvoltare rurală).

Preocupările în domeniul politicilor regionale din România derivă din necesitatea susținerii, inclusiv la nivel regional, a priorităților naționale definite în cadrul politicii economice globale. în acest context, considerăm ca un studiu asupra politicii de dezvoltare regională din țara noastră trebuie să pornească de la imperativele realizării obiectivului strategic fundamental al perioadei actuale și în perspectiva pe termen mediu și lung, respectiv îndeplinirea criteriilor de convergență pentru aderarea la Uniunea Europeană.

Pornind de la acest obiectiv global, este necesar ca politicile regionale să definească obiectivele specifice ale domeniului respectiv și să analizeze integrarea acestora într-un sistem coerent, pe de o parte cu obiectivele macroeconomice și cele specifice altor structuri (obiectivele sectoriale) și, obținut în special în sfera practicii elaborării investigațiilor regionale, au fost degajate progresiv cinci principii – comandament : principiul interdependenței; principiul asimetriei; principiul alotopic; principiul antrenării; principiul topologic.

Potrivit acestor principii, în elaborarea analizelor regionale, trebuie să se țină seama în primul rând, de faptul că activitățile care se desfășoară într-un spațiu dat sunt interdependente și, deci, fenomenele de consum, producție, investiții ș.a. nu pot fi studiate separat.

Potrivit unui alt principiu, spațiul nu este organizat uniform, ci după o structură ierarhizată și, drept urmare, relațiile spațiale interdependente sunt asimetrice. Există, de exemplu, o ierarhie a bunurilor și serviciilor corespunzătoare ierarhiei centrelor care le produc și le distribuie: bunurile și serviciile cotidiene sunt furnizate în majoritatea localităților chiar de talie relativ redusă, în timp ce serviciile rare, de care este nevoie doar in mod excepțional, nu există decât în centrele mari (unde funcționarea acestora este asigurată de numărul mare de clienți potențiali).

De asemenea, în multe cazuri, fenomenele economice care se desfășoară într-un spațiu dat au drept cauză factorii localizați în alte spații. Acest principiu, denumit alotopic (din limba greaca allos – alt și topos – loc), explică, de exemplu, fenomenele migratorii care se bazează pe compararea avantajelor și inconvenientelor prezentate în două locuri diferite din spațiul considerat și, totodată, fundamentează procesele denumite "de decuplare" între localizarea resurselor de materii prime, a centrelor de producție și a piețelor de desfacere.

în proiectarea strategiilor de dezvoltare regională trebuie analizate consecințele manifestării efectului de antrenare. Se cunoaște faptul că localizarea unei activități importante într-un anumit spațiu atrage în zona respectivă și alte investiții (de exemplu, în domeniul infrastructurii), reorientează fluxurile de transport și fluxurile migratorii, stabilizează forța de muncă locală, de asemenea, prin creșterea veniturilor redimensionează și chiar reorientează diferite segmente ale pieței bunurilor de consum etc.

In sfârșit, orice strategie regională trebuie să ia în considerare elemente care țin de tipologia spațiului respectiv, cum ar fi distanțele sau densitățile diferitelor componente (naturale sau construite), zonele ușor accesibile sau inaccesibile pentru anumite activități, structuri socio-umane etc.).

Elaborarea strategiilor de dezvoltare regională impune, ca primă etapă, definirea complexă a domeniului analizat. Aceasta presupune, pe de o parte, încadrarea studiului în genul proxim metodologic și conceptual, iar, pe de altă parte, delimitarea caracteristicilor specifice obiectului supus analizei.

In acest context apare necesitatea elaborării atât a unor principii generale, care să creeze cadrul global al desfășurării activităților (economice, sociale, politice, administrative etc.) în teritoriu, cât și a unor reguli generale și ipoteze cu valoare de principiu care să fundamenteze conceperea și aplicarea strategiilor de dezvoltare regională.

Din prima categorie, ca principii generale, vor fi prezentate, în continuare:

principiul unității teritoriului național, principiu care, pe de o parte, afirmă caracterul global și nediscriminatoriu al strategiilor regionale, iar, pe de altă parte, delimitează natura atribuțiilor colectivităților locale, ca factori de decizie în elaborarea și aplicarea strategiilor de dezvoltare regională;

principiul descentralizării, care, la rândul său, creează cadrul general al partajării atribuțiilor între administrația centrală și cea locală, a difuzării puterii de decizie spre diferitele structuri teritoriale;

principiul competenței, care afirmă existența solidarității locale, prin depășirea stării de simplă vecinătate, ca urmare a manifestării unor interese comune, specifice și recunoaște, în virtutea acestui fapt, existența atât a unor afaceri locale cât și a capacității colectivităților teritoriale de a le administra;

principiul concurenței, al nonintervenției administrative în desfășurarea proceselor economice, principiu care limitează sfera măsurilor de politică regională la cele compatibile cu mecanismul pieței și partajează domeniile de intervenție între administrație (locală sau centrală) și capitalul privat.

În al doilea rând, pot fi identificate unele reguli generale și ipoteze cu valoare de principiu pe care se bazează elaborarea oricăror strategii de dezvoltare și, în particular, strategiile de dezvoltare regională;

legile generale ale localizării activităților (legea celui mai mic efort sau legea lui Zipf, legea avantajului maxim);

regulile care orientează procesul de elaborare a strategiilor regionale (definirea cadrului natural și a contextului economic, social si politic, intern și extern regiunii, fixarea obiectivelor, a metodelor și mijloacelor de realizare, definirea condițiilor unei cooperări active cu populația locală ș.a.);

• principii ale analizei spațiului amenajat (principiul interdependenței, principiul asimetriei, principiul alotopic, principiul antrenării, principiul topologie s.a.).

1.1.1. Principiul unității teritoriului național

Considerăm că în fundamentarea și elaborarea strategiilor de dezvoltare regională unitatea teritoriului național se impune ca un principiu general din cel puțin două considerente. In primul rând, este necesar să se pornească de la afirmarea caracterului global și nediscriminatoriu al oricărei strategii regionale. In al doilea rând, trebuie avut în vedere principiul constituțional în virtutea căruia orice acțiune în domeniul economic, politic, administrativ, social e.t.c., care, într-o anumită formă, ar aduce o atingere caracterului unitar, indivizibil și inalienabil al teritoriului național (evident și/sau suveranității și independenței naționale) este sancționată de autoritatea publică, iar actele juridice care ar însoți sau fundamenta asemenea acțiuni sunt nule de drept.

In ceea ce privește primul aspect, pornim de la constatarea că unul dintre principalele argumente ale necesității elaborării studiilor și a strategiilor regionale îl constituie dezechilibrele în dezvoltarea economică și socială sau în dotarea cu diferite elemente de potențial economic. In elaborarea analizelor și strategiilor regionale, aceste decalaje în dezvoltare sau în potențialul economic, implică necesitatea unor abordări diferențiate pentru fiecare element din teritoriu.

Dar, chiar în condițiile în care se pornește de la afirmarea necesității unor abordări asimetrice a problemelor teritoriale, considerăm că, fără a veni în contradicție cu această cerință, trebuie să se urmărească asigurarea unui caracter unitar, global și nediscriminatoriu al strategiilor de dezvoltare regională.

Considerăm că acest lucru este necesar, avându-se în vedere multiplele corelații și interdependențe care se stabilesc între diferitele structuri teritoriale, astfel încât, orice acțiune de susținere a dezvoltării într-un punct oarecare din spațiul național va avea, pe de o parte implicații care depășesc nivelul strict local, iar pe de altă parte, consecințele unor asemenea acțiuni se vor manifesta în domenii diferite (economice, sociale, demografice, culturale etc). Aceasta implică elaborarea strategiilor regionale într-o viziune globală.

Indiferent de forma de organizare la nivel administrativ (deci inclusiv în cazul organizării administrative pe baza unor structuri federative și, eu atât mai mult, în cazul organizării unitare a teritoriului), caracterul unitar al teritoriului național impune trăsături asemănătoare pentru strategiile din domeniul regional. Totodată, măsurile specifice elaborate în mod diferențiat, în funcție de specificul problemelor din fiecare regiune, încadrându-se într-o concepție unitară, au un caracter global și nediscriminatoriu. Aceasta, în sensul că strategiile regionale acoperă întregul spațiu național, iar caracteristicile de asimetrie ale acțiunilor concrete nu generează în teritoriile complementare efecte contrare celor din teritoriile vizate prin măsurile respective.

De asemenea, considerăm că în procesul de elaborare a strategiilor regionale este necesar să fie avut în vedere și un alt aspect, derivat din aplicarea principiului unității teritoriului național: partajarea competențelor și a atribuțiilor între diferitele structuri organizatorice implicate.

Dacă, într-o formulare sau alta, principiul potrivit căruia teritoriul statului este unitar, indivizibil și inalienabil este acceptat de legislațiile naționale și deci aceste caracteristici nu constituie obiect al negocierilor dintre stat și colectivitățile teritoriale sau alte grupuri de interese, modul concret de partajare a competențelor și natura acestora cunosc o diversitate de experiențe pe plan internațional. Această stare de fapt își are explicația, pe de o parte în tradițiile istorice ale unei țări sau a alteia, în primul rând cele privind organizarea administrativă a teritoriului, în cultura, privită în sens larg și în modul de viață al popoarelor, inclusiv în sentimentul unității naționale.

Pe de altă parte, diversitatea de opțiuni constituționale majore este, deseori, asociată unor circumstanțe istorice excepționale. Spectrul practicilor internaționale are, în această ultimă abordare, drept criteriu de diferențiere a țărilor modul de raportare și apropiere de unul dintre polii organizării statale: unitatea statală sau federalismul.

Aceste aspecte influențează modul concret de partajare a atribuțiilor între administrația locală și centrală, inclusiv în domeniul fundamentării și elaborării strategiilor regionale de dezvoltare. Insă, indiferent de structura organizării la nivel administrativ (unitară sau federală), caracterul unitar și indivizibil al teritoriului național impune o limitare a competențelor și a atribuțiilor colectivităților locale.

Numai în măsura în care aceste competențe sunt «pur administrative, colectivitățile descentralizate sunt compatibile cu indivizibilitatea statului» .

Enunțul prezentat consacră ideea că orice acțiune de creare pe teritoriul național a unor entități care ar avea drepturi și sarcini specific statale (legislative, juridice, apărare ș.a.) este exclusă din principiu.

În general, modul în care se face partajarea atribuțiilor între administrația centrală și colectivitățile locale, fiind considerat drept o opțiune majoră a administrației publice naționale, este stabilit prin constituție, iar reglementarea efectivă a modului de organizare a teritoriului, a administrației locale, precum și regimul general privind autonomia locală se realizează prin legi organice.

Pentru România, unitatea teritoriului național și unitatea statului sunt principii constituționale:

• «România este stat național, suveran și independent, unitar și
indivizibil» (Constituția România, 1991, titlul I, Principii generale, art.l, alin.l).

• «Teritoriul României este inalienabil» (Constituția România, 1991, titlul
I, Principii generale, art.3, alin.l.).

Conform principiilor enunțate mai sus administrația publică în unitățile teritoriale – întemeiată pe descentralizarea serviciilor publice, eligibilitatea autorităților, consultarea cetățenilor în problemele de interes deosebit, autonomia în ceea ce privește organizarea și funcționarea administrației locale, cât și în gestionarea, sub proprie responsabilitate a intereselor colectivităților pe care le reprezintă:

• «nu poate aduce atingere caracterului de stat național unitar al
României» (Legea administrației publice locale, nr.69/1991, Dispoziții generale,
art.l, alin.3).

1.1.2. Principiul descentralizării

Pe lângă argumente care țin de necesitatea unei organizări pe principii democratice a societății și cele care derivă din imposibilitatea tehnică a unei centralizări absolute (multiplicarea sarcinilor ar duce la blocarea administrației centrale), se consideră că deciziile de interes local trebuie să fie luate pe plan local, având în vedere așa-numita teoremă a descentralizării. Aceasta afirma faptul că oferta descentralizată a unui serviciu public poate fi mai eficientă decât oferta centralizată în măsura în care se bazează pe o mai bună apropiere de preferințele consumatorilor și ține mai bine seama de deosebirile locale. Există două tehnici de gestiune care permit difuzarea în teritoriu a puterii de decizie: desconcentrarea și descentralizarea.

Diferența esențială între desconcentrare și descentralizare tine de statutul organelor care beneficiază de această redistribuire a puterii de decizie.

Desconcentrarea se poate defini ca o tehnică de realizare practică a centralizării. în cadrul acesteia, în structurile teritoriale sunt numiți agenți ai puterii centrale, în fața căreia răspund și pe care o reprezintă în circumscripții, fără a aduce prejudicii unității puterii. Relația care se stabilește între autoritatea centrală și autoritatea locală este aceea de subordonare, autoritatea centrală dispunând de largi prerogative în ceea ce privește nominalizarea, revocarea sau sancționarea reprezentanților săi locali, emite instrucțiuni de aplicare a deciziilor și își exercită controlul fie prin aprobarea prealabilă a actelor de decizie, fie prin posibilitatea de a le reformula, suspenda sau anula. «Intr-un regim centralizat și desconcentrat, administrarea se face de către puterea centrală, dar aceasta se apropie de cei administrați fără a pierde nimic din unitatea sa și din vocația sa de administrator».

Spre deosebire de desconcentrare, descentralizarea este «o tehnica de organizare și de gestiune administrativă care constă în încredințarea puterii de decizie efectivă unor instituții, altele decât agenții puterii centrale, și care, în consecință, nu sunt supuse unei subordonări ierarhice față de administrația de stat». în consens cu principiul unității teritoriului național, puterea de decizie se referă numai la acte de natură administrativă, oricare ar fi forma de descentralizare.

De altfel, în toate cazurile, puterea de decizie nu se exercită decât în conformitate cu legile statului, care asigură și controlul respectării legalității.

In literatura de specialitate, dedicată problemei descentralizării, sunt semnalate unele confuzii care apar cu o frecvență mai mare, în special atunci când sunt analizate comparativ și doar pe criterii juridico-administrative diverse experiențe naționale în acest domeniu.

In primul rând, este vorba despre confuzia dintre federalism si descentralizare. Evident, cele două noțiuni sunt diferite, federalismul reprezentând o opțiune constituțională de organizare a statului. în această situație este mai ușor de analizat comparativ nivelul de descentralizare raportat pe de o parte la structuri federale și separat în cazul statelor organizate unitar.

O altă confuzie este cea dintre descentralizare și regionalizare. Unele țări (Italia, Spania ș.a.) le recunosc regiunilor o puternică autonomie – fără a se ajunge la federalizare – iar acest lucru nu implică în mod necesar o descentralizare la nivel inferior.

Descentralizarea se poate realiza practic în două forme: descentralizarea teritorială și descentralizarea funcțională.

Descentralizarea teritorială are o determinare geografică și vizează modul de gestiune și organizare a colectivităților locale. în această accepțiune, colectivitatea locală se definește ca fiind o porțiune din teritoriul național și presupune o delimitare geografică precizată.

Descentralizarea teritorială pornește de la recunoașterea existenței unor interese locale specifice, distincte, dar nu în contradicție cu interesele naționale practic. Această recunoaștere se realizează prin acordarea de personalitate juridică unităților teritoriale și prin crearea condițiilor de gestiune autonomă a afacerilor locale. Administrarea colectivităților, este asigurată prin organe deliberative și executive proprii.

Potrivit principiului descentralizării, între administrația centrală și cea locală nu există o relație de strictă subordonare, de comandă. Fiecare colectivitate locală este o persoană juridică de drept public, care însă, în virtutea principiului unității teritoriului național nu are competențe specific statale (legislative, juridice, de apărare ș.a.), sau aceste competențe sunt limitate (pentru statele organizate pe principii federative). Mai mult, în cazul statelor organizate unitar, administrarea centrală, prin reprezentanții săi locali, are atribuții de supraveghere a acțiunilor și a actelor emise la nivelul colectivităților teritoriale, pentru asigurarea coerenței globale a administrației naționale.

Pe de altă parte, potrivit unui principiu al competenței, orice transfer de atribuții trebuie să fie însoțit de transferul sau de crearea de mijloace corespunzătoare (suficiente) de acțiune. Aceste mijloace sunt atât din categoria resurselor propriu-zise (materiale, financiare, etc.) cât și de natură juridică, pentru asigurarea autorității și a autonomiei de decizie.

Descentralizarea funcțională presupune un transfer de competențe de la autoritatea centrală către o instituție publică. Acest transfer se realizează în mod concret prin servicii. Instituțiilor publice le este acordată personalitate juridică și sunt însărcinate să administreze un serviciu public. Chiar în situația în care aceste instituții administrează un serviciu de interes local, deci în cazul instituțiilor publice teritoriale, există elemente de diferențiere față de competențele rezultate pentru colectivitățile locale prin aplicarea principiului descentralizării teritoriale. Astfel, specializarea instituțiilor publice, al căror obiect de activitate, chiar polivalent, rămâne bine delimitat, se opune atribuțiilor de administrare generală a afacerilor locale de către colectivitatea teritorială. Pe de altă parte, consiliile deliberative ale colectivităților locale sunt alese prin votul universal direct, ceea ce nu este cazul pentru instituțiile publice teritoriale.

1.1.3. Principiul competenței

Potrivit acestui principiu, colectivităților teritoriale li se aplică o clauză generală de competență, care le recunoaște organelor deliberative și executive ale acestora – alese în mod democratic, prin vot universal și direct – puterea de a-și administra, ele însele, propriile afaceri locale.

Evident, în virtutea acestor competențe, în cadrul strategiilor de dezvoltare regională se stabilesc la nivelul unităților administrativ-teritoriale obiective de acțiune derivate atât din prioritățile naționale sau locale cât și din criterii de performanța. Totodată, existența unor atribuții implică posibilitatea îndeplinirii acestora, deci, existența mijloacelor necesare (umane, materiale, financiare, suport juridic etc).

Aceasta este, de altfel, un principiu esențial al logicii acțiunii. In logica deontică, principiul este cunoscut in formularea «trebuie implică poate», cu interpretarea: <«Existența unei prescripții care impune sau permite un anumit lucru presupune ca subiectul (subiectele) prescripției poate (pot) să facă lucrul impus sau permis».

Partajarea atribuțiilor între autoritatea publică națională și colectivitățile locale trebuie să răspundă unei idei generale potrivit căreia «nu se guvernează bine decât de departe, dar nu se administrează bine decât de aproape».

Diferența fundamentală dintre administrația publică națională și colectivitățile secundare (inclusiv teritoriale) constă în aceea că «prima își definește ea însăși, în cadrul mecanismelor constituționale competențele și regulile de adoptare a propriilor acte», în timp ce activitățile celorlalte colectivități «nu se pot derula decât subordonându-se legilor și reglementărilor fixate de către puterea publică unitară».

In virtutea acestui fapt, colectivitățile locale trebuie să-și exercite competențele fără să lezeze regulile impuse de stat, iar pe de altă parte, legile generale de funcționare a economiei de piață restrâng cadrul acțiunii acestor colectivități, interzicându-le unele operații rezervate inițiativei private (în domeniul comerțului, industriei ș.a.).

In general, delimitarea sferei intereselor locale de cele care, fiind comune tuturor cetățenilor țării, sunt de competența statului – deci fac obiectul serviciilor publice naționale – se face prin reglementări juridice. La rândul lor, aceste reglementări sunt de competența organelor deliberative naționale. Insă această restricție care limitează acțiunea administrației locale este atenuată, într-o oarecare măsură, fie prin afirmarea unei clauze de competență generală, fie, așa cum se procedează în România, în conformitate cu Legea administrației publice locale nr.69/1991 – prin prezentarea enumerativă doar a principalelor atribuții (art.21 și art.59) completată cu precizări permisive de forma: «Consiliul local are inițiativa și hotărăște, cu respectarea legii, în problemele de interes local, cu excepția celor care sunt date prin lege în competența altor autorități publice» (art.21, alin.l); «Consiliul local exercită și alte atribuții stabilite prin lege sau prin statutul comunei sau al orașului» (art.21 ultimul aliniat); «Consiliul județean îndeplinește și alte atribuții stabilite prin lege» (art.59, ultimul alineat).

Principalele activități de competența consiliilor teritoriale vizează, pe lângă organizarea propriei structuri, cel puțin următoarele domenii:

dezvoltarea economico-socială a localităților;

urbanizare si amenajarea teritoriului;

condițiile de locuit;

transportul și alte elemente de infrastructură;

formarea profesională;

acțiuni sanitare, sociale și de cultură.

Modul concret în care se realizează transferul de competență spre diferite tipuri de colectivități teritoriale depinde de numărul de trepte ale organizării administrative. Regula generală este aceea a unei specializări, a afirmării unei vocații dominante, pentru fiecare nivel al structurii administrative.

În cazul organizării pe trei niveluri (de exemplu: comună, oraș, municipiu; departament (raion); regiune), specializarea se realizează prin accentul care se pune pe problemele de urbanism la primul nivel, sociale pentru departament și de dezvoltare economică pentru regiune.

Dacă organizarea administrativă este structurată pe două niveluri (de exemplu: comună, oraș, municipiu; județ), specializarea se realizează, în principal, prin recunoașterea vocației urbanistice la primul nivel, de stabilire a orientării generale a dezvoltării economice la cel de-al doilea și partajarea sarcinilor sociale între acestea.

In cazul României, în actuala perioadă de tranziție la economia de piață, tabloul general al competențelor administrației locale trebuie completat cu atribuțiile ce decurg din necesitatea susținerii proceselor de reformă, în special în domeniul economic și administrativ, în sprijinirea creării și funcționării instituțiilor locale specifice economiei de piață, a proceselor de privatizare ș.a.m.d.

1.1.4. Principiul concurenței

Afirmarea acestui principiu la nivelul economiei în ansamblu are, în mod evident, implicații asupra elaborării strategiilor de dezvoltare regională. Aceste implicații se manifestă, în special, în sensul limitării sferei măsurilor de politică regională la cele compatibile cu mecanismele pieței, determinând, de asemenea, modul de partajare a competențelor între agenții economici implicați in procesele de orientare și susținere a programelor de dezvoltare.

Localizarea in teritoriu a activităților economice se face, cu preponderență, în virtutea interesului privat, mecanism în care, așa cum se cunoaște, obiectivul central îl constituie profitul.

Aplicarea acestui principiu, are, la nivel local, consecințe asupra modului de exercitare a atribuțiilor consiliilor teritoriale. Astfel, sfera de acțiune a acestora se retrage din domeniile rezervate inițiativei private sau, în condițiile în care coexistă pe o anumită piață (în general, în domeniul serviciilor pentru populație), mecanismele de reglementare a acesteia sunt cele specifice piețelor concurențiale.

In condițiile unei economii descentralizate, deci multipolare (în sensul existenței unei pluralități de centre de decizie, activitate economică și gestiune, localizate la nivelul agenților economici independenți) atât statul cât și colectivitățile locale se constituie ca centre autonome de decizie pentru realizarea unor obiective de interes general sau local, deci ca agenți economici independenți, parteneri între ei și, totodată, parteneri ai capitalului privat.

Mai mult, consiliilor teritoriale (locale sau județene) le revin atribuții în sensul asigurării libertății comerțului și a concurenței loiale, a protejării și încurajării liberei inițiative.

Funcționarea efectivă a economiei concurențiale a relevat însă existența unor limite și eșecuri ale mecanismelor autoreglatoare ale pieței, manifestate, în special, prin apariția unor dezechilibre și diferențieri în ritmurile de creștere economică, a unor fenomene de subocupare regională a forței de muncă, poluarea mediului ș.a.

Pe de altă parte, aceste mecanisme funcționând în cadrul pieței și fiind, în esență, de natură economică, nu pot constitui un instrument eficient de influențarea producerii și distribuirii bunurilor și serviciilor care nu îmbracă integral forma comercială (apărare națională, asigurarea securității bunurilor și persoanelor, educația, învățământul, asistența medicală, alte servicii publice).

Rolul de a atenua disfuncționalitățile și dezechilibrele teritoriale și de a interveni acolo unde mecanismele pieței sunt insuficiente revine atât administrației publice naționale, cât și administrației publice locale într-un proces complex de partajare a atribuțiilor, competențelor și resurselor, de asistență și sprijin reciproc.

1.2. Instrumente structurale ale politicii de dezvoltare regională

Una dintre întrebările importante cărora trebuie să li se ofere răspuns este: de ce este nevoie ca un organism supranațional precum Uniunea Europeana să aibă o politică regională? Patru argumente importante sunt oferite de obicei pentru a justifica existența unei politici regionale separate la nivelul U.E.

În primul rând, Uniunea Europeana consideră că eficiența politicilor regionale ale statelor membre poate fi îmbunătățită asigurându-se concentrarea fondurilor disponibile acolo unde ele sunt cele mai necesare, adică la nivelul celor mai defavorizate regiuni ale Europei. în al doilea rând, Uniunea Europeană îndeplinește și un rol de coordonare. Ea poate coordona politicile regionale ale statelor membre pentru a preveni concurenta "exterioară" excesivă între țările europene pentru investiții străine mobile destinate proiectelor de dezvoltare. De asemenea, este necesară și o coordonare a politicilor proprii în domeniu ale Uniunii. In al treilea rând, este utilizat argumentul "interesul comun" "pentru asigurarea unității sociale în interiorul Uniunii, considerându-se inacceptabilă existența unor dezechilibre majore în ceea ce privește nivelul șomajului sau al veniturilor.

În sfârșit, cea mai importantă justificare pentru o politică regională separată la nivelul Uniunii Europene este "argumentul dinamic", care afirmă că dezechilibrele regionale se pot dovedi o barieră majoră în calea adâncirii integrării. În ceea ce privește structura politicii regionale a U.E. se poate afirma că, teoretic, aceasta a avut responsabilități în domeniul politicilor regionale începând cu 1957, an în care Tratatul de la Roma solicita Comunității Europene să asigure "dezvoltarea armonioasă" prin reducerea diferențelor între regiuni și a gradului de înapoiere economică a acelora mai puțin dezvoltate. Totuși, în primii ani de existență ai Comunității Europene (CE), nu a fost adoptată nici o măsură de politică regională adecvată, acestea, la fel ca și bugetul C.E., fiind introduse abia la mijlocul anilor '70. Până la jumătatea deceniului al nouălea resursele alocate de către Comunitatea Europeană au fost foarte reduse. O dată cu accelerarea integrării țărilor membre ale Uniunii Europene, în anul 1985, în cadrul programului Pieței Unice, și mai recent cu ocazia propunerilor privind adâncirea integrării uniunii economice și monetare, politica regională a Uniunii Europene a crescut considerabil în importanță. De asemenea, două reforme, în 1988 și în 1992, au revoluționat structura și funcțiunile politicii regionale din cadrul U.E. Reforma din anul 1988 avea la bază trei obiective:

transformarea politicilor structurale într-un instrument cu impact economic real;

utilizarea abordării multi-anuale în cazul planificării cheltuielilor, pentru a se asigura statelor membre existența și predictibilitatea ajutorului Comunității;

implementarea unui parteneriat cu toți factorii implicați activ în implementarea politicilor structurale, îndeosebi cu autoritățile regionale.

În mod deosebit, reforma Fondurilor Structurale din anul 1988 a însemnat o mutație de la susținerea proiectelor individuale către finanțarea programelor, o preocupare în direcția unei coordonări mai extinse a trei Fonduri Structurale și un buget mai mare, concentrat asupra celor mai dezavantajate regiuni ale Comunității. Originea reformei din anul 1992 își are rădăcinile în deciziile Consiliului Europei din anul 1991, de la Maastricht. Opinia multor state membre ale Uniunii cum că aceasta ar trebui să se modifice în direcția unei și mai strânse uniuni politice și economice a fost însoțită de recunoașterea faptului că măsurile în direcția realizării convergenței economice ar fi periclitate rară acțiuni asociate, destinate îmbunătățirii coeziunii economice și sociale. Drept urmare, programul Comisiei Europene, referitor la implementarea Acordului Unic, prevedea cinci obiective specifice pentru Fonduri:

– dezvoltarea regiunilor rămase în urmă din punct de vedere economic;

– conversia regiunilor aflate în declin;

– combaterea șomajului pe termen lung;

– reducerea șomajului în rândul tinerilor;

– modificarea structurilor din agricultură și dezvoltarea corespunzătoare a zonelor rurale.

Reformarea fondurilor structurale a dominat nivelul regional al politicii comunitare pe parcursul anului 1988, noile prevederi intrând în vigoare de la 1 ianuarie 1989. Noul sistem oferea două tipuri majore de finanțări.

Prima formă consta dintr-un sistem cu trei componente intercorelate, constituit din planurile regionale, Cadrul de Ajutor Comunitar (C.A.C.) și planurile operaționale. C.A.C. reprezenta componenta cea mai importantă a cheltuielilor efectuate de către Fondurile Structurale pentru problemele regionale.

Cea de-a doua formă de finanțare este cea a sistemului Inițiativelor Comunitare (I.C.-uri), finanțate din ceea ce rămâne din bugetul Fondurilor Structurale după stabilirea C.A.C.-urilor. I.C. au drept obiectiv soluționarea unor obiective prioritare cu relevanță la nivelul întregii Comunități, ele incluzând ajutoare financiare pentru domenii diverse, precum cercetarea științifică și dezvoltarea tehnologică în cadrul regiunilor, zonele miniere, siderurgice și șantierele navale, regiunile în care predomină industria textilă, cooperarea transfrontalieră, diminuarea efectelor potențial negative ale Pieței Unice, zonele rurale, zonele periferice, resursele energetice și protecția mediului înconjurător. Ca și în cazul C.A.C. pentru regiunile încadrabile Obiectivelor 1, 2 și 5b, principalul mecanism de implementare a I.C. este acela al programelor operative emise de către statele membre către Comisie pentru aprobare. Intre timp, climatul economic și cel politic s-a schimbat în mod pregnant. Din punct de vedere economic statele membre au fost confruntate cu severe condiții de recesiune, iar șomajul pe termen lung a devenit o problemă politica și de acțiune prioritară. Pentru dezvoltarea regională a U.E. contextul economic și politic modificat s-a reflectat într-o distribuție mai complexă și în rapidă schimbare a dezechilibrelor regionale. Ajustarea structurală afectează în momentul de față o varietate mult mai mare de regiuni din Europa. Noile prevederi referitoare la funcționarea Fondurilor Structurale au ca bază legală tratatul și reglementările existente. Revizuirea făcută în 1992-1993 fondurilor a adus puține modificări ale principiilor care au stat la baza reformei din anul 1988.

Scopul noilor reglementări a fost acela de "a consolida și îmbunătăți noile structuri create începând din 1988, mai de grabă decât de a iniția o altă reformă fundamentală, cu largi influențe". Politica regională actuală a U.E. acționează prin intermediul a trei Fonduri Structurale: Fondul European pentru Dezvoltare Regională (F.E.D.R.), Fondul European destinat acțiunilor în domeniul Social (F.E.S.) și Fondul European pentru garantarea creditelor pentru agricultură și dezvoltarea sectorului agricol (F.E.G.D.A.). În plus, se oferă asistență suplimentară celor mai dezavantajate state membre prin intermediul așa-numitului Fond destinat asigurării coeziunii și a Inițiativelor Comunitare (finanțate din Fondurile Structurale pentru domenii și sectoare specifice).

Finanțarea din cadrul Fondurilor Structurale se bazează pe alocații din cadrul acestora către fiecare stat membru, în baza diferitelor obiective. Este evident că justificarea economică pentru politica regională a U.E. reprezintă doar o perspectivă parțială. încă de la început s-a putut remarca o dimensiune politică importantă, în opoziție cu cea referitoare la măsuri și acțiuni concrete în cadrul strategiilor de dezvoltare regională.

În cadrul Uniunii Europene, politicile de dezvoltare regională ale statelor membre au inclus în mod obișnuit o serie de instrumente a căror importanță a variat considerabil în timp și de la o țară la alta. Din perspectiva istorică, pot fi identificate cinci tipuri mari de instrumente de politică de dezvoltare regională:

"stimulente negative" față de localizarea în zone aglomerate sau control asupra localizării;

realocarea activităților economice în teritoriul național:

crearea infrastructurilor adecvate;

măsuri limitate de impulsionare a dezvoltării si;

stimulente financiare acordate întreprinderilor.

Dintre aceste cinci categorii, rolul "stimulentelor negative" și a ceea ce a fost denumită "realocarea activităților economice în teritoriul național" ca instrumente de politică regională s-a redus semnificativ în perioada ultimelor două decenii. Utilizarea "stimulentelor negative" a fost aplicată într-o serie de țări, îndeosebi în Franța, în regiunea Parisului și în Regatul Unit, în regiunea Londrei și a sud-estului Angliei; totuși, ea a fost abandonată în decursul anilor 70. Reglementările privind localizarea în Ile-de-France au rămas în vigoare, dar au fost simplificate la jumătatea anilor '80, în perioada preocupărilor privind concurența Parisului la poziția de capitală a Europei. Mai recent a fost adoptată o politică proactiva de încurajare a dezvoltării activităților economice în afara regiunii pariziene și de relocalizare a lor departe de capitală. Aceasta presupune sprijin pentru acoperirea costurilor reamplasării firmelor și personalului acestora. Franța și Grecia sunt actualmente singurele țări care încurajează în mod explicit dezvoltarea economică în exteriorul capitalelor lor mult prea aglomerate.

Importanța "realocării activității economice în teritoriul național", ca instrument de politică regională, s-a diminuat, de asemenea, în ultimul deceniu, în concordanță cu reducerea ponderii proprietății de stat asupra multor activități. Privatizarea pe scară largă, îndeosebi a întreprinderilor din sectorul prelucrător, anterior deținute de stat, a dus la scoaterea deciziilor privind investițiile acestora din sfera de influență a guvernelor. Totuși, în practică, doar în Italia s-a putut vorbi de realocarea industriei de stat ca de un instrument principal de politică regională. Privatizarea a redus puterea de presiune a guvernelor în direcția influențării localizării pe scară extinsă a locurilor de muncă din sectorul de stat, inclusiv cele ale funcționarilor publici4. Un alt domeniu al activității economice a Guvernului care nu mai deține vreun rol ca instrument de politică regională este acela al comenzilor de stat. In câteva țări, printre care Italia, Germania și Regatul Unit, funcționau sisteme de aprovizionare ale statului prin comenzi preferențiale către furnizori din anumite zone. Astfel de procedee au fost interzise de către Curtea Europeană de Justiție, pe temeiul discriminării naționale, ele nemaifiind incluse în cadrul instrumentelor de politică regională aflate la dispoziția factorilor decizionali.

Dintre celelalte instrumente de politică, asistența pe scară largă pentru dezvoltarea mediului general de afaceri în regiunile-problema a dobândit în ultimii ani din ce în ce mai multă importanță: în cadrul țărilor membre ale U.E. se pune un accent din ce în ce mai mare pe ajutoarele care nu sunt destinate direct firmelor, ci au drept obiectiv îmbunătățirea condițiilor de mediu economic pentru toate întreprinderile din cadrul unei regiuni. Asemenea măsuri pot consta în construirea infrastructurii fizice necesare (atât la nivel local, cât și în perspectiva unor investiții strategice, de anvergură), împreună cu măsuri indirecte în același domeniu, cum ar fi, de exemplu, acordarea de ajutoare pentru dezvoltarea sistemelor informaționale, de consultanță, educaționale și de instruire profesională, de cercetare științifică și dezvoltare tehnologică. Oricum, pot apărea frecvente dificultăți în separarea ajutorului pe scară extinsă destinat mediului regional de afaceri de inițiativele de dezvoltare economică generală (la nivel național). In același sens, nu este întotdeauna ușor pentru factorii politici decizionali la nivel de regiune să introducă componente specifice privind dezvoltarea regională în cadrul a ceea ce adesea reprezintă politici la nivel național (sectorial).

Drept urmare, componenta esențială a politicilor regionale în majoritatea statelor membre constă în stimulente financiare acordate regiunilor – asistență din partea statului pentru încurajarea firmelor să se localizeze sau să investească în cadrul regiunilor-problemă desemnate. în continuare, această secțiune se concentrează asupra acestor măsuri – privite din perspectiva U.E. – îndeosebi asupra

tipologiei lor, "acoperirii teritoriale" oferite de către acestea, asupra valorii și importanței lor exprimate în termeni financiari.

În ceea ce privește tipologia, "pachetul" obișnuit de stimulente regionale acordat firmelor din cadrul țărilor membre ale Uniunii Europene, în principal în scopul stimulării investițiilor productive, se compune din șase categorii: granturi; subvenții acordate pentru investiții sau pentru dobânzile la creditele angajate în acest scop; reduceri și scutiri de impozite; facilități pentru amortizarea capitalului fix; subvenții pentru utilizarea și angajarea forței de muncă și, ca urmare a primirii în U.E. a țărilor nordice, facilități acordate pentru transport. Efectuând o trecere în revistă a acestor stimulente în cadrul tuturor statelor membre, în funcție de tipul lor, se observă că ponderea principală, în cadrul pachetelor actualmente oferite, o dețin în general granturile și în special granturile financiare. într-adevăr, dintre toate țările membre ale U.E. doar în Grecia sistemul de ajutoare regionale nu este puternic axat pe acordarea de granturi financiare.

Accentul mare actualmente pus în practică pe granturile financiare reflectă tendința clar manifestată în ultimul deceniu în cadrul statelor membre ale Uniunii în direcția reducerii importanței măsurilor fiscale și a creșterii a celei a asistenței financiare în cadrul pachetelor de stimulente regionale. Argumentele în favoarea granturilor financiare sunt numeroase: din perspectiva celor care solicită ajutorul acestea sunt atât de evidente, cât și ușor de înțeles, din perspectiva factorilor politici decizionali acestea sunt direct administrabile, permițând și o considerabilă flexibilitate (ceea ce se dovedește a fi din ce în ce mai important pe măsură ce pachetele de stimulente regionale devin tot mai "descentralizate" în administrare și mai selective în ceea ce privește domeniile de aplicabilitate); din perspectiva Directoratului Politicii Concurenței al U.E. ele reprezintă cel mai simplu de controlat tip de stimulente, putându-se ușor încadra în prevederile plafoanelor pentru ajutoare, exprimate în termeni de echivalent de grant net, stabilite de către metodologia de evaluare a Comisiei Europene.

Alegerea tipurilor de stimulente regionale este de obicei determinată de o serie de criterii, printre care se includ: sectorul în care se va aplica proiectul; localizarea lui; tipul proiectului, dimensiunea, viabilitatea acestuia și starea financiară a solicitantului; necesitatea acordării de asistență; impactul proiectului, atât asupra structurii economice, cât și a regiunii beneficiare; implicațiile proiectului asupra situației locurilor de muncă. Dintre acestea, cel mai important în ceea ce privește politica de stimulente regionale îl constituie invariabil – dar deloc surprinzător – localizarea proiectului. O preocupare esențială în cadrul proiectării politicilor de stimulente regionale o constituie, așadar, desemnarea acelor regiuni-problemă în care trebuie alocat ajutorul acordat sub această formă. În alegerea acestor zone, statele membre nu posedă libertate deplină. Regiunile desemnate de către ele trebuie să se încadreze nu numai în limitele criteriilor proprii de eligibilitate, ci să obțină și acordul Directoratului pentru Politică în domeniul Concurenței al Comisiei Europene. Mai mult, există și anumite presiuni din partea acesteia ca factorii decizionali la nivel național să aibă în vedere și desemnarea zonelor în funcție de prevederile Obiectivelor 1, 2 si 5 de implementare a Fondurilor Structurale ale U.E.

Experiența Uniunii Europene a scos în evidența faptul că instrumentul cel mai important care poate ajuta la realizarea programelor regionale este un Fond pentru Dezvoltare Regională (FDR). El trebuie creat pe baza principiului cofinanțării, însemnând participarea la implementarea acestuia a fondurilor guvernamentale, particulare și internaționale.

Din acest punct de vedere, principalele surse posibile care pot contribui la formarea unui FDR sunt următoarele:

1. finanțare de la guvernul central;

2. bugetele locale ale municipalităților și comunelor din cadrul diferitelor regiuni;

3. sectorul privat;

4. agenții finanțatoare internaționale.

Proporțiile în care acestea contribuie la crearea FDR sunt probabil foarte diferite, fiind posibil ca – în stadiile incipiente ale implementării sistemului cel puțin – principalul contribuabil să fie statul. Dacă este necesar să existe reglementări clare referitoare la mărimea diferitelor contribuții, aceasta va decide doar statul. Fondul regional trebuie să fie capabil să facă față sarcinii privind dezvoltarea economică locală, nu prin intermediul acordării de subvenții directe unora sau altora dintre activități, ci prin metode specifice și pe baza unor criterii bine definite în cadrul programelor.

În cazul în care Guvernul acordă sprijinul financiar prin intermediul Programelor de Dezvoltare Regională și deleagă autoritatea referitoare la alocarea fondurilor către nivelul regional – așa cum sunt propunerile – regiunile pot să pună la punct proiecte și subprograme ca modalitate de alocare a fondurilor de dezvoltare.

Pentru a se asigura implementarea celor mai bune proiecte, alocarea de fonduri se poate face printr-un sistem deschis de primire a solicitărilor.

În cazul acestor fonduri de dezvoltare este necesară elaborarea de criterii referitoare la alocarea fondurilor. Criteriile trebuie să cuprindă reglementări privitoare la tipul costurilor care pot fi acoperite, proporția și tipul de autofinanțare solicitate și tipul de contribuție privind asistența financiară care poate fi oferit etc.

1.3. Obiective și principii de politică regională europene

Pentru reducerea decalajelor regionale și obținerea celor mai bune rezultate în acest sens, 94% din fondurile structurale comunitare sunt concentrate pe trei obiective, definite ca priorități:

Obiectivul nr.l : dezvoltarea și adaptarea structurală a regiunilor sărace (unde nivelul PIB/locuitor este inferior pragului de 75% din media comunitară). Aproximativ 50 de regiuni, reprezentând 22% din populația celor 15 țări membre ale UE, sunt vizate și ele vor beneficia de 70% din fondurile disponibile.

Obiectivul nr.2: sprijinirea reconversiei sociale și economice în zonele care se confruntă cu dificultăți structurale (zone industriale cu rata șomajului peste media UE, zone rurale în declin, zone urbane aflate în dificultate, zone în criză depinzând de pescuit). Un procent de 18% din populația UE trăiește în aceste zone, care vor primi până la 18% din totalul fondurilor alocate.

Obiectivul nr.3: adaptarea și modificarea politicilor și a sistemelor de educație, instruire și de ocupare a forței de muncă (se au în vedere moduri de combatere a șomajului, programe educaționale de reconversie a forței de muncă, îmbunătățirea accesului pe piața forței de muncă ș.a.). Acestui obiectiv îi sunt alocate circa 12% din totalul fondurilor.

În afara acestor trei obiective principale, mai există și alte obiective, cu pondere și însemnătate mai reduse, dar cuprinse în ansamblul politicii regionale comunitare, după cum urmează:

– Obiectivul nr.4 a fost definit astfel: adaptarea forței de muncă la
mutațiile industriale și evoluția sistemelor de producție. Participă aici FSE. După 1993, acest obiectiv a fost înlocuit cu un alt obiectiv ce vizează facilitarea adaptării populației active/ocupate la schimbările industriale și la schimbările intervenite în sistemul de producție.

– Obiectivul nr.5a: adaptarea structurilor agricole în cadrul reformei
politicii agricole comune (PAC), modernizarea și restructurarea pescuitului.
Fondurile utilizate în acest scop sunt FEOGA și IFOP.

– Obiectivul nr.5b: dezvoltarea zonelor rurale. Acest obiectiv își
propune redistribuirea forței de muncă din agricultură spre îndeletniciri specifice
zonelor rurale (agroturismul, microindustria artizanală), fiind folosite în acest sens
FEDER, FSE si FEOGA (secțiunea orientare).

– Obiectivul nr.6: dezvoltarea și ajustarea structurală a regiunilor ce au o densitate a populației extrem de redusă (sub 8 locuitori/Km2). Acest obiectiv a
fost introdus în 1995, după aderarea țărilor nordice (Suedia și Finlanda), care se
confruntă cu o astfel de problemă. Participă FEDER, FSE și FEOGA.

Reforma politicii regionale realizată în 1998 și continuată în 2003 s-a materializat, printre altele, și prin introducerea unor principii noi referitoare la implementarea acestei politici în UE, pe care le vom comenta, succint, în continuare.

Principiul parteneriatului

Introdus prin art.4 al Regl.CEE nr.2052/88, parteneriatul se limitează la impunerea existenței unui acord între Comisie, statele membre interesate și autoritățile competente desemnate la nivel național, regional, local sau altele pentru punerea în practică a politicii regionale.

Prin Regl.CEE n.2081/93, art.4, par.l, se extinde: definirea principiului parteneriatului autorităților și organismelor competente – incluzând în cadrul modalităților oferite de regulile instituționale și practicile existente proprii fiecărui stat membru -, partenerilor economici și sociali desemnați de autoritățile statale, regionale, locale sau altele. Principiul parteneriatului se adresează numeroaselor instituții și in mod oficial reprezentanților economici și sociali ai regiunilor.

După cum prevede Regl.CEE nr.2081/93, art.4, par.l, parteneriatul se bazează pe pregătirea, finanțarea, aprecierea "ex ante", continuarea și evaluarea politicii regionale. In decursul punerii în practică a intervențiilor regionale, parteneriatul a determinat respectarea competențelor instituționale, juridice și financiare ale fiecărui partener. Acest lucru a pus problema raporturilor care întrețin parteneriatul cu principiul subsidiarității.

Principiul complementarității sau adiționării

Cuprins în cadrul general al art.4, par.l, al Regl.CEE nr.2082/93, principiul complementarității este astfel exprimat: "acțiunea comunitară este concepută ca un complement (adaos) al acțiunilor naționale corespondente". Această formulă are meritul de a demonstra caracterul neexclusiv al politicii regionale comunitare. Afirmarea unei competențe neexclusive a UE face apel la principiul subsidiarității, care este valabil pentru această categorie de competențe.

Principiul adiționării sau al complementarității măsurilor comunitare a fost introdus în vederea creșterii eficienței fondurilor structurale și pentru evitarea situațiilor frecvente în care fondurile comunitare erau utilizate ca substituent al fondurilor naționale.

Pentru aceasta, la elaborarea și punerea în practica a convențiilor de credit comunitare. Comisia și statul membru interesat veghează ca organele respective să mențină cheltuielile publice sau asimilările în teritoriile vizate cel puțin la nivelul din perioada precedentă (Regl.CEE nr.2082/93, art.9, par.2).

Acest principiu a fost elaborat după studierea impactului maxim al acțiunilor comunitare. Potrivit acestui principiu, se interzice statelor membre să se sustragă acțiunilor de intervenție comunitară. Consolidarea acestui principiu și clarificarea sa sunt completate de suplețea interpretării sale. In consecința, Comisia veghează la respectarea principiului, ținând cont de condițiile macroeconomice și de situațiile specifice statelor membre.

Principiul concentrării eforturilor

Art.12 al Regl.2081/93 tratează concentrarea financiară a politicii structurale. Un efort semnificativ de concentrare a resurselor financiare este acceptat în favoarea obiectivului 1: 74% din creditele disponibile pentru CCA au fost destinate acestuia pentru perioada 1994-1999. în 1999, procentul era de 64%. Comisia estimează că această concentrare a acțiunilor este metoda cea mai potrivită. Dispersarea fondurilor care caracteriza politica regională în perioada de început este abandonată. Accentuarea acestui principiu s-a dovedit necesară printr-o redusă concentrare geografică.

Populația care se înscrie în obiectivul 1 era de peste 140,3 mil.loc. în 1989, pentru ca în 1994 să se ridice la 178,6 mii., în mare parte datorită eligibilității landurilor est-germane. Atenuarea principiului concentrării geografice este compensată de Fondul de coeziune. Creat recent, acesta își concentrează acțiunea asupra populației din 4 state, cele mai sărace din UE. Pentru aceasta, el a primit 54% din fondurile alocate regiunilor obiectivului 1 în 1999, față de 42% în 1998. în plus, FSE, care adeseori conduce operațiunile orizontale pe ansamblul teritoriului Comunității, își concentrează intervențiile asupra necesităților celor mai importante și a acțiunilor celor mai performante (Regl.CEE nr.2084/93, art.3).

Principiul coerenței

Principiul coerenței are trei componente: coordonarea intervențiilor financiare, compatibilitatea cu celelalte politici comunitare și compatibilitatea cu politicile statelor membre.

Coordonarea intervențiilor financiare.

Regl.CEE nr.2082/93 impune Comisiei să asigure coordonarea intervențiilor diferitelor fonduri și IFOP, pe de o parte, și între acestea și cele ale BEI și alteinstrumente financiare existente, pe de altă parte. Intre fonduri și IFOP, coordonarea trebuie să se efectueze mai ales la nivelurile convențiilor de credite, al programării plurianuale, al urmăririi și evaluării "ex post" (ulterioare) a acțiunilor fondurilor, stabilind unul sau mai multe obiective asupra aceluiași teritoriu (Regl.CEE nr2082/93, art.l și 2).

Comisia se ocupă, de asemenea, de coordonarea sprijinirii fondurilor și a intervenției CECO (ajutoare de readaptare, împrumuturi, îmbunătățirea condițiilor de credit și a garanțiilor), a BEI și a EURATOM (împrumuturi garantate). Pe această bază, Comisia are în vedere faptul că BEI a fost direct implicată în elaborarea și punerea în practică a finanțării dezvoltării regionale.

In schimb, coordonarea intervențiilor fondurilor cu cele ale Fondului de coeziune se confruntă cu dificultăți ce decurg din modalitățile diferite de acțiune. Primele acționează în cea mai mare parte în cadrul programului, cel de-al doilea finanțează proiectele. Obiectivul 2 este caracterizat printr-o coerență generală bună între FEDER și FSE.

Compatibilitatea cu celelalte politici comunitare.

Potrivit comisiei, compatibilitatea politicii regionale decurge din problematica generală. Mediul înconjurător este principalul domeniu pentru care funcționează principiul compatibilității. Acțiunile ce fac obiectul finanțării pentru realizarea obiectivelor 1,2 sau 5b au în vedere problema mediului înconjurător din regiunile avizate (Regl.CEE nr.2081/93, art.8, par.4, art.9. par.8, și art.ll bis., par.5).

Aprecierea situației mediului și evaluarea impactului strategiilor de urmat dau posibilitatea Comisiei să pună în practică principiul compatibilității între politica regională și politica mediului înconjurător.

Regulile concurenței, regulile privind piețele publice și principiul egalității șanselor între bărbați și femei au fost obiectul atenției Comisiei în egală măsură, când a examinat planurile politicii regionale (Regl.CEE nr.2081/93, art.8, par.5, art.9, par.9, art.10 par.3, al.3 si art.ll bis., par.6). Compatibilitatea acestora cu principiul egalității șanselor între bărbați și femei a fost introdusă printr-o reglementare în vigoare. Cu ocazia stabilirii domeniilor obiectivelor 1 și 2, pentru perioada 1994-1999, dispozițiile precizate au fost menționate pentru respectarea politicii de concurență și a directivelor privind deschiderea piețelor publice.

Compatibilitatea cu politicile statelor membre.

Art.8, par.3 al Reglementării nr.2082/93 afirmă: "Toate CCA permit … elementele referitoare la coerența cu politicile economice", sociale și, dacă este cazul, regionale ale statului membru. Pot fi astfel evitate contradirecțiile, surse ale unei eficiente scăzute a politicii regionale. Într-adevăr, există riscul ca acțiunile întreprinse la diferite niveluri să se anuleze. Nivelul comunitar va fi consultat de părțile implicate în intervențiile structurale. Informațiile precise aduse devin indicii prețioase pentru Comisie în evaluările ulterioare.

Principiul programării multianuale a finanțării proiectelor de dezvoltare regională

Acest principiu presupune realizarea planurilor de dezvoltare regională pe anumite perioade. Finanțarea proiectelor de dezvoltare regională se putea face pe o perioadă de maximum 3-5 ani. Nu se finanțau de către organele comunitare din fondurile structurale proiecte individuale de dezvoltare regională, ci fiecare stat membru prezenta, în vederea aprobării de către comisia executivă, planuri naționale multianuale de dezvoltare regională în conformitate cu prioritățile și obiectivele specifice ale fiecărui fond structural. Prin introducerea acestui principiu, statele membre trebuia să prezinte în documente oficiale eșalonarea anuală, pe destinații și obiective, a sumelor alocate din fondurile structurale: aceste documente se întocmesc pentru fiecare regiune beneficiază în parte pentru obiectivele 1,2,5b și la nivel național pentru celelalte obiective. De asemenea, eșalonarea fluxurilor financiare trebuia realizată pentru o perioadă de cinci ani, 1989-1992, cu excepția obiectivului 2, în care eșalonarea trebuia realizată pe două perioade. După reforma din 1993, eșalonarea fluxurilor financiare trebuia realizată pe șase ani, cu excepția obiectivului 2, pentru care eșalonarea se realiza distinct pentru două faze a câte trei ani fiecare.

1.4. O perioadă de tranziție 2004-2006

La începutul celui de-al treilea mileniu, politica regională comunitară se confrunta cu trei noi provocări majore .

Uniunea Europeană este pregătită să primească noi membri în care condițiile economice și sociale sunt mai grele decât în regiunile cel mai puțin dezvoltate din cele 15 state membre. Aceasta explică de ce sprijinul preaderării este necesar.

Competiția dintre firme s-a dezvoltat masiv în condițiile liberalizării comerțului mondial. Firmele stabilesc singure unde găsesc cele mai bune condiții de creștere a competitivității (servicii și infrastructură de mare calitate, angajați calificați).

Cele mai puțin pregătite regiuni trebuie sprijinite în asigurarea infrastructurii, precum și în modernizarea și eficientizarea serviciilor pe care le pot face mai atractive.

Revoluția tehnologică și societatea informatizată impune cetățenilor și întreprinderilor din UE să se adapteze rapid la o situație mereu în schimbare. Dacă există cooperare din partea populației comunitare, locuitorii tuturor regiunilor vor fi capabili să aibă acces la avantajele cunoștințelor de specialitate din telecomunicații, inovații și pregătire de cea mai înalta calitate.

În 1999, au fost adoptate noi măsuri pentru ca statele membre să furnizeze UE resurse financiare pentru intensificarea și extinderea activității Uniunii în perioada 2000-2006.

Alături de aceste perspective financiare comunitare, cunoscute sub numele de Agenda 2000, au fost adoptate un număr de reforme care afectează principalele politici ale UE.

Principiul de bază al reformei politice regionale este concentrarea în continuare pe sprijinirea regiunilor mai puțin dezvoltate, acestea fiind cu cele mai serioase probleme de infrastructură, creativitate a activității economice și pregătire profesională.

Implementarea acestei politici a fost simplificată prin reducerea setului de măsuri de asistență.

Schimbări substanțiale au fost, de asemenea, adoptate în felul în care sunt administrate fondurile Uniunii.

Este esențial pentru statele membre și pentru regiuni să recunoască faptul că este în interesul lor să-și ia "viitorul în mână" și să administreze fondurile furnizate de Uniune. Acum, lor le va reveni principala responsabilitate pentru administrarea și supravegherea cheltuielilor. Comisia Europeană va interveni doar pentru a verifica daca există sisteme de control adecvate.

Țările aspirante la UE nu au fost uitate, astfel că ele vor primi un sprijin de preaderare suplimentar pentru a îmbunătăți protecția mediului și sistemul de transport, imediat ce aderă, ele vor primi în continuare asistență structurală deja concepută pentru acest scop.

Imediat ce au fost adoptate regulile ce guvernează asistența regională în perioada 2000-2006, Comisia Europeana a prezentat prioritățile pentru noile strategii de dezvoltare economică și socială. Propunerile țărilor membre se bazează pe aceste principii călăuzitoare ale comunității, care îmbunătățesc prioritățile stabilite la nivel național sau în anumite zone prin furnizarea experiențelor și practicilor care au avut cel mai mare impact în interiorul Uniunii. Acționând împreună și promovând modelul european de dezvoltare regională, nu ar trebui să fie un obstacol pentru cetățenii Uniunii, ci mai degrabă să conducă la oportunități într-o lume din ce în ce mai globalizată.

Criza economică care a afectat puternic CE la mijlocul anilor '70 I-a întârziat creșterea (economică). Or, convergența între regiunile cele mai sărace și cele mai bogate a suferit de pe urma încetinirii generale a activității. Sectoarele industriei tradiționale, zonele siderurgice frontaliere au fost atinse în mod special. S-a apreciat că pentru a se realiza o acțiune concertată care să nu dăuneze redresării socio-economice a acestor regiuni trebuie depășit cadrul național. Libera concurență stabilită prin tratate nu poate fi încălcată folosind ca argument condițiile defavorabile de producție. Și, în general, statele membre nu puteau să acționeze împotriva politicilor comune prin intervenții regionale. Autoritatea de a coordona aceste activități trebuie să revină UE de astăzi. De ce atunci s-ar mai vorbi de o piață comună dacă subzista diferențe foarte importante între colectivități interstatale?

În prezent, obiectivul introducerii monedei unice implica o relativă coeziune economică pe teritoriul UE. O monedă este menită să reflecte sănătatea economică a unui stat: este greu a considera, de exemplu, landul Hambug, care utilizează aceeași monedă, similar regiunii autonome Alentejo din Portugalia. Produsul intern brut pe locuitor al primului este de mai mult de 6 ori superior celui de-al doilea. Dezvoltarea armonioasă și echilibrată a economiilor regiunilor este necesară pentru realizarea UEM. Comisia Europeana este, astfel, interesată să definească o politică regională care să respecte independența statelor și să fie adaptată particularităților entităților regionale și locale.

Integrarea europeană prezintă multiple fațete, ea nu se mărginește numai la terminologia adoptată; politica regională comunitară, prin caracterul său generic, are meritul clarității și simplității, fără ca pentru aceasta să fie simplificatoare. în consecință, ea poate fi definită ca un ansamblu de măsuri financiare ale UE ce unește părțile interesate și care au ca sarcină să aducă schimbări permanente în economiile regionale în vederea dezvoltării lor armonioase.

Deși la începuturile CE o veritabilă politică regională a lipsit, în prezent ea este destul de stufoasă, necesitând o analiză mai complexă. Urmărirea și punerea ei în aplicare este guvernată de obiective și principii clar definite și relevă capacitatea și importanța multiplelor instrumente financiare. Statele membre sau Comisia Europeana au inițiativa de a interveni cu alocarea de fonduri la definitivarea structurala și a celorlalte instrumente financiare existente, care funcționează în acest cadru.

Lărgirea UE de la 15 la 27 de membri, decisă la summit-urile de la Luxemburg (decembrie 1997) și Helsinki (decembrie 1999), pune într-o lumină nouă politica regională comunitară, atât prin prisma programelor regionale ale țărilor candidate, ce urmează a fi finanțate prin intermediul fondurilor comunitare, cât și prin prisma cadrului legislativ ce reglementează asistența financiară.

România, prin vocația ei de aderare la UE, este direct interesată de sprijinul comunitar privind dezvoltarea regională.

CAPITOLUL II

POLITICA DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN ROMÂNIA

2.1. Politici și instrumente de dezvoltare regională în România

Societatea românească, în general, și economia, în special, se confruntă, după anul 1989, cu un proces de restructurare de o amploare și complexitate crescândă, despre care s-a vorbit mult, dar s-a întreprins puțin pentru înțelegerea implicațiilor multiple în planul politicilor de dezvoltare. Abstractul "proces de restructurare" are ca puncte de plecare acțiuni concrete de reprofilare, dezafectare sau creare de noi agenți economici într-o anumită zonă. În acel moment, un întreg mecanism al schimbării se declanșează; dimensiunile acestuia merg de la economic modificarea indicatorilor agenților economici la social calitatea vieții locuitorilor zonei fiind vizată în modul cel mai direct și de la economico-social la spațial efectele propagându-se, ca o undă, pe întreg teritoriul în care se realizau activitățile de producție conexe, în care există infrastructura specifică și în care trăiește populația dependentă profesional și material de respectivii agenți economici. Această proiectare în spațiu a restructurării economice conduce la apariția unui fenomen, manifestat și în alte țări care s-au confruntat cu probleme de restructurare, și anume conturarea unor zone de declin economic (și apoi social), în care se manifestă o contradicție severă între doi factori importanți ai creșterii: forța de muncă și capitalul. Consecința imediată este creșterea șomajului și scăderea nivelului de trai în zonă. Astfel de zone sunt generatoare de subdezvoltare și devin potențiale surse de conflicte sociale.

Acest tip de "zone-problemă" sunt însă numai cele mai recente manifestări spațiale ale unor perturbări posibile ale echilibrului teritorial în țara noastră. Ele se adaugă altui tip de zone existente deja, ale căror caracteristici, exprimate în indicatori ce privesc cantitatea și calitatea forței de muncă, veniturile populației, infrastructura tehnică și socială se situează sub media națională. Aceste zone sunt numite, în limbajul de specialitate, zone defavorizate. Cauzele rămânerii în urmă a dezvoltării acestor zone sunt fie cvasi-permanente (factorul geografic, în cazul zonelor montane, al Deltei Dunării), fie conjuncturale (factori economici, generând zone cu activități neatractive, unele zone rurale din zona de câmpie, unele zone monofuncționale, sau factori politici, rezultând zone cu dezvoltare inadecvată în raport cu resursele umane și materiale sau zone periferice, sufocate de vecinătatea frontierelor închise ale țării).

Existența unor astfel de zone generează și întreține o stare de inegalitate teritorială a performanțelor și de inechitate în asigurarea șanselor de dezvoltare pentru fiecare zonă și pentru fiecare cetățean în parte. Dar, în Europa de azi, conceptul de bază pe care se construiește teoria dezvoltării teritoriale este coeziunea economică și socială a dezvoltării. Acesta se traduce, în conținutul strategiilor de amenajare a teritoriului, într-un principiu fundamental, și anume dezvoltarea economică și socială trebuie să se bazeze pe o structura spațială echilibrată. Aceasta este condiția unei dezvoltări dezirabile, în care să se asigure echilibrul între eficiența economică și justiția socială.

Din această perspectivă, se consideră că dezvoltarea inegală a teritoriilor reflectă slăbiciuni economice ale ansamblului și sunt de neacceptat deoarece, la rândul lor, devin sursa de instabilitate economică și politică, transformându-se în piedici de dezvoltare a întregului ansamblu național și, implicit, internațional. Sarcina lichidării sau atenuării unor astfel de dezechilibre este încredințată politicii regionale, care este expresia intervenției statului pentru restabilirea echilibrelor teritoriale, în general, și în sprijinul zonelor care necesită ajutor pentru rezolvarea problemelor lor, în particular. Politica regionala este, la origini, un mecanism financiar care realizează în practică principiul solidarității interregionale și al coeziunii economico-sociale; ea are o finalitate redistributivă, urmărind o reorientare a fluxurilor de venituri din anumite teritorii către altele. În esență, politica regională este cea care face să se întâlnească, în același timp și spațiu, toți cei trei factori ai dezvoltării: resursele teritoriului, resursele umane și capitalul, care nu se regăsesc totdeauna împreună pe același teritoriu. In prezent, prin obiectivele și acțiunile specifice, politica regională trebuie să facă parte integrantă din politica națională, legitimându-și existența în contextul și în logica politicii generale a statului, constituind un aport funcțional important la realizarea obiectivelor dezvoltării naționale.

În afara unor acțiuni direcționate spre sprijinirea celor două tipuri de zone aflate în dificultate (descrise mai sus), care pot periclita echilibrul general, dezvoltarea teritorială presupune și acțiuni destinate celorlalte zone fără probleme deosebite. Necesitatea unor asemenea acțiuni derivă dintr-o nouă concepție asupra teritoriului, care nu mai este perceput ca un continuum, cu caracteristici uniforme; noua concepție are ca fundament noțiunea de potențial propriu al fiecărei zone.

Din cele expuse până acum se înțelege ca existența reală a unor dezechilibre și rămâneri în urmă în dezvoltarea teritorială a țării noastre, pe de o parte, și varietatea de relief, de resurse naturale, de potențial demografic al zonelor țării, pe de altă parte, justifica cu prisosință necesitatea elaborării și practicării unei politici regionale active de către statul român. Acestea sunt numai considerentele de ordin intern care susțin necesitatea politicii regionale. Dar există și un considerent de ordin extern, care impune acordarea unui interes deosebit acestei activități. Acesta este opțiunea de integrare a României în structurile europene.

Problemele dezvoltării regionale constituie una din preocupările prioritare ale Uniunii Europene, în prezent. In consecință, o țară care aspiră la statutul de membră a Uniunii Europene trebuie să se integreze în spiritul și în realitățile europene, acordând o atenție deosebită pregătirii teritoriului sau pentru a corespunde exigențelor formulate de Uniune țărilor sale membre, dezvoltând o politică regională coerenta și activă.

Deși am demonstrat că realitățile românești oferă argumente suficiente pentru ca o politică regională să poată fi elaborată, o serie de deficiențe ale activității legislative și executive din perioada de după 1989 nu au permis afirmarea unei politici regionale coerente. Astfel, indeciziile guvernelor trecute de a formula o orientare politică clară, lipsa de substanță a strategiilor sectoriale, timiditatea cu care s-au derulat unele tentative de reformă, modicitatea resurselor necesare susținerii unor acțiuni cu efecte asupra teritoriului, nedefinitivarea cadrului legislativ au avut drept rezultat întârzierea formulării unei concepții politice regionale închegate, sistematice, capabilă să răspundă cerințelor interne actuale. Preocupările sporadice pentru acțiuni cu efect regional nu corespund nici exigențelor integrării europene, conform cărora dezvoltarea teritorială trebuie să fie unul din domeniile prioritare de preocupări, în scopul pregătirii spațiului țării noastre pentru condițiile de competitivitate continentală. Încă de la începutul perioadei de transformări politice și economice s-au aplicat unele măsuri de politică macroeconomică al căror impact a fost și unul teritorial. Acestea au urmărit să "curețe" economia de unele activități neprofitabile, au încercat să ajusteze structural unele sectoare economice. Asemenea acțiuni nu au fost dublate și de acțiuni de stimulare a creșterii economice, astfel că efectele au fost predominant negative în zonele vizate (a crescut numărul șomerilor, au scăzut veniturile populației).

În anii 1993-1994 a fost rândul politicii de protecție socială să întreprindă măsuri cu efecte în anumite zone, de data aceasta cu efecte pozitive. Măsurile au vizat, pe de o parte, să asigure populației din zonele izolate serviciile unor cadre de specialitate din diferite domenii (sănătate, învățământ, asistență veterinară și fito-sanitară) și, pe de altă parte, să compenseze condițiile dificile de muncă și viață ale acestor specialiști, prin acordarea unor sporuri de izolare în vederea atragerii și stabilizării lor în zone defavorizate (zone de munte, în Delta Dunării, în zone cu drumuri principale nemodernizate, în zone neelectrificate).

Deși aceste măsuri se înscriu în categoria instrumentelor folosite de politica regională, utilizarea lor nu s-a făcut în cadrul unei concepții strategice, ci au avut un loc izolat. Pentru conturarea unei politici regionale, este necesară nu numai realizarea de acțiuni cu reflecție teritorială, ci trebuie închegat un sistem al politicii regionale, care să-și stabilească propriile obiective, zone de adresabilitate, instrumente și instituții.

Prezentăm, în continuare, câteva activități și acțiuni care constituie elemente de conținut ale unei politici regionale după 1989 în România. In noul context al perioadei de tranziție, când s-a urmărit cu precădere restructurarea ansamblului vieții economice și sociale și relansarea economică nu numai a unor zone, ci a întregii țări, s-a considerat prioritar obiectivul vizând stimularea potențialului și competitivității tuturor zonelor țării. În acest sens, s-au lansat studii și s-au elaborat documente privind dezvoltarea strategică a teritoriului național, cuprinse în Planul de Amenajare a Teritoriului Național, elaborat de Institutul Urban proiect, sub directa coordonare a Ministerului Lucrărilor Publice și al Amenajării Teritoriului. Principalele obiective avute în vedere au fost: dezvoltarea infrastructurii majore de transport, gestionarea durabilă a resurselor de apă, conservarea patrimoniului natural și construit, realizarea unei rețele de localități echilibrate și eficiente. Un alt obiectiv al politicii regionale, cel de ajutorare a zonelor cu probleme deosebite, s-a impus în ultimii trei ani, M.L.P.A.T. și Institutul Urban proiect fiind în principal antrenați în aceste activități.

Delimitarea cadrului teritorial de acțiune a politicii de amenajare a teritoriului depinde, în esență, de obiectivele urmărite de politica regională. Astfel, obiectivul privind stimularea capacității competitive a teritoriilor și valorificarea potențialelor specifice nu cere, de regulă, o altă structurare a teritoriului decât cea dată de împărțirea administrativ-teritorială. In schimb, obiectivul politicii regionale vizând diminuarea disparităților regionale face necesară identificarea și delimitarea acelor zone care au nevoie să fie susținute în dezvoltarea lor. Limitele acestor zone defavorizate, devenite "zone asistate" sau "zone de intervenție" în momentul aplicării programelor de dezvoltare, nu coincid cu necesitate cu cele administrativ-teritoriale, ci corespund suprafeței pe care se manifestă, în mod relativ omogen, anumite fenomene. Astfel de delimitări s-au făcut cu ocazia elaborării programelor prioritare de dezvoltare a zonei Munții Apuseni și a zonei Rezervația Biosferei Delta Dunării.

Obiectivele strategice ale politicii de amenajare a teritoriului sunt transpuse în practică cu ajutorul unor instrumente specifice, cum ar fi:

– planuri și programe integrate de acțiuni ca strategii globale de dezvoltare care orientează organele locale și agenții economici în direcțiile ce asigură înfăptuirea obiectivelor specifice dezvoltării regionale;

– pârghii economice, financiare, fiscale, bancare necesare stimulării activității în zonele fragile, defavorizate; stimulării acțiunilor pentru salvarea unor zone; limitării dezvoltării activităților în zonele aflate în pericol de degradare.

Unele dintre aceste instrumente sunt deja intrate în practica instituțiilor centrale și locale din țara noastră.

Într-o primă etapă s-au elaborat lucrări care s-au încadrat în primul obiectiv al politicii regionale 1 organizarea/creșterea capacității fiecărui județ de a se adapta noilor provocări, respectiv s-au declanșat lucrările de întocmire a planurilor de amenajare a teritoriului județean (circa 20 de județe). Au avut prioritate județele pe teritoriul cărora se manifestă probleme deosebite, din categoria: zone rurale slab dezvoltate, ramuri industriale supuse restructurării, poziție periferică, zone frontaliere etc.

Mare parte din aceste lucrări s-au finalizat și s-au concretizat în propuneri de amenajare a teritoriului și în programe integrate care prevăd principalele obiective pe termen scurt, mediu și lung; ele vizează: relansarea și dezvoltarea economică; echiparea tehnică a teritoriului; stoparea declinului demografic; îmbunătățirea utilizării resurselor de muncă; dezvoltarea rețelei de localități; protecția, reabilitarea și conservarea mediului.

Începând cu anul 1996 s-a trecut la adoptarea de către Guvern a unor programe speciale de sprijin a zonelor apreciate a avea prioritate datorită gravității problemelor cu care se confruntă (de natură demografică, economică, ecologică). Aceste programe apelează la instrumente legislative, financiare, fiscale care să facă posibile intervențiile.

Obiectivele acestor programe – deși încă imperfecte și insuficient sprijinite pe instrumente financiare – vizează regiunile în ansamblul lor, cu toate aspectele vieții economice și sociale și intră în categoria programelor complexe de sprijinire a zonelor cu nivel scăzut de dezvoltare. Aplicabilitatea lor a fost, fie pe un spațiu ce coincide teritorial cu județul (ex. Botoșani, Vaslui), fie pe zone ce nu coincid cu delimitările administrative, ci cu teritoriul pe care se manifestă dificultățile (ex. Munții Apuseni, Delta Dunării). Aceste programe au meritul că au determinat o acțiune convergentă a tuturor factorilor implicați în dezvoltarea acestor zone: pe orizontală – diversele ministere vizate; pe verticală – organele centrale și locale.

Realizarea obiectivelor politicii regionale impune crearea unui cadru instituțional corespunzător, cu atribuții și competențe în dezvoltarea regională. Acesta este însă domeniul cel mai deficitar în prezent în țara noastră. Necesitatea de a pregăti fiecare teritoriu pentru asimilarea de noi activități și pentru eventuala modificare a identității economice impune existența unor instituții proprii în teritoriu, responsabile cu dezvoltarea regională, care să promoveze interesele locale și să pună mai bine în valoare potențialitățile locale. Instituțiile de la nivel local sunt elementele care au o importanță fundamentală pentru aplicarea politicii regionale.

Dar, politica regională are două jaloane: exigențele locale ale dezvoltării și opțiunile naționale privind direcțiile de creștere economică și evoluție socială de ansamblu. De aceea, este necesară și la nivel național realizarea unei structuri instituționale responsabile cu conceperea și punerea în aplicare a politicii de dezvoltare regională, care să asigure coerența și non-contradicția dintre interesele naționale și cele locale. Potențialitățile locale sunt cu atât mai bine utilizate cu cât sunt valorizate în cadrul unei concertări sistematice între instituțiile de nivel național și cel local.

Sistemul statistic de evidență a datelor este, de asemenea, necesar să dezvolte o secțiune în care informațiile să fie culese și prelucrate astfel încât să servească interesele politicii regionale și să poată reflecta efectele intervențiilor prin politica regională. Din 1996, România primește asistență pentru politici de dezvoltare regională din partea Programului PHARE, în vederea pregătirii Guvernului pentru a contribui efectiv la viitorul proces de dezvoltare regională.

Acest program cuprinde un set de acțiuni pregătitoare, destinate să asigure condițiile necesare pentru ca Guvernul să poată introduce măsuri concrete de politică regională. în acest sens, programul va juca un rol important în conștientizarea factorilor responsabili în stimularea interesului general și în crearea unui cadru de dezvoltare asupra politicilor regionale. Obiectivul strategic de cea mai largă perspectivă este reducerea disparităților între nivelurile de dezvoltare ale județelor României.

Cele prezentate mai sus oferă o imagine a preocupărilor actuale din România în domeniul politicii regionale, dorindu-se un argument în susținerea afirmației că în țara noastră politica regională există ca domeniu de interes, pentru cercetători și pentru agenții de decizie, fără a constitui însă un domeniu sistematic organizat. Cea mai serioasă carență în acest domeniu, rămâne lipsa unui cadru instituțional adecvat pentru punerea în aplicare – în mod coerent și convergent – a măsurilor de politică regională.

2.2. Obiectivele politicii regionale in România

Una dintre prioritățile Planului Național de Dezvoltare (PND) are ca scop promovarea participării echilibrate a tuturor regiunilor din România la procesul de dezvoltare social-economică.

Experiența tranziției României spre o economie de piață evidențiază faptul că forțele pieței, lăsate libere, tind să distribuie neuniform creșterea economică și oportunitățile de ocupare. Rezultatul a fost migrația masivă spre București a populației active, unde creșterea economică tinde să se concentreze.

La nivel sub-regional, impactul restructurării întreprinderilor de stat – care de asemenea tinde să se concentreze în anumite zone, ca urmare a existenței orașelor monoindustriale – este o problemă majoră care poate contribui la adâncirea sărăciei și crearea de tensiuni sociale. La acești factori se adaugă factori istorici și geografici (ex. Dunărea, granițele etc.), care contribuie semnificativ la creșterea disparităților în dezvoltarea economică.

În România există condițiile necesare pentru ca politica de dezvoltare regională să ia amploare. În comparație cu economiile de piață cu tradiție, inegalitățile sunt încă relativ scăzute, existând o rețea de centre urbane în care se poate investi pentru crearea de piețe regionale, iar nivelul educațional al populației este destul de uniform distribuit în țară. Mai mult, odată cu înființarea Agenției de Dezvoltare Regională (ADR), s-a creat un canal instituțional pentru implicarea actorilor locali în procesul de elaborare a politicii regionale. Sunt necesare în continuare eforturi pentru implementarea unei politici publice regionale care să asigure o participare echilibrată a tuturor regiunilor la procesul de dezvoltare economică a țării, problemele de dezvoltare regională fiind abordate în contextul obiectivului mai larg al PND: realizarea coeziunii economice și sociale.

Prioritatea identificată în PND privind dezvoltarea regională își propune trei obiective specifice:

Combaterea disparităților regionale și sub-regionale prin politici publice adecvate;

Combaterea fenomenului de declin urban și revigorarea zonelor urbane;

• Crearea de locuri de muncă în zonele marginale/dezavantajate.
Combaterea procesului de adâncire a disparităților regionale și sub-regionale

trebuie să aibă ca rezultat menținerea nivelului actual al actualelor disparități economice dintre regiuni, și în special stoparea creșterii disparităților între zona București și restul țării și , în măsura posibilului, schimbarea fluxurilor migratorii dinspre București spre celelalte zone, ale țării. Aceasta ar putea conduce la diminuarea disparităților intra-regionale prin sprijinirea creării de piețe locale ale muncii integrate și o mai bună valorificare a relațiilor economice urban-rural.

Combaterea fenomenului de declin urban ar putea permite României menținerea actualei rețele de centre urbane, prin combaterea simultană a migrației spre zonele rurale, precum și a migrației spre capitală. Pe termen lung, obiectivul este de a limita emigrarea populației active din centrele urbane cu o populație de până la 150.000 locuitori sau de a o menține în limitele actuale, precum și de a îmbunătăți raportul populației urban-rural.

Crearea de oportunități de ocupare în zonele marginale/ dezavantajate se referă la crearea de locuri de muncă în sectorul non-agricol, în zone definite ca marginale și dezavantajate, ceea ce ar putea permite realizarea unui minim de activități economice peste tot în întreaga țară, și rezolvarea unor posibile situații de urgență în plan social.

Atingerea obiectivelor de dezvoltare regională necesită o strategie integrată, bazată pe o combinație de investiții publice în infrastructură, o repartizare adecvată a sprijinului financiar, constând în sprijin direct acordat întreprinderilor și în stimulente pentru crearea de oportunități economice în zonele marginale și în cele dezavantajate.

Repartizarea resurselor sub prioritatea privind dezvoltarea regională se propune a se realiza, conform unor criterii care favorizează regiunile mai puțin dezvoltate, pe care le prezentăm în cele ce urmează.

Pe baza actualelor criterii ale UE, întregul teritoriu al României ar fi în totalitate eligibil pentru sprijin din fondurile structurale, întrucât veniturile medii ale tuturor regiunilor sale, inclusiv București se situează mult sub 75% din media UE. Pentru abordarea problemelor specifice ale dezvoltării regionale, alocarea resurselor în cadrul priorității regionale se va baza pe criterii care sunt în concordanță cu cele descrise la art. 7 al Regulamentului UE 1260/1999 (numărul populației, venituri, șomaj și dotarea infrastructurală).

Între acești indicatori există un anumit grad de corelare, care, după opinia noastră, reprezintă, în condițiile date cea mai bună metodă pentru luarea simultană în considerare a problemelor de "subdezvoltare structurală" (venitul pe cap de locuitor, rata șomajului) și a cerinței stringente de investiții în infrastructura de bază (infrastructura de bază deficitară). Nu au fost incluși și alți indicatori, deoarece duceau la o redundanță excesivă. De exemplu, distanța față de principalele piețe este deja un factor, care explică PIB-ul scăzut în regiunile Nord Est și Sud. In plus, criteriile bazate pe suprafață, care ar fi reflectat costurile suplimentare de construcție a infrastructurii într-o zonă cu densitate scăzută a populației, nu au fost incluse întrucât nu sunt semnificative în ceea ce privește rezultatul final, dar și pentru că pentru această perioadă de programare s-a optat pentru a se investi în zonele urbane considerate drept locomotive ale creșterii și combate declinul urban, astfel încât în următoarea perioadă de programare să se poată aborda alte probleme, cu resurse financiare mai mari decât fondurile de pre-aderare.

Criteriul de alocare a resurselor între regiuni, care a fost discutat în ședința Comitetului Interinstituțional pentru elaborarea PND, s-a bazat pe un indice complex, compus din trei părți: prima este o combinație între venitul pe cap de locuitor și populație, reflectând în principal "Subdezvoltarea structurală"; a doua parte este o combinație între rata șomajului și populație, punând în lumină problemele individuale referitoare la ocupare; a treia parte este o combinație între infrastructura de transport de bază și cea a utilităților (indicele infrastructurii de transport include: densitatea de drumuri publice per 100 km2 de teritoriu, densitatea de căi ferate per 1000 km2 de teritoriu și suprafața; indexul infrastructurii utilităților include: numărul de localități care sunt alimentate cu gaze naturale, numărul de localități care au instalații de apă potabilă, numărul de localități care au instalații de canalizare și numărul total al localităților), punând în evidență problemele referitoare la dotările infrastructurale.

Pentru datele privind populația, PIB pe cap de locuitor și rata șomajului, au fost utilizate informațiile statistice din perioada 1998 – 2000. Pentru suprafață, densitatea drumurilor publice per 100 km2, densitatea căilor ferate per 1000 km2, numărul total al localităților, numărul localităților dotate cu gaze naturale/ instalații de apă potabilă/ instalații de canalizare, s-au folosit date din anul 2001.

Modelul utilizează două tipuri de indicatori: indicatori geo-demografici (populație, suprafață și numărul total de localități) și indicatori de dezvoltare economică (PIB, rata șomajului, densitatea șoselelor și căilor ferate, numărul localităților dotate cu gaze naturale/ instalații de apă potabilă/ instalații de canalizare).

Indicatorii geo-demografici au fost normalizați ca un raport între valorile de la nivel regional și valoarea de la nivel național (în 2001 sau în fiecare an al perioadei 1998-2000) pentru a reflecta inegalitățile dintre regiuni, conform dimensiunilor lor.

Indicatorii de dezvoltare economică au fost normalizați ca un raport între valorile de la nivel regional și medie (în 2001 sau în fiecare an al perioadei 1998-2000) pentru a reflecta diferențele dintre regiuni. Apoi, pentru fiecare an, regiune și indicator de dezvoltare economică s-a calculat produsul între indicele geo-demografic specific și indicele de dezvoltare economică. Unde a fost necesar, s-a calculat media aritmetică a produselor de mai sus, utilizând date din perioada 1998-2000. Fiecare indice obținut a fost multiplicat cu un coeficient de ponderare.

Acești coeficienți au fost definiți conform următoarelor criterii:

PIB pe cap de locuitor reflectă cel mai bine dezvoltarea economică;

Rata șomajului și populația au fost considerate ca având importanță egală;

Infrastructura de transport și dotarea cu utilități au aceeași pondere;

Densitatea de drumuri și densitatea de căi ferate reflectă în același mod problemele specifice ale infrastructurii de transport;

Rețeaua de apă potabilă și rețeaua de canalizare au aceeași importanță;

Se consideră că rețeaua de gaze naturale este mai puțin importantă decât rețelele de apă și canalizare.

Alocarea pe regiuni a fondurilor regionale în perioada 2004-2006

România 100,0

Sursa: Ministerul Integrării Europene

După cum s-a mai menționat, alocarea geografică a fondurilor regionale nu este stabilită definitiv, ci este o propunere ce urmează să se discute cu toți partenerii implicați în elaborarea PND. Aceste criterii de alocare reprezintă o primă bază pentru alocarea fondurilor. Alocarea finală reală va depinde și de capacitatea de absorbție, avându-se în vedere faptul că dacă în anumite regiuni apare o cerere insuficientă pentru anumite tipuri de măsuri, fondurile vor fi realocate acelor regiuni care au depus proiecte eligibile care însă nu au putut primi finanțare din cauza epuizării fondurilor alocate regiunii respective.

Utilizarea criteriilor propuse de alocare financiară a fondurilor regionale va face ca resursele destinate priorității privind dezvoltarea regională să nu mai fie repartizate aleator sau în funcție de cerere, ci se vor concentra în regiunile și zonele rămase în urmă, pe baza unor criterii fixe prestabilite fiind redistribuite în funcție de cerere, numai dacă apar probleme legate de capacitatea de absorbție.

Sprijinul direct pentru întreprinderi nu se va acorda unei anumite zone dintr-o regiune, decât dacă îndeplinește condițiile minime de eficiență a investițiilor Totuși, se va decide anual, împreună cu autoritățile locale și agențiile de dezvoltare regională, dacă este necesar să se aplice principiul concentrării intraregionale a fondurilor pentru a combate probleme grave de sărăcie extremă din anumite zone, sau pentru a face față consecințelor restructurărilor economice bruște care pot apărea. Așa cum deja s-a mai întâmplat în trecut, este posibil ca în aceste cazuri măsurile să fie însoțite de alte forme de ajutor de stat (scutiri de taxe etc.) care trebuie în prealabil agreate cu Comisia Europeană.

Strategia de dezvoltare regională va pune un accent mai mare pe componenta de investiții publice și pe îmbunătățirea generală a mediului de afaceri. Se vor depune eforturi pentru concentrarea sprijinului direct în zone unde acest lucru este într-adevăr necesar pentru a influența opțiunea investitorilor în privința localizării noilor întreprinderi (start-up) sau pentru a compensa alte ineficiente ale pieței.

Strategia se va axa de asemenea pe îmbunătățirea de ansamblu a mediului de afaceri din regiuni prin investiții în infrastructura de transport și pentru sprijinirea a afacerilor, precum și pentru îmbunătățirea condițiilor de bază în care operează întreprinderile. Aceasta înseamnă în primul rând investiții în sistemele de alimentare cu apă si canalizare, precum și investiții în îmbunătățirea managementului deșeurilor. Acestea sunt considerate drept condiții de bază pentru atragerea investițiilor private și pentru o mai bună accesibilitate și comunicare. Se așteaptă ca aceste tipuri de investiții să influențeze în mod pozitiv costurile întreprinderilor, dar și competitivitatea de ansamblu. Se prevede de asemenea ca investițiile în infrastructura de transport locală să ducă la o mai bună valorificare a oportunităților oferite de Rețelele Trans Europene și la intensificarea comerțului internațional.

Parcurile industriale sunt considerate drept adevărate motoare ale creșterii la nivel regional și local și în același timp nucleul polilor urbani de creștere economică. Concentrarea investițiilor publice în orașele mici și medii va permite României să își mențină rețeaua de centre urbane și să sprijine dezvoltarea lor de la pure centre de consum, multe dintre ele trăind din resurse din afară (gospodării țărănești, muncă în străinătate), așa cum se întâmplă în prezent, la centre capabile să dezvolte sectoare viabile de producție și servicii.

O altă componentă importantă a strategiei de dezvoltare regională este reprezentată de investiții în resursele umane, care completează investițiile în crearea unui mediu de afaceri favorabil. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv, strategia are în vedere atât măsuri de bază VET cât și îmbunătățirea infrastructurii pentru sistemul de învățământ și promovarea antreprenoriatului și a unor măsuri de pregătire profesională în principal pentru IMM-uri, care au adesea dificultăți în accesarea acestor servicii în condițiile actuale. Dimensiunea regională a acestor măsuri va permite luarea în considerare a necesităților specifice ale diverselor zone și menținerea unui nivel echilibrat și rezonabil al investițiilor în infrastructura școlară pe tot cuprinsul țării, având ca scop păstrarea în regiuni, cel puțin a actualelor niveluri, destul de apropiate, de pregătire a capitalului uman.

Este recunoscut faptul că turismul oferă cea mai bună, și în multe cazuri singura perspectivă realistă pentru dezvoltarea economică în zonele marginale și subdezvoltate. De aceea, pentru valorificarea acestui potențial, sunt necesare investiții publice pentru creșterea atractivității și accesibilității unor zone cu potențial turistic, promovarea lor adecvată fiind o precondiție pentru stimularea investițiilor private în aceste zone. Promovarea potențialului turistic al diferitelor zone ale țării trebuie însoțită de cursuri de pregătire profesională adecvate, specifice domeniului turismului, care să ofere calificări de nivel mondial și în același timp oportunități de locuri de muncă în zonele marginale.

2.3. Planul Național de Dezvoltare Regionala 2002-2006

Planul Național de Dezvoltare 2004-2006 urmărește reducerea progresivă a discrepanțelor existente între România și Statele Membre ale Uniunii Europene, prin realizarea simultană a

Asigurarea creșterii veniturilor pe termen lung;

Combaterea dezechilibrelor sociale și regionale;

Conformarea progresivă cu standardele de mediu pe care România va trebui să le atingă

România se situează printre țările cel mai puțin dezvoltate din Europa. Planul său pe termen lung este să realizeze o creștere economică constantă, mai rapidă decât media UE, în contextul unei dezvoltări echilibrate a teritoriului său, și în special al reducerii disparităților dintre mediul rural și cel urban. De aceea, Strategia Națională de Dezvoltare pe termen lung este formulată astfel încât să sprijine investițiile în sectoarele cu potențial de creștere economică, sprijinind astfel crearea și menținerea locurilor de muncă.

Perioada de trei ani acoperită de Planul Național de Dezvoltare 2004-2006 nu este suficientă pentru implementarea unei politici naționale de dezvoltare cuprinzătoare. Obiectivul global al acestui Plan este prin urmare soluționarea problemelor majore identificate în analiza socioeconomică, pentru a reduce progresiv discrepanțele existente între România și Statele Membre ale Uniunii Europene.

Din obiectivul global al Planului Național de Dezvoltare se desprind din cinci priorități:

Prioritatea 1. Creșterea competitivității sectorului productiv

Prioritatea 2. îmbunătățirea și dezvoltarea infrastructurii de transport și energie și asigurarea protecției mediului înconjurător

Prioritatea 3. Dezvoltarea resurselor umane, creșterea ratei de ocupare și combaterea excluderii sociale

Prioritatea 4. Diversificarea economiei rurale și creșterea productivității în agricultură

Prioritatea 5. Promovarea unei participări echilibrate a tuturor regiunilor din România la procesul de dezvoltare socio-economică.

Cea mai mare parte a resurselor va fi dedicată investițiilor în infrastructură, în special în infrastructura de transport, considerată a fi cheia integrării României pe piețele mondiale, și o condițiile de bază pentru atragerea investițiilor private. Dezvoltarea economiei rurale și a sectorului primar va reprezenta a doua prioritate din punct de vedere al concentrării resurselor. Dat fiind procentul ridicat al populației ocupate în domeniul agricol – peste 40% din totalul persoanelor ocupate lucrează în agricultură, producând mai puțin de 15% din valoarea adăugată totală -dezvoltarea agriculturii reprezintă o problemă majoră pentru dezvoltarea întregii țări. Deși strategia globală de dezvoltare va contribui la rezolvarea problemelor majore cu care se confruntă procesul de restructurare a agriculturii, că modernizarea sectorului agricol și dezvoltarea industriei alimentare reprezintă o prioritate în sine. în cadrul acestui plan, creșterea competitivității industriei alimentare va fi abordată la Prioritatea 4 – agricultură și dezvoltare rurală, acest domeniu încadrându-se mai degrabă la Prioritatea 4 decât la Prioritatea 1 – competitivitatea sectorului industrial, deși între cele două domenii există legături evidente. Resursele alocate Priorității 3 vor fi utilizate în primul rând pentru combaterea semnelor accentuate de declin al sistemului educațional și pentru lansarea primelor programe în masă de politici ocupaționale active, inclusiv promovarea procesului de învățare continuă.

Resursele dedicate creșterii competitivității sectorului productiv vor fi relativ limitate, deoarece aici Statul are mai mult un rol de sprijin. Majoritatea eforturilor vor fi dedicate promovării activităților de cercetare și dezvoltare, asigurând în același timp un nivel minim de sprijin al IMM-urilor inovative.

îndeplinirea cu succes a primului obiectiv depinde nu numai de implementarea cu succes a activităților specificate în cadrul priorității respective, dar și de implementarea cu succes a celorlalte priorități sectoriale. Mai mult, datorită naturii activităților incluse în aceste priorități, ele trebuie implementate în strictă legătură cu prioritatea de dezvoltare regională.

Acest plan definește obiectivele generale și măsurile grupate pe priorități, fără a identifica programele operaționale propriu-zise. Ca un exercițiu pregătitor însă, măsurile au fost grupate astfel încât să poată deveni programe operaționale în următoarea perioadă de programare, respectiv patru programe naționale sectoriale și a unui program regional. Importanța acordată din punct de vedere al bugetului priorităților naționale sectoriale reflectă în mod realist situația actuală din administrația publică din România, în care ministerele au un rol central și aproape exclusiv în dezvoltarea politicii și planificarea majorității activităților economico-sociale. Aceasta ar trebui să conducă la eficientizarea procesului de implementare.

PND 2004-2006 include și un obiectiv de dezvoltare regională. Acesta se va concretiza într-un viitor program operațional regional care va reflecta progresele realizate în dezvoltarea unei politici de dezvoltare regională și care, în concordanță cu acquis-ul UE, va urmări pe scară mai largă principiul de-concentrării și subsidiarității.

Sub supravegherea și coordonarea Ministerului Integrării Europene, care acționează ca autoritate de programare, prioritatea de dezvoltare regională include politici și procese decizionale care deja reprezintă responsabilitatea autorităților locale (infrastructură locală). De asemenea, ea include și activități care necesită o componentă regională care să contracareze disparitățile regionale inevitabile create printr-o gestionare a politicilor exclusiv la nivel central (acest lucru se va realiza de exemplu în cazul înființării IMM-urilor și al instruirii profesionale). Identificarea priorității regionale și a strategiei corespunzătoare s-a bazat și pe contribuția Agențiilor de Dezvoltare Regională, prin documentele de programare elaborate de acestea într-un larg proces de consultare. în aceste documente s-a pus accent pe investițiile în infrastructură și dezvoltarea turismului.

Strategia prezentată aici nu acoperă aspecte legate de domeniul transfrontalier, deoarece acestea vor fi negociate separat cu Guvernele partenere implicate. Principiul sustenabilității în ceea ce privește mediul înconjurător intervine în toate cele cinci priorități ale strategiei. Alături de investițiile care au ca scop direct îmbunătățirea infrastructurii de mediu, incluse în cadrul priorității 2, problemele de protecție a mediului vor fi luate în considerare în cadrul tuturor celorlalte obiective, acordându-se prioritate inițiativelor care au un impact scăzut asupra mediului.

Pentru sprijinirea obiectivelor specifice s-au hotărât următoarele măsuri:

Îmbunătățirea infrastructurii regionale si locale de transport si afaceri

Această măsură are ca scop sprijinirea dezvoltării afacerilor la nivel regional prin co-finanțarea investițiilor publice în infrastructura de afaceri, inclusiv transportul local și turismul. Măsura vizează în mod deosebit autoritățile locale și ar trebui să conducă la un mediu de afaceri mai bun, prin îmbunătățirea accesibilității, calității și gamei de servicii pentru afaceri, reabilitarea zonelor industriale și dezvoltarea potențialului de atracții turistice.

Modernizarea rețelelor de alimentare cu apă si de canalizare în orașele mici si medii

Această măsură reprezintă o continuare a programului SAMTTD. Are ca obiectiv crearea de furnizori de servicii pentru apă potabilă și apă reziduală, îmbunătățirea performanțelor operatorilor și îmbunătățirea standardelor serviciilor oferite. Acțiunile includ reabilitarea și modernizarea rețelelor de alimentare cu apă și canalizare din orașele mici și medii care, în ultimul deceniu nu au beneficiat de investiții publice. Această măsură vizează autoritățile locale și are ca scop stoparea declinului urban și în același timp asigurarea condițiilor de bază pentru atragerea investitorilor.

Dezvoltarea Turismului

Măsura de stimulare a turismului are ca scop dezvoltarea în primul rând a turismului balnear, pentru care România are un potențial apreciabil în multe zone periferice ale țării, valorificând existența unei nișe în acest domeniu pe piața europeană. Această măsură constă într-o combinație de reabilitare a facilităților existente, investiții în echipamente și pregătirea personalului pentru acest tip de turism. Măsura vizează exclusiv autoritățile locale care au competențe în administrarea unor unități balneare, putând crea condiții pentru creșterea ocupării și a veniturilor în mai multe zone din diferite regiuni ale țării.

Îmbunătățirea accesului si participării la formarea profesională inițială

Constituie o măsură care are ca scop îmbunătățirea calității și accesibilității serviciilor de formare profesională inițială în zonele dezavantajate, prin îmbunătățirea facilităților existente cu lucrări de reabilitare și echipamente de instruire moderne, precum și prin cursuri de formare adaptate necesităților pieței locale a muncii. Ea vizează autoritățile locale și școlile publice și va putea contribui la creșterea economică locală prin lărgirea perspectivelor de ocupare și îmbunătățirea oportunităților de găsire de locuri de muncă pentru persoanele din zonele dezavantajate, descurajând astfel procesul de migrație.

Dezvoltarea IMM-urilor din sectoarele productive si de servicii

Este o măsură menită să sprijine în principal IMM-urile nou înființate prin oferirea de sprijin nerambursabil (grant-uri) pentru investiții în activitățile de producție, inclusiv în acele tipuri de activități care necesită forță de muncă numeroasă. Măsura vizează în mod direct micro întreprinderile active în zonele dezavantajate (zone îndepărtate/ zone cu o densitate de întreprinderi non agricole mai mică care se axează pe tehnici de reciclare a deșeurilor și exploatarea resurselor locale. Se prevede ca această măsură să stimuleze antreprenoriatul în rândul populației și să contribuie în mod direct la creșterea economică și la crearea de locuri de muncă, făcând posibile investiții care, până acum, nu s-au putut realiza, sectorul bancar fiind reticent în a finanța crearea de noi IMM-uri.

Consiliere și formare pentru IMM-uri

Aceasta este o măsură complementară celei de mai sus, având ca obiectiv sprijinirea IMM-urilor în procesul de îmbunătățire a calificării personalului folosit prin cursuri de formare și acces subvenționat la consultanță, ca o modalitate de îmbunătățire a activității și a know-how-ului tehnologic. Măsura vizează în mod direct IMM-urile active în domenii economice cu valoare adăugată mare. Se prevede susținerea creșterii competitivității IMM-urilor prin creșterea subvențiilor financiare, asigurarea unor cursuri de formare profesională și dezvoltarea serviciilor de consultanță. Acest sprijin va putea conduce la diminuarea disparităților geografice existente, la înlăturarea fenomenului de „diseconomii de scală" (de ineficientă a marilor întreprinderi) și la dezvoltarea serviciilor de training și consultanță pentru IMM-uri, precum și la impulsionarea unei industrii a serviciilor asigurate de IMM-uri atât la nivel național cât și în zonele mai puțin dezvoltate ale tării.

Îmbunătățirea managementului deșeurilor.

Este o măsură care are ca scop îmbunătățirea sistemelor de management al deșeurilor în orașele mici și medii, precum și compensarea lipsei de investiții publice din ultimul deceniu în acest sector. Măsurile sunt complementare celor finanțate în cadrul Priorității 2. Ele vizează autoritățile locale și se vor baza pe o serie de inițiative la nivel local, inclusiv colectarea și transportul deșeurilor, precum și diseminarea tehnicilor de management al pierderilor cu impact scăzut și la scară mică, cum sunt de exemplu platformele de compostare. Măsura va contribui la îmbunătățirea condițiilor de trai din zonele periferice, precum și la stoparea cazurilor de declin urban și la creșterea numărului localităților care se conformează reglementărilor UE.

Obiectivele de bază ale Politicii de Dezvoltare Regională din România sunt formulate în Legea 151/1998 care parcurge un proces de revizuire, pentru a se conforma cerințelor referitoare la negocierile pentru Capitolul 21. Programul Economic de Pre-aderare (PEP) specifică în mod clar faptul că principiile dezvoltării regionale se bazează pe descentralizare, concentrarea fondurilor, parteneriat și planificare, precum și că politica de dezvoltare regională are ca scop întărirea rolului și responsabilităților administrațiilor publice locale. PEP specifică și orientările politicii de dezvoltare regională, și anume stimularea competitivității în diverse zone, precum și capacitatea lor de a se adapta la noi activități, în special valorificarea potențialului lor local, și nu numai concentrarea asupra celor mai sărace zone.

Politica de dezvoltare regională din România fundamentează Strategia Națională pentru Dezvoltare Regională, elaborată în prezent pe baza Strategiilor de Dezvoltare Regională incluse în Planurile de Dezvoltare Regională. Acestea din urmă au fost elaborate în cadrul unor largi parteneriate la nivel regional și contribuie cu informații asupra tipurilor și dimensiunilor măsurilor locale și regionale specifice pentru cea de-a cincea prioritate a PND 2004-2006. Această prioritate, care constă în asigurarea faptului că toate regiunile din România contribuie într-un mod echilibrat la procesul de dezvoltare economică, materializează orientările politice de dezvoltare regională ale PEP și principalele obiective ale Strategiei Naționale pentru Dezvoltare Regională. Necesitatea unei creșteri urbane echilibrate este detaliată în actualul Plan Spațial Național (Plan național d'amenagement du territoire) care va fi actualizat și extins în detaliu la nivel regional cu planuri teritoriale pentru cele opt regiuni de dezvoltare. înființarea parcurilor industriale va fi o componentă cheie a politici urbane din România și va fi abordată în mod explicit în Planul Spațial Național.

Strategia prezentată în acest plan este în concordanță cu principiile specificate în documentul Perspectivele Europene de Dezvoltare Spațială care își propune îmbunătățirea rețelelor urbane și îmbunătățirea cooperării dintre orașe și sate, ca motor al creșterii economice. Strategia evidențiază rolul centrelor urbane, ca poli de creștere economică, capabile să creeze locuri de muncă și să îmbunătățească condițiile de bază pentru demararea afacerilor, contribuind la rezolvarea problemelor din mediul urban. Strategia europeană are în vedere și recomandă stabilirea unor relații solide și stabile între zonele urbane și cele rurale, în diferite domenii, între care o importanță deosebită o are promovarea turismului, în scopul dezvoltării economiilor regionale.

Politica de dezvoltare regională este un concept relativ nou pentru România, astfel că începând cu 1998, țara noastră a fost structurată în 8 regiuni de dezvoltare, nivel NUTS II (nomenclatura unităților teritoriale pentru statistică), grupând cele 42 județe existente, după cum se poate observa în harta si in tabelul de mai jos.

Structura administrativa si regionala a României

Sursa: Anuarul Statistic al României – 2002.

Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională în România stabilește obiectivele, cadrul instituțional, competențele și instrumentele specifice necesare promovării politicii de dezvoltare regională. în baza acestei legi s-au constituit, la sfârșitul anului 1998, prin asocierea liber consimțită a județelor și a Municipiului București, 8 Regiuni de Dezvoltare corespunzătoare nivelului statistic NUTS II. Stabilite pe o bază voluntară, ele nu au statut de unități administrative. Aceste Regiuni reprezintă unități teritoriale suficient de mari pentru a constitui o bună bază pentru elaborarea și implementarea strategiilor de dezvoltare regionale, permițând utilizarea eficientă a resurselor financiare și umane.

Consiliul de Dezvoltare Regională (CDR), creat la nivelul fiecăreia din cele 8 Regiuni de Dezvoltare, are rol deliberativ privind coordonarea politicii de dezvoltare regională. CDR este alcătuit din președinții Consiliilor Județene și câte un reprezentant al Consiliilor locale municipale, orășenești, comunale ale fiecărui județ component al Regiunii. CDR coordonează Agenția de Dezvoltare Regională (ADR) care activează în fiecare Regiune de Dezvoltare.

Ministerul Integrării Europene, prin Direcția Generală pentru Politici și Programe de Dezvoltare Regională, este responsabilul oficial de toate aspectele de programare a dezvoltării regionale și de coordonarea implementării politicii de dezvoltare regională. MIE este negociator național în discuțiile relevante cu Comisia Europeană în ceea ce privește dezvoltarea regională și susține Consiliile de Dezvoltare Regională în construcția instituțională. De asemenea, inițiază și elaborează, în cooperare cu ministerele și instituțiile relevante, propuneri pentru legislația în domeniul dezvoltării regionale.

Agențiile de Dezvoltare Regională sunt entități cu personalitate juridică, de utilitate publică, ce acționează în domeniul specific dezvoltării regionale. Ele sunt stabilite în fiecare regiune de dezvoltare și sunt organizații non-guvernamentale. Printre atribuțiile ADR-urilor sunt incluse elaborarea documentelor programatice referitoare la regiune și implementarea lor după aprobarea de către CDR și înaintarea de propuneri CDR-urilor privind proiectele ce urmează a fi finanțate din Fondul Național pentru Dezvoltare Regională și acționează pentru atragerea de resurse suplimentare la Fondul de Dezvoltare Regională.

Dezvoltarea regională a impus necesitatea implementării unui sistem statistic pentru monitorizarea diferențelor regionale nemaiîntâlnit în România, și care este încă subiectul unor îmbunătățiri și redefiniri. Datele statistice arată că România a intrat în procesul de tranziție având un nivel relativ scăzut al disparităților regionale comparativ cu alte state membre sau țări candidate, dar acestea au crescut rapid și în mod deosebit între București și restul țării. Disparitățile inter-regionale în termeni absoluți sunt relativ mici prin comparație cu Uniunea Europeană. In termeni relativi însă, acestea au atins nivele comparabile cu cele din Germania si Olanda (după cum se poate observa în tabelul numărul 1).

Disparități inter-regionale în UE și în țările candidate Central și Est – Europene, conform PIB regional în anul 2002

Sursa: CE 2002,Primul raport asupra coeziunii economice și sociale și alte calcule

Trebuie subliniat faptul că există încă disparități majore în interiorul regiunilor unde județele preponderent agricole coexistă cu cele mai dezvoltate. Acest fenomen a fost înrăutățit de impactul restructurării economice din anumite zone cu orașe monoindustriale, a căror populație a fost afectată de șomaj în urma închiderii întreprinderilor de stat neprofitabile. Alți factori cu impact asupra dezvoltării regionale includ în mod obișnuit regiunile de graniță și Dunărea -regiunile de la granița cu Moldova și Ucraina și regiunile mai puțin dezvoltate de-a lungul Dunării.

In continuare sunt prezentate principalele probleme de dezvoltare regională, care fundamentează strategia prezentată anterior, o prezentare mai detaliată a aspectelor sectoriale a fost făcută în secțiunile corespunzătoare ale planului.

Una dintre cele mai izbitoare trăsături ale creșterii economice din România în ultimii zece ani a fost creșterea importanței dezvoltării zonei Bucureștiului. Aceasta se aliniază tendinței care afectează toate economiile de tranziție, dar în România este mult mai evidentă datorită dimensiunilor mari ale țării atât ca populație cât și ca teritoriu. Având 5,4% din populația țării, Bucureștiul contribuie cu 21% la PIB național, iar 20% dintre IMM-urile românești sunt înregistrate aici. In capitală au fost atrase 51,1% din totalul investițiilor străine. Bucureștiul este de asemenea una dintre ariile în care se înregistrează o substanțială migrație pozitivă. Procentul studenților români care își fac studiile în capitală a crescut de la 354 448 în anul școlar 1996/1997 la 582 221 în anul școlar 2001/2002. în București se găsesc de asemenea cele mai mari oportunități de cercetare-dezvoltare. Un lucru demn de remarcat este faptul ca Bucureștiul nu și-a extins aria de influență către județele învecinate, în împrejurimile capitalei aflându-se câteva dintre cele mai subdezvoltate județe ale țării.

Spre deosebire de București, creșterea economică a urmat o direcție vest-est, proximitatea piețelor vestice acționând ca factor de impulsionare. Deși datele statistice prezintă unele variații în timp datorită unor factori locali, se poate observa cum creșterea economică a avut o componentă geografică semnificativă, zonele subdezvoltate fiind concentrate în NE, la granița cu Moldova, și în Sud, de-a lungul Dunării. Subdezvoltarea apare ca fiind strict corelată cu șomajul și cu preponderența activităților rurale, precum și cu incapacitatea de atragere a investițiilor străine directe. Tabelul de mai jos prezintă o analiză a dezvoltării regionale, rezumând principalele variabile economice.

Indicatori privind dezvoltarea regională în România (media națională = 100)

Sursa: Anuarul Statistic al României, Oficiul Național al Comerțului

Regiunea NE este afectată atât de dependența sa de agricultură, cât și de proximitatea de granițele cu Moldova și cu Ucraina. Același lucru este valabil într-o anumită măsură pentru Regiunea Sud, de asemenea dependentă de agricultură și împiedicată de Dunăre să facă un comerț fluent peste graniță. Părțile vestice și centrale ale țării fost avantajate de poziția lor mai apropiată de piețele vestice și de dependența lor mai redusă de sectorul primar. Până acum, au beneficiat mai mult de pe urma investițiilor străine directe.

Această dezvoltare economică diferențiată la nivelul regiunilor României, asociată cu mecanisme de politică fiscală, a condus la un fenomen de intensificare a subdezvoltării și la accentuarea disparităților. După cum se poate observa și din tabelul de mai jos, investiția totală ție capital în zonele defavorizate a scăzut substanțial datorită unui declin substanțial în cheltuielile publice, generat de probleme fiscale. Acest lucru, la rândul său, a afectat investițiile în infrastructura publică, împiedicând modernizarea și întreținerea utilităților publice de bază. După cum se poate observa din tabelele de mai jos, numărul de localități românești cu acces la apă potabilă și la canalizare nu a înregistrat creșteri semnificative în ultimii ani. Dimpotrivă, există orașe mici și mijlocii care au dificultăți în furnizarea serviciilor de bază de utilități publice, ceea ce reprezintă un impediment pentru strategiile de atragere a investițiilor.

Evoluția numărului de localități conectate la rețeaua de apă potabilă

Sursa: Anuarul Statistic al României (1999-2002)

Comparând numărul de localități cu rețele de alimentare cu apă (357) și cele cu canalizare (131), în Regiunea NE putem observa o mare discrepanță în sensul că mai mult de jumătate dintre acestea nu au sisteme de scurgere, ceea ce conduce la poluare.

Evoluția sistemului de canalizare publică pe regiuni

Sursa: Anuarul Statistic al României (1999-2002)

Una dintre particularitățile dezvoltării regionale din România este structura mozaicală a dezvoltării economice la nivel sub-regional. Practic, toate regiunile relativ dezvoltate coexistă cu cele subdezvoltate. Cifrele de mai jos indică nivelul curent al dependenței de agricultură a județelor, precum și nivelul șomajului.

Aceste hărți indică o integrare slabă a sistemelor economice la nivel regional. De fapt, deși România are o rețea urbană densă care ar putea reprezenta potențialul pentru poli de creștere economică la nivel regional, există puține legături economice între aceste centre urbane si zonele înconjurătoare, deoarece modul de dezvoltare al celor două nu a fost conceput într-o manieră integrată. De asemenea, sistemul de transport la nivel urban nu este perfect adaptat întotdeauna întăririi relațiilor și contactelor dintre județe.

Ca rezultat, nici astăzi nu se poate spune ca există o piață regională a forței de muncă, ceea ce explică de ce un șoc pe piața muncii într-un oraș monoindustrial a condus deseori la migrația către zonele rurale în același județ pentru a începe o activitate de subzistență în ferme, sau către București, nemanifestându-se în migrația către centre urbane la același nivel regional. Recent, au început să apară sistemele locale ale pieței fotei de muncă, ca o consecință a specializării crescute în producția manufacturieră. Oricum, neluând în considerare consecințele nevoii de specializare este necesară o monitorizare pentru a putea aprecia în întregime consecințele asupra dezvoltării regionale.

Natura puternic diferențiată a dezvoltării sub-regionale din România tinde să rămână destul de schimbătoare și în viitorul apropiat. Cum se vede în harta de mai jos, există încă un număr semnificativ de județe unde o singură activitate economică, de regulă o companie de stat susceptibilă de restructurare reprezintă o proporție disproporționată din cadrul forței de muncă angajate în sectorul non-primar. Acesta constituie un mare risc pentru șocurile viitoare ale pieței muncii.

CAPITOLUL III .IMPACTUL INTEGRĂRII EUROPENE ASUPRA DEZVOLTĂRII REGIONALE A ROMÂNIEI

3.1. Progresele realizate de România in ultimii ani

România dispune de o serie de avantaje naturale, insuficient exploatate în prezent, care, dacă sunt bine gestionate, pot constitui un mare potențial de creștere economică. Acestea includ sectorul primar (agricultura și silvicultura), industria agro-alintentară și zone de atracție turistică în mediile rural și urban.

Volumul și valoarea exporturilor în industria prelucrătoare a crescut semnificativ în ultimii ani, deși aceasta s-a limitat la sectoarele cu valoare adăugată scăzută. Cu toate că această creștere a fost în principal generată de IMM-urile străine, în România s-a dezvoltat și o puternică industrie de tehnologia informației prin valorificarea resurselor umane interne. în plus, s-au înregistrat succese și în rândul fostelor companii de Stat privatizate.

A crescut, de asemenea, nivelul antreprenorial în rândul populației, deși se desfășoară încă prea multe activități în domeniul comerțului și este necesară întărirea sectorului IMM, atât în domeniul producției, cât și al serviciilor.

Indicatori comparativi România – Uniunea Europeana

Sursa datelor: Anuarul Statistic al României, 2002; Eurostat Yearbook 2002; Unity solidarity for Europe, its people and its territory 2001, Raportul Dezvoltării Umane 2000, Enlargement of the EU, iunie 2001. Nota: 1. – 1999; 2. – 1998, 3. – 1997; * – datele provizorii sau estimate

România dispune încă de un bun sistem de învățământ și cercetare, iar forța de muncă are în medie un nivel educațional ridicat. Rata populației active este foarte mare, iar femeile au un rol important pe piața muncii. Cu toate acestea, din cauza lipsei investițiilor publice în ultimii ani, atât sistemul educațional, cât și sistemul de cercetare-dezvoltare au înregistrat un declin tot mai mare, care pune în primejdie perspectivele țării de creștere economică pe termen lung.

Procesul de privatizare este încă în plină desfășurare și ar trebui să deschidă noi oportunități de creștere în sectorul industriei prelucrătoare, sectorul bancar, precum și în sectorul utilităților publice. Autoritățile locale și societatea civilă au fost tot mai mult implicate în elaborarea politicilor, ceea ce a dus la aplicarea mai consecventă a principiului subsidiarității la toate nivelurile din cadrul structurii instituționale a țării, ca și la implementarea pentru prima dată a unei politici de dezvoltare regională.

Următoarele elemente pot genera creștere economică dacă sunt bine gestionate:

Competitivitate crescută pe plan internațional a industriei prelucrătoare din România

Puternică industrie de Tehnologia Informației

Rată crescută a activităților

Tradiție puternică în domeniul cercetării și dezvoltării

Accesul femeilor pe piața muncii

Nivel educațional mediu ridicat al forței de muncă

Potențial ridicat al agriculturii și pădurilor

Unul din principalele puncte slabe ale țării rămâne insa infrastructura, care este în mare măsură neadecvată cerințelor de creștere economică și nu acționează ca un catalizator pentru investiții. Această deficiență este legată în primul rând de lipsa unor coridoare de transport moderne, care sa integreze România în piețele europene. Deși există un mare potențial de dezvoltare, accesibilitatea țării rămâne destul de redusă din multe puncte de vedere. La aceasta se adaugă faptul că infrastructura de bază este insuficient dezvoltată: carențe în materie de alimentare cu apă, terenuri pentru construcțiile industriale, linii telefonice, etc. Toți acești factori au contribuit la atragerea insuficientă de investiții străine directe în România.

Procesul dificil și lent de restructurare a companiilor de stat a fost însoțit de fenomenul de migrație către zonele rurale și în afara țării, ceea ce a dus la o scădere a productivității muncii și la un nivel semnificativ de subocupare. Majoritatea zonelor rurale sunt acum într-un impas de dezvoltare și sunt din ce în ce mai marginalizate în ceea ce privește veniturile, precum și în termeni sociali.

Sistemele de management al mediului (deșeuri, apă reziduală, apă potabilă), sunt încă foarte slab dezvoltate și uneori chiar inexistente. Același lucru se poate spune despre protecția în fața riscurilor reprezentate de calamitățile naturale, unde trebuie construită de la zero o "cultură" a prevenirii.

La nivel geografic, există probleme din ce în ce mai mari, deoarece dezvoltarea economică tinde să se concentreze în zona Bucureștiului, iar inegalitățile regionale sunt în creștere. Semnele tot mai frecvente ale declinului urban din afara Bucureștiului indică faptul că, pe termen lung, România este în pericol de a pierde posibilitățile de dezvoltare oferite de creșterea sistemelor productive locale.

Industria prelucrătoare este încă puternic dezechilibrată datorită ponderii pe care o au activitățile cu o valoare adăugată scăzută, caracterizate prin inexistența inovării sau un nivel scăzut al acesteia. Ramura prelucrătoare pare complet deconectată de la rețeaua de cercetare dezvoltare. Productivitatea muncii în această ramură este încă foarte scăzută iar acest lucru împiedică dezvoltarea unui sector terțiar puternic. Există de asemenea un potențial ridicat de dezvoltare a sectorului agro-alimentar, dar legăturile cu agricultura, în prezent total ineficientă trebuie construite de la zero, iar aceasta din urmă trebuie întărită substanțial.

România se confruntă din ce în ce mai mult cu probleme structurale legate de ocuparea forței de muncă, în special în rândul tinerilor, iar acest lucru indică necesitatea unei reforme și a unei actualizări a sistemului educațional și a celui de instruire profesională (VET), concomitent cu introducerea politicilor active de ocupare. Necesitățile pieței muncii, aflate în continuă schimbare, accentuează nevoia de promovare a politicilor de învățare continuă, în prezent insuficient

dezvoltate.

In cadrul elementelor care dezavantajează dezvoltarea putem include:

• Accesibilitate redusă și lipsa autostrăzilor

Sisteme insuficient dezvoltate de management al mediului (deșeuri, apă potabilă, apă reziduală)

Insuficientă capacitate de atragere a Investițiilor Străine Directe

Nivel ridicat al subocupării în agricultură

Pondere ridicată a sectoarelor producătoare cu valoare adăugată scăzută

Probleme de șomaj structural și un nivel scăzut al învățării continue

• Creșterea disparităților regionale și marginalizarea zonelor rurale
Cele trei mari oportunități ale României pe termen scurt ar putea fi:

Aderarea la UE și, legat de aceasta, scăderea importanței barierelor comerciale și a granițelor pentru dezvoltarea economiei ;

Apartenența la o zonă geopolitică stabilă, care favorizează dezvoltarea coridoarelor de transport, inexistente până acum în istoria sa, inclusiv dezvoltarea Dunării pentru transportul mărfurilor ;

Oportunitățile oferite de societatea informațională, într-o țară care are deja o industrie a Tehnologiei Informației destul de bine dezvoltată, precum și o înclinație clară a populației către inovarea tehnologică (cel mai mare număr de telefoane mobile pe cap de locuitor din Europa Centrală și de Est) Principalele probleme pe termen scurt pentru România sunt:

China și alți producători din Asia de Sud Est, care subminează avantajul său competitiv în sectoarele cu costuri de producție scăzute;

Alți competitori din Europa Centrală și de Est, care sunt capabili să-și mărească avantajul competitiv prin investirea resurselor UE din Fonduri Structurale;

Posibilitatea ca restructurarea unor mari întreprinderi industriale, aflate încă în

proprietatea statului, să ducă la "șocuri" ale pieței muncii de la nivel local ;

4) Fenomenul de migrație peste graniță a forței de muncă calificate, lipsind
țara de resursele umane care contribuie la creșterea economică;

3.2. Recomandări referitoare Ia politica de dezvoltare regională

Executivul a luat mai multe hotărâri în privința structurilor instituționale. In decembrie 2002, Guvernul României a desemnat în mod formal viitoarele Autorități de Management și de Finanțare pentru Fondurile Structurale și pentru Fondurile de Coeziune, iar în luna iulie 2003 a elaborat o agendă precisă pentru finalizarea implementării acestor structuri, definirea atribuțiilor, suplimentarea și formarea profesională a efectivelor. Cu toate acestea, remanierea guvernamentală ulterioară a redus numărul ministerelor (prin fuziune și redistribuire de competențe), afectând astfel structurile desemnate pentru programarea și managementul fondurilor structurale după aderare. Desființarea Ministerului Dezvoltării și Prognozei, precum și transferul competențelor la nivel regional ale acestuia în beneficiul Ministerului Integrării Europene sunt extrem de semnificative din acest punct de vedere.

în ceea ce privește programarea, Planul Național de Dezvoltare (PND) pentru 2004-2006 este în faza pregătitoare. In privința implementării principiului parteneriatului, în decembrie 2002 Guvernul a emis o hotărâre privitoare la parteneriatul în vederea implementării PND al României. Hotărârea preconizează implementarea unor structuri de parteneriat atât la nivel național, cat și la nivel local. Un Comitet Inter-instituțional reunește reprezentanții ministerelor interesate, agențiilor regionale de dezvoltare, instituțiilor publice centrale, institutelor de cercetări și universităților, precum și reprezentanții partenerilor economici și sociali. Hotărârea mai impune și crearea, unor comitete regionale care să redacteze Planurile Regionale de Dezvoltare.

Nu s-au înregistrat mari progrese în activitatea de armonizare cu cerințele de monitorizare a Fondurilor Structurale. In privința managementului și controlului financiar, Legea Auditului Public Intern ( adoptată în decembrie 2002) satisface numai parțial cerințele legate de Fondurile Structurale, dar nu include încă prevederi specifice asupra certificării plaților, imparțialității verificării anuale și încheierii programelor.

Câteva progrese limitate pot fi remarcate în domeniul statisticilor regionale. O bază de date de indicatori utili pentru elaborarea analizelor macroeconomice și socio-economice la nivel sectorial și regional a Planului Național de Dezvoltare este în curs de elaborare. O clasificare provizorie a NUTS, inclusiv opt regiuni de nivel NUTS 2, a fost agreată de către Comisie.

Mai sunt încă necesare eforturi în vederea adoptării legislației cadru necesară pentru implementarea acquis-ului aferent acestui capitol. In ceea ce privește compatibilitatea operațiunilor care implică Fonduri Structurale (și de Coeziune) cu politicile și legislația Comunitară, sunt necesare eforturi pentru a asigura implementarea corectă a legislației privind Fondurile Structurale și de Coeziune nou transpusă. România trebuie să acorde o atenție deosebită aspectelor legate de achizițiile publice în vederea implementării viitoare a Fondurilor Structurale și de Coeziune și trebuie să învețe din experiența implementării instrumentelor de pre-aderare pentru a desemna corespunzător responsabilitățile și procedurile de control general.

România a luat o serie de decizii atât în vederea desemnării autorităților responsabile cu pregătirea și implementarea Fondurilor Structurale și a Fondului de Coeziune după aderare cât și pentru definirea organizațiilor interne. Cu toate acestea, recenta remaniere guvernamentală a generat o nesiguranță pe care România trebuie să o rezolve. Este important ca în structura finală, instituțiile să fie desemnate conform capacității de a gestiona corect, de a implementa și de a îndeplini coordonarea interministerială necesară, în special alegerea autorităților de gestiune. Cu acest scop, România trebuie să-și revizuiască fezabilitatea sistemului desemnat, să elaboreze descrieri detaliate a sarcinilor care urmează să fie îndeplinite de către alte ministere și de Instituțiile Intermediare viitoare.

Eforturi substanțiale sunt necesare în vederea îmbunătățirii calității Planului Național de Dezvoltare al României pentru ca acesta să servească ca o bază validă a viitoarelor Planuri de Dezvoltare, așa cum sunt cerute de către Fondurile Structurale. Etapele parcurse inițial, dacă se intenționează stabilirea unor structuri parteneriale, sunt pozitive, dar ar trebui asigurată eficiența funcționării acestor structuri în vederea implicării în activitatea practică de programare, atât a partenerilor regionali și locali, cât și a celor sociali și economici.

Activitatea pentru asigurarea conformității cu cerințele Fondurilor Structurale privind monitorizarea și evaluarea trebuie accelerată. România are încă de înregistrat progrese în domeniul gestiunii și controlului financiar, de exemplu, prin stabilirea unor instituții, structuri și proceduri pentru controlul financiar, auditul, certificarea cheltuielilor și corectarea iregularităților, în special celor aplicabile Fondurilor Structurale și de Coeziune. O atenție deosebită ar trebui acordată separării adecvate a funcțiilor în cadrul structurilor de implementare.

A fost înregistrat un progres limitat, în ceea ce privește pregătirea pentru implementarea politicilor structurale. In timp ce au putut fi înregistrate progrese privind Programele Naționale de Dezvoltare 2004-2004 și aplicarea principiilor de parteneriat, nu este încă bine definit cadrul instituțional.

România a continuat să înregistreze progrese în alinierea capacității administrative la nivelele cerute, în special în ceea ce privește programarea, monitorizarea și evaluarea, gestiunea și controlul financiar. Atât stabilitatea structurilor instituționale, cât și o puternică capacitate administrativă, bazată pe un plan detaliat de dezvoltare a resurselor umane reprezintă cerințe absolute în vederea implementării cu succes în România a unei politici de dezvoltare durabilă. Este necesară atât o mai bună apreciere a gradului sarcinilor a fi îndeplinite în viitor, cât și un angajament ferm de a învăța din lecțiile rezultate din implementarea instrumentelor de preaderare. O atenție sporită ar trebui acordată pentru clarificarea rolului nivelelor regionale și întărirea cooperării interministeriale. Sunt încă necesare a fi luate măsuri specifice privind gestiunea și controlul financiar.

CONCLUZII

Solidaritatea comunitară s-a regăsit sub diverse forme, iar odată cu adoptarea Actului unic în 1987 și crearea "Pieței unice europene", Comunitatea Europeană s-a angajat să amplifice acțiunile Fondurilor structurale.

în perioada 1988-1993 alocațiile bugetare la nivelul Comunității s-au dublat, iar odată cu semnarea Tratatului de la Maastricht, exigențele unei dezvoltări armonioase și echilibrate a economiei europene au o nouă dimensiune.

Crearea Uniunii Economice și Monetare (UEM) a modificat în mod substanțial necesitatea existenței unei convergențe economice și sociale cât mai ridicate.

Succesul acestei noi și decisive etape a construcției europene poate fi pus în pericol prin persistența disparităților economice și sociale existente între statele membre. Articolul 2 al Tratatului de la Maastricht precizează faptul că, coeziunea financiară și socială reprezintă una din condițiile esențiale ale reușitei noii Uniuni.

Dezvoltarea coeziunii economice și sociale constituie o exigență, dar și o veritabilă provocare pentru Uniune, în măsura în care convergența în mod practic a politicilor economice și monetare se impune ca un imperativ, prin faptul că există întârzieri de dezvoltare pentru unele state membre.

Criteriile de convergență economică, ca un pas decisiv în introducerea monedei unice a impus controlul riguros al deficiențelor publice pentru fiecare stat membru dornic să adere la Sistemul Monetar European.

Realizarea criteriilor de convergență a necesitat un efort sporit din partea statelor membre mai puțin dezvoltate, care au fost nevoite să asigure o gestiune diferită a finanțelor publice și reguli stricte de disciplină bugetară.

Tocmai pentru a ajuta aceste țări, Uniunea Europeană a înscris în art.130 D din Actul unic o nouă dispoziție care prevedea crearea unui fond de coeziune înainte de 31 decembrie 1993, fiind vorba de un nou instrument de intervenție și solidaritate cu altă misiune decât Fondurile structurale comunitare.

Obiectivul principal al acestui fond este să ajute prin intermediul unor proiecte individuale zonele mai puțin dezvoltate, să sprijine în mod direct promovarea dezvoltării regionale. Motivul existenței acestui fond îl reprezintă ajutorul care trebuie acordat statelor membre pentru a participa cât mai repede posibil la etapa finală a Uniunii Economice și Monetare.

Protocolul asupra coeziunii economice și sociale anexat tratatului de constituire a comunității Europene precizează faptul că anumite contribuții financiare vor fi acordate acelor state membre din Uniune al căror produs național brut pe locuitor este inferior mediei comunitare (75%) și care pun în practică un program care să satisfacă condițiile de convergență economică.

Fără doar și poate, este determinant ca țările beneficiare să poată fi legate de principalele centre de activitate ale Uniunii și de vecinii lor pentru a putea obține cât mai multe avantaje de pe urma marii piețe europene.

In viitor, una din problemele cele mai dificile cu care se va confruntă politica regională a UE se referea la modalitatea concretă prin care ar putea reacționa la evoluțiile nefavorabile care ar putea fi înregistrate în cadrul Uniunii Economice și Monetare, așa cum a fost conturată prin Tratatul de la Maastricht și cele ce au urmat. Presupunând că o regiune dintr-o țară, participantă la UEM s-ar confrunta cu un nivel al șomajului cu mult peste media comunitară cu un nivel de creștere economică net inferior mediei din UEM (aceste evoluții putând fi datorate unor șocuri structurale, spre exemplu), țara respectivă, datorită condițiilor impuse în cadrul UEM nu va putea utiliza politica monetară sau politica valutară pentru a se gestiona problema declinului economic.

O astfel de situație ar putea avea efecte și asupra nivelului de dezvoltare și convergent regională, în situația în care anumite regiuni ale statului respectiv s-ar confrunta cu un grad mai ridicat de gravitate al fenomenului de declin. Dacă presupunem că problemele de declin economic și șomaj sunt specifice unui singur stat sau doar anumitor regiuni și ca în cadrul UEM se manifestă anumite presiuni inflaționiste. Banca Centrala Europeană va fi nevoită să crească ratele dobânzii în interiorul UEM; o astfel de măsură va amplifica efectele negative deja existente în țara/regiunea analizată, accentuând declinul acesteia și disparitățile de dezvoltare regională în interiorul UEM.

In cadrul UEM, singurele mecanisme de ajustare și reducere a dezechilibrelor regionale vor fi:

Favorizarea mobilității forței de muncă. In condițiile în care, practic libera circulație a forței de muncă nu este complet realizată în UE și datorită persistenței unui număr mare de bariere culturale, lingvistice, psihologice și de altă natură care afectează mobilitatea forței de muncă în interiorul UEM, se poate afirma că unul din mecanismele automate de reducere a dezechilibrelor regionale în UE nu va acționa într-un mod afectat, eficiența sa fiind limitată.

Modificarea salariilor. Un al doilea mecanism de reglare automată a dezechilibrelor regionale ar putea consta în modificarea salariilor în sensul reducerilor în zonele afectate de declinul economic. Singurul impediment care impietează asupra utilizării corespunzătoare a acestui instrument de ajustare constă în rigiditatea relativ ridicată a salariilor în UE.

Transferuri fiscale dinspre regiunile dezvoltate spre regiunile mai sărace sau afectate de declin economic.

Intr-o uniune monetară de tipul dorit de UE, principalul instrument pe care se va miza pentru reducerea disparităților regionale va consta în transferuri fiscale interregionale. Acest mecanism a fost indicat ca atare încă din 1977 în "Mac Dougall Report, care avansa ipoteza unui federalism fiscal în viitoarea UEM, avansând chiar cifra de 5-7% din PIB pentru a fi alocată transferurilor fiscale interregionale, astfel încât beneficiile adâncirii integrării europene și ale participării la o uniune monetară să fie echitabil distribuite între toți participanții. Singura dificultate în utilizarea unui astfel de document constă în inexistența, până la acest moment, în cadrul Uniunii, a unui organism care să furnizeze și să gestioneze transferurile fiscale interregionale. Totodată, prin restricțiile impuse" de Pactul de Stabilitate, resursele bugetare la dispoziția statelor membre pentru a face față disparităților regionale vor fi net inferioare necesităților. In aceste condiții, principalele instrumente pentru reglarea dezechilibrelor regionale vor rămâne fondurile structurale. Reformele succesive ale fondurilor structurale demonstrează că se încearcă eficientizarea acestora pentru a se găsi cea mai bună formulă de utilizare a acestor instrumente care să permită realizarea unei coeziuni economice și sociale autentice în cadrul Uniunii.

Intr-o uniune cu mai multe viteze, așa cum este în prezent și ținând cont și de perspectivele de lărgire a grupării se ridică următoarele întrebări:

Va fi anulată problema regiunilor rămase în urmă, sub pretextul concentrării și direcționării tuturor eforturilor pe linia adâncirii integrării?

Preconizata lărgire a UE prin aderarea țărilor candidate din Europa Centrală și de Est (care înregistrează nivelele de dezvoltare net inferioare mediei comunitare) nu va accentua concurența între regiunile mai puțin dezvoltate, îngreunând și mai mult posibilitatea reducerii divergențelor regionale?

Cum se vor situa țările din afara uniunii monetare față de țările din interiorul zonei euro din punct de vedere al discrepanțelor de dezvoltare regională, știut fiind faptul că statele din ultima categorie vor beneficia de o marjă de manevră mai mare (putând utiliza politica monetară și valutară ca instrumente de susținere a dezvoltării economice) decât statele din zona euro (care se confruntă cu restricții de politică monetară, bugetară și valutară determinate de participarea la uniunea monetară)?

In opinia specialiștilor, adâncirea integrării europene, respectiv crearea uniunii monetare, va constitui o sursă care va alimenta tendințele de dezvoltare diferențiată a statelor membre UE, amplificând fenomenele de divergență regională în interiorul grupării. Cele mai favorizate din evoluțiile induse de UEM vor fi regiunile dezvoltate, în timp ce perdanții vor fi regiunile sărace ale Uniunii Europene. Se apreciază că zonele mai puțin dezvoltate se vor confrunta cu problema majoră, cea a reglării dezechilibrelor regionale în absența unui buget federal, a unui buget european unic.

Provocările cu care se confruntă statele membre UEM sunt mult mai mari decât cele legate de identificarea și utilizarea celor mai eficiente metode și instrumente pentru creșterea convergenței regionale în cadrul grupării: miza acestui joc o reprezintă chiar funcționarea UEM deoarece este larg acceptată ideea conform căreia succesul unei grupări integraționiste depinde într-o mare măsură de gradul de convergență regională și de modul în care economiile participante înregistrează performanțe economice similare.

BIBLIOGRAFIE