.dezvoltarea Regionala

CUPRINS:

Introducere

Capitolul 1: Noțiuni generale

Elemente introductive de economie regională

1.2. Conceptul de dezvoltare regională

1.3. Definirea și tipologia regiunilor

1.4. Dezechilibrele regionale și consecințele lor

Cadrul teritorial al informației statistice în România

Anexe

Capitolul 2: Politici de dezvoltare regională

2.1. Abordarea neoliberală

2.2. Abordarea intervenționalistă

2.3. Coordonatele majore generale ale unei politici de dezvoltare regională

Capitolul 3: Obiective ale politicii de dezvoltare în România

3.2. Definirea regiunilor de dezvoltare regională

3.3. Planificarea politicii de dezvoltare regională

3.3. Monitorizarea și evaluarea politicilor de dezvoltare regională

Capitolul 4: Analiza statistică regională a principalilor indicatori

Dinamici sectoriale ale populației ocupate

4.2. Intensitatea modificărilor structurale

Productivitatea muncii în profil teritorial

4.4. Diferențierea salariilor în profil teritorial

4.5. Variabilitatea teritorială a ratei șomajului

4.6. Mortalitatea populației României pe zone de dezvoltare

4.7. Speranța de viață

Distribuția teritorială a sărăciei

Capitolul 5 : Indicele dezvoltării regionale

5.1. Procedee statistice pentru comparații regionale a nivelului dezvoltării regionale

5.2. Determinarea Indicelui Dezvoltării Regionale

5.3. Aplicarea metodologiei de calcul

5.4. Metoda distanței relative față de performanța maximă

Introducere

Prezentul studiu își propune o evaluare preliminară a potențialului socio-economic și a nivelului general de utilizare a acestuia în România, pe regiuni statistice, și evidențierea disparităților actuale în dezvoltarea economico-socială a țării. Pornind de la aceste realități și aprecieri, se pot sugera unele direcții pe care viitoarele strategii naționale și locale să le ia în considerare.

Este extrem de dificil să încerci să analizezi o modalitate de abordare a dezvoltării regionale în România, în lipsa unei baze teoretice proprii și a unei experiențe practice în domeniu.

Cu toate acestea, analistul care se apleacă asupra realității românești remarcă cu ușurință variabilitatea teritorială a fenomenelor sociale, economice, demografice, culturale, constatare înlesnită de datele statistice decupate pe mediile urban și rural, pe județele României, pe tipuri de județe și din datele agregate la nivel de regiuni disponibile în prezent.

Folosind informația statistică disponibilă pe unități teritorial-administrative (în special pe județe) s-au constituit clasificări și ierarhizări pe baza unei variabile sau a mai multor variabile, considerate a fi factori explicativi.

Analiza statistică s-a oprit asupra unor fenomene de interes general, și anume: populație ocupată, șomaj, productivitate, câștig salarial, sărăcie, iar la nivelul statisticii sociale, s-au urmarit: rata mortalității, speranța de viață etc.

Am prezentat clasificări ale regiunilor dupa indicatori deveneți deja clasici (IDU, IS).

S-a încercat de asemenea construirea unui indicator sintetic-agregat (denumit simbolic Indicatorul Dezvoltării Regionale-IDR), cu ajutorul căruia se pot caracteriza sub mai multe aspecte nivelurile de dezvoltare pe care le-au atins cele 8 regiuni.

Capitolul 1

Noțiuni generale

Elemente introductive de economie regională

În teoria economică contemporană a existat de multe ori tendința unei separații nete între micro și macroeconomie. Problemele comportamentului consumatorilor individuali sau al firmelor și interacțiunea lor pe piață au fost deseori tratate izolat de comportamentul agregatelor macroeconomice și de funcționarea economiei ca întreg. Totuși, există o gamă importantă de probleme situate între aceste două extreme care a solicitat o viziune integrată a celor două abordări: problemele regiunilor, inclusiv ale localităților, cu alte cuvinte abordarea la scară spațială a economiei.

La această scară, relațiile între agregate și comportamentul lor, în termenii deciziilor ecomonice ale firmelor și celorlalți agenți economici, sunt mult mai directe, ceea ce conduce la luarea în considerare a unor astfel de relații în mod explicit. S-a conturat astfel sfera de investigație a ecomoniei regionale, ca o disciplină fundamentală în cadrul știnței regionale. Abordările din știința regională se caracterizează prin adoptarea unor metode și tehnici riguroase, sistematice în analiza fenomenelor și proceselor în care spațiul, distanța, localizarea joacă un rol important.

Istoria științei regionale debutează la începutul secolului XX cu exponenții școlii germane a economiei spațiale – J. von Thünen, A. Weber, W. Christaller și A. Lösch cărora li s-au adăugat, în special în perioada postbelică, regionaliști de marcă aparținând școlii americane, olandeze, scandinave, franceze, germane, ruse ș.a.. Referiri la economia spațială apar încă din scrierile lui Cantillon, Stuart și Smith. Dar prima scriere sistematică asupra repartiției în teritoriu a activității economice este lucrarea lui J. von Thunen intitulata “Statul izolat”3.

Constituirea știnței regionale distinct s-a bazat pe încorporarea, în perspectivă spațială, a unor concepte și metode din economie, geografie, econometrie, matematică, sociologie, politologie ș.a., ceea ce îi conferă un pronunțat caracter interdisciplinar, conștient asumat. În același timp a avut loc lărgirea ariei de investigație a acestei științe.

Economia regională are ce obiect abordarea din perspectivă economică a unor subiecte cum sunt:

-localizarea (amplasarea) obiectivelor economice;

-echilibrul spațial;

-creșterea economică regională;

-mobilitatea spațială a factorilor de producție;

-eficiența structurilor spațiale;

-substituirea spațială a factorilor;

-utilizarea metodelor și tehnicilor economico-matematice de analiză și decizie pentru încorporarea aspectelor spațiale în teoriile economice tradiționale;

-fundamentarea strategiilor și politicilor regionle ș.a..

Economiile regiunilor se aseamană în multe privințe cu economiile naționale. Este posibil, de exemplu, ca economiile regiunilor să fie tratate ca și economiile naționale în termenii analizei rezultatelor activității economice ca și a venitului, ocupării etc.

Cu toate acestea, există o serie de diferențe semnificative între regiuni și națiuni, diferențe ce nu pot fi ignorate4:

-economiile regionale sunt, de departe, mult mai deschise decât economiile naționale în cadrul cărora sunt localizate5; comerțul interregional, de exemplu, este scutit de tarife și alte bariere comerciale; toate regiunile din cadrul unei țări au aceeași monedă;

-forța de muncă și capitalul au un grad mai mare de mobilitate între regiuni decât între țări;

-barierele în materie de legislație, politică, limbă etc. operează cu o forță mai mare în cazul migrației internaționale a factorilor de producție decât asupra celei interregionale;

-gradul ridicat de interdependență existent între regiunile din cadrul granițelor unui stat joacă, de asemenea, un rol important în analiza interregională (sunt tratate atât raporturile interregionale cât și cele intraregionale existente între economiile locale. De aici, distincția între economia regională și economia localităților – urbane, rurale).

Economia regională are, ca principală rațiune a existenței sale, nevoia de a furniza o bază teoretico-metodologică rațională, științifică pentru strategiile și politicile regionale, adică pentru stabilirea unui ansamblu coerent de obiective și căi de atenuare a dezechilibrelor regionale în condițiile dinamicii economico-sociale de ansamblu, ca și pentru identificarea măsurilor și instrumentelor adecvate de îndeplinire a obiectivelor stabilite.

Din punct de vedere conceptual, terminologic, unii specialiști asociază politicii regionale, în planul acțiunii, noțiunea de “amenajarea teritoriului”. În unele țări (de exemplu în Franța) acest termen (“amenagement du territoire”) a dobândit și un conținut economic, în timp ce în alte țări îi corespund termeni ca: “raumord nung”- organizare spațială, în Germania; “physical planing”- planificare naturală, în Anglia; “ordinacion del territorio”- organizarea teritoriului, în Spania ș.a., termeni având o conotație exclusiv spațială. De aceea, în textele internaționale oficiale (în special în cadrul Uniunii Europene și O.C.D.E.) referitoare la politica regională se folosește, pentru înlaturarea echivocului, termenul general de “dezvoltare regională”, apreciindu-se că el acoperă în sens larg coordonatele politicii regionale6.

1.2. Conceptul de dezvoltare regională

Dezvoltarea regională poate fi analizată din perspectiva mai multor criterii (economice, sociale, culturale, ecologice).

Economic, într-o anumită abordare, dezvoltarea regională semnifică utilizarea resurselor unei regiuni de către locuitorii săi, pentru satisfacerea propiilor nevoi7.

Fară a ne propune o analiză strict economică (de altfel, complexitatea problemei și multiplele corelații reciproce între variabilele economice cu cele psihologice, sociale, istorice, culturale, de mediu fizic și construit etc. nici nu ar putea face posibilă o asemenea întreprindere), considerăm că dezvoltarea regională presupune utilizarea resurselor (în primul rând a celor locale, dar și a celor atrase din mediul național sau internațional) pentru creșterea competitivității generale a teritoriului, creșterea gradului de adaptabilitate a componentelor de producție și necesitatea de ajustare structurală (pentru satisfacerea nevoilor regionale și naționale) și, în ultimă instanță, din perspectiva macroeconomică, pentru reducerea decalajelor între diferitele componente din structura spațiului național8.

1.3. Definirea și tipologia regiunilor

Elementul esential, în legătură cu care se realizează întrega suprastructură gnoseologică a științei regionale îl constituie regiunea.

Definirea regiunii este extem de dificilă și depinde direct de criteriul adoptat în delimitarea zonelor. Generic, regiunea este analizată sub două aspecte:

ca decupaj spațial – crearea unei subdiviziuni teritoriale cât mai logic posibil, ținând cont de cerințe din domenii diferite precum: geografie, istorie, cultură, sociologie etc..

ca profunzime a competențelor instituționale care sunt inserate în cadrul unei rețele sociale dense în domeniile social-economic și cultural.

Economiștii Cowling și Steeley de la universitatea din Oxford consideră că la baza delimitării regiunilor ar trebui așezate următoarele categorii de criterii:

aspecte geografice și fizice, construcții, elemente de infrastructură, precum și canale de comunicații;

omogenitatea termenilor (indicatorilor) statistici: rata activității, nivelul factorului muncă în industrie, structura populației după vârstă etc.;

aspecte legate de mentalitatea umană: nivelul și ritmul călătoriilor, al migrației populației și a factorului de muncă.

În cazul general, noțiunea de regiune, atunci când se referă la o zonă din spațiul național, va trebui interpretată într-un cadru care poate, eventual, transcende limitele stricte ale unităților de bază, constituite ca urmare a unei anumite organizări administrative.

Alături de regiune, în știința regională se folosesc și termenii de “arie” și “zonă”. În 1973, Stanislaw Czamanski a făcut o distincție clară între acești termeni astfel:

-“aria” este termenul generic pentru orice parte a spațiului bidimensional, fiind util în analiza economico-spațială (ex: aria de atracție a unei piețe).

-“zona” a fost la început doar un termen tehnic, reprezentând o bandă transversală tăiată dintr-o sferă; în prezent acest termen este utilizat pentru a defini o suprafață cu caracteristici diferite în raport cu spațiul înconjurator;

-“regiunea” este un termen mult mai precis, implicând o suprafață în cadrul spațiului cadrului economic național suficient de cuprinzătoare structural pentru a funcționa independent deși, în realitate, ea are, desigur, strânse legături cu restul economiei.

Delimitarea regiunielimitării regiunilor ar trebui așezate următoarele categorii de criterii:

aspecte geografice și fizice, construcții, elemente de infrastructură, precum și canale de comunicații;

omogenitatea termenilor (indicatorilor) statistici: rata activității, nivelul factorului muncă în industrie, structura populației după vârstă etc.;

aspecte legate de mentalitatea umană: nivelul și ritmul călătoriilor, al migrației populației și a factorului de muncă.

În cazul general, noțiunea de regiune, atunci când se referă la o zonă din spațiul național, va trebui interpretată într-un cadru care poate, eventual, transcende limitele stricte ale unităților de bază, constituite ca urmare a unei anumite organizări administrative.

Alături de regiune, în știința regională se folosesc și termenii de “arie” și “zonă”. În 1973, Stanislaw Czamanski a făcut o distincție clară între acești termeni astfel:

-“aria” este termenul generic pentru orice parte a spațiului bidimensional, fiind util în analiza economico-spațială (ex: aria de atracție a unei piețe).

-“zona” a fost la început doar un termen tehnic, reprezentând o bandă transversală tăiată dintr-o sferă; în prezent acest termen este utilizat pentru a defini o suprafață cu caracteristici diferite în raport cu spațiul înconjurator;

-“regiunea” este un termen mult mai precis, implicând o suprafață în cadrul spațiului cadrului economic național suficient de cuprinzătoare structural pentru a funcționa independent deși, în realitate, ea are, desigur, strânse legături cu restul economiei.

Delimitarea regiunilor nu este de loc o sarcină ușoară. Oricare ar fi criteriul utilizat: economic, administrativ, geografic, social, cultural, istoric, ecologic ect. nu există metodologii întru totul satisfăcătoare, compromisul fiind inevitabil. Metoda clasică de conceptualizare a regiunilor distinge între trei tipuri:

1) regiuni omogene prin prisma unor caracteristici unuificatoare, a unor criterii-cheie, cum ar fi: criteriul economic (ex: venituri/locuitor, un sector industrial comun, rate ale somajului relativ uniforme), criteriul geografic (topografie sau climat similar, o resursă naturală comună), criteriul social-politic (o anumită “identitate industrială”, o dezvoltare istorică comună) ș.a.m.d.; în acest caz, diferențierile interne și interacțiunile interregionale nu sunt considerate importante;

2) regiunile nodale (polarizate) când interesul pentru uniformitate este minim, iar coeziunea este rezultatul fluxurilor interne, al relațiilor, interdependențelor polarizate de obicei către un centru dominant (nod);

3) regiuni pentru planificare (progamare), unde unitatea derivă dintr-un anumit cadru instituțional administrativ și din aplicarea unor politici și programe specifice de dezvoltare regională.

Corespunzător tipului de referință se poate defini și o anumită structură regională.

În cele ce urmează regiunea va fi privită ca o unitate administrativ teritorială a unei țări, având, pe de o parte, o determinare geografică (o porțiune din teritoriul unei țări ce se individualizează prin trăsături de ordin istoric, cultural, economic, social), iar pe de altă parte o determinare administrativă, implicând o seamă de competențe instituționale, ceea ce-i conferă o anumită autonomie în raport cu autoritatea centrală.

În cazul în care se urmărește stabilirea unui sistem clar de competențe pe plan administrativ-instituțional, când se are în vedere dezagregarea programelor ecomonice naționale în programe la nivel regional, un criteriu foarte important este cel al vecinătății care presupune ca regiunile sistemului național să acopere întreaga suprafață a țării, fără a exista suprapuneri.

Termenul de “regiune” se utilizează și la nivel internațional pentru a desemna regiuni constituite pe baza legăturilor dintre zonele de frontieră ale unor țări vecine sau regiuni formate din grupuri de țări între care există legături economice, culturale, comerciale intense ca urmare a situării lor într-un spațiu geografic bine delimitat.

De asemenea, dimensiunea internațională a dezvoltării contemporane, caracterizată prin tendințe de globalizare și integrare a impus și necesitatea găsirii unor modalități relativ omogene de structurare a regiunilor din diverse spații naționale. De exemplu, “Oficiul de Statistică al Uniunii Europene” a elaborat “Nomenclatorul Unităților Teritoriale pentru Statistică” (NUTS) cu scopul de a realiza o clasificare uniformă a unităților teritoriale pentru statistica regională a Uniunii. Aceasta utilizează o structură ierarhică pe trei niveluri, cuprinzând regiuni de mărime comparabilă, chiar dacă structura administrativ-teritorială a țărilor cuprinde în general doar două niveluri regionale principale10 (Länder și Kreise în Germania, régions și départaments în Franța, standard regions și countries în Marea Britanie, regioni și provincie în Italia) și un nivel local (comune). Introducerea nivelului intermediar permite armonizarea statisticilor regionale ale țărilor membre, efectuarea de analize pe plan regional în cadrul UE și elaborarea de politici regionale comunitare11.

Pe lângă grupările bazate pe structura administrativ-teritorială s-au cristalizat și anumite grupări tipologice, menite să reducă, pe baza unor caracteristici de dezvoltare economico-socială, la câteva categorii mari mozaicul de regiuni ce compun teritoriul național, utilitatea lor fiind aceea evidențiată de rolul pe care îl au în fundamentarea politicilor regionale.

Pe plan internațional s-au conturat grupări tipologice cu grade diferite de detaliere. În cadrul lor există câteva categorii de regiuni aflate în centrul politicilor regionale:

regiuni agricole aflate în dificultate – au, în general o poziție periferică în raport cu o regiune centrală, ocupă suprafețe relativ întinse dar populația lor este mai puțin numeroasă sau dispersată. Li se pot adăuga regiuni izolate, care nu dispun de rețea de comunicații, de o infrastructură corespunzătoare. Rămânerea în urmă a acestor regiuni este explicată prin lipsa de resurse, prin condițiile mai puțin prielnice dezvoltării comparativ cu alte regiuni. Nivelul venitului pe locuitor este scăzut, gradul de subocupare și rata șomajului ridicate, sursele de venituri fiscale sunt sărace, productivitatea muncii este redusă, insuficientă adesea, populația migrează mai întâi de la sate spre marile centre urbane, înainte de a părăsi regiunea însăși. Problemele de ajustare structurală ale acestor regiuni sunt, uneori, într-o puternică dependență de sectorul primar, ceea ce le diminuează suplețea de adaptare, în timp ce producția lor principală se caracterizează printr-o slabă elasticitate în raport cu veniturile;

regiunile industriale în declin sau “abandonate” sunt caracterizate prin scăderea ratei de activitate, creșterea lentă a venitului pe locuitor, emigrația ridicată. Frecvent se constată existența unor infrastructuri și a unei populații active îmbătrânite, a unor utilaje învechite cu un grad mare de poluare ce poate descuraja noile investiții, un climat social nesatisfăcător. Cauzele se pot regăsi în efectele de “situare”12, efectul “structural”13 sau în efectul invers avantajului comparativ14.

regiuni care suportă “presiunea” unei creșteri rapide sunt acelea în care resursele cunosc o exploatare foarte intensă în aceeași manieră ca și infrastructurile (rețelele de transport, locuințele) în timp ce cererea de forță de muncă este excesivă. Poluarea și congestia demografică sunt fenomene frecvente. În ansamblu, dezvoltarea înregistrată în aceste regiuni se soldează cu rezultate negative, chiar dacă industriile care se instalează în orașe sau zone suprapopulate se așteaptă să realizeze economii grație urbanizării sau concentrării activităților. Cu toate că situația ocupării, veniturilor sau impozitelor este favorabilă, apare o disfuncționalitate socială (lungimea excesivă a traseului locuință – loc de muncă, poluare sonoră, etc).

În aceste regiuni creșterea economică antrenează randamente descrescătoare și, în final, costurile marginale devin superioare avantajelor marginale.

În țara noastră, specialiștii au identificat o serie de zone vulnerabile sau defavorizate15, zone în care factorii ce condiționează dezvoltarea se situează sub anumite praguri critice. S-au folosit următoarele criterii:

a) criterii geografice, în raport cu care zonele în cauză prezintă: condiții dificile de relief, de climă, resurse de apă subterană necorespunzătoare, soluri slab productive;

b) criterii demografice față de care zonele se caracterizează prin: tendințe de depopulare, spor natural puternic negativ, îmbătrânirie demografică, număr mic de persoane pe gospodărie;

c) criterii economice – zone caracterizate printr-un număr redus de locuri de muncă în raport cu cererea, dezvoltare slabă a activităților neagricole;

d) criterii sociale, zonele defavorizate prezentând disfuncții ale vieții comunitare, insatisfacții privind mediul construit al localității ș.a..

În zonele cu problemele cele mai dificile prin prisma unuia sau mai multor criterii se află: Moldova de Nord-Est, Podișul Bârladului, Munții Apuseni, Podișul Someșului, o parte a Banatului, sud-vestul Olteniei, Teleormanul ș.a..

În politicile regionale ale multor țări s-au conturat măsuri cu adresabilitate directă referitoare la:

– regiuni de promovare economică-regiuni ”slabe” din punctul de vedere al structurii economice;

– regiuni de conversie și reconversie industrială-regiuni cu rate înalte ale șomajului, diminuarea ritmului de creștere a populației;

– zone asistate cuprinzând: a) “zone de dezvoltare” cu o înaltă rată a șomajului, cunoscând un proces de îmbătrânire industrială și un declin al activităților tradiționale și b) “zonele intermediare” în general adiacente celor de dezvoltare, dar cu o creștere lentă și un șomaj mai redus.

În prezent, în România pot fi puse în evidență câteva categorii de regiuni de maxim interes pentru strategiile și politicile regionale:

– regiuni cu excedent de forță de muncă și posibilități reduse sau dezavantajoase de ocupare a acesteia (ex: Moldova Centrală și de Nord);

– zone cu grad ridicat de poluare (Copșa Mică, Suceava, Baia Mare);

– regiuni cu un nivel redus de dezvoltare economică (ex: Sălaj, Vaslui, Giurgiu);

– zone ce vor fi supuse restructurării industriale prin măsuri de reconversie;

– zone ale căror resurse necesită amenajări complexe pentru desfășurarea corelată a unor activități de producție, servicii (turism, agrement), protecția mediului înconjurător (Delta Dunării, litoralui Mării Negre, zonele montane);

– zone de graniță a căror dezvoltare economică poate fi facilitată prin folosirea avantajelor complementarității resurselor și a potențialului productiv din regiunile aparținând unor țări vecine;

– zone libere, privite ca un instrument complementar de activizare a dezvoltării economice prin impulsionarea atragerii de capital străin ș.a..

Problematica acestor zone, ca și a întregului spațiu național regional stucturat, este abordată în cadrul “Strategiei de dezvoltare economico-socială a județelor și a municipiului București în perspectiva anilor 1999 și 2004” concepută ca o componentă a “Strategiei de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană”. Aceasta cuprinde două etape, 1995-1999 și 2000-2004, care reflectă nu numai opțiunile și proprietățile perioadei de relansare (restructurare, retehnologizare, îmbunătățirea infrastructurilor, crearea de zone libere etc.) ci și posibilitățile viitoare de a accentua dezvoltarea județelor rămase în urmă.

1.4 Dezechilibrele regionale și consecințele lor

În analizele de specialitate, se consideră că atenuarea dezechilibrelor între nivelele de dezvoltare economică și socială a unor regiuni din spațiul național este o condiție esențială pentru asigurarea coeziunii interne a spațiului respectiv.

Această coeziune internă presupune o structurare echilibrată a teritoriului din perspectiva potențialului demografic și economic, o infrastructură repartizată relativ echilibrat, dar și, poate în primul rând, existența unei conștiințe a unității și a destinului comun, formarea unui mod unitar de receptare la nivel social a problemelor economice, sociale, culturale ale teritoriului respectiv. Or, este evident că realizarea și perceperea la nivel social a unei anumite coeziuni interne a spațiului în condițiile persistențe unor decalaje importante în dezvoltarea diferitelor elemente din teritoriu este greu de realizat. În acest context, analiza decalajelor dintre nivelele de dezvoltare a regiunilor (ca punct de pornire în procesul de elaborare a unei strategii de dezvoltare teritorială) nu poate face abstracție de elementele de potențial economic (starea, randamentul, evoluția factorilor de producție) și de cele privind competitivitatea generală a spațiului, măsurată prin gradul de calificare a teritoriului (infrastructura fizico-geografică și dotarea cu elemente de infrastructură) și competitivitatea ofertei regionale de bunuri și servicii. De asemenea, un element esențial al analizei dezechilibrelor regionale și al consecințelor acestora asupra proceselor de dezvoltare economică îl constituie studiul perspectivelor de evoluție a potențialului economic și, mai ales, a competitivității globale, prin indicatori privind calitatea factorilor de producție , stocul de învățământ și calitatea învățământului, potențialui creativ, ș.a..

Dezvoltarea teoriei economice spațiale au dus la conturarea concluziilor:

a) structurarea spațiului rural și a peisajului agricol depind de modul de articulare a acestora cu mediul urban, chiar dacă determinarea nu este suficient de explicată doar prin analiza variației veniturilor în funcție de distanță;

b) minimizarea costurilor de transport, variația spațială a costului celorlalți factori de producție (în special forța de muncă) și “forța aglomerativă16“ determină, în mare măsură, localizarea activității industriale;

c) exista o relație între poziția în spațiu, mărimea și funcția pe care o îndeplinește un centru urban; ierarhia dimensională a orașelor corespunde ierarhiei lor funcționale;

d) concurența perfectă nu poate exista într-un spațiu, simpla funcționare a unei structuri urbane determină apariția unor zone intens populate, în care se localizează majoritatea activităților neagricole și căile de comunicații, zone separate de altele sărace, în parte abandonate de către populație, ca urmare:

e) inegalitățiile în dezvoltarea regională nu pot fi explicate doar prin cauze care țin de mediul fizic (existența unor zăcăminte naturale, terenuri cu fertilitate ridicată) sau cauze istorice, ci trebuie analizată funcționalitatea însăși a pieței urbane.

Ideea17 cea mai ades asociată dezvoltării este aceea că inegalitatea însăși este elementul esențial, cu rol de dinamizare a dezvoltării, atât în timp cât și în spațiu. Această concepție decurge din teoria neoclasică privind comerțul internațional și afirmă faptul că libera circulație a bunurilor și serviciilor au ca efect egalizarea randamentelor factorilor de producție și, în ultimă instanță, a veniturilor și nivelului de trai. În plan regional, evident că la un alt nivel și în condiții diferite, se consideră că mobilitatea factorilor de producție (în special capitalul, tehnologia și mâna de lucru calificată) este, la fel, element ce asigură atenuarea dezechilibrelor în producție, a veniturilor, deci a consumului și a nivelului de trai între regiuni18 și integrare economică în spațiul în care au drept consecință mobilitatea imperfectă a factorilor19.

Acest tip de analiză a dezvoltării prin etape conduce la a considera că părțile componente ale unui teritoriu nu urmează obligatoriu același ritm de dezvoltare, chiar în condițiile în care impulsul econmic este comandat de sus, de la nivelul administrației centrale.

Consecința în termeni de amenajare a teritoriului a unei asemenea abordări constă în recomardarea ca fiecare regiune să-și găsească propriul său crenel exportator de bază ale cărui venituri să servească drept stimuli externi ai dezvoltării sale interne20.

Politica regională trebuie să urmărească sprijinirea regiunilor mai puțin dezvoltate, însă, în anumite condiții, există riscul ca o astfel de politică să stabilească capacitatea de inovare și adaptare a acestor regiuni și să le facă puternic dependente fie de administrația centală, fie de marile întreprinderi multiregionale sau multiinternaționale21.

Dezvoltarea poate apărea ca un proces în același timp dezechilibrat și ierarhizat22 în care un anumit număr de unități economice joacă un rol motor care le distinge de celelalte unități. Polii de creștere pot să se refere, de exemplu, la marile înpreprinderi, mari platforme industriale, elemente importante de infrastructură (susceptibile de a atrage prin simpla lor prezență emergența a numeroase activități: un port, un aeroport, o autostradă etc.) sau chiar la un pol urban și la propria sa atractivitate.

Dezvoltarea referitoare la problema polilor este în mare măsură concentrată asupra condițiilor de apariție și propagare a efectelor de polarizare.

Se presupune că, după o fază inițială, în care domină forțele centripete, polii de dezvoltare antrenează, în urma lor, restul regiunii, sau chiar al întregii economii.

Scăderea continua a costurilor de transport pentru bunuri și persoane conduce la slăbirea constrângerii pe care distanță a exercitat-o asupra localizării activității economice. Rezultă un mai mare grad de libertate în alegerea locului de amplasare a activităților ceea ce ar trebui să conducă, potrivit analizelor clasice, la o mai mare omogenitate a regiunilor în ceea ce privește nivelul de dezvoltare economică și socială.

Cu toate acestea, simultan cu scăderea costurilor de transport, concentrarea geografică a populației și a consumului a crescut.

Abordările recente din teoria economică regională inspirate din analizele privind organizarea industrială23 încearcă să explice faptul că atât întreprinderile cât și populația nu devin indiferente față de localizarea lor, chiar atunci când cheltuielile de transport se reduc semnificativ.

În realitate, scăderea costurilor de transport duc la deschiderea piețelor, evoluție favorabilă accentuării concurenței. Noua situație implică aplicarea unei politici de diferențiere a produselor proprii pentru reconstituirea/păstrarea puterii pe piață. Întreprinderile pot alege pentru localizare locuri privilegiate, așa cum sunt orașele, nodurile din rețelele de transport sau, cel mai adesea, locurile care sunt în același timp și centre urbane și intersecții ale rețelei de comunicații.

Indivizii, în calitate de consumatori, sunt atrași de metropole care oferă o mare varietate de produse și servicii; ca lucrători sunt atrași de metropole pentru că acestea reprezintă vaste bazine de locuri de muncă, oferind o diversitate de oportunități de ocupare.

În loc să favorizeze o dispersare geografică a localizărilor, efectele de antrenare create de scăderea costurilor de transport au favorizat formarea unui număr relativ restrâns de poli de dezvoltare.

Ideea centrală susținută de această abordare este aceea că, într-o optică dinamică pe termen lung, polarizarea este, în bună parte, fațeta teritorială a procesului general de creștere economică.

Hirschman scria în 1958: putem admite apriori că progresul economic nu se manifestă peste tot în același timp și că, atunci când își face apariția, forțe puternice acționează în sensul concentrării geografice a creșterii în jurul acestor puncte de pornire24.

La nivel regional, calitatea efectelor de difuzare poate duce la o anumită generalizare a persistenței dezechilibrelor și la o creștere cumulativă a inegalității în dezvoltare.

Apariția unor fenomene de filtraj a activităților în procesul de fuziune a dezvoltării poate duce la persistența dezechilibrelor.

Regiunile dezvoltate cumulează întotdeauna elemente de valoare și au tendința de a împinge spre celelalte zone activitățile care devin la un anumit moment incomode, stânjenitoare, nedorite: activitățile în declin, cele care presupun o muncă brută, obositoare, cu un nivel scăzut de calificare, tehnologii depășite, standardizate ș.a..

Această filtrare a activităților difuzate spre zonele mai puțin dezvoltate poate porni eventual nu numai de la criterii de performanță economică sau competitivitate ci, de multe ori, de la considerente de ordin ecologic.

O altă problemă se ridică în legătură cu procesele demografice și demo-economice25. În general, prin elinimarea oricâtor bariere în ceea ce privește migrația interregională a populației și forței de muncă, procesele de integrare pot fi însoțite de importante deplasări de populație. Ele se realizează, de regulă, în vederea căutării unui loc de muncă, sunt direcționate de la zonele slab dezvoltate spre cele dezvoltate, privesc populația tânără și de vârstă medie și, mai ales, persoanele cu o calificare superioară.

În planul consecințelor, asemenea deplasări pot să ducă în regiunile slab dezvoltate la apariția unor fenomene de depopulare, în special calitativă, la modificarea ritmului de evoluție a unor fenomene demografice (natalitatea, nupțialitatea), accentuarea procesului de îmbătrânire a populației, deci o scădere a “competitivitații” regiunilor respective. Manifestarea combinată a acestor două procese (filtrajul activităților difuzate spre regiunile dezvoltate și pierderea de competitivitate a zonelor rămase în urmă ca efect al fenomenului de depopulare calitativă) poate duce la tendința de dualizare a economiei.

Această tendință poate să perpetueze opoziția dintre regiunile dezvoltate și celelalte regiuni în care creșterea economică și sporirea ocupării se realizează în pimul rând ca urmare a proceselor de descongestionare a zonelor dezvoltate.

1.5 Cadrul teritorial al informației statistice în România

Organizația administrativă a teritoriului României s-a modificat în decursul timpului. Ar fi util să fie evocate unitățiile administrative consemnate în timpul domniei lui Caragea26 precum și cele consemnate de Dimitrie Cantemir în “Descrierea Moldovei”. Geneza și evoluția unităților teritoriale administrative fac parte din istoria politică, socială și economică a României. Mai exact, trebuie văzut în ce măsură actele normative consfințesc unitățile teritoriale care s-au constituit natural, în funcție de factorii geografici, agricoli, istorici, militari.

Între cele două războaie mondiale, legea organizării administrative a teritoriului prevedea județul, dar ca unitate intermediară față de comună era plasa. În România Mare a anului 1938 existau 71 de județe cu 433 de plăși (179 comune urbane, aproape 9000 de comune rurale și 16822 de sate și cătune). Împărțirea administrativă are drept scop buna conducere și administrare a teritoriului.

Există și avantaje pentru cercetarea științifică. Un exemplu de folosire a plășilor în acest scop ni-l oferă A.Golopenția. Studiul științei de carte pe baza recensământului din 1912 (Leonida Colescu) și pe baza recensământului din 1930 a fost efectuat de A.Golopenția pe plăși. Studiul etnic al pierderilor teritoriale din 1940 de același A.Golopenția s-a făcut, de asemenea, pe plăși. La fel ancheta socială a plășii Dâmbovicului, condusă de A.Golopenția și Mihai Pop, care marchează începutul unei noi etape a școlii sociologice a prof. D.Gusti. De la comună (sat), la plasă, la județ și, în final, la provincia istorică cunoașterea pierde în detaliu, dar câștigă ca posibilitate de generalizare27.

Ar mai fi de amintit înființarea ținuturilor (în perioada dictaturii regelui Carol al II-lea).

În primii ani după cel de-al II-lea război mondial s-a menținut împărțirea administrativ-teritorială a României, la teritoriul consfințit de Tratatul de pace de la Paris (10 februarie 1947). Recensământul populației și agriculturii din 25 ianuarie 1948 organizat și condus de A.Golopenția a folosit județul și plasa.

În 1950, unitățile erau: regiunea și raionul27. La 1 ianuarie 1967 existau 16 regiuni și două orașe cu statut special (București și Constanța) cuprinzând 150 raioane (ceva mai mari decât vechile plăși). Revenirea la organizarea administrativă pe județe a avut loc în 1968. Dar nu toate cele 58 de județe au fost repuse în drepturi ci numai 40 (municipiul București are statut de județ), celelalte 18 constituind “județe abuziv desființate”. Sistemul informațional statistic a fost adoptat la noua împărțire administrativ-teritorială. Recensământul populației și locuințelor din 1966 a fost prelucrat pe județe. S-au întreprins reactualizări pe județe pentru un număr mare de indicatori, după cum atestă publicațiile statistice. Suprafața medie a unui județ era de 5770 km2.

Pentru perioada totalitarismului comunist, cele mai cunoscute au fost “dezoltarea rațională a județelor de producție pe teritoriul țării” și “sistematizarea teritoriului, a localităților urbane și rurale”. Obiectivele mărturisite au fost atenuarea decalajelor dintre sat și oraș, dintre județele țării. Instrumentul principal: industrializarea socialistă. Obiectivul cel mai ambițios: omogenizarea socială a populației. Politicile au fost aplicate timp de decenii generând “feed-back”-uri negative.

Dacă județul este unitatea fundamentală pentru informația statistică, atunci sporul de cunoaștere va fi obținut prin “manipularea” acestor unități prin operații de “recompunere” a unor unități mai mari. Pentru clasificarea regiunilor de dezvoltare și a celor în curs de dezvoltare, O.N.U. a elaborat criterii cantitative, cunoscute sub numele de “prag al dezvoltării”.

Până în 1948, informația statistică era sistematizată pe provincii (8 provincii și 58 de județe28). Lipsesc 9 județe în Basarabia (Basarabia în întregime), 2 județe în Bucovina (nordul Bucovinei) și 2 județe din Dobrogea (Cadrilaterul). O altă agregare a județelor a fost cea folosită în statistica agricolă29. Datele sunt sistematizate pe “regiuni agrogeografice, 9 la număr. Distincția dintre județele din Transilvania, Banat și Crișana-Maramureș, pe de o parte și Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova și Bucovina pe de altă parte, este păstrată.

Ultimele acțiuni statistice importante au fost realizate de fostul Institut Central de Statistică – anume: inventarierea întreprinderilor industriale din 25 ianuarie 1948 și recensământul populației și agriculturii din 25 noiembrie 1948.

“Agregarea” statistică pe regiuni istorice nu a mai fost reluată oficial30.

Apariția în literatura românească a “indicatorilor sociali”- de fapt societali – preluați din literatura americană restrâng aria atotputernicilor indicatori “economici”. Însăși denumirea planului național de dezvoltare “economică” se schimbă în “planul național de dezvoltare economico-socială”.

Decuparea teritoriului pe regiuni, pe baza județelor și-a dovedit utilitatea. Cele mai recente exemple ni le oferă “Raportul național al dezvoltării umane a României”(1997) și “Carta verde. Politica de dezvoltare regională în România” (1997). Un fenomen profund negativ, sărăcia, a stimulat puternic cercetarea științifică, în special sociologia.

Prin aranjament și combinări, teritoriul României este astăzi “decupat” în modalități diferite, fiecare înlesnind o optică nouă. Sugestia este “decuparea” pe opt agroregiuni care ar putea face legătura cu “regiunile agrogeografice” folosite în trecut. Dar toate aceste decupări și tipologizări se fac prin utilizarea județelor, servitute impusă de informația statistică oficială. Fiecare nouă decupare este, în ultimă analiză, aceea pe “regiunile intracarpatice” (Transivania, Banat, Crișana-Maramureș) și “extracarpatice” (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova) întărind cumva impresia că este vorba de două zone calitativ diferite (“euroregiuni: “Carpații”, “Prutul de Sus” și “Dunărea de Jos”). Se vehiculează tot mai insistent “concepția” că Eupopa se oprește la Carpații Orientali și Meridionali. La un recent colocviu de la Brașov (mai 1997), un istoric german, originar din România, “decupa” România în două zone: cea din est (Moldova, Muntenia) aprținând ortodoxiei – era caracterizată ca dependentă de Moscova și Constantinopol – este funciar ostilă Occidentului catolic (inclusiv protestatar). Există multe diferențe în ceea ce privește părțile de vest și cele de est, între felul cum este administrată zona Bucureștiului și restul țării31. A fost realizată o hartă a disparităților regionale în România care a permis localizarea spațială a sărăciei și subdezvoltării în două arii principale ale țării: N-E care include practic toată regiunea istorică a Moldovei și sudul, respectiv cea mai extinsă zonă a țării, Câmpia Română; vestul și centrul, cele mai bogate zone și puternic dezvoltate din punct de vedere al veniturilor din gospodăriile populației, al echipării și dotării tehnico-sociale și a potențialului economic. Acolo unde este dezvoltată industria, poziția județului se situează printre cele mai dezvoltate32. Județe cu dezvolatre ridicată și medie: în Transivania și Banat. Județe cu dezvoltare joasă: Moldova, în județele din Sud, cu excepția județului Prahova. Județe cu dezvoltare medie: în zona Munteniei, Olteniei și Maramureșului.

Există puncte de vedere opuse în ceea ce privește împărțirea României în opt regiuni. De exemplu, prof. dr. Dumitru Sandu33 este de părere că regiunile de dezvoltare propuse în Carta Verde nu au realitate socio-economică. Ele sunt altceva, sunt regiuni – proiect. Sunt regiuni pragmatice menite să ajute la rezolvarea unor probleme socio-economice. “Politica regională a Rmâniei” s-a început cu o atentă analiză a similarității județelor sub aspectul dezvoltării lor și au fost determinate grupe, subgrupe, clustere de similaritate. Macroregiunile sunt combinații de regiuni similare cu criteriul de funcționalitate dar nu sunt regiuni omogene. Prof. dr. Dumitru Sandu este de părere că primul pas care trebuie făcut este acela de a identifica în cadrul acestor macroregiuni de dezvoltare, regiunile relevante. Apoi, pasul următor ar fi elaborarea unor regionalizări specifice pe capital uman deoarece fondul greu al diferențelor de dezvoltare socio- economică este capitalui uman care nu înseamnă numai educație ci înseamnă și starea de sănătate, informație profesională etc.. În Carta Verde există un tabel cu 15 subregiuni de dezvoltare. De asemenea se crede că în clipa de față ar fi extrem de utilă analiza pe o unitate care să se numească “județ mediu rezidențial”(41 de județe ar deveni 82 de județe medii rezidențiale).

Regiunile istorice continuă să fie relevante, dar în special pentru mediul rural. Fondurile ar trebui alocate în primul rând regiunilor slab dezvoltate.

Prof. dr. Ioan Ianoș34 crede că ar fi util, în această perioadă de început, să se acorde atenție mai mult regiunilor dezvoltate (2-3 regiuni) pentru a deveni atractive pentru investitorii străini, pentru participarea lor la ritmul de accelerare a procesului de dezvoltare, chiar cu riscul de a declanșa niște decalaje și a mări niște discrepanțe și așa accentuate. Procesul nu s-ar petrece izolat în raport cu celelalte regiuni sărace ci ar induce, prin difuzie, o dezvoltare mult mai amplă. Sigur că pentru moment discrepanțele vor crește, însă ulterior s-ar putea trece la o atenuare a acestora având în vedere forța economică necesară. Ar rezulta arii prioritare adică arii care sunt deja mai dezvoltate; accentuându-le dinamica s-ar induce o creștere economică cu un impact regional mult mai mare decât al dezvoltării din start a regiunilor rămase în urmă.

Procesul de definire a regiunilor de dezvoltare implică următoarele stadii:

-identificarea județelor vecine cu profiluri economice și sociale similare;

-regruparea regiunilor de similaritate în regiuni de dezvoltare definite prin relații funcționale, de tipul infrastructurii, de comunicare sau al sistemelor de interacțiune umană.

În ceea ce privește sistemul de indicatori ce vor fi folosiți, este foarte sigur că ideea de a transpune de o metodologie valabilă la nivel național pentru măsurări la nivel județean, regional, nu merge. Există în statistica românească o tradiție a indicilor superagregați. Pentru o analiză în profunzime este nevoie de abordări în profunzime, însă acestea sunt deseori foarte greoaie. Din câte cunoaștem, până în prezent în România nu s-au elaborat studii pentru asemenea agregate regionale întrucât constituirea acestora se află în plin proces de realizare începând cu anul 199835. Există IDU – indicele dezvoltării umane, dar echipa care a lucrat la Carta Verde nu a fost de acord cu acesta. Este de la sine înțeles că o analiză statistică a dezvoltării regionale impune, mai întâi de toate, construirea unui sistem de indicatori – reduși la număr – sau a unui indicator “sinteză” care să poată permite caracterizări și comparări ale regiunilor.

ANEXE

Anexa nr.1

Împărțirea administrativ-teritorială a României la recensământul din 25 ianuarie 1948

Sursa: A.Golopenția și D.C. Georgescu: Populația Republicii Populare Române, la 25 ianuarie 1948

România

Provincia și județul Provincia și județul

I.Oltenia 6.Fălciu

1.Dolj 7.Iași

2.Golj 8.Neamț

3.Mehedinți 9.Putna

4.Romanați 10.Roman

5.Vâlcea 11.Tecuci

II.Muntenia 12.Tutova

1.Argeș 13.Vaslui

2.Brăila V.Bucovina

3.Buzău 1.Câmpu-Lung

4.Dâmbovița 2.Rădăuți

5.Ialomița 3.Suceava

6.Ilfov VI.Transilvania

7.Muscel 1.Alba

8.Olt 2.Brașov

9.Prahova 3.Ciuc

10.Râmnicul Sărat 4.Cluj

11.Teleorman 5.Făgărași

12.Vlașca 6.Hunedoara

III.Dobrogea 7.Mureș

1.Constanța 8.Năsăud

2.Tulcea 9.Odorhei

IV.Moldova 10.Sălaj

1.Bacău 11.Sibiu

2.Baia 12.Someș

3.Botoșani 13.Târnava Mare

4.Covurlui 14.Târnava Mică

5.Dorohoi 15.Trei-Scaune

16.Turda

VII.Banat VIII.Crișana-Maramureș

1.Caraș 1.Arad

2.Severin 2.Bihor

3.Timiș Torontal 3.Maramureș

4.Satu-Mare

Anexa nr.2

Regiuni arogeografice și județele României la recensământul din 25 ianuarie 1948

Sursa: A.Golopenția și P.Onică: Recensământul agricol din Republica Populară România, la 25 ianuarie 1948.

Șesul Siretului și Prutul………………………………………….10 județe

Carpații Moldovei…………………………………………………4 județe

Carpații Munteniei și Olteniei……………………………………..8 județe

Șesul Dunării……………………………………………………….8 județe

Dobrogea…………………………………………………………..2 județe

Bucovina…………………………………………………………..3 județe

Platoul Transilvaniei……………………………………………..16 județe

Șesul Tisei…………………..……………………………………7 județe

Capitolul 2

Politici de dezvoltare regională

Există două abordări ale decalajelor regionale și prin extensie ale politicii de dezvoltare regională: abordarea neoliberală și abordarea intervenționistă (de sorginte keynesiană).

2.1 Abordarea neoliberală

Problema regională este văzută ca rezultatul ineficiențelor pieței, a lipsei de cultură antreprenorială și a intervenției excesive a statului. Ca urmare, diminuarea decalajelor economice regionale rezidă în abordarea restricțiilor asupra funcționalității piețelor libere. Politica regională, dacă există, ar trebui să fie minimală și orice asistență financiară e necesar să fie oferită selectiv cu un control riguros al cheltuielilor publice reginale.

În primul rând, piața muncii trebuie să fie liberalizată. Dacă uniunile sindicale au mai puțină putere, sporește flexibilitatea salariului. Diminuarea puterii uniunilor sindicale poate fi realizată prin: privatizarea întreprinderilor publice, dereglementarea prețurilor și piețelor, comprimarea ofertei de servicii publice către firmele private.

Sectorul public însuși poate să contribuie la ameliorarea flexibilității salariului prin renunțarea la contractele naționale privind salariile și negocieri locale care să țină seama de condițiile locale ale pieței muncii.

De asemenea, testarea mai riguroasă a șomerilor și introducerea programelor obligatorii de formare a acestora ar completa măsurile de liberalizare a pieței muncii36.

În al doilea rând, este necesară adoptarea unei politici care să amelioreze migrarea forței de muncă excedentare din zonele cu șomaj ridicat în zonele cu șomaj scăzut.

Măsurile prin care operează o astfel de politică pot fi, în principal:

– creșterea chiriilor la nivelul pieței pentru a spori stimulentul migrării din zonele afectate de o rată ridicată a șomajului;

– abandonarea tuturor controaleler asupra chiriilor în sectorul privat în scopul încurajării construcției de locuințe pentru închiriere în zonele cu șomaj scăzut;

– disponibilizarea unor suprafețe mai mari de teren pentru construcții de locuințe.

În al treilea rând, economiștii neoliberali recomandă o politică fiscală diferențiată regional. Ar trebui stabilite impozite mai ridicate în zonele cu o raritate relativă a forței de muncă, decât în zonele cu abundență a ofertei de muncă. Apoi, poate fi taxată aglomerarea (așa numitele “taxe de congestie”). Orice nouă afacere industrială sau comercială ar trebui taxată cu o sumă semnificativă pentru faptul că va crește aglomerarea pentru firmele și locuitorii zonei. Efectul acestor măsuri ar consta în migrarea capitalului către zonele cu dotare abundetă în resurse umane.

2.2 Abordarea intervenționalistă

Această abordare privește problema regională ca un efect al insuficiențelor structurale din economie și al mișcării capitalului financiar din zonele sărace către zonele bogate care permit o mai mare rentabilitate a investițiilor și certitudinea stabilității afacerilor. Rezolvarea problemei regionale necesită acțiuni asupra ofertei cu scopul de a reconstitui baza industrială și comercială a zonelor slab dezvoltate.

Intervenția guvernamentală directă pentru reducerea disparităților regionale ar putea îmbrăca trei forme importante:

-investiții induse în zonele cu șomaj ridicat;

-stimularea creșterii economice indigene;

-regenerarea zonelor deprimate prin investiții publice în infrastructura socială și econeomică.

Adepții politicii regionale sistematice consideră că acordarea de stimulente sub forma facilităților fiscale, a creditelor concesionale, a subvențiilor pentru ocuparea și formarea resurselor umane etc. ar aduce investițiile industriale în zonele înapoiate sau aflate în declin.

Atragerea capitalului din afara regiunii ar trebui completată cu stimulente pentru dezvoltarea firmelor mici și mijlocii indigene. Aceasta deoarece firmele mici și mijlocii sunt mai dinamice și inovative, crează un mediu concurențial și se integrează mai bine în contextul social local.

Ameliorarea stocului de capital social în zonele cu șomaj ridicat (școli, spitale, instituții de asistență socială, parcuri de agrement, dezvoltarea fondului de locuințe) ar face zona mai atractivă atât pentru firme, cât și pentru personalul superior calificat. Dezvoltarea și modernizarea infrastructurii economice ar asigura condițiile unei creșteri economice auto-susținute. Or, acesta este pragul ce trebuie trecut pentru a se instala dezvoltarea economică, adică schimbările structurale profunde.

Economiștii S.Lall și G.Kell consideră că eficiența industrializării și implicit dimensiunea dezvoltării economice sunt asigurate de “dinamisnul industrial sau tehnologic”37

2.3 Coordonatele majore generale ale unei politici de dezvoltare regională

Experiențele în domeniul dezvoltării regionale ale tărilor membre ale Uniunii Europene și ale celor din Europa Centrală și de Est, demonstrează existența unei game largi de opțiuni în cea ce privește obiectivele urmărite, politicile adoptate și modalitățile concrete de acțiune alese. Diversitatea opțiunilor este determinată de nivelul general de dezvoltare socio-economică a fiecărei țări, de particularitățile acesteia în ceea ce privește poziția ei geografică, situația infrastructurilor energetice, de transporturi și telecomunicații, de alte servicii, disparitățile regionale prezentate, situația geo-politică, relațiile cu țarile vecine, ect..

Aflată sub incidența atâtor factori de influență determinanți, prin politica de dezvoltare regională a unei țări se urmărește, în esență, optimizarea modului de satisfacere a cererii de dezvoltare a diferitelor regiuni, în primul rând a celor defavorizate, în condițiile existenței unor restricții bugetare care nu permit satisfacerea concomitentă a tuturor cererilor, ci obligă la trierea lor.

În ciuda diferențelor sensibile dintre politicile de dezvoltare regională adoptate de diverse țări, se pot identifica unele coordonate pe care se înscriu concepția și aplicarea acestor politici. Măsura în care coordonatele respective sunt luate în considerare la stabilirea, operaționalizarea și aplicarea politicii de dezvoltare regională a unei țări condiționează șansele reușitei sale, capacitatea ei de a asigura realizarea obiectivelor propuse. Unele dintre coordonate pot fi supraevoluate ca importanță și, în consecință, luate în considerare cu prioritate de către factorii de decizie, în timp ce altora li se poate acorda atenție redusă, disproporționată în raport cu semnificația lor reală, având, drept urmare, o prezență modestă în ansamblul elementelor care dau conținut politicii regionale.

Prezentarea celor mai semnificative coordonate conturate de experiența mondială, în primul rând de cea a țărilor dezvoltate, pe care trebuie să se înscrie o politică de dezvoltare activă, flexibilă și eficientă, constituie unul dintre obiectivele acestui capitol:

a) Urmărirea prin politica de dezvoltare regională a unui set clar conturat de obiective prioritare

Printre obiectivele prioritare se înscriu cel mai frecvent, în perioada de început, ameliorarea infrastructurilor, restructurarea economică prin atragerea investitorilor autohtoni și străini și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii. Pe măsură ce potențialul socio-economic al unei regiuni aflată în deficit de dezvoltare se amplifică, prioritățile în obiectivele urmărite se schimbă treptat, pe prim plan trecând obiective de natura îmbunătățirii și consolidării climatului de afaceri, restructurării profisionale a forței de muncă, ameliorarea urbanismului și condițiilor de habitat, ameliorării și diversificării ofertei turistice etc..

b) Asigurarea dezvoltării economice

Reconversia activităților economice în zonele care suferă de declin industrial, precum și restructurarea și revitalizarea zonelor cu economie rurală sunt obiective ale acestor politici.

Instrumentele cele mai folosite în cadrul măsurilor specifice de dezvoltare economică care au implicații pe plan regional sunt: investiții publice directe, stimulente financiare pentru relocalizarea unor activități, fonduri pentru sprijinirea regiunilor în declin puse la dispoziția unor agenții naționale speciale cu prerogative în utilizarea lor, reducerea navetismului și a utilizării automobilelor, rețeaua agențiilor specializate în promovarea oportunităților pentru noi locuri de muncă, localizarea unor afaceri, coordonarea plasării investițiilor în zonele care au cea mai mare nevoie- regiuni, poli de creștere, zone industriale, arii rurale, etc..

Instrumentele derivă din cadrul general al politicii de dezvoltare regională, baza financiară necesară sprijinirii inițiativelor regionale rezultând din înțelegerile dintre nivelurile central și regional ale administrației publice. Politicile de dezvoltare la nivel regional urmăresc atragerea prin ajutoare și stimulente financiare a investițiilor interne către locații particulare, promovarea dezvoltării economice prin ameliorarea infrastructurii regionale, dobândirea și furnizarea terenurilor îndeosebi pentru dezvoltarea industrială, intensificarea marketing-ului și a acțiunilor promoționale pe plan regional.

Tendința generală ce s-a făcut simțită în ultima perioadă este aceea a constrângerii progresive a sprijinului direct acordat sub formă de subvenții, ajutoare, credite nerambursabile și mutării accentului pe măsuri destinate să atragă pe plan investițiile din sectorul privat și din cel mixt. Aceasta corespunde unei tot mai pronunțate abordări prin prisma cerințelor pieței a problemelor regionale, care semnifică, în esență, diminuarea intervenției publice directe și crearea condițiilor atractive pentru localizarea în anumite zone a afacerilor și dezvoltarea anumitor sectoare specifice în localitate.

c) Stimularea dezvoltării industriale

Politica de dezvoltare industrială reprezintă, din unghiul dezvoltării regionale, un ansamblu de măsuri vizând relocalizarea industriilor prin acordarea asistenței necesare în unele zone și prin crearea constrângerilor în altele, prin aceasta contribuind la dezvoltarea economică. Cerințele de relocalizare sunt determinate prin prisma obiectivului general al oricărei politici industriale și anume acela al îmbunătățirii semnificative a competitivității sectorului industrial, concomitent cu minimizarea impactului acestuia asupra mediului.

În ultima decadă s-a făcut tot mai simțită tendința schimbării centrului de greutate al măsurilor preconizate din zona ajutoarelor directe în cea a stimulării competitivității și eficienței. De asemenea, considerente privind protecția mediului au căpătat o greutate crescândă în deciziile de politică industrială referitoare la stabilirea localizării diferitelor sectoare industriale, la conectarea cu dezvoltarea comercială și urbanistică astfel încât să prevină extinderea zonelor urbane industriale, la orientarea la scară națională și regională a dezvoltării industriale.

Politicile de localizarea a dezvoltării industriale sunt abordate azi pe două căi: – prin furnizarea unei game largi de facilități fizice și de mediu al afacerilor, în scopul creării unui cadru adecvat dezvoltării industriale care să permină firmelor să se amplaseze astfel încât să-și maximizeze eficiența activității desfășurate și competitivitatea; – a doua cale se bazează pe rolul intervenționist semnificativ al sectorului public în încurajarea sau descurajarea dezvoltării industriale în anumite zone și localități, prin folosirea unei game largi de instrumente: concesionări, taxe, subvenții, licențe de funcționare, autorizații de construcții etc..

Cea mai mare parte a țărilor Europei au stabilite la nivel național politici de dezvoltare industrială, precum și ghiduri de orientare pe acest plan, în cadrul cărora se acordă o atenție deosebită regiunilor cu industrii grele și tradiționale, adică acelora pentru care se pun în termeni imperativi probleme de înnoire și revitalizare a activității industriale. O tendință care se face simțită în unele țări este aceea a delimitării clare a zonelor industriale în scopul de a preveni dispersarea activităților industriale și a asigura compatibilitatea dezvoltării industriale cu cea turistică și cu protecția mediului. Se impune de asemenea corelarea politicii industriale cu cea de protecție socială (situația restructurării industriei carbonifere în regiunea monoindustrială și deosebit de sensibilă din punct de vedere social a Văii Jiului este un caz ilustrativ pentru lipsa de corelare între politicile menționate).

Politicile de dezvoltare industrială stabilite la nivel regional detaliează modalitățile de implementare a politicii naționale din domeniul respectiv, cărora li se adaugă noi proiecte de interes specific regional, toate axându-se pe aceleași coordonate – asistarea zonelor industriale în declin, reducerea disparităților intra și interregionale.

d) Valorificarea resurselor naturale

Necesitatea managementului rațional al valorificării resurselor naturale este evidentă, principala problemă care trebuie rezolvată fiind cea a optimizării raportului dintre cererea continuu crescândă de resurse necesare dezvoltării socio-economice și nevoia prezervării acestora în vederea asigurării unei dezvoltări sustenabile.

Politica la nivel național urmărește: folosirea rațională a pământurilor, creșterea recoltelor și protecția mediului (privind resursele agricole); creșterea suprafețelor împădurite și asigurarea multifuncționalității pădurilor (privind resursele forestiere); practicarea de politici restrictive de exploatare a resurselor minerale, reciclarea materialelor astfel încât să se reducă presiunea asupra resurselor minerale dispolibile și să se acorde atenție protejării mediului38; asigurarea cantității și calității necesare și distribuirii raționale a apei, prezervarea rezervelor existente, prevenirea contaminării, păstrarea purității apelor de suprafață și din subteran, etc.

Politicile regionale de valorificare a resurselor naturale se traduc în planuri concrete de exploatare sau conservare a acestor resurse, autoritățile regionale sau provinciale având frecvent responsabilitatea acordării licențelor de exploatare pentru minele sau carierele de suprafață.

e) Stimularea dezvoltării comerciale

Autoritățile regionale și locale au responsabilități deosebite privitoare la protejarea centrelor comerciale tradiționale, localizarea noilor centre, integrarea acestora din urmă în planurile generale de dezvoltare regională, anticiparea schimbărilor din comportamentul consumatorilor pentru a orienta corespunzător dezvoltările de spații comerciale.

La nivel regional, politica privind dezvoltarea comercială are relevanță redusă, este mai puțin importantă decât cea referitoare la alte sectoare economice.

f) Asigurarea protecției mediului

Politica de protecție a mediului cuprinde un ansamblu de principii, criterii și măsuri de ordin financiar și fiscal cu definiție spațială privitoare la efectele globale, regionale și locale ale poluării aerului, apei, terenurilor, reducerii biodiversivității, încălzirii atmosferei terestre, ploilor acide, degradării mediului urban și rural etc.. Totodată, politica protecției mediului are implicații globale și transnaționale evidente, ceea ce impune definirea și aplicarea ei într-o viziune cuprinzătoare, care transcende interesele naționale, regionale sau locale și se aliniază unor cerințe, reglementări și acorduri internaționale.

La nivel regional, politica de protecție a mediului trebuie să asigure integrarea cerințelor specifice în planurile regionale de acțiune consacrate dezvoltării economice, industriale, comerciale. Cerințele se referă, cel mai frecvent, la respectarea restricțiilor privitoare la ariile de conservare naționale, dezvoltarea programelor sectoriale integrate la nivel regional ținând seama de considerente ecologice, desemnarea și dezvoltarea ariilor cu semnificație reginală deosebită.

g) Dezvoltarea transporturilor

Pentru dezvoltarea regională, existența infrastructurilor adecvate tipurilor de transport specifice fiecărei regiuni constituie o condiție de bază a dezvoltării socio-economice a acesteia.

Abordarea la nivel regional a politicii naționale semnifică transpunerea în planuri și programe a acesteia, care se concentrează asupra următoarelor probleme: extinderea și îmbunătățirea transportului public la scară regională; dezvoltarea sistemelor de drumuri rutiere periferice ale aglomerărilor urbane (linii de centură) în vederea descongestionării acestora; accentuarea abordării multi-nodale a tipurilor de transport, realizarea nodurilor de transfer de la un nod la altul; îmbunătățirea drumurilor regionale existente și menținerea celor cu trafic redus; rezolvarea problemelor specifice transportului în centrele urbane – decongestionarea aglomerației, accesibilitatea mijloacelor și rutelor de transport, combaterea poluării, siguranța traficului, dezvoltarea rețelei de transport subteran etc.; îmbunătățirea transportului feroviar suburban.

Tendințele majore care se fac simțite în conceperea și aplicarea politicii transporturilor și impactul acesteia asupra dezvoltării regionale sunt, în principal, următoarele: abordarea integrată, multi-modală, a tipurilor de transport, la nivel național și regional; extinderea nodurilor de transfer bi- și multi-modale; stabilirea într-o concepție integratoare a modului de folosire a terenurilor, dezvoltarea infrastructurii transporturilor și cerințelor dezvoltării sustenabile, la toate nivelurile menționate – național, regional și local.

În concluzie, coordonatele unei politici judicioase de dezvoltare regională puse în evidență de experiența mondială, prezintă câteva aspecte esențiale:

– dezvoltarea regională se înscrie în sfera mai cuprinzătoare a strategiei dezvoltării socio-economice a țării și interferează cu politica industrială a acesteia, detaliind dimensiunea spațială a strategiei și politicii respective;

– politica regională este parte a politicii indusriale și, în consecință, dezvoltarea regională are condiționări reciproce cu toate celelalte componente ale politicii industriale;

– constituind obiect de preocupări ale autorităților guvernamentale centrale și ale celor regionale și locale, dezvoltarea regională reprezintă terenul de conlucrare între aceste autorități și de realizare a unui echilibru rațional centralizare – descentralizare în cadrul instituțional și în mecanismele funcționale ale oricărei țări.

Capitolul 3

Obiective ale politicii de dezvoltare în România

Problemele caracteristice cu care se confruntă spațiul național românesc,evoluția sa istorică, dinamica sa socială și economică fac necesară adoptarea unei politici de dezvoltare regională specifică. Din acest punct de vedere sunt importante trei categorii de obiective:

1) Armonizarea cu prevederile existente în cadrul Uniunii Europene

Unul dintre principalele obiective politice ale Guvernului României este acela de a reduce decalajele privind dezvoltarea între România, privită ca macroregiune, și cele mai dezvoltate regiuni ale Europei, de realizarea acestuia fiind strâns legată accederea țării în cadrul Uniunii Europene. Aceasta implica alinierea legislației la normele care reglementează piața interna a U.E. și armonizarea treptată cu normele prevăzute pentru un stat membru, ajungându-se, în final, la acceptarea realizărilor comunitare în acest domeniu. Se așteaptă ca alinierea la prevederile pieței unice să contribuie la întărirea reformei economice și a restructurării industriei și să

stimuleze comerțul. Un element esențial al acestei alinieri il reprezintă obligativitatea, pentru țara doritoare de a accede în cadrul Uniunii Europene, de a îndeplini anumite obiective, referitoare la dezvoltarea socio-economică, între care corectarea dezechilibrului economic dintre regiuni are o mare prioritate.

2) Reducerea dezechilibrelor regionale

Decalajele între nivelurile de dezvoltare a diferitelor regiuni sunt rezultatul "înzestrării" lor diferențiate cu resurse naturale și umane, precum și al cadrelor relativ specifice de evoluție (economice, tehnologice, demografice, sociale, politice și culturale), care le-au modelat dezvoltarea în decursul istoriei.

Politicile de dezvoltare economică urmăresc "nivelarea" mediului economic prin înlaturarea unora dintre decalajele care constituie dezavantajul socio-economic al unora dintre regiuni, în speranța că înlăturarea lor artificială va duce la creșterea economică și socială autentică și care, în timp, va "stinge" necesitatea intervenției statului (a forțelor "neconcurențiale").

3) Integrarea activităților sectoriale în cadrul regiunilor în vederea ridicării nivelului lor de dezvoltare

Politica regională ar putea, prin definiție, include toate activitățile care influențează în mod semnificativ dezvoltarea unei regiuni. Din cadrul sectorului public aceasta ar putea include, schimbările produse în sectorul educației și învățământului, reforma pieței forței de muncă, îmbunătățirea infrastructurii, protecția și ridicarea calității mediului înconjurător, dezvoltarea întreprinderilor, transferul de tehnologie și atragerea investițiilor străine și dezvoltarea sectorului IMM-urilor.

3.1. Definirea regiunilor de dezvoltare regională

Dacă fiecare județ ar fi nominalizat, ca subdiviziune de dezvoltare a țării, divizarea posibilelor resurse disponibile între atât de multe arii tință pentru dezvoltare, asociată cu lipsa unor economii de scală, ar conduce, foarte probabil, la o utilizare distructivă sau, în cel mai bun caz, ineficientă a resurselor.

Din perspectiva dezvoltării, ar fi mai eficient dacă țara ar fi structurată într-un număr mai mic de regiuni de dezvoltare, formate prin regruparea județelor cu niveluri/profiluri complementare de dezvoltare. Aceasta ar putea conduce la o scădere a numărului de regiuni de la 42 (număr de județe) la 8, ceea ce ar simplifica procesul de implementare a unor politici de dezvoltare regională.

Dezavantajul unor astfel de macro-regiuni este că acestea nu pot fi eficiente, decât prin cooperare voluntară a regiunilor administrative (județele), din care sunt formate. O astfel de cooperare nu poate fi produsul unei decizii coercitive a guvernului central. Dar poate fi încurajată prin utilizarea eficientă a programelor regionale de investiții, care au ca referință o macro-regiune și care devin operaționale numai atunci când regiunile administrative au convenit să coopereze.

Procesul de definire a regiunilor de dezvoltare implică urmatoarele stadii:

– identificarea județelor vecine cu profiluri economice și sociale similare (15 grupari de județe);

– regruparea regiunilor de similaritate în regiuni de dezvoltare, definite prin relații funcționale, de tipul infrastructurii de comunicare sau al sistemelor de interacțiune umană (8 regiuni de dezvoltare). Subregiunile cu probleme specifice de dezvoltare (agricole, industriale, de mediu etc.) sunt definite ca tipuri de arii problemă.

O arie prioritară este o grupare de orașe, comune sau județe, continue sub aspect teritorial, caracterizate prin profiluri asemănătoare de probleme, rezolvabile prin politici regionale. Diversitatea problemelor regionale impune o diversitate corespunzătoare a unităților de politică regională (UPR). Funcție de aria de cuprindere și de criteriul de structurare, UPR ar

putea fi :

– subregiuni de dezvoltare ca județe sau grupări din cadrul aceleiași regiuni, caracterizate prin probleme severe cu caracter global sau specific (exemplu: Teleorman-Giurgiu-Călărași-Ialomița din Regiunea de Sud, Maramureș-Sălaj-Bistrița-Năsăud din Regiunea de Nord-Vest);

– grupări de comune sau orașe învecinate, cu probleme similare specifice din cadrul aceluiași județ sau din județe învecinate (exemplu: arii miniere, cu sol degradat, cu declin industrial, cu grad ridicat de poluare etc.);

– grupări de comune sau orașe învecinate, cu probleme similare complexe din cadrul aceleiași regiuni sau din județe invecinate.

Reducerea disparităților în rezolvarea problemelor regionale implică o politică regională cu multiple acțiuni și unități teritoriale țintă. Denumirile de unități pentru politica regională, anterior menționate, specifică aceste unități-țintă. Fiecare dintre acestea ar putea avea o funcție regională distinctă:

– regiunile de dezvoltare, pentru a orienta politica regională a guvernului, în sensul reducerii dezechilibrelor teritoriale majore de dezvoltare între ariile cele mai dezvoltate și cele mai puțin dezvoltate; în același timp, regiunile de dezvoltare sunt cel mai bun cadru de implementare și evaluare a politicii de dezvoltare regională;

– ariile prioritare, pentru a permite structurarea unor programe specifice de dezvoltare în domeniile industrie, agricultură etc.

Ariile prioritare, definite ca subregiuni sau grupări de localități, sunt în mod deosebit utile pentru reducerea disparităților intraregionale Ariile prioritare desemnate au o compozitie a populației, care este mai puțin favorabila dezvoltării (este îmbătranită, cu nivel redus de instrucție, grad redus de urbanizare etc.), și/sau disfuncționalități grave, asociate cu tipuri specifice de activități.

Cele mai grave probleme de dezvoltare sunt în aria Teleorman-Giurgiu-Ialomița-Călărași (venituri reduse datorită sistemelor de producție și prețurilor din agricultură, îmbătrânirea populației, nivel redus de educație, infrastructura foarte puțin dezvoltată, emigrare intensă spre București etc.) și Botoșani-Vaslui-Iași (venituri reduse, agricultura de eficiență redusă, infrastructura deficitara, declin industrial etc.)

Desemnarea ariilor prioritare este subiect de redefinire, funcție de evoluția întregului sistem de dezechilibre regionale. În special în perioada de tranziție, marcată prin schimbări rapide, astfel de redefiniri sunt necesare. Acestea fac parte din politica regională.

Ca exemple de arii prioritare identificate prin regruparea comunelor și orașelor cu probleme similare, ar putea fi menționate:

– arii de sărăcie (podișul Moldovei, Câmpia Română, Sălăj și Bistrița-Năsăud etc.);

– arii de declin industrial, precum cele metalurgice (Hunedoara, Caraș-Severin) sau cu industrie chimică și petrolieră (Ploiesti, Pitești);

– arii miniere (Valea Jiului, Subcarpații Olteniei);

– arii cu soluri degradate (Vrancea, Buzău);

– arii cu probleme complexe (Munții Apuseni, Delta Dunării).

Macro-regiunile pot funcționa, de asemenea, ca regiuni statistice. Producerea unor date statistice specifice pe aceste regiuni ar putea fi utilă pentru evaluarea evoluției disparităților interregionale. Avantajul unei astfel de concordanțe între regiunile de dezvoltare și cele statistice rezidă în faptul că s-ar putea obține date statistice pentru regiunile de programare a dezvoltării, pentru modul în care acestea funcționează. Suprapunerea între harta statistică și cea de dezvoltare regională este un factor important pentru o buna fundamentare a politicii de dezvoltare regională. Delimitarea regiunilor statistice și a celor de dezvoltare pot fi considerate ca elemente componente ale aceluiași proces de construire a politicii regionale.

3.2. Planificarea politicii de dezvoltare regionala

Planificarea politicii de dezvoltare regională este în relație cu alte necesități, întrucât rezultatele privind evaluarea eficienței politicilor sunt inputuri importante pentru definitivarea și eventual reformularea politicilor. Tipurile de statistici cerute pentru a acoperi această necesitate sunt prezentate în punctele corespunzatoare ale acestei secțiuni, însă într-un context românesc, în care formularea politicii de dezvoltare regională este la început. Recunoasterea importanței obținerii de informații statistice relevante nu solicită neaparat o abordare tehnocratică. Evaluări specifice, luând în considerație factori calitativi, sunt necesare pentru a fundamenta răspunsurile la diferitele probleme de dezvoltare.

Selecția variabilelor cheie, capabile să reflecte cât mai bine dezvoltarea regională, și identificarea factorilor critici, care influentează aceste variabile, cer o analiză bine fundamentată, atât științific cât și politic..

Faptul că statisticile regionale sunt produse în prezent la nivel de județ, combinat cu faptul că acest nivel este considerat local, nu poate servi ca un cadru pentru aplicarea unei politici de dezvoltare regională, care să dea României un avantaj în acest domeniu. De aceea, județele trebuie agregate în grupări mai mari, încat să fie funcționale pentru politicile de dezvoltare regională propuse; apoi, trebuie să se asigure ca aceste grupări sunt consistente în interiorul lor, în raport cu acele probleme pe care politica de dezvoltare regională intentionează să le rezolve.

3.3. Monitorizarea și evaluarea politicilor de dezvoltare regională

Informația folosită pentru gestionarea politicilor de dezvoltare regională trebuie să fie obiectivul principal, verificabil și precis, rațional; terminologia folosită trebuie să fie clară, facil de înțeles. Aceste calități sunt mult mai evidente sub formă de date, care pot fi atent definite sau selectate pe baza relevanței lor pentru politica luată în considerare și cuantificate pe baza definițiilor standard. Factorii calitativi sunt, de asemenea, importanți, dar există necesitatea de a avea un nucleu central de indicatori, care să permită comparații și evaluări cu grad sporit de credibilitate.

Primul și cel mai important pas în furnizarea unei astfel de informații este definirea criteriilor de selecție a indicatorilor care să fie folosiți. Prioritatea este aici de a selecta numai acei indicatori care să furnizeze o informație utilă privind politicile implementate. Totdeauna este ușor să produci o masa de informație statistică de o valoare redusă, pentru orice gestionare a politicii de dezvoltare regională sau de judecare a efectelor acesteia. În interesul clarității, consistenței și ușurinței colectării, indicatorii

trebuie să fie formulați cât mai simplu posibil, încă din primul moment; apoi aceștia pot fi combinați în moduri diferite, încât să formeze indicatori hibrizi, capabili să infățișeze relațiile relevante pentru politicile prevăzute.

Pentru propunerea de gestionare a politicilor structurale, indicatorii pot fi clasificați în patru categorii:

– indicatori de context, care ilustrează aspectele cheie ale situației socio-economice ale fiecarei regiuni și furnizează punctul de plecare pentru definirea originală a programelor; acești indicatori trebuie să reflecte acele caracteristici ale regiunii respective, care sunt cele mai semnificative pentru politicile care vor fi implementate;

– date de intrare, care sunt necesare pentru investigarea și estimarea anterioară a operațiilor și pentru monitorizarea implementarii lor; datele de input sunt în principal financiare și, ca urmare, trebuie să se identifice alocarea de resurse pentru fiecare element al programului;

– indicatori de producție, care sunt folosiți în monitorizarea rezultatelor (adesea fizice); acești indicatori trebuie să reflecte natura specifică a operației/măsurii pentru care ei au fost folosiți. Calea cea mai eficientă pentru obținerea acestui tip de indicatori rezultă, probabil, din beneficiile facute de cei implicați direct în implementarea programului, folosind tehnici de control pentru a preveni săvârșirea unui prejudiciu;

– indicatori de impact, ce reflectă gradul în care obiectivele unui program s-au întâlnit. În modul cel mai simplu, aceștia implică urmărirea schimbării în acei indicatori de context, care sunt direct legați cu obiectivele programului.

Colectarea și procesarea datelor socio-economice corecte este un exercițiu costisitor, iar utilizarea surselor de date pre-existente (statistici standard de serii temporale) este o opțiune atractivă pentru această rațiune. Deși utilizarea acestei opțiuni în gestionarea politicii de dezvoltare regională este limitată la extinderea regiunilor folosite pentru propunerile de colectare a datelor statistice, acestea nu sunt congruente cu cele folosite pentru implementarea politicii de dezvoltare regională. Din aceasta cauză este necesară utilizarea chestionarelor pentru a colecta date, care să reflecte schimbarea, fie la nivelul variabilelor, fie la nivelul domeniilor selectate.

A. Recomandari pentru dezvoltarea viitoare a statisticilor regionale

Până acum, analiza aspectelor regionale în România a tins să fie condusă de statisticile regionale care au fost disponibile, iar aceste statistici nu au fost definite așa încât să intersecteze necesitățile de formulare și gestionare ale unei politici de dezvoltare regională. Chiar dacă astfel de analize au fost efectuate, acestea au fost limitate, ca utilizare, printr-o pierdere a credibilității statisticilor regionale. Este nerealist să așteptăm o îmbunătățire în această situație în viitorul apropiat și, de aceea, este important să se ia măsuri pentru o pregătire de tranziție (de exemplu, într-un program pilot). Aceasta va stimula îmbunătățirea statisticilor regionale. Cu toate acestea este relativ dificil să începi, acum, să decizi asupra setului de priorități, care trebuie să fie urmărite în privința atingerii unei îmbunătățiri defintive.

B. Date statistice necesare ca bază pentru analizele de variabile socio-economice selectate

Este recomandabil ca abordarea, dezvoltată în UE, în utilizarea indicatorilor regionali pentru definirea și implementarea politicilor structurale, să furnizeze un model folositor pentru România; modificarile sunt făcute, în această abordare, recunoscând specificul situației României. Astfel de modificări ar putea include, de exemplu, un mai mare accent pe statisticile care să reflecte starea infrastructurii de bază și a standardului de viață. În orice caz, având în vedere costurile asociate cu o furnizare regulată de date statistice, eforturile de a obține o astfel de informație trebuie să fie selective și să se concentreze pe un număr limitat de date; acestea sunt agreate ca fiind cele mai relevante, indiferent de variațiile politice. De aceea s-a recomandat formularea unui plan de acțiune, încât să se asigure ca statisticile asupra indicatorilor listați mai jos (sau o variație agreată a acestei liste) să poată fi furnizate pentru fiecare județ.

Lista propusă a indicatorilor cheie la nivel de județ:

– populația;

– rata mortalității infantile;

– PIB total;

– producția industrială pe ramuri;

– numărul de unități industriale pe ramuri și mărime;

– nivelul investițiilor străine pe ramuri;

– populația ocupată, pe sectoare și ramuri;

– rata șomajului, după durată și grupe de varstă;

– rata participării forței de muncă;

– nivelul consumului de energie;

– producția agricolă;

– numărul de abonamente telefonice;

– lungimea totală a șoselelor modernizate (este necesară definirea noțiunii de modernizare în acest caz);

– numărul de autoturisme private;

– procentul gospodăriilor conectate la rețeaua de alimentare cu apă curentă;

– procentul populației cu nivele de pregătire gimnazială și peste;

– procentul deșeurilor industriale tratate;

– nivelul poluanților apei și aerului în arii specificate.

Indicii sintetici sunt folosiți pentru exerciții analitice specifice sau propuse, dar ei au două dezavantaje:

-datele individuale pe care se bazează nu sunt totdeauna imediat vizibile și nici nu există prezumpția că agregarile au fost făcute ținând cont de relațiile dintre acestea;

-indicii dezvoltăți într-un context specific și pentru o problemă specifică sunt adesea transferați la contexte și utilizați pentru alte propuneri, decât acelea pentru care au fost inițial desemnați.

Din aceasta cauză este de preferat agrearea listei cu datele de bază; acestea pot fi apoi combinate în indicatori sintetici, variați pentru propuneri diferite.

Reorganizarea colectării și procesării datelor, pentru politica de dezvoltare regională, trebuie să stabilească un sistem statistic îndeplinind trei funcții esențiale:

– să furnizeze date și informații corecte pentru a sprijini guvernul și consiliile sale să elaboreze, să implementeze și să gestioneze politica de dezvoltare regională;

– să îmbine cerințele statutare cu altele, pe care să le pună în concordanță cu obligațiile și recomandările stabilite de organismele internaționale;

– să furnizeze publicului, cercetătorilor și altor entități, incluzând firmele industriale și comerciale, date și informații coerente și pertinente despre trecutul și viitorul activităților regionale.

Fără îmbunătățirea actualului sistem în domeniul statisticilor regionale, viitoarele acțiuni și decizii vor fi mult mai dificil de adoptat.

Capitolul 4

Analiza statistică regională a principalilor indicatori

4.1. Dinamici sectoriale ale populației ocupate

Procesul de transformare a economiei românești a fost însoțit de o sensibilă reducere a posibilităților de ocupare și utilizare a forței de muncă. Astfel, în intervalul 1989-2000, numărul locurilor de muncă s-a redus cu 23%. În cadrul zonelor de dezvoltare, pierderile de locuri de muncă au avut intensități diferite. Diminuări mai puternice ale cererii de forță de muncă în comparație cu media națională au fost consemnate în cadrul a trei zone cu nivel de dezvoltare mai ridicat exprimat prin faptul că productivitatea socială a muncii depășește, în aceste zone, media națională respectiv Municipiul București, Zona de Vest, Zona de Centru și Zona Sud-Est (tabelul 1). Cauza principală o constituie puternica reducere a populației ocupate în sectorul industrial în Municipiul București și în sectorul industrial și cel al serviciilor în Zona Vest, Centru și Zona Sud-Est. Creșterea populației ocupate în sectorul primar a fost mai intensă în M.București, Zona Centru, Zona Sud și mai lentă în Zona Sud-Vest și Zona Vest. La fel ca și în sectorul primar, în sectorul industrial variația indicilor populației ocupate este de mică amploare.

Tabelul 1

Dinamica populației ocupate pe zone de dezvoltare în perioada 1989-2000 (1989=100):

Calculat după Anuarul Statistic al României 1990 și Balanța forței de muncă, 2000.

Nota: între paranteze este menționat ritmul mediu anual.

Se observă că nu se poate stabili o corelație clară între gradul de dezvoltare al zonelor și posibilitățile de păstrare a locurilor de muncă în sectorul industrial.

Având în vedere dinamica populației ocupate pe sectoare ale economiei, se poate concluziona că în plan regional au coexistat notabile blocaje în dezvoltarea serviciilor în zonele mai dezvoltate concomitent cu conturarea unei pseudoterțializări a ocupării în zone cu un nivel de dezvoltare mai redus.

În modelarea evoluției populației ocupate în profil teritorial acționează un număr mare de factori. Ei pot fi grupați în două mari categorii:

factori structurali-inerțiali;

factori ce relevă condițiile locale.

Pentru cuantificarea influenței celor două grupe de factori putem să utilizăm următoarea metodologie38:

a) se calculează indicele de devansare a ocupării forței de muncă în profil teritorial (ID) ca raport între indicele zonal (IZ) și indicele de la nivel național (IN);

b)se calculează indicele influenței factorilor structurali-inerțiali (IFSI) după

formula:

IFSI=(Σ Soz ISN)/ID unde:

Soz= ponderile sectoarelor zonale ale populației ocupate în anul de bază;

ISN= indicii sectoriali de creștere a populației ocupate la nivel național.

c) se calculează indicele influenței factorilor locali (IL) ca raport între indicele de devansare (ID) și indicele influenței factorilor structurali inerțiali (ISFI).

În aprecierea evoluției ocupării forței de muncă în zonele de dezvoltare este necesar să se țină seama de etapele evoluției economiei românești în perioada analizată. În acest sens, în funcție de dinamica P.I.B. și de datele statistice disponibile, vom utiliza următoarea periodicizare:

-1989-1993 când volumul P.I.B. s-a redus;

-1993-1996, când s-a înregistrat o creștere economică fără a se efectua necesara restructurare pentru a conferi expansiunii P.I.B. un caracter durabil;

-1996-1998, perioadă ce definește intrarea economiei într-o nouă recesiune de tip transformațional;

-1998-2000.

Declanșarea procesului la economia de piață a determinat o reducere însemnată a populației ocupate. Cauza principală a acestei evoluții a constituit-o reducerea capacității de ocupare a sectorului industrial. Aceasta a fost o consecință a deschiderii bruște a economiei naționale schimburilor economice externe. Drept urmare, s-a generat o scădere a cererii pentru produsele industriale, mai cu seamă pentru cele care înglobau un consum relativ ridicat de forță de muncă sau aveau efecte de antrenare considerabile în planul utilizării resurselor umane. Concomitent, s-au intensificat presiunile pentru eliminarea supraocupării, fenomen ce a constituit una din caracteristicile economiei de comandă (tabelul 2).

Adoptarea legii privind fondul funciar, în contextul operării primelor disponibilizări din marile întreprinderi industriale, a determinat o creștere absolută a populației ocupate în sectorul primar, România fiind printre puținele țări aflate în tranziția la economia de piață unde s-a înregistrat o asemenea tendință.

Capacitatea de ocupare a forței de muncă a sectorului terțiar a avut o evoluție sinuoasă, ușoara creștere din primii ani fiind anihilată de comprimarea forței de muncă din ultimii ani ai intervalului analizat.

Perioada 1989-1993

Tabelul 2

Dinamica populației ocupate în plan regional 1989-1993 (1989=100):

Calculat după Anuarul Statistic al României 1990 și 1994.

Nota: între paranteze este menționat ritmul mediu anual.

Partajarea contribuției factorilor la evoluția în plan zonal a ocupării forței de muncă (tabelul 3) relevă faptul că factorii locali au influențat pozitiv ocuparea forței de muncă în zonele cu reduceri mai lente cu excepția Zonei Nord-Est și negativ în zonele cu reduceri mai accentuate. Factorii structurali-inerțiali au avut, în condițiile tendinței de creștere a populației în sectorul primar, o influență pozitivă în Zona Sud, Zona Sud-Vest, Zona Nord-Est, și negativă în M.București, Zona Vest și Zona Centru. Practic, în acest caz natura influenței factorilor structurali-inerțiali reflectă mărimea ponderii sectorului primar în totalul populației ocupate în diferitele zone în momentul declanșări procesului de reformă.

Tabelul 3

Valoarea indicilor de devansare a ocupării forței de muncă în plan zonal, a indicilor influenței factorilor structurali-inerțiali și a indicilor locali în perioada 1989-1993:

Idem tabelul 2.

Perioada 1993-1996

Deși s-a consemnat o creștere notabilă a P.I.B., populația ocupată a continuat să se reducă într-un ritm chiar mai accelerat comparativ cu perioada analizată anterior (tabelul 4). Privind comparativ prin prisma ritmurilor medii anuale ale evoluției populației ocupate în cadrul celor 8 regiuni de dezvoltare, se poate remarca o tendință de reechilibrare. Astfel, pierderile de locuri de muncă s-au intensificat în zone în care în perioada anterioară reșiseră să amortizeze șocul inițial al tranzacției pe piața forței de muncă.

Tabelul 4

Dinamica populației ocupate în plan regional 1993-1996 (1993=100):

Calculat după Anuarul Statistic al României 1994 și1997.

Nota: între paranteze este menționat ritmul mediu anual.

Evoluțiile în plan regional au înregistrat abateri uneori semnificative comparativ cu dinamica înregistrată pe ansamblul întregii țări. Cea mai mică variație a indicilor populației ocupate s-a consemnat în sectorul pimar în timp ce variații mai intense au fost caracteristice sectorului secundarr și celui terțiar. Aceasta indică în mod indirect faptul că nu se poate stabili o corelație strânsă între viteza procesului de restructurare și nivelul de dezvoltare al celor 8 grupări teritoriale.

Analiza valorilor indicilor populației ocupate în sectorul secundar și terțiar evidențiază următoarele tipuri de corelații:

-reducerea intensă a populației ocupate în sectorul secundar și reduceri ale numărului de locuri de muncă în sectorul terțiar (M. București, Zona Sud, Zona Nord-Vest), ceea ce sugerează o sensibilitate crescută a ocupării în sectorul terțiar față de scăderea cererii de forță de muncă în sectorul secundar;

– reducerea lentă a populației ocupate în sectorul secundar și o creștere a numărului de locuri în sectorul terțiar reflectând fie existența unor structuri economice cu un grad relativ ridicat (Zona Vest), fie un proces de pseudo-terțializare în contextul redemarării restructurării industriale (Zona Nord-Est);

– reducerea lentă a populației ocupate în sectorul secundar și o micșorare a numărului de locuri de muncă în sectorul terțiar, denotând amânarea restructurării industriale și menținerea unor blocaje în dezvoltarea serviciior (Zona Sud-Vest);

– reducerea moderată a populației ocupate în sectorul secundar concomitent cu creșterea numărului de locuri de muncă în sectorul terțiar, indicând o relaxare a cererii de forță de muncă din industrie și într-o anumită măsură o viteză mai mare a procesului de restructurare, concomitent cu conturarea unor premise favorabile dezvoltării capacității de ocupare a forței de muncă a sectorului terțiar (Zona Centru, Zona Sud-Est).

Rolul celor două mari categorii de factori s-a modificat doar într-o mică măsură (tabelul 5). Astfel, influențele factorilor locali se dovedesc a fi decisive în determinarea valorii indicelui de devansare. Indicii influenței factorilor structurali-inerțiali au valori foarte apropiate de 100%.

Tabelul 5

Valoarea indicilor de devansare a ocupării forței de muncă în plan zonal, a indicilor influenței factorilor structurali-inerțiali și a indicilor locali în perioada 1993-1996:

Idem tabelul 4.

Periada 1996-1998

Tabelul 6

Dinamica populației ocupate în plan regional 1996-1998 (1996=100):

Calculat după Anuarul Statistic al României 1998 și Anuarul Statistic al României 1999.

Nota: între paranteze este menționat ritmul mediu anual; a)=1996-1998, b)=1996-1997, c)=1997-1998.

Partajarea contribuției factorilor la evoluția ocupării forței de muncă în plan zonal arată combimații dintre cele mai diverse. Astfel, în Zona Sud-Vest și Zona Nord-Vest scăderea mai lentă a populației s-a datorat în proporții relativ egale ambelor categorii de factori. În M.București, performanța relativ mai bună în domeniul ocupării forței de muncă s-a datorat în exclusivitate acțiunii factorilor locali ( tabelul 7). În zonele unde ritmul de scădere a populației ocupate a fost mai intens decât cel înregistrat la nivel național, influența factorilor structurali-inerțiali a fost negativă în cele cu un nivel de dezvoltare mai ridicat (Zona Vest și Zona Centru) și pozitivă în celelalte. Influența factorilor locali a fost pozitivă numai în Zona Centru.

Tabelul 7

Valoarea indicilor de devansare a ocupării forței de muncă în plan zonal, a indicilor influenței factorilor structurali-inerțiali și a indicilor locali în perioada 1996-1998

Idem tabelul 6.

Perioada 1998-2000

Examinarea datelor referitoare la dinamica populației ocupate ne conduce la o serie de concluzii interesante (tabelul 8). Astfel, în raport cu media națională, în mod relativ cele mai mari pierderi de locuri de muncă au fost de regulă înregistrate în zone cu un nivel de dezvoltare mai ridicat (M.București, Zona Vest) în timp ce în zonele mai puțin dezvoltate restrângerea cererii de forță de muncă a fost mai puțin intensă.

În sectorul secundar au avut loc puternice scăderi ale locurilor de muncă. Totodată este de menționat că în zonele unde indicele populației ocupate este inferior celui înregistrat la nivel național s-au consemnat reduceri mai intense ale efectivelor din industrie și construcții.

Tendința de creștere a populației ocupate în agricultură s-a manifestat atât în zone cu un nivel de dezvoltare relativ ridicat (M.București, Zona Vest, Zona Centru) dar și în zone în care în care sectorul primar deținea în momentul declanșării transformărilor structurale în totalul populației ocupate ponderi superioare mediei naționale.

Populația ocupată în sectorul terțiar a înregistrat o tendință de scădere. Contrar așteptărilor, în regiuni caracterizate printr-un nivel superior de dezvoltare, serviciile nu au fost creatoare de noi locuri de muncă.

Având în vedere cele arătate anterior, se poate concluziona că în plan regional au existat notabile blocaje în dezvoltarea serviciilor în zonele mai dezvoltate.

Tabelul 8

Dinamica populației ocupate în plan regional 1998-2000 (1998=100)

Calculat după Anuarul Statistic al României 1999 și Balanța forței de muncă, 2000.

Nota: între paranteze este menționat ritmul mediu anual.

În zonele în care indicele de devansare este mai mare de 100% (Zona Sud, Zona Sud-Vest, Zona Centru, Zona Nord-Est, Zona Sud-Est), factorii structurali-inerțiali au avut o influiență favorabilă (tabelul 9). Valorile mult sub 100% ale indicelui influenței factorilor structural-inerțiali denotă faptul că această grupă de factori a exercitat o influență negativă. Influența factorilor locali a fost foarte puternică, înregistrându-se valori ale indicilor mult peste 100%.

Tabelul 9

Valoarea indicilor de devansare a ocupării forței de muncă în plan zonal, a indicilor influenței factorilor structurali-inerțiali și a indicilor locali în perioada 1998-2000:

Idem tabelul 8.

4.2. Intensitatea modificărilor structurale

Având în vedere valorile indicilor populației ocupate la nivel regional se poate observa că în cursul perioadei 1989-2000 sensul modificărilor structurale a fost cel al dezindustrializării (contrar tendințelor de modificare a structurilor ocupaționale în țările dezvoltate, unde se asistă la o terțializare sau în economiile în curs de industrializare, unde dezagralizarea se manifestă în mod pregnant). Cele mai intense modificări ale structurii populației ocupate au avut loc în perioada 1996-1998. Această caracteristică se regăsește în 7 din cele 8 regiuni- excepția o constituie M.București, unde se observă o reducere a transferului de ponderi. S-a consemnat o tendință de dezindustrializare în 5 zone de dezvoltare (M.București, Zona Sud, Zona Sud-Vest, Zona Nord-Vest, Zona Nord-Est). În celelalte 3 zone se poate vorbi de o reagrarizare a structurilor ocupaționale. Între 1993-1996, la nivel regional, s-a manifestat o ușoară tendință de: terțializare în 4 regiuni (Zona Vest, Zona Centru, Zona Nord-Est, Zona Sud-Est), dezindustrializare în 3 regiuni (M.București, Zona Sud, Zona Nord-Vest), iar dezagrarizarea pentru o zonă (Zona Sud-Vest). În perioada 1996-1998, se poate vorbi de o nouă dezindustrializare pentru 5 regiuni (Zona Sud, Zona Sud-Vest, Zona Vest, ZonaCentru și Zona Nord-Est). În M.București s-a înregistrat o tendință de terțializare, iar în Zona Sud-Est și Zona Nord-Vest o tendință de reagralizare. Între 1998 și 2000, se înregistrează o tendință de terțializare pentru Zona Sud și M.București, o tendință de dezagrarizare pentru Zona Vest, de industrializare: Zona Nord-Est, Zona Centru, restul regiunilor înregistrând tendințe de dezindustrializare.

Analiza corelației dintre sensul transformării structurii ocupaționale și transferul de ponderi relevă faptul că în cursul perioadelor de recesiune transferul de ponderi este mai accentuat iar sensul transformării este în aparentă contradicție cu tendințele generale ale ocupării sectoriale a forței de muncă.

Scăderi mai puternice ale sectorului industrial au fost înregistrate în Zona Sud și Zona Nord-Est. Exceptând M.București, sectorul primar a absorbit peste 74% din reducerea ponderii sectorului secundar.

Tabelul 10

Calculat după Anuarul Statistic al României 1990, 1994, 1997, 1999 și Balanța forței de muncă, 2000.

Notă: între paranteze sunt calculate transferurile de ponderi medii anuale.

A=1989-1993; B=1993-1996; C=1996-1998, D=1998-2000.

Tabelul 11

Valoarea indicilor de devansare a ocupării forței de muncă în plan zonal, a indicilor influenței factorilor structurali-inerțiali și a indicilor locali în perioada 1996-1998:

Idem tabelul 8.

Tabel 12

Valoarea indicilor de devansare a ocupării forței de muncă în plan

zonal, a indicilor influenței factorilor structurali-inerțiali și a indicilor locali în perioada 1998-2000:

Idem tabelul 8.

4.3. Productivitatea muncii în profil teritorial

Nivelul productivității muncii prezină în plan regional însemnate diferențieri (1996):

Tabelul 13

Sursa: Raportul Național al Dezvoltării Umane, România, 1998.

Nivelul productivității sociale este influențat de structura ocupării forței de muncă și productivitatea muncii în activitățile economice desfășurate în cadrul diferitelor zone.

De regulă, în zonele cu productivitate socială a muncii superioară mediei naționale, indicele productivității muncii locale este mai mare decât indicele structurii ocupării forței de muncă. În schimb, în 3 din 4 cazuri în zonele unde productivitatea socială a muncii este mai mică decât media națională, indicele local al productivității muncii este inferior indicelui influenței structurii ocupării forței de muncă. De aici rezulă că diferențierea în plan regional a eficienței utilizării capitalului uman este determinată, în principal, de diferențele locale ale ocupării forței de muncă.

Clasificarea celor 8 regiuni în funcție de nivelul productivității muncii este uneori substanțial diferită de cea a altor indicatori ai dezvoltării umane.

Tabelul 14

Rangurile regiunilor în funcție de diferiți indicatori ai dezvoltării umane

Calculat după Raportul Național al dezvoltării Umane, România 1998.

a) b)

Unde: a) 1=M.București; 2=Vest; 3=Centru; 4=Sud-Est; 5=Sud; 6=Sud-Vest ; 7=Nord-Vest; 8=Nord-Est:

b) 1=M.București; 2=Vest; 3=Sud-Est; 4=Centru; 5=Sud; 6=Sud-Vest ; 7=Nord-Vest; 8=Nord-Est:

Valorile coeficienților de corelație a rangurilor sunt deosebit de ridicate între productivitatea socială a muncii și infrastructură (0,9048) și între productivitatea socială a muncii și P.I.B. (0,8810), valorile medii între productivitatea socială a muncii și gradul de alfabetizare a populației (0,5476) și între productivitatea socială și gradul de cuprindere în învățământ (0,4048) și valori reduse între productivitatea muncii și speranța medie de viață (0,0952).

Între nivelul productivității sociale a muncii și indicatorii dezvoltării umane menționate anterior există legaturi de cauzalitate diferite. Astfel, obținerea unei valori ridicate a productivității sociale a muncii este dependentă de calitatea infrastructurii sau de gradul de alfabetizare a populației. Productivitatea socială a muncii reprezintă elementul determinant al mărimii P.I.B./locuitor și într-o anumită măsură al gradului de cuprindere în învățământ. Se reflectă în mod indirect faptul că productivitatea socială a muncii reprezintă principalul factor în determinarea nivelului de dezvoltare economică, cuantificat cel mai adesea prin intermediul P.I.B./locuitor.

De asemenea, se mai poate observa că un nivel ridicat al eficienței utilizării forței de muncă nu conduce în mod automat la crearea condițiilor pentru formarea și creșterea calității capitalului uman. Se mai poate arăta că între indicatorii sintetici ai dezvoltării economice (productivitatea socială a muncii) și cei ai calității vieții (speranța medie de viață) se conturează o legătură de cauzalitate destul de laxă.

Analiza corelației între indicatorii dezvoltării umane ai anului 1997 relevă puternice legături între P.I.B/locuitor și rata brută de cuprindere în învățământ (0,867451), legături de intensitate medie între P.I.B/locuitor și gradul de alfabetizare (0,612256):

Tabel 15

Calculat după Raportul Național al dezvoltării Umane, România 1998.

Unde:

1=M.București; 2=Vest; 3= Sud-Est; 4=Centru; 5=Sud-Vest; 6=Sud ; 7=Nord-Vest; 8=Nord-Est

4.4. Diferențierea salariilor în profil teritorial

Variabilitatea în cadrul zonelor de dezvoltare a productivității muncii este însoțită, cum este și firesc, de diferențierea câștigurilor salariale. Ea reflectă atât deosebirile de structură economică, dar și de condițiile locale ale pieței forței de muncă.

Tabelul 16

Caracteristici ale câștigurilor salariale nete 1993-1998, prețuri comparabile, 1993=100:

Calculat după Anuarul Statistic al României 1994, 1997, 1998,1999.

Tabel 17

Decalaje ale câștigurilor salariale medii nete în plan zonal, în anul 1993, 1996, 1997,1998:

Idem tabelul 12.

Se observă că între 1993-1996, când valoarea P.I.B. a crescut, diferențierea câștigurilor în plan zonal s-a accentuat, în timp ce intrarea economiei în recesiune după 1996, a condus la o ușoară aplatizare a respectivelor venituri.

Și în cadrul zonelor se manifestă o variabilitate a câștigurilor salariale:

Tabel 18

Coeficienți de variație a câștigurilor salariale în plan zonal, în anul 1993, 1996, 1997:

Idem tabelul 12.

De regulă, valorile mai ridicate ale coeficientului de variație sunt asociate cu o anumită eterogenitate a structurii pe ramuri a economiei zonale, dar și cu ponderea mai ridicată în unele județe a industriei grele sau a regiilor autonome.

Valorile calculate ale testului F sunt de 1,26387 pentru 1993, de 1,19956 pentru 1996, de 1,49977 pentru 1997 și de 1,56773 pentru 1998. Ele sunt semnificativ mai mici față de valorile critice, ceea ce înseamnă că factorul teritorial are o relevanță redusă în explicarea variabilității salariilor medii județene.

Analiza corelației dintre dinamica salariului nominal mediu și cea a populației ocupate în perioada 1993-1996 arată că în raport cu media națională se pot observa următoarele tipuri de evoluții:

a) reduceri mai accentuate ale populației ocupate și creșteri mai rapide ale salariilor nominale în M.București;

b) reduceri mai lente ale populației ocupate și creșteri mai rapide ale salariilor nominale în Zona Sud-Vest și Zona Centru;

c) reduceri mai lente ale populației ocupate și creșteri mai lente ale salariilor nominale în Zona Vest, Zona Nord-Est și Zona Sud-Est;

d) reduceri mai accentuate ale populației ocupate și creșteri mai lente ale salariilor nomilale în Zona Sud, Zona Nord-Vest.

În cursul anului 1997 se pot constata:

a) reduceri mai accentuate ale populației ocupate și creșteri mai rapide ale salariilor nominale în Zona Sud, Zona Nord-Vest, Zona Nord-Est, Zona Sud-Est;

b) reducerea relativă, egală cu media națională a populației ocupate și creșterea mai lentă a salariilor nominale în Zona Vest;

c) reduceri mai lente ale populației ocupate și creșteri mai lente ale salariilor nomimale în Zona Sud-vest;

d) reduceri mai accentuate ale populației ocupate și creșteri mai lente ale salariilor nominale în M.București și Zona Centru.

Pentru anul 1998, analiza corelației dintre nivelul câștigului salarial și nivelul populației ocupate pe regiuni relevă existența unei legături inverse, de intensitate medie (coeficientul de corelație având o valoare de –0,50051), ceea ce se explică printr-o lege economică. Pentru același an, se mai poate constata o reducere mai lentă a populației ocupate și o creștere mai accelerată a salariilor nominale în M.București.

4.5. Variabilitatea teritorială a ratei șomajului

Tabel 19

Caracteristici ale șomajului în profil teritorial în decembrie 1996:

%

Nu s-a luat în considerare M.București.

Calculat după Anuarul Statistic al României 1997.

Analiza dispersiei ratelor județene ale șomajului arată că factorul teritorial de grupare are o anumită relevanță. Astfel, valoarea calculată a testului F este pentru decembrie 1996 de 2,6849, valorile tabelate fiind de 2,37 pentru o probabilitate de 99%. Totodată, valoarea calculată este în creștere față de cea aferentă anului 1995, respectiv de 2,2406.

Se reflectă astfel că fenomenul de scădere a ratei șomajului nu a fost rezultatul unei creșteri economice durabile ci mai mult al încetinirii proceselor de restructurare și că de expansiunea P.I.B. din acea perioadă au profitat mai cu seamă județele cu un nivel de dezvoltare mai ridicat.

Creșterea ratei șomajului în cursul anilor 1997 și 1998 a avut loc pe fondul reducerii diferențelor teritoriale, atât la nivel național cât și în zonele Sud-Vest și Centru:

Tabelul 20

Indicatorii sintetici ai diferențierii ratei șomajului în profil teritorial:

Calculat după Anuarul Statistic al României 1994, 1997, 1998, 1999, Balanța forței de muncă la 1 ianuarie 2000 și Buletin statistic lunar 1/2001.a=decembrie 1995, b=decembrie 1996, c=decembrie 1997, d=decembrie 1998, e=decembrie 2000, f=februarie 2001.

Valoarea calculată a testului F a scăzut: 1,7431(1997) și 2,0607(1998).

Analiza variabilității ratei șomajului în profil teritorial nu poate face abstracție de legăturile dintre acestea și caracteristicile modelului de ocupare a forței de muncă.

Este necesar să se analizeze intensitatea corelațiilor care apar între mărimea ratei șomajului și structura populației ocupate sau nivelul productivității muncii sociale în plan regional. Calculul coeficientului de corelație dintre ratele reginale ale șomajului și proporția populației ocupate în sectorul primar (Rs;S1), în sectorul secundar (Rs;S2) și respectiv în sectorul terțiar (Rs;S3), precum și între rata șomajului și indicii structurii ocupării forței de muncă (Rs;SE), ai productivității locale (Rs;Wl) și respectiv ai productivității sociale a muncii (Rs;Ws), conduce la valorile calculate în:

Tabelul 21

Coeficienții de corelație dintre rata șomajului și unii indicatori economici:

Rezultatele obținute permit să se tragă o serie de concluzii referitoare la condiționările reciproce ce apar între rata șomajului și unii indicatori economici.

Astfel, se înfirmă ipoteza conform căreia agricultura ar constitui o supapă pentru evitarea creșterii șomajului deoarece între rata șomajului și ponderea sectorului primar în populația ocupată se stabilește o corelație pozitivă și de intensitate relativ ridicată.

În schimb, o pondere ridicată a sectorului secundar și implicit existența unei texturi industriale relativ dezvoltate contribuie la menținerea unor niveluri scăzute ale șomajului.

În același timp, așa cum rezulă din valorile coeficienților de corelație dintre rata șomajului, pe de o parte și nivelul productivității sociale a muncii și al componentelor acesteia pe de altă parte, existența unui nivel de dezvoltare mai ridicat poate contribui în mod decisiv la mai buna utilizare a forței de muncă.

Rata șomajului înregistrat în luna decembrie 2000 a fost de 10,5%, calculată în raport cu populația activă civilă totală (10,3% în luna noiembrie 2000 și 11,8% în luna decembrie 1999). Pentru femei, rata șomajului în luna decembrie 2000 a fost de 10,3% (10,3% în luna noiembrie 2000 și 11,6% în luna decembrie 1999).

Șomajul se menține pronunțat în județele Neamț (16,9%), Brăila (16,6%), Botoșani (16,5%), Hunedoara (16,4%), Vaslui (15,1%). Cele mai scăzute rate ale șomajului s-au înregistrat în județele Satu-Mare (4,6%), Bihor (4,9%), Vrancea (6,1%), Ilfov (6,5%), Argeș (6,9%) și în Municipiul București (6,5%).

La sfârșitul lunii februarie 2001, cel mai ridicat nivel al ratei șomajului se înregistra în regiunile: Nord-Est (13,9%), Sud-Est (12,1%), Sud-Vest (11,7%) și Vest (11,2%). La nivel național, rata șomajului era de 10,6%, valoarea cea mai mică înregistrându-se în M.București.

4.6. Mortalitatea populației României pe zone de dezvoltare

Dacă natalitatea este un fenomen extrem de sensibil la schimbările de mare amploare ale factorilor socio-economici și legislativi, mortalitatea populației are mecanisme cauzale mai complexe, impactul schimbărilor socio-economice asupra fenomenului fiind mai moderat, apărând cu un anumit decalaj în timp.

Creșterea mortalității după 1991 în special la vârstele adulte a făcut ca speranța de viață să scadă continuu.

Evoluția mortalității generale în țara noastră în perioada 1995-1998 a fost caracterizată de unele particularități pe zone de dezvoltare. Nivelul mortalității generale pe medii și zone se diferențiază atât ca urmare a unui proces diferit de îmbătrânire al populației dar și ca urmare a nivelului accesabilității la asistența medicală, a educației sanitare, respectiv a condițiilor de viață.

În creștere în ambele medii, mortalitatea generală înregistreză valori de 1,7 ori mai mari în mediul rural (în Zona Sud-Vest, ca efect al unei îmbătrâniri mai accentuate a populației, ponderea persoanelor vârsnice de 60 ani și peste în totalul populației fiind de 26%, raportul între valorile celor două medii este chiar de 2,2).

Tabelul 22

Ratele mortalității generale, pe medii și zone de dezvoltare

a=urban, b=rural.

Populația din zona Nord are cele mai reduse rate de mortalitate, în medie de 7,5 decese la 1000 locuitori (față de 8,9‰ la nivelul țării), ponderea populației vârsnice fiind în această zonă în medie de 10% (față aproape 13% la nivelul țării). Aceasta se explică prin faptul că județele din această zonă continuă să înregistreze cele mai ridicate rate de fertilitate.

Tabelul 23

Ratele mortalității pe sexe și zone de dezvoltare:

Diferența maximă între mortalitatea masculină și cea feminină se înregistrează în Zona Centru și Sud-Est, iar cea minimă în zona Sud-Vest.

Deși zonele Centru și Sud-Est au cea mai mare supramortalitate masculină, ratele de mortalitate masculină nu sunt foarte ridicate. În general se menține ierarhia zonelor pentru ratele ambelor sexe.

Decesele la copii până în 14 ani (3% din totalul deceselor generale), datorită scăderii treptate a acestui segment, rata mortalitțăii a crescut ușor de la 2,3 (1995) la 2,4 decese la 100000 locuitori (1997). Pe zone valorile au variat în medie între 4,5 (M.București) și 7,5 decese la 100000 locuitori (Zona Nord-Est).

Mult mai omogene sunt ratele de mortalitate pe regiuni la nivelul populației în vârstă aptă de muncă, între 4,0 (Zona Nord-Est) și 4,8 decese la 100000 locuitori (Zona Vest și Nord-Vest).

Cu toate că rata mortalității pentru populația din mediul rural este de 1,7 ori mai ridicată decât cea din mediul urban, vârsta medie la deces în rural este cu 3,6 ani superioară celei din urban și de 5,3-5,5 ani în zonele Nord-Vest și Sud-Vest.

Dacă înainte de 1990, în context european, rata brută de mortalitate din România nu era foarte ridicată, datorită unei structuri de vârste mai avantajoase, nivelul mortalității era deosebit de ridicat. Aceasta s-a reflectat în valorile speranței de viață la naștere, printre cele mai mici din Europa.

4.7. Speranța de viață

Speranța de viață la naștere este indicatorul cel mai sintetic al calității stării de sănătate al populației. În România, acest indicator a înregistrat o tendință constantă de scădere pentru populația masculină și în ultimii ani și pentru cea feminină.

Tabel 24

Speranța de viață la diferite vârste, pe zone de dezvoltare, în perioada 1995-1998:

Cele mai neomogene, ca valori ale duratei medii a vieții sunt zonele Sud, Sud-Est și Nord-Vest.

Probabilitățile reduse de supraviețuire la vârstele adulte se datorează acțiunii unor factori de risc (creșterea consumului de alcool, tutun, calitatea hranei și deprinderile alimentare, poluarea mediului, stresul) care activează de-a lungul întregii vieți și care încep să se resimtă în jurul acestei vârste.

Zonele Centru și București, pe de o parte și Vest și Nord pe de altă parte, se detașează de restul. Dacă primele se evidențiază prin cele mai ridicate speranțe de viață la naștere, ultimele două se situează la celălalt capăt al scalei.

Zona Nord-Est este zona extremelor: cea mai scăzută probabilitate de supraviețuire la 0 ani și cea mai mare probabilitate de supraviețuire la populația vârsnică (peste 60 ani).

Contribuția deceselor bărbaților adulți în deteriorarea speranței de viață se situează pe primul loc, chiar înaintea mortalității infantile.

Diferențieri zonale apar și între valorile speranței de viață pe medii. În perioada 1995-1998 în mediul urban populația a continuat să trăiască mai mult decât în rural, diferența accentuându-se:

Tabel 25

Distribuția corelată a speranței de viață pe medii este deosebit de interesantă. Se evidențiază ZonaVest cu valori mici pentru ambele medii și Zona Nord-Vest cu cele mai scăzute speranțe de viață pentru rural. Cel mai mult se trăiește în zonele Sud-Vest și Nord-Est (în special în urban) și zonele Sud și Centru (mai ales în rural).

4.8 Distribuția teritorială a sărăciei

Rata sărăciei reprezintă ponderea persoanelor aflate sub pragul de 60% din cheltuielile medii de consum pe adult. La nivel național această rată a crescut de la 19,85%(1996) la 30,8%(1997).

Zona Nord-Est deținea în anul 1997 cea mai mare rată a sărăciei (40,61%), cuprinzând peste un milion și jumătate de persoane sărace, la polul opus fiind M.București cu o rată de 19,85%, reprezentând jumătate de milion de săraci.

Tabelul 26

Indicatori ai sărăciei pe medii și regiuni în anul 1997:

Sursa: Raportul Dezvoltării Umane, 1999

În M.București s-a înregistrat cea mai accentuată creștere a celor aflați sub pragul sărăciei (s-a dublat în 1997).

Incidența sărăciei a crescut în proporții relativ mari în Zona Vest, precum și Sud-Est și Centru, rezultat al amplificării sărăciei în marile centre industriale ale țării.

Indicele sintetic teritorial al sărăciei-calculat pe baza a 23 de indicatori-evidențiază masarea sărăciei în Nord-Est și Sud. În Nord-Est se află 2/3 din cele mai sărace comune ale țării (89 din 137), o treime din cele apreciate cu risc mare de sărăcie (89 din 227) și numai 12 din 203 apreciate ca fiind cele mai dezvoltate. În Zona Sud se află 29 din cele mai sărace orașe și 143 din cele mai sărace comune și cu risc de sărăcie.

Capitolul 5

Indicele dezvoltării regionale

5.1. Procedee statistice pentru comparații regionale a nivelului dezvoltării regionale

Este evidentă necesitatea utilizării unui indicator statistic suficient de complex pentru a se putea realiza prin intermediul său comparații regionale. În măsura în care o regiune poate fi privită ca o unitate teritorială de sine stătătoare, încercările construirii unui asemenea indicator pentru comparații internaționale pot constitui un punct de plecare în realizarea scopului propus (bineînțeles, cu restricțiile de rigoare).

În prezent, se agrează concepția potrivit căreia P.I.B. este insuficient pentru caracterizarea nivelului de dezvoltare economică (cu atât mai mult a nivelului de dezvoltare economică și socială) pentru că evoluția sa depinde și de anumite condiții conjuncturale. În aceste condiții se încearcă construirea unui indicator sintetic-agregat.

Determinarea unui asemenea indicator implică dificultăți de ordin metodologic:

a)în ceea ce privește ponderarea indicatorilor parțiali, ponderile care se folosesc în calcule nu ar trebui să aibă valabilitate egală pentru toate regiunile, întrucât economiile regionale sunt diferite, iar semnificația indicatorilor este influențată de tradiție, de valorile culturale ale fiecărei regiuni. Pe de altă parte, având în vedere că bazele obiective ale societății moderne se extind în lumea întreagă și că se pot stabili ponderi obiective (pe baza analizei factoriale), determinarea indicatorului sintetic-agregat potrivit unor metodologii unitare, îmbogățește posibilitatea de evaluare a nivelului de dezvoltare economico-socială a regiunilor;

b)mulți dintre indicatorii parțiali sunt legați între ei, depind unii de alții, și ca atare sunt luați în considerare de mai multe ori în calcul;

c)reunirea mai multor indicatori parțiali într-un indicator sintetic-agregat estompează tocmai aspectele și laturile a căror dezvăluire este urmărită. Deosebirile pe care le evidențiază fiecare dintre indicatorii parțiali pot fi compensate, astfel încât indicatorul sintetic-agregat să nu le mai reflecte.

Primul raport al dezvoltării umane în România, elaborat în 1995, a purtat amprenta de ordin conceptual a rapoartelor realizate la scară mondială în perioada 1990-1994. În acest fel, conceptul de dezvoltare regională este interpretat ca fiind procesul de lărgire a posibilităților prin care generațiile prezente și viitoare își pot manifesta pe deplin opțiunile în orice domeniu- economic, social, cultural sau politic, ființa umană în sine fiind așezată în centrul acțiunilor destinate dezvoltării.

Literatura de specialitate oferă un exemplu de indicator de tip sintetic-agregat care se referă la aspecte mai particulare cum ar fi, de expemplu, ierarhizarea regiunilor în funcție de nivelul bunăstării populației. Un indicator de acest gen măsoară dezvoltarea socială prin luarea în calcul a trei elemente de bază: longevitatea, nivelul de educație și standardul de viață. Longevitatea este măsurată prin speranța de viață la naștere. Nivelul de educație este calculat ca o medie aritmetică ponderată între gradul de alfabetizare a populației (cu o pondere de două treimi) și gradul de cuprindere în învățământul de toate nivelurile (o treime). Ca o măsură a standardului de viață se folosește Produsul Intern Brut Regional (PIBR) pe locuitor calculat la paritatea puterii de cumpărare în dolari SUA. Acestea stau la baza determinării Indicelui Dezvoltării Umane (IDU), care oferă o măsură simplificată, dar utilă, a unei realități complexe.

Indicatorul sintetic-agregat se poate determina în trei variante, respectiv ponderea indicatorilor parțiali se poate face:

a)cu coeficienți de importanță rezultați din analiza factorială;

b)cu coeficienți de importanță egală (1,0) pentru fiecare indicator parțial;

c)cu coeficienți de importanță diferită.

5.2. Determinarea Indicelui Dezvoltării Regionale

Ținând seama de posibilitățile de documentare oferite de publicațiile de specialitate, s-au luat în considerare 12 indicatori structurați pe două mari categorii:

a)indicatori economici regionali:

-produsul intern brut pe locuitor;

-producția agricolă globală pe locuitor, exprimată în milioane lei;

-numărul salariaților fiecărei la 1000 de locuitori;

-ponderea salariaților din sectoarele neagricole în numărul total de salariați;

-câștigul nominal mediu net lunar exprimat în lei;

-rata șomajului;

-producția-marfă industrială pe locuitor, exprimată în milioane lei;

b)indicatori sociali regionali:

-numărul de personal didactic la 1000 de elevi;

-numărul de abonamente radio – TV la 1000 de locuitori;

-numărul de medici la 1000 de locuitori;

-vânzările de mărfuri cu amănuntul pe locuitor, exprimate în milioane lei;

-speranța de viață la naștere exprimată în ani.

Pentru calcularea IDR, sunt urmate etapele:

1) stabilirea unei serii complete pentru toate regiunile;

2) standardizarea datelor prin interpolare liniară care să permită, apoi, ca toți indicatorii să capete o pondere egală în indicele compozit;

3) asocierea fiecărei regiuni a unui rang pentru fiecare din indicatorii rezultați la etapa precedentă;

4) calcularea IDR ca o medie aritmetică simplă a rangurilor corespunzătoare celor 12 indicatori pentru fiecare regiune. Valorile cele mai ridicate ale indicelui obținut corespund celor mai scăzute niveluri de dezvoltare regională.

5.3. Aplicarea metodologiei de calcul

Am ales ca scop al acestui subcapitol calcularea IDR pentru regiunile României pe anul 1998, fiind ultimul an pentru care publicațiile de specialitate permit colectarea datelor necesare.

Tabelul 27

Sursa: Anuarul statistic al României, 1998.

Tabelul 28

Sursa: Anuarul statistic al României, 1998.

Folosind metoda interpolării liniare, obținem:

Tabelul 29

Tabelul 30

Ordonând regiunile statistice după ranguri în ordine descrescătoare rezultatele se prezintă astfel:

Tabelul 31

Tabelul 32

Urmează apoi clasificarea regiunilor în funcție de valorile IDR obținute – unei valori mici a IRD îi corespunde un rang inferior și invers :

Tabelul 33

Bineînțeles, pe primul loc s-a situat M.București (IDR având valoarea 1,667). Zona Centru și Zona Vest se clasează pe locurile următoare cu valori ale IDR de 3,5 respectiv 4,25, la o diferență destul de mare, totuși. La polul opus se află Zona Nord-Est (6,5) și Zona Sud-Vest (4,918):

Prezentăm mai jos și alți indicatori ce permit comparații regionale.

Tabelul 34

Clasificarea regiunilor:

Sursa: Raportul Dezvoltării Umane, 1998,1999.

Se observă că au loc schimbări majore de ierarhie, o dată cu schimbarea indicatorului ce stă la baza comparării. O chestiune importantă este alegerea optimă a acestuia din urmă, alegere care să faciliteze cercetarea întreprinsă.

Comparațiile în profil teritorial și elaborarea de clasamente ale unităților administrativ-teritoriale reprezintă actualmente o importanță deosebită în vederea măsurării decalajelor și a elaborării strategiei optime de dezvoltare.

Ierarhia regiunilor în funcție de valoarile IDR-ulul:

Metoda rangurilor prezintă avantajul unei aplicări ușoare și rapide oferind o informație, în general corectă în legătură cu clasamentul unităților administrativ-teritoriale. Neajunsurile acestei metode sunt legate de dubla nivelare a mărimii variabile a diferențelor dintre unități prin înlocuirea lor cu o progresie aritmetică având rația +1; prima nivelare are loc la atribuirea rangurilor pentru fiecare dintre caracteristicile cuprinse în studiu, iar a doua nivelare survine la înlocuirea scorului cu șirul de ranguri finale. Se pierde astfel o bună parte din calitatea informației, diferitele distanțe dintre unitățile succesice fiind în mod sistematic înlocuite cu diferență (1) dintre rangurile succesive. Un alt neajuns constă în faptul că frecvent se întâmplă ca două sau mai multe unități teritoriale să întrunească același scor. Departajarea lor nu se poate face decât prin intervenția cercetătorului, care introduce un criteriu ales (subiectiv).

5.4. Metoda distanței relative față de performanța maximă

O ierarhizare mai clară a unităților administrativ – teritorială rezultă din observarea distanței relative a fiecărei unități față de aceea care înregistrează nivelul maxim în cadrul colectivității cercetate.

Evident, această observare se face separat la fiecare criteriu de ierarhizare cuprins în analiză. Față de variantele maxime, celelalte regiuni se situează la o anumită “distanță” măsurabilă prin mărimi relative de coordonare întotdeauna mai mici decât 1,0. Dacă o aceeași regiune ar înregistra performanțe pozitive la toate criteriile de analiză, aceasta s-ar situa pe locul 1 fără nici o îndoială, dar astfel de situații sunt foarte rare.

Deoarece fiecare criteriu are o altă semnificație, iar baza de raportare a mărimilor relative de coordonare se schimbă de la o caracteristică la alta, însumarea în vederea calculării unei medii aritmetice se exclude.

O posibilitata de calcul o reprezintă media geometrică a mărimilor relative de coordonare specifice aceleiași regiuni. Sunt două avantaje ale folosirii mediei geometrice:

– este o mărime mai puțin expusă influenței unor variații excesive, deci este o medie mai exactă decât cea aritmetică;

– probabilitatea de a înregistra la două sau mai multe unități un același produs al mărimilor relative este mult mai redusă decât cea de a avea aceeași sumă a mărimilor relative de coordonare.

Tabel 34

Distanța relativă față de performanță:

Tabel 35

Se constată că distanța medie a fiecărei regiuni față de performanța maximă este cert diferită de la o țară la alta, ceea ce permite o ierarhie cât se poate de netă:

Tabel 36

Prezentăm mai jos și alți indicatori ce permit comparații regionale.

Tabelul 37

Clasificarea regiunilor:

Sursa: Raportul Dezvoltării Umane, 1998,1999.

Se observă că au loc schimbări majore de ierarhie, o dată cu schimbarea indicatorului ce stă la baza comparării. O chestiune importantă este alegerea optimă a acestuia din urmă, alegere care să faciliteze cercetarea întreprinsă.

Comparațiile în profil teritorial și elaborarea de clasamente ale unităților administrativ-teritoriale reprezintă actualmente o importanță deosebită în vederea măsurării decalajelor și a elaborării strategiei optime de dezvoltare.