Dezvoltarea Regionala
Cuprins
Prefață
Introducere
Cap I. Analiza conceptului de dezvoltare regională
1.1. Definirea noțiunii de dezvoltare regională
1.2. Abordările teoretice
1.3. Dimensiunile dezvoltării regionale
Cap II. Politica de dezvoltare regională
2.1. Politica de dezvoltare regională – definire, obiective, principii
2.2. Motivele de implementare a politicii de dezvoltare regională
2.3. Politica de dezvoltare regională în Uniunea Europeană (UE
2.3.1. Momente cheie
2.3.2. Legislația comunitară
2.3.3. Politica de dezvoltare regională și structurarea teritorială
2.3.4. Actori instituționali ai politicii de dezvoltare regională la nivel comunitar
2.4. Politica de dezvoltare în România
2.4.1. Legislația românească
2.4.2. Actori instituționali la nivel național și regional
Cap III. Fonduri Structurale și de Coeziune
3.1. Aspecte generale
3.2. Principalele documente cadru
3.3. Fondul European de Dezvoltare Regională
3.4. Fondul Social European
3.5. Fondul de Coeziune
3.6. Fondul European pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală
3.7. Fondul European pentru Pescuit
3.8. Asistență financiară pentru România
3.9. Elemente cheie pentru accesarea Fondurilor Structurale și de Coeziune
Cap IV. Programe Operaționale
4.1. Aspecte generale
4.2. Programul Operațional Regional
4.3. Programul Operațional Sectorial Creșterea Competitivității Economice
4.4. Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane
4.5. Programul Operațional Sectorial de Mediu
4.6. Programul Operațional Sectorial de Transport
4.7. Programul Operațional Dezvoltarea Capacității Administrative
4.8. Programul Operațional Asistență Tehnică
4.9. Alte Programe Operaționale
4.10. Instituții responsabile de implementarea unui program operațional
Cap V. Regiunea de dezvoltare
5.1. Regiunea – definire
5.2. Perspectiva istorică asupra dezvoltării regionale în România
5.3. Regiuni de dezvoltare în România
5.3.1. Regiunea de dezvoltare 5 Vest
5.4. Zone cu probleme economice și sociale
5.5. Euroregiuni – definire, exemple
5.6. Perspective de viitor asupra structurii administrative în România
Cap VI. Studiul de caz
Concluzii
Bibliografie
Anexe
Prefață
Acest studiu a fost realizat datorită importanței acordate dezvoltării regionale, atât la nivelul Comunității Europene, cât și la nivelul țării noastre, membră a acestei comunități.
Uniunea Europeană este dedicată, în primul rând, cetățenilor săi europeni, pentru a le oferi un spațiu de libertate fără de frontiere, un cadru de securitate și justiție, precum și o piață internă. Uniunea promovează atât coeziunea economică și socială, cât și solidaritatea între statele membre. Din momentul aderării, România a trebuit să se conformeze cu dezideratele Uniunii Europene și să traspună la nivel teritorial toate politicile și deciziile luate la nivel european. Una dintre aceste politici este și politica de dezvoltare regională, sau mai precis politica de coeziune economică și socială.
Pentru construirea unui viitor comun al României cu al celorlalte state membre ale Uniunii Europene este nevoie, într-o primă etapă de descentralizarea procesului de luare al deciziilor de la nivel central la nivel regional. Datorită numărului mare de comunități locale și pentru asigurarea unui cadru coerent de cooperare au fost formate regiuni, cu scopul primordial de dezvoltare socio-economică sustenabilă și armonioasă a acestora. Din cauza obiectivului lor de activitate, acestor regiuni li s-a atribuit noțiunea de regiuni de dezvoltare. Această dezvoltare trebuie să țină cont de faptul că o regiune din România trebuie dezvoltată la un nivel asemănător cu o altă regiune asemănătoare din oricare stat european, de exemplu regiune din Spania, Italia sau Germania. Aderarea la Comunitatea Europeană a presupus și presupune în continuare prezența unui cadru de coeziune economică și socială, care permite această echivalare a nivelului de dezvoltare, utilizând, în primul rând, resursele locale. Această dezvoltare regională este așadar dorită nu numai la nivel comunitar, ci și la nivelul țării, cu beneficii considerabile și necesare pentru România de azi.
Studiul nu s-ar fi putut realiza fără aportul semnificativ și îndrumările profesorului coordonator, conf.univ. Eugenia Grecu, căreia îi sunt pe deplin recunoascătoare.
Introducere
Dezvoltarea regională este un concept relativ nou ce urmărește crearea unui cadru adecvat pentru impulsionarea și diversificarea activităților economice, stimularea investițiilor în sectorul privat și în cel public, contribuția la reducerea somajului care să conducă la o îmbunătățire a nivelului de trai, promovarea unui mediu ecomonic local și regional atractiv, capabil să susțină dezvoltarea economico-socială durabilă.
Uniunea Europeană nu este un spațiu destinat numai partidelor politice, firmelor mari sau sindicatelor, ci este dedicată, în primul rând, cetățenilor săi europeni. UE promovează atât coeziunea economică și socială, cât și solidaritatea între statele membre.
Obiectivele pe care mi l-am propus pentru realizarea acestui studiu sunt:
analiza conceptului de dezvoltare regională;
definirea politicii de dezvoltare regională, analiza legislației comunitare și naționale
care susține această politică, precum și actorii instituționali angrenați la realizarea acesteia;
prezentarea și importanța dată fondurilor structurale și de coeziune, precum și
domeniile pe care le vizează;
prezentarea programelor operaționale și a axelor lor;
definirea regiunii de dezvoltare regională, prezentarea regiunilor din România cu
exemplul detaliat al Regiunii 5 Vest;
realizarea unui studiu de caz pe tema transpunerii impozitelor și a taxelor locale,
precum și a taxei pe valoare adăugată la nivel regional.
Lucrarea de față este împărțită în șase capitole, dintre care cinci abodează probleme teoretice, iar ultima se bazează pe un studiu practic.
În primul capitol, am definit noțiunea de dezvoltare regională, am prezentat principalele abordări teoretice ale dezvoltării regionale care au apărut în decursul anilor și care sunt teoria neoclasică, modelul dezvoltării bazate pe transport, cauzalitatea cumulativă și regiunea „inteligentă”, acestea fiind principalele modele care au dus la conturarea teoriei de dezvoltare regională. Tot în acest capitol se face referire și la dimensiunile pe care le implică dezvoltarea regională.
Capitolul al doilea studiază politica de dezvoltare regională, și anume, semnificația, obiectivele și principiile acesteia, într-o primă măsură. Politica este privită atât la nivel comunitar, susținută de reglementări legislative comunitare, precum și la nivelul țării noastre, susținută de reglementările românești. Punerea în practică a acestor reglementări este realizată de diferiți actori instituționali care se găsesc la diferite niveluri de administrație, la nivel comunitar, la nivel național și la nivel regional.
Dezvoltarea regională la nivelul unei țări, nu poate fi realizată fără de susținerea financiară din partea Uniunii. Astfel, în capitolul al treilea am abordat problematica Fondurilor Structurale și de Coeziune, acestea fiind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European, Fondul de Coeziune, Fondul European pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală și Fondul European pentru Pescuit. Acest capitol mai prezintă și principalele documente de referință pentru programarea Fondurilor Structurale și de Coeziune (FSC) și anume, Planul Național de Dezvoltare 2007-2013, Cadrul Strategic Național de Referință 2007-2013, Cadrul de sprijin comunitar și Programul Operațional Sectorial, precum și elementele cheie pentru a accesa aceste fonduri.
În capitolul al patrulea sunt prezentate principalele Programe Operaționale, Programul Operațional Regional, Programul Operațional Sectorial Creșterea Competitivității Economice, Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane, Programul Operațional Sectorial de Mediu, Programul Operațional Sectorial de Transport, Programul Operațional Dezvoltarea Capacității Administrative, Programul Operațional Asistență Tehnică, axele pe care le vizează, precum și instituțiile responsabile de implemenarea acestor programe.
După ce am studiat mijloacele de finanțare și domeniile pe care le vizează, trebuie să înțelegem ceea ce înseamnă o regiune de dezvoltare, explicată în capitolul al cincilea. În România există 8 regiuni de dezvoltare, dintre care Regiunea 5 Vest este explicată mai detaliat și 9 euroregiuni în care România este parte în cooperarea transfrontalieră.Se fac referiri și la perspectiva istorică a dezvoltării administrative în România, precum și la perspectiva de viitor a acestei problematici.
Ultimul capitol este o parte practică, un studiul de caz care relevă avantajele și dezavantajele transpunerii impozitelor și taxelor locale, precum și a taxei pe valoare adăugată la nivel regional, cu exemplul Germaniei și Canadei, două state bine dezvoltate, atât din punct de vedere al structurii teritoriale, cât și la nivelul economiei. Transpunerea impozitelor și taxelor locale la nivel regional în România, precum și a taxei pe valoare adăugată este un prim pas spre descentralizarea structurilor naționale la nivel regional, ceea ce ar conduce la o mai bună dezvoltare regională în România, țară care aspiră să fie în rândul țărilor occidentale bine dezvoltate.
Capitolul I.
Analiza conceptului de dezvoltare regională
1.1.Definirea noțiunii de dezvoltare regională
Dezvoltarea regională este un concept care urmărește crearea unui cadru adecvat pentru impulsionarea și diversificarea activităților economice, stimularea investițiilor în sectorul privat și în cel public, contribuția la reducerea somajului care să conducă la o îmbunătățire a nivelului de trai, promovarea unui mediu ecomonic local și regional atractiv, capabil să susțină dezvoltarea economico-socială durabilă.
Dezvoltarea regională presupune utilizarea resurselor locale, naționale și internaționale pentru creșterea gradului competitivității generale a teritoriului, pentru creșterea gradului de adaptabilitate a componentelor de producție și funcționale la necesitățile de ajustare structurală și pentru reducerea decalajelor între diferitele componente ale structurii spațiului național.
În strânsă legutură cu dezvoltarea regională este și dezvoltarea locală, care este privită, conform unui raport al Consiliului Economic și Social “ca un demers al dezvoltării teritoriale globale, care include aspecte economice, sociale, culturale, politice ce favorizează dezvoltarea endogenă prin mobilizarea tuturor mijloacelor umane și financiare care contribuie la asigurarea convergenței” ( „Rapport du Conseil économique et Social” , 1998: II-7).
Dezvoltarea locală este considerată expresia solidarității locale, care generează noi relații sociale și care reflectă voința locuitorilor unei regiuni de a valorifica resursele locale.
Conceptul de dezvoltare regională se referă, în principiu, la procesul de creștere a capacității de utilizare a factorilor de producție, ca de exemplu: capitalul, forța de muncă, pământul și tehnologia, de care dispune o regiune.
1.2. Abordările teoretice
Teoria clasică a dezvoltării regionale a apărut într-o eră și lume în care problema
esențială la nivel regional era reprezentată de insuficienta creștere economică. Astfel, dacă această creștere ar putea fi asigurată, atunci ar putea fi deblocat procesul de dinamizare și de întărire a dezvoltării economice. În general se admite ideea că regiunile nu se dezvoltă toate în același mod și ritm. Această constatare, din perioada anilor 1920, a fost făcută în Statele Unite ale Americii ca urmare a observațiilor făcute de responsabilii federali și de către statele uniunii care au constatat că sărăcia extremă persistă chiar și acolo unde resursele naturale erau abundente, infrastructura era pusă la punct, clima era temperată, iar pământul era fertil.
Teoria dezvoltării regionale s-a născut ca urmare a eforturilor depuse atât de economiști, cât și de cei responsabili cu planificarea. Obiectivul propus a fost acela de a înțelege și de a caracteriza procesele de creștere la nivelul regiunilor. Inițial s-au reținut trei abordări, ca teoria neoclasică, cea concentrată pe exporturi și cea bazată pe introducerea noțiunii de cauzalitate cumulativă, în scopul de a analiza decalajele de creștere economică de la o regiune la alta.
Fiecare dintre aceste abordări presupune, uneori, întrepătrunderea mecanismelor specifice fiecăreia în scopul de a asigura dezvoltarea economică echilibrată.
Teoria neoclasică
Așa cum afirmă G. Borts „ teoria neoclasică a fost utilizată în mod frecvent pentru
a analiza schemele de creștere observate la nivel regional”(Borts, 1960: 319).
Teoria neoclasică pornește de la ideea unei lumi în care concurența este perfectă, factorii de producție sunt extrem de mobili, iar profiturile și utilitatea sunt maximizate pentru a explica de ce creșterea regională este rezultanta unor forțe diferite care se echilibrează pe piețele regionale concurențiale de bunuri și factori de producție. Aceste premise împiedică însă oferirea unei explicații complete privind creșterea regională. Nu sunt luate în considerarea relații importante sau acestea întăresc teoria de bază, ca de exemplu economiile de aglomerare și al randamentelor de scară crescânde, al cererii de export, al costurilor de transport și al utilizărilor concurente ale spațiului, al diferențierii geografice a resurselor, al concentrării/dispersării activităților economice și al progresului tehnic. Această teorie este însă incapabilă de a formula remediile necesare armonizării perspectivelor de dezvoltare a regiunilor și de a da naștere unui proces autonom de dezvoltare regională care rezultă din inadecvarea sa la problemele regionale fundamentale, decât din propriile sale lacune. Teoria presupune un mecanism care să permită atingerea egalității dintre regiuni, pornind de la mai multe ipoteze. Aceste ipoteze însă reprezintă însăți carențele regiunilor subdezvoltate.
După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, marile puteri au propus un alt model de dezvoltare regională bazat pe economia de piață. Elaborarea acestui model și implementarea lui a fost menit să garanteze democrația. Astfel și-a făcut apariția un al doilea curent de gândire , având ca obiectiv orientarea creșterii economice spre activitățile exportatoare.
Modelul dezvoltării bazate pe export
Această teorie accentuează rolul activităților exportatoare în creșterea regională.
Ea a fost formultă pentru prima dată în anii 1950 și pornește de la faptul că schema de dezvoltare a unei regiuni depinde de industriile exportatoare. Așa cum precizează Amos „ Această teorie se bazează pe ipoteza conform căreia economiile regionale se dezvoltă în jurul activităților de bază care exportă mărfuri. Relația de dependență față de celelalte activități regionale este datorată producției rezidente sau locale necesară pentru susținerea nevoilor de forță de muncă din sectorul exportator sau pentru susținerea unei activități anexă necesare pentru asigurarea producției principalelor întreprinderi exportatoare. În general, această relație se traduce printr-un efect de multiplicator al sectoarelor respective asupra activității locale.
Totuși modelul dezvoltării bazate pe export se dovedește mult mai în măsură să
explice procesele pe termen scurt care au activat mecanismele necesare pentru demararea unui proces de dezvoltare regională pe termen lung. Studiile efectuate pentru determinarea rolului activității principalelor sectoare exportatoare au relevat indispensabilitatea acestor sectoare. A fost admis faptul că ipotezele pe care se bazează această teorie au numeroase limite, ceea ce conduce la imposibilitatea de a derula procese mai ample de dezvoltare.” (Amos, 1996: 312).
Cauzalitatea cumulativă
Teoria a fost formulată pentru prima dată de Grunnar Myrdal, laureat al premiului
Nobel pentru economie. Acesta consideră că procesul de creștere este prin esență și în permanență inegal, ceea ce contrazice total teoria neoclasică. Prin efectul său de amplificare, creșterea endogenă a veniturilor creează diferențe între regiuni ceea ce conduce la apariția unui proces de cauzalitate cumulativă și circulară. Regiunile subdezvoltate continuă să existe, în măsura în care mecanismele procesului de creștere nu fac decât să amplifice schemele de dezvoltare deja existente..
Teoria cauzalității cumulative produce două efecte, denumite „vârtej” (backwash)
și „propagare” (spread). Efectul de vârtej se produce atunci când, sub efectul procesului de creștere cumulativă, o regiune cunoaște o expansiune economică prin forțe proprii.
Efectul de propagare apare atunci când procesul de creștere economică a unei regiuni se întinde la o altă.
În aceeași perioadă, dar într-un curent de gândire total diferit, s-a enunțat o teorie a creșterii regionale bazată pe dinamismul dezvoltării industriale impulsionată de întreprinderi. Această doctrină recunoaște importanța randamentelor de scară crescânde la nivelul întreprinderii și al economiilor de aglomerare.
Regiunea „inteligentă”
Acesta urmărește să demonstreze că structurile nonformale, ca și convențiile, tradițiile legate de cooperare, natura relațiilor profesionale, maniera de rezolvare a conflictelor, pe scurt, modul de funcționare al instituțiilor sociale care să favorizeze procesele de învățare reprezintă cheia reușitei în dezvoltarea regională.
Noțiunea de „regiune inteligentă” s-a dezvoltat destul de bine în rândul partizanilor săi, cum sunt Asheim, Lundvall, Maskel și Malmberg, Porter, Soskice. Ei consideră că economia învățării, bazate pe caracteristicile localităților și pe evoluțiile mediului macroeconomic, redefinește sensul relațiilor comerciale internaționale.
La nivel infraregional și regional se acordă o atenție tot mai mare perpectivelor și strategiilor care pot garanta capacitatea inovatoare a regiunilor de a consolida viitorul regional al creșterii economice endogene.
După lungi cercetări și experimentări timp de 20 de ani în domeniul conpetitivității regionale, au fost realizate instrumentele de acțiune care au o contribuție semnificativăla dezvoltarea teritorială contemporană. Cea mai mare parte din aceste instrumente se aplică la nivelul organizațiilor locale și au în vedere întărirea capacităților acestora. Ele contribuie la sporirea cunoștințelor și a competențelor unei palete variate de actori, de întreprinderi, de organizații și de servicii administrative locale.
1.3 Dimensiunile dezvoltării regionale
Dezvoltarea regională se bazează pe identificarea metodelor eficiente de utilizare
a resurselor existente la nivelul regiunii pentru sporirea capacității de utilizare a factorilor de producție și pentru asigurarea unui standard de viață cât mai ridicat al locuitorilor din zona respectivă. Astfel, principalele dimensiuni ale dezvoltării regionale sunt (Figura 1.3.):
dimensiunea economică, care include activități economice productive, servicii
productive și elemente de infrastructură;
dimensiunea socială, adică activitățile care au în vedere ocuparea forței de
muncă, acordarea ajutorului de șomaj, precum și cele destinate pentru protecția copilului și asistență maternală;
urbanismul și amenajarea teritoriului, care grupează activitățile de planificare
și sistematizare urbană, de îmbunătățiri funciare;
serviciile publice, care presupun activitățile de învățământ, sănătate, asistență
socială, transport public, comunicații publice;
dimensiunea turistică, cuprinde zonele și complexele turistice pentru practicarea
sporturilor de iarnă, stațiunile balneoclimaterice, turismul local, turismul ecologic, agriturismul, turismul de agrement;
dimensiunea culturală, artistică și sportivă, în care intră fondul cultural,
profilurile etno-folclorice, manifestări artistice și sărbătorile populare tradiționale, activitățile sportive.
Figura 1.3. Dimensiunile dezvoltării regionale
Capitolul II.
Politica de dezvoltare regională
2.1. Politica de dezvoltare regională – definire, obiective, principii
Prin definiție, conceptul de politică de dezvoltare regională presupune un ansamblu de măsuri planificate și promovate de autoritățile administrației publice locale și centrale, în parteneriat cu diverși actori (privați, publici, voluntari), în scopul asigurării unei creșteri economice, dinamice și durabile, prin valorificarea eficientă a potențialului regional și local, în scopul îmbunătățirii condițiilor de viață. Principalele domenii care pot fi vizate de politicile regionale sunt: dezvoltarea întreprinderilor, piața forței de muncă, atragerea investițiilor, transferul de tehnologie, dezvoltarea sectorului I.M.M.-urilor, îmbunătățirea infrastructurii, calitatea mediului înconjurător, dezvoltare rurală, sănătate, educație, învățământ, cultură. Dezvoltarea rurală ocupă un loc distinct în cadrul politicilor regionale și se referă la următoarele aspecte: înlăturarea/diminuarea sărăciei în zonele rurale; echilibrarea oportunităților economice și a condițiilor sociale dintre mediul urban și cel rural; stimularea inițiativelor locale; păstrarea patrimoniului spiritual și cultural.
Cadrul de implementare și de evaluare a politicii de dezvoltare regionala îl
reprezintă regiunea de dezvoltare, constituită ca o asociere benevolă de județe vecine.
Regiunea de dezvoltare nu este unitate administrativ-teritorială și nu are personalitate juridică.
Obiectivele de bază ale politicii de dezvoltare regională sunt următoarele:
• diminuarea dezechilibrelor regionale existente, cu accent pe stimularea dezvoltării echilibrate și pe revitalizarea zonelor defavorizate (cu dezvoltare întârziată);
• preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre;
• îndeplinirea criteriilor de integrare în structurile Uniunii Europene și de acces la
instrumentele financiare de asistență pentru țările membre (fonduri structurale și de
coeziune);
• corelarea cu politicile sectoriale guvernamentale de dezvoltare; stimularea cooperării interregionale, interne și internaționale, care contribuie la dezvoltarea economică și care este în conformitate cu prevederile legale și cu acordurile internaționale încheiate de România.
Principiile care stau la baza elaborării și aplicării politicilor de dezvoltare regională sunt:
• descentralizarea procesului de luare a deciziilor, de la nivelul central/ guvernamental, spre cel al comunităților regionale;
• parteneriatul între toți actorii implicați în domeniul dezvoltării regionale;
• planificarea – proces de utilizare a resurselor (prin programe și proiecte) în vederea atingerii unor obiective stabilite;
• cofinanțarea – contribuția financiară a diverșilor actori implicați în realizareaprogramelor și proiectelor de dezvoltare regională.
Planificarea regională, ca instrument principal de realizare a politicii regionale, are ca scop realizarea directă sau indirectă a unor schimbări în structura spațială și economică astfel încât să poată asigura adaptarea, ajustarea armonioasă a acesteia la nevoile sociale, economice și culturale ale societății. Ca modalitate principală de structurare strategică a politicii regionale, planificarea teritorială are menirea de a realiza integrarea disciplinară, coordonarea și cooperarea între autoritășile implicate în dezvoltarea teritoriului, inclusiv în scimbarea organizării spațiului. Este necesar ca planificarea regională să se implice în:
coordonarea diferitelor sectoare – aceasta se referă la distribuirea populației, la
activități economice, habitat, facilități publice, resurse energetice, transport, rezerve de apă, prevenirea poluării, depozitarea deșeurilor, protejarea mediului, a resurselor și a bunurilor naturale, istorice și culturale;
coordonarea și cooperarea între diferite niveluri de luare a deciziilor și
echilibrarea resurselor financiare. Diferitele autorități implicate în politica de planificare regională trebuie să li se acorde capacitatea de a lua decizii și de a rezolva problemele respective, pentru care trebuie să li se asigure și mijloacele financiare necesare. Pentru coordonarea optima a nivelurilor: local, regional, național și european și pentru coordonarea cooperării transfrontaliere, trebuie luată în considerare acțiunea autorităților care reprezintă aceste niveluri, iar măsuriel luate trebuie să fie cunoascute la toate nivelurile planificării teritoriale.
La nivel local, coordonarea de către autoritățile locale presupune luarea în considerare a principalelor interese și scopuri ale planificării naționale și regionale.
La nivel regional, trebuie să aibă loc coordonarea între autoritățile regionale și între acestea și autoritățile locale și naționale.
La nivel național se coordonează diferite politici de planificare regională cu măsurile de sprijinire a dezvoltării regionale și armonizarea obiectivelor naționale cu cele regionale.
La nivel european, această coordonare are ca scop realizarea obiectivelor de importanță europeană și ,în principiu, dezvoltarea spațială europeană echilibrată.
Orice politică și planificare regională trebuie să se bazeze pe participarea activă a cetățenilor. Este important ca toți cetățenii să fie informați despre toate nivelurile de planificare din cadrul structurilor instituționale.
2.2 Motivele de implementare a politicii de dezvoltare regională
Primul motiv este reprezentat de constatarea generală a reducerii efective a disparităților la numeroși indicatori ca: PIB/locuitor, venitul pe locuitor, dotarea cu bunuri de folosință, accesul la numeroase servicii publice, gradul de urbanizare etc. În țările dezvoltate, cu o structură federală ori cu unacentralizată, disparitățile regionale ale veniturilor s-au redus considerabil prin efectul cumulat al transferurilor bugetare, prin descentralizarea activităților sau prin simpla încetinire a creșterii în regiunile cele mai dezvoltate.
Al doilea motiv ține de reducerea generală a cheltuielilor publice, care a determinat cea mai mare parte a guvernelor să reducă partea de investiții directe, în deosebi pentru localizarea întreprinderilor, în favoarea unor avantaje indirecte, care țin de restructurarea industrială și de gestionarea efectelor ei sociale.
Al treilea motiv are legătură cu înlăturarea obstacolelor care împiedicau dezvoltarea celor mai bogate regiuni. Preocupările de reducere a disparităților teritoriale nu vor dispărea nici la nivel național, nici la nivel internațional. Acestea au devenit însă subordonate obiectivului de ajustare structurală și consecințelor lui în materie de locuri de muncă. Această schimbare de obiective are două motivații puternice, așa cum consideră J.P. Gaudemar și anume criza economică și Europa. Pe de-o parte criza deoarece implică ajustări structurale, iar Europa pentru că susține urgentarea adaptării la Piața Unică, riscând să favorizeze pentru un timp zonele puternice ale teritoriilor naționale.
În contextul schimbării ordinii prioritare a obiectivelor politicii regionale, există trei direcții care rezumă transformarea peisajului instituțional în cadrul căruia evoluează politicile regionale și care sunt descentralizarea, deconcentrarea și internaționalizarea.
Descentralizarea ocupă un loc important în cadrul politicii de dezvoltare regională.
Ea este o soluție pentru a rezolva nemulțumiri apărute în urma creării unor organisme atotcuprinzătoare, care au dus la societăți tot mai centralizate, chiar și în țările dezvoltate, cu economie de piață, generând stări conflictuale complexe. Prin descentralizare se urmăresc următoarele aspecte:
diminuarea birocratizării și supraorganizării existente în societate;
creșterea însemnătății nivelului regional față de nivelul central (statal);
instituționalizarea participării la decizii și a controlului politic de jos;
administrarea mai rațională a resurselor umane;
mobilizarea capacității de autoconducere a instituțiilor și organizațiilor existente
la diferite niveluri administrative;
realizarea unei noi perspective a cadrului vieții.
Concentrarea este considerat nu numai un efort de punere de acord, de cooperare
sau de participare la finanțarea diverselor proiecte ale părților implicate, dar și o posibilitate de a asigura un echilibru mai bun între diferiți factori responsabili ai politicilor teritoriale.
Internaționalizarea politicii regionale a devenit o realitate. Europa a devenit partener, în domeniul politicii regionale, prin importanta sa contribuție la buget național și prin formele acestei contribuții. În multe situații, politica teritorială se decide, mai ales când este vorba de cooperări transfrontaliere, în Europa dezvoltată, chiar și între mai mulți parteneri. Lupta pentru atragerea investițiilor străine presupune luarea în considerare a unei realități incontestabile, aceea a internaționalizării piețelor și a existenței unei piețe europene unificate. Ea este un mod de a face față crizei deoarece investițiile străine nu presupun doar locuri de muncă necalificată, ci ele aduc și tehnologii noi și excedente comerciale.
2.3. Politica de dezvoltare regională în Uniunea Europeană (UE)
Uniunea Europeană nu este un spațiu destinat numai partidelor politice, firmelor mari sau sindicatelor. Uniunea este dedicată, în primul rând, cetățenilor săi europeni, pentru a le oferi un spațiu de libertate fără de frontiere, un cadru de securitate și justiție, precum și o piață internă, în care concurența să fie liberă și garantată. Mai mult de atât, Uniunea Europeană promovează atât coeziunea economică și socială, cât și solidaritatea între statele membre. Pentru ca aceste deziderate să fie mai aproape de cetățeni, Uniunea susține mai multe politici de apropiere față de aceștia. Una dintre ele este politica de dezvoltare regională sau mai exact politica de coeziune economică și socială.
2.3.1. Momente cheie
Principiile unei politici de dezvoltare regională au fost avute în vedere la nivel European încă din 1957, odată cu semnarea Tratatului de la Roma, când cele 6 țări semnatare (Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda) au căzut de acord asupra nevoii reducerii diferențelor existente între diferitele regiuni și sprijinirii celor mai puțin favorizate, în scopul realizării unei economii comunitare solide și unitare.
Această nevoie a fost concretizată în 1958, prin înființarea Fondului Social European (FSE) ca principal instrument al politicii sociale comunitare, fiind centrat pe îmbunătățirea modului în care funcționează piața muncii în diferite țări și pe reintegrarea șomerilor pe piața muncii. În 1962 a fost înființat Fondul European pentru Orientare și Garantare Agricolă (FEOGA), în scopul finanțării politicii agricole comune și pentru sprijinirea dezvoltării regiunilor rurale și îmbunătățirea structurilor agricole.
Anul 1975 aduce crearea unui al treilea fond – Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR), cu scopul de a redistribui o parte a contribuțiilor bugetare ale Statelor Membre către regiunile cele mai sărace ale comunității, în vederea sprijinirii dezvoltării lor economice. Astfel, FEDR redistribuie bugetul comunitar în investiții productive (pentru crearea și menținerea unor locuri de muncă durabile) și în investiții în infrastructură. Un moment important în dezvoltarea politicii regionale este reprezentat de adoptarea Actului Unic European, în 1986, prin care se introduce conceptul de coeziune economică – adică a eliminării diferențelor economice existente la nivelul diferitelor regiuni – și se crează premisele unei politici de coeziune economică și socială ca politică de sine stătătoare și avînd drept scop facilitarea aderării la piața unică europeană a țărilor din sudul Europei.
În februarie 1988, Consiliul European de la Bruxelles extinde operațiunea fondurilor de solidaritate, reprezentate de fondurile menționate anterior și numite acum Fonduri structurale – mai precis crește considerabil alocațiile acestora din bugetul comunitar.
Astfel, este recunoscută și declarată oficial importanța acestor instrumente pentru reducerea disparităților regionale la nivel comunitar.
Un element de noutate în cristalizarea politicii regionale îl reprezintă crearea programului Phare, în 1989, în scopul sprijinirii Poloniei și Ungariei (abia ieșite din spațiul blocului comunist) în efortul de reconstrucție a economiilor lor naționale și revizuirea acestuia, în anul 2000, în scopul susținerii dezvoltării regionale în țările candidate. Odată cu ratificarea Tratatului Uniunii Europene în 1993, problema coeziunii economice și sociale apare din nou în agenda comunitară și devine unul dintre principalele obiective ale Uniunii, alături de uniunea economică și monetară și de piața unică europeană. De asemenea, duce și la crearea unui nou fond – Fondul de coeziune, ce are drept scop sprijinirea proiectelor din domeniului protecției mediului și infrastructurii de transport în Statele Membre mai puțin dezvoltate (Spania, Portugalia, Grecia și Irlanda).
În anul 1994 este înființat un nou fond structural, al patrulea – Instrumentul Financiar de Orientare în domeniul Pescuitului (IFOP), creat prin gruparea tuturor instrumentelor comunitare privind pescuitul existente la acel moment. IFOP a fost creat în perspectiva extinderii UE către nord, odată cu aderarea Finlandei și Suediei în 1995. În același an devine activ și Comitetul Regiunilor – organ consultativ înființat prin Tratatul de la Maastricht, cu rolul de a emite opinii în procesul de decizie și de a sprijini Comisia Europeană în activitățile sale din sectorul dezvoltării regionale.
Tratatul de la Amsterdam (1997) confirmă importanța politicii de coeziune economică și socială și a reducerii diferențelor dintre standardele de viață ale populației din diferite regiuni europene, accentuând nevoia unei acțiuni coroborate de reducere a șomajului.
În aceeași direcție se desfășoară și procesul de reformă a fondurilor structurale, început în 1999 în urma summit-ului de la Berlin, prin care sunt stabilite noile reguli de funcționare a acestora. Reforma are drept scop creșterea concentrării asistenței comunitare prin aceste fonduri, odată cu simplificarea și descentralizarea managementului lor. Un element de noutate adus de reformă îl reprezintă completarea programului Phare cu alte două instrumente de preaderare – ISPA (Instrumentul Structural pentru Preaderare) și SAPARD (Programul Special pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală), ce promovează dezvoltarea economică și socială a țărilor candidate din Europa Centrală și de Est.
Un nou (și ultim) instrument de solidaritate a fost creat în 2002, în urma inundațiilor majore suferite de țările Europei Centrale, cu scopul de a interveni în cazul dezastrelor naturale majore și cu repercursiuni puternice asupra condițiilor de viață în regiunile afectate, asupra mediului sau economiei acestora.
2.3.2 Legislația comunitară
Legislația comunitară din domeniul înfăptuirii politicii de dezvoltare regională este foarte complexă, de aceea ea poate fi analizată prin intermediul a trei componente, care sunt:
prevederi ale Tratatelor intuitive;
prevederi în textul Tratatului de Instituire a unei Constituții pentru Europa;
prevederi la nivel de acte normative adoptate la nivel comunitar.
Cele mai importante prevederi ale unor acte normative adoptate la nivel comunitar din domeniul politicii de dezvoltare regională, care se referă, direct sau indirect, și la situația României vor fi prezentate în cele ce urmează. Acestea vizează principii generale, programe și statistici.
Regulamentul nr. 1059/2003 (Comisia Europeană CE) al Parlamentului European
și al Consiliului din 26 mai 2003 privind înființarea unui nomenclator comun al unităților teritoriale statice NUTS (Nomenclature of Territorial Units for Statistics). Acest regulament are scopul de a crea un NUTS pentru colectarea, analizarea, prelucrarea și difuzarea datelor statistice din regiunile Uniunii Europene. Astfel sunt create 3 niveluri NUTS. Nivelul 1 cuprinde minim 3 milioane și maxim 7 milioane de locuitori. Nivelul 2 cuprinde minim 800 de mii și maxim 3 milioane de locuitori, iar nivelul 3 minim 150 de mii și maxim 800 de mii de locuitori;
Comunicarea din 28 aprilie 2000 a Comisiei către statele membre privind liniile
directoare ale inițiativei comunitare referitoare la cooperarea transeuropeană, prin care se încurajează dezvoltarea armonioasă și echilibrată a teritoriului european – INTEREG III.
Comunicarea Comisiei din 28 aprilie 2000 către statele membre privind liniile
directoare ale inițiativei Comunității referitoare la regenerarea economică și socială a orașelor și cartierelor aflate în criză, prin care se încurajează dezvoltarea urbană durabilă- URBAN III;
Regulamentul (CE) nr. 1783/1999 din 12 iunie 1999 al Parlamentului European și
al Consiliului privind Fondul European de Dezvoltare Regională;
Regulamentul nr. 1260/1999 (CE) din 21 iunie 1999 al Consiliului stabilind
dispozițiile generale privind fondurile structurale;
Regulamentul nr. 1784/1999 (CE) al Parlamentului European și al consiliului din
12 iulie 1999 privind Fondul Social European (FSE);
Regulamentul nr. 1685/2000 (CE) al Comisiei din 28 iulie 2000 stabilind
regulile detaliate de implementare a Regulamentului Consiliului (CE) 1260/1999 privind eligibilitatea cheltuielilor pentru operațiunile de cofinanțare din Fondurile Structurale;
Regulamentul 438/2001 (CE) al Comisiei din 2 martie 2001 stabilind regulile
detaliate de implementare a Regulamentului Consiliului nr. 1260/1999 privind sistemele de management și control asupra asistenței acordate de Fondurile Structurale;
Regulamentul nr. 448/2001 (CE) al Comisiei din 2 martie 2001 stabilind regulile
detaliate de implementare a Regulamentului (1260) privind procedura de efectuare a corecțiilor financiare pentru asistența acordată în cadrul fondurilor structurale;
Regulamentul nr.445/2002 (CE) al Comisiei din 26 februarie 2002 stabilind
regulile detaliate de aplicare a Regulamentului nr. 1257/1999 (CE) al Consiliului privind sprijinul pentru dezvoltarea rurală din Fondul European de Orientare și Garantare a Agriculturii Europene (FEOGA);
Regulamentul nr.2012/2002 (CE) al Consiliului din 11 noiembrie 2002 privind
înființarea Fondului Uniunii Europene pentru Solidaritate;
Regulamentul CE nr. 1290/2005 (CE) din 21 iunie 2005 privind finanțarea
politicii agricole comune;
Regulamentul CE nr. 1698/2005 (CE) din 20 septembrie 2005 privind sprijinirea
dezvoltării rurale de către Fondul European Agricol pentru Dezvoltarea Rurală FEADR;
Decizia Consiliului nr. 144/2006 (CE) din 20 februarie 2006 privind stabilirea
regulilor pentru dezvoltarea rurală (pentru perioada financiară 2007-2013);
Regulamentul nr. 1164/1994 (CE) al Consiliului din 16 mai 1994 pentru
înființarea Fondului de Coeziune;
Regulamentul (CE) nr. 1386/2002 al Consiliului din 29 iulie 2002 privind
normele metodologice pentru implementarea Regulamentului Consiliului nr. 1164/94 privind sistemele de management și control ale asistenței acordate de Fondul de Coeziune și procedura de efectuare a corecțiilor financiare;
Regulamentul CE nr.16/2003 al Comisiei din 6 ianuarie 2003 stabilind reguli
speciale detaliate de implementare a Regulamentului Consiliului (CE) nr. 116/94 privind eligibilitatea cheltuielilor în contextul măsurilor cofinanțate de Fondul de Coeziune;
Regulamentul (CE) nr. 1341/2008 al Consiliului de modificare a Regulamentului
(CE) nr.1083/2006 de stabilire a anumitor dispoziții generale privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european și Fondul de coeziune, în ceea ce privește anumite proiecte generatoare de venituri.
Prevederile comunitare sunt foarte numeroase. Au fost prezentate pe scurt doar câteva dintre principalele reglementări comunitare (adaptat după Ionescu și Toderaș, 2007: 19-41), din domeniul politicii de dezvoltare regională și de coeziune.
2.3.3 Politica de dezvoltare regională și structurarea teritorială
Politica regională nu trebuie redusă doar la o politică a stimulentelor financiare.
Ea este o politică de organizare politico-administrativă, de reglementări și o politică a serviciilor transferate factorilor teritoriali, regionali, inclusiv întreprinderilor.
Generalizarea ajutoarelor publice este un indiciu al creșterii teritorializării acestora, reprezentând un factor favorabil pentru dezvoltarea echilibrată a tuturor zonelor unei țări.
Numeroase țări au ajuns la necesitatea determinării unor teritorii, diferite unități administrative, în funcție de anumite probleme. Aceste probleme cu caracter zonal și foarte diferite de o țară la alta, au fost regrupate pe categorii:
probleme legate de condițiile naturale, combinate cu subdezvoltarea economică și
subpopularea;
probleme legate numai de condițiile naturale;
probleme legate numai de condițiile economice și sociale.
Prima categorie are în vedere problemele specifice puse de regiunile muntoase (de
exemplu Elveția a determinat regiunile muntoase care beneficiază de ajutor din partea statului, iar la noi în țară Munții Apuseni a fost decretată zonă specială de intervenție), de zone fluviale cu inundații frecvente, de necesitatea protejării naturii (crearea de parcuri naționale).
A doua categorie evidențiază probleme de natură economică, care apar datorită condițiilor naturale nefavorabile și care necesită un sprijin mare din partea statului. Sunt incluse zonele rurale fragile, zonele de litoral, zonele de graniță, zonele cu condiții pedo-climaterice deosebite.
A treia categorie rezultă din constatarea decalajului crescând dintre regiunile dezvoltate economico-industrial și regiunile aflate în dificultate din punct de vedere economic. Rezolvarea unor astfel de probleme impune delimitarea zonelor respective în primă fază. Aceste zone se deosebesc de media națională prin următoarele caracteristici:
șomaj semnificativ și deseori structural;
fluxuri importante de emigrație;
venituri mici ale populației, PIB/locuitor;
industrii tradiționale în declin;
slaba dezvoltare a infrastructurii;
nivel scăzut de urbanizare.
Zone cu problemă pot fi și marile metropole, care au probleme de mediu. Aceste
zone se delimitează pe baza unei ierarhii, dată de opțiunea autorităților, în concordanță cu cerințele și posibilitățile momentului respectiv. Spre aceste zone problemă au fost orientate eforturile guvernelor, care au alocat fonduri financiare și au creat diverse facilități pentru creșterea economică a zonelor subdezvoltate
Politica regională se ocupă nu numai de „zonele problemă”, ci și de echilibrarea sau reechilibrarea diferitelor zone ale teritoriului național.
Structurarea teritoriului țării este o cerință importantă pentru crearea „cadrului” de acțiune a politicii regionale. Fără o regrupare a teritoriului, conform criteriilor științifice fundamentate și precizate, nu se pot realiza măsuri unitare și cu viziune pentru dezvoltarea economică și socială a unor zone cu diverse probleme ca șomajul, veniturile mici, fluxurile de emigrație, depopularea ș.a.m.d. în scopul asigurării echilibrului socio-economic național.
Categoria cu care operează activitatea de structurare a teritoriului unei țări este reprezentată de regiune sau zonă.
În general, prin zonă se înțelege un teritoriu, indiferent de întindere, cu aspect, structură și funcții specifice, care îi conferă o anumită omogenitate și îl diferențiază de alte zone alăturate. Termenul de zonare exprimă acțiunea de delimitare în teritoriu, iar regionalizare exprimă o structurare a întregului teritoriu național, ceea ce demonstrează faptul că acest concept de zonă sau regiune a evoluat în timp, creând două dimensiuni de înțeles.
Organizarea administrativ-teritorială reprezintă structurarea spațială de bază, cu
funcții bine precizate și competențe oficiale. Compararea între diverse țări arată relațiile care există între structura administrativă și ceilalți factori: mediul natural, structura rurală, gradul de urbanizare, dreptul administrativ, mentalități, etnii, factori lingvistici ș.a.m.d.
Cadrul administrativ modern a devenit o realitate funcțională în decursul secolului al XIX, odată cu dezvoltarea mijloacelor de comunicare. Cadrul administrativ a evoluat până în prezent, spre crearea unor unități administrative mai mari, în concordanță cu posibilitățile tehnicii moderne și cerințele dezvoltării economico-sociale.
Organizarea administrativă a teritoriului, pentru cerințele politicii regionale, nu e suficientă deoarece criteriile de zonare administrativă nu țin întotdeauna seama de omogenitatea economico-socială și/sau geografică, de problemele care le ridică în teritoriu la diferite intervale de timp.
2.3.4. Actori instituționali ai politicii de dezvoltare regională la nivel comunitar
Politica de dezvoltare regională, prin amploarea dezvoltării ei, este o politică ce subîntinde mai multe domenii de activitate, ceea ce face ca un număr mare de actori instituționali să fie implicați în elaborarea și implementarea ei.
Comisia Europeană este direct responsabilă pentru pregătirea și asigurarea implementării politicii de dezvoltare regională a UE. Rolul său este de a iniția si definitiva noi acte legislative în domeniu și de a se asigura că măsurile astfel adoptate vor fi implementate de Statele Membre. Direcția Generală (DG) pentru Politică Regională este principalul departament responsabil pentru măsurile de asistență în vederea dezvoltării economice și sociale a regiunilor la nivel european, în baza articolelor 158 și 160 ale Tratatului UE. DG Politica Regională este sprijinită în activitatea sa de alte direcții generale implicate în implementarea politicii regionale, acestea fiind DG Agricultură, DG Pescuit, DG Educație și Cultură, DG Mediu și DG pentru Forța de Muncă și Probleme Sociale. În prezent DG pentru Politică Regională gestionează 3 fonduri : FEDR, Fondul de Coeziune și ISPA. DG pentru Politică Regională are ca scop de a iniția, a definitiva și a implementa acte normative privind politica de dezvoltare regională. Un alt scop este cel de a asigura în privința implementării corespunzătoare a actelor normative privind politica de dezvoltare regională în statele membre ale Uniunii Europene. Structură executivă, are atribuția de a administra fondurile structurale și de coeziune ale Uniunii Europene. De asemenea, DG pentru Politică Regională este responsabilă și pentru următoarele acțiuni :
implementarea Fondului European de Solidaritate, destinat pentru investiții rapide
și oportune în cazul unor dezastre majore ;
coordonarea grupului regiunilor extraperiferice ale Uniunii. Potrivit art. 299 din
Tratatul Instituind Comunitatea Europeană, această acțiune permite ca Uniunea Europeană să încurajeze implementarea unor acțiuni de compensare a dezavantajelor unor regiuni îndepărtate;
administrarea contribuției Comisiei Europene la Fondul European pentru Irlanda,
care are ca scop de a promova pacea și reconcilierea în Irlanda de Nord.
Un interes deosebit pe care îl acordă este de a crea condiții favorabile pentru extinderea cu succes a Uniunii Europene și de a coopera, din punct de vedere al politicii de dezvoltare regională, cu statele vecine Uniunii. Pentru aceasta, desfășoară o serie de acțiuni de promovare a relațiilor transfrontaliere între regiunile Uniunii și statele vecine.
Parlamentul European (PE) este unica instituție cu caracter supranațional din UE și împreună cu Consiliul de Miniștrii, exercită funcția legislativă și bugetară. PE reprezintă cetățenii statelor membre ale Uniunii. Membrii sunt aleși democratic, pentru o perioadă de 5 ani. Activitatea PE se realizează în cadrul a 20 de comitete specializate. În domeniul politicii de dezvoltare regională, în cadrul PE activează Comitetul pentru Dezvoltare Regională (REGI). REGI este responsabil pentru politica regională și de coeziune a Uniunii Europene în ceea ce privește :
Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul de Coeziune și alte
instrumente ale Uniunii Europene privind politica de coeziune economică și socială ;
evaluarea impactului altor politici ale Uniunii Europene în domeniul coeziunii
economice și sociale ;
coordonarea instrumentelor structurale ale Uniunii Europene ;
cooperarea cu regiunile îndepărtate, insulare și transfrontaliere;
cooperarea cu Comitetul Regiunilor, cu autoritățile locale și regionale și cu alte
organizații de cooperare interregională.
Consiluil Uniunii Europene sau Consiliul de Miniștrii al Uniunii Europene este o instituție colegislatoare a Uniunii. El are atribuția de a exercita funcții de definire și de coordonare a politicilor Uniunii. Din Consiliu fac parte reprezentanți la nivel ministerial al fiecărui stat membru. În cadrul Consiliului, domeniul politicii regionale nu este reprezentat printr-o configurație distinctă. El este supus dezbaterilor, analizalor și proceselor de coordonare în cadrul mai multor configurații. De exemplu, politica de dezvoltare regională este parte integrantă în procesele de lucru din cadrul Consiliului de competitivitate, Consiliul de ocupare a forței de muncă, politica socială, politica de sănătate și protecția consumatorilor, Consiliul de agricultură și pescuit, Consiliul de transport, telecomunicații și energie ș.a.m.d.
Comitetul Regiunilor (CoR) este cea mai recentă instituție comunitară. El și-a început activitatea odată cu intrarea în vigoare a Tratatului Instituind Comunitatea Europeană (Tratatul de la Maastricht). Potrivit art. 263 al Tratatului, CoR este un organ cu caracter consultativ pe probleme de coeziune economică și socială, rețele de infrastructură trans-europeană, sănătate, educație, cultură, ocuparea forței de muncă, probleme sociale, probleme de mediu, formare profesională și transport,, cu rol de asistent al Consiliului de Miniștrii și al Comisiei Europene, alcătuit din reprezentanți ai comunităților regionale și locale. Membrii CoR sunt fie titulari ai unui mandat electoral în cadrul unei comunități regionale sau locale, fie responsabili din punct de vedere politic, în fața unei adunări alese. El îndeplinește funcția de organ consultativ, el putând fi consultat oricând este nevoie de a acorda un aviz privind o anumită problemă sau situație.
Banca Europeană de Investiții (BEI) este o instituție complementară a Uniunii Europene, cu personalitate juridică, instituție de finanțare a politicilor UE cu dublu rol la acest nivel, fiind percepută atât ca actor instituțional al politicii de dezvoltare regională, cât și ca instrument de finanțare (și, implicit, implementare a acesteia). Activitatea BEI se manifestă prin acoradarea de finanțări pentru realizarea următoarelor tipuri de proiecte :
proiecte care urmăresc dezvoltarea regiunilor mai puțin dezvoltate ;
proiecte care vizează modernizarea sau conversiunea întreprinderilor, sau crearea
de noi activități ca urmare a instituirii progresive a pieței comune, care, prin amploarea sau prin natura lor, nu pot fi finanțate în întregime prin diferitele mijloace existente în fiecare din statele membre ;
proiecte de interes pentru mai multe state membre, care, prin amploarea sau prin
natura lor, nu pot fi finanțate în întregime prin mijloace existente în fiecare dintre statele membre.
BEI, prin activitatea sa de finanțare, acordă împrimuturi și garanții cu dobândă redusă statelor membre care solicită finanțarea respectivă pentru implementarea proiectelor din toate sectoarele economiei, inclusiv proiectele de dezvoltare a regiunilor mai puțin dezvoltate.
2.4. Politica de dezvoltare în România
În România, politica de dezvoltare regională început să se contureze odată cu funcționarea programului Phare, în 1996. Doi ani mai târziu, în 1998, a fost stabilit cadrul legal de dezvoltare a acesteia, prin Legea 151/1998, care stabilește obiectivele politicii naționale în domeniu, instituțiile implicate, competențele și instrumentele specifice promovării politicii de dezvoltare regională. Aceasta este completată de o serie de alte legi, ordonanțe și hotărâri de guvern, prin care sunt create sau reglementate mecanismele de implementare a politicii regionale. Capitolul de negociere aferent (capitolul 21) a fost deschis în 2002 și stabilește criteriile ce trebuiesc îndeplinite de România în perspectiva aderării la UE și a eligibilității pentru Fondurile Structurale(FS) și Fondul de Coeziune, respectiv acquis-ul comunitar și modalitățile de implementare. Astfel, deși acquis-ul comunitar nu trebuie transpus, România trebuie să creeze un cadru legislativ corespunzător, care să permită implementarea prevedirilor specifice domeniului. Dacă documentul de bază al dezvoltării politicii regionale naționale, conform standardelor și cerințelor comunitare este Documentul de poziție pentru capitolul 21, acesta este completat de Parteneriatul pentru Aderare –semnat în 1998 și actualizat ultima dată în 2003, în urma desprinderii României și Bulgariei de celelalte țări candidate ale Europei Centrale și de Est(aderate în 2004, spre deosebire de 2007-data stabilită pentru România), și de Foia de parcurs pentru România (și Bulgaria).
Conform cerințelor de aderare la UE, așa cum au aparut ele în documentele corespunzătoare, realizările României în vederea aderării trebuiau să demonstreze:
existența unui cadru legislativ corespunzător celui comunitar;
organizarea teritorială similară celei comunitare;
capacitatea de programare;
capacitatea administrativă;
capacitatea de gestiune financiară și bugetară.
Ca exercițiu de pregătire în îndeplinirea acestor criterii au stat instrumentele de preaderare (Phare, ISPA și SAPARD).
Politica de dezvoltare regională reprezintă un asamblu de măsuri guvernamentale ce au drept scop sprijinirea creșterii economice și îmbunătățirea condițiilor de viață, prin valorificarea eficientă a potențialului regional și local, obiectivele sale principale vizând:
diminuarea dezechilibrelor regionale existente, cu accent pe stimularea dezvoltării
echilibrate și pe revitalizarea zonelor defavorizate (cu dezvoltare întârziată), și prevenirea creării de noi dezechilibre;
accesul la FS și de coeziune;
integrarea politicilor sectoriale la nivel regional și stimularea cooperării
interregionale (interne și internaționale) în vederea dezvoltării economice și sociale durabile. Aceste obiective sunt realizate în practică prin adoptarea de măsuri și strategii, finanțarea de proiecte și prin diverse programe, toate acestea însă fiind dezvoltate pe baza unui set de principii ce stau la baza elaborării și aplicării lor, după cum urmează:
principiul descentralizării procesului de luare a deciziei, prin trecerea de la
nivelul central/guvernamental la cel regional;
principiul parteneriatului, prin crearea și promovarea de parteneriate între toți
actorii implicați în domeniul dezvoltării regionale;
principiul planificării, în vederea atingerii obiectivelor stabilite;
principiul co-finanțării,adică obligativitatea contribuției financiare a diverșilor
actori implicați în realizarea programelor și proiectelor de dezvoltare regională.
Aceste principii naționale cu exclud și nu sunt contradictorii principiilor ce stau la baza funcționării politicii structurale la nivel comunitar, adică: principiul programării, principiul parteneriatului, principiul adiționalității și principiul monitorizării, controlului și evaluării; dimpotrivă, ele subliniază direcționarea politicii naționale înspre pregătirea accesului la instrumentele financiare ale politicii comunitare de dezvoltare regională.
2.4.1. Legislația românească
Legislația românească din domeniul politicii de dezvoltare regională și de coeziune a început să se contureze la mijlocul deceniului precedent. În procesul de negociere a României cu Uniunea Europeană în ceea ce privește aderarea la Uniune, legislația din domeniu trebuia să se conformeze cu cerințele aquis-ului comunitar. Astfel, există atât prevederi la nivelul Constituției, cât și la nivel de acte normative.
Constituția României, varianta revizuită prin Legea 429/2003, nu prevede în mod explicit aspecte ale politicii de dezvoltare regională. Doar articolul 148 din Constituție stipulează faptul că prevederile Tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu sunt prioritare față de dispozițiile contrare din legile interne. Conform acestui articol, legislația internă trebuie să corespundă Tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, la fel și actele normative adoptate la nivel comunitar.
La nivel intern, România s-a obligat să-și adapteze legislația conform prevederilor aquis-ului comunitar, însă s-a dorit și realizarea unei dezvoltări regionale armonioase, adoptându-se astfel următoarele acte normative ( adaptat după Ionescu, Toderaș, 2007: 37-41 și Ștefan, 2008: 36-37).
Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională în România, care a fost abrogată
în 2004;
Hotărârea de Guvern nr. 634/1998 pentru aprobarea Normelor metodologice de
aplicare a Legii nr. 151/1998 și a Regulamentului-cadru de organizare și funcționare a Consiliilor pentru dezvoltare regională;
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 63/1999 cu privire la gestionarea
fondurilor nerambursabile alocate României de către Comisia Europeană, precum și a fondurillor de cofinanțare aferente acestora;
Ordonanța Guvernamentală nr. 6/2002 privind modificarea și completarea OUG
nr. 63/1999 cu privire la gestionarea fondurilor nerambursabile alocate României de către Comunitatea Europeană, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente acestora;
Legea 315/2004 privind dezvoltarea regională din România. Această lege
stabilește cadrul instituțional, obiectivele, competențele și instrumentele specifice politicii de dezvoltare regională din România;
Hotărârea de Guvern 497/2004 privind desemnarea cadrului instituțional
responsabil de coordonarea, management și implementarea a instrumentelor structurale;
Hotărârea de Guvern 1115/2004 privind elaborarea în parteneriat a Planului
Național de Dezvoltare. Ea stabilește structurile parteneriale, modul de elaborare a documentului de planificare strategică și de programare financiară multianuală a României;
Legea 529/2003 privind aprobarea OG 79/2003 privind controlul și recuperarea
fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente, utilizate necorespunzător;
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de
achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii. Aceasta are rolul de a adapta legislația românească la prevederile și cerințele actelor normative comunitare. Ea transpune recentele prevederi legislative europene care reglementează achizițiile publice, reglementând și atribuirea contractelor de concesiune de lucrări și de servicii sau alte forme de parteneriat public-privat;
Hotărâre Nr. 764 din 11 iulie 2007 pentru aprobarea constituirii comitetelor
regionale de evaluare strategică și corelare și a Regulamentului-cadru de organizare și funcționare a acestora;
Hotărâre Nr. 765/2007 pentru aprobarea constituirii Comitetului de monitorizare a
Programului operațional regional 2007 – 2013 și a Regulamentului-cadru de organizare și funcționare al acestuia;
Ordinul nr. 469 din 10 martie 2009 pentru modificarea și completarea Normelor
metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 29/ 2007 privind modul de alocare a instrumentelor structurale, a prefinanțării și a cofinanțării alocate de la bugetul de stat, inclusiv din Fondul național de dezvoltare, în bugetul instituțiilor implicate în gestionarea instrumentelor structurale și utilizarea acestora pentru obiectivul convergență, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 249/2007, aprobate prin Ordinul ministrului economiei și finanțelor nr. 911/ 2007;
Hotărârea de Guvern nr. 175 din 3 martie 2010 – privind aprobarea Normelor de
implementare a Programului de sprijin pentru beneficiarii proiectelor în domenii prioritare pentru economia românească, finanțate din instrumentele structurale ale Uniunii Europene alocate Românie;
Aceste acte normative sunt doar câteva din multitudinea de acte normative care reglementează direct sau indirect politica de dezvoltare regională.
2.4.2. Actori instituționali ai politicii de dezvoltare regională la nivel național și regional
Cadrul instituțional național care privește politica de dezvoltare regională s-a dezvoltat în același ritm cu obiectivele de coeziune economică și socială ale României, precum și cu cele ale Uniunii Europene. În prezent, cadrul instituțional al României este reglementat conform prevederilor Legii 315 din 28 iunie 2004. Această lege stabilește că la rang național putem distinge două niveluri și structuri instituționale, după cum urmează:
La nivel național:
– Consiliul Național pentru Dezvoltare Regională (CNDR)
– Comitetul Interinstituțional pentru elaborarea PND (CIP)
– Instituții complementare
La nivel regional:
– Consiliul pentru Dezvoltare Regională (CDR)
– Agenția pentru Dezvoltare Regională (ADR)
La aceste instituții se mai adaugă și altele, cu responsabilități programatorii sau
evaluatorii privind implementarea politicii regionale. Printre acestea se numără Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, Institutul Național de Statistică ș.a.
LA NIVEL NAȚIONAL
Consiliul Național pentru dezvoltare regională (CNDR)
CNDR este aceea structură instituțională, cu rol decizional în procesul de elaborare și implementare a obiectivelor politici de dezvoltare regională, constituit pe baza principiului parteneriatului interinstituțional și care nu are personalitate juridică. El este subordonat Guvernului României, compus din 32 de membrii (un președinte, 15 membrii reprezentanți ai Guvernului la nivelul secretarilor de stat și 16 reprezentanți ai regiunilor de dezvoltare la nivel de președinți și vicepreședinți ai Consiilor pentru Dezvoltare Regională). Principalele atribuții care îi revin sunt următoarele (conform Legii nr.315/2004, art.12) :
avizează politicile și strategia națională pentru dezvoltare regională, precum și
Planul Național de Dezvoltare (PND), care conține prioritățile și măsurile multianuale de finanțare a obiectivelor naționale ale coeziunii economice și sociale;
aprobă criteriile și prioritățile privind utilizarea Fondului Național pentru
Dezvoltare Regională (FNDR);
prezintă Guvernului spre aprobare programele prioritare finanțare din FNDR;
urmărește realizarea obiectivelor dezvoltării regionale;
avizează proiectele propuse de Agențiile de Dezvoltare Regională(ADR) și
aprobate de Consiliul pentru Dezvoltare Regională, pentru finanțarea acestora din programele de dezvoltare regională, în cazul licitațiilor de proiecte organizate la nivel regional și la nivel național.
Activitatea CNDR este realizată în cadrul ședințelor ordinare, organizate semestrial, ori în cadrul ședințelor extraordinare, organizate în cazuri deosebite, la solicitarea președintelui sau la cererea a unei treimi din numărul de membri. Ședințele CNDR se desfășoară numai dacă participă majoritatea membrilor.
Comitetul Interinstituțional pentru elaborarea PND (CIP)
Cadrul instituțional și partenerial pentru elaborarea PND 2007- 2013 a fost stabilit prin Hotărârea Guvernului nr.1115/2004 , care a stabilit ca structură la nivel național Comitetul Interinstituțional pentru elaborarea PND (CIP), având în componență reprezentanți ai ministerelor, altor instituții publice centrale, Agențiilor de Dezvoltare Regională (ADR), institute de cercetare și instituții de învățământ superior, precum și a partenerilor economici și sociali.
CIP funcționează prin organizarea unor grupuri de lucru tematice, corespunzătoare problemelor care se analizează și prin întâlniri în plen, cu asigurarea reprezentării echilibrate a instituțiilor centrale și regionale, precum și a partenerilor economici și sociali . Rolul său este pur consultativ.
Instituții complementare la nivel național
Ministerul Finanțelor Publice (MFP) reprezintă instituția guvernamentală, cu rol în constituirea și gestionarea resurselor financiare publice. Cu rol de sinteză, MFP îndeplinește rolul de coordonator național al asistenței în relație cu Uniunea Europeană, având următoarele funcții:
asigură, în numele statului român și al Guvernului României, reprezentarea pe
plan intern și extern în domeniul său de activitate;
coordonează relațiile bugetare cu Uniunea Europeană, precum și a contactelor cu
structurile comunitare, din punct de vedere administrativ;
coordonează asistența financiară nerambursabilă acordată României de către
Uniunea Europeană și de către statele membre ale acesteia;
coordonează utilizarea asistenței financiare nerambursabile acordate României de
către Uniunea Europeană prin fondurile structurale și de coeziune.
În cadrul MFP funcționează Autoritatea pentru Coordonarea Instrumentelor Structurale (ACIS), care îndeplinește rolul de coordonator național al asistenței în relația cu UE. În calitate de coordonator național al asistenței nerambursabile acordate de Uniunea Europeană, ACIS avea atribuții și responsabilități, în ceea ce privește asistența financiară de pre-aderare (în prezent neexistând), și are atribuții și responsabilități în ceea ce privește coordonarea gestionării fondurilor structurale și de coeziune. Instituția coordonează pregătirea și funcționarea cadrului legislativ, instituțional și procedural pentru gestionarea instrumentelor structurale, iar pe de altă parte programează, coordonează, monitorizează și evaluează utilizarea asistenței financiare nerambursabile.
ACIS coordonează:
asistența nerambursabilă acordată României, pe bază bilaterală, de către Statele
Membre UE;
elaborarea și implementarea Planului Național de Dezvoltare, document strategic
ce fundamentează accesul României la Fondurile Structurale;
elaborarea, monitorizarea și evaluarea cadrului strategic național de referință, a
programelor operaționale și a documentelor cadru de implementare corespunzătoare;
dezvoltarea capacității administrative, elaborarea și actualizarea procedurilor
structurilor implicate în gestionarea instrumentelor structurale;
activitatea de informare și comunicare în domeniul instrumentelor structurale
programul de asistență tehnică JASPERS (Asistență comună pentru promovarea proiectelor în regiunile europene).
Această structură de coordonare a fost constituită în martie 2004, în cadrul Ministerului Finanțelor Publice, sub denumirea de Autoritatea de Management pentru Cadrul de Sprijin Comunitar (AMCSC), în baza Hotărârii de Guvern nr. 403/2004 pentru modificarea Hotărârii de Guvern nr. 1574/2003 privind reorganizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice și a Agenției Naționale pentru Administrare Fiscală.
În martie 2007, AMCSC a devenit Autoritatea pentru Coordonarea Instrumentelor Structurale (ACIS), în baza Hotărârii de Guvern nr. 386/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor.
Institutul Național de Statistică (INS) este un organ de specialitate al administrației publice centrale, care are rolul de a organiza și a coordona statistica oficială din România. În domeniul politicii de dezvoltare regională INS are rolul de a colecta din regiunile de dezvoltare datele statistice specifice, necesare pentru realizarea fundamentării și monitorizării politicii de dezvoltare regională (adaptat conform art.15 din Legea nr. 315 din 28 iunie 2004). Datele sunt furnizate din regiuni, cu titlu gratuit, de către Agențiile pentru Dezvoltare Regională.
Pe lângă aceste instituții enumerate, există mai multe instituții implicate în procesul politicii de dezvoltare regională prin implementarea instrumentelor structurale.
Dintre acestea sunt Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului ș.a.
LA NIVEL REGIONAL
Consiliul pentru Dezvoltare Regională (CDR)
Consiliul pentru Dezvoltare Regională este organismul constituit la nivelul regiunilor de dezvoltare, deliberativ, fără personalitate juridică, funcționând pe principii parteneriale la nivelul fiecărei regiuni de dezvoltare. În România funcționează 8 CDR-uri, fiecare având ca și scop coordonarea activităților de elaborare și monitorizare privind implementarea politicii de dezvoltare la nivel regional. Fiecare CDR funcționează în baza Regulamentelor de Organizare și Funcționare publicate în Monitorul Oficial al României.
Acest Regulament este elaborat în conformitate cu Regulamentul-cadru, adoptat prin Hotărârea de Guvern nr. 1256 din 5 august 2004.
Principalele atribuții al CDR sunt (conform Legea nr.315, art. 7, alin. 1 și 2):
analizează, aprobă strategia și programele de dezvoltare regională și sprijină
elaborarea în parteneriat a Planului Național de Dezvoltare;
aprobă proiectele de dezvoltare regională, selecționate la nivel regional, în
concordanță cu criteriile, prioritățile și metodologia elaborate de instituția națională cu atribuții în domeniul dezvoltării regionale, împreună cu organismele regionale specializate;
transmite Consiliului Național pentru Dezvoltare Regională spre aprobarea
finanțării, portofoliul propus de proiecte pentru care se aplică o procedură de selecție la nivel național;
aprobă criteriile, prioritățile, alocarea și destinațiile resurselor Fondului pentru
dezvoltare regională;
prezintă Consiliului Național pentru Dezvoltare Regională propuneri privind
alocarea de resurse la Fondul pentru dezvoltare regională;
urmărește utilizarea fondurilor alocate din Fondul național pentru dezvoltare
regională;
propune Consiliului Național pentru Dezvoltare Regională cuantumul
contribuțiilor anuale, în limita sumelor aprobate prin bugetele județelor, respectiv al municipiului București, după caz, alocate pentru Fondul de dezvoltare regională, pentru finanțarea obiectivelor politicii regionale, precum și destinația și eșalonările de plată ale acestora;
atrage alte contribuții financiare, locale și regionale, în vederea realizării
obiectivelor regionale, sursele atrase se constituie ca venituri la Fondul de dezvoltare regională;
coordonează și sprijină dezvoltarea parteneriatelor regionale;
coordonează activitățile de mediatizare la nivel regional a politicilor și
obiectivelor de dezvoltare regională, a programelor regionale finanțate de UE, precum și pe cele privind utilizarea, la nivelul regiunii, a fondurilor, asigurând transparența și informarea corectă, rapidă și în timp util a cetățenilor, în special a întreprinzătorilor.
CDR are în componență președinții consiliilor județene și câte un reprezentant al fiecărei categorii de consii locale municipale, orășenești și comunale din fiecare județ al regiunii. Pentru regiunea de dezvoltare București-Ilfov, CDR este format din președintele Consiliului Județean Ilfov, primarul general al municipiului București, din câte un reprezentant al fiecărui consiliu local de sector și din reprezentanți ai consiilor locale din județul Ilfov, la paritate cu reprezentanții sectoarelor municipiului București. Fiecare CDR este condus de un președinte și un vicepreședinte, care nu pot fi reprezentanți ai aceluși județ, asigurarea acestor funcții efectuându-se conform principiului rotației.
Mandatul acestor funcții este de un an. Fiecare CDR se reunește trimestrial la ședințe ordinare. În cazuri deosebite, acesta se poate întruni și în ședințe extraordinare, la solicitarea directorului ADR, a unei treimi din numărul total al membrilor și la cererea Consiliului Național pentru Dezvoltare Regională (CNDR).
CDR aprobă proiectele selectate în cadrul programului de dezvoltare regională, în funcție de prioritățile fiecărei regiuni. Programul de dezvoltare regională este elaborat și aprobat, trebuid să fie parte componentă a Planului Național de Dezvoltare. Toate proiectele necesită avizul CNDR, nu și aprobarea sa. În practică, CNDR aprobă proiectele deja aprobate de CDR, iar atunci când este vorba despre finanțarea ADR, aceasta este lăsată în sarcina CDR. În esență, sarcinile sunt lăsate la nivelul CDR, iar decizia la nivelul CNDR.
Agenția pentru Dezvoltare Regională (ADR)
Agențiile pentru Dezvoltare Regională sunt constituite, la nivelul regiunilor, sub
forma unui organism neguvernamental, nonprofit, de utilitate publică, cu personalitate juridică, care funcționează în domeniul dezvoltării regionale și în acord cu principiile stabilite de CNDR, ca parte a Programului Național de Dezvoltare Regională. Fiecare ADR activează în baza unui statut elaborat în concordanță cu prevederile Legii 315/2005 și aprobat de CDR. Aceste ADR funcționează pe baza următoarelor principii, și anume: descentralizarea, definire explicită a funcțiilor și competențelor, separare de atribuții. În fiecare județ al unei regiuni de dezvoltare funcționează câte un birou al ADR. Activitatea fiecărui ADR este coordonată de un director, care este numit prin concurs și eliberat din funcție de către CDR.
Documentul oficial în baza căruia se face aprobarea cererii de finanțare a ADR trebuie să definească obiectivele, sarcinile, responsabilitățile și împuternicirile acordate ADR, structura și criteriile de bază ale funcționării lor.
ADR-urile sunt responsabile de coordonarea intraregională a programelor de dezvoltare. Aceste agenții urmăresc îndeplinirea următoarelor obiective principale:
diminuarea dezechilibrelor existente, prin stimularea dezvoltării echilibrate a
regiunii de dezvoltare;
recuperarea accelerată a întârzierilor, în dezvoltarea zonelor defavorizate;
preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre în cadrul regiunii;
stimularea inițiativelor și valorificarea resurselor locale și regionale, în scopul dezvoltării durabile a regiunii;
dezvoltarea cuturală a regiunii;
promovarea cooperării în interiorul regiunii și cu celelalte regiuni de dezvoltare,
precum și promovarea cooperării transfrontaliere;
sporirea atractivității regiunii de dezvoltare, în vederea atragerii investițiilor;
promovarea sectorului IMM;
pregătirea regiunii în vederea accesului la Fondurile Structurale și la Fondul de
coeziune al UE;
asistență acordată consiliilor județene și locale, în vederea realizării unor
programe și proiecte de dezvoltare locală;
gestionarea fondurilor de dezvoltare alocate de către Uniunea Europeană;
programarea strategică a dezvoltării economice și sociale a regiunii în parteneriat
cu actorii locali;
promovarea cooperării și transferului de informații și competențe dintre mediul de
afaceri, cel științific și cel tehnologic pentru dezvoltarea regiunii;
coordonarea realizării parteneriatelor inter-regionale, intra-regionale și a relațiilor
internaționale ale agențiilor.
Principalele atribuții de activitate ale fiecărui ADR sunt următoarele (adaptat conform art. 9 din Legea nr.315 din 28 iunie 2004):
a elabora și a propune către CDR, spre aprobare, strategia, planul și programele de
dezvoltare regională, precum și planurile de gestionare a fondurilor;
a asigura realizarea programele de dezvoltare regională și a planurilor de
gestionare a fondurilor, conform hotărârilor adoptate de CDR, cu respectarea legii, și a răspunde de realizarea lor față de Consiliul pentru Dezvoltare Regională;
a transmite spre aprobare către CDR proiectele selectate în cadrul programelor de
dezvoltare regională;
a asigura și a răspunde, pe baza contractelor încheiate cu instituțiile naționale, de
implementarea, monitorizarea tehnică și financiară și de controlul execuției proiectelor finanțate de UE în cadrul programelor de dezvoltare regională și/sau, după caz, a proiectelor din cadrul programelor naționale, care se implementează la nivel regional prin ADR;
a realiza și a asigura, în baza contractelor, mediatizarea/publicitatea la nivel
regional a programelor și proiectelor de dezvoltare regională;
a organiza și a dezvolta, cu sprijinul și sub coordonarea CDR, parteneriatele
regionale și a promova la nivel regional cunoașterea politicilor și practicilor UE, precum și a principiilor care stau la baza politicii de dezvoltare regională;
a identifica și a promova, în parteneriat, proiectele de interes regional și local,
precum și proiecte de cooperare intraregională;
a dezvolta colaborări cu organisme și instituții similare din UE și a participa la
implementarea proiectelor internaționale de interes regional și local;
a elabora propunerile anuale ale bugetelor proprii de venituri și cheltuieli,
destinate desfășurării activităților prevăzute prin Legea nr.315 din 28 iunie 2004 și a le supune CDR pentru aprobare;
a participa în structurile parteneriale stabilite la nivel național, în comitetele și
subcomitetele naționale, precum și în grupurile de lucru organizate de instituțiile naționale responsabile pentru managementul și gestionarea programelor finanțate de UE;
a asigura, împreună cu organismele regionale, specializate, colectarea și
centralizarea la nivel regional a datelor cu privire la utilizarea fondurilor nerambursabile alocate regiunii, în scopul implementării programelor de dezvoltare regională.
La nivel regional, fiecare ADR identifică prioritățile regionale, acționând astfel pentru elaborarea și implementarea respectivelor programe. Totuși, ceea ce este important este faptul că prin intermediul politicii de dezvoltare regională, disparitățile regionale trebuie eliminate, mai întâi la nivel național și mai apoi la nivel comunitar.
Organizarea structurală a unei ADR cuprinde următoarele departamente:
– departamentul de informatică, colectare și procesare a datelor;
– departamentul de elaborare a politicilor de dezvoltare, a proiectelor regionale și a
programelor;
– departamentul pentru monitorizare, evaluare și control a politicilor, instrumentelor, proiectelor și programelor de dezvoltare;
– departamentul de zone asistate (asigură legătura cu investitorii din zonele defavorizate);
– departamentul economic, juridic și administrativ;
– filialele (există câte o filială în fiecare județ al regiunii).
În cadrul fiecărei agenții se constituie câte o unitate de audit intern, subordonată
directorului agenției (conform Legii nr.315/2004, art. 8, alin. 8) și al cărui scop constă în:
asigurarea obiectivă și consilierea, destinate să îmbunătățească sistemele și
activitățile agenției;
sprijinirea îndeplinirii obiectivelor agenției printr-o abordare sistematică și
metodică, prin care se evaluează și se îmbunătățește eficacitatea sistemului de conducere bazat pe gestiunea riscului, a controlului și a proceselor de administrare.
La nivelul fiecărei ADR este organizat și funcționează un Consilui ADR, al cărui număr de membrii variază în funcție de mărimea regiunii, având în componență reprezentanții următoarelor organizații și instituții:
– consiliile județene;
– principalele orașe din regiune;
– asociațiile intercomunale;
– prefecturile;
– Camera de Comerț și Industrie;
– organizațiile oamenilor de afaceri;
– asociațiile fermierilor;
– reprezentanții organizațiilor sindicale regionale;
– reprezentanții instituțiilor academice, ai sectorului cercetării științifice;
– alți reprezentanți ai organizațiior regionale (agenți, fonduri de proprietate etc.) sau
ai unor asociații neguvernamentale.
Consiliul ADR mai are în componență și reprezentanți ai CNDR în calitate de
observatori și nu de membri cu drept de vot.
În concluzie, se poate afirma faptul că realizarea dezvoltării regionale la nivelul cel mai mic, adică regional, nu poate fi realizat decât atunci când deciziile luate atât la nivel comunitar, național și regional se află în concordanță deplină, începând de la nivelul cel mai înalt pâna la nivelul cel mai mic (Figura 2.4.2.).
Figura 2.4.2. Direcția deciziilor luate pentru dezvoltare regională
Capitolul III.
Fonduri Structurale și de Coeziune
3.1. Aspecte generale
Fondurile Structurale sunt instrumente financiare prin care Uniunea Europeană acționează pentru eliminarea disparităților economice și sociale între regiuni, în scopul realizării coeziunii economice și sociale.
Politica de Coeziune Economică și Socială (PCES), înainte de toate, o politică a solidarității, reprezintă politica fundamentală a UE fiindu-i alocat 1/3 din bugetul său și urmărește:
reducea disparităților de dezvoltare economică și socială între statele
membre/regiunile UE;
îmbunătățirea funcționării Pieței unice;
promovarea dezvoltării stabile și durabile a UE.
PCES are trei obiective principale:
convergența este un obiectiv finanțat cu 80% din bugetul destinat fondurilor
structurale și de coeziune, care vizează regiunile din statele membre ale Uniunii Europene care au un PIB/locuitor mai mic decât 75% din media comunitară si regiunile care intră sub așa numitul "efect statistic";
competitivitatea regională și ocuparea forței de muncă este al doilea obiectiv,
finanțat cu 15% din bugetul destinat fondurilor structurale și de coeziune, care vizează regiunile care nu sunt eligibile în cadrul obiectivului de convergență;
cooperarea teritorială europeană este obiectivul finanțat cu doar 5% din bugetul
destinat fondurilor structurale și de coeziune și se referă la cooperarea transnatională, cooperarea transfrontalieră și cea interregională.
Pentru perioada 2007-2013, politica de coeziune a Uniunii Europene a fost reformată pentru a răspunde mai bine obiectivelor stabilite la Lisabona și la Goteborg
(economie competitivă bazată pe cunoaștere, cercetare și dezvoltare tehnologică,
dezvoltare sustenabilă, ocuparea forței de munca). Suma totală alocată pentru perioada 2007-2013 este de 336,1 mld Euro. Repartizarea pe obiective la nivel european este următoarea:
Alături de politica de coeziune economică și socială, mai operează și politici complementare de dezvoltare, cum ar fi: Politica Agricolă Comună a Uniunii Europene
(PAC) și Politica Comună de Pescuit (PCP).
Mijloacele financiare prin care se implementează PCES se numesc Instrumente
Structurale și cuprind: Fondurile Structurale (Fondul European de Dezvoltare Regională – FEDR- și Fondul Social European – FSE-), și Fondul de Coeziune. Aceste 3 fonduri sunt cunoscute sub denumirea generică de Fonduri Structurale și de Coeziune (FSC). Pe lângă acestea mai apar și fonduri complementare: Fondul European pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală (FEADR) și Fondul European pentru Pescuit (FEP).
Fiecare obiectiv prioritar este finanțat din mai multe tipuri de fonduri, însă în cazul inițiativelor comunitare, fiecărui program sau inițiativă îi corespunde un singur tip de fond. Aceste inițiative comunitare (preluate de pe web site-ul http://fonduriue.mfinante.ro) sunt, după cum urmează:
– Interreg III – promovează cooperarea transfrontalieră și transnațională pentru stimularea dezvoltării economice regionale. De asemenea, co-finanțează cooperarea interregională între parteneri regionali care nu împart o graniță comună, dar au caracteristici similare socio-economice și sunt interesați să facă cunoscute experiențelor lor ;
– Urban II – se concentrează pe sprijinirea strategiilor inovative pentru regenerarea orașelor și zonelor urbane în declin;
– Leader + – sprijină capacitățile entităților locale în zonele rurale și încurajează introducerea de strategii integrate pentru dezvoltare rurală durabilă;
– Equal – sprijină dezvoltarea resurselor umane într-un context de oportunități egale, prin eliminarea factorilor care duc la inegalități și discriminări în piața muncii (discriminare bazată pe origine etnică, dizabilitate, vârstă, orientare sexuală, religie, lipsă de calificare).
Obiectivele prioritare și inițiativele comunitara sunt finanțate din următoarele fonduri:
Pentru perioada 2007-2013, baza legală a instrumentelor structurale este reprezentată de un pachet de cinci regulamente adoptate de Comisia Europeană și de Parlamentul European în 2006.
Regulamentul nr. 1083/2006 din 11 iulie 2006 conține prevederile generale
aplicabile Fondului European pentru Dezvoltare Regionala, Fondului Social European și Fondului de Coeziune;
Regulamentul nr. 1080/2006 din 5 iulie 2006, conține prevederile referitoare la
Fondul European pentru Dezvoltare Regionala;
Regulamentul nr. 1081/2006 din 5 iulie 2006, conține prevederile referitoare la
Fondul Social European (FSE);
Regulamentul Consiliului nr. 1084/2006 din 11 iulie 2006 definește condițiile de
înființare și funcționare ale Fondului de Coeziune;
Regulamentul nr. 1082/2006 din 5 iulie 2006, constituie baza legala a înființării
unei Grupări Europene pentru Cooperare Teritoriala (EGTC).
Fonduri Structurale nu constituie o sursă unică de finanțare în cadrul bugetul Uniunii, ci fiecare fond acoperă zona sa tematică specifică. Fondurile Structurale nu finanțează proiecte individuale separate. Ele finanțează programe de dezvoltare regională multianuale trasate împreună de regiuni, state membre și Comisie, pe baza orientării propuse de Comisie pentru întreaga Uniune Europeană.
Implementarea fondurilor structurale se bazează pe un număr de principii, după
cum urmează:
concentrarea măsurilor pe obiectivele prioritare pentru dezvoltare. Intervenția
Fondurilor Structurale este concentrată pe acele teritorii sau populații care se confruntă cu cele mai mari dificultăți. Aplicarea principiului concentrării a condus la stabilirea unui număr limitat de arii de intervenție;
parteneriatul implică o colaborare cât mai strânsă între Comisie și autoritățile
corespunzătoare, la nivel național, regional sau local în fiecare stat membru de la faza pregătitoare până la implementarea măsurilor;
subsidiaritatea care a fost stabilită prin Tratatul de la Maastricht. În termeni
generali, acest lucru înseamnă că o autoritate superioară nu va putea să actioneze dacă un obiectiv este atins în mod satisfăcător la un nivel inferior, consecința a acestui lucru este că rămâne la latitudinea autorităților de management desemnate de către statele membre să selectioneze proiectele ce vor primi finanțare și să supravegheze implementarea lor;
adiționalitatea sau coerența externă conform căreia ajutorul structural al UE
trebuie să fie adițional și nu să înlocuiască resursele angajate deja de către autoritățile naționale, regionale si locale în scopul dezvoltării regiunilor lor și a pieței muncii.
3.2. Principalele documente cadru
A. Planul Național de Dezvoltare 2007-2013
Planul Național de Dezvoltare (PND), aprobat de Guvernul României în cadrul ședinței din 22 decembrie 2005, este un concept specific politicii europene de coeziune economică și socială (Cohesion Policy), menit să ofere o concepție coerentă și stabilă privind dezvoltarea statelor membre ale Uniunii Europene, transpusă în priorități de dezvoltare, programe, proiecte, în concordanță cu principiul programării fondurilor structurale.
PND 2007-2013 reprezintă documentul de planificare strategică și programare financiară multianuală, aprobat de Guvern și elaborat într-un larg parteneriat, care orientează dezvoltarea socio-economică a României în conformitate cu politica de coeziune a Uniunii Europene.
PND reprezintă , de asemenea, un instrument de prioritizare a investițiilor publice pentru dezvoltare, orientat în principal asupra priorităților și obiectivelor compatibile cu domeniile de intervenție a Fondurilor Structurale și de Coeziune. PND 2007-2013 fundamentează, între altele, prioritățile și obiectivele strategice de dezvoltare ce sunt negociate cu Comisia Europeană în vederea finanțării din Fondurile Structurale și de Coeziune în perioada 2007-2013. PND reprezintă documentul pe baza căruia sunt elaborate Cadrul Strategic Național de Referință 2007-2013 (CSNR) , reprezentând strategia convenită cu Comisia Europeană pentru utilizarea instrumentelor structurale, precum și Programele Operaționale prin care se implementează aceste fonduri.
Elaborarea PND 2007-2013 s-a realizat conform prevederilor HG nr. 1115/2004 privind elaborarea în parteneriat a Planului Național de Dezvoltare, care stabilește principiile metodologice, cadrul de lucru interinstituțional și mecanismele de consultare partenerială.
Din punct de vedere al conținutului, PND 2007-2013 cuprinde următoarele secțiuni principale:
I. Analiza situației curente
II. Analiza SWOT
III. Strategia de dezvoltare
IV. Programarea financiară
V. Implementarea
VI. Parteneriatul
Analiza situației curente
Capitolul „Analiza situației curente” cuprinde o descriere cuantificată a situației socio-economice actuale privind disparitățile interne și decalajele față de Uniunea Europeană, dar și potențialul de dezvoltare. Această descriere include o analiză de ansamblu a situației socio-economice (privire geografică de ansamblu, analiza situației demografice și a situației macroeconomice, inclusiv perspectivele macroeconomice 2007-2013), precum și analizele socio-economice sectoriale și regionale.
Analiza socio-economică a PND 2007-2013 cuprinde de asemenea descrierea situației în domeniul cooperării teritoriale europene (relația României cu statele vecine, dar și participarea regiunilor României în cadrul programelor de cooperare între diferitele regiuni europene) și o analiză asupra capacității administrative a țării, care abordează sistemul administrației publice, sistemul judiciar și domeniul ordinii publice. Ultimul capitol al Analizei socio-economice abordează situația dezvoltării spațiale, din punctul de vedere al amenajării teritoriului și al cadrului definitor pentru dezvoltarea teritorială a României.
Analiza SWOT
Analiza SWOT a PND 2007-2013 evidențiază punctele tari, punctele slabe, oportunitățile și riscurile identificate în capitolul de analiză a situației curente.
Strategia de dezvoltare
Strategia de dezvoltare a PND 2007-2013 este o reflectare a nevoilor de dezvoltare a României, în vederea reducerii cât mai rapide a decalajelor existente față de UE. Strategia PND 2007-2013 se axează atât pe orientările strategice comunitare privind coeziunea, cât și pe prioritățile Agendei Lisabona și obiectivele de la Göteborg, respectiv creșterea competitivității, ocuparea deplină și protecția durabilă a mediului.
Obiectivul global al PND 2007-2013 este „Reducerea cât mai rapidă a disparităților de dezvoltare socio-economică între România și Statele Membre ale Uniunii Europene”, care se sprijină pe trei obiective specifice:
creșterea competitivității pe termen lung a economiei românești ;
dezvoltarea la standarde europene a infrastructurii de bază ;
perfecționarea și utilizarea mai eficientă a capitalului uman autohton.
În vederea atingerii obiectivului global și a obiectivelor specifice și pornind de la aspectele identificate în etapa de analiză socio-economică, au fost formulate șase priorități naționale de dezvoltare pentru perioada 2007-2013.
1. Creșterea competitivității economice și dezvoltarea economiei bazate pe cunoaștere prin:
1.1. creșterea competitivității prin îmbunătățirea accesului pe piață al întreprinderilor, în special al IMM-urilor;
1.2. dezvoltarea economiei bazate pe cunoaștere prin promovarea cercetării și inovării și accelerarea dezvoltării societății informaționale;
1.3. îmbunătățirea eficienței energetice și valorificarea resurselor regenerabile de energie.
2. Dezvoltarea și modernizarea infrastructurii de transport prin :
2.1. modernizarea și dezvoltarea infrastructurii de transport trans-europene și a rețelelor de legătură;
2.2. modernizarea și dezvoltarea infrastructurii de transport de interes național și îmbunătățirea serviciilor aferente;
2.3. dezvoltarea durabilă a sectorului transporturi.
3. Protecția și îmbunătățirea calității mediului prin :
3.1. îmbunătățirea standardelor de viață prin asigurarea serviciilor de utilități publice la standardele de calitate și cantitate cerute, în sectoarele de apă și deșeuri;
3.2. îmbunătățirea sistemelor sectoriale de management de mediu, precum și pe îmbunătățirea infrastructurii de protecție a aerului.
4. Dezvoltarea resurselor umane, promovarea ocupării și incluziunii sociale și întărirea capacității administrative prin:
4.1. dezvoltarea capitalului uman.
4.2. promovarea ocupării depline;
4.3. promovarea incluziunii sociale.
4.4 dezvoltarea capacității administrative și a bunei guvernări.
5. Dezvoltarea economiei rurale și creșterea productivității în sectorul agricol prin:
5.1. creșterea competitivității economiei agro-alimentare și silvice;
5.2..creșterea standardelor de viață în zonele rurale;
5.3. dezvoltarea economică durabilă a fermelor și a exploatațiilor forestiere;
5.4. promovarea inițiativelor de tip „LEADER”, prin care se va urmări stimularea inițiativelor locale;
5.5. asigurarea pescuitului durabil și dezvoltarea acvaculturii.
6. Diminuarea disparităților de dezvoltare între regiunile țării prin:
6.1. îmbunătățirea infrastructurii publice regionale și locale;
6.2. consolidarea mediului de afaceri regional și local;
6.3. dezvoltarea turismului regional și local;
6.4. dezvoltare urbană durabilă;
6.5. cooperarea teritorială europeană.
Programarea financiară
Strategia PND, axată pe prioritățile și obiectivele compatibile cu domeniile de intervenție a Fondurilor Structurale și de Coeziune, va fi finanțată din surse multiple. Programarea financiară a PND a urmărit realizarea un tablou general realist al surselor de finanțare a dezvoltării ce ar trebui utilizate în perioada 2007-2013 pentru creșterea convergenței cu UE, conducând la o sumă estimativă globală de cca. 58,7 miliarde Euro, repartizată astfel pe cele 6 priorități naționale de dezvoltare ale PND (Tabel 3.2.).
Structura pe surse de finanțare a PND 2007-2013 se prezintă după cum urmează :
– fondurile comunitare – 43%
– surse publice naționale (centrale și locale, inclusiv credite IFI) – 48%
– surse private (cofinanțări private aferente fondurilor comunitare) – 9%
Implementarea
Implementarea prevederilor PND 2007-2013 conform strategiei stabilite și în condiții de eficiență, rigurozitate, transparență și corectitudine financiară, presupune eforturi însemnate din partea instituțiilor publice și a beneficiarilor. Investițiile ce sunt efectuate în baza prevederilor PND nu sunt, însă, gestionate în mod direct prin intermediul PND, ci conform regulilor specifice diverselor surse de finanțare a acestor investiții. Mecanismele de implementare ale PND reprezintă, prin urmare, o sumă a acestor reguli de implementare a documentelor de programare pentru fondurile europene, a programelor naționale și locale de investiții bugetare, a finanțărilor rambursabile acordate de instituțiile financiare internaționale etc. În România, Ministerul Finanțelor publice îndeplinește cu ajutorul Autorității pentru Coordonarea Instrumentelor Structurale, rolul de coordonator național al sistemului instituțional, legislativ și procedural de programare și implementare a instrumentelor structurale.
Parteneriatul
În conformitate cu principiul european al parteneriatului, în procesul de elaborare a PND 2007-2013, pe lângă autoritățile publice au fost consultați și parteneri neguvernamentali reprezentativi: organisme regionale, sindicate, patronate, instituții de cercetare și învățământ superior, organizații neguvernamentale etc. Consultările parteneriale au avut loc în cadrul structurilor parteneriale constituite pentru elaborarea PND conform HG nr. 1115/2004 privind elaborarea în parteneriat a Planului Național de Dezvoltare. Documentele Consultative pentru PND 2007-2013 au fost dezbătute și avizate în cadrul Comitetului Interinstituțional pentru elaborarea PND (CIP), structura partenerială la nivel național formată din reprezentanți la nivel de decizie ai ministerelor, altor instituții publice centrale, Agențiilor pentru Dezvoltare Regională (ADR), institutelor de cercetare și instituțiilor de învățământ superior, precum și din reprezentanți ai partenerilor economici și sociali.
B. Cadrul Strategic Național de Referință 2007-2013
Conform acquis-ului privind Politica de Coeziune a Uniunii Europene, fiecare stat membru elaborează un Cadru Strategic Național de Referință (CSNR), ca document de referință pentru programarea Fondurilor Structurale și de Coeziune.
Acest document nu servește însă ca instrument de management, ci ca document strategic prin care se stabilesc prioritățile de intervenție ale Fondurilor Structurale și de Coeziune în perioada de referință. CSNR face legătura între prioritățile naționale de dezvoltare, stabilite în Planul Național de Dezvoltare 2007-2013, și prioritățile la nivel european – Orientările Strategice Comunitare (OSC) privind Coeziunea 2007-2013 și Liniile Directoare Integrate ale UE pentru Creștere Economică și Locuri de Muncă 2005-2008. Baza pentru elaborarea acestui document strategic de planificare pe termen mediu a
fondurilor Structurale și de Coeziune o constituie Planul Național de Dezvoltare 2007-2013, aprobat de Guvernul României în luna decembrie 2005.
Ca diferență majoră între PND și CSNR, este de menționat că, din punct de vedere al finanțării, CSNR este susținut exclusiv din Fondurile Structurale și de Coeziune și cofinanțarea națională aferentă, în timp ce PND include și alte finanțări (programe de
investiții naționale și locale, credite externe, fonduri europene pentru dezvoltare rurală și pescuit, etc.).
Este extrem de important de subliniat legătura între CSNR și Programele Operaționale (PO). CSNR reprezintă strategia globală de utilizare a Fondurilor Structurale și de Coeziune, iar diversele PO reprezintă instrumentele prin care se realizează diversele prevederi ale CSNR. Din acest motiv, trebuie evidențiate foarte clar conexiunile și intercondiționările strategice între CSNR și PO (Anexa 1.).
CSNR are ca și obiectiv central reducerea disparităților de dezvoltare economică și socială dintre România și statele membre ale Uniunii Europene prin generarea unei creșteri suplimentare de 15-20% a PIB până în anul 2015. Prioritățile CSNR ( preluate de pe site-ul http://www.fonduri-structurale.ro) au fost formulate ca răspuns strategic al Guvernului la problemele economice actuale și în vederea creării oportunităților pe care România și le dorește, acestea fiind:
dezvoltarea infrastructurii de bază la standarde europene;
creșterea competitivității pe termen lung a economiei românești;
dezvoltarea și folosirea mai eficientă a capitalului uman din România;
consolidarea unei capacități administrative eficiente;
promovarea dezvoltării teritoriale echilibrate;
promovarea dezvoltării teritoriale echilibrate.
Tabel. 3.2. Programarea financiară globală a PND 2007-2013
– mil.euro-
C. Cadrul de Sprijin Comunitar (CSC)
Cadrul de Sprijin Comunitar reprezintă necesarul financiar (atât din fonduri structurale cât și din alte resurse financiare) destinat îndeplinirii priorităților din Planul Național de Dezvoltare. El rezultă din consultările dintre statul membru și Comisia Europeană pe marginea Planului Național de Dezvoltare și are ca scop concentrarea strategică a politicilor economice, sociale și regionale naționale și coordonarea lor cu politicile Comisiei Europene și ale Strategiei de la Lisabona.
D. Program Operațional Sectorial (POS)
Vine în completarea Cadrului de Sprijin Comunitar și ajută Comisia Europeană în alocarea fondurilor pentru proiecte. Programele se pot referi la regiuni (Programul Operațional Regional) sau sectoare de activitate (Programele Operaționale Sectoriale).
Fiecare program operațional sectorial cuprinde câteva secțiuni de bază cum ar fi o analiză a situației actuale în funcție de specificul domeniului, o analiză SWOT, formularea unei strategii sectoriale care cuprinde o listă de obiective și axe prioritare de finanțare, un plan financiar și de implementare, precum și referiri cu privire la respectarea principiului parteneriatului în elaborarea fiecărui plan operațional. Pe lângă POS-uri, fiecare autoritate de management va mai elabora și o serie de programe complement care detaliază modul de implementare a programelor operaționale sectoriale.
3.3. Fondul European de Dezvoltare Regională – FEDR (European Regional
Development Fund – ERDF)
A fost înființat în 1975 și a devenit principalul instrument al politicii regionale a Comunității. Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) susține dezvoltarea economică durabilă la nivel regional și local prin mobilizarea capacităților locale și diversificarea structurilor economice în domenii precum cercetare și dezvoltare tehnologică, inovare și antreprenoriat, societatea informațională, IMM-uri, protecția mediului, turism, energie.
Domeniile de intervenție pentru obiectivul „Convergență” prin susținerea dezvoltării economice integrate la nivel regional și local și durabile prin mobilizarea capacităților locale și diversificarea structurilor economice, sunt:
cercetare și dezvoltare tehnologică, inovare și antreprenoriat, sprijinirea cercetării
și dezvoltării în IMM-uri, transferul tehnologic, îmbunătățirea legaturilor dintre IMM-uri și universități și centre de cercetare, dezvoltarea rețelelor și centrelor de afaceri, sprijin pentru furnizorii de servicii dedicate IMM-urilor prin noi instrumente de finanțare dedicate stimulării antreprenoriatului și inovației;
societatea informațională, inclusiv dezvoltarea serviciilor și aplicațiilor locale,
îmbunătățirea accesului la internet, sprijin pentru IMM-uri pentru utilizarea eficienta a tehnologiei informației și comunicațiilor;
protecția mediului, inclusiv investiții legate de managementul deșeurilor,
aprovizionarea cu apa, tratarea apelor uzate, calitatea aerului, prevenirea poluării, reabilitarea zonelor contaminate, promovarea biodiversitatii și protejarea naturii, sprijin pentru IMM-uri pentru a promova metode durabile de producție prin introducerea managementului de mediu eficient și adoptarea tehnologiilor de prevenire a poluării;
susținerea dezvoltării economice integrate la nivel regional și local și durabile
prin mobilizarea capacităților locale și diversificarea structurilor economice, în special în domeniile: cercetare și dezvoltare tehnologica, inovare și antreprenoriat, sprijinirea cercetării și dezvoltării în IMM-uri, transferul tehnologic, îmbunătățirea legaturilor dintre IMM-uri și universități și centre de cercetare, dezvoltarea rețelelor și centrelor de afaceri, sprijin pentru furnizorii de servicii dedicate IMM-urilor prin noi instrumente de finanțare dedicate stimulării antreprenoriatului și inovației;
societatea informaționala, inclusiv dezvoltarea serviciilor și aplicațiilor locale,
îmbunătățirea accesului la internet, sprijin pentru IMM-uri pentru utilizarea eficienta a tehnologiei informației și comunicațiilor.
Domeniile de intervenție pentru obiectivul „Cooperare teritorială europeană” sunt:
– dezvoltarea activităților economice și sociale transfrontaliere, prin strategii comune pentru dezvoltarea teritoriala durabila (ex.: dezvoltarea IMM, turismului, culturii, infrastructurii pentru sănătate, protecția mediului);
– stabilirea și dezvoltarea cooperării transnaționale, inclusiv cooperarea bilaterala între regiuni maritime, prin finanțarea rețelelor și a activităților ce conduc la dezvoltarea teritoriala integrata (managementul apelor, accesibilitate, prevenirea riscurilor, rețele de cooperare științifică și tehnologica);
– promovarea lucrului în rețea (networking) și a schimbului de experiența între autoritățile locale și regionale, inclusiv programele de cooperare și acțiuni ce implica studii, culegere de date, monitorizarea și analiza tendințelor de dezvoltare în comunitate.
3.4. Fondul Social European – FSE (European Social Fund – ESF)
A fost înființat în 1958. În scopul de a întări coeziunea economică și socială și de a contribui la implementarea "Strategiei europene privind ocuparea forței de muncă", FSE are ca sarcină sporirea adaptabilității forței de muncă și a întreprinderilor, creșterea accesului pe piața forței de muncă, prevenirea șomajului, prelungirea vieții active și creșterea gradului de participare pe piața muncii a femeilor și a migranților, sprijinirea incluziunii sociale a persoanelor dezavantajate și combaterea discriminării. Prin intermediul său se acordă susținere financiară acțiunilor de formare și reconversie profesională ca și celor vizând crearea de noi locuri de muncă.
În cadrul obiectivelor "Convergența" și "Competitivitate regională și ocuparea forței de muncă", FSE sprijină acțiuni legate de:
– sporirea adaptabilității forței de muncă și a întreprinderilor;
– creșterea accesului pe piața forței de muncă a persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă și a persoanelor inactive, prevenirea șomajului, prelungirea vieții active și creșterea gradului de participare pe piața muncii a femeilor și migranților;
– sprijinirea incluziunii sociale a persoanelor dezavantajate și combaterea discriminării;
– reforma în domeniile ocupării și incluziunii sociale, în particular prin promovarea
dezvoltării parteneriatelor și a convențiilor prin lucrul în rețea al actorilor relevanți la nivel național, regional și local;
– extinderea și îmbunătățirea investițiilor în capitalul uman (educație și formare profesională);
– întărirea capacității instituționale și a eficientei administrațiilor publice și serviciilor publice la nivel național, regional și local, pentru a putea implementa reforme, în special în domeniul economic, social, al ocupării forței de muncă, protecției mediului și judiciar.
3.5. Fondul de Coeziune – FC
A fost creat de Tratatul de la Maastricht în 1992 pentru a furniza contribuția financiară necesară proiectelor din domeniul mediului și al rețelelor trans-europene de infrastructură de transport. Fondul este rezervat statelor membre care au introdus "programul de convergență" și al căror PIB pe locuitor este sub 90% din media Comunității. Spre deosebire de Fondurile Structurale prezentate mai sus, Fondul de Coeziune nu co-finanțează programe, ci furnizează finanțare directă pentru proiecte individuale, care sunt clar identificate de la început. Decizia de a finanța un proiect este luată de Comisie, în acord cu statul membru beneficiar, în timp ce proiectele sunt administrate de autorități naționale și supervizate de un Comitet de Monitorizare.
Domeniile de intervenție ale acestui instrument sunt:
– rețelele trans-europene de transport;
– proiecte majore de infrastructură de mediu;
– domenii care se pot dezvolta durabil și care prezintă beneficii evidente în ceea ce privește protecția mediului (eficienta energetică și energie regenerabilă, sisteme de transport în afara coridoarelor europene, căi ferate, transport fluvial și maritim, sisteme de transport intermodal și interoperabilitatea acestor sisteme, transport urban și transport publicecologic).
Rata maximă de finanțare prin Fondul de Coeziune este de 85% din cheltuiala publică pe proiect.
3.6. Fondul European pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală – FEADR
Fondul European pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală este acțiunea complementară destinată politicii agricole comune a Uniunii Europene. FEADR a fost înființat în 1958 și finanțează măsuri de dezvoltare rurală și ajutoare pentru fermieri, în special în regiuni cu întârzieri în dezvoltare. Este destinat îmbunătățirii eficienței structurilor de producție, procesare și marketing al produselor agricole și forestiere și dezvoltării potențialului local în zonele rurale. Este corespondentul Fondului SAPARD, accesibil însă statelor membre ale UE, având ca obiective susținerea pieței produselor agricole și promovarea restructurării agriculturii comunitare.
Actiunile care vor fi finantate prin FEADR sunt:
– investiții în holdinguri agricole;
– sprijin de început pentru tineri fermieri;
– instruire profesională;
– sprijin pentru scheme de pensionare anticipată;
– alocații compensatorii pentru zone dezavantajate;
– asuri de agro-mediu;
– procesarea și marketingul produselor agricole;
– dezvoltarea și promovarea pădurilor;
– măsuri pentru adaptarea și dezvoltarea zonelor rurale.
Fondurile pentru Dezvoltare Rurală reprezintă banii europeni care vor dați României pentru investiții în agricultură și dezvoltare rurală. Conform negocierilor dintre România și Uniunea Europeană, țara noastră beneficiază de circa 7,5 miliarde euro (262.000 miliarde lei vechi) pentru perioada 2007 – 2013, ceea ce înseamnă 1,07 miliarde de euro pe an. La acești bani se adaugă contribuțiile statului român, în funcție de tipurile de investiții care vor fi realizate. Fondurile pentru Dezvoltare Rurală sunt asemănătoare cu fondurile Sapard (fonduri de preaderare),dar au ceva în plus:
– se adresează mult mai multor beneficiari, inclusiv micilor fermieri și întreprinzători;
– vor putea fi obținute mai simplu.
Fondurile pentru Dezvoltare Rurală se adresează deopotrivă micilor fermieri, asociațiilor de fermieri, tinerilor, întreprinderilor mici și mijlocii din sectorul agricol și silvic (dar și din servicii și mica industrie), unităților de procesare, proprietarilor de păduri, agricultorilor din zona de munte, consiliilor locale.
Fondul European pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală urmărește patru axe de dezvoltare:
Axa 1: Creșterea competitivității sectorului agricol și forestier;
Axa 2: Îmbunătățirea mediului și a peisajului natural;
Axa 3: Îmbunătățirea calității vieții în spațiul rural și încurajarea diversificării economiei rurale;
Axa 4: Leader.
1. Creșterea competitivității sectorului agricol și forestier = 3,25 miliarde euro (45% din total):
sprijin pentru ferme de semi-subzistenta (circa 85.000 de ferme mici vor primi
1.500 euro/ an, timp de 3 ani, dacă își fac un plan de modernizare) ;
modernizarea exploatațiilor agricole (16.000 de exploatații agricole vor primi în
jur de 70.000 euro/ proiect) ;
înființarea de ferme de către fermieri sub 40 de ani (până la 40.000 euro/ fermă,
conform proiectului depus) ;
sprijinirea înființării grupurilor de producători agricoli (750 de grupuri de
producători vor primi circa 250.000 euro/ proiect) ;
formare profesională și informare (140.000 de fermieri vor fi instruiți).
2. Gospodărirea terenurilor agricole și silvice = 1,8 miliarde euro (25% din total) :
sprijin pe suprafață pentru zonele defavorizate, în principal zona de munte (circa
370.000 de fermieri vor primi suplimentar între 25 și 250 euro/ hectar/ an) ;
sprijin pentru pajiști și fânețe (circa 95 euro/ hectar/ an) ;
sprijin pentru prima împădurire a terenului agricol (36.000 de hectare vor
beneficia de fonduri de 5.000 euro/ hectar).
3. Îmbunătățirea calității vieții în mediul rural = 2,12 miliarde euro (30% din total):
diversificarea activităților neagricole (meșteșuguri, artizanat, produse tradiționale,
turism rural) – 19.000 de beneficiari vor primi 10.000 euro/ proiect;
investiții în mici întreprinderi la țară – frizerii, reparații de utilaje agricole etc.
(3.800 de mici întreprinderi vor fi finanțate cu 20.000 euro/ proiect) ;
renovarea satelor (circa 1.200 de consilii locale vor primi câte 1 milion de euro
pentru drumuri comunale, canalizare, restaurarea construcțiilor cu valoare istorică și culturală etc.)
4. Programul LEADER = 0,18 miliarde euro (2,5% din total). Se va finanța crearea de Grupuri de Acțiune Locală care vor sprijini proiectele de dezvoltare ale satelor.
3.7. Fondul European pentru Pescuit – FEP
Fondul European pentru Pescuit, înființat în 1993, contribuie la adaptarea și modernizarea industriei pescuitului prin îndepărtarea capacităților în surplus și orientarea industriei către susținerea unei dezvoltări integrate a regiunilor de coastă dependente puternic de pescuit.
Fondul susține acțiuni având ca scop: atingerea unui echilibru susținut între resurse și exploatare; promovarea dezvoltării întreprinderilor viabile economic în sectorul pescuitului; îmbunătățirea aprovizionării pieței și creșterea valorii adăugate la produsele din pește și acvacultură prin procesare; revitalizarea industriilor care depind de pescuit și acvacultură.
În afară de finanțarea înnoirii flotei și investițiilor industriale, fondul finanțează măsurile având ca scop căutarea de noi piețe și de sectoare alternative de activitate.
Fondul European pentru Pescuit () ajută la realizarea durabilității economice, sociale și de mediu prin reducerea efortului de pescuit și protejarea mediului marin.
Gradul de susținere financiară prin este de maxim 40% din valoarea proiectului pentru creșterea capacităților sau înființarea unităților de producție.Pentru acele proiecte care vizează investiții pentru interes colectiv, instruiri, actiuni de promovare, dar și pentru proiecte pilot, gradul de susținere este între 80 -100%. Pentru pescuit există un fond special de 263 milioane euro pentru perioada 2007 – 2013 (în jur de 9.250 miliarde lei vechi). Cea mai mare parte din acești bani este alocată pentru:
– crearea fermelor de acvacultură și modernizarea bărcilor și navelor de pescuit;
– finanțarea asociațiilor de pescari.
Fondul European pentru Pescuit este structurat pe cinci axe prioritare:
Adaptarea flotei de pescuit a Comunității;
Acvacultură, pescuitul intern, procesare și marketing;
Măsuri de interes comun;
Dezvoltarea durabilă a zonelor de pescuit;
Asistență tehnică.
Actiunile care vor fi finantate prin sunt:
ajustări ale efortului în sectorul pescuitului;
modernizarea flotei;
dezvoltarea de ferme de pescuit;
protecția zonelor maritime;
facilități în porturile de pescuit;
procesarea și marketingul produselor de pește;
promovarea produselor.
3.8. Asistență financiară pentru România
Asistența financiară nerambursabilă în cadrul Politicii de Coeziune Economică și Socială a Uniunii Europene se acorda României prin Fondurile Structurale și de Coeziune în cadrul obiectivelor „Convergență” și „Cooperare teritorială europeană”. Suma totală a Fondurilor Structurale și de Coeziune alocate României pentru perioada 2007-2013 este de 19,668 miliarde Euro, din care 12,661 miliarde sunt alocate prin Fondurile Structurale în cadrul obiectivului „Convergență”, 6,552 miliarde Euro sunt alocate prin Fondul de Coeziune, iar 0,455 miliarde sunt alocate obiectivului „Cooperare Teritorială Europeană”.
Alocările proiectate corespund priorităților naționale stabilite prin Cadrul Strategic Național de Referință 2007-2013 (CSNR) elaborat pe baza prevederilor Planului Național de Dezvoltare 2007-2013 (Figura 3.6 preluat de pe web site-ul http://www.ugir1903.ro).
Asistența financiară nerambursabilă complementară în cadrul Politicii Agricole Comune a Uniunii Europene însumează 8,022 miliarde Euro, acordându-se României prin Fondul European de Dezvoltare Rurală. Prioritățile au fost stabilite prin Planului Național Strategic pentru Dezvoltare Rurală 2007-2013.
Figura 3.6. Planul Național de Dezvoltare 2007-2013 – direcții
Reglementările referitoare la Fondurile Structurale și de Coeziune prevăd ca
împrumuturile nerambursabile UE să fie cofinanțate de statele membre. Nivelul maxim al unui împrumut nerambursabil UE este stabilit în Regulamentul General, în conformitate cu perspectiva financiară UE pentru 2007-2013. României i se oferă o rată maximă de finanțare comunitară la nivelul Programelor Operaționale de 85% pentru toate cele trei
Fonduri: FEDR, FSE și FC.
Alocarea CSNR în cadrul obiectivului „Convergență" necesită o finanțare națională estimată la 4,4 mld Euro, constituită atât din surse publice cât și din surse private. Cofinanțarea publică este asigurată de la bugetul de stat de către Guvernul României și de la bugetele locale de către autoritățile publice locale, care aplică pentru finanțare din Instrumente Structurale. Cofinanțarea privată este necesară pentru proiectele adresate beneficiarilor privați, cum ar fi întreprinderile.
3.9. Elemente cheie pentru accesarea Fondurilor Structurale și de Coeziune
Beneficiarul eligibil îndeplinește criteriile de eligibilitate stabilite în Programul
Complement pentru fiecare domeniu major de intervenție (Programele Complement sunt prezentate pe paginile de internet ale ministerelor în care se află Autoritățile de Management). Respectă eventuale cerințe specifice stabilite de Autoritatea de Management la momentul lansării „cererii de proiecte”, precum și în Ghidul Solicitantului. Are o forma de organizare conformă legislației române și să fie înregistrat în România.
Proiectul eligibil îndeplinește următoarele cerințe :
este dezvoltat și implementat pe teritoriul României;
se regăsește pe lista operațiunilor eligibile prezentate în Programul Complement,
pentru fiecare domeniu major de intervenție;
se adresează unei zone sau grup țintă (dacă este cazul), așa cum este prezentat în
Programul Complement sau în Ghidul Solicitantului;
durata și valoarea finanțării solicitate se încadrează în limitele stabilite în
„cererea de proiecte”;
respectă politicile și normele comunitare și naționale în ce privește ajutorul de
stat, achizițiile publice, respectiv egalitatea de șanse, dezvoltare durabilă.
Cofinanțare necesară pentru un proiect cu fonduri structurale
Din costul total al proiectului, beneficiarul trebuie să acopere cheltuielile neeligibile, precum și cofinanțarea. Cofinanțarea poate fi reprezentată și de contribuția în natură a beneficiarului, așa cum este prezentată în Manualul privind eligibilitatea cheltuielilor și în Ghidul Solicitantului. De asemenea, cheltuielile eligibile pentru fiecare proiect în parte vor fi stabilite de către Autoritățile de Management în conformitate cu regulile naționale de eligibilitate. Astfel, în momentul lansării unei „cereri de proiecte”, Autoritatea de Management va face cunoscută și lista cu cheltuielile eligibile pentru acele proiecte.
Documentele necesare
Documentele necesare depind de tipul de proiect:
analiza economico-financiară;
analiză de risc;
studiul de fezabilitate;
proiectul tehnic, acolo unde este cazul;
autorizația de construcție;
aviz de mediu;
evaluarea strategică de mediu;
documente de confirmare a cofinanțării;
detalii privind contribuția în natură;
titlul de proprietate/ act de concesiune;
documente contabile ale firmei;
cazierul fiscal al persoanei autorizate să depună cererea de finanțare și al
persoanei responsabile de proiect;
adeverința că solicitantul nu are datorii la bugetul de stat (obținută de la
Administrația Financiară).
Pași în obținerea finanțării
Pași urmați în procesul de obținere a finanțării:
Pasul 1: Beneficiarii eligibili completează cererea de finanțare și anexele solicitate de
Autoritatea de Management. Există un model unic de cerere de finanțare pentru toate
cele trei instrumente structurale, cu anexe diferențiate pe fiecare fond în parte;
Pasul 2: Cererea de finanțare este transmisă Organismului Intermediar / Autorității
de Management;
Pasul 3: Se verifică conformitatea administrativă a cererii de finanțare, în conformitate cu procedurile interne ale fiecărei AM;
Pasul 4: După verificarea conformității administrative urmează verificarea eligibilității proiectului. Criteriile de eligibilitate a proiectelor sunt prezentate în Programul Complement și trebuie aprobate de către Comitetul de Monitorizare;
Pasul 5: Evaluarea tehnică și financiară a proiectului;
Pasul 6: Selectarea proiectului conform criteriilor aprobate de Comitetul de Monitorizare;
Pasul 7: Aprobarea proiectului și semnarea contractului de finanțare.
Capitolul IV.
Programe Operaționale (PO)
4.1. Aspecte generale
Documentele de programare care stau la baza implementării Fondurilor Structurale și de Coeziune (FSC) la nivel național sunt Planul Național de Dezvoltare 2007-2013 (PND), Cadrul Strategic Național de Referință 2007-2013 (CSNR) și Programele Operaționale (PO).
Pentru accesul la Fondurile Structurale și de Coeziune ale Uniunii Europene, România a elaborat Planul Național de Dezvoltare 2007-2013, pe baza strategiilor sectoriale de dezvoltare și a strategiei naționale de dezvoltare regională, realizându-se astfel o programare a dezvoltării economice și sociale a țării, similară celei realizate de
statele membre ale UE.
Implementarea strategiei Cadrului Strategic Național de Referință se realizează prin programele operaționale. Programele Operaționale sunt elaborate de către Autoritățile de Management și stabilesc domeniile majore de intervenție ale FSC, conform prevederilor regulamentelor europene (Tabelul 4.1. preluat de pe web site-ul http://amposcce.minind.ro).
Elaborarea lor se realizează în coordonarea metodologică a Ministerului Finanțelor Publice. Finanțarea acțiunilor indicative din Programele Operaționale se realizează din fonduri europene și naționale (buget de stat, bugete locale, alte surse publice, surse private).
4.2. Programul Operațional Regional (POR)
Obiectivul general al PO Regional constă în sprijinirea unei dezvoltări economice, sociale, echilibrate teritorial și durabile a regiunilor României, corespunzătoare nevoilor lor și resurselor specifice, prin concentrarea asupra polilor urbani de creștere, prin îmbunătățirea condițiilor infrastructurale și ale mediului de afaceri pentru a face din regiunile României, în special cele rămase în urmă, locuri mai atractive pentru a locui,
Tabel 4.1. Principalele Programe Operaționale, Autoritatea de Management și Instrumente Structurale
a le vizita, a investi și a munci.
Obiective specifice sunt următoarele:
creșterea rolului economic și social al centrelor urbane, prin adoptarea unei
abordări policentrice, în vederea stimulării unei dezvoltări mai echilibrate a regiunilor;
îmbunătățirea accesibilității regiunilor și în particular a accesibilității centrelor
urbane și a legăturilor cu zonele înconjurătoare;
creșterea calității infrastructurii sociale a regiunilor;
creșterea competitivității regiunilor ca locații pentru afaceri;
creșterea contribuției turismului la dezvoltarea regiunilor.
POR are în vedere următoarele axe:
AXA 1. Sprijinirea dezvoltării durabile a orașelor – potențiali poli de creștere prin:
reabilitarea infrastructurii urbane și îmbunătățirea serviciilor urbane, inclusiv
transportul urban;
dezvoltarea durabilă a mediului de afaceri;
reabilitarea infrastructurii sociale, inclusiv a locuințelor sociale și îmbunătățirea
serviciilor sociale.
AXA 2. Îmbunătățirea infrastructurii de transport regionale și locale prin:
reabilitarea și modernizarea rețelei de drumuri județene, străzi urbane – inclusiv
construcția/reabilitarea șoselelor de centură.
AXA 3. Îmbunătățirea infrastructurii sociale prin:
reabilitarea /modernizarea / echiparea infrastructurii serviciilor de sănătate;
reabilitarea /modernizarea / dezvoltarea și echiparea infrastructurii serviciilor
sociale;
îmbunătățirea dotării cu echipamente a bazelor operaționale pentru intervenții în
situații de urgență;
reabilitarea /modernizarea/ dezvoltarea și echiparea infrastructurii preuniversitare,
universitare și a infrastructurii pentru formare profesională continuă;
AXA 4. Sprijinirea dezvoltării mediului de afaceri regional și local prin:
dezvoltarea durabilă a structurilor de sprijinire a afacerilor de importanță
regională și locală;
reabilitarea siturilor industriale poluate și neutilizate și pregătirea pentru noi
activități;
sprijinirea dezvoltării microîntreprinderilor.
AXA 5. Dezvoltarea durabilă și promovarea turismului prin:
restaurarea și valorificarea durabilă a patrimoniului cultural, precum și
crearea/modernizarea infrastructurilor conexe;
crearea, dezvoltarea, modernizarea infrastructurilor specifice pentru valorificarea
durabilă a resurselor naturale și pentru creșterea calității serviciilor turistice;
promovarea potențialului turistic și crearea infrastructurii necesare în scopul
creșterii atractivității României ca destinație turistică.
AXA 6. Asistență tehnică realizată prin:
sprijinirea activităților pentru implementarea, managementul și evaluarea POR;
sprijinirea activităților de publicitate și informare privind POR.
Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Regional este constituită în cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului. POR beneficiază în perioada 2007-2013 de 3.7 miliarde euro.
4.3. Programul Operațional Sectorial Creșterea Competitivității Economice (POS CCE)
Obiectiv general al POS-Creșterea Competitivității Economice îl constituie creșterea productivității întreprinderilor românești pentru reducerea decalajelor față de productivitatea medie la nivelul Uniunii. Măsurile întreprinse vor genera până în 2015 o creștere medie a productivității de cca. 5,5% anual și vor permite României să atingă un nivel de aproximativ 55% din media UE.
Obiectivele specifice ale POS CCE sunt:
consolidarea și dezvoltarea durabilă a sectorului productiv;
crearea unui mediu favorabil dezvoltării durabile a întreprinderilor;
creșterea capacității de cercetare dezvoltare (C&D), stimularea cooperării între
instituții de cercetare dezvoltare și inovare (CDI) și întreprinderi, precum și creșterea accesului întreprinderilor la CDI;
valorificarea potențialului tehnologiei informației și comunicațiilor și aplicarea
acestuia în sectorul public (administrație) și cel privat (întreprinderi, cetățeni);
creșterea eficienței energetice si dezvoltarea durabilă a sistemului energetic, prin
promovarea surselor regenerabile de energie
POR CCE este orientat către următoarele axe:
AXA 1. Un sistem inovativ și eco-eficient de producție realizat prin:
investiții productive și pregătirea pentru concurența pe piață a întreprinderilor, în
special IMM-uri;
accesul IMM-urilor la finanțare;
dezvoltarea unui antreprenoriat sustenabil.
AXA 2. Cercetare, dezvoltare tehnologică și inovare pentru competitivitate prin:
cercetare și dezvoltare în parteneriat între universități/ institute de cercetare-
dezvoltare și întreprinderi, în vederea obținerii de rezultate aplicabile în economie ;
investiții pentru infrastructura de cercetare, dezvoltare și inovare (CDI);
accesul întreprinderilor la activități de CDI (în special IMM-urile).
AXA 3. Tehnologia informației și comunicațiilor pentru sectoarele privat și public realizate prin:
susținerea utilizării tehnologiei informației;
dezvoltarea și eficientizarea serviciilor publice electronice;
dezvoltarea e-economiei.
AXA 4. Creșterea eficienței energetice și a siguranței în aprovizionare, în contextul combaterii schimbărilor climatice realizată prin:
energie eficientă și durabilă (îmbunătățirea eficienței energetice și a
sustenabilității sistemului energetic);
valorificarea resurselor regenerabile de energie pentru producerea de energie
“verde”;
diversificarea rețelelor de interconectare în scopul creșterii siguranței în
aprovizionarea cu energie.
AXA 5. Asistență tehnică realizată prin:
sprijin pentru managementul, implementarea, monitorizarea și controlul POS
CCE;
sprijin pentru comunicare, evaluare și dezvoltare TI.
Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial Creșterea
Competitivității Economice (POS CCE) este constituită în cadrul Ministerului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri. Acest Program beneficiază în peroada 2007-2013 de 2.55 miliarde de euro.
4.4. Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (POSDRU)
Obiectivul general al POS DRU este dezvoltarea capitalului uman și creșterea competitivității, prin corelarea educației si învățării pe tot parcursul vieții cu piața muncii și asigurarea de oportunități sporite pentru participarea viitoare pe o piață a muncii modernă, flexibilă și inclusivă a 1.650.000 de persoane.
Ca obiective specifice pe care acest program le are, acestea sunt:
promovarea calității sistemului de educație și formare profesională inițială și
continuă, inclusiv a învățământului superior și a cercetării;
promovarea culturii antreprenoriale și îmbunătățirea calității și productivității
muncii;
facilitarea inserției tinerilor și a somerilor de lungă durată pe piața muncii;
dezvoltarea unei piețe a muncii moderne, flexibile și incluzive;
promovarea (re)inserției pe piața muncii a persoanelor inactive, inclusiv în zonele
rurale;
îmbunătățirea serviciilor publice de ocupare;
facilitarea accesului la educație și pe piața muncii a grupurilor vulnerabile.
Axele prioritare ale acestui program sunt următoarele:
AXA 1. Educația și formarea profesională în sprijinul creșterii economice și dezvoltării societății bazate pe cunoaștere, realizate prin:
acces la educație și formare profesională inițială de calitate;
învățământ superior de calitate;
dezvoltarea resurselor umane din educație și formare profesională;
calitate în formare profesională continuă;
programe doctorale și post-doctorale în sprijinul cercetării.
AXA 2. Corelarea învățării pe tot parcursul vieții cu piața muncii prin:
tranziția de la școală la o viață activă;
prevenirea și corectarea părăsirii timpurii a școlii;
acces și participare la formare profesională continuă.
AXA 3. Creșterea adaptabilității lucrătorilor și a întreprinderilor realizată prin:
promovarea culturii antreprenoriale;
formare și sprijin pentru întreprinderi și angajați pentru promovarea
adaptabilității;
dezvoltarea parteneriatului și încurajarea inițiativelor pentru parteneri sociali și
societatea civilă.
AXA 4. Modernizarea Serviciului Public de Ocupare prin:
întărirea capacității Serviciului Public de Ocupare pentru furnizarea serviciilor de
ocupare;
formarea personalului Serviciului Public de Ocupare.
AXA 5. Promovarea mărsurilor active de ocupare prin:
dezvoltarea și implementarea măsurilor active de ocupare;
promovarea sustenabilității pe termen lung a zonelor rurale în ceea ce privește
dezvoltarea resurselor umane și ocuparea forței de muncă.
AXA 6. Promovarea incluziunii sociale realizată prin:
dezvoltarea economiei sociale;
îmbunătățirea accesului și participării grupurilor vulnerabile pe piața muncii;
promovarea egalității de șanse pe piața muncii;
inițiativele transnaționale pentru o piața inclusivă a muncii.
AXA 7. Asistență tehnică realizată prin:
sprijin pentru implementarea, managementul general și evaluarea POS DRU;
sprijin pentru promovarea POS DRU și comunicare.
Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Dezvoltarea Resurselor Umane este constituită în cadrul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale.
Programul beneficiază în perioada 2007-2013 de 3.47 miliarde euro.
4.5. Programul Operațional Sectorial de Mediu (POS Mediu)
Obiectivul general al POS Mediu constă în reducerea decalajului existent între Uniunea Europeană și România cu privire la infrastructura de mediu atât din punct de vedere cantitativ cât și calitativ. Aceasta ar trebui să se concretizeze în servicii publice eficiente, cu luarea în considerare a principiului dezvoltării durabile și a principiului conform căruia cine poluează, plătește.
Principalele obiective ale acestui program sunt:
îmbunătățirea calității și a accesului la infrastructura de apă și apă uzată, prin
asigurarea serviciilor de alimentare cu apă și canalizare în majoritatea zonelor urbane până în 2015.
dezvoltarea sistemelor durabile de management al deșeurilor , prin îmbunătățirea
managementului deșeurilor și reducerea numărului de zone poluate istoric în minimum 30 de județe până în 2015.
reducerea impactului negativ cauzat de sistemele de încălzire urbană în cele mai
poluate localități până în 2015.
protecția și îmbunătățirea biodiversității și a patrimoniului natural prin sprijinirea
managementului ariilor protejate, inclusiv prin implementarea rețelei Natura 2000.
reducerea riscului de producere a dezastrelor naturale cu efect asupra populației,
prin implementarea măsurilor preventive în cele mai vulnerabile zone până în 2015.
POS Mediu este direcționat către următoarele axe:
AXA 1. Extinderea și modernizarea sistemelor de apă și apă uzată prin:
extinderea/modernizarea sistemelorde apă/apă uzată.
AXA 2. Dezvoltarea sistemelor de management integrat al deșeurilor și reabilitarea siturilor contaminate istoric, realizate prin:
dezvoltarea sistemelor integrate de management al deșeurilor și extinderea
infrastructurii de management al deșeurilor;
reabilitarea zonelor poluate istoric.
AXA 3. Reducerea poluării și diminuarea efectelor schimbărilor climatice prin restructurarea și reabilitarea sistemelor de încălzire urbană pentru atingerea țintelor de eficiență energetică în localitățile cele mai poluate prin:
reabilitarea sistemelor urbane de încălzire în zonele fierbinți (hot-spot).
AXA 4. Implementarea sistemelor adecvate de management pentru protejarea naturii realizată prin:
dezvoltarea infrastructurii și a planurilor de management în vederea protejării
biodiversității și Natura 2000.
AXA 5. Implementarea infrastructurii adecvate de prevenire a riscurilor naturale în zonele cele mai expuse la risc prin:
protecția împotriva inundațiilor;
reducerea eroziunii costiere.
AXA 6. Asistență tehnică realizată prin:
sprijin pentru management-ul și evaluarea POS;
sprijin pentru informare și publicitate.
Autoritatea de Management pentru Programul Operational Sectorial Mediu – POS
Mediu – este constituită în cadrul Ministerului Mediului și Pădurilor. Programul beneficiază în perioada 2007-2013 de 4.5 miliarde de euro.
4.6. Programul Operațional Sectorial de Transport (POS Transport)
Obiectivul general al POS Transport constă în promovarea, în România, a unui sistem de transport durabil, care să permită deplasarea rapidă, eficientă și în condiții de siguranță a persoanelor și bunurilor, la servicii de un nivel corespunzător standardelor europene, la nivel național, în cadrul Europei, între și în cadrul regiunilor României.
Obiectivele prioritare ale acestui program sunt:
modernizarea și dezvoltarea axelor prioritare TEN-T, cu aplicarea măsurilor
necesare pentru protecția mediului înconjurător;
modernizarea și dezvoltarea rețelelor naționale de transport, în conformitate cu
principiile dezvoltării durabile;
promovarea transportului feroviar, naval și intermodal;
sprijinirea dezvoltarii transportului durabil, prin minimizarea efectelor adverse ale
transportului asupra mediului, și îmbunătățirea siguranței traficului și a sănătății umane.
Principalele axe ale POS Transport sunt:
AXA 1. Modernizarea și dezvoltarea axelor prioritare TEN-T în scopul dezvoltării unui sistem de transport durabil și integrării acestuia cu rețelele de transport ale UE prin:
infrastructură rutieră de-a lungul Axei Prioritare nr.7;
infrastructură feroviară de-a lungul Axei Prioritare nr.22;
infrastructură navală de-a lungul Axei Prioritare nr.18.
AXA 2. Modernizarea și dezvoltarea infrastructurii naționale de transport în afara axelor prioritare TEN-T în scopul creării unui sistem național de transport durabil prin:
drumuri naționale;
căi ferate și servicii;
porturi fluviale și maritime;
infrastructura aeroportuară.
AXA 3. Modernizarea sectorului de transportul în scopul creșterii protecției mediului și a sănătății publice și siguranței pasagerilor realizată prin:
promovarea transportului intermodal;
îmbunătățirea siguranței traficului pe toate modurile de transport;
minimizarea efectelor sectorului de transporturi asupra mediului.
AXA 4. Asistență tehnică pentru POS-T prin:
sprijinirea managementului eficient, implementării, monitorizării și controlului
POS-T;
sprijinirea activităților de informare și publicitate pentru POS-T.
Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial Transport este constituită în cadrul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii. Programul beneficiază în perioada 2007-2013 de 4.56 miliarde de euro.
4.7. Programul Operațional Dezvoltarea Capacității Administrative
(PO DCA)
Obiectivul general al PO DCA este acela de a contribui la crearea unei administrații publice mai eficiente și mai eficace în beneficiul socio-economic al societății românești.
Obiectivele specifice în cadrul PO DCA sunt:
obținerea unor îmbunătățiri structurale și de proces ale managementului ciclului
de politici publice;
îmbunătățirea calității și eficienței furnizării serviciilor publice, cu accentul pus
pe procesul de descentralizare.
Programul are următoarele axe prioritare:
AXA 1. Îmbunătățiri de structură și proces al managementului ciclului de politici publice realizate prin:
îmbunătățirea procesului de luare a deciziilor;
creșterea responsabilizării administrației publice;
îmbunătățirea eficacității organizaționale.
AXA 2. Îmbunătățirea calității și eficienței furnizării serviciilor publice, cu accentual pus pe procesul de descentralizare prin:
sprijin pentru procesul de descentralizare sectorială a serviciilor;
îmbunătățirea calității și eficienței furnizării serviciilor.
AXA 3. Asistență tehnică realizată prin:
sprijin pentru implementarea, managementul general, evaluarea PO DCA și
pentru pregătirea viitorului exercițiu de programare;
sprijin pentru comunicarea și promovarea PO DCA.
Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Dezvoltarea Capacității Administrative (PO DCA) este constituită în cadrul Ministerului Administrației și Internelor. În perioada 2007-2013, Programul beneficiază de 208 milioade de euro.
4.8. Programul Operațional Asistență Tehnică (POAT)
Obiectivul general al Programului Operațional de Asistență Tehnică este acela de a asigura sprijinul necesar procesului de coordonare și implementare sănătoasă, eficientă, eficace și transparentă a instrumentelor structurale în România.
Obiectivele specifice ale POAT sunt după cum urmează:
asigurarea sprijinului și a instrumentelor adecvate în vederea unei coordonări și
implementări eficiente și eficace a instrumentelor structurale pentru perioada 2007-2013 și pregătirea pentru următorea perioadă de programare a instrumentele structurale.
asigurarea unei diseminări coordonate la nivel național a mesajelor generale cu
privire la instrumentele structurale și implementarea Planului de Acțiuni al ACIS pentru comunicare în linie cu Strategia Națională de Comunicare pentru Instrumentele Structurale.
POAT are în vedere următoarele axe:
AXA 1. Sprijin în implementarea instrumentelor structurale si coordonarea programelor prin:
sprijin în procesul de gestionare și implementare a instrumentelor structurale;
evaluare;
formare orizontala în domeniul gestionarii programelor/proiectelor;
functionarea autorității de management pentru POAT, a ACIS, și a Autorității de
Certificare și Plată și a Autorității de Audit.
AXA 2. Dezvoltări viitoare și sprijin în funcționarea Sistemului Unic Informatic de Management realizate prin:
dezvoltarea și mentenanța SMIS și a rețelei digitale;
funcționarea Unității SMIS și coordonarea rețelei;
formarea utilizatorilor, distribuirea ghidurilor pentru utilizatori și activități de
comunicare cu privire la SMIS;
furnizarea de echipamente și servicii IT.
AXA 3. Diseminarea informației și promovarea instrumentelor structurale prin:
diseminarea informațiilor generale și derularea activităților de publicitate cu
privire la instrumentele structurale alocate României;
funcționarea Centrului de Informare privind Instrumentele Structurale;
diseminarea informațiilor generale și derularea activităților de publicitate cu
privire la instrumentele structurale alocate României.
Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Asistență Tehnică este constituită în cadrul Ministerului Finanțelor Publice.
4.9. Alte Programe Operaționale
Alături de aceste Programe Operaționale principale, mai există și câteva programe (preluate și adaptate de pe web site-ul http://www.fonduri-structurale.ro) care pot accesa fonduri structurale și care sunt :
Programul Național pentru Dezvoltare Rurală (PNDR) care are ca axe
prioritare creșterea competitivității sectorului agricol și forestier, îmbunătățirea mediului și spațiului rural, calitatea vieții în zonele rurale și diversificarea economiei rurale și axa LEADER. Autoritatea de Management pentru Programul Național pentru Dezvoltare Rurală (PNDR) este constituită în cadrul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale. Programul beneficiază în perioada 2007-2013 de 7.5 miliarde de euro.
Programul Operațional pentru Pescuit (POP) contribuie la realizarea viziunii
strategice exprimate in Planul National Strategic pentru Pescuit. Printre obiectivele sale se numără dezvoltarea competitivității și a durabilității sectorului piscicol primar, dezvoltarea pieței pentru produsele sectorului piscicol, susținerea dezvoltării durabile a zonelor pescărești și îmbunătățirea calității vieții în aceste zone, susținerea unei implementări adecvate a PO în cadrul Politicii Comune pentru Pescuit. Ca și axe prioritare sunt: măsuri de adaptare a flotei de pescuit comunitare, acvacultura, pescuitul în apele interioare, procesarea și marketingul produselor obținute din pescuit și acvacultură, măsuri de interes comun, dezvoltarea durabilă a zonelor pescărești și asistența tehnică. Autoritatea de Management este Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR), care răspunde de eficiența și corectitudinea managementului și implementării POP. În perioada 2007-2013, Programul beneficiază de 307.6 milioane de euro.
Programe de cooperare teritorială, care are trei direcții, și anume: Cooperare
Teritorială Transfrontalieră – programele de cooperare transfrontalieră sunt acele programe care finanțează proiecte de accesibilitate, mediu și prevenirea riscurilor, dezvoltarea economică și socială și acțiuni la granitele interne si externe ale UE; Cooperare Teritorială Transnațională – programele de cooperarea transnațională au ca obiectiv principal finanțarea de acțiuni și dezvoltarea de rețele care să ducă la dezvoltare teritorială integrată în domenii precum: mediu, dezvoltare urbană, inovație și accesibilitate; Cooperare Teritorială Interregională – programele de cooperarea interregională sprijină cooperarea între autoritățile publice pe probleme de interes comun, prin transferul de experiență și bune practici între regiunile Uniunii Europene, prin constituirea de rețele între orașele UE, precum și între cercetătorii UE.
4.10. Instituții responsabile de implementarea unui program operațional
Autoritatea de management este organismul public care asigură gestionarea
asistenței financiare din instrumentele structurale. Are rolul de monitorizare a stadiului anual de implementare a programelor operaționale, dar și realizarea sistemului informatic privind managementul financiar și tehnic al fondurilor. Decide și asupra realocării de fonduri între programele operaționale, în funcție de modul de derulare al acestor programe pentru cazul României. De asemenea, are un rol important în informarea
și publicitatea asistenței din fondurile structurale. Autoritatățile de management sunt constituite la nivelul fiecărui Program Operațional, care de altfel le și elaborează.
Autoritatea de certificare și de plată este organismul care elaborează și înaintează cererile de plată și primește de la Comisia Europeană sumele aferente fondurilor structurale și Fondului de coeziune.
Beneficiarul final este organismul sau societatea comercială cu capital public ori privat, responsabil/responsabilă cu execuția proiectelor sau a măsurilor finanțate.
Comitetul de monitorizare și evaluare este creat pentru fiecare program operațional, care are un rol coordonator, urmărind în același timp eficacitatea și calitatea
implementării asistenței din fonduri structurale, dar și modul de utilizare și impactul acesteia.
Autoritatea de audit este autoritatea sau organismul național, regional sau local, care funcționează independent de autoritatea de management și de autoritatea de certificare desemnată de catre fiecare stat membru pentru programul operațional. Este responsabilă cu verificarea funcționării eficiente a sistemului de management și control.
În România, autoritate de audit pentru fondurile structurale este Autoritatea de Audit de pe lângă Curtea de Conturi. Conform legislației, aceasta are următoarele atribuții principale:
audit de sistem, verificarea pe bază de eșantion și audit final;
verificări și audit extern asupra fondurilor structurale;
verificarea cheltuielilor eligibile declarate, pe bază de eșantion reprezentativ;
verificarea existenței și corectitudinii elementului de cofinanțare.
Organismele Intermediare sunt instituțiile desemnate de autoritățile de management și care, prin delegare de atribuții de la acestea și/sau de la autoritățile de plată, implementează operațiunile din Programele Operationale. Delegarea de atribuții către organismul intermediar și reglementarea mecanismelor de coordonare și control ale acestuia de către autoritatea care deleagă se fac pe bază contractuală.
Aceste instituții formează sistemul de implementare al unui program operațional (Figura 4.10.- Ionescu, Toderaș, 2007: 108).
Figura 4.10. Sistemul de implementare al unui program operațional
Capitolul V.
Regiunea de dezvoltare
5.1. Regiunea – definire
Cuvântul regiune provine din latinescul „regionem” și poate fi regăsit în majoritatea limbilor europene cu înțelesul de ținut, întindere de pământ cu hotare sau caracteristici mai mult sau mai puțin precise.
Literatura de specialitate oferă un bogat și complex volum de informații, structurat pe problematica definirii regiunii economice și a criteriilor de delimitare a acestora. Doctrina economică diferențiază conceptele de arie, zonă și regiune. Astfel încât aria presupune o parte a spațiului bidimensional, utilizat în analiza economico-socială spațială, zona definește o suprafață cu caracteristici diferite în raport cu spațiul înconjurător, iar regiunea poate fi definită ca suprafață în cadrul spațiului economic național, cuprinzătoare structural pentru a funcționa independent conform Cartei Verde, elaborată de Guvernul României și Comisia Europeană (1997).
Din perspectiva politicilor de dezvoltare comunitare, regiunea desemnează o diviziune teritorială a unei țări, care poate fi administrativă sau nu.
Utilizarea conceptului de regiune în contextul politicilor de coeziune economică și socială ale Uniunii Europene are două impedimente. Primul are în vedere, în mod general, absența unei demarcarii clare a regiunii din punct de vedere economic. Cea de-a doua dificultate este dată de eterogenitatea teritorial-administrativă a statelor membre ale Comunității Europene. Din aceste motive, atât în Tratatul de la Roma, cât și în celelalte care i-au urmat, cuvântul regiune are ca semnificație o arie geografică în sens general.
Regiunea este definită în Carta Comunitară a Regionalizării ca „ un teritoriu care formează, din punct de vedere geografic, o unitate netă sau un ansamblu similar de teritorii în care există continuitate, în care populația posedă anumite elemente comune și care dorește să-și păstreze specificitatea astfel rezultată și să o dezvolte cu scopul de a stimula de a stimula procesul cultural, social și economic.”
Această definire a fost acceptată și utilizată timp de trei decenii. În anul 1988 s-a înregistrat o primă schimbare majoră când au fost revizuite atât reglementările Fondurilor structurale, cât și cele privitoare la ajutorul de stat. De la acest punct, regiunile, care fac subiectul politicilor de dezvoltare, sunt desemnate potrivit Nomenclatorului Unităților Teritoriale Statistice NUTS (Nomenclature of Territorial Units for Statistics) și trebuie să satisfacă criterii economice unitare în ceea ce privește PIB pe locuitor și rata șomajului structural.
Conform acestui sistem standardizat pentru statistica regională, unităților teritoriale economice le corespunde o singură repartizare uniformă. Acest sistem împarte fiecare stat membru în zone administrative din ce în ce mai mici.
Criteriul pentru constituirea nivelurilor NUTS este numărul populației, completat de alte principii de natură pragmatică, printre care diviziunile instituționale existente și ierarhia, stabilirea regiunii de-a lungul timpului și disponibilitatea datelor la fiecare nivel.
În februarie 2001, în cadrul Comisiei Europene a fost propusă și adoptată reglementarea conform căreia clasificarea NUTS este ierarhică și anume, ea subdivide fiecare stat membru în regiuni de nivel NUTS I, fiecare dintre acestea subdivizându-se în regiuni de nivel NUTS II, care la rândul lor se subdivid în regiuni de nivel NUTS III.
Nivelul I corespunde întregului teritoriu al unui stat membru;
Nivelul II corespunde unei unități teritoriale mai mici decât statul, cu excepția
Danemarcei, Luxemburgului și Irlandei, unde nivelul II coincide cu nivelul I;
Nivelul III corespunde unei regiuni de nivel II care, în majoritatea cazurilor, are o
organizare teritorială proprie (provincie, zonă metropolitană).
Tipuri de structuri teritoriale în Europa sunt prezentate în Anexa 2.
În mod curent, termenul de regiune se asociază cu „caracteristicile geografice, politice, culturale sau economice ale acesteia. În general, regiunea desemnează un ansamblu de <<poli>> geografici – consumatori, producători, instituții publice de decizie, echipamente etc. localizate într-un anumit perimetru – care se pot intercondiționa pe baza unui criteriu de omogenitate, cum ar fi un climat comun, o organizație guvernamentală comună, un limbaj comun, o monedă comună, relații de intrare-ieșire sau relații comerciale intensive” (Ștefan, 2008: 11).
Regiunile sunt în principiu un element fundamental al procesului de integrare europeană, acest lucru fiind subliniat în „Declarația politică asupra regionalismului în Europa”, adoptată în decembrie 1996 de Adunarea Regiunilor Europei.
5.2. Perspectiva istorică asupra dezvoltării regionale în România
Modificările administrative privind teritoriul românesc, numite deseori "îmbunătățiri", au avut loc de multe ori în decursul istoriei, fiind legate cu precădere de evoluția și de situația structurilor social-economice ale tării, având însă și evidente conotații politice. România a suferit numeroase modificări ale structurii administrativ-teritoriale. Județele sunt atestate în Țara Românească încă din sec. XV, vreme în care Moldova era împărțită în ținuturi, iar Transilvania și Banatul erau formate din comitate.
Idei de restructurare administrativă au fost frecvente în toată perioada postbelică, mai ales dupa 1989, la început pentru a face o reparație legată de modificările din 1950-1968, când au fost desființate județe și comune cu semnificații romănești, au fost schimbate denumirile multor localități cu incontestabile valori geografico-toponimice.
Principalele situații administrative din trecutul interbelic și postbelic al României
sunt, așa cum au fost prezentate întru-un articol din publicația România Liberă din data de 11 martie 2010 (preluat de pe web site-ul www.romanialibera.ro), respectiv:
1938 – România Mare (după Legea din 1926, după Recensământul din 1930 și
după Legea din 1936)
Ținuturi – 10
Județe – 71 (56 în actualul teritoriu)
Plăși – 429
Orașe – 179
Comune – 4.314
Sate – 15.981
1952 – România postbelică
Regiuni – 16 și 1 oraș republican
Raioane – 198
Orașe – 171
Comune – 4.314
Sate – 15.221
1966
Regiuni – 16 și 1 oraș republican cu regim de regiune
Raioane – 150
Orașe – 181
Comune – 4.259
Sate – 15.020
1968
Județe – 39 și 1 oraș cu regim de județ
Orașe – 189
Comune – 2.706 (144 suburbane)
Sate – 13.149
1981
Județe – 40 și 1 oraș asimilat județului
Orașe – 236 (56 municipii)
Comune – 2.705 (135 suburbane)
Sate – 13.124
2008-2009
8 regiuni de dezvoltare (fără statut administrativ)
Județe – 41 și 1 oraș asimilat județului
Orașe – 320 (103 municipii)
Comune – 2.856
Sate – 12.995 (inclusiv localitățile componente și satele aparținătoare orașelor)
2010 – 2015
8 regiuni istorico-geografice (fără organisme de conducere administrativă – ca actualele „Regiuni de Dezvoltare”
Județe – 48 (inclusiv Districtul București și Aria Metropolitană București)
Orașe – 329 (103 municipii)
Comune – 2.894 (112 suburbane)
Sate – 13.520
5.3. Regiuni de dezvoltare în România
Legea nr. 315/2004, privind dezvoltarea regională în România, definește regiunea ca regiune de dezvoltare, iar procesul de delimitare a regiunilor de dezvoltare în România a urmat două etape, respectiv:
identificarea județelor vecine cu profiluri economice și sociale similare
(15 grupări de județe)
regruparea regiunilor care prezintă omogenitate în regiuni de dezvoltare,
caracterizate prin relații funcționale, tipul infrastructurii de comunicare sau al sistemelor de interacțiune umană (8 regiuni de dezvoltare – Harta 5.4.- preluată de pe web site-ul http://scritube.com).
Harta 5.4.
Regiuni:
1. NORD-EST 5. VEST
2. SUD-EST 6. NORD-VEST
3. SUD 7. CENTRU
4. SUD-VEST 8. BUCUREȘTI (inclusiv și județul Ilfov)
Structura administrativă și regională a României este prezentată în Anexa 3.
Principalele priorități și măsuri de dezvoltare ale regiunilor, selectate din strategiile respective de dezvoltare regională, integrate în structura obiectivelor prioritare și a măsurilor corespunzătoare cuprinse în Planul Național de Dezvoltare 2007-20013 sunt următoarele pentru:
1. Regiunea Nord-Est:
dezvoltarea IMM prin sprijinirea creării de noi IMM productive și dezvoltarea
celor existente, a unor centre de cercetări pentru IMM, sprijinirea transferului de tehnologie, crearea de parcuri industriale care să utilizeze infrastructuri ale fostelor întreprinderi de stat și ale vechilor platforme industriale, acordarea de consultanță pentru IMM, constituirea unor rețele de informații pentru afaceri;
dezvoltarea infrastructurii fizice prin reabilitarea/modernizarea drumurilor de
acces spre zone industriale, turistice, de munte și a rețelei de distribuire a gazului metan, precum și prin modernizarea/dezvoltarea infrastructurii telecomunicațiilor;
dezvoltarea turismului și a serviciilor pentru turism, a agro-turismului și a altor
categorii de turism alternativ, dezvoltarea infrastructurii drumurilor și a infrastructurii adiacente în zonele de munte;
dezvoltarea rurală prin crearea de IMM cu profil agro-industrial și de servicii,
dezvoltarea eco-fermelor, promovarea și comercializarea produselor locale agricole și neagricole, dezvoltarea infrastructurii rurale;
dezvoltarea resurselor umane prin intermediul trainingului pentru manageri și
personalul IMM în vederea calificării profesionale, reconversiei profesionale, de asemenea al trainingului pentru pentru persoanele ocupate în agricultură, în administrația publică locală, pentru servicii în turism și în tehnici de protejare a mediului;
legat de protejarea mediului: investiții în tehnologii prietenoase mediului și în
utilități publice, reciclarea deșeurilor, reabilitarea zonelor afectate de dezastre naturale și de activitățile antropice.
2. Regiunea Sud-Est:
dezvoltarea IMM prin sporirea numărului de centre de consultanță, dezvoltarea
spiritului antreprenorial și a tehnicilor de management, aplicarea unor scheme de împrumut pentru IMM și a unor stimulente pentru activitatea de export a IMM;
dezvoltarea rurală prin diversificarea economică a zonelor rurale, sprijinirea
asociațiilor de fermieri, acordarea de investiții directe pentru dezvoltarea fermelor, know – how și transfer tehnologic în agricultură, efectuarea marketingului produselor agricole și rurale;
dezvoltarea infrastructurii transporturilor, a utilităților publice (apă curentă,
gaze, electricitate), dezvoltarea infrastructurii necesară IMM, sprijinirea cercetării și a centrelor pentru inovații în mediul rural;
dezvoltarea resurselor umane prin organizarea de cursuri pentru calificarea
profesională a tinerilor în meserii cerute de piața muncii, cursuri pentru șomeri, persoane neocupate și persoane dezavantajate, preum și integrarea acestora pe piața muncii;
dezvoltarea turismului și a infrastructurii zonelor turistice, realizarea unor
investiții pentru protejarea valorilor culturale, dezvoltarea serviciilor pentru turism și diversificarea ofertei turistice;
protejarea mediului prin reabilitarea siturilor industriale, sprijinirea
împăduririlor, modernizarea sistemelor de monitorizare a mediului și managementul factorilor de mediu.
3. Regiunea Sud:
diversificare și extinderea bazei industriale a regiunii prin dezvoltarea IMM
productive, reabilitarea siturilor industriale și pregătirea lor pentru alte activități , crearea de parcuri industriale, dezvoltarea infrastructurii fizice;
dezvoltarea rurală, a unor IMM care să prelucreze resursele locale, obținerea de
produse agricole ecologice;
dezvoltarea turismului și a serviciilor în turism, organizarea de acțiuni de
marketing și promovare a turismului, protejarea valorilor culturale și a zonelor naturale cu potențial turistic, dezvoltarea turismului specializat în vînătoare și pescuit;
dezvoltarea resurselor umane prin organizarea de cursuri pentru recalificare
profesională a personalului din sectorul servicii, a șomerilor și altor categorii de persoane neocupate.
4. Regiunea Sud-Vest:
dezvoltarea IMM prin transferul tehnologic pentru IMM, crearea de noi IMM
productive, servicii pentru afaceri și centre de cercetare pentru dezvoltarea activității IMM;
dezvoltarea infrastructurii turistice prin investiții directe în activități turistice și în
protejarea valorilor culturale și a zonelor naturale de interes turistic, promovarea agro-turismului și a turismului cultural, a marketingului la nivelul regiunii, cursurilor pentru personalul ocupat în turism;
dezvoltarea rurală, a marketingului pentru produse rurale, îmbunătățirea calității
produselor rurale;
dezvoltarea resurselor umane prin organizarea de cursuri de calificare pentru
șomeri și alte categorii de populație neocupată, pentru tineri și femei în meserii cerute de piața muncii, precum și pentru dezvoltarea capacităților manageriale și antreprenoriale;
dezvoltarea infrastructurii, a rețelei de apă curentă, de telecomunicații și de
electricitate în zonele rurale, sprijinirea construcției de locuințe;
protejarea mediului și efectuarea de investiții în noi tehnologii pentru protecția
mediului și pentru economisirea energiei, organizarea de acțiuni pentru conștientizarea problemelor privind mediul, monitorizarea riscurilor privind mediul;
atragerea de investiții străine directe prin acțiuni de marketing ad-hoc și prin
promovarea avantajelor oferite de legislația zonelor dezavantajate și a zonelor libere.
5. Regiunea Vest: (vezi 5.3.1.)
6. Regiunea Nord-Vest:
crearea unui mediu de afaceri favorabil dezvoltării unei economii diversificate și
creșterii atractivității regiunii prin: dezvoltarea infrastructurii de susținere a sectorului privat, dezvoltarea activităților economice bazate pe resurse locale, dezvoltarea spiritului antreprenorial și a inițiativei locale, stimularea cooperării economice și a transferului de tehnologie;
dezvoltarea durabilă a spațiului rural prin: reabilitarea și dezvoltarea
infrastructurii fizice, valorificarea resurselor locale, dezvoltarea serviciilor, reabilitarea și protejarea calității mediului;
dezvoltarea și utilizarea eficientă a resurselor umane prin calificarea și
recalificarea forței de muncă, organizarea unor cursuri speciale de pregătire pentru șomeri și pentru alte categorii de populație dezavantajate.
7. Regiunea Centru:
dezvoltarea IMM și a mediului de afaceri prin sprijinirea înființării de noi IMM
productive, sprijinirea transferului de tehnologie, promovarea produselor industriale și meșteșugărești, aplicarea unor noi scheme de finanțare;
dezvoltarea agro-turismului și a turismului montan, îmbunătățirea serviciilor
turistice, dezvoltarea unor activități pentru atragerea turiștilor (artă populară, târguri cu produse meșteșugărești, spectacole folclorice, evenimente religioase etc);
dezvoltarea agricolă și rurală, a infrastructurii rurale de bază, precum și a
serviciilor rurale și agricole, diversificarea activităților rurale;
dezvoltarea localităților și a serviciilor sociale prin efectuarea unor lucrări de
protecție împotriva inundațiilor și alunecărilor de teren, crearea unor servicii de sprijin a persoanelor din categorii dezavantajate;
protejarea mediului și a valorilor cultural-istorice, reciclarea deșeurilor
industriale și menajere, dezvoltarea rețelei de epurare a apelor și de canalizare.
8. Regiunea București-Ilfov:
sprijinirea sectorului privat și promovarea investițiilor prin transferul de know-
how, modernizarea întreprinderilor cu potențial viabil, dezvoltarea industriei de înaltă tehnologie, dezvoltarea infrastructurii afacerilor, a cercetării aplicate și a dezvoltării
dezvoltarea și modernizarea infrastructurii drumurilor, a rețelei de căi ferate,
dezvoltarea și îmbunătățirea transportului interregional de bunuri și persoane,
dezvoltarea infrastructurii tehnico-edilitare;
protejarea mediului, diminuarea poluării apei, aerului și solului;
dezvoltarea resurselor umane prin recalificarea șomerilor proveniți din industrie,
precum și a altor categorii de populație dezavantajate, sprijinirea ocupării tinerilor și femeilor;
dezvoltarea turismului efectuând investiții în infrastructura turistică și situri
turistice și istorice recunoscute, promovarea turismului cultural – științific, dezvoltarea serviciilor turistice.
5.3.1. Regiunea de dezvoltare 5 Vest
Această regiune se constituie în anul 1998, având în componanța sa 4 județe: Arad, Caraș-Severin, Hunedoara și Timiș. Regiunea 5 Vest este localizată în partea vestică a României, find situată la confluența unor importante drumuri europene, unde civilizația estului interacționează cu cea a vestului, Regiunea 5 Vest făcând parte din Euroregiunea Dunăre – Criș – Mureș – Tisa (DKMT), care implică cele patru județe ale Regiunii Vest, patru comitate din Ungaria și regiunea autonomă Voivodina din Serbia.
Euroregiunea a fost înființată în 1997 pe baza unui protocol de colaborare semnat de către reprezentanții autorităților locale din cadrul regiunilor componente. Datorită poziției sale geografice, Regiunea 5 Vest are cel mai propice climat de afaceri. Prin inima Regiunii trece paralela de 45º latitudine nordică. Această regiune totalizează 32.045 kmp, reprezentând 13.44% din suprafața României. Ponderea fiecăruia dintre cele patru județe componente este următoarea: Arad – 3.25%, Caraș-Severin – 3.56%, Hunedoara – 2.96% și Timiș – 3.65%. În partea de sud-vest, Regiunea 5 Vest se învecinează cu Serbia, în nord-vest cu Ungaria, iar în interiorul granițelor naționale cu regiunile Nord-Vest, Centru și Sud-Vest (Harta 5.3.1. – preluată de pe web site-ul http://www.adrvest.ro).
La 1 iulie 2007, populația Regiunii Vest era de 1.924.442 locuitori, reprezentând 8,93% din populația României. Regiunea Vest are cel mai mic număr al populației dintre toate regiunile, fiind totodată și singura regiune cu o populație mai mică de două milioane de locuitori. Datorită caracterului multietnic al populației din regiune, o caracteristică a învățământului din Regiunea Vest este dată de existența multor școli primare, secundare și chiar licee unde se utilizează limba minorităților etnice sau o limbă de circulație internațională.
În anul 2007, populația reședințelor de județ din regiune era de: 167.238 locuitori în Arad, 84.678 locuitori în Reșița, 67.508 locuitori în Deva, respectiv 307.347 locuitori în Timișoara. Populația însumată a celor patru reședințe de județ reprezintă aproape o treime din totalul populației Regiunii Vest – 32,56%. Din punct de vedere administrativ-teritorial, la nivelul Regiunii Vest există 322 unități administrativ-teritoriale, care pot fi împărțite după cum urmează: 12 municipii, 30 de orașe și 280 de comune.
Harta 5.3.1.
Relieful regiunii este unul variat, armonios distribuit în zone de câmpie (33%), deal (11.5%), depresiuni (12.1%) și munte (43.4%). Dunărea reprezintă cea mai mare și importantă arteră hidrografică din regiune, pe o distanță de 60 km de-a lungul limitei sudice a județului Caraș-Severin. Râul intern cel mai important ce străbate regiunea este Mureșul. Un râu important economic este Bega, pe lângă cele enumerate fiind: Crișul Alb, Timiș, Bârzava. Clima este continentală moderată, cu influențe mediteraneene.
Regiunea 5 Vest dispune de o bogăție impresionantă și variată de resurse naturale, având în fiecare județ, o pondere diferită. Regiunea Vest este considerată a fi o regiune în creștere, cu rezultate economice superioare mediei naționale, adesea pe locul doi, după Regiunea București-Ilfov. Forța de muncă este concentrată în agricultură, industrie, comerț, construcții, servicii.
Regiunea are o rețea bine dezvoltată de căi ferate, mai densă decât în restul țării, cu 90.5 km la 100 kmp de teritoriu. Lungimea totală a căilor ferate este de 2.011 km, fiind străbătută de trei linii internaționale de cale ferată. Rețeaua drumurilor publice însumează 8.770 km, cu cinci drumuri europene care traversează regiunea: E 68, E70, E 79, E 671, E 673. De asemenea, Regiunea Vest dispune de aeroporturi în fiecare județ.
Există potențial navigabil pe Dunăre, Mureș și Bega. Din punc de vedere al turismului, regiunea dispune de numeroase și variate obiective turistice și istorice.
Regiunea de Vest cuprinde două județe cu un nivel de dezvoltare superior mediei naționale (Timiș și Arad) și alte două județe (Caraș-Severin și Hunedoara) care trec printr-o criză economică și socială acută. La nivel interregional există și alte disparități, observate în interiorul fiecărui județ, în special în Timiș și Arad: puternica atracție exercitată de cei doi poli urbani bine dezvoltați, municipiile Timișoara și Arad, eclipsează zonele net inferioare situate în partea estică a celor două județe.
Proiectele regionale sunt convenite, potrivit legislației, de Consiliul pentru Dezvoltare al Regiunii 5 Vest, ca organ deliberativ, fără personalitate juridică, care este constituit și funcționează pe principii parteneriale la nivelul fiecărei regiuni de dezvoltare, în scopul coordonării activităților de elaborare și monitorizare ce decurg din politicile de dezvoltare regională. Consiliul pentru Dezvoltare Regională este alcătuit din președinții consiliilor județene și din câte un reprezentant al fiecărei categorii de consilii locale municipale, orășenești și comunale din fiecare județ al regiunii. Acest consiliu alege un președinte și un vicepreședinte, care nu pot fi reprezentanți ai aceluiași județ. Aceste funcții sunt îndeplinite, prin rotație, pentru câte un mandat de un an, de către președinții consiliilor județene. Printre atribuțiile acestui organ (preluate de pe web site-ul http://www.adrvest.ro) sunt:
analizează și aprobă strategia și programele de dezvoltare regională;
sprijină elaborarea în parteneriat a Planului național de dezvoltare;
aprobă proiectele de dezvoltare regională, selecționate la nivel regional, în
concordanță cu criteriile, prioritățile și metodologia elaborate de instituția națională cu atribuții în domeniul dezvoltării regionale, împreună cu organismele regionale specializate;
transmite Consiliului național pentru dezvoltare regională, spre aprobarea
finanțării, portofoliul propus de proiecte pentru care se aplică o procedură de selecție la nivel național;
aprobă criteriile și prioritățile pentru alocarea și destinațiile resurselor Fondului
pentru dezvoltare regională;
atrage alte contribuții financiare, locale și regionale, în vederea realizării
obiectivelor regionale; sursele atrase se constituie ca venituri la Fondul pentru dezvoltare regională;
aprobă statutul de organizare și funcționare a Agenției pentru Dezvoltare
Regională, precum și organigrama acesteia;
îndeplinește atribuțiile ce îi revin în conformitate cu legislația privind regimul
zonelor defavorizate, precum și cele care rezultă din alte acte normative în vigoare.
Înființată în anul 1999, Agenția pentru Dezvoltare Regională 5 Vest (ADR Vest) este o instituție neguvernamentală, nonprofit și de utilitate publică. Ea face parte din ansamblul organismelor și instrumentelor financiare, regionale și naționale descris în Legea nr. 315/ 2004, modificată și completată prin OUG 111/2004, drept sistemul național al dezvoltării regionale. ADR Vest reprezintă una dintre cele opt regiuni de dezvoltare ale României, cea mai vestică dintre ele și acționează pentru dezvoltarea și promovarea regiunii în ansamblu, la nivel național și internațional. Rolul ADR Vest este acela de a contribui la dezvoltarea durabilă și prosperitatea Regiunii Vest, prin încurajarea investițiilor, angajarea permanentă în procesul de restructurare industrială și de creare de noi locuri de muncă. Acest lucru poate fi realizat printr-o vastă colaborare cu partenerii regionali, în vederea elaborării, dar și a implementării ambițioasei Strategii de Dezvoltare Regională. În cadrul ADR Vest funcționează un număr de cinci direcții: Direcția Politici Regionale și Internaționalizare, Direcția Implementare Program Operațional Regional, Direcția Suport Implementare, Direcția Economică, Administrativă și Control Financiar, Direcția Resurse Umane și Comunicare.
Atribuțiile sale principale, așa cum apar pe web site-ul acesteia, sunt:
elaborează și propune Consiliului pentru Dezvoltare Regionala, spre aprobare,
strategia, planul și programele de dezvoltare regională, precum și planurile de gestionare a fondurilor;
asigură realizarea programelor de dezvoltare regională și a planurilor de
gestionare a fondurilor, în conformitate cu hotărârile adoptate de Consiliul pentru Dezvoltare Regională, cu respectarea legislației în vigoare, și răspunde față de acesta pentru realizarea lor;
actionează împreună cu Consiliul pentru Dezvoltare Regională, pentru atragerea
de resurse, în scopul îndeplinirii atribuțiilor sale;
întocmește rapoarte semestriale, precum și raportul anual de implementare
referitor la activitățile derulate conform contractelor cu instituția națională cu atribuții în domeniul dezvoltării regionale;
realizează și asigură, în baza contractelor, mediatizarea/publicitatea la nivel
regional a programelor și proiectelor de dezvoltare regională;
identifică și promovează, în parteneriat, proiecte de interes regional și local,
precum și proiecte de cooperare intraregională; promovează, cu sprijinul Consiliului pentru Dezvoltare Regională, regiunea și atragerea de investiții străine; dezvoltă colaborări cu organisme și instituții similare din Uniunea Europeana și participă la implementarea proiectelor internaționale de interes regional și local;
asigură, împreună cu organismele regionale specializate, colectarea și
centralizarea datelor la nivel regional, cu privire la utilizarea fondurilor nerambursabile alocate regiunii, în scopul implementării programelor de dezvoltare regională.
Agenția pentru Dezvoltare Regională deține un rol deosebit de important în cadrul procesului de programare regională, în sensul că este instituția abilitată să elaboreze, în parteneriat cu actorii din Regiunea Vest și partenerii de la nivel național, Planul de Dezvoltare Regională 2007-2013 al Regiunii Vest (PDR Vest 2007 – 2013). Planul de Dezvoltare Regională 2007-2013 din Regiunea Vest este documentul de planificare strategică al Regiunii Vest, elaborat într-un larg parteneriat, care are ca scop orientarea și stimularea dezvoltării economice și sociale la nivel regional pentru perioada de programare 2007 – 2013. Planul de Dezvoltare Regională are rolul de a orienta dezvoltarea regiunii în perioada 2007 – 2013 și de a fundamenta accesul Regiunii Vest la Fondurile Structurale și de Coeziune ale Uniunii Europene. De asemenea, prioritățile prevăzute în Strategia Regiunii Vest sunt compatibile cu domeniile de intervenție stabilite în cadrul Programelor Operaționale din România.
Principalele priorități și măsuri de dezvoltare ale regiunii, selectate din strategia de dezvoltare regională (obiectiv principal ca PIB regional/locuitor în 2013 să fie 45% din PIB-ul mediu pe locuitor al Uniunii Europene), integrate în structura obiectivelor prioritare și a măsurilor corespunzătoare cuprinse în Planul Național de Dezvoltare 2007-20013 sunt următoarele:
dezvoltarea sectorului privat și promovarea investițiilor prin sprijinirea transferului
de tehnologie, crearea de IMM în industria prelucrătoare, realizarea de investiții în infrastructura publică, crearea de parcuri tehnologice;
dezvoltarea turismului și agroturismului, reabilitarea utilităților publice în arealele
turistice, dezvoltarea și modernizarea infrastructurii în stațiunile de munte, calificarea personalului care lucrează în servicii turistice;
dezvoltarea rurală, a infrastructurii de bază în mediul rural (drumuri, apă curentă,
gaze, canalizare, telecomunicații), înființarea de centre de colectare a produselor agricole, precum și de IMM în domeniul prelucrării produselor agricole, dezvoltarea activităților meșteșugărești, acordarea de sprijin financiar pentru finanțarea achiziției de echipamente;
dezvoltarea resurselor umane prin recalificarea forței de muncă disponibilizate în
meserii cerute de piața muncii, precum și prin alte măsuri active de ocupare a populației;
îmbunătățirea calității mediului prin diminuarea efectelor poluării în zonele
afectate, cu atenție specială pentru zonele turistice, modernizarea sistemului de monitorizare a mediului și extinderea sistemului de colectare a deșeurilor, reciclarea materialelor refolosibile;
dezvoltarea infrastructurii de bază (apă curentă, gaze, canalizare) și a
telecomunicațiilor în zonele cu dezvoltare economică și socială scăzute.
5.4. Zone cu probleme economice și sociale
Zonele cu probleme economice și sociale pot fi clasificate în trei mari categorii:
zone tradițional subdezvoltate, zone care trec printr-un declin industrial sever și zone cu o structură economică fragilă.
Zonele tradițional subdezvoltate sunt caracterizate printr-o combinație de rate înalte ale șomajului structural și ponderi mari ale forței de muncă ocupate în agricultură.
Acești doi factori sunt corelați, în mod semnificativ, cu o rată a mortalității infantile mai ridicată decât media națională și cu o tendință de migrare populației spre alte regiuni în căutare de locuri de muncă. Subdezvoltarea acestor zone este evidențiată și de indicatorii privind infrastructura de bază (de exemplu densitatea căilor ferate) și nivelul investițiilor directe pe locuitor (indicator care aproximează impactul forțelor pieței asupra economiei locale). Acești indicatori se situează mult sub nivelul mediei naționale. Se apreciază că România nu are zone tradițional subdezvoltate, după politica de industrializare forțată dusă în timpul regimului comunist.
Zonele aflate în declin industrial sunt cele care au dus la pierderea unui număr deosebit de mare de locuri de muncă, în special în industriile prelucrătoare și minieră.
Perspectivele de dezvoltare a acestor zone diferă substanțial de cele din zonele tradițional subdezvoltate, deoarece nivelul infrastructurii este relativ satisfăcător, iar mecanismele economiei de piață au început să funcționeze. Cu excepția municipiului București și a județelor din vestul țării, aproape toate celelalte se află în zone de declin industrial. Printre cele mai importante zone în declin industrial sunt cele din județele: Botoșani și Suceava; Brăila și Buzău; Călărași, Giurgiu, Dâmbovița și Teleorman; Dolj, Gorj și Olt; Hunedoara; Maramureș și Cluj, precum și Brașov.
Zonele fragile structural sunt zonele în care o pondere mare a forței de muncă este încă ocupată în industriile metalurgică, minieră și chimică, generatoare de pierderi în economie. De asemenea, cea mai mare parte a populației ocupate încă în industrie este dependentă de un singur sector industrial și, de regulă, de o singură mare întreprindere.
Aceste zone au multe trăsături comune cu zonele aflate în declin industrial, inclusiv potențial de redresare economică pe termen scurt, dar prezintă și riscul unor tensiuni sociale. Astfel de zone se găsesc în special în județele: Neamț, Galați, Prahova, Satu-Mare.
Zona defavorizată reprezintă o arie geografică, strict delimitată teritorial, care îndeplinește cel puțin una din următoarele condiții: are structuri productive monoindustriale, care, în activitatea zonei, mobilizează mai mult de 50% din populația salariată; este o zonă minieră unde personalul a fost disponibilizat, în proporție de peste 25%, prin concedieri colective; este o zonă în care s-au efectuat concedieri colective în urma lichidării, restructurării sau privatizării unor agenți economici, care au afectat mai mult de 25% din numărul angajaților cu domiciliul în zona respectivă; rata șomajului depășește cu 3% media existentă la nivel național; este o zonă izolată, lipsită de mijloace de comunicații, iar infrastructura sa este slab dezvoltată. Zonele defavorizate a căror existență se încheie la sfârșitul anului 2010 sunt zona Zimnicea (județul Teleorman), zona Copța Mică (județul Sibiu) și orașul Cugir (județul Alba).
5.5. Euroregiuni – definire, exemple
Euroregiunile presupun asocierea colectivităților teritoriale locale din două sau mai multe state vecine, formând un spațiu, definit de anumite particularități și interese comune. Euroregiunea identifică solidaritatea geografică, ignorând frontierele statale și realizând noi spații de cooperare descentralizată în Europa . Interesul tot mai mare față de regiunile frontaliere în raport cu realizarea programelor de acțiuni de dezvoltare regională integrată, față de optimizarea raportului nevoi – resurse, obiective de atins – mijloace necesare, creșterea competitivității economiei regiunii, cooperarea transfrontalieră reprezintă prioritate în politicile regionale naționale. Două instrumente europene legislative Convenția europeană – cadru asupra cooperării transfrontaliere a colectivităților sau autorităților teritoriale (Madrid, 1980) și Carta Europeană a Autonomiei locale (Strasbourg, 1985) oferă cadrul legislativ de desfășurare a acțiunilor de cooperare transfrontalieră de către autoritățile și comunitățile locale din România. Țara noastră este parte în cooperarea transfrontalieră în nouă euroregiuni:
Euroregiunea „Carpatica”
Euroregiunea „Dunăre – Mureș – Criș – Tisa”
Asociația de colaborare transfrontalieră „Dunărea 21”
Euroregiunea „Giurgiu – Ruse”
Euroregiunea „Dunărea de Sud”
Euroregiunea „Danubius”
Euroregiunea „Dunărea de Jos”
Euroregiunea „Prutul de Sus”
Euroregiunea „Siret – Prut – Nistru” .
5.6. Perspective de viitor asupra structurii administrative în România
Potrivit opiniilor prof. univ. dr. Ion Iordan enunțate într-un articol din publicația România Liberă din data de 11 martie 2010, criteriile științifice de bază pentru delimitarea corectă teritorială și funcțională a structurilor administrative la nivel macro și mini sunt particularitățile fizico-geografice (cu precadere relief și rețea hidrografică) și socio-economico-geografice (geografie istorică și toponimie geografică, structuri demografice, caractere teritoriale și funcționale ale așezărilor omenești, dispersia și indicele de atractivitate demografică și economică privind localitățile urbane și rurale, structuri geografice socio-economice: activități industriale, utilizarea geografică a terenurilor, transporturi și căi de comunicație, învățământ, cultură, ocrotirea sănătății, turism etc). Tot acesta subliniează necesitatea introducerii unor precizări calitative și aplicarea lor în teritoriu: comunele din imediata apropiere a marilor orașe, legate strâns prin relații socio-economice de oraș, să fie declarate comune suburbane, iar satele, care în structura oficială actuală sunt considerate ca aparținând orașelor (adică, structural fac parte din categoria orașe), să fie incluse în aceste comune suburbane. Acesta sugerează revenirea la delimitarea teritorială a celor opt regiuni-provincii istorico-geografice ale României, de tradiție, folosite nominal încă destul de frecvent în prezent în diferite medii știintifice și socio-culturale, la nivel național și internațional, precum Bucovina, Moldova, Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Banat, Crișana-Maramureș, Transilvania, care îndeplinesc la scara macroteritorială criteriile menționate și care să ia locul actualelor regiuni de dezvoltare.
Regionalizarea României a avut, până în prezent, mari dispute, însă fără un rezultat concret. Este cunoscut faptul că orientările și prioritățile Guvernului se schimbă ori de câte ori sunt schimbați și membrii acestuia. Publicația Ziua de Cluj surprinde într-un articol din 22 martie 2010 opiniile împărțite ale guvernanților față de ipoteza lansată de președintele României și anume regionalizarea țării prin dispariția județelor, ceea ce ar putea duce și la desființarea instituțiilor aferente, consiliile județene și prefecturi și mutarea instituțiilor de coordonar la nivel nivelul regiunilor. Până în prezent nu s-a luat nicio măsură concretă cu privire la viitoarea structură teritorială și administrativă a României.
Capitolul VI.
Studiu de caz
Transpunerea impozitelor și taxelor locale, precum și a TVA la nivel regional în România, cu exemplul Germaniei și Canadei (avantaje și dezavantaje)
Impozitele și taxele locale constituie, în România, venituri ale bugetelor locale ale unităților administrativ teritoriale și se datorează de persoanele juridice și fizice denumite contribuabili. Aceste impozite sunt folosite pentru finanțarea cheltuielilor publice prevăzute în bugetele locale.
Sunt asimilate persoanelor fizice contribuabilii care desfășoară activități economice pe baza liberei inițiative ori exercită în mod individual sau prin asociere orice profesie liberă.
Prin persoane juridice se înțeleg acele entități reprezentate de persoane fizice înregistrate legal care au un patrimoniu distinct în scopul desfășurării de activități precum:
comercianții și filialele acestora inclusiv unitățile economice ale persoanelor
juridice de drept public și cele ale organizațiilor politice, sindicale, patronale și cooperatiste, instituțiilor publice, asociațiilor și fundațiilor;
cultele religioase și unitățile locale ale acestora cu personalitate juridică;
sucursalele și reprezentanțele autorizate să funcționeze pe teritoriul României aparținând persoanelor fizice și juridice străine și altele asemenea.
Sunt excepate de la plata impozitelor locale: instituțiile și unitățile care funcționează în subordinea sau coordonarea Ministerului Educației și Cercetării.
Alături de impozitele și taxele locale, costituie venituri ale bugetelor locale și:
– amenzile și penalitățile aferente impozitelor și taxelor locale;
– majorările pentru plata cu întârziere a impozitelor și taxelor locale;
– taxele judiciare de timbru privind activitatea notarială;
– taxele extrajudiciare de timbru;
– 50% din impozitul pe venitul din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal.
Câteva exemple de taxe și impozite locale sunt:
Impozitul și taxa pentru teren – contribuabilii care dețin în proprietate terenuri
situate în municipii, orașe și comune, în intravilanul sau în extravilanul localităților datorează impozit pe teren. Impozitul pe teren se stabilește anual, în sumă fixă pe metru pătrat de teren, în mod diferențiat, în intarvilanul localității, pe ranguri de localități și zone, iar în extravilanul localităților, pe ranguri de localități și cateorii de folosință a terenurilor.
Impozitul pe clădiri – se datorează de către contribuabili (persoane fizice și
juridice) pentru clădirile aflate în proprietatea lor, indiferent de locul unde sunt situate și de destinația acestora. Ca și în cazul celorlalte impozite locale, impozitul pe clădiri se determină anual și se plătește semestrial în 2 tranșe egale, până la 31 martie, respectiv 30 septembrie.
Impozitul pe mijloace de transport – contribuabilii care dețin mijloace de transport
de tracțiune mecanică și înregistrată în România datorează un impozit anual stabilit în funcție de capacitatea cilindrică a acestora, pentru fiecare 200 cm³ sau fracțiune din aceștia. Impozitul asupra mijloacelor de transport se determină de către compartimentele de specialitate ale autorităților administrației publice locale în a căror rază teritorială contribuabilii își au domiciliul, sediul sau punctele de lucru, după caz, pe baza declarației de impunere depuse.
Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor și autorizațiilor – pentru eliberarea
certificatelor, avizelor și autorizațiilor contribuabilii datorează taxe diferențiate.
Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă și publicitate – contribuabilii care
beneficiază sub diverse forme de servicii de reclamă și publicitate sunt obligați să încheie contracte scrise, în acest sens și datorează bugetelor locale pe raza cărora se efectuează publicitatea o taxă de reclamă și publicitate care poate fi cuprinsă între 1% și 3% din valoarea contractului, exclusiv taxa pe valoarea adăugată aferentă.
Impozitul pe spectacole – contribuabilii care organizează manifestări artistice,
competiții sportive, activități artistice și distractive de videotecă și discotecă, denumite în continuare spectacole, datorează impozit pe spectacole, calculat în cote procentuale asupra încasărilor din vânzarea biletelor de intrare și a abonamentelor sau în sumă fixă pe metru pătrat, în funcție de suprafața incintei unde se desfășoară spectacolul, mai puțin valoarea timbrelor instituite, potrivit legii.
Taxa hotelieră – pentru șederea în unități de cazare, consiliile locale pot hotărî
instituirea unei taxe hoteliere, datorate de persoanele fizice în vârstă de peste 18 ani.
Alte taxe – în exercitarea atribuțiilor ce le revin în administrarea domeniului
public și privat al unităților administrativ – teritoriale, consiile locale sau județene, după caz, pot institui pot institui taxe zilnice cuprinse între 0 lei 13 lei pentru utilizarea temporară a locurilor publice și pentru vizitarea muzeelor, caselor memoriale, monumentelor istorice, de arhitectură și arheologie.
Consiile locale pot institui taxe zilnice cuprinse între 0 lei și 13 lei pentru deținerea în proprietate sau în folosință, după caz, de utilaje destinate să funcționeze în scopul obținerii de venit. Sumele provenite din alte taxe locale constituie venituri proprii ale bugetelor locale și se plătesc anticipat.
Taxa pe valoarea adăugată (T.V.A.) în România, este un impozit indirect suportat de consumatorul final al bunului/serviciului respectiv. TVA este un impozit încasat în cascadă de fiecare agent economic care participă la ciclul economic al realizării unui produs sau prestării unui serviciu care intră în sfera de impozitare. După exercitarea dreptului de deducere, agenții economici impozabili care au participat la ciclul economic virează soldul TVA la bugetul de stat.
Principalele caracteristici ale TVA sunt:
– impozit indirect, un impozit general de consum care se stabilește asupra tuturor operațiunilor privind transferul bunurilor și prestărilor de servicii cu plată sau asimilate acestora;
– neutru, se stabilește asupra tuturor produselor și serviciilor și se plătește de toți beneficiarii acestora;
– transparent, fiecare plătitor cunoaște, de regulă, valoarea creată prin activitatea sa și taxa aferentă;
– unic, nivelul taxei suportate de consumatorul final este același, indiferent de stadiul în
care se plătește sau de numărul operațiilor anterioare;
– se aplică numai în țara în care bunul sau serviciul se consumă, respectiv se prestează.
Trebuie să satisfacă și următoarele cerințe:
să fie echitabilă;
să nu stimuleze procesele inflaționiste;
să nu antreneze cheltuieli de stabilire și percepere exagerate;
să nu favorizeze, ci din contră să îngrădească la maximum practicarea fraudei și
evaziunii fiscale.
În România sunt în vigoare trei cote de TVA, respectiv cota standard de 19% și
cote reduse de 9% și 5% și cota 0%.
Germania este o republică federală formată din 16 landuri sau state. Landurile diferă semnificativ ca mărime și structură politică. Forma de guvernământ este parlamentară, în care șeful guvernului este cancelarul, ales de către Parlament (mai exact de către Bundestag) și confirmat de către președintele statului. Cancelarul este ales cu majoritate absolută de către Bundestag (prima cameră a parlamentului german, în traducere aproximativă "parlamentul federal") pe o perioada de 4 ani. A doua cameră a parlamentului german se numește Bundesrat (în traducere "consiliul federal" al landurilor Germaniei). În Germania Bundestrat-ul este instituția care reunește reprezentanții prin care landurile participă la activitatea legislativă a Federației, iar membrii sunt aleși prin vot direct, aceștia fiind membrii ai guvernelor landurilor sau delegați ai acestora. Puterea judiciară are ca organ superior Bundesverfassungsgericht, care poate să dea ultima decizie peste toate actele legislative sau de administrație.
Participarea landurilor la procesul legislativ prin Consiliul federal este indispensabilă statului federal. Aparatul administrativ are 3 niveluri: nivelul federal, nivelul landurilor și nivelul local. Fiecare land are Constituție, Parlament și Guvern propiu. Ele elaborează propria constituție și formulează aproximativ 75% din propunerile pentru legile federale.
Autonomia regională este mult mai pregnantă în Germania față de celelalte state membre ale Uniunii Europene. Landurile au dreptul de a rezolva în mod liber toate problemele lor economice, sociale, culturale, dar fară a încălca constituția și legile federale. Ele au bugete proprii și stabilesc la nivel de land impozitele și taxele, cu alte cuvinte au autonomie financiară deplină. Prin urmare, fiecare land contribuie la propria sa dezvoltare și prosperitate. Pe lângă aceasta, landurile au autonomie organizatorică, inclusiv asupra administrației locale.
În legea fundamentală germană numită Grundgesetz Germania (Deutschland) este definită ca fiind o republică federală (Bundesrepublik) formată din următoarele landuri federale (Harta 6.1.și tabelul- preluate de pe web site-ul http://ro.wikipedia.org):
Harta 6.1. Harta administrativă a Germaniei
În Germania trăsătura dominantă a repartiției prelevărilor fiscale o constituie împărțirea principalelor impozite între următoarele niveluri de administrare:
nivelul central;
nivelul regional, alcătuit din landuri;
nivel local, format din districte regionale care cuprind 91 de orașe importante și
237 de cantoane, ultimele cuprinzând 8.410 de comune mici.
Scopul repartiției încasărilor fiscale pe trei niveluri în Germania este reprezentat de obiectivul echilibrării veniturilor fiscale și asigurarea unui nivel de trai armonios pe întregul teritoriu german. Sistemul fiscal german cuprinde un număr important de impozite și taxe care contribuie în proporții diferite la finanțarea diferitelor bugete: al federației, al landurilor și al comunelor. Aceste impozite sunt stabilite la nivel central de Parlament și Consiliul General, dar cotele de impunere sunt lăsate la dispoziția autorităților regionale și locale, în anumite limite.
Se poate realiza o grupare a impozitelor germane în trei mari categorii, în funcție de administrația care colectează aceste impozite, astfel:
impozite federale – sunt 12 la număr și cuprind: taxele vamale, impozite pe tutun,
cafea, ceai, sare, zahăr, vin spumos, uleiuri minerale, rafinarea alcoolului, impozitul pe căile rutiere, impozite pe capital;
impozitele landurilor – cuprind 6 impozite, respectiv: impozit pe bere, impozit pe
avere, impozitul pe succesiuni și donații, impozitul pe autovehicule, impozitul asupra proprietăților funciare transmise, impozitul pe jocurile sportive;
impozite comunale – sunt următoarele: impozite ale micilor meseriași, impozitul
pe dobândirea terenurilor, impozitul pe teren (plătit de întreprinderile agricole și forestiere), impozitul pe teren (plătit de celelalte întreprinderi), taxe pe câini, taxa pe vânătoare.
Mai trebuie menționat și un număr de impozite comune, încasate de administrația federală sau de landere, dar care sunt administrate de mai multe niveluri. Este cazul impozitului pe venitul persoanelor fizice (repartizat 42,5% la nivel central, 42,5% la nivelul landerelor și 14% la nivel local), impozitul pe societăți: (50% la nivel central și 50% la landere), taxa pe valoarea adăugată (65% la nivel central și 35% la landere), taxa locală pe cifra de afaceri (7,2% la nivel central, 7,2% la landere și 85,6% la nivel local), impozitul pe venitul capitalurilor mobiliare (la stat și landere) și taxele pe curse și loterii (landere și local).
Este foarte interesant de analizat impozitului comun al venitului persoanelor fizice, care în România este prelevat la bugetul de stat, însă în cazul statului german, beneficiarii acestui impozit sunt: guvernul federal, guvernele landurilor și municipalitățile. Începând cu anul 1998, procentele de repartizare a încasărilor din acest tip de impozit au fost stabilile la 42,5% pentru guvernul federal și guvernele landuriior, iar diferența de 14% către municipatități.
Plătitorii acestui impozit sunt persoanele fizice cu domiciliul pe statul german, dar și rezidenții din Germania, care sunt supuși impozitării venitului lor total, format din circa șapte categorii de venituri:
• venitul din agricultură și forestier;
• venituri din servicii personale (veniturile autoangajaților);
• veniturile salariale ale angajaților;
• veniturile din pensii;
• veniturile din chirii și redevențe, venituri din investiiii de capital (dividende și dobânzi);
• alte surse specificate în cadrul paragrafului 22 al Legii impozitului pe venit.
În practica germană, calculul impozitului pe venit se stabilește diferit în funcție de încadrarea într-o categorie de venit.
Venitul anul global impozabil este supus unor rate progresive. Tranșele de venit, cotele de impunere și impozitele datorate de un singur contribuabil și de o familie sunt redate în tabelele următoare:
– un contribuabil singur
până la 7.664 E – 0%
între 7.665E și 12.739E – între 15,00% și 23,97%
între 12.740E și 52.151E – între 23,97% și 42%
peste 52.151E – 42%
– o familie
până la 15.329E – 0%
între 15.330E și 25.479E – între 15,00% și 23,97%
între 25.480E și 104.303E – între 23,97% și 42,00%
peste 104.303E – 42,00%
În situația României, cota de impozit datorat statului este de 16% și se aplică asupra venitului impozabil corespunzător fiecărei surse din fiecare categorie pentru determinarea impozitului pe veniturile din:
activități independente;
salarii;
cedarea folosinței bunurilor;
investiții;
pensii;
activități agricole;
premii;
alte surse.
În ceea ce privește taxa pentru autovehicule, în Germania, taxa de inmatriculare este de aproximativ 25 de euro, dar taxa anuala de posesie ajunge până la circa 1.000 de euro pentru masinile non-Euro de 3.000 de centimetri cubi. Taxa de inmatriculare se calculeaza in functie de capacitatea cilindrica a masinii si in functie de normele euro privind emisiile de noxe si de virsta masinii. Guvernul Federal a decis ca fiecare cetatean ce va cumpara o masina noua sa primeasca 2.500 de euro in schimbul predarii spre distrugere a unui automobil inmatriculat, vechi de 9 ani cu taxele platite la zi. Masura luata de guvern vizeaza un numar de 3.8 milioane de automobile cu o vechime intre 16 si 25 de ani ce inca mai circula pe strazile din Germania. Dacă Dacia are un preț de bază în Germania sub 8.000 euro, înseamnă că nemții, prin programul primei de casare, pot lua o Dacia Sandero, de exemplu, cu numai 5.500 euro. Oficialii celei mai mari tari din Europa se asteapta ca circa 300.000 de automobile sa fie scoase la casare dupa aplicarea acestei legi. Germania schimba de asemenea si grila de impozitare pentru autovehiculele poluante in functie de nivelul emisiilor de dioxid de carbon. Pentru fiecare gram de dioxid de carbon ce depaseste valoarea de 120 grame CO2/kilometru emis in atmosfera posesorul autovehiculului va plati 2 euro. Acesta grila este valabila din prezent pana in anul 2012 atunci cand limita va fi stabilita la 110 grame CO2/kilometru. Spre exemplu pentru un autoturism Dacia Logan 1.5DCi inmatriculat in Germania, proprietarul acestuia nu va plati acest impozit, norma de poluare fiind in acest caz de 120 grame CO2/kilometru, daca se opteaza pentru o masina cu motor 1.4MPI ce emite in atmosfera 160 grame CO2 pentru fiecare kilometru parcurs, impozitul platit statului german ar fi de 80 euro anual. În România, impozitul pe mijloace de transport, conform celei mai recente HG, instituie o taxă anuală în funcție de cilindreea motorului mașinii, motocicletei sau utilitarei. Astfel, pentru cele cu o cilindree de maximum 1.600 de centimetri cubi, românii vor plăti câte opt lei pentru fiecare 200 de centimetri pătrați ai propulsorului mașinii lor. Pentru cele cu motoare între 1.601 și 2.000 de centimetri cubi, fiecare 200 de centimetri cubi vor fi taxați cu 18 lei. Între 2.001 și 2.600 de centimetri cubi, unitatea de calcul va fi de 36 de lei, iar pentru intervalul de la 2.601 la 3.000 de centimetri cubi, fiecare 200 de centimetri cubi va fi taxat cu 72 de lei anual.
Impozitul pe proprietate este un impozit comunal în Germania, care este prelevat de autoritățile locale din fiecare regiune (land). Există două tipuri de proprietăți: prima se aplică proprietăților agricole și cea de-a doua, terenurilor intravilane și clădirilor.
Impozitul este calculat la valoarea unității de măsură stabilită de Autoritatea financiară (această valoare evaluată este, de obicei, mai mică decât prețul de achiziție), iar ratele de impunere sunt în concordanță cu poziția/locația proprietății. Aceste rate, în Germania vestică, sunt cuprinse între 2.6% – 6%. Totuși, media ratei de impunere asupra unei proprietăți private este de 3.5%. Un coeficient este aplicat apoi asupra calculului procentual. Impozitul pe locuințele germane depinde de câțiva factori, precum locație, mărine, utilitate/uz, coeficientul municipal local. În pricipiu, pentru un apartament cu o cameră în Berlin, impozitul se va situa între 200 – 500 euro. Calculul impozitului pe locuințe pornește de la valoarea economică (de bază), urmează apoi deteminarea cotei de impozitare de către biroul fiscal, care este comunicat municipalității. Municipalitatea aplică un coeficient special asupra cotei de impozitare(Hebesatz), hotărît de parlamentul local, determinând astfel impozitul pe locuințe.
TVA-al german (Mehrwertsteuer/Umsatzsteuer) este apreciat a fi ,,taxa pe valoarea adăugată europeană standard”. Beneficiarii acestui impozit sunt, după cum urmează:
• guvemul federal – 52,2%;
• guvernele landurilor – 45,7%;
• municipalitățile – 2,1%.
Cotele germane de TVA sunt următoarele: 19% pentru fiecare fumizare impozabilă de bunuri și servicii care nu au fost supuse cotelor reduse sau ratelor zero; 7% pentru fumizarea de bunuri și servicii, cum ar fi mâncarea și băutura, farmaceutice, ziare, cărți, serviciile teatrale, muzee și săli de concerte; 0% pentru exporturi și pentru furnizările intracomunitare. Taxa pe valoarea adăugată este o taxă generală asupra consumului de bunuri și servicii în Germania. Persoanele taxabile (subiecții impozabili) sunt toți antreprenorii, inclusiv persoanele care exercită o profesie liberală și importatorii.
Dacă o firmă nerezidentă oferă bunuri sau servicii în Germania, este considerată antreprenor pentru rațiuni de politică fiscală în domeniul taxei pe valoarea adăugată și supusă impunerii. Următoarele tranzacții sunt taxabile:
– oferta de bunuri și servicii în Germania de către un antreprenor în cursul desfășurării afacerii sale;
– achiziția intra-comunitară de bunuri de către un antreprenor în cursul afacerii;
– importul de bunuri (din exteriorul Uniunii Europene) în Germania sau în zonele Jugholt și Mittelberg din Austria;
– achiziția intra-comunitară de noi mijloace de transport realizată de orice persoană.
Suma taxabilă (baza impozabilă) o reprezintă prețul (tariful), exclusiv TVA, pentru bunurile oferite și serviciile executate. Pentru bunurile importate suma taxabilă este valoarea importurilor incluzând datoriile vamale și alte cheltuieli de asigurare (pentru asigurare, transport, etc), atât timp cât sunt implicate țări din afara Uniunii Europene.
În calcularea datoriei finale, taxa plătită pentru cumpărarea de bunuri și servicii poate fi dedusă de către antreprenor sau rambursată de către autoritatea fiscală, astfel încât, în consecință, numai valoarea adăugată este impozabilă. Cele mai importante scutiri includ activitățile bancare, activitățile de asigurare și vânzarea sau închirierea proprietății imobile. Un antreprenor poate opta pentru taxarea anumitor tranzacții financiare și a operațiunii de vânzare sau închiriere a proprietății imobile dacă clientul este un antreprenor care folosește oferta pentru afacerile sale. Opțiunea pentru plata taxei pe valoarea adăugată în aceste cazuri are avantajul că ofertantul poate recupera TVA deductibilă înregistrată în legătură cu tranzacțiile sale. Utilizarea cotei reduse de 7% (pentru materii prime, transport public și cărți) și cu excepțiile (servicii medicale, chirii) este chiar redusă comparativ cu alte state membre. Un antreprenor non-rezident, care face în mod exclusiv aprovizionări ce nu sunt taxabile, în care nu e îndreptățit la rambursarea TVA, poate fi reprezentat de către un reprezentant fiscal.
Un antreprenor străin poate obține o rambursare a taxei pe valoarea adăugată în Germania numai dacă:
– el nu a făcut oferte în Germania;
– face numai oferte taxabile cărora li se aplică regulile de impunere;
– operațiunile sale sunt efectuate în legătură cu bunuri și servicii ce sunt transportate peste graniță.
Canada este o monarhie constituțională și o democrație parlamentară cu un sistem federal de guvern parlamentar, bazat pe tradiții democratice solide, care o recunoaște în mod formal pe Regina Elisabeta a II-a a Regatului Unit ca Regină a Canadei, ale cărei funcții de zi cu zi sunt îndeplinite de către un Guvernator General la nivel federal și de câte un Locotenent-Guvernator la nivelul fiecărei provincii. Sistemul politic care operează în Canada este derivat din modelul Westminster folosit în Marea Britanie. Poziția de prim-ministru, șeful guvernului canadian, aparține liderului acelui partid politic ce reușește să obțină încrederea majorității în Camera Comunelor.
Parlamentul federal este alcătuit din Regină și două camere parlamentare: Camera Comunelor, cu membri aleși, și Senatul, ai cărui membri sunt în general numiți.
Canada este alcătuită din zece provincii și trei teritorii. Acestea pot fi grupate în regiuni : Canada Vestică, Canada Centrală, canada Atlantică și Canada Nordică (incluzând trei teritorii, Yukon, Northwest Territories și Nunavut). Provinciile au un grad crescut de autonomie față de guvernul federal, în timp ce teritoriile sunt controlate mai îndeaproape de acesta. Guvernele provinciale sunt responsabile pentru multe dintre programele sociale canadiene (precum sistemul medical, învățământul și asistența socială) și colectează venituri fiscale totale mai mari decât cele ale guvernului federal – o caracteristică aproape unică între federațiile lumii. Guvernul federal poate iniția programe naționale, din care provinciile pot opta să fie excluse. În realitate, astfel de autoexcluderi sunt rare. Guvernul federal face plăți de egalizare pentru a asigura standarde de deservire și impozitare relativ uniforme între provinciile bogate și sărace. Toate provinciile au legislaturi unicamerale, alese democratic și guverne conduse de cîte un premier, selectat în aceeași manieră ca și Prim-ministrul Canadei. Fiecare provincie are câte un Locotenent-Guvernator, numit de Prim-ministrul Canadei, care reprezintă Regina la nivel provincial în același fel în care Guvernatorul General reprezintă coroana la nivel federal.
Provinciile și teritoriile Canadei (tabelul și Harta 6.2.- preluate de pe web site-urile http://canada.gc.ca și http://ro.wikipedia.org ) sunt :
Harta 6.2. Harta administrativă a Canadei
În cazul Canadei, taxa pentru bunuri și servicii (Goods and Service Tax – GST) este o taxă pe valoare adăugată introdus de guvernul federal în anul 1991 la o cotă de 7%. În prezent, această rată este de 5% și este obligatorie, pe lângă impozitul provincial pentru vânzări (provincial sales taxes – PST) , exceptând Alberta, unde nu se practică această taxă. GST se aplică asupra tuturor bunurilor fabricate și serviciilor prestate în Canada.
GST se percepe în British Columbia, Alberta, Saskatchewan, Manitoba, Ontario, Quebec, Prince Edward Island, North West Territories, Nunavut și Yukon. Trei provincii (Nova Scotia, New Brunswick, and Newfoundland și Labrador) au creat, prin fuziunea impozitului lor provincial pentru vânzări cu GST, impozitul armonizat pentru vânzări (the harmonized sales tax – HST).
HST se aplică aceleiași baze de impozitare, la fel ca GST. Cota acestui impozit în cele trei provincii amintite este de 13%, din care 5% revine federației (care corespunde cu GST de 5%) și 8% provinciei. Provinciile Ontario și British Columbia vor adopta HST începând cu data de 1 iulie 2010, cu următoarea distribuție: pentru Ontario va fi 13% (5% federal + 8% provincial), iar în BC 12% (5% federal + 7% provincial). Acele provincii care care și-au unit impozitele lor provinciale cu GST pentru a crea HST sunt denumite provincii participante. Aceste impozite sau taxe variază în funcție de provincie așa cum este prezentat în tabelul următor ( preluat de pe web site-ul http://en.wikipedia.org):
* în Nova Scotia, cota HST va crește la 15% în data de 1 iulie 2010, iar în Ontario și British Columbia GST și PST vor fi unite ca HST în data de 1 iulie 2010.
Unele bunuri și servicii sunt impozitate cu cota de 0%, aceasta însemnând că nu se percepe GST/HST. Aceste bunuri și servicii sunt:
produse de bază ca lapte, pâine și legume;
produse agricole ca cereale, lână;
produse de fermă;
produse din pescuit;
cele mai multe servicii medicale și servicii dentare;
servicii de protecție și îngrijire a copilului;
servicii de învățământ/educaționale;
produse medicale și aparatură medicală,
servicii de transport internațional.
Atât guvernul federal, cât și cel provincial percep impozitul pe venitul pesoanelor
fizice, reprezentând cea mai semnificativă sursă financiară guvernamentală.
Impozitul pe venitul persoanelor fizice este supus unor rate progresive, în întreg teritoriul Canadei, la fel ca și în cazul Germaniei, ceea ce presupune că cetățenii cu venituri mari plătesc un procentaj mai mare, față de cei cu venituri mici. Impozitarea venitului este comun, la nivel federal și la nivel provincial (cu exemplul provinciei Ontario) :
Rata marginală de impunere pentru impozitului federal:
– 15% pentru primii $40,970 venit impozabil, +
– 22% pentru următorii $40,971 venit impozabil (venit situat între $40,970
și $81,941), +
– 26% pentru următorii $45,080 venit impozabil (venit situat între $81,941
și $127,021), +
– 29% venit peste $127,021 .
Rata marginală de impunere pentru impozitului provincial (Ontario):
– 5.05% pentru primii $37,106 venit impozabil, +
– 9.15% pentru următorii $37,108, +
– 11.16% venit peste $74,214.
Sumele datorate pentru GST de 5% și pentru HST de 13% sunt prezentate în tabelele din Anexa 4.
În provincia British Columbia, impozitul provincial pentru vânzări Provincial Sales Tax PST este plătit de consumatorul final pentru bunuri, servicii și pentru vânzarea sau arendare unor proprietăți personale tangibile (doar dacă nu au fost scutite de plata acestui impozit). Se plătește, de asemenea, pentru vânzări sau închirieri de bunuri sau pentru unele servicii ca cele de reparare și întreținere a unor bunuri impozabile.
Impozitul/taxa este plătită de persoana care achiziționează sau închiriază bunurile, exceptând acele bunuri care sunt scutite de plata acestui impozit. Această taxă provincială este o importantă sursă financiară care este direcționată, în British Columbia, pentru susținerea infrastructurii, a școlilor, spitalelor și a altor servicii comunitare.
În Canada, în ceea ce privește impozitarea proprietății (din această categorie făcând parte atât terenuri, cât și clădiri), se bazează pe utilitatea și valoarea pământului.
În Ontario, de exemplu, pentru cele mai multe proprietăți (ex. locuințe, ferme), impozitul pe proprietate poate fi calculat, înmulțind valoarea evaluată a proprietății cu cota de impozitare. Impozitul pe proprietate este calculat după cum urmează:
impozitul municipal x impozitul provincial/regional x taxa de studiu (evaluare) = impozitul total pe proprietate
Pe lângă toate criteriile ce privesc prețul pieței, locația, împrejurimile etc. și pentru a asigura persoana impozitată că impozitul plătit este unul justificat, la nivelul fiecărei provincii funcționează un comitet de evaluare care are ca și scop, evaluarea corectă a proprietăților. Aceast impozit este principala sursă de venit a guvernelor provinciale din Canada. Cu toate că valoarea proprietăților diferă de la o provincie la alta, procedura de evaluare a proprietății rămâne aceeași în toată țara.
În ceea ce privește impozitul pe proprietate, impozitul este perceput de guvernele provinciale. Cotele depind de orașul sau municipalitatea în care se găsește proprietatea, dar și de valoarea estimată a proprietății.
Exemple rată marginală de impunere pentru proprietate (casă sau apartament) în diferite orașe, aparținând diferitelor provincii:
(% din valoarea pieței)
Deși impozitele pe proprietate sunt proporționale cu valoarea proprietății, ele sunt supuse unor rate regresive în comparație cu venitul unei familii.
În România, impozitul pe clădiri, în cazul persoanelor fizice, se calculează prin aplicarea cotei de 0,1% pentru clădirile situate atât în mediul rural, cât și în mediul urban asupra valorii impozabile a clădirii, determinată potrivit criteriilor și normelor de evaluare.
Impozitul pe clădiri = valoarea impozabilă a clădirii x cota de impozit
Valoarea impozabilă a clădirii se determină în funcție de suprafața construită
desfășurată și valoarea impozabilă pe metru pătrat. În ceea ce privește impozitul pe teren, el se stabilește anual, în sumă fixă pe metru pătrat de teren, în mod diferențiat, în intarvilanul localității, pe ranguri de localități și zone, iar în extravilanul localităților, pe ranguri de localități și cateorii de folosință a terenurilor. Impozitul pe teren este un impozit care se determină anual, formula de calcul pentru terenurile situate în intravilan, fiind:
Impozit pe teren = suprafața impozabilă x impoziul unitar (eventual se aplică un coeficient de corecție)
Prin exemplele prezentate mai sus, putem afirma că aceste două state puternic regionalizate au un impact imens asupra economiei, a modului de structurare a prelevărilor fiscale și în general, asupra bunăstării zilnice a cetățenilor săi. Nu de puține ori s-a afirmat faptul că aceste două țări sunt un exemplu pentru celelalte, din punct de vedere al sistemului fiscal. Transpunerea impozitelor și totodată a TVA-ului, atât la nivel național, cât și la nivel regional (deciziile la nivel local aplicându-se cu respectarea deciziilor luate la nivel regional), a contribuit la dezvoltarea societățiilor acestor țări.
Pentru ca România să se poată dezvolta din punct de vedere economic și regional, o condiție esențială o constituie realizarea autonomiei regionale, precum și a autonomiei financiare și organizatorice. În acest scop, sistemul fiscal ar trebui transpus de la nivel național și local cum este în prezent, la nivel național și regional (taxele și impozitele locale să fie transpuse regiunii).
În continuare, vom prezenta avantajele și dezavantajele transpunerii taxelor și impozitelor locale în regionale, precum și a TVA-ului la nivel regional.
Avantaje:
Un prim avantaj ar consta în faptul că impozitele și taxele regionale ar favoriza
realizarea autonomiei regionale, atât din punct de vedere financiar, organizatoric și legislativ. Deciziile privind cotele de impozitare vor fi luate la nivel regional și aplicate tot la nivel regional, cu consultarea autorităților locale. Astfel, realizarea activităților la nivel regional nu se poate face fără de instituții publice specifice la nivel regional. Autoritățile publice regionale au dreptul și capacitatea efectivă de a rezolva și a gestiona, în nume propriu și sub responsabilitatea lor, o parte importantă a treburilor publice, în interesul colectivităților regionale pe care le reprezintă. Aceste autorități au printre altele și competențele de a stabili impozitele și taxele regionale, de a adopta bugetul propriu, de a organiza și conduce serviciile publice regionale, de a adopa unele programe și prognoze de dezvoltare economico-socială a regiunii, de a administra patrimoniul regiunii,
de a proteja mediul, solul, fauna și flora, parcurile și rezervațiile natura ale regiunii, de a administra căile rutiere și transporturile de interes regional.
Prelevarea taxelor și impozitelor la nivel regional, precum și a unei părți la nivel
regional ar conduce la dezvoltarea economică a unei regiuni. Valoarea prelevată va putea fi investită în domeniile de interes ale regiunii, la nivelul zonelor defavorizate sau mai puțin dezvoltate ale regiunii respective, astfel încât să se realizeze o egalizare a tutror zonelor dintr-o regiune. Toate investițiile se fac din bugetul regiunilor, nu din bugetul statului. Se va îmbunătăți climatul economic general.
Un alt avantaj este că acest aspect ar duce la stimularea comerțului, a mediului de
afaceri din interiorul regiunii, precum și a investițiilor noi. Se vor stimula și pune accent pe ramurile/domeniile importante în regiunea respectivă (de ex. turismul montan în zonele montane, agricultura în zona de câmpie, industria în zonele industriale). Regiunile sunt încurajate astfel să administreze eficient și să exploateze toate domeniile și resursele de care dispun, pentru a le pune în valoare și a atrage astfel surse de venit din acestea.
Unitatea impozitelor și taxelor la nivel regional reprezintă un alt avantaj. Atunci
când o anumită taxă se aplică tuturor cetățenilor dintr-o regiune, indiferent de localitatea în care locuiește, acest lucru ar conduce la o încredere mai mare acordată autorităților publice și facilitează stabilirea, costatarea, controlul, urmărirea și încasarea acestora de către instituții publice, precum și se vor evita controversele între contribuabili și organele fiscale.
Odată cu dezvoltarea economică a unei regiuni va scădea migrația populației din
regiuni către regiunile prospere și va scădea rata șomajului și se vor crea noi piețe pentru produsele industriale și bunuri de larg consum.
Prelevarea unei părți din TVA la nivel regional va facilita evidența mai clară a
agenților economici nou-înființați și nu numai, precum și controlul lor pentru a combate sustragerea repetată de la plata impozitelor și taxelor stabilite, evaziunea fiscală, economia subterană, abuzul fiscal.
Prin această transpunere se va putea crea o libertate de participare și interacțiune
între structurile teritorial-locale care fac parte din respectiva regiune.
Dezavantaje:
În ceea ce privește autonomia legislativă a unei regiuni, aceasta va genera
controverse în raport cu legislația statului. Există riscul ca legislația unei regiuni să aibă putere de decizie mai mare ca legislația statului, aceasta din urmă fiind subordonată, atunci când vine vorba de anumite domenii specifice/particularități ale unei regiuni.
Prelevarea unei părți din TVA va conduce la reducerea bugetului statului, aceasta
fiind unica sursă reală de creștere a veniturilor bugetare pe termen scurt, aproximativ 40% din veniturile bugetare sunt aduse de TVA. Aceasta ar conduce la deficitul balanței comerciale pentru o perioadă destul de îndelungată.
Transpunerea taxelor și impozitelor la nivel regional, precum și a unei părți din
TVA nu va putea rezolva în totalitate problema discrepanței dintre regiuni, datorită unor factori ca: populație mică și îmbătrânită, resurse puține ce pot fi valorificate, nivel de trai scăzut etc. Aceste regiuni vor trebui sprijinite în continuare pentru a se dezvolta.
Există riscul ca în interiorul unei regiuni, dezvoltarea și activitatea dimanică a
unei localități să stagneze în favoarea unei alte localități defavorizate, cu o dezvoltare mai lentă. În încercarea de a realiza o egalizare economică a zonelor dintr-o regiune, multe centre economice importante ar putea dispărea sau să-ți piardă din valoare.
Concluzii
Dezvoltarea regională este un concept totuși nou pentru România, având în vedere faptul că ea a fost intrudusă după aderarea la Uniunea Europeană în anul 2007, aceasta fiind și o condiție pentru a deveni o țară comunitară. Dezvoltarea regională este un concept important, facilitând interacțiunile și libertatea de circulație și de schimb între diferitele regiuni ale Comunității. Politica de dezvoltare regională, așa cum am prezentat în capitolul al doilea, face parte din categoria celor mai importante politici ale Uniunii Europene, deoarece interacționează cu o serie de domenii sectoriale ca agricultura, transporturile, dezvoltarea economică, protecția mediului, ocuparea forței de muncă etc.
Obiectivul politicii de dezvoltare regională este de a contribui la reducerea disparităților economice și sociale existente la nivelul diverselor regiuni ale continentului european. De aceea, aceasta este denumită politica de coeziune economică și socială. Cadrul teritorial nu se referă doar la spațiul teritoril comunitar, ci la întregul continent european. Această politică susține cooperarea transfrontalieră dintre statele membre și cele care nu sunt membre, cu ajutorul diverselor acțiuni și instrumente care contribuie la dezvoltarea echilibrată a tutror regiunilor. În cadrul acestui studiu, am prezentat principalele intrumente structurale, denumite fonduri structurale și de coeziune, precum și domeniile lor de intervenție, dar și programele operaționale prin care se pot atrage aceste fonduri. Dezvoltarea regională are în vedere absorbția fondurilor comunitare.
De asemenea, este foarte important de subliniat faptul că România a reușit, în cea mai mare parte să reformeze cadrul legislativ de dezvoltare regională, definitivând un cadru legislativ intern, care reglementează politica de dezvoltare regională. În ceea ce privește cadrul instituțional, multe instituții la nivel comunitar, dar și la nivel național au luat ființă de curând pentru a putea facilita punerea în practică a politicii de dezvoltare regională. Totuși, acest domeniu încă nu este pe deplin reglementat, ceea ce înseamnă că punctul de vedere românesc și experiența ei pot fi cuantificabile în viitor. În procesul de luare și de implementare a deciziilor, opinia cetățenilor europeni trebuie să fie cu adevărat valorificată.
Dezvoltarea regională în România, împărțită în 8 regiuni fără statul administrativ, nu poate fi înfăptuită într-un cadru național unitar teritorial, ci într-un cadru național descentralizat. Este posibil ca în viitor, regiunile de dezvoltare din România să dobândeacă personalitate juridică, ceea ce ar facilita îndeplinirea criteriilor de convergență. Dezvoltarea regională nu constă în împărțirea teritorială, ci în dezvoltarea armonioasă a regiunilor, având în vedere regiunile slab dezvoltate, cu probleme financiare. Regiunile sunt unitățile teritoriale în competența cărora se află marea majoritate a celor peste 17 miliarde de euro, fonduri alocate României pentru perioada financiară 2007 – 2013. Aceste regiuni trebuie să fie capabile să absoarbă eficient aceste fonduri și să respecte criteriile de implementare a programelor. Până în prezent acm putut constata cu tristeșe faptul că România nu a știu să profite de aceste beneficii datorită unor cauza ca birocrația, lipsa abilităților și cunoștințelor de a realiza un dosar pentru finanțare etc.
România mai are de parcurs un drum lung pâna la realizarea unei dezvoltări regionale eficiente. De cele mai multe ori nu stim să primim ceea ce ni se oferă, din din această cauză vom avea numai de pierdut. Însă, pentru a de dezvolta, România va trebui să realizeze descentrarea teritorală prin transferul unor competențe de la nivel național la regional, și să se pună accent pe atragerea fondurilor europene.
Bibliografie
Carte
Cernicova, M., Regiunea de dezvoltare V Vest: politică și administrație, Reșița,
Ed. InterGraf, 2003;
Codul Muncii 2006, București, Ed. Metor Press, 2006;
Constantin, D., Introducere în teoria și practica dezvoltării regionale, București,
Ed. Economică, 2000;
Constantin, D., Economie regională, București, Ed. Oscar Print, 1998;
Diaconu, M., Economie europeană, București, Ed. URANUS, 2004;
Dincă, C., Regionalizarea sau dilemele guvernării regionale, Craiova, Ed. SITCH,
2005;
Duțescu, A., Ghid pentru înțelegerea și aplicarea Standardelor Internaționale de
Contabilitate, București, Ed. CECCAR, 2001;
Ferréol, G., Dictionnaire de l’Union Europénne, Paris, Ed. Armand Colin, 2000;
Horomnea, E., Fundamentele științifice ale contabilității, Moldova, Ed. Tipo, 2008;
Ionescu, C., Toderaș, N., Politica de dezvoltare regională (nr.2), București, Ed.
TRITONIC, 2007;
Marin, D., Socol, C., Marinaș, M., Ecomonie europeană, București, Ed.
Economică, 2004;
Matei, L., Dezvoltare economică locală, București, Ed. Economică, 2005;
Matei, L., Managementul dezvoltării locale – descentralizare, inovație, risc,
București, Ed. Economică, 1999;
Matiș, D., Pop, A., Contabilitatea financiară, Cluj Napoca, Ed. Alma Mater, 2007;
Moștean, N., Problematice dezvoltării regionale în România, București, Ed. Sylvi,
2001;
Oltean, I., Matei, L., Anghel, C., Ionescu, C., Ananieva, N., Ganceva, L., Catană,
A., Simionescu, A., Dulev, P., Cernicova, M., Dezvoltarea Euroregională. Programe de Cooperare din Europa Centrală și de Est, Reșița, Ed. InterGraf, 2004;
Pascal, I., Vlad, M., Deaconu, Ș., Vrabie, C., Politica Regională și coordonarea
elementelor structurale, Centrul de Resurse Juridice, București, Ed. Dacris, 2004;
Pereț, I., Mateș, D., Popa, I., Pereș, C., Domil, A., Bazele contabilității – concepte
și aplicații practice, Timișoara, Ed. Mirton, 2009;
Popescu, C., Autonomia locală și integrarea europeană, București, Ed. All Beck,
1999;
Prisecaru, P., Politici comune ale Uniunii Europene, București, Ed. Economică,
2004;
Profiroiu, M., Popescu, I., Politici europene, București, Ed. Economică, 2003;
Pușcașu, V., Dezvoltare regională, București, Ed. Economică, 2000;
Ștefan, M., Dezvoltare regională și locală, București, Ed. Economică, 2008;
Wallace, H., Wallace, W., Pollack, M., Elaborarea politicilor din Uniunea
Europeană, Institutul European din România, București, 2008.
Articol
Amos, O., „Growth Pole Cycle”, Oklahoma State University, 1996, p. 312;
Borst, G., „The equalization of returns and regional economic growth”, American
Economic Review, 50, 1960, p. 319 ;
„Développement local et la politique d’aménagement du territoire”, „Rapport du
Conseil économique et Social” , 1998, Les éditions des Journaux Officiels, p. II-7 .
Site web
http://www.mae.ro
http://de.wikipedia.org
http://www.fonduri-structurale.ro
http://www.mfinante.ro
http://en.wikipedia.org
http://www.cra-arc.gc.ca
http://www.globalpropertyguide.com
http://www.economywatch.com
http://germany.alphare.net
http://www.fonduri-structurale-europene.ro
http://www.adr5vest.ro
http://www.finantare.ro
http://europa.eu
http://www.adrmuntenia.ro
http://gov.ro
http://www.adrse.ro
http://www.adrbi.ro
http:// www.adroltenia.ro
Legislație
Carta Verde. Politica de dezvoltare regională în România, Guvernul României și
Comisia Europeană, București, 1997;
Legea nr.315 din 28 iunie 2004 privind dezvoltarea regională în România,
publicată în Monotorul Oficial nr. 577/29.06.2004;
Guvernul României – Strategia Națională de Dezvoltare;
Guvernul României – Planul Național de Dezvoltare 2007 – 2013;
Communication of 28 April 2000 from the Commission to the Member States
laying down guideline for a Community Initiative concerning trans-European cooperation intended to encourage harmonious and balanced developement of the European territory (Interreg III) [Official Journal C 143, 23.05.2000];
Communication of 28 April 2000 from the Commission to the Member States
laying down guideline for a Community Initiative concerning economic and social regeneration of cities and of neighbourhoods in crisis in order to promote sustainable urban development (Urban II) [Official Journal C 141, 19.05.2000];
Council Regulation (EC) No 1164/94 of 16 may 1994 establishing a Cohesion
Fund [Official Journal L 130, 25.05.1994];
Council Regulation (EC) No 1260/99 of 21 june 1999 laying down general
provosions on the Structural Funds [Official Journal L 161, 26.06.1999];
Council Regulation (EC) No 2012/2002 of 11 november 2002 establishing the
European Union Solidarity Fund [Official Journal L 131 of 14.11.2002];
OUG nr. 63/1999 privind gestionarea fondurilor comunitare nerambursabile
alocate României și a fondurilor de cofinanțare aferente, modificată și completată prin OG nr. 6/2002, modificată și completată de OUG nr. 56/2005, OG nr. 94/2004 privind reglementarea unor măsuri financiare, OG nr. 6/2002;
HG nr. 1115/2004 privind elaborarea în parteneriat a Planului Național de
Dezvoltare;
OUG nr. 79/2003 privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum
și a fondurilor de cofinanțare aferente, utilizate necorespunzător; modificată și completată de OG nr. 53/2005 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar și al contabilității publice; OG nr. 94/2004 privind reglementarea unor măsuri financiare;
Legea nr. 151/1998 prvind dezvoltarea regională.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dezvoltarea Regionala (ID: 139082)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.