Dezvoltarea Psiho Sociala A Copilului Institutionalizat

Pedagogie

Dezvoltarea Psiho Sociala A Copilului Institutionalizat

Byadmin ianuarie 1, 2024

DEZVOLTAREA PSIHO-SOCIALĂ A COPILULUI INSTITUȚIONALIZAT

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. TEORII PRIVIND INSTITUȚIONALIZAREA

Definirea instituționalizării

Efecte ale instituționalizării asupra copiilor

CAPITOLUL 2. Protecția copilului. Sistemul de asistență socială și protecția copilului. Acte legislative

2.1. Instituții abilitate în domeniul protecției și îngrijirii copilului

2.2. Servicii și prestații sociale în domeniul asistenței și protecției sociale a copilului

2.3. Legislația în domeniul protecției și repsectarea drepturilor copilului

CAPITOLUL 3. DEZVLOLTAREA PSIHO-SOCIALĂ A COPILULUI INSTITUTIONALIZAT (STUDIU DE CAZ

3.1. Metodologia cercetării

Prezentarea rezultatelor

Interpretarea rezultatelor

Concluzii

Bibliografie

Anexa I

INTRODUCERE

La nivel mondial, toate națiunile încearcă să îmbunătățească rezultatele copiilor fără părinți și se confruntă cu provocări permanente abrupte, în special cele care s-au bazat mult timp pe instituții de îngrijire a copiilor și a căror bunăstare a sistemelor de îngrijire pentru copil rămân în curs de îmbunătățire. În timp ce multe obstacole ccare stau în calea efroturilor în acest sens, există și o lipsa de cercetare esențială pentru înțelegerea problemelor de dezvoltare ale acestor copii și crearea unor intervenții mai eficiente, este unul dintre ele.

Numărul de copii vulnerabili fiind ridicat în instituții din întreaga lume este imprecis. Estimările variază de la 2 la 8 milioane – un mic procent din populația totală internațional a copiilor vulnerabili, care include, de asemenea copiii care trăiesc pe stradă, în taberele de refugiați, în familii de rudenie informală sau îngrijire comunitară, copii care sunt exploatatți în activități de cerșetorie, furt, trafic e droguri sau exploatare sexuală.

Copiii instituționalizați, cu toate acestea, se află în centrul unui corp substanțial de cercetare privind dezvoltarea lor, atât în timp ce trăiesc în instituții și, după ce au fost plasați la familiile prin adopție sau alte mijloace.

Interesul pentru o astfel de cercetare a crescut în ultimele decenii și a fost condusă, în parte, de condițiile îngrozitoare a orfelinatelor din România care au fost expuse după căderea regimului lui Nicolae Ceausescu. Pe măsură ce adopțiile din orfelinate din lume au crescut, la fel a crescut și dorința de a afla mai multe despre dezvoltarea copiilor crescuți în orfelinate, precum și dorința mai multor națiuni pentru a explora alternative la instituționalizarea copiilor lor vulnerabili.

Cercetarea de față se concentrează pe aspecte cu privire la cele mai importante abordări ale nevoilor copiilor vulnerabili, inclusiv rezultatele dezvoltării psihologice ale copiilor cu experiențe de copii crescuți în instituții, precum interacțiunile dintre îngrijitorii și copii afectează aceste rezultate, schimbările de dezvoltare care au loc după ce copiii sunt plasați cu în cadrul familiilor adoptive sau familiilor substitutive și intervenții care arată promisiunea de a îmbunătăți dezvoltarea copiilor care rămân în instituții.

CAPITOLUL 1. TEORII PRIVIND INSTITUȚIONALIZAREA

Definirea instituționalizării

Instituționalizarea este plasarea copiilor în instituții, cum ar fi orfelinatele. Plasarea în instituții în perioadele critice ale dezvoltării timpurii, și pentru lungi perioade de timp, este adesea asociată cu întârzieri de dezvoltare ca urmare a mediului, a personalului slab pregătit, a raportuirilor cu alți copii, ca urmare a lipsei de stimulare. Instituționalizarea are un impact profund asupra vieții unui copil.

În „Tratat de asistență socială”, „Termenul de instituție tinde să aibă o conotație puternic negativă, asociindu-i-se imaginile unor mari spitale psihiatrice, ale orfelinatelor din cărțile lui Dickens sau… ale caselor de copii din România. Din acest motiv se caută înlocuirea termenului cu cel de îngrijire rezidențială”.

Semnificația dezvoltării copiilor instituționalizați

Pentru dezvoltarea deplină și armonioasă a copilului, respectiv a personalității acestuia, acesta ar trebui să crească într-un mediu familial. De altfel, practica în sistemul de asistență socială prevede ca instituționalizarea copiilor să fie ultima soluție la care se recurge atunci când copilul se află într-o situație de risc. În vederea dezvoltării unei personalități sănătoase, copiii ar trebui să crească într-un mediu familial, într-o atmosferă de fericire, dragoste și înțelegere. Acest principiu subliniază importanța familiei în cultivarea și dezvoltarea copilului. Aceasta este o recunoaștere a dreptului copilului la o familie.

Un copil trebuie să crească într-o familie. Îngrijire părintească permanentă este situația ideală pentru fiecare copil. Fiecare copil are dreptul de a fi plasat în permanență într-o familie. Totuși, acest lucru nu este întotdeauna posibil. Cei câțiva zeci de ani de cercetare cu privire la instituționalizarea copiilor au scos la iveală efectele negative ale instituționalizării.

Există literalmente mii de articole și numeroși experți preocupați de acest subiect. Deși metodele de tratare a instituționalizării pot varia între acești profesioniști, toți sunt de acord că cu cât un copil va fi plasat mai devreme în îngrijire părintească cu atât îi va fi mai bine. „Efectele pe termen lung asupra sănătății mentale reprezintă nu numai o reacție la pierderea părintelui sau a unui substitut al acestuia, ci și incapacitatea minorului de a trăi – în casa de copii – experiența unor relații călduroase, apropiate și de durată cu adulți în care să poată avea încredere și – de multe ori – chiar cu prieteni de aceeași vârstă.

Faza de detașare din evoluția răspunsului la pierdere se poate transforma într-o reacție defensivă cronică și poate duce, pe termen lung, la depresie și la incapacitatea stabilirii de relații apropiate și intime. Calitatea redusă a mediului fizic în care se. dezvoltă copilul instituționalizat reprezintă un factor de risc suplimentar pentru dezvoltarea normală fizică și psihologică.”

Îngrijirea părintească se poate realiza prin:

reunificarea cu familia (familiile care sunt în mod adecvat examinate și aprobate);

adopția națională;

plasamentul familial.

Așa cum menționam mai sus, profesioniștii sunt de acord în continuare că instituționalizarea poate fi utilizată daor ca un ultim resort absolut. Motivul pentru care aceasta este văzută ca un ultim resort este datorat efectelor negative externe pe care instituționalizarea la are asupra copiilor. Descrierea detaliată a efectelor instituționalizării o vom realiza pe parcursul acestei lucrări, totuși, în general, efectele instituționalizării sunt următoarele:

anomalii comportamentale (probleme de comportament agresiv social și, lipsa de concentrare / hiperactivitate, întârzieri în dezvoltarea socială / emoțională, diferite sindroame, autism);

Creșterea slabă (copii în afara îngrijirii familiei pierd o luna de creștere pentru fiecare 3 luni pe care le trăiesc într-o instituție);

Deficit de IQ (copiii care sunt îngrijiți în familii până la doi ani afișează cu vârsta o îmbunătățire semnificativă a IQ-ului, iar cei care intră grijă de familie după 24 luni vor afișa doar o îmbunătățire ușoară a IQ-ului);

Diminuarea activității creierului (copii care trăiesc în afara îngrijirii familiei au niveluri mai mici nivelurile de activitate cerebrală în toate regiunile creierului, în timp ce cei care sunt ulterior, plasați în îngrijirea familiei demonstrează o creștere a IQ-ui și dezvoltarea creierului);

Reactivitate emoțională (copii instituționalizați demonstrează o deficiență semnificativă în percepția senzorială, inclusiv răspunsurile și înțelegerea emoției faciale).

Potrivit lui Gorge Neamțu, „Instituționalizarea asistenței sociale și dobândirea de către aceasta a statutului de funcție etatică nu au însemnat, desigur, rezolvarea completă și definitivă a tuturor problemelor umanității. Dat fiind faptul că în orice societate structura trebuințelor și nivelul aspirațiilor depind de posibilitățile de satisfacere, optimul social va fi o linie de orizont spre care înaintăm mereu, dar care rămâne, totuși, îndepărtată. Examinând istoria universală, putem observa că rezolvarea unor probleme sociale (cum ar fi, spre exemplu, epidemiile, foametea, analfabetismul, discriminările de tot felul etc.) nu a putut împiedica apariția altora, mai dificile și mai cuprinzătoare. Evoluția societății omenești a înregistrat practic o rafinare a dificultăților, o dată cu perfecționarea mecanismelor de intervenție și reglaj social. în mod analog, în dimensiune sincronică și la nivelul indivizilor, dinamica nevoilor și a aspirațiilor urmează destul de fidel evoluția capacităților proprii și a compensațiilor oferite de societate ; astfel, satisfacerea unei trebuințe nu este decât punctul de plecare în proiectarea alteia. Iar proiectarea trebuințelor este în mod cert o problemă de context relațional, de adaptare și de răspuns nu atât la exigențele organice ale funcționării individului, cât la cerințele și așteptările celorlalți, care ne fac să ne dorim sau să ne interzicem anumite lucruri, să acceptăm sau să respingem moduri de viață justificate ideologic sau promovate prin tehnici de marketing etc.”

Efecte ale instituționalizării asupra copiilor

Orfelinatul este un loc care afectează dezvoltarea emoțională a copiilor care sunt plasați aici, datorită lipsei de stimulare și îngrijirii precare, aceștia dezvoltă probleme de nutriție care contribuie la o dezvltare slabă. În plus, mulți dintre copiii instituționalizați au probleme de dezvoltare motorie, tulburări în vorbire, competențe sociale slabe. Creșterea fizică este afectată.

Copiii pierd o lună de creștere liniară pentru fiecare trei luni în orfelinat. Creșterea în greutate și de crestere cap sunt, de asemenea, probleme cu care se confurntă copiii instituționalizați. Pe de altă parte, condițiile de trai încurajează răspândirea multor agenți infecțioși. „Copiii instituționalizați, din cauza dezavantajului emoțional, economic, social, cultural, adesea chiar și educațional și de dezvoltare intelectuală și fizică, vor obține mult mai greu aprecierile celor din jur. Aceasta în condițiile în care ar avea mai multă nevoie tocmai pentru că – în absența familiei – nu au decât un acces (cel mult) limitat la dragostea necondiționată de tip părintesc. Nesatisfacerea nevoii de responsabilitate conduce la deficiențe în deprinderile de autocontrol și planificare, la tendința tânărului de a se manifesta impulsiv, la incapacitatea de a amâna gratificarea imediată a nevoilor, la nesocotirea drepturilor celorlalți – pe scurt, la iresponsabilitate”.

Paraziți intestinali, tuberculoză, hepatita B, rujeola, varicela, infecții ale urechii medii infectii etc., toate sunt găsite mai frecvent în setarile de îngrijire instituționale. Mulți copii, mai ales cei care au petrecut mult timp în regimul instituțional, continua să arate întârzieri ale abilității de vorbire și abilităților sociale, probleme de comportament și anomalii în comportamentul de atașament, chiar și după mai mulți ani în casa lor adoptivă.

În cele mai multe situații, pe anumite zone ale deficiențelor, copii care au trecut prin sistemele de sitituționalizare, răspund corespunzător la tratament, dar rezolvarea problemei poate lua timp și asistență de specialitate. În unele situații, terapia va îmbunătăți situația, dar nu poate corecta problemele fudamentale; de exemplu, expunerea fatului la alcool. În aceste situații, provocările vor fi pe tot parcursul vieții.

Potrivit lui Nicky Hayes, în raport cu dezvoltarea prihologică a copilului există o serie de teorii:

Copiii se joacă cu obiecte, unii cu ceilalți, cu limbajul, fizic și prin intermediul imaginației;

Există trei stadii ale jocului, conform lui Piaget: jocul de stăpânire, jocul simbolic și jocul cu reguli;

Concepțiile despre prietenie ale copiilor se dezvoltă și devin mai sofisticate cu cât copiii cresc mai mari. Aceste schimbări par a urma un pattern regulat.

Și copiii istență de specialitate. În unele situații, terapia va îmbunătăți situația, dar nu poate corecta problemele fudamentale; de exemplu, expunerea fatului la alcool. În aceste situații, provocările vor fi pe tot parcursul vieții.

Potrivit lui Nicky Hayes, în raport cu dezvoltarea prihologică a copilului există o serie de teorii:

Copiii se joacă cu obiecte, unii cu ceilalți, cu limbajul, fizic și prin intermediul imaginației;

Există trei stadii ale jocului, conform lui Piaget: jocul de stăpânire, jocul simbolic și jocul cu reguli;

Concepțiile despre prietenie ale copiilor se dezvoltă și devin mai sofisticate cu cât copiii cresc mai mari. Aceste schimbări par a urma un pattern regulat.

Și copiii foarte mici au arătat o înțelegere a intențiilor și sentientelor altor persoane atunci când au fost studiați în propriul mediu familial.

Un copil dezvoltă o teorie despre gândire la aproximativ trei ani și jumătate, momet în care începe să devină capabil să prezică modul în care par a gândi alte persoane din jurul lor.

În concepția lui Vîgoțki, dezvoltarea copilului subliniază importanța mediulu social în a-i permite copilului s-și dezvolte întregul potențial.

Bruner a sugerat că predarea de către adulți și alte persoane acționeaz ca un fel de eșafodaj mintal, funizându-i copilului sprijin pentru dezvltarea abilităților cognitive.

Astfel, grija pe care o copiii primesc, în primii ani ai copilăriei lor este un element esențial factor în dezvoltarea lor. Copiii care au fost neglijați devreme în experiența de viață se confruntă cu efecte care sunt de lungă durată, în cazul în care nu sut irreversible. Din aceste motive, acești copii au nevoi speciale.

Există multe probleme fizice și medicale legate de durata instituționalizării înainte de plasarea într-o familie permanentă. Așa cum am menționat mai sus, în raport cu efectele instituționalizării au fost efectuate studii științifice măsurabile și multe pe acest subiect. Un astfel de studiu realizat în raport cu o serie de copii adoptați din România și pentru cei din Anglia. Cercetarea a fost realizată în raport cu copiii cu vrâste de sub 6 luni și sub 2 ani. Cercetatorii au descoperit severe deficiențe de dezvoltare în aproximativ jumătate din eșantion lor de copii români plasați în familii permanente înainte de vârsta de 2 ani. Cu toate acestea, acei copii care au fost adoptați înainte de 6 luni au avut deficențe de dezvoltare în proporție de 20%.

Studii suplimentare indică rezultate similare, inclusiv în corelațiile directe între intervalul de timp petrecut în orfelinate. În acest sens pot apărea preobleme precum:

Dezvoltarea unei înălțimi mai mici;

Dezvoltarea unei staturi mai mici;

Dezvoltarea unei greutăți mai mici etc.

De fapt, concluziile indica faptul că experiența din orfelinate, afectează mai mult comparativ cu experiență perinatale, care a fost responsabilă pentru aceste dezvoltarea problemelor. Mai mult, probleme vizuale au fost legate direct de condițiile din orfelinate, împreună cu alte deficite. Există modalități variate prin care instituționalizarea afecteaza copiii fizic.

Efecte fizice: dezvoltarea creierului

Instituționalizarea afecteaza, de fapt formarea fizică și dezvoltarea creierului copilului. În cercetare revoluționară a Dr. Harry Chugani, a utilizat imagistica cerebrala pe copiii instituționalizați pentru a detecta regiuni sensibile din creier care au fost provocade de dimensiuni reduse ale creierului, precum și de o activitate redusă a creierului. Diana Bales, Formarea și efecte, după cum urmează; în primii ani sunt critice pentru viata mai tarziu. De ani de zile, oamenii de știință au cunoscut ceea ce se întâmplă – sau nu se va întâmpla – în primii ani face o mare diferență în dezvoltarea de mai târziu a copilului.

Bebelușii care nu primesc suficientă dragoste și atenție în copilarie sunt mai puțin susceptibili de a fi adulți bine dezvoltați. Oamenii de știință recent au învățat mai multe despre cat de importanți pot fi primii ani din viață. Datorită noilor tehnologii, acum avem o idee mult mai clară a modului în care funcționează creierul la naștere. Și am aflat că creierul trece prin niște schimbări dramatice, chiar și după naștere.

Un copil se naște cu mai mult de 100 de miliarde de celule cerebrale. Unele dintre aceste celule sunt deja conectat la alte celule la naștere. Aceste conexiuni reglementează emoțiile și respirația, controlul reflexelor, si reglementarea altor funcții necesare pentru a supraviețui. În primele luni și ani de viață, celulele creierului formeaza conexiuni în multe părți ale creierului. Acestea conexiunile sunt circuitele complexe care modelează gândirea, sentimentele și comportamentele.

În timpul acestor primi ani, celulele creierului fac mult mai multe conexiuni decât va folosi copilul. Dezvoltarea creierului este un pic ca o grădină fertilă. Când plantăm o gradina, vrem culturile pe care le plantateăm să crească și să prospere. Dar atunci când buruienile încep să creasca, este mai puțin loc pentru plantele care dorim să crească. Dacă plivirea plantelelor nedorite nu are loc, nu are loc nici acțiunea de creștere dorită, nefiind loc pentru ca cele dorite să crească.

La vârsta de aproximativ 3 ani, celulele creierului fac mult mai multe conexiuni decât copil va avea vreodată nevoie. Dar creierul este, de asemenea, eficient. Acesta ține evidența conexiunilor pe care copilul le utilizează cel mai mult. În timp, creierul scapă de conexiunile pe care nu le folosește în mod regulat. Cele mai mici conexiuni folosite conexiuni sunt eliminate astfel încât cele mai utilizate să aibă mai mult spațiu să crească.

Importanța experienței

Din momentul în care un copil se naște, fiecare experiența percepută de cele cinci simțuri ajută la construirea conexiunilor care ghidează dezvoltarea. Nu există două creiere la fel. Fiecare copil se dezvolta modalități individuale, în funcție de experiențele sale.

Descrierea de mai sus este excelentă în descrierea modului în care se dezvoltă creierul, având o dezvoltare optimă atunci când are condițiile dezvoltării asigurate, astfel încât să se poată preveni dezordinea copleșitoare și dezvoltarea creierului. Acest lucru permit o bună funcționare a creierului, în cazuri normale de creștere. Remorse, de exemplu, adesea a folosit ca un adevărat marcă sincerității, ca o capacitate pe baza a creierului complex care poate fi departe dacă nu sunt activate răspunsurile empatice provenite de la iubirea părinților. Copiii care nu au fost îngrijiți corespunzător pot pierde această capacitate.

Instituționalizarea are astfel un efect profund asupra dezvoltarii creierului copiilor. Intrări senzoriale limitate, și lipsa procesului „în oglindă” menționate mai sus, toate provocă deficiențe în dezvoltarea creierului.

Dezvoltarea creierului si problemele efectelor comportamentale cele mai supărătoare raportate de părinți post-adopție sunt comportamentale, problemele emoționale sau sociale. Există problemele pot lua forme diferite, dar în primul rând este important să înțelegem natura și modul în care se dezvoltă creierului, precum și modul în care creierul afectează comportamentele prezente și viitoare.

Copiii care nu primesc atingere (îmbrățișare), în primele luni de viață pot avea modificari în neurochimia lor care induc niveluri scăzute de cortizol. Un accident raspunde stresului sau supraproductiei de adrenalina, hormonul stresului produs de glandele suprarenale. În multe din cazuri există copii mici, cu vârsta sub zece, care au fost lezați sau neglijați și au o productie excesiva de adrenalina.

Incapacitatea de a avea încredere, lipsa de atașamentul față de persoanele care ii îngrijesc și îi cresc în siguranță, contribuie la producția de produse chimice cerebrale și excitatoare, și la subproducția de serotonina și alte substanțe chimice cerebrale calmante – acestea sunt mecanisme care conduc de fapt la o serie de boali mintale la mulți copii. Potrivit lui Nicky Hayes, „Atașamentul între copil și părinți pare să apară, complet, la vârsta, de aproximativ șapte luni. Înainte, copilul nu pare să se tulbure în mod deosebit dacă este separat de părinții săi, dar după aceea, ava plânge și va afișa diverse simptome de suferință. Totuși, acest atașament nu apare chiar brusc, ci se constriește de-a lungul celor șapte luni de viață prin procesul de interacțiune cu părinții săi, realizat prin diverse căi. Copilul se naște pregătit să reacționeze față de părinți într-o anumită manieră și părinții într-un anumit fel cu copilul. Pe măsură ce această interacțiune se dezvoltă, copilul și părinții se acomodează și, treptat, se formează între ei o relație de atașament.”

Tulburari de stres posttraumatic (PTSD)

Copiii instituționalizați au tendința de a suferi de o varietate de tulburări asociate cu o dezvoltarea creierului diminuată și probleme de comportament. Un exemplu este Tulburarea de stresul posttraumatic, care potrivit Asociației Americane de Psihiatrie și Manualului deficiențelor mentale, există o serie de simptome care provin din expunerea la experiențe amenințătoare sau înfricoșătoare.

Suferința unei persoane care a experimentat situații persistente ale evenimentelor traumatice, dezvoltă deficiențe în funcționare, evită și amorțește pentru a face față, se confruntă cu experiențe de excitare persistentă, inclusiv iritabilitate, insomnie, și / sau hipervigilență. „Rezultatele sugerează că nu instituționalizarea în sine (sau deprivarea de contactul cu părintele/părinții) este responsabilă de efectele negative înregistrate, ci alți factori în mai mică sau mai mare măsură asociați acestui tip de îngrijire. Unele indicii ne sunt, oferite de studiile experimentale asupra efectelor pe termen scurt ale diferitelor tipuri de stimulări. Comparând instituțiile care produc retardare cu cele fără efecte negative, Dennis (1960) sugerează că – cel puțin în primii ani de viață – lipsa prelungită a contactului fizic al copilului cu alte persoane, absența jucăriilor, a oportunităților de a se juca și manipula obiecte atrag întârzierea în dezvoltarea motorie.”

Expunerea la traume prelungite în timp sau devreme în viaț, cu toate acestea, poate aveaun efect și mai extinse asupra dezvoltării (decât este acceptat în literatura de specialitate) din domeniul PTSD. În conformitate cu Bessel van der Kolk și Christine Courtois, PTSD ca diagnosticul nu este suficient de larg pentru a căpta experiența multor victime ale traumei prelungite, inclusiv schimbări profunde în sentimente de siguranță și încredere.

Tulburări de atașare

Teoria atașamentului a fost dezvoltată de John Bowlby și Mary Ainsworth din 1940, prin anii 1980. Atașamentul este legătura reciprocă între copil și însoțitor care este stabilită devreme în viață. Această relație are efecte profunde și de durată. Efecte asupra tuturor aspectelor de dezvoltare, inclusiv neurologice, fizic, emoționale, cognitive, comportamentale si sociale.

Relațiile de atașament timpuriu:

Pune bazele capacitții noastre a avea încredere;

Acționează ca un model pentru relațiile afective viitoare;

Dezvoltă capacitatea noastra de a reglementa excitația, stresul și traumele

Informează sentimentul nostru de identitate, auto-valoare și competență;

Pune bazele moralei pro-sociale, cum ar fi compasiunea, empatie și conștiința.

Atașarea este în primul rând stabilită în primii trei ani de viață în raport cu însoțitorul care îndeplinește nevoile de bază ale copilului și oferă, contactul vizual, zâmbete și angajament afectiv pozitiv. Printr-un ciclu activ și constant, care se repetă de mii, dacă nu milioane de ori în primii ani de viață, un copil dezvoltă un model de lucru intern pozitiv („am iubit”, „merită”, „nevoile mele sunt îndeplinite”, „eu sunt în condiții de siguranță”), stabilește un sentiment de încredere și securitate și învață cum să-și organizeze realitatea. Mai mult, este timpul acestui ciclu și etapele din viață în care creierul copilului (în special cortexul frontal, și orbital, care reglementează emoțiile, aptitudinile sociale și în cele din urmă abilitățile de comunicare) de dezvoltă.

Tulburarea de atașament se manifestă la copii care au suferit de neglijare și / sau de abuzul cronic în primii trei de ani de viață. Deși tulburarea este cel mai adesea asociată cu abuzuri fizice și / sau sexuale, neglijarea extinse (cum ar fi copiii neglijați în orfelinate), părinți cu prbleme de consum de droguri sau abuz de alcool, există modificări persistente în dezvoltarea copiilor care se confruntă cu astfel de probleme. Există probleme de atașament cu probleme de nesemnificative, dar și cu probleme severe. Copilul care se confruntă cu situații în care părinții sunt iresponsabili va prezenta probleme emoționale sau de comportament care avea efecte până la moderareaa problemelor de atașament.

Pe de altă parte, un copil care are suferit un abuz cronic sau neglijare și demonstrează irațional probleme de emotivitate, probleme sociale sau comportamentul fizic, în special față de îngrijitorul principal, poate fi diagnosticate cu tulburare reactiva de atasament (RAD). Nu numai că acești copii cred pe un nivel de bază care trebuie să evite intimitatea și de ședere în controlul ca o chestiune de viață sau moarte (literalmente), ei dezvoltă, de asemenea, o incapacitate cronică de a reglementa emoții și impulsuri.

Ca urmare, acestea sunt de multe ori diagnosticate cu AD/HD, tulburări de comportament și / sau tulburarea de opoziție sfidătoare. Care sunt cele mai comune simptome ale tulburării de atașament. În timp ce cercetatorii continuă să identifice și să discearnă diferite subtipuri de tulburare – toate vin cu propriul set special de simptome – cele mai comune sunt istericale excesive, autoreglementare ineficientă, manipulare, control, sfidare persistență, deficiențe de gândire, depresie și incapacitatea de a experimenta obligațiuni intime.

Tulburări de atașament, tulburări la copiii cu probleme semnificative de fixare, de multe ori nu prezintă aceste comportamente până se simt în siguranță în noul mediu. Un copil va progresa mult mai bine într-o familie decât în orfelinat, iar majoritatea copiilor au câștiguri uriașe în creșterea și dezvoltarea în primii lor ani cu familie adoptive.

Alte efecte ale instituționalizării, de asemenea, sunt raportate de a avea una, mai multe sau toate problemele de mai jos:

Probleme

Probleme de alimentație

Copiii institutionalizati prezintă adesea probleme de alimentație asociate cu refuzul de a mânca alimente solide. Aceasta se datorează vieții de orfelinat și a lipsei de atenție din partea unor adulți și de multe ori se îmbunătățește în timp atunci când sunt plasați în familii adoprive. Copiii din instituții înveță să mănânce în funcție de programul lor de masă instituțională, nu în funcție timpul din zi în care le este foame. Ca urmare, acești copii trebuie să învețe când să se oprească din mâncat. Răspândirea acestei probleme este greu de descris. Tendințele alimentării excesive sunt numeroase și pot crea variate probleme o perioadă îndelungată.

Probleme cu somnul

De asemenea, frecvent raportate de către părinții adoptivi ai copiilor instituționalizați sunt problemele de somn. Acești copii au tendința de a se preface că dorm fără să fie adormiți în mod real. Din nou, acest lucru pare a fi un comportament atribuit direct vieții de orfelinat.

Există o serie de probleme fizice, mentale și emoționale asociate cu instituționalizarea. De exemplu, tulburarea prelucrării senzoriale este o problemă enormă în rândul copiilor instituționalizați. Cu toate acestea, elementele de mai sus sunt menite să servească drept introducere la efectele negative largi și variate, care sunt direct legate de instituționalizarea copiilor.

Instituționalizarea este conceptul cre se referă la procesul de includere în cadrul unei organizații, sistem social, sau societății în ansamblu. Termenul poate fi, de asemenea, folosit pentru a desemna internarea unui anumit individ sau grup de o instituție, cum ar fi o instituție psihiatrică sau de bunăstare. Termenul poate fi, de asemenea, utilizat într-un sens politic pentru a se aplica la crearea sau organizarea instituțiilor guvernamentale sau particulare organismele responsabile cu supravegherea sau punerea în aplicare a politicii, de exemplu, în bunăstare sau de dezvoltare.

În timpul perioadei revoluției industriale în Europa multe țări au trecut printr-o perioadă de „instituționalizare”, care a văzut o expansiune mare și o dezvoltare a rolului guvernului în societate, în special în zonele considerate anterior ca sfere private. Instituționalizarea este, de asemenea, văzută ca fiind o parte importantă a procesului de modernizare în țările în curs de dezvoltare, care implică din nou expansiunea și organizarea mai bună a structurilor guvernamentale.

În timpul perioadei de 1850-1930 mai multe tipuri de instituții au fost create prin subscripție publica, Parlamentul și autoritățile locale pentru a oferi locuințe, sănătate, educație, și sprijin financiar pentru persoanele fizice care au nevoie. La capătul superior al scalei, internatele publice precum au fost fondate ca fiind foarte extinse pentru a satisface cererea tot mai mare.

Acestea au fost văzute ca modele de ameliorare socială, și multe imitații inferioare au urmat pentru comenzile sociale inferioare. Practic, în fiecare târg din Marea Britanie a fost cerut de legislația care să prevadă centre pentru săraci, pentru cei fără adăpost, pentru deținuți eliberați, criminali condamnați, orfani, veterani de război cu handicap, persoanele în vârstă cu nici un mijloc de sprijin, persoane surdo-mute, oarbe, școli și colonii pentru cei cu handicap mintal.

Caracteristici distinctive ale acestor instituții au fost întâlnite frecvent, dar nu în mod exclusiv:

cămine comunale;

bucătării și facilități de luat masa comunale;

zonele rurale, izolate;

restricțiile privind libertatea personală și bunurile;

regimuri opresive, autoritare;

sisteme stricte de reguli și coduri de conduită;

sisteme ierarhice de management;

prezență religioasă obligatorie;

Implicarea celor instituționalizați în muncă neremunerată sau slab recompensată în schimbul privilegiilor mici;

abuzul pe scară largă a drepturilor omului, a demnității;

separarea rigidă dintre sexe;

dependența excesivă a restricții de medicație și fizice.

Multe dintre aceste organizații, în timp ce exprimă inițial aspirațiile idealiste și obiective, au devenit totale instituții din cadrul unui generații sau două de la fundație lor, oferind în unele cazuri, locuințe grave prost amenajate și control social. Teoretic fondatorii acestor instituții au proclamat rezultatele benefice ale „reformei” (sau reabilitarea) caracterului prin educație și disciplină morală și muncă, dar în practică, copiii instituționalizați erau adesea prinși într-un sistem care l-a oferit nici o cale evidentă control strict. Abia în 1950, în Marea Britanie, mai multe sute de mii de oameni trăiau în aziluri victoriane și în colonii.

Jean-Jacques Rousseau a scris în lucrarea sa „Contractul social” că sclavii pierd totul prin lanțurile lor . Instituționalizarea este un proces similar, dacă ne referim la faptul că copiii instituționalizați nu se dezvoltă în mod adecvat într-un astfel de cadru.

Epoca modernă cu dispoziții sale de instituționalizare, a început în secolul al XIX-lea, cu un efort condus de statele mari. Astfel de insitituții au fost stabilite în Marea Britanie, după trecerea în 1808 la Legea Azilurilor. Aceste instituții erau conduse de manageri abilitați fiind stabilite pe arii la nivel „județean”. Nouă astfel de instituții exitsau în anul 1912 în Marea Britanie. 20 de ani mai târziu au fost stabilite comisiile parlamentare pentru investigarea abuzurilor în sintituții. Datorită condițiilor de trai în care erau ținuți beneficiarii, orfelinatele au atras atenția la nivel național.

Încercări de a rezuma literatura recentă asupra copiilor instituționalizați au existat mai ales în ultimii 20 de ani. Cele mai multe dintre studii arată, poate deloc surprinzător, că acei copii care au petrecut o perioadă lungă de timp în instituții de plasament dezvoltă deficiențe în toate domeniile de dezvoltare în comparație cu orice alte grupuri de copii. Deși acest lucru sună ca aceeași imagine pesimistă, atunci când se examinează datele dincolo de simplele diferențe de grup, o imagine diferită apare.

În acdrul diferitelor cercetări, copiii orfani au afișat mult mai multe probleme de comportament, cum ar fi:

au avut un IQ semnificativ mai mic;

au avut mai multe probleme sociale;

au afișat modele de atașament semnificativ mai nesigure, în special mai mult modele de atașament atipice sau extreme decât copiii din alte grupuri.

Pentru fiecare dintre aceste măsuri, cu toate acestea, nu a fost semnificativă variația în grup. Nu toti copiii orfani se confruntă cu toate aceste probleme. Acest lucru ridică o întrebare cu privire la risc și reziliență, în sensul că unii copii se recuperează de la o astfel sărăcie extremă aparent neatinsă, în timp ce alți copii rămân afectați tot restul vieții. Examinarea și corelarea problemelor speciale la copiii orfani a definit un set de probleme grave:

copiii instituționalizați se dezvoltă cu un IQ cu o diferență de 8 sau 5;

copiii instituționalizați dezvoltă un model atipic atașament nesigur;

copiii instituționalizați au probleme de comportament grave;

copiii instituționalizați socializează mult mai greu.

Avân în vedere efectele devastatoare ale istituționalizării copiilor, mai ales în perioada ceaușistă, sistemul național de asitență socială din România a suferit o serie de reforme, începnd cu anul 1990, după căderea regimului comunist. De la o istituționalizare masivă, care a fost rezultatul interzicerii avorturilor și creștrii natalității, s-a ajuns la probleme mult mai mari, ducând la incapacitatea de a susține financiar creșterea și dezvoltarea copiilor născuți în această periodă. După căderea regimului comunist, politicile publice au fost întreptate spre dezinstituționalizare. Însă pentru a înțelege mult mai bine modul în care funcționează sistemul de asistență socială și protecția copilului în România, vom trece la o a doua parte a lucrării axate pe această temă – sistem și legislație.

CAPITOLUL 2. Protecția copilului. Sistemul de asistență socială și protecția copilului. Acte legislative

2.1. Instituții abilitate în domeniul protecției și îngrijirii copilului

Nu este neobișnuită modalitatea de îngrijire din orfelinate și faptul că aceasta diferă de la o instituție la instituție dintr-o țară, sau într-o perioadă de timp în aceeași țară sau de la o țară la alta. Cu toate acestea, dovezi anecdotice și studii empirice recente cu privire orfelinate din mai multe locații, inclusiv Federația Rusă și America Centrală, sugereaza că instituții de îngrijire ale copiilor au mai multe caracteristici comune, deși variațiile observate uneori pot fi semnificative.

În România, grija pentru copiii aflați în situați de risc revine sistemului de asistență socială, aflat sub „patronajul” Ministerului Muncii. În esență, sistemul de asistență socială din România este dezvoltat pe mai multe niveluri:

instituții la nivel central:

Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale;

Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție;

Instituții la nivel județean și la nivelul sectoarelor municipiului București:

Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (abreviat DGASPC) – cu unități în fiecare reședință de județ, aflate sunb administrația consiliilor județene din care fac parte.

ONG-uri și organizații non-profit;

Instituții la nivel local:

birouri de asistență socială în cadrul consiliilor locale;

orfelinate sau instituții de plasamant ale copiilor și femeii în situații de risc.

2.2. Servicii și prestații sociale în domeniul asistenței și protecției sociale a copilului

În ceea ce privește sistemul de protecție socială, acesta este delimitat pe următoarele două componente:

prestații sociale:

alocații pentru copii între 10-18 ani, atâta vreme cât sunt în instituții de învățământ;

Venitul minim garantat;

Alocația complementară;

Alocația pentru copilul cu vârsta cuprinsă între 0-3 ani;

Alocația pentru coplul aflat în plasament etc.

Servicii sociale:

Servicii de îngrijire a copiilor aflați în plasament instituțional;

Servicii de îngrijire a copiilor aflați în plasament familial;

Servicii de îngrijire a copiilor aflați în situații de rsic;

Servicii de îngrijire și adăpost pentru femei și copii, aflați în situațții de rsic;

Servicii suport pentru familiile adoprive;

Servicii de suport pentru copilul aflat în situația unei deficiențe fizice sau mentale;

Servicii de coniliere pre și post adpție;

Servicii de consiliere pentru familie și copil;

Servicii pentru copiii care au trecut prin instituții de corecție, după ce au săvârșit fapte încadrate la categoria delincvențe juvenile;

Servicii pentru copiii abuzați fizic, sexual sau neglijați;

Servicii pentru copiii străzii etc.

Deși în mare parte acestea sunt serviciile de care beneficiază copiii aflați în una dintre situațiile de risc și exclundere socială, acestea sunt adaptate în funcție de nevoile specifice ale fiecărui copil. În esență, politicile sociale, vizează respectarea nevoilor de bază ale copiilor și activează în interesul superior al copilului, oferind suport adaptat beneficiarilor din această categorie socială.

În vremea regimului comunist s-a mers pe o politică a instituționalizării copiilor aflați în sitauții de risc social. Însă această alternativă a atras după sine o serie de critici din partea personalului specialiat, mai ales că imaginile au ajuns și în presa internațională, făcând subiectul unor discuții îndelungate, care atârnă greu în conștiința românească, chiar și în prezent.

După cum observăm din cazul de mai sus, nu numai condițiile din istituții sunt cele care duc la o dezvoltare precara din dpunct de vedere psihologic, ci și incertitudinea și lipsa de siguranță în care trăiesc acești copii, inițial în grija statului, iar mai apoi lăsați să își ducă viața la voia întâmplării.

Nu puține au fost situațiile, în care nici adopțiile nu au rezolvat problemele acestor copii. Un caz în acest sens, este povestea lui Vișinel, un tânăr care a trecut, în primă fază printr-un orfelinat, apoi fost adoptat de o familie care l-a neglijat, după ce familia sa, a fost în incapacitatea de a-i oferi un trai mai bun. Povestea a fost relatată pe site-ul adevărul.ro, iar Vișinel nu este singurul copil care are o satfel de poveste tristă.

Caracteristicile structurale comune ale orfelinatelor, de exemplu, includ secții care găzduiesc un număr relativ mare de sugari și copii mici, uneori mai mulți de 30. Numărul de copii sub grija unui singur îngrijitor în timpul orelor de veghe este de multe ori mare, variind de la 6 la 10 sau mai mulți copii pe îngrijitor, inclusiv copii în primul an de viațăÎn egală măsură, mulți îngrijitori aplică tratamente diferite copiilor. Când este perioada concediilor, numărul copiilor este de 60-100 de copii pe îngrijitorilor, iar grija pe care o primesc tinde sa fie extrem de rigidă. Există, de asemenea, o tendință de a separa copiii cu dizabilități din diferite secții sau diferite instituții.

Studiile realizate pe această temă, au identificat de asemenea caracteristici comune în calitatea interacțiunilor dintre îngriitor și copilm care apar în instituții:

aceste interacțiuni adesea tind să fie limitate la treburile obișnuite ale zilei, cum ar fi hranirea, baie și schimbarea;

Aceste intercțiuni sunt de multe ori superficială, fără a fi implicată o interacțiune socială prea mare;

Îngrijitorii nu au tendința de a răspunde unui copil care plânge sau să se joace cu alți copii.

Le oferă puțină căldură copiilor.

Intereacțiunile de unu-la-unu sunt limitate.

Cmuicare verbală și non-verbală este și ea rară.

Unele instituții s-au dovedit a fi deficitară la nivel global. În astfel de instituții, nu numai că există o serie de caracteristici structurale și interacțiunile însoțitorilor pentru copiisunt slabe, dar, de asemenea, aceștia nu reușesc să ofere:

îngrijire medicală adecvată;

Nutriție;

Salubritate;

Siguranță.

Alte orfelinate oferi îngrijire adecvată medicală, nutriție și curățenie, dar natura caracteristicilor structurale și a interacțiunilor cu însoțitorul pentru copii este una destul de rece, privându-i pe copii de posibilitatea de a-și dezvolta abilitățile afective și abilitățile sociale.

Dezvoltarea copiilor

Dar mai mulți copii rămân în instituții decât sunt adoptați sau introduși în centre de plasament, în cele mai multe țări. Pentru ei, intervenții care îmbunătățesc calitatea de interacțiunile cu îngrijitorii lor pot fi critice pentru rezultatele lor de dezvoltare.

Într-un studiu realizat în mai multe orfelinate ale Federației Ruse, intervențiile care au încurajat persoanele responsabile de îngrijirea copiilor să fie mai calde, mai angajate și mai receptive au fost cuplat cu îmbunătățiri în mediul orfelinatului pentru a promova mai bine astfel de practici. După s-au luat aceste măsuri, dezvoltarea fizică și socio-emoțional a copiilor s-a îmbunătățit substanțial î în comparație cu copiii din instituțiile de plasament care au fost tratați „în mod normal”.

Studii ale intervențiilor care vizează îmbunătățirea rezultatelor copiilor instituționalizați variază. Dar ceea ce rezultă este o dovadă care sugerează că, în practică, calitatea îngrijirii poate fi mai importante decât tipul de îngrijire. Printre provocările națiunilor care se confruntă cu reformarea practicilor care se bazează pe locuințe copiilor vulnerabili în instituții, se află:

construirea unui cadru social și a unei infrastructuri care vizează bunăstarea copilului;

educarea copiilor;

îmbunătățirea serviciilor de asistenț medicală de calitate, mai ales în familii.

2.3. Legislația în domeniul protecției și repsectarea drepturilor copilului

O serie de acte legislative au fost adoptate de-a lungul timpului, în scopul de a reglementa un cardu de protecție copiilor aflați în dificultate. Dintre acestea, le vom prezenta pe cele mai relevante pentru tema abordată:

Codul Penal

Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, publicată în Monitorul Oficial al României;

Legea 217/ 2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie;

Legea nr. 47/ 2004 privind înființarea Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului;

Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, publicată în Monitorul Oficial nr. 557 din data de 23 iunie 2004;

Legea nr. 273/2004, republicată, privind regimul juridic al adopției;

Legea nr. 448/2006, republicată și modificată, privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap;

Legea 275/ 2004 prividn sistemul național de asistență socială;

Legea nr. 292/2011 a asistenței sociale; Legea 275/ 2004 prividn sistemul național de asistență socială;

Ordonanța Guvernului nr. 68/2003 privind servciile sociale;

Hotărârea Guvernului nr. 1434/ 2004 privind atribuțiile și regulamentul-cadru de organizare și funcționare ale Direcției Genereale de Asitență și Protecția Copilului;

Hotărârea Guvernului nr. 1896 din 21/12/2006 pentru modificarea anexei la Hotărârea Guvernului nr. 1434/ 2004 privind atribuțiile și regulamentul-cadru de organizare și funcționare ale Direcției Genereale de Asitență și Protecția Copilului;

Hotărârea Guvernului nr. 679/2003 privind condițiile de obținere a atestatului, procedurile de atestare și statutul asistentului maternal profesionist;

Hotărârea Guvernului nr. 1437/2004 privind organizarea și metodologia de funcționare a

comisiei pentru protecția copilului;

Hotărârea Guvernului nr. 1438/2004 pentru aprobarea regulamentelor-cadru de organizare și funcționare a serviciilor de prevenire a separării copilului de familia sa,

precum și a celor de protecție specială a copilului lipsit temporar sau

definitiv de ocrotirea părinților săi;

H.G. 10/10.01.2008 privind indexarea cuantumului prestațiilor sociale prevazute de L448/2006;

Hotărârea Guvernului nr. 151/ 2012 privind aprobarea Statutului propriu de organizare și funcționare al Agenției Naționale pentru Plăți și Inspecție Socială;

Ordinul nr. 219/ 2006 al secretarului de Stat al Autorității Naționale pentru Priotecția Drepturilor Copilului privind activitățile de identificare, intervenție și monitorizarea copiilor care sunt lipsiți de îngrijirea părinților pe perioada în care aceștia se află la munca în străinătate.

O.U. nr.105 din 24.10.2003 privind alocația familială complementară și alocația de susținere pentru familia monoparentală;

CAPITOLUL 3. DEZVLOLTAREA PSIHO-SOCIALĂ A COPILULUI INSTITUTIONALIZAT

(STUDIU DE CAZ)

3.1. Metodologia cercetării

După ce am evidențiat cele mai relevante teorii cu privire la dezvoltarea psiho-socială a copilului instituționalizat, vom trece la partea aplicativă, parte ce constituie contribuția proprie la lucrarea de față. Însă, în raport cu tema abordată, este relevant să menționăm faptul că practicile din centrele de plasament pentru copii au fost una dintre cauzele pentru care România Socialistă a ajuns în paginile presei internaționale, personalul centrelor și condițiile din aceste centre fiind extrem de blamat. Prin urmare, datiorită acestui aspect, imaginea României a suferit grav.

În prezent, chiar dacă situația din centrele dedicate copilului este mult îmbunătățită, specialiștii în asistență socială, evită să „rupă” copiii de familiile lor, mediul familial fiind recomandatîn majoritatea cazurilor și efectiv atunci când practicianul nu găsește soluții, decide instituționalizarea lui.

Cercetarea este una calitativă, utiliând metoda chestionarului și metoda observației. Pentru primul instrument am avut în vedere un eșantion de 60 de subiecți dintr-un centru de plasament din Galați (Centrul de Plasament Nr. 2, Galați) și dintr-o școală normală din București (nivel liceal).

În ceea ce privește chestionarul am utilizat Scala Rosenberg, care cuprinde o serie de 10 itemi, fiecare dintre acești itemi având un set de 4 variabile:

Total de acord;

De acord;

Total dezacord;

Dezacord.

Scopul cercetării

În lucrarea de față n-am propus să prezentm modul în care personalitatea copilului instituționalizat evoluează din punct de vedere psiho-social. Prin urmare, avem în vedere atingerea a două obiective principale:

Stabilirea modului în care personalitatea copiilor instituționalizați este diferită de cea a copiilor care s-au dezvoltat în mediul familial.

Identificarea principalelor probleme de ordin psiho-social cu care se confruntă copiii instituționalizați.

Eșantion

După cum menționam mai sus, în realizarea cercetării am avut în vedere metoda chestionarului și metoda observației.

Respondenții chestionați au fost fost selactați din două instituții (una din București și una din Galați) după cum urmează:

30 de respondenți din Centrul de Plasament Numărul 2 din Galați;

30 de respondenți, elevi ai Liceului Nicolae Iorga din București.

În ceea ce privește centrul de plasament, este relevant faptul că beneficiarii acestei instituții sunt în îngrijirea unei singure persoane, doi îngrijitori fiind angajați pentru a supraveghea și a ava grijă de copiii instituționalizați.

Trecând peste faptul că aceștia au vârste varate, nevoile acestora sunt diversificate, iar raspunsul îngrijitorilor nu este unul adaptat vârstei, nevoilor și situațiilor cu care se confruntă copiii. Fiind vorba de prea multe activitți pe care acesta trebuie să le deruleze, copiii sunt lăsați adesea șa voia întâmplării:

Cei mari au grijă de cei mici, în situațiile cele mai fericite;

În situațiile mai nefericite, cei mici sunt supuși unor acte de violență din partea beneficiarilor mai mari ca vârstă.

Deși vizitele au fost anunțate, îngrijitorul nu a dorit să răspundă la întrebări și s-a rezumat la a prezenta facilitățile centrului, fără a bate monedă pe dificultățile cu care se confruntă centrul și copiii instituționalizați.

Fig. 3.1. Prezentarea eșantionului.

Prezentarea Centrului de Plasament Numărul 2 din Galați

Centrul de Plasament Numărul 2 din Galați găzduiește 40 de beneficiari cu vârste cuprinse între 8-18 ani. Centrul are angajați specialiști (asistenți medicali, medic de familie, psiholog, un asistent social). Pe lângă aceștia, centrul mai are angaat personal pentru activități de curățenie, pentru bucătărie, suravegheat copiii, paznici.

Servicii oferite:

Servicii de îngrijire;

Servicii de educație;

Servicii în scopul dezvoltării deprinderilor de viață independentă;

Servicii de sănătate etc.

Ipotezele de lucru

Ipotezele de la care am pornit în realizarea cercetării sunt următoarele:

Copiii instituționalizați prezintă o stimă de sine mult mai scăzută, comparativ cu respondenții proveniți din familii normale.

Copiii instituționalizați au probleme de socializare mult mai mari decât respondenții proveniți din familii normale.

În realizarea cercetării am utilizat Scala Toulouse a stimei de sine, prin intermediul căreia am măsurat o serie de variabile:

Stima de sine;

Respectul de sine în general;

Inteligența emoțională;

Sociabilitate;

Sine fizic;

Competitivitatea;

Optimismul.

Prezentarea rezultatelor

Fig. 3.3. Stima de sine

În ceea ce privește variabila care măsoară stima de sine, rezultatele obținute ne indică faptul că lotul A (reprezentat de copiii instituționalizați) a avut o stimă de sine mai ridicată decât lotul B (reprezentat de copiii proveniți din mediul familial).

Aceste rezultate indică o diferență mul mai mare între „sinele actual” și „sinele ideal”, fapt ce conduce la concluzia că lotul persoanelor instituționalizate întmpină probleme în raport cu stima de sine. Acest lucru este confirmat și de o serie psihologi și sociologi, care așa cum arătam în prima parte a lucrării, sunt de părere că instituționalizarea conduce către o depersonalizare a indivizilor, prin aceea că nu există o bază în ceea ce privește urmarea unor repere morale. În schimb, respondenții din lotul B au beneficiat de modele, prin interemdiul cărora au reușit să dezvolte o stimă de sine mult mai mare.

Fig. 3.4. Respectul de sine, în general.

Pentru variabila care măsoară respectul de sine, în general, observăm că media respondenților proveniți din instituția de plasament este una mult mai mică decât cea a respondenților care au o familie normală. Acest lucru se datorează și sprujinului pe care cei din urmă îl primesc din cadrul familiei. În egală măsură, se constată o relaxare mult mai mare din partea celor care sunt în grija părinților, comparativ cu cei care provin din mediul instituționalizat.

Fig. 3.5. Inteligența emoțională.

Inteligența emoțională măsoară abilitatea indivizilor de a face față tensiunilor și stresului cotidian. Aceasta nu are legătruă cu intelectul respondenților, ci cu starea de bine pe care aceștia o au, recum și cu modul în care răspund în situații limită. Variabila care măsoară intelegența emoțională, pentru cazul de față, a rezultat că respondenții din lotul A au o inteligență emoțională mai scăzută decât respondenții din lotul B.

Deși ambele categorii se confruntă cu impulsivitate, stresul acumulat în instituța de plasament este mult mai mare, cmparativ cu mediul familial. Deși sunt posibile stări cnflictuale și la nivelul familiilor, respondenții din lotul B au suportul, cel puțin, al unui memebru de familie. În ceea ce privește rezultatele între grupe de vârstă și rezultatele comparative pe criterii de gen, nu am constatat diferențe semnificative.

Fig. 3.6. Sociabilitate

Modul în care respondenții se comportă în societate, precum și predispoziția acestora pentru a comunica cu ceilalți este extrem de important pentru dezvoltarea copiilor. Aceștia sunt pregătiți pentru un stil de viață independent. După împlinira majoratului, beneficiarii centrelor de plasament sunt obligați, conform legii, să părăsească centrele de plasament și să se descurce singuri.

În cazul copiilor intituționalăzați s-a constatat o ușoară timiditate și o exprimare greoaie. În egală măsură, aceștia sunt temători și de cele mai multe ori sunt suspicioși cu persoanele necunoscte.

Deși în cadrul instituției, aceștia beneficiază de o serie de programe și servicii prin care abilitățile sociale sunt exersate și dezvoltate, eficiența acestora nu este atât de mare. Pe de altă parte, beneficiarii centrului de plasament, trăiesc înconjurați de un număr mult mai mare decât este cazul copiilor proveniți din familii normale, însă cercul social este mult mai mare pentru respondenții din lotul B.

În ceea ce privește rezultatele la această variabilă, respondenții din lotul A au avut o medie mult mai scăzută decât respondenții din lotul B. Cu toate acestea, nu s-au înregistrat diferențe prea mari.

Fig. 3.7. Sine fizic

Variabila care măsoară „Sinele fizic” și este extrem de importantă în măsurarea încrederii pe care respondenții o au în sine, deoarece acesta ne relevă cât de împăcat este un respndent cu propria persoană. Iubirea de sine se dezvoltă în strânsă legătură cu dragostea și acceptarea pe care o manifestă alții în raport cu un respeondent. Cu cât respondentul și-a petrecut mai mult timp cu oameni plăcuți, care și-au manifestat afecțiunea față de acesta, cu atât acceptarea de sine este mai mare. Observăm că media respondenților preoveniți din mediul familial este mult mai mare față de media adolesecenților proveniți din instituții, pentru această variabilă.

În mediul familial, indivizii primesc aprecierea și laudele din partea apropiaților zilnic, iar acest lucru contribuie la o construire a unei personalități putenice. Același lucru este valabil și pentru persoanele adulte, însă atunci când vorbim de copii și adolescenți, situația devine mult mai delicată, deoarece cele mai multe traume provin din familie. Încrederea în propria persoană, implicit în aspectul fizic propriu garantează succesul fiecărei persoane în parte.

Fig. 3.8. Competitivitate

Copiii depun eforturi mari pentru a-i multumi pe altii. Ei fac din datorie sau din respect pentru adulți, prin urmare sunt dispuși să respecte reguli fixe. Aceștia încearcă să mențină ordinea. Fiind în stadiul de dezvoltare, respondenții sunt orientați spre rezultate. Această competitivitate are un mare impact asupra relațiilor, contribuind la creștera armoniei între membrii familiei.

Pentru dezvoltarea instinctului de competitivitate, copiilor li se administrează o serie de jocuri, menite să îi ajute în acest sens, însă au nevoie și de sprijinul adulților pentru a avea ei înșiși încredere că vor reuși. Pe de altă parte, copiii trebuiesc învățați să să raporteze la eșec. Cei care greșesc des și sunt mustrați pentu greșelile făcute dezvoltă o atitudine defensivă și au puțină încredere în ei. Acest lucru este valabil pentru respondenții instituționalizați. Variabila care măsoară competitivitatea a relevat rezultate cu medii mult mai mari pentru copiii proveniți din familii normale, decât pentru copiii din centre. În consecință, ipotezele au fost valdiate.

Fig. 3.9. Optimism

Optimismul este generat de evenimentele plăcute cu care s-a confuntat un respondent din copilărie. Cercetarea relevă faptul că activitățile pentru copii mici ar trebui să fie necompetitive, dar ar trebui să promoveze practicarea unui set limitat de competențe. Respondenților nelăsați să se dezvolte într-un mediu familial le lipsește rivalitatea competitivă, aptitudinile necesare pentru a concura. Ei nu pot dezvolta strategii pentru ai învinge pe ceilalți și prin urmare cpătă un pesimism.

Respondenții care nu sunt pregătiți pentru competitivitate/ nu au o atitudine competitivă, sunt, de obicei, nesiguri, imaturi, egoiști, răsfățați sau iresponsabili. Acest lcuru este mult mai valabil pentru respondenții instituționalizați decât pentru cei proveniți din familii normale. Adolescenții instituționalizați nu și-au dezvoltat răbdarea sau toleranța și de multe ori sunt isterici. Sunt copleșiți de concurență, sau sarcini competitive și nu pot să se compare alți copii.

Părinții/ adulții din jurul copiilor trebuie să aibă un acut simț al judecatății și să-i înțeleagă pe copiii în luarea deciziilor cu privire la competitivitate, Atunci când copiii se află în activități pentru care nu sunt pregătiți. Ei au probleme cu somnul sau suferă de dureri de cap sau greață. Acestea creează boli și scuze care au scopul de a preveni eventuale competiții. În consecință, respondenții devin depirmați, tiști și dezvoltă o atitudine pesimistă. În această situație, respondenții neinstituționalizați au avut o medie mai mare a aoprimismului decât respondenții din instituții.

În ceea ce privește metoda observației, aceasta a fost realizată într-un interval de 1 lună. Timp în care am constata următoarele:

Copiii instituționalizați sunt mult mai precauți decât cei care trăiesc într-o familie normală;

Copiii instituționalizați prezintă un grad de timiditate mai mare ca urmare a lipsei de aprecieri primite din partea adulților;

Copiii instituționalizați prezintă o stimă de sine mai scăzută;

Copiii instituționalizați prezintă o incapacitate de exteriorizare a sentimentelor de afectivitate;

Copiii instituționalizați prezintă un atașament mai scăzut comparativ cu cei poveniți din familii;

Copiii instituționalizați sunt mult mai introvertiți decât cei poveniți din familii;

Copiii instituționalizați sunt mult mai pesimiști decât cei care s-au născut și s-au dezvoltat într-o familie normală.

În acest sens, putem vorbi de faptul că suportul venit din partea familiei este unul elementar în dezvoltarea normală adolescenților. Chiar dacă copiilor isntituționalizați le sunt asigurate nevoile de bază, precum: hrană, adăpost, ocrotire, nevoia de a învăța etc., aceștia nu beneficiază de ocrotire la parametrii optimi. Pe de altă parte, există difernețe de comportamente între ambele categorii de respondenți. Copiii care locuiesc în casele de copii mari nu au neapărat aceleași șanse de a forma un sentiment de atașament în raport cu îngrijitorul, în raport cu respondenții din familii normale.

Din păcate, nu putem avea o viziune de ansamblu, deoarece:

Nu am reușit să identificăm modul în care se prezintă situația în centrul d eplasament atunci când însoțitorii nu sunt monitorizați;

Nu cunoaștem integral situația din familiile respondenților chestionați.

3.3. Interpretarea rezultatelor

Creierul copiilor dezvolta ca urmare a conexiunilor realizate între sinapse lor. Aceste cai sunt vitale. Copiii din instituții nu primesc stimularea necesar[ pentru a dezvolta în mod eficient aceste conexiuni, astfel încât de multe lipsa unei comuinicări a adulților cu acești copii duce la dezvoltarea unui IQ mai mic dect media. Atunci când un copil plânge și nimeni nu vine, lupta acestuia este ca un mecanism declanșat și lăsat nerezolvat. Dacă copilul este lăsat în pătuț singur, acesta poate ajunge să se miște asemenea unui balansoar, de la bazin în jos.

Având o rutină strictă și intercțiuni sociale foarte reduse, copilul instituționalizat poate dezvolta cu greu relații sociale normale cu cei din jurul său, chiar și la maturitate. Pentru a dezvolta acest potențial pe deplin, copiii au nevoie de afecțiune. Chiar și cel mai mic copil va avea de suferit în cazul în care nu primește afecțiune de la cea mai fragedă vârstă.

Cu câteva excepții, copiii care cresc în instituții de calitate slabă nu merg în piciare până la varsta de patru, deoarece le lipsesc abilităților motorii adecvate, de asemenea, au un impact asupra dezvoltarii creierului. Fără acces la locuri normale de joacă, dacă se joacă în incinta instituției nu nu se confruntă germeni de zi cu zi și, prin urmare, pot dezvolta probleme cu sistemul lor imunitar.

Adevărul este că instituționalizarea poate avea un efect grav asupra vieții unui copil, cauzând întârzieri de dezvoltare și tulburări de comportament, cum ar fi retragerea și de auto-vătămare. Copiii au potențialul de a face progrese enorme în cazul în care le este dată șansa de a trăi într-un mediu familial, unde sunt oferite afecțiunea individuală și stimulare.

S-a dovedit că instituțiile au efecte negative asupra copiilor. Copiii crescuți în instituții nu primesc îngrijirea adulților implicați și atenție și nu beneficiază de un mediu care le permite să își dezvolte potențialul. Comparativ cu copiii care cresc în familii, copii instituționalizați au semnificativ mai puține oportunități de a învăța prin joacă și prin beneficiază de prea multe modele de comportament ale adulților care să le dea o anumită orientare. Copiii din instituții nu primesc stimulare, afecțiune sau atenție așa cum un copil primește de la un parinte. Acest lucru afectează dezvoltarea cognitivă a copilului, precum și dezvoltarea lor socială și comportamentală.

Acești copii sunt „prinși” în instituții, lipsiți de un sentiment de identitate sau apartenență și sunt izolați de comunitățile lor. Mulți dezvolta abilitățile de supraviețuire, ca răspuns la mediul ostile prin care pot dezvolta un comportament distructiv mai tarziu în viață.

Ei au, de asemenea au puține oportunități de a învăța orice aptitudini de viață de bază în instituții, cum ar fi cum să gătească, modul de a găti, modul de utilizare a banilor, cum să folosească transportul public etc. Fără aceste competențe de bază, care intră în activitățile normale din viața unui adult într-un dezavantaj semnificativ, care poate fi un handicap pentru tot restul vieții lor îi poate lăsa la periferia societății.

Ames a grupat apoi proba ei în ceea ce privește numărul de probleme grave și comparate grupurile ei în acest fel. Ea a gasit doar un singur copil earlyadopted avut cat mai multe trei probleme grave, și nici unul dintre grupul ei canadian-născut a avut trei probleme grave, dar 30 la suta din grupul orfelinat a avut trei sau patru dintre aceste probleme grave. Acest al treilea din grupul orfelinat reprezentat 68 la suta din toate problemele grave individuale care orfelinat de copii au avut. Ames atunci reanalizat toate datele cu excepția acelor copii orfani cu trei sau patru probleme grave de analizele. Ea a constatat au existat diferențe de grup nu mai este pe probleme de comportament ca evaluate de CBCL sau modele de atașament nesigure. Cu toate acestea, copiii orfani avut încă un IQ semnificativ mai mici decat copiii nascuti din Canada.

Aceasta este o imagine mai pozitivă decât munca mai devreme pe instituționalizare și vorbește puterea la copiii mici de a depăși adversitate extraordinar. Complet două treimi din copii orfani au a face bine dat start lor săraci. O treime din copiii, chiar și trei ani postadoption, făceau prost.

Ames examinat apoi factori care au fost asociate cu un copil care are trei sau mai grave probleme. Ea a considerat caracteristicile instituției, caracteristicile copilului, și caracteristicile de familie. Deși perioada de timp în orfelinat a fost asociata cu mai multe probleme, nu caracteristici ale instituției sau copilul au fost asociate cu un copil care are probleme serioase.

Au fost, însă, caracteristicile de familie, care au fost asociate cu copii care au mai multe probleme. Un factor care părea a prezice daca un copil va avea probleme grave a fost numărul de copii români adoptați. Familiile care au adoptat doi copii au avut probleme mai grave decât familiile care au adoptat doar un copil. O serie de alte caracteristici de familie au fost asociate cu copii care au probleme grave și toate acestea par a fi atingerea resursele disponibile într-o familie.

Cea mai mare venitul familiei, în vârstă mama, și cu atât mai mare statutul socio-economic (SES) a familiei, mai puține probleme au fost confrunta cu copilul lor. O surprinzătoare-corelat finală destul de copii care au fost confrunta cu multe probleme implicat părintele care a călătorit în România să adopte un copil. Copiii care au fost selectați de către tatăl numai cu experienta mai multe probleme decat postadoption de copii care au fost selectate de către fie singur mama sau ambii părinți. Ames (1997) a sugerat că părintele care va fi părintele furnizează cea mai mare parte caregiving de zi cu zi ar fi fost părintele să călătorească în România.

Aceste coreleaza par să sugereze că elasticitate nu este ceva într-un copil. Se dezvolta ca urmare a interacțiunilor specifice unui copil de experiență cu mediul său. Prin urmare, instituționalizarea reprezintă un factor de risc care stabilește inițial un copil pe o cale mai puțin de dezvoltare optima. În cazul în care un copil ajunge să developmentally, însă, va depinde de ceea ce se întâmplă după trauma initiala.

Experiența copiilor în orfelinate constituie în mod clar un factor de risc pentru dezvoltarea lor optimă. Având în vedere un mediu optim postorphanage cu câteva stres, cu toate acestea, copiii orfani par să facă bine și de a depăși adversitate devreme. Instituționalizarea pare sa contribuie la mai puțin de dezvoltarea optimă numai atunci când este cuplat cu alti factori de stres (de exemplu, low SES, stres ridicat parinti). Acest lucru este în concordanță cu sugestia că un factor de risc izolat nu conduce la o probabilitate crescută de psihopatologie. Este o combinație de mai mulți factori de risc care lucrează împreună ca substanțial creste probabilitatea de dificultate viitor.

În mod evident, copiii care au experienta instituționalizare și sunt adoptați ulterior, în general, ajung în casele lor adoptive în stare proastă. Părinții au de-a face simultan cu o serie de probleme, care necesită un nivel deosebit de ridicat de angajament din partea părinților. Faptul că mulți părinți au succes în promovarea rezultate optime de dezvoltare la copii lor este cu adevărat o realizare lăudabilă.

Pe de altă parte, eforturile întreprinse în reabilitarea stărilor copiilor care au fost instituționalizați, sunt întreprinse în egală măsură și de lucrători din domenii precum: asistență socială, psihologie, consiliere etc. Deși toate demersurile de normalizarea a vieții unui copil care a fost instituționalizat implică un angajament continuu, progresele se pot realiza în timp, însă foștii beneficiari ai instituțiilor de îngrijire se vor confrunta în mod permanent cu anumite carențe de socializare și / sau carențe de atașament.

Dacă, totuși, scopul unei națiuni este de a oferi cel mai bun mediu posibil pentru toți copiii vulnerabili, va trebui probabil să găsească modalități de a îmbunătăți condițiile din cadrul instituțiilor de îngrijire a copilului. În acest ses, ar trebui dezvoltate alternative de îngrijire familială, care oferă un mediu mult mai eficient din punct de vedere al efectelor psihologice asupra dezvoltării copiilor.

CONCLUZII

Ca cercetarea prezintă clar, faptul că cele mai bune rezultate pentru copii apar atunci când aceștia trăiesc într-un mediu care este sigur, le oferă necesitățile de bază, cum ar fi nutriția adecvată și îngrijire medicală, le oferă o atmosferă ca de familie în care aceștia interacționează în mod regulat cu îngrijitorii care sunt calzi și receptivi la nevoile lor.

Ajutând națiunile să dezvolta sisteme complete si profesionale de protecție a copilului, cu accent pe alternativele de familie în detrimentul îngrijirii instituționale este un demers al mai multo organizații internaționale și naționale, precum și fundații private, care întreprind astfel de acțiuni , inclusiv UNICEF, USAID, Fundația Oak și altele.

Provocările sunt descurajatoare, în special în țările ale căror resurse pentru crearea de astfel de sisteme sunt mici. Pur și simplu a legifera că copiii mici nu ar trebui să fie plasați în instituții, nu este suficient pentru a asigura mediul u mediu mai bun. Buna funcționare a sistemelor de protecție socială a copilului necesită investiții substanțiale de la cap la coadă. Unele alternative de familie, cum ar fi adopția, pot fi controversate. De fapt, unele religii interzic adoptarea, deși alternativele sunt adesea posibil.

Cercetările în acest sens oferă a națiunilor o îndrumare în raprot cu mai multe cerințe esențiale pentru dezvoltarea unui sistem profesional eficient de protecție a copilului. De exemplu, factorii de decizie politică și practicienii locali ar trebui să conducă la dezvoltarea de acorduri de îngrijire pentru a se asigura că acestea sunt adaptate pentru a se potrivi populațiilor locale, culturilor și nevoilor națiunilor. Soluții efeicente într-o țară nu poate fi o alegere bună în altele. Consilierii și organizațiile internaționale, prin urmare, ar putea fi mai utile, oferind profesioniști. În egală măsură, factorii de decizie politică au multiple opțiuni și informații în acest sens și pot recurge la alternative personalizateîn funcțiile de nevoile copiilor din comunitate.

Națiunile trebuie să dezvolte o infrastructură de muncă socială și profesională pentru a sprijini sistemele de protecție socială a copilului. Servicii sociale pentru copii în situații de risc, fie nu sunt bine dezvoltate, fie sunt indisponibile în multe țări cu resurse reduse, iar dezvoltarea în acest sens ar dura probabil mulți ani.

O infrastructură profesională de muncă socială este esențială pentru o altă cerință pentru dezvoltarea unui sistem de protecție a copilului: părinții trebuie să fie recrutatați, instruite, susținuți și monitorizați.

Investiții financiare și susținerea unei rețele profesionale de servicii sociale sunt necesare pentru a ajuta părinți în situații dificile și în mod adecvat a oferi copiilor lor condițiile de bază, astfel încât aceste familii să aibă șansă mai mari să păstreze custodia și să evite copiii plasați în instituții, la asistenți maternali sau alte aranjamente alternative. Alternativa dezvoltării unui sistem de tip familial ia timp și nu poate funcționa la parametrii optimi atunci când sunt implementate, fără a avea la bază cercetări. În plus, față de beneficiile de dezvoltare a sistemelor de protecție socială a copilului axate pe alternativele de familie, subliniază importanța perioadei pe care copiii și-o petrec în instituții.

O altă provocare pentru națiuni este construirea sistemelor de protecție socială a copilului, prin urmare, este de a dezvolta politici care vin cu un echilibru între drepturile de custodie ale părinților și interesul superior al copilului, păstrând timpul pe care copiii îl petrec în instituții de plasament la un nivel minim.

În ciuda eforturilor unei națiuni de a dezvolta un sistem de protecție a copilului și alternative pentru familie, o partea a realității este că un număr substanțial de copii vor trăi probabil în instituții de plasament pentru mulți ani de acum încolo. Există o serie de măsuri care pot fi luate pentru a îmbunătăți condițiile din instituții pentru acei copii și, în acest sens, crește probabilitatea unor rezultate mai bune.

Instituțiile nu trebuie neapărat să funcționeze așa cum se întâmplă în prezent. Intervențiile vizeaza schimbarea practicilor de îngrijire ale copiilor, astfel încât să fie stimulate relațiile dintre copii și îngrijitori și să fie cât mai coerente în găsirea unor măsuri de a îmbunătăți dezvoltarea fizică și mentală a copiilor.

BIBLIOGRAFIE

Cărți și articole

Bereger, K.S., „The Developing Person Trough the Lifespan”; Publishing Worth, New York, 1983;

Bermner, G. 1988. Infancy. Oxford: Blackwell;

Buzducea, D., 2008, Perspective internaționale în asistență socială, Revista de Cercetare și Intervenție Socială, vol. 23, pp. 37-50;

Chen, D. 1993. Principles of Development Psichology. London: Erlbaum;

Cojocaru, Ș.; Cojocaru, D., 2008, Managementul de caz în protecția copilului, Editura Polirom, Iași;

Cojocaru, Ș., 2005, Metode apreciative în asitență socială, ancheta, supervizarea și managementul de caz. Editura Polirom, Iași;

Coleman, J.C. & Henry. L. 1990. Nature of Adolescence. 2nd edition. London: Routledge;

Groark, C. J., McCall, R. B., & Li, J. (2009). Characterizing the status and progress of a country’s child welfare reform. International Journal of Child & Family Welfare;

Hayes, N.; Orrel, S., Introducere în psihologie, Ediția a III a, trad. Tocan, Corneliu, Editura All, București, 2007;

Hinde, R. A. & Groebel, J. 1991, Co-operation and Prosocial Behaviour. Cambridge: Cambridge Univeristy Press;

Johnson, D. E. (2000). Medical and developmental sequelae of early childhood institutionalization in Eastern European adoptees. In C. A. Nelson (Ed.), The effects of early adversity on neurobehavioral development. Minnesota Symposium on Child Psychology (Vol. 31, pp. 113-162). Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum;

Lambru, M., Mărginean, I., (coord.), 2004, Parteneriatul public privat în furnizarea de servicii sociale, Editura Ziua, București;

Lazăr, F., 2010, Introducre în politici sociale comparate. Editura Polirom, Iași;

Muntean, A., 2007, Practici în asistență socială, Editura Polirom, Iași;

Mussen, P.; Conger, J.;Kagan, J; Huston, A. 1990. „Child Development and Personality, 7th edition, London: Haper&Row;

Neamțu, George (coord.), 2003, Tratat de asistență socială, Editura Polirom, Iași;

Sandu, A., 2013, Asistența socială aplicată: tehnici de cercetare și modele de intervenție, Editura Lumen, Iași;

Sirghie, Anca Maria, 2008, „Asistarea tinerilor care urmează să părăsească sistemul de protecție a copilului. Situația actuală și deziderate pentru viitor”, Revista de cercetare și intervenție socială, vol. 22;

Zamfir, C., (coord), 1999, Politici sociale în România: 1990-1998. Editura Expert, București;

Zamfir, C., Postill, K., Stan, R., 2001, Situația Sărăciei în România. PNUD;

Legislație

Codul Penal;

Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, publicată în Monitorul Oficial al României;

Legea 217/ 2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie;

Legea nr. 47/ 2004 privind înființarea Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului;

Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, publicată în Monitorul Oficial nr. 557 din data de 23 iunie 2004;

Legea nr. 273/2004, republicată, privind regimul juridic al adopției;

Legea nr. 448/2006, republicată și modificată, privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap;

Legea 275/ 2004 prividn sistemul național de asistență socială;

Legea nr. 292/2011 a asistenței sociale;

Legea 275/ 2004 prividn sistemul național de asistență socială;

Ordonanța Guvernului nr. 68/2003 privind servciile sociale;

Hotărârea Guvernului nr. 1434/ 2004 privind atribuțiile și regulamentul-cadru de organizare și funcționare ale Direcției Genereale de Asitență și Protecția Copilului;

Hotărârea Guvernului nr. 1896 din 21/12/2006 pentru modificarea anexei la Hotărârea Guvernului nr. 1434/ 2004 privind atribuțiile și regulamentul-cadru de organizare și funcționare ale Direcției Genereale de Asitență și Protecția Copilului;

Hotărârea Guvernului nr. 679/2003 privind condițiile de obținere a atestatului, procedurile de atestare și statutul asistentului maternal profesionist;

Hotărârea Guvernului nr. 1437/2004 privind organizarea și metodologia de funcționare a comisiei pentru protecția copilului;

Hotărârea Guvernului nr. 1438/2004 pentru aprobarea regulamentelor-cadru de organizare și funcționare a serviciilor de prevenire a separării copilului de familia sa,

precum și a celor de protecție specială a copilului lipsit temporar sau

definitiv de ocrotirea părinților săi;

H.G. 10/10.01.2008 privind indexarea cuantumului prestațiilor sociale prevazute de L448/2006;

Hotărârea Guvernului nr. 151/ 2012 privind aprobarea Statutului propriu de organizare și funcționare al Agenției Naționale pentru Plăți și Inspecție Socială;

Ordinul nr. 219/ 2006 al secretarului de Stat al Autorității Naționale pentru Priotecția Drepturilor Copilului privind activitățile de identificare, intervenție și monitorizarea copiilor care sunt lipsiți de îngrijirea părinților pe perioada în care aceștia se află la munca în străinătate;

O.U. nr. 105 din 24.10.2003 privind alocația familială complementară și alocația de susținere pentru familia monoparentală;

Website-uri

http://adevarulfinanciar.ro/articol/the-guardian-ce-s-a-ales-de-copiii-lui-ceausescu-povestea-lui-visinel-un-copil-din-orfelinatele-groazei/;

http://adevarul.ro/international/in-lume/inspirat-fotografiile-orfelinatele-romania-producator-realizat-documentarul-hand-held 1_50acceed7c42d5a6638a31d7/index.html;

https://asociatiaparintiloradoptivi.wordpress.com/;

dgaspcdolj.ro/dgaspc-dolj;

http://www.mmuncii.ro/j33/index.php/ro/minister/organizare;

Anexa I. Scala Rosenberg, care măsoară stima de sine