Dezvoltarea Psihica A Copilului

=== 16 21786 cuprins ===

CUPRINS

CAP. I. Noțiuni generale despre dezvoltarea psihicului copilului în ontogeneză.

CAP II : Dinamica dezvoltării psihice ale copilului.

II.1. Factorii dezvoltării.

II 2. Mecanismul dezvoltării psihice și relația dintre

învățare – dezvoltare.

CAP III : Caracteristicile și stadiile dezvoltării psihice.

III 1 Fazele dezvoltării și caracterizarea principalelor perioade de vârstă ale copilăriei.

CAP IV : Concluzii privitoare la conceptul de dezvoltare psihică.

BIBLIOGRAFIE

24 pagini

=== psiho ===

DEZVOLTAREA PSIHICĂ A COPILULUI

CAP. I. Noțiuni generale despre dezvoltarea psihicului în ontogeneză

Psihologia este știința care se ocupă cu studierea legilor fundamentale ale fenomenelor psihice, ale activității psihice. Acesta studiază legile dezvoltării psihice a copilului și adolescentului, particularitățile psihologice de vârstă ale copiilor și adolescenților, da la naștere la maturitate, precum și particularitățile lor psihice individuale.

Dezvoltarea activității psihice în ontogeneză înseamnă totalitatea transformărilor implicate în procesul foarte complex de formare a proceselor și însușirilor psihice în diferite perioade de vârstă ale copilăriei. Această dezvoltare are un caracter ascendent, iar transformările care se produc se supun legilor generale ale dezvoltării dialectice a fenomenelor din natură, societate, gândire. În dezvoltarea psihică a copilului se poate vorbi despre o mișcare de la simplu la complex, de la inferior la superior, despre acumulări cantitative care duc la schimbări calitative, despre înlocuirea și restructurarea unor forme vechi și apariția altor forme noi ale activității psihice. Specificul dezvoltării fenomenelor psihice, față de dezvoltarea fenomenelor din natură și societate, rezidă din faptul că în cazul dat avem de-a face cu forma superior organizată de mișcare a materiei. Psihicul fiind un produs al activității creierului, dezvoltarea proceselor cognitive, afective, volitive, este indisolubil legată de dezvoltarea sistemului nervos al copilului.

În plan fiziologic se poate spune că dezvoltarea echivalează cu ansamblul schimbărilor structurale și funcționale ce se produc în activitatea creierului, de la naștere și până la maturitate, sub acțiunea influențelor mediului.

În plan psihologic, dezvoltarea înseamnă formarea proceselor și însușirilor psihice, schimbarea și restructurarea lor la niveluri tot mai înalte în diferite perioade de vârstă, ceea ce reprezintă de fapt mersul ascendent al devenirii copilului ca viitor membru al societății.

Printr-o observare curentă se constată că la vârste diferite, copiii prezintă particularități anatomorfologice și psihologice distincte. Considerate în ansamblul lor, aceste particularități conferă personalității o unitate structurală diferită de la o etapă la alta a dezvoltării. Prin urmare, dezvoltarea ontogenetică a psihicului se realizează pe etape sau faze. Același lucru se poate spune și în ceea ce privește dezvoltarea pe etape sau faze a diferitelor procese și însușiri psihice considerate separat.

Recunoașterea principiului dezvoltării, a schimbărilor în etape a psihicului în ontogeneză nu este suficientă pentru a înțelege natura transformărilor care se produc, dar mai ales cauzele care le generează

În funcție de nivelul la care au loc asemenea transformări, desprindem trei tipuri de dezvoltări și anume :

dezvoltarea biologică: tradusă în schimbările fizice, morfologice și biochimice ale organismului.

dezvoltarea psihică: ce constă în apariția, instalarea și transformarea proceselor, funcțiilor și însușirilor psihice.

dezvoltarea socială: caracterizată în reglarea conduitei individului, în conformitate cu normele și cerințele impuse de colectivitate, de mediul social existențial.

Între cele trei forme ale dezvoltării umane ( biologică, psihică, socială ) există o strânsă interacțiune și interdependență. Astfel, dezvoltarea psihică se realizează corelat cu cea biologică, dar nu simultan. Există unele pusee de creștere ( aspect esențial al dezvoltării biologice ) sau de încetinire a ritmului și care nu sunt secondate de pusee sau încetiniri ale ritmului dezvoltării psihice. Se știe că pe la 15 ani creșterea încetează, ceea ce nu înseamnă că încetează și dezvoltarea psihică, dimpotrivă, aceasta cunoaște o evoluție impresionantă.

De asemenea, dezvoltarea biologică ( creșterea ) influențează dezvoltarea psihică, dar nu absolut și mai ales nu în mod egal de-a lungul ontogenezei. În perioadele timpurii, dezvoltarea psihică este dependentă ca ritm, viteză, limite cronologice de cea biologică : la tinerețe și maturitate, însă, ea capătă o relativă independență față de aceasta, ceea ce înseamnă că, în anumite limite temporare și funcționale, diverse modificări anatomofiziologice nu duc la modificarea evidentă a tabloului psihic și mai ales la alterarea lui.

De data aceasta dezvoltarea psihică nu se mai subordonează celei biologice, ci intră tot mai profund sub incidența dimensiunilor vieții socioculturale. Ea devine astfel o pârghie, un punct de sprijin și susținere a socialului, deoarece numai oamenii dezvoltați sub raport psihic, deținători de cunoștințe, deprinderi, priceperi, dotați cu aptitudini, formați caracterial, sunt capabili să mențină în funcție structurile vieții sociale.

Apare astfel problema forțelor motrice ale dezvoltării psihicului la copil

CAP. II. Dinamica dezvoltării psihice a copilului

Dezvoltarea psihică reprezintă procesul formării la copil a noi seturi de procese, însușiri și dimensiuni psihice și de restructurare continuă a lor, proces care:

se sprijină pe terenul eredității.

își extrage conținuturile din date furnizate de mediul socio – cultural.

este ghidat de educație.

Se desfășoară în contextul propriei activități a copilului, fiind impulsionată de motivație și având drept mecanism interiorizarea achizițiilor, formarea “organelor funcționale” la nivelul creierului, al scoarței cerebrale.

Drept urmare, dezvoltarea psihică este un proces mixt, bidimensional, fiind de proveniență externă prin conținut și internă prin premise și mod de realizare. Asupra copilului se exercită numeroase influențe, unele externe, altele interne, unele naturale, altele sociale, unele directe, apropiate, altele indirecte, îndepărtate, unele intră în categoria factorilor cu acțiune determinantă, altele în categoria celor cu rol de condiție sau premisă

II 1 Factorii dezvoltării psihice

Pot fi grupați prin raportarea la trei noțiuni de bază: ereditatea, mediul, educația.

EREDITATEA

Încă din cele mai vechi timpuri a fost observat, în numeroase cazuri, fenomenul asemănării dintre copii și părinți, ceea ce a dus la ideea că proprietățile care stau la baza asemănărilor respective sunt de natură ereditară, că ele se transmit de la ascendenți la descendenți

Este o însușire biologică generală a organismelor vii, un ansamblu de caracteristici naturale, stabile, elaborate în cursul mai multor generații și transmise prin mecanisme genetice, anatomice și fiziologice. Patrimoniul moștenirii genetice, genotipul, este dat de totalitatea genelor, factorii conținuți în ou, care condiționează din interior construcția nou – născutului, instalarea și funcționarea anumitor caracteristici.

Combinarea datelor genotipului cu efectele influențelor de mediu dă naștere la fenotip, care se traduce în caracterele manifestate efectiv de subiect. Ființa umană moștenește prin ereditate, o serie de însușiri fizice comune pentru întreaga specie umană, o anumită organizare corporală, diverse organe, aparate și sisteme anatomice, o serie de reflexe necondiționate ( alimentar, de apărare ), care fac posibilă adaptarea la mediul înconjurător extern încă din prima zi. Ereditar sunt date, de asemenea, o serie de însușiri individuale, cum ar fi greutatea corporală, conformația corpului, culoarea ochilor, a părului, a pielii, grupele sanguine, anumite particularități de construcție ale sistemului nervos și ale analizatorilor, trăsăturile tipologice, anumite predispoziții care intră în structura aptitudinilor.

Ereditatea influențează mai ales creșterea și maturizarea organelor și funcțiilor menționate, fenomene care indică, cât de pregătit este organismul din punct de vedere biologic pentru trecerea de la un stadiu la altul al dezvoltării psihice. Însă nici în acest caz acțiunea eredității nu este directă și exclusivă. Procesul de creștere și maturizare suportă și influența exercițiului și a învățării, care le pot accelera sau încetini cursul.

Creșterea se referă, îndeosebi, la aspectul fizic, anatomic al dezvoltării, constând în apariția și stabilirea unor indici cantitativi ai masei somatice și nervoase a organismului infantil ( dezvoltarea osoasă și musculară, precum și dezvoltarea ramificațiilor nervoase, creșterea numărului de sinapse, amplificarea volumului masei cerebrale ).

În sens restrâns, maturizarea ( maturarea ) se referă mai ales la aspectul fiziologic al dezvoltării, constând în modificări funcționale interne biochimice, care se petrec odată cu înaintarea în vârstă. În sens larg, maturizarea se extinde asupra totalității comportamentelor persoanei, inclusiv asupra celor psihosociale, determinând procesul de perfecționare a indicelui de adaptabilitate și integrare socială a individului sub incidența educației și a învățării.

Zestrea biologică, ereditară constituie o premisă necesară pentru dezvoltarea psihică. Ea nu produce direct aptitudinile, capacitățile și interesele, caracterul și concepția despre lume a individului.

Influența eredității este cu mult mai vizibilă în transmiterea reacțiilor psihice elementare ( mai apropiate de procesele fiziologice ), decât în dezvoltarea proceselor psihice mai complexe. Cu cât procesele sunt mai complexe, cum ar fi : gândirea abstractă, memoria logică, imaginația creatoare, sentimentele, pasiunile, voința, caracterul, cu atât crește importanța mediului, a educației, comparativ cu a eredității.

MEDIUL

Rolul factorilor de mediu devine cu atât mai pronunțat, reducând la minimum factorii eredității, atunci când este vorba de însușiri psihice complexe ale personalității, care sunt un produs al dezvoltării social – istorice a omului, dezvoltare care influențează puternic și ontogeneza psihicului.

Mediul este și mai profund implicat în devenirea psihică infantilă, oferind materialul de construcție. El reprezintă totalitatea condițiilor naturale și sociale, materiale și culturale, totalitatea influențelor spontane sau organizate care se exercită asupra individului.

Factorii de mediu acționează în anumite contexte sau cadre sociale

( familiale, de joc, de învățătură ), care constituie și ele tot atâtea medii. Influența factorilor de mediu se exercită nu numai asupra constituirii psihicului în ontogeneză, dar și asupra unor procese fizice: osificarea, dentiția, greutatea, înălțimea, toate acestea manifestate datorită condițiilor alimentare, igienice și de protecție pe care le oferă.

Atunci când este favorabil, mediul contribuie la accelerarea punerii în funcțiune a potențialului sistemului nervos.

Mediul devine sursă a dezvoltării psihice prin faptul că oferă copilului circumstanțe și condiții concrete de viață, obiecte, informații și modele de conduită, susceptibile de a fi percepute și învățate. De asemenea el oferă prilejuri de comunicare și schimburi afective între copil și cei care îl înconjoară. Mediul poate acționa ca o barieră sau ca un factor care favorizează, facilitează, avantajează dezvoltarea psihică.

Relaționarea construcției biologice ereditare a organismului infantil cu datele de construcție furnizate de mediu se face printr-un operator special, educația.

EDUCAȚIA

Reprezintă un ansamblu de acțiuni și influențe fundamentate științific și utilizate conștient în direcția procesului de formare a copilului ca personalitate. Ea este factorul determinant al dezvoltării umane, îndeosebi, al dezvoltării structurilor psihice. După expresia lui Pieron, copilul nu este decât un “ candidat la umanitate ”, care se umanizează cu adevărat numai în procesul învățării. Învățând, acumulând mereu noi cunoștințe, copilul se dezvoltă din punct de vedere intelectual. Datele cercetărilor arată cum ar fi procesul învățării la copil se dezvoltă astfel de însușiri psihice cum ar fi spiritul de observație, atenția voluntară, memoria verbal – logică, gândirea abstractă etc.

Pe baza unor cercetări de antropologie și psihologie comparată se apreciază că, dacă copilul ar fi privat de educație în primii cinci ani de viață, umanizarea și dezvoltarea psihică ar fi profund sau iremediabil compromise.

Educația începe din prima zi de existență a copilului și se continuă apoi toată viața. Deosebit de important pentru dezvoltarea psihică a copilului sunt, în plan educațional, relațiile afective și de comunicare care se stabilesc de timpuriu în cadrul familiei.

În diferite perioade de vârstă a copilului, învățarea generează noi forme ale activității psihice datorită faptului că de fiecare dată copilul are de rezolvat sarcini noi, tot mai complexe. Aceste sarcini apar sub formă de cerințe, pe care adultul le pune în fața copilului. În copilăria timpurie, între copil și adult se stabilesc anumite relații, legate mai mult de satisfacerea nevoilor materiale, în care nu lipsesc însă și elementele social – umane. Copilul învață să cunoască lumea, mediul înconjurător, în procesul unei continue comunicări verbale cu adultul.

La vârsta preșcolară, pe fondul jocului, îmbinat cu elemente de instruire, cerințele externe sporesc și mai mult, influențând intr-o și mai mare măsură dezvoltarea. Datorită acestui fapt procesele și însușirile psihice ale preșcolarului se diferențiază net față de acele ale antepreșcolarului.

La vârsta școlară, volumul cerințelor crește considerabil ( în mod gradat), iar natura lor devine și mai complexă. Ele decurg din activitatea principală a școlarului, anume, învățarea. În procesul învățării, copilul se integrează, pășind de a o vârstă școlară la alta, în sisteme mereu noi de relații cu natura, cu societatea, cu produsele materiale și social – culturale ale omenirii.

Dar, într-o măsură și mai mare, decât în perioadele precedente, copilul este ajutat și de către adult să satisfacă cerințele, să se integreze în aceste sisteme de relații, prin procesul organizat și sistematic instructiv – educativ.

Prin urmare, creșterea continuă a cerințelor care generează eforturile sporite și progresive din partea copilului de a le realiza ( asimila ) exprimă adevărata relație dintre învățare și dezvoltare.

Pe de o parte, copilul desfășoară o activitate intensă față de cerințele sociale existente obiectiv. Pe de altă parte, adultul este acela care mijlocește realizarea cerințelor respective, până ce copilul dobândește tot mai multă independență, până ce în ultima perioadă a dezvoltării devine membru activ al societății.

II 2 Mecanismul dezvoltării psihice și relația dintre învățare – dezvoltare psihică

Dezvoltarea psihică nu este nici un proces impus din afară, nici unul predeterminat genetic, ci un proces cu legități interne proprii. Educația nu devine, nemijlocit, fapt al dezvoltării psihice, ci constituie, la rândul ei, punct de plecare spre dezvoltare. Copilul nu preia pasiv influențele mediului și ale educației, ci le opune propria sa activitate, care înseamnă, deopotrivă, receptivitate și rezistență, acceptare și refuz, reprezentând în toate cazurile, o opțiune. Copilul este nu numai obiect ci și subiect al educației, care decodifică și transpune mesajele educaționale în forme și structuri ale propriei activități. Acțiunea educativă apare, astfel, ca o interacțiune, în care se îmbină stimularea externă cu activismul personal al copilului.

Mediind contribuțiile eredității și ale mediului la dezvoltarea, educația este și ea mediată de o altă verigă, și anume, activitate copilului, care constituie contextul cel mai apropiat al dezvoltării.

Prin această activitate proprie, care în esență este un proces de învățare, copilul redescoperă capacitățile umane din mediul socio – cultural, le recreează pentru sine, le asimilează și le interiorizează, transformându-le în conținut și organizare a vieții sale psihice. În acest fel el se dezvoltă.

Prin propria sa activitate de învățare, copilul se opune activ influențelor instructiv – educative din afară, în sensul că, învățând, el trebuie să reproducă pentru sine sistemul influențelor și cerințelor externe, adoptând o conduită completă, bazată pe strategii de retragere, amânare, revenire, pentru a înțelege și a redescoperii. La confluența dintre influențelor educaționale exercitate de adult și activitatea sa proprie de învățare a copilului se nasc, de regulă, decalaje între niveluri de acțiuni și operații potențial necesare pentru îndeplinirea noilor sarcini, puse de educație în fața învățării și nivelurile atinse real în dezvoltarea posibilităților de rezolvare ale copilului. Dezvoltarea înseamnă tocmai reducerea decalajului, restabilirea echilibrului printr-un proces de perfecționare a caracteristicilor psihice ale personalității în funcție de noile cerințe.

Educatorul formulează, pe de-o parte, anumite sarcini și cerințe față de copil, ținând seama de nivelul dezvoltării sale, dar stimulându-l să-l depășească, înregistrând noi progrese în planul dezvoltării.

Dezvoltarea prin învățare este un proces viu, generativ, producându-se prin provocarea și angajarea unor mari restructurări la nivelul clei mai profunde componente a activității proprii a copilului, motivația.

Motivația constituie substratul energetic al dezvoltării, fiind o cauzalitate reprodusă psihic, transferată și sedimentată în interiorul persoanei. Aceasta comunică activității și conduitei o notă de automișcare și autodeterminare.

Trebuințele, cerințele, preferințele, aspirațiile, dorințele care intră în componența motivației sunt variabile interne, care constituie forța motrică nemijlocită a dezvoltării psihice.

Ele sensibilizează în chip diferit personalitatea copilului față de influențele externe, făcând-o mai mult sau mai puțin permeabilă și receptivă la aceste influențe.

Dezvoltarea psihică se produce numai atunci când, date fiind anumite condiții de mediu și acțiuni educative, persoana este sensibilă față de ele, deschisă la influența lor, motivată să le accepte.

Mecanismul dezvoltării psihice, indiferent de ce ordin este el ( intelectual, afectiv, moral ), constituit din noi componente și însușiri de personalitate, se face în ordinea trecerii de la exterior la interior, de la modele de relații și acțiuni interpersonale la sistemul de atitudini și aptitudini proprii. Prin interiorizare se urcă treptat, continuu de la învățare la dezvoltare, creându-se suportul material al viitoarelor achiziții psihice, nu este unul morfologic, ci unul dobândit. Sunt așa numitele “organe funcționale” ale creierului, un fel de funcții, care, în anumite legături și îmbinări, servesc drept suport al acestor funcții. Aceste uniuni funcționale, care includ atât elemente fiziologice cât și elemente psihologice, sunt foarte răspândite în procesul învățării și al dezvoltării.

De exemplu, construirea la copil, de către adult, al sistemului funcțional motor pe care se sprijină mișcările de folosire corectă a unor obiecte; elaborarea, în cursul vieții, a legăturilor optico – motorii, ca bază a percepției vizuale a mărimii, formei, distanței; formarea legăturilor dintre auz și intonație, ca mecanism al percepției corecte a înălțimii sunetului, respectiv întreaga masă de acțiuni mentale care stau la baza unor capacități psihice superioare cum sunt: gândirea, memoria logică, imaginația.

Aceste uniuni funcționale se formează în cursul interiorizării acțiunii de învățare și funcționează ca mecanism distinct al capacităților psihice, devenind inaccesibile observației.

La nivelul dezvoltării, învățarea se împlinește și se finalizează. Învățarea este procesul cu o rază mai mare, aflat în curgerea continuă; dezvoltarea este procesul dens, dar cu un perimetru mai îngust, care se constituie prin salturi și se reîntoarce în fluxul procesului, influențând asupra lui.

Pentru a face față anumitor sarcini de învățare este necesar ca, pe anumite direcții, copilul să fi atins deja un anumit nivel de dezvoltare ( intelectuală, fizică, afectivă ) care să-l facă matur și competent pentru confruntarea cu sarcina.

Această competență apare ea însăși ca efect sintetic al învățării anterioare.

Legătura dintre învățare și dezvoltare se face printr-un proces numit însușire. Prin acest proces, anumite nome, noțiuni, reprezentări, trec din starea în care erau date ca modele sau situații problematice externe, în starea de cunoștințe, priceperi, capacități și atitudini ale elevului însuși. Indicatorul principal al dezvoltării psihice îl constituie realizarea de beneficii interne, acte de înțelegere, scheme logice de memorare, strategii de gândire, stil creativ în abordarea sarcinilor, motivație internă pentru activitate.

Trebuie avut în vedere faptul că nu orice învățare atrage după sine și dezvoltarea, ci numai aceea care, prin intermediul instruirii și al educației, este concepută și proiectată să se desfășoare ca proces acțional integrat, sincronizând momentele senzoriale ( receptorii ) cu momentele centrale ( valorificarea internă a experienței ) și cu momentele efectorii ( reactive, comportamentale ).

III Caracteristicile și stadiile dezvoltării psihice

Una dintre primele caracteristici ale dezvoltării psihice o reprezintă caracterul ei complex, plurideterminat și multifactorial.

Din acest punct de vedere, părerile au fost împărțite, unii psihologi considerând că dezvoltarea psihică nu este determinată de nici un factor exterior, este independentă de învățare, și de factorii socioculturali, reprezintă o simplă și treptată exteriorizare a unor structuri date, existente deja. Alți psihologi, dimpotrivă, considerau că ea este în întregime determinată de exterior, omul și psihicul său fiind produse pasive ale împrejurărilor.

Psihologul elvețian Jean Piaget arată că din perspectiva acestei teorii, personalitatea omului apare ca fiind “o ladă goală pe care o umple societatea”. Însă, dezvoltarea psihică, ca proces amplu și complex, dinamic și variat, este triplu determinată. Această triplă determinare apare datorită:

caracteristicilor speciei – ceea ce evidențiază treapta filogenetică a dezvoltării;

caracteristicilor psihoindividuale – care evidențiază treapta ontogenetică

interacțiunea dintre persoană și mediu – care indică treapta psihosocială a dezvoltării

Influențele și condițiile care contribuie la realizarea dezvoltării psihice sunt practic nelimitate. Ele pot fi. Naturale și sociale, externe și interne, apropiate și îndepărtate sau profunde și esențiale.

Numai o anumită coincidență și pondere a acestor influențe și condiții asigură o dezvoltare normală, coincidențele nedorite, ponderile inversate ducând la o dezvoltare psihică subnormală, sau chiar anormală a omului. Anumite predispoziții specifice speciei umane ( cea care individual se naște ), devin realitate numai dacă sunt raportate la anumite condiții de mediu ( intern sau extern ).

Dezvoltarea psihică se sprijină pe ereditate ( genotipul fiecăruia ) își extrage conținutul din datele furnizate de mediul sociocultural, și este dirijată de educație.

Dezvoltarea psihică nu este liniară, uniformă, continuă, ci polimorfă și discontinuă. Deoarece este dependentă de variabila “timp”, ea decurge ca o succesiune de faze, etape, stadii, iar perioadele de entuziasm, de transformări psihice spectaculoase, bruște, de explozie sau chiar de criză sunt urmate de perioade de relaxare, acalmie, liniște. Pe acest fundal, în anumite limite de vârstă, există un tablou psihocomportamental asemănător la toți cei care se încadrează în aceste limite de vârstă. Prin urmare, dincolo de ceea ce este variabil, accidental, se află generalul, tipicul, ceea ce este permanent, invariabil.

Perioadele de vârstă în care tabloul psihocomportamental este relativ asemănător la toți copiii constituie stadii ale dezvoltării, care se succed unele după altele. Din acest fapt reiese o altă caracteristică a dezvoltării psihice, și anume “stadialitatea”.

Stadiile dezvoltării psihice au fost definite de psihologul Paul A. Osterrieth ca fiind “momente ale dezvoltării caracteristice printr-un ansamblu de trăsături coerente și structurate care constituie o mentalitate tipică și consistentă, dar trecătoare”.

Stadiile sunt așa numitele “decupaje” în evoluția genetică a omului care îndeplinesc următoarele condiții:

dispun de o ordine logică, de succesiune în timp, neputând fi inversate între ele;

reprezintă o structură unitară a vieții psihice și nu o simplă juxtapunere de însușiri și funcții psihice;

au caracter integrator, în sensul că structurile anterioare se integrează în cele superioare, devenind o premisă, o condiție pentru ele;

dispun de momente preparatorii, de închegare și de definitivare;

reprezintă o modalitate de echilibrare relativă a proceselor, însușirilor și structurilor psihice.

Depistarea și stabilirea stadiilor dezvoltării psihice au o mare importanță pentru cunoașterea aprofundată a profilului psihic aparținând celor cuprinși în limitele stadiului respectiv, caracteristicile lor psihice comune purtând denumirea de particularități de vârstă.

Această abordare stadială a dezvoltării psihice dă posibilitatea adâncirii analizei științifice, descifrării, clasificării și comparării, descrierii și explicării evoluției vieții psihice a individului până la aflarea substratului logic al dezvoltării psihicului.

În stabilirea stadiilor dezvoltării psihice s-a pornit de la un ansamblu de criterii, printre care cele mai importante au fost:

locul ocupat și rolul îndeplinit de individ în sistemul relațiilor sociale;

tipul de activitate dominantă;

vârsta cronologică;

consecințe în plan educativ.

În funcție de aceste criterii au fost găsite următoarele stadii de dezvoltare psihică:

stadiul copilului mic ( sugar ) – în această categorie intră copiii până la 1 an.

stadiul copilului antepreșcolar – copii având vârsta cuprinsă între 1-3 ani.

stadiul copilului preșcolar – copii cu vârstă cuprinsă între 3-6/7 ani.

stadiul copilului școlar – care se subdivide în:

stadiul școlarului mic ( 6/7-10/11 ani )

stadiul școlarului mijlociu ( 10/11-14/15 ani )

stadiul școlarului mare ( 14/15-18/19 ani )

stadiul vârstei adulte – care cuprinde următoarele substadii:

tinerețe

– maturitate

bătrânețe

Fiecare stadiu de vârstă vizează totalitatea transformărilor care se petrec în cadrul fiecărei vârste și nu depinde nemijlocit de maturizarea funcțiilor biologice ale organismului. Alături de vârsta cronologică, există și vârsta dezvoltării psihice sau vârsta socială a individului, de aceea, caracterizarea stadiilor se face după un ansamblu de criterii ( cele menționate anterior ).

Deși, între anumite limite de vârstă profilul psihic al copilului este asemănător, nu se poate spune că dezvoltarea psihică a copiilor având vârsta cuprinsă în aceste limite este identică.

Conținutul dezvoltării psihice, direcția și tempoul ei, sunt diferite de la un individ la altul, fie datorită moștenirii ereditare, fie intervenției unor factori variați de mediu și educație.

Dezvoltarea psihică are nu doar un caracter stadial, ci și unul individual, specific fiecărui individ, deoarece pe fondul general al particularităților de vârstă încep să-și spună cuvântul particularitățile psihoindividuale.

III 1 Fazele dezvoltării și caracterizarea principalelor perioade de vârstă ale copilului

Dezvoltarea psihică se diferențiază de la individ la individ prin:

ritm ( accelerat sau lent )

viteză ( mare sau mică )

conținut ( bogat sau simplu, diversificat sau limitat )

consum energetic ( mare sau mic, rațional, echilibrat sau dezechilibrat, bazat pe economie sau pe risipă energetică )

rezonanță ( puternică sau slabă )

sens ( ascendent sau sincopat )

durată ( normală, întârziată )

efecte ( pozitive, negative )

Aceste particularități psihoindividuale ale dezvoltării psihice conduc spre necesitatea tratării diferențiate a copiilor în procesul instructiv – educativ, diferențiere ce poate merge până la individualizarea ei.

În interiorul fiecărei perioade de vârstă au loc însemnate schimbări calitative, care conferă atât proceselor psihice cât și vârstei respective în ansamblu anumite particularități caracteristice. În fiecare perioadă, procesele psihice intră în raporturi interfuncționale specifice, lucru care conferă fazei respective un anumit “profil psihologic”.

Se constată, că la un anumit nivel de dezvoltare a proceselor de cunoaștere ( percepții, memorie, limbaj, gândire ) se observă un nivel corespunzător de dezvoltare a proceselor afective, a celor volitive, a trăsăturilor caracteriale și invers. Odată cu schimbarea structurii proceselor psihice de la o perioadă de vârstă la alta, se schimbă și sistemul relațiilor interfuncționale dintre diferite procese psihice. Trecerea de la memoria intuitivă la memoria logică marchează nu numai o schimbare structurală a acestei funcții, ci este corelată cu însemnate schimbări în legăturile reciproce dintre memorie și alte procese psihice: limbaj, gândire, imaginație, acțiuni voluntare. Formele superioare ale activității psihice în special în perioadele de trecere spre vârsta școlară, spre adolescență și maturitate încep să exercite o influență organizatoare și reglatoare asupra proceselor psihice mai elementare

STADIUL COPILULUI MIC:

Cuprinde categoria de copii având vârsta de până la 1 an. În momentul nașterii, copilul dispune de un număr restrâns de reflexe necondiționate

( alimentar, de apărare, de orientare ). Pe baza lor încep să se formeze primele reflexe condiționate timpurii.

Acest stadiu este momentul constituirii proceselor de reflectare directă a realității ( senzații, percepții ) pe baza mecanismelor primului sistem de semnalizare.

Cel mai important moment al dezvoltării copilului în acest stadiu îl reprezintă constituirea formelor incipiente ale sistemului verbal. Reflexele condiționate verbale se formează pe baza reflexelor necondiționate ( alimentar, de apărare și de orientare ).

VÂRSTA ANTEPREȘCOLARĂ:

Cuprinde copiii având vârsta cuprinsă între 1-3 ani. Această vârstă se caracterizează prin două aspecte importante: acțiunile de mânuire a obiectelor și dezvoltarea intensivă a sistemului verbal.

Executând numeroase și variate mișcări cu obiectele, sub îndrumarea adultului, copilul își însușește funcția socială a diferitelor obiecte, precum și a diferitelor jucării. În același timp, deplasarea independentă în spațiu contribuie foarte mult la cunoașterea obiectelor, la dezvoltarea percepțiilor de culoare, mărime, formă.

Dezvoltarea sistemului verbal la această vârstă se caracterizează printr-o serie de particularități în ceea ce privește pronunțarea cuvintelor, însușirea semnificației lor și legarea lor în scurte propoziții formate din 2-3 cuvinte. La această vârstă se conturează clar așa numitele “operații” ale gândirii intuitive în acțiune. Copilul poate să efectueze analiza și sinteza ( separarea și gruparea obiectelor ), comparația ( așezarea pe grupe a obiectelor asemănătoare sau diferite ), dar numai prin asociere cu acțiunile practice.

O altă particularitate a acestei vârste rezidă din caracterul emotiv – impulsiv al reacțiilor copilului, datorită controlului cortical slab dezvoltat.

Cu toate acestea, copilul este receptiv la interdicțiile adultului. El are deja formate unele reprezentări elementare despre ceea ce este “bine” sau “rău” și reacționează adecvat la aprobarea și dezaprobarea adultului.

VÂRSTA PREȘCOLARĂ:

În această categorie intră copii cu vârsta cuprinsă între 3-6/7 ani. Intrarea copilului în grădiniță marchează un moment important în viața lui. El intră într-un nou sistem de relații sociale, i se impun variate cerințe, de natură cu totul diferită decât acelea din familie. Astfel, copilul devine obiectul unor influențe instructiv – educative sistematice.

Toate aceste lucruri creează condiții favorabile pentru dezvoltarea la un nivel mai ridicat a proceselor și însușirilor psihice. Aceste diferențe de solicitări antrenează după ele, pe de o parte surescitarea tuturor posibilităților de adaptare ale copilului, pe de altă parte, diversificare conduitelor sale. Motorul dezvoltării psihice îl va constitui însă “adâncimea contradicțiilor” dintre solicitările externe și posibilitățile interne ale copilului, dintre dorințele, aspirații, interesele copilului și posibilitățile lui de a și le satisface, dintre modul oarecum elementar de satisfacere și modul în care i se cere să le satisfacă, în concordanță cu anumite norme comportamentale și socio – culturale. Toate aceste contradicții reprezintă nu numai punctul de plecare, dar și factorii acceleratori ai dezvoltării explozive a comportamentelor copilului, a diferențierii și individualizării acestora, a socializării treptate dar sigure a copilului.

Activitatea predominantă a acestei vârste este vârsta jocului, iar preșcolarul este un copil care se joacă. Jocul deține importante funcții formative. Prin joc se dezvoltă procesele de cunoaștere, cele afective, volitive și cele caracteriale. Jocul însă nu este unica formă de activitate la această vârstă, el împletindu-se cu activitățile obligatorii specifice învățământului preșcolar. Datorită activităților obligatorii îmbinate cu elementele de joc se produc însemnate schimbări în structura proceselor psihice. Momentul de cotitură îl constituie vârsta de 5 ani, când se observă intensificarea funcției reglatoare a sistemului verbal. Astfel, formele vechi ale activității psihice cedează locul unor forme noi, mai complexe, care sunt mijlocite tot mai mult prin gândire și limbaj. În acest fel, locul atenției involuntare este preluat de atenția voluntară. Schimbări însemnate se produc și în conduita copilului. Mișcările și acțiunile lui sunt mai bine orientate, planificate și organizate.

Din punct de vedere al afectivității, modificări apar atât de natură cantitativă ( crește numărul stărilor și dispozițiilor afective ) cât și calitativă ( se îmbogățesc și se diversifică formele existente, apar forme noi ). Aceste modificări au la bază contradicția dintre trebuința de autonomie a preșcolarului și interdicțiile manifestate de adult față de el. Satisfacția trebuinței de independență se asociază cu apariția unor stări afective pozitive, plăcute, tonifiante, de bucurie și satisfacție, în timp ce contrazicerea sau blocarea ei se soldează cu stări emoționale de insatisfacție, nemulțumire. Relația adultului cu copilul rămâne însă un element esențial în dezvoltarea afectivității sale. Astfel, prin imitație, copilul preia de la adult o serie de stări afective, precum și stările emoționale care le însoțesc. Datorită imitației expresiile și conduitele emoționale ale preșcolarului de diversifică, se îmbogățesc, devin mult mai coerente și adaptate situațiilor.

În același timp însă, crește și capacitatea de stimulare a unor stări afective în vederea satisfacerii diferitelor trebuințe.

De exemplu, copilul învață că este suficient să plângă pentru a obține ceva, chiar dacă plânsul nu este expresia unor stări afective reale, de durere, neplăcute. Pe acest teren și pe această cale își fac apariția și unele trăsături caracteriale negative

Totuși, la această vârstă, afectivitatea preșcolarului este încă destul de instabilă. Nu puține sunt cazurile de explozii afective, caracterizate prin treceri rapide de la plâns la râs și invers.

Spre sfârșitul perioadei, activitățile de tip preșcolar încetează să-l mai intereseze pe copil. Acest lucru este un indiciu sigur în privința nivelului de dezvoltare pe care l-a atins copilul, pentru a se putea integra într-un nou sistem de relații și a putea desfășura o nouă formă de activitate specifică vârstei școlare ( învățarea ).

VÂRSTA ȘCOLARĂ:

Vârsta școlarului cuprinde trei etape succesive:

vârsta școlarului mic între: 6/7-10/11 ani

vârsta școlarului mijlociu între: 10/11-14/15 ani

vârsta școlarului mare între: 14/15-18/19 ani

Începutul vieții școlare este, în același timp, începutul unei activități de învățare, care îi cere copilului nu numai un efort intelectual considerabil, dar și o mare rezistență fizică.

Mica școlaritate este perioada când se modifică substanțial regimul de muncă și de viață, școala, inducând în fluxul activității copilului un anumit orar, anumite planuri și programe, cu valoare structurată pentru această activitate.

Mediul școlar în care copilul este primit, este complet diferit de cel familial, oferă copilului o colectivitate cu numeroase întrepătrunderi mentale, afective, morale, care se constituie ca un important resort al dezvoltării lui psihice.

Adaptarea la școală, la ocupațiile și relațiile școlare, presupune o oarecare maturitate din partea copilului, care să-i insufle capacitatea de a se lipsi de afectivitatea îngustă din mediul familial și de interesele imediate ale jocului, pentru a pătrunde într-un nou univers de legături sociale și a-și asuma îndatoriri.

Perioada de tranziție și de adaptare, deși cronologic, este înscrisă între limite asemănătoare, faptic poate să nu se consume la fel pentru toți copiii.

Necoincidența nivelurilor de pregătire pentru adaptarea la sarcinile școlare se poate exprima fie din faptul că instalarea premiselor trecerii la învățătură se produce înaintarea racordării formale la noua activitate și atunci, copilul, nesatisfăcut de realitatea vechii sale poziții sociale ( de preșcolar ), acordă mai puțină atenție jocului, înlocuindu-l cu alte activități până ce intră în contact cu școala, fie că formarea premiselor rămâne în urma trecerii formale la activitățile de tip școlar și atunci, copilul, mergând la școală în condițiile de insuficientă maturizare psihologică, resimte insatisfacție de pe urma noii sale poziții sociale, pe care o percepe ca factor frustrator, de întrerupere a continuității activității sale de până atunci: locul.

De-a lungul micii școlarități, progrese importante realizează procesele gândirii, constând în principal, în apariția și consolidarea construcțiilor logice, care înlocuiesc procedeele empirice, intuitive, naive ale etapei precedente. Construcțiile logice îmbracă forma unor judecăți, raționamente, care-i permit copilului să întrevadă anumite permanențe, cum ar fi: cantitatea de materie, greutatea, volumul, timpul, viteza, spațiul. Multe din cunoștințele sale și le dobândește pe calea gândirii, depășind raporturile cognitive primare și acționând mintal, pe cale deductivă, apelând la anumite principii de rezolvare generală. A gândi înainte de a acționa devine un mod de raportare a copilului nu numai la sarcinile cognitive dar și la alte aspecte ale vieții sale cum ar fi procesele și relațiile de comunicare cu ceilalți.

În procesul de învățare se dezvoltă operațiile de gândire, absolut indispensabile oricărei activități intelectuale: analiza și sinteza, comparația, abstractizarea și generalizarea, clasificarea și concretizarea logică. Gândirea devine mai productivă, datorită creșterii gradului de flexibilitate și mobilitate, al utilizării diferitelor probleme de activitate mentală. Învățătorul trebuie să utilizeze totalitatea mijloacelor intuitive, acționale și verbale, pentru a sprijini și accelera formarea proceselor gândirii școlarului.

La intrarea în școală, copilul dispune de un vocabular relativ bogat ( cca. 2500 cuvinte ) și stăpânește la modul practic regulile de folosire corectă a acestora în vorbire; pe parcursul micii școlarități se dezvoltă atât limbajul oral, cât și cel scris. Lecturile literare fac să crească posibilitățile de exprimare corectă, iar contactul sistematic cu primele noțiuni de gramatică îi permit copilului să conștientizeze dintre cuvinte ca elemente de limbă și obiecte desemnate prin cuvinte. Copilul capătă cunoștințe despre structura morfosemantică a cuvintelor, despre rolul pe care îl joacă acestea în exprimare.

Dezvoltarea limbajului se face și în contextul altor activități școlare: desen, istorie, observarea naturii, cu prilejul cărora copilul face cunoștință cu o nouă terminologie care variază de la un domeniu la altul. Toate acestea vor influența nu numai perfecționarea conduitei verbale, ci și dezvoltarea intelectuală, contribuind la formarea capacității micilor școlari de a raționa, de a argumenta și demonstra.

Specific micii școlarități este creșterea considerabilă a volumului memoriei. În fondul memoriei pătrunde un mare volum de informație. Comparativ cu clasa întâi, în clasa a patra se memorează de 2-3 ori mai multe cuvinte. Productivitatea memoriei depinde de o serie de factori: conținutul materialului supus memorării, felul acțiunilor pe care le efectuează școlarului, măsura în care acesta dispune de anumite mijloace de memorare și reproducere a materialului. Datorită cooperării dintre memorie și gândire, se instalează și se dezvoltă formele logice ale memoriei, bazate pe legături de sens dintre ele. Axarea memoriei pe sensuri logice face să crească precizia și plenitudinea proceselor psihice de reproducere în raport cu procesele de recunoaștere. Dacă la 7-8 ani copiii recunosc 24 din 30 de cuvinte percepute și reproduc aproximativ 5, în jurul vârstei de 11 ani recunosc 28 și reproduc 11. Din memorie dispar cel mai repede datele întipărite mecanic, cu timpul din aceste date nu rămân decât elemente dezordonate, disparate. Dacă în memorare se insistă asupra a ceea ce este esențial, pe legăturile care constituie fundamentul lor logic, atunci intrarea este întârziată, încetinită și chiar dacă se produce, ea nu afectează decât părți, detalii, elemente minore, indiferent de forma concretă în care apar acestea în mintea copilului după un timp. Datorită acestei noi etape din viața copilului apar noi solicitări și în cadrul funcției imaginative,

Este foarte mult solicitată imaginația reproductivă, copilul fiind pus destul de des în situația de a reconstitui imaginea unor realități pe care nu le-a cunoscut niciodată.

Se pot distinge 2 stadii ale dezvoltării imaginației de-a lungul micii școlarități: unul inițial, definitoriu pentru primele două clase, caracterizat prin aspectul imperfect, sărac în detalii al imaginilor create. Imaginile create sunt adesea statice, lipsite de mișcare. Către începutul clasei a treia se conturează un nou stadiu determinat de contactul sistematic cu procesele de învățare, care introduc o oarecare ordine și sistematizare în cursul proceselor imaginative. Imaginile capătă mai multă coerență, plenitudine, dinamism.

În strânsă legătură cu imaginația reproductivă se dezvoltă și imaginația creatoare. Ascultând o povestire micul școlar este capabil să o reproducă, introducând modificări în desfășurarea subiectului, generalizând și comprimând aspectul imaginilor, ceea ce explică prin influența proceselor gândirii și memoriei verbalo – logice asupra imaginației.

Formele creative ale imaginației școlarului mic sunt stimulate de joc și fabulație, de povestire și compunere, de activitățile practice și muzicale, precum și de contactul cu natura.

Deci, în perioada micii școlarități, imaginația se află în plin progres atât sub raportul conținutului, cât și al formei.

Școala și ambianța reprezintă, pentru o nouă colectivitate, asupra afectivității școlarului mic punând-și amprenta atât sarcinile de învățare propriu-zise cât și relațiile interpersonale din cadrul colectivității școlare. Se dezvoltă atât emoțiile și sentimentele intelectuale, precum și sentimentele și emoțiile morale și estetice. Inițial, motivația copilului pentru școală se constituie ca o sinteză de factori externi ( observarea și imitarea de către copil a modelelor exterioare ) și interni ( dorința copilului de a deveni școlar ), susținută de multiplele lui cunoștințe despre școală și despre ocupația de școlar.

Pe plan interior, datorită dezvoltării gândirii logice, capacității de judecată și raționament, se pun bazele concepției despre lume și viață, care modifică esențial optica personalității școlarului asupra realității înconjurătoare. Caracteristică este creșterea gradului de coeziune a elementelor de personalitate, organizarea și integrarea lor superioară sub impactul cerințelor specifice ale statutului de școlar.

Ca personalitate, copiii se disting printr-o mare diversitate temperamentală. Există copii vioi, expansivi, comunicativ și copii retrași, lenți. Treptat pe măsură ce copiii înaintează în vârstă, însușirile născute ale sistemului nervos se împletesc cu influențele de viață și de educație, formând un tot unitar. Contactul cu influențele modelatoare ale procesului educațional dă naștere la anumite compensații temperamentale. Copii agitați ( colerici ) încep să devină mai stăpâni pe conduita lor, datorită posibilităților pe care le oferă activitatea școlară de a-și consuma energia prin studiu. Temperamentele flegmatice încep să-și reducă treptat din inerție și să adopte un ritm de lucru mai alert. Cei trăsături melancolice, care prin natura lor au o sensibilitate crescută și tendința de închidere în sine, cunosc și ei un proces de activizare a conduitei, încurajați de succesele care le obțin.

Atitudinea educatorului față de aceste însușiri tipologice și temperamentale trebuie să fie modelată, diferențiată în funcție de natura elevilor, temperându-i pe unii și încurajându-i pe alții : cei vioi, cu temperament sangvinic, trebuie orientați spre ași concentra energia asupra obiectivelor școlare; apaticii trebuie mereu stimulați spre a se angaja și menține în activitate; impulsivii trebuie frânați, disciplinați; cei cu trăsături melancolice trebuie înconjurați cu căldură, tratați cu delicatețe, susținuți și ajutați să-și valorifice potențialele intelectuale.

CAP. IV. Concluzii

Lucrarea prezintă un studiu rezumativ în ceea ce privește dezvoltarea psihică a copilului, ca un proces ce se desfășoară într-un lanț continuu de transformări cantitative și calitative. Acest lanț de transformări are un sens ascendent, exprimat printr-o progresie continuă de la nivelurile psihice primare, slab diferențiate și slab specializate, la niveluri psihice superioare, bine diferențiate și bine specializate.

Prin urmare, dezvoltarea psihică a copilului, reprezintă un proces de formare și restructurare continuă a unor însușiri, procese funcții și structuri psihocomportamentale în vederea amplificării posibilităților adaptive ale organismului, la etapele succesive pe care le parcurge un om de-a lungul vieții.

Caracteristicile dezvoltării psihice sunt următoarele :

caracterul complex, plurideterminat și multifactorial – care reiese din multitudinea factorilor interni sau externi, cei mai importanți dintre aceștia fiind : ereditatea, mediul, educația.

Caracterul polimorf și discontinuu – care reiese din succesiunea de stadii, etape, faze, în care echilibrul alternează cu dezechilibrul, iar perioadele de transformări psihice bruște sunt urmate de perioade de relaxare.

Caracterul de stadialitate – care reiese dintr-o multitudine de criterii ce încadrează prin particularități de vârstă, indivizi având vârsta cuprinsă între anumite limite. Acest lucru nu înseamnă însă că dezvoltarea psihică a acestor indivizi este identică. Conținutul, direcția și durata ei pot fi diferite de la un individ la altul, datorită moștenirii ereditare, a factorilor de mediu, precum și a educației.

BIBLIOGRAFIE

BENIUC M., ROȘCA Al., colaboratori – Probleme fundamentale ale psihologiei, Editura Academiei, București, 1980.

GOLU P., VERZA E., ZLATE M. – Psihologia copilului, E.D.P., București, 1994.

RADU I.T. – Psihologie școlară, E.D.P., București, 1974.

ȘCHIOPU U. – Psihologia vârstelor, E.D.P., București, 1995.

CHIRCEV A., POPOSCU-NEVEANU P., ROȘCA Al. – Psihologie generală, E.D.P., București, 1966.

POPOSCU-NEVEANU P., ZLATE M., CREȚU T. – Psihologie, manual clasa a X-a, E.D.P, București, 1993.

RĂȘCANU R. – Elemente de psihologie a comunicării, Ed. Universității București, 1995.

CERGHIT I. – Metode de învățământ, E.D.P., București, 1998.