Dezvoltarea Progresiva a Dreptului Comertului International. Importanta Comertului Electronic
Introducere
Dezvoltarea progresivă a dreptului comerțului internațional s-a dovedit a fi una din cele mai importante evoluții în domeniul dreptului și relațiilor internaționale din ultimii ani.
În ultimii ani în condițiile declanșării crizei financiare globale care au căpătat treptat și dimensiunile unei crize economice și comerciale, s-au reconfigurat opțiunile în cele mai multe ramuri ale comerțului internațional. Nu numai unele componente ale economiei și comerțului au fost afectate ci și relațiile economice și comerciale, în ansamblul lor.
Am ales această temă deoarece consider că dezvoltarea comerțului electronic este o temă de actualitate. Un alt factor important care m-a determinat a alege această temă este dezvoltarea mijloacelor tehnologice care au devenit accesibile pentru comercianți care asigură suportul material pentru realizarea tranzacțiilor. Noile tehnologii digitale au făcut ca accesul, stocarea și transmiterea informației să fie din ce în ce mai facile și mai accesibile ca tarife. Dispunând de informația digitală, aceasta poate fi transformată în noi valori economice și sociale, creând imense oportunități pentru dezvoltarea de noi produse și servicii. Informația devine resursa cheie și factor de producție pentru economia digitală. Alți factori foarte importanți pentru care am ales această temă sunt eficiența și costurile reduse pentru comercianții care desfășoară comerț electronic, crescându-le astfel profitul. Este de preferat a se dezvolta această formă de comerț mai ales în condițiile actuale ale crizei economice.
Lucrarea este structurată în trei capitole.
În primul capitol am prezentat cauzele care au determinat dezvoltarea progresivă a comerțului internațional, principalele orientări în dezvoltarea progresivă a acestuia, rolul și semnificația regulilor uniforme privind tranzacțiile comerciale internaționale prin mijloace electronice și cadrul legislativ care asigură buna desfășurare a tranzacțiilor prin intermediul comerțului electronic.
În al doilea capitol am prezentat aspecte teoretice privind contractul în formă electronică cu privire la definirea contractului în formă electronică, a caracteristicilor și clasificarea acestuia, la etapa anterioară încheierii, la părțile care încheie acest contract și la obiectul pe care îl reglementează, la încheiere și la soluțiile în cazul în care apar litigii.
În al treilea capitol am prezentat schimburile comerciale internaționale ale României prin prisma comerțului electronic și analiza exporturilor în perioada 2008 – 2010.
Cauze determinante
Atenția acordată dreptului comerțului internațional în sistemul relațiilor mondiale își are explicația în rolul tot mai proeminent ocupat de relațiile comerciale în ansamblul schimburilor economice dintre state.
În ultimii 12 ani tranzacțiile comerciale internaționale s-au multiplicat. Lumea afacerilor și-a extins sfera de cuprindere și manifestare. A crescut interesul pentru schimbul de bunuri și servicii, nu numai înlauntrul țărilor ci și departe dincolo de frontierele lor naționale.
Vremea când comerțul era socotit o îndeletnicire cu unele conotații negative, blamate a trecut de mult. Astăzi comerțul, inclusiv comerțul internațional este considerat pe bună dreptate o îndeletnicire onorabilă și după cum demonstrează faptele una din cele mai eficiente prin prisma beneficiilor celor care o practică cu inteligență, pricepere și răspundere.
Tendințele și orientările constatate în comerțul internațional sunt determinate atât de cauze interne cât și de cauze externe.
În anii 2007-2010 componentele principale ale fluxurilor schimburilor comerciale Nord-Nord au continuat să fie: schimburile comerciale intraeuropene, schimburile comerciale dintre țările europene dezvoltate și celelalte țări dezvoltate, schimburile comerciale dintre Statele Unite și Canada, schimburile comerciale dintre Statele Unite și Japonia. În anii 2009- 2010 s-a înregistrat o importanță creștere a ponderii schimburilor comerciale cu China.
În anii 2007-2010 componentele principale ale fluxurilor schimburilor comerciale Nord-Sud au continuat să fie : schimburile comerciale ale țărilor europene dezvoltate cu țări în curs de dezvoltare, schimburile comerciale ale Statelor Unite ale Americii și Canadei cu țări în curs de dezvolatare, schimburile comerciale ale Japoniei cu țări în curs de dezvoltare.
Componentele principale ale fluxului schimburilor comerciale Sud-sud continuă să fie: schimburile comerciale intracontinentale, schimburile comerciale intercontinentale.
În prezent fluxul schimburilor comerciale dintre țările în tranziție și celelalte țări este determinat de statutul pe care l-au dobandit aceste țări în urma aderării la Uniunea Europeană. Țările europene în tranziție se supun în prezent reglementărilor impuse de Piața Unică Europeană.
Schimburile comerciale cu țări din fostul spațiu sovietic s-au restrâns considerabil, s-au restrâns și schimburile comerciale ale țărilor în tranziție cu țările în curs de dezvoltare, s-au extins însă devenind dominante schimburile comerciale ale țărilor în tranziție cu statele dezvoltate din Europa, membre ale Uniunii Europene. Mai întâi pe baza acordurilor de asociere, iar apoi pe baza tratatelor de aderare.
Dezvoltarea simultană a telecomunicațiilor și utilizării calculatoarelor a făcut posibilă creșterea explozivă a Internetului și crearea unor tehnologii specifice care vor influența esențial activitățile economic-sociale. În asemenea condiții, se va dezvolta extensiv comerțul electronic, care va revoluționa conducerea afacerilor și va dinamiza comerțul internațional. Asemenea schimbări vor oferi consumatorilor noi posibilități de alegere și de căutare a celor mai competitive produse pe piața mondială. Extraordinara expansiune a Internet-ului si, în special, a World Wide Web-ului, a condus la formarea unei "piețe electronice" globale, la care participa din ce în ce mai mulți consumatori individuali și firme.
Furnizorii de servicii Internet oferă utilizatorilor (gospodării și firme) o gamă variată de tipuri de legături prin care aceștia au acces mai rapid sau mai lent la serviciile Internet, respectiv: prin telefon (dial up), banda extinsă (broadband DSL), modem pe cablu (cable modem), legături telefonice internaționale (T1 – T3) sau prin satelit (satelite link service).
Serviciile financiare online (e-finance) oferă oportunitatea dezvoltării rapide a sistemului financiar. Internetul reduce costurile tranzacțiilor financiare, iar în perspectivă va revoluționa serviciile financiare, va produce mutații în industria financiară și va da posibilitatea companiilor mici să ofere servicii în detrimentul marilor corporații financiare.
Revoluția tehnico-științifică contemporană a determinat, în același timp, o asemenea creștere a nivelului tehnic, a complexității și diversificării producției în general, a industriilor de vârf, încât organizarea în fiecare țară a producției tuturor tipurilor de produse (din toate ramurile și subramurile industriei, care se găsesc într-un permanent proces de modernizare, specializare și diversificare) a devenit practic imposibilă și în același timp ineficientă din punct de vedere economic, chiar și pentru cele mai dezvoltate țări ale lumii.Ca urmare, revoluția tehnico-științifică contemporană a determinat o accentuare a interdependențelor economice dintre state (consecință a adâncirii diviziunii internaționale a muncii) și a impus în mod obiectiv o largă specializare și cooperare cu implicații directe nu numai asupra structurii economiei mondiale , ci și asupra comerțului internațional sub toate aspectele lui .
Principalele orientări în dezvoltarea progresivă a dreptului comerțului internațional
Acest proces complex desfășurat sub egida Națiunilor Unite este orientat în primul rând, în direcția modernizării mijloacelor folosite în încheierea și derularea tranzacțiilor internaționale. Efortul făcut în ultimul deceniu de către Comisia Națiunilor Unite pentru Dreptul Comercial Internațional în vederea elaborării unor reguli uniforme în domeniul comerțului electronic demonstrează preocuparea ca mijloacele moderne să ajute comercianții, persoane fizice sau societăți comerciale să se adapteze la cerințele tehnicii și tehnologiilor avansate și să le utilizeze pe baza unor norme juridice adecvate.
Dezvoltarea progresivă a dreptului comerțului internațional se efectuează prin valorificarea și generalizarea experienței acumulate în procesul complex al încheierii și derulării tranzacțiilor comerciale internaționale. Normele emise nu constituie un scop în sine ci un răspuns adecvat, pe care îl dau reprezentanții statelor întruniți în Comisia pentru Drept Comercial Internațional, unor cerințe strigente ale practicii comerciale internaționale.
Soluțiile juridice convenite nu de puține ori printr-o negociere atentă și îndelungată sunt flexibile așa încât să fie posibilă adaptarea lor cu ușurință la diversitatea situațiilor existente sau posibile în promovarea afacerilor. De la începutul activității sale, din 1966, Comisa și-a propus să devina un instrument util și necesar în domeniul comerțului internațional, codificând principii și norme care să stimuleze și faciliteze tranzacțiile comerciale.
În 1991 la a 24-a sesiune a sa Comisia a dezbătut un raport privind schimbul reciproc de date prin mijloace electronice.
Acest raport a prilejuit o amplă analiză cu privire la diferitele activități ale unor organizații implicate în problematica juridică privind schimbul reciproc de date prin mijloace electronice, observându-se existența mai multor acorduri standard privind schimbul reciproc de date.
A atras în mod deosebit atenția varietatea angajamentelor existente în funcție de cerințe diferite, de categorii de operatori, de interese diferite. Concluzia membrilor Comisiei și a experților prezenți la dezbateri a fost ca varietatea acestor aranjamente contractuale stânjenește dezvoltarea satisfăcătoare a cadrului legal pentru afaceri prin folosirea mijloacelor electronice.
Constatând existența acestor fenomene, Comisia a apreciat că se impune elaborarea unui set de principii și norme uniforme care să guverneze comerțul electronic. În urma acestor deliberări o sesiune specială a grupului de lucru UNICITRAL privind finanțarea internațională a fost dedicată identificării aspectelor implicate de stabilirea unei norme legale în domeniu, urmând ca acest grup să informeze Comisia cu privire la oportunitatea pregătirii unui acord standard privind comunicațiile.
În domeniul comerțului internațional Uniunea Europeană își propune drept obiectiv asigurarea unui comerț liber și echitabil, respectiv a unui sistem comercial în cadrul căruia toate țările să poată face comerț pe baze egale și în absența barierelor protecționiste. Aceste deziderate implică atât o egalitate a șanselor, cât și transparență. Pentru a atinge acest obiectiv Uniunea Europeană propune și susține un set de 4 măsuri:
1. toți partenerii să își deschidă piețele în mod corespunzător;
2. obstacolele din calea comerțului să fi e eliminate gradual, într-un ritm acceptabil pentru toate părțile implicate ;
3. rezolvarea amiabilă a disputelor comerciale;
4. stabilirea unui set de reguli comerciale acceptate de toți participanții.
Cele 3 dimensiuni ale politicii comerciale a Uniunii Europene sunt:
a) Dimensiunea multilaterală este realizată în cea mai mare parte în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului și are drept scop promovarea regulilor privind accesul la piețe în contextul asigurării unei guvernanțe globale efective. Un exemplu în acest sens este reprezentat în cazul comerțului cu mărfuri de politicile privind reducerea tarifelor și a barierelor tehnice din calea comerțului.
b) Dimensiunea bilaterală/regională. În afara negocierilor multilaterale din cadrul Organizației
Mondiale a Comerțului, Uniunea Europeană încheie și acorduri bilaterale și adoptă măsuri specifice cu țări terțe sau cu asociații regionale. Uniunea Europeană încheie acorduri bilaterale
pentilirea unei norme legale în domeniu, urmând ca acest grup să informeze Comisia cu privire la oportunitatea pregătirii unui acord standard privind comunicațiile.
În domeniul comerțului internațional Uniunea Europeană își propune drept obiectiv asigurarea unui comerț liber și echitabil, respectiv a unui sistem comercial în cadrul căruia toate țările să poată face comerț pe baze egale și în absența barierelor protecționiste. Aceste deziderate implică atât o egalitate a șanselor, cât și transparență. Pentru a atinge acest obiectiv Uniunea Europeană propune și susține un set de 4 măsuri:
1. toți partenerii să își deschidă piețele în mod corespunzător;
2. obstacolele din calea comerțului să fi e eliminate gradual, într-un ritm acceptabil pentru toate părțile implicate ;
3. rezolvarea amiabilă a disputelor comerciale;
4. stabilirea unui set de reguli comerciale acceptate de toți participanții.
Cele 3 dimensiuni ale politicii comerciale a Uniunii Europene sunt:
a) Dimensiunea multilaterală este realizată în cea mai mare parte în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului și are drept scop promovarea regulilor privind accesul la piețe în contextul asigurării unei guvernanțe globale efective. Un exemplu în acest sens este reprezentat în cazul comerțului cu mărfuri de politicile privind reducerea tarifelor și a barierelor tehnice din calea comerțului.
b) Dimensiunea bilaterală/regională. În afara negocierilor multilaterale din cadrul Organizației
Mondiale a Comerțului, Uniunea Europeană încheie și acorduri bilaterale și adoptă măsuri specifice cu țări terțe sau cu asociații regionale. Uniunea Europeană încheie acorduri bilaterale
pentru promovarea obiectivelor sale specifice de politică comercială. Aceste acorduri completează participarea Uniunii Europene în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului și nu intră în contradicție cu aceasta. Uniunea Europeană se asigură întotdeauna că acordurile sale bilaterale sunt compatibile cu angajamentele asumate în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului.
c) Dimensiunea unilaterală. Pe lângă abordările enunțate mai sus Uniunea Europeană adoptă și implementează și măsuri unilaterale drept instrumente suplimentare de politică comercială în scopul asigurării dezvoltării și/sau stabilității politice corespunzător priorităților politice ale Uniunii. Aceste măsuri au cel mai adesea forma concesiilor comerciale care sunt acordate de Uniunea European țărilor terțe pe baza unui interes economic pentru accelerarea comerțului cu o anumită regiune și creșterea avantajelor economice pentru ambele părți. În plus creșterea
fluxurilor comerciale poate contribui la dezvoltarea și stabilizarea țărilor terțe și facilitarea integrării lor în economia mondială.
Instrumentele de politică comercială utilizate de Uniunea Europeană sunt:
1) Instrumentele defensive: sunt acele instrumente care asigură comerțul echitabil și apără interesele companiilor europene. Aceste instrumente au fost concepute în conformitate cu prevederile Organizației Mondiale a Comerțului care recunosc dreptul membrilor organizației de a se apăra față de practici comerciale neloiale.
Principalele instrumente defensive sunt:
a) Măsurile anti-dumping sunt concepute pentru a contracara practicile de dumping, cele mai des întâlnite forme de practici de distorsionare a comerțului. Dumpingul se produce atunci când producători din țări care nu sunt membre ale Uniunii Europene vând mărfuri în Uniunea Europeană sub prețul de vânzare de pe piețele din țările de origine sau chiar sub costul de producție.
b) Măsurile anti-subvenție și compensatorii sunt concepute pentru a combate subvențiile ce sunt puse la dispoziția producătorilor de către autoritățile publice și care distorsionează comerțul atunci când ajută la reducerea în mod artificial a costurilor de producție sau a prețurilor de export către Uniunea Europeană.
c) Măsuri de salvgardare: astfel de măsuri pot fi luate de orice membru al Organizației Mondiale a Comerțului (deci și de țările membre ale Uniunii Europene care sunt membre în ambele organizații); ele presupun restricționarea suplimentară temporară a importurilor unui produs dacă producția internă a acelui produs este afectată în mod serios sau amenințată de înregistrarea unor prejudicii datorită creșterii bruște a importurilor.
2) Instrumentele ofensive au drept scop deschiderea piețelor și eliminarea obstacolelor din calea comerțului prin acțiuni multilaterale, bilaterale și unilaterale. Principalele instrumente ofensive sunt reprezentate de :
Reglementările privind barierele în calea comerțului care permit firmelor din Uniunea Europeană să depună o plângere la Comisia Europeană atunci când întâlnesc bariere comerciale care le restricționează accesul pe piața unor țări terțe. Reglementările pot fi utilizate și pentru evaluarea situației de nerespectare a regulilor comerciale internaționale care determină efecte comerciale negative. În cazul în care rezultatul evaluării este afirmativ se poate apela la mecanismul prevăzut de Organizația Mondială a Comerțului pentru rezolvarea disputelor.
Sprijinirea dezvoltării este avută în vedere prin:
a) tratamentul special și diferențiat pentru țările în dezvoltare;
b) luarea în considerare a preocupărilor țărilor în dezvoltare;
c) asigurarea accesului la medicamente;
d) asigurarea de asistență tehnică pentru probleme legate de comerț;
e) utilizarea în continuare a Sistemului Generalizat de Preferințe;
f) aplicarea inițiativei “Totul în afară armelor”;
g) acordarea de facilități sociale;
h) sprijinirea soluțiilor care asigură protecția mediului.
Reglementări internaționale privind comerțul electronic
Atunci când recomandările nu au mai fost eficiente, UNCITRAL și-a asumat rolul de unificator de legislație și a elaborat două legi model (Legea model privind comerțul electronic în 1996 și Legea model privind semnăturile electronice în 2001) și o convenție internațională (Convenția O.N.U. privind utilizarea comunicărilor electronice în contractele internaționale, din 2005), toate menite să garanteze că mesajelor de date li se recunosc efectele juridice și că ele sunt acceptate ca alternativă la comunicarea și stocarea informației pe hârtie.
Fiecare dintre cele două Legi model este însoțită de câte un Ghid de adoptare pentru sprijinirea legiuitorului național care dorește transpunerea lor în dreptul intern. Rezultă că, spre deosebire de Recomandarea din 1985, s-a urmărit un efect practic imediat, anume unificarea reglementării prin crearea de legi naționale identice.
Procesul de unificare legislativă se află pe o treaptă superioară în Uniunea Europeană, pentru că prin Directiva nr. 2000/31/CE referitoare la anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă s-a impus regula potrivit căreia legislația națională a statelor membre ale Uniunii Europene trebuie să recunoască nu doar valoarea juridică a mesajului de date ci și valabilitatea contractelor încheiate prin mijloace electronice.
Directiva privind comerțul electronic (The E-commerce Directive) adoptată în anul 2000 statuează faptul că serviciile Societății Informaționale (definite conform Directivei 98/48/EC) au la bază principiile liberei mișcări a serviciilor și libertății de stabilire în Comunitate; ele pot fi livrate oriunde în spațiul Uniunii Europene cu condiția să se supună legilor statului membru de origine. Documentul stabilește o serie de reguli privind:
definirea locației operatorilor din sfera comerțului electronic;
obligația operatorilor de a asigura transparența activității lor;
cerințe legate de transparența comunicațiilor comerciale;
validitatea contractelor electronice în toate statele membre;
răspunderea legală a mediatorilor de informații pe Internet;
metode de rezolvare online a litigiilor.
Directiva acoperă toate formele de e-business, inclusiv B2C și B2B, cu referire în clar la ziare și reviste online, baze de date publice, servicii profesionale online (avocați, medici, contabili etc.), servicii financiare și de asigurări, marketing și publicitate online etc. Directiva nu se aplică în cazul în care una din părțile implicate în furnizarea sau consumarea serviciului nu aparține Uniunii Europene. În acest caz Directiva recomandă aplicarea regulilor stabilite la nivel internațional de organisme ca World Trade Organisation (WOT), Organization for Economic and Commercial Development (OECD) sau United Nations Commission on International Trade Law (UNCITRAL).
Referitor la comerțul electronic ca activitate de vânzare pe Internet, Uniunea Europeană a emis încă din anul 1997 Directiva privind vânzarea la distanță (The Distance Selling Directive) care vine în completarea Directivei privind comerțul electronic și a legilor stabilite la nivelul fiecărui stat membru.
Directiva precizează că furnizorul trebuie să ofere consumatorului informații clare și precise cu privire la:
identitatea și adresa furnizorului;
caracteristicile produselor comercializate și ale prețurilor acestora;
costul și durata transportului;
detalii privind posibilitatea de returnare a produselor;
condiții generale referitoare la tranzacție;
modalitățile de plată și livrare;
perioada de valabilitate a ofertei sau prețului (acolo unde este cazul).
O directivă specială a fost elaborată și în domeniul semnăturilor electronice (The EC Framework Directive for Electronic Signatures); în esență, aceasta statuează valabilitatea efectelor legale ale semnăturilor electronice și libera acțiune a autorităților de certificare.
Directiva privind banii electronici (The Electronic Money Directive) stabilește că instituțiile abilitate pot emite bani electronici la nivelul întregii Uniuni în baza licenței obținute într-o singură țară membră.
În domeniul asigurării confidențialității, Uniunea Europeană a emis Directiva pentru protejarea datelor (The Data Protection Directive), al cărei scop este sprijinirea liberei circulații a informațiilor în cadrul Uniunii cu condiția protejării drepturilor fundamentale și libertății individului. Directiva garantează confidențialitatea mesajelor electronice și interzice orice formă de interceptare a acestora; Directiva garantează faptul că informațiile personale pot fi colectate numai în scopuri legitime și bine explicitate.
În ceea ce privește proprietatea intelectuală, UE a elaborat un set de directive care reglementează: protejarea legală a programelor de calculator; protejarea legală a bazelor de date; protejarea proprietății industriale: nume de marcă, patente, design industrial, nume de domenii Internet etc.; drepturile legate de activitățile de închiriere sau împrumut; activitatea de difuzare prin cablu sau satelit.
Legile model, Convenția O.N.U. și Directiva nr. 2000/31/CE au ca premisă numărul tot mai mare de tranzacții comerciale desfășurate în cadrul comerțului electronic și urmăresc promovarea utilizării mesajelor de date ca alternativă la metodele de comunicare și de stocare a informației bazate pe hârtie.
Însă, comerțul electronic este o realitate economică insuficient analizată din punct de vedere juridic.
Doctrina juridică încearcă să suplinească o carență legislativă, întrucât nici actele normative nu oferă o definiție a comerțului electronic. Paradoxul este următorul: deși nedefinit, comerțul electronic este reglementat. De exemplu, Legea model UNCITRAL privind comerțul electronic nu oferă o definiție explicită a acestuia. Potrivit art. 1 intitulat „sfera de aplicare”, legea se aplică oricărei informații (de orice natură ar fi – precizare din versiunea în limba franceză) având forma unui mesaj de date utilizat în cadrul activităților comerciale. Prin mesaj de date, Legea model UNCITRAL înțelege [art. 2 lit. a)]: „informația creată, transmisă, recepționată și păstrată prin mijloace electronice, optice sau altele similare, incluzând dar nefiind limitat la schimbul de date informatizate, poștă electronică, telegraf, telex sau telecopiator.”
Noțiunea de activități comerciale trebuie interpretată, potrivit Legii model, în sens larg, incluzând toate raporturile juridice comerciale, fie acestea contractuale ori necontractuale. Legea chiar oferă un număr de exemple de raporturi juridice comerciale care ar trebui incluse în sfera ei de aplicare (art. 1, nota **** subsol), cum ar fi vânzarea sau schimbul de bunuri și servicii, distribuția, reprezentarea comercială și leasingul.
Putem sintetiza că, prin comerț electronic, Legea model UNCITRAL înțelege ansamblul activităților comerciale desfășurate prin intermediul mijloacelor electronice de comunicare.
Prin preluarea acquis-ului Uniunii Europene, țara noastră a realizat armonizarea legislativă cu celelalte state membre în materia comerțului electronic. Reglementarea comerțului electronic în dreptul comunitar este realizată de Directiva nr. 2000/31/CE referitoare la anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă (cunoscută sub denumirea scurtă „Directiva comerțului electronic”). Transpunerea acestei directive în dreptul intern s-a făcut prin Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic, republicată.
Nici normele românești și nici cele comunitare nu conțin o definiție a comerțului electronic, legea românească mulțumindu-se să preia (am putea spune să copieze) directiva.
Potrivit art. 2 din Legea comerțului electronic, scopul acestui act normativ este stabilirea condițiilor de furnizare a serviciilor societății informaționale.
Prin serviciu al societății informaționale se înțelege (art. 1 pct. 1): „orice serviciu care se efectuează utilizându-se mijloace electronice și prezintă următoarele caracteristici:
a. este efectuat în considerarea unui folos patrimonial, procurat ofertantului în mod obișnuit de către destinatar;
b. nu este necesar ca ofertantul și destinatarul să fie prezenți simultan în același loc;
c. este efectuat prin transmiterea informației la cererea individuală a destinatarului.”
De aici putem conchide că activitatea comercială electronică este doar un aspect al societății informaționale, reprezentat de activitățile cu caracter comercial desfășurate în ansamblul operațiunilor de furnizare a serviciilor societății informaționale.
Această situație de echivoc în privința definirii comerțului electronic se explică prin dinamica accentuată a activității comerciale electronice, ale cărei limite conceptuale nu sunt încă stabilite. O definiție are avantajul clarificării dar și dezavantajul imobilizării, acesta din urmă fiind răul cel mai mare ce se poate face unui domeniu de activitate aflat în plin proces de dezvoltare. Din acest motiv legiuitorul – fie el național, comunitar sau internațional – a evitat să dea definiții, preferând abordarea operațională menționată anterior.
Din punct de vedere legislativ, România se aliniază la regulamentele specifice elaborate la nivelul Uniunii Europene, la care se adaugă legile naționale cu aplicabilitate la domeniul IT&C și al economiei digitale:
1. Legislația privind comerțul electronic (ca de exemplu Legea Comerțului Electronic nr. 365/2002 cu modificări aduse prin Legea nr. 121/2006, Legea privind regimul juridic al contractelor la distanță nr. 51/2003);
2. Legislația privind drepturile de autor (ca de exemplu Legea drepturilor de autor nr. 8/1996, Metodologia pentru utilizarea operelor muzicale pe Internet);
3. Legislația privind semnătura electronică (Legea semnăturii electronice nr. 455/2001, Legea privind arhivarea documentelor în formă electronică nr. 135/2007, Legea privind înregistrarea operațiunilor comerciale prin mijloace electronice nr. 260/2007, Decizia privind procedura de verificare și omologare a sistemelor informatice destinate operațiunilor de emitere a facturilor în formă electronică nr. 888/2008);
4. Legislația privind plățile electronice (Regulamentul Băncii Naționale a României din 2006 privind emiterea și utilizarea instrumentelor de plată electronică, Ordinul Ministerului Comunicațiilor și Societății Informaționale nr. 389/2007 privind procedura de avizare a instrumentelor de plată cu acces la distanță de tipul aplicațiilor Internet Banking, Home Banking sau Mobile Banking);
5. Legislația privind publicitatea online (Legea nr. 140/2000 privind publicitatea, Legea comerțului electronic nr. 365/2002, Legea privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice nr. 506/2004);
6. Legislația privind viața privată (Legea pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date nr. 677/2001, Legea privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice nr. 506/2004, Legea privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice nr. 298/2008). În acest domeniu, interesant de subliniat este faptul că în octombrie 2009 Curtea Constituțională a stabilit faptul că dispozițiile Legii nr. 298/2008 privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de rețele publice de
comunicații, precum și modificarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice sunt neconstituționale, sub motivarea faptului că anumite secțiuni din aceste legi au darul de a limita exercițiul drepturilor sau al libertăților fundamentale, în speță al dreptului la viață intimă, privată și de familie, dreptul la secretul corespondenței și libertatea de exprimare, într-o manieră ce nu corespunde cerințelor stabilite de art. 53 din Constituția României. Decizia Curții Constituționale a României a creat un precedent la nivelul Uniunii Europene, în condițiile în care legile similare ratificate în alte țări (cum ar fi Bulgaria, Cehia sau Germania) au suscitat același tip de discuții aprinse.
7. Legislația privind criminalitatea informatică (Legea nr. 64/2004 pentru ratificarea Convenției Consiliului Europei privind criminalitatea informatică);
8. Legislația privind pornografia pe Internet (Legea nr. 196/2003 privind prevenirea și combaterea pornografiei);
9. Legislația privind comunicațiile electronice (Legea nr. 304/2003 pentru serviciul universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele și serviciile de comunicații electronice, diverse ordonanțe și norme de aplicare privind interconectarea rețelelor publice de comunicații electronice, serviciile poștale etc.).
Rolul și semnificația regulilor uniforme privind tranzacțiile comerciale internaționale prin mijloace electronice
Elaborarea și promovarea unor reguli uniforme privind tranzacțiile comerciale internaționale prin mijloace electronice a urmărit să pună la dispoziția statelor un instrument necesar în efortul lor de adaptare și modernizare a legislației în acest domeniu.
Cunoașterea modului în care Comisia Națiunilor Unite pentru Drept Comercial Internațional a definitivat fiecare normă în parte și mai ales a rațiunilor care au determinat opțiunea pentru o anumită soluție din mai multe posibile, deschide orizontrul forurilor chemte să-și elaboreze normele potrivit acestor reguli uniforme, constituind un sprijin necesar pentru ele în fundamentarea opțiunilor proprii. Valoarea excepțională a acestor documente constă și în faptul că înfățisează totodată dificultățile întâmpinate în formularea unor norme uniforme însoțite de obiecțiile reprezentanților unor state și ai unor organisme internaționale.
Efectuarea tranzacțiilor comerciale prin mijloace electronice s-a extins mai repede decât se așteptau comercianții. Folosirea computerelor a devenit un fenomen curent în lumea afacerilor, internetul a reprezentat un moment de referință în domeniu, mulți comercianți subliniindu-i utilitatea.
Legea Model urmărește să fie un instrument la dispoziția celor care folosesc mijloace electronice în tranzacțiile lor comerciale, ajutându-i să-și proiecteze și elaboreze unele soluții contractuale de natură să depășească obstacolele juridice existente și să extindă folosirea mijlocelor electronice în derularea acestor tranzacții. Regulile uniforme au fost concepute în scopul de a raspunde unor cerințe stringente ale practicii comerciale. În intervențiile facute în dezbaterile Comisiei de-a lungul anilor, reprezentanții lumii afacerilor au înfățișat evoluțiile în folosirea mijloacelor electronice, demonstrând că aceste mijloace sunt mai avantajoase decât cele clasice din două considerente: ușurează încheierea și derularea tranzacțiilor reducând consumul de timp și energie, simplifică formalitățile existente, stabilind un contact direct între părți.
Regulile uniforme vizează eliminarea diferențelor și incertitudinilor privind regimurile juridice naționale care guvernează folosirea mijloacelor moderne în contractarea și derularea afacerilor, facilitând accesul pe piețele internaționale.
Regulile uniforme prevăd o egalitate de tratament pentru: cei ce folosesc documentele în formă scrisă (clasică) și cei care folosesc informația computerizată. Prin incorporarea în legislația națională a regulilor stipulate în Legea Model pentru situațiile în care se folosesc mijloace electronice, statul va crea condițiile legale necesare celor care doresc să le folosească, fără a impiedica într-un fel utilizarea în continuare a documentelor scrise în încheierea și derularea afacerilor.
Inițial regulile uniforme au fost concepute să reglementeze schimburile reciproce de date prin mijloace electronice. Pe parcursul elaborării textelor s-a ajuns însă la concluzia că mijloacele electronice ar viza și alte aspecte ale tranzacțiilor comerciale, ceea ce a determinat Comisia să decidă că legea model să se refere la comerțul electronic, noțiune atotcuprinzatoare, depășind schimburile reciproce de date prin mijloace electronice.
Cu toate că Legea Model a fost elaborată în vederea utilizării celor mai moderne mijloace de comunicare, cum sunt: transmisiile electronice, schimbul reciproc de date prin mijloace electronice, ea nu exclude folosirea și a unor mijloace de comunicare mai puțin avansate, cum este telecopia.
Legea model a fost concepută pentru o cât mai largă aplicare, statele urmând să acționeze într-o asemenea viziune în procesul de elaborare și adaptare a legislației privind comerțul electronic.
Soluționând într-o viziune realistă probelemele promovării comerțului electronic, Comisia Națiunilor Unite pentru Drept Comercial Internațional a ajuns la concluzia că se impune o abordare funcțional – echivalentă care să se bazeze pe analiza scopurilor și funcțiilor sistemului tradițional al textului scris în vederea determinării modului în care scopurile și funcțiile sistemului tradițional pot fi îndeplinite prin tehnicile comerțului electronic. Între asemenea funcții, Comisa sa referit la: menținerea nealterată a documentului peste timp, posibilitatea reproducerii documentului, așa încât fiecare parte să păstreze o copie conținând aceleași date, autentificarea datelor să fie posibilă prin semnătură, documentul să fie într-o formă acceptabilă pentru autoritățile publice și pentru tribunale.
În cursul dezbaterilor s-a demonstrat că înregistrările electronice pot asigura același nivel de siguranță textelor și că în unele cazuri, chiar un nivel mai înalt de siguranță, oferind posibilitatea identificării surselor și conținutului datelor cu o mai mare rapiditate și garantând satisfacerea unor cerințe juridice și tehnice.
Regulile uniforme n-au urmărit să defineasca mesajul electronic printr-o formulă echivalent cu un document scris. Ele au avut însă în vedere funcțiile de bază ale documentului scris, în scopul elaborării unor criterii pe care să le întrunească mesajul electronic pentru a fi la același nivel de recunoaștere juridică și a îndeplini aceleași funcții ca documentul scris.
Elaborarea regulilor uniforme au avut în vedere ca în tranzacțiile comerciale internațional soluțiile în cazul celor mai multe aspecte juridice pot fi date cu prilejul încheierii și derularii contractelor.
Capitolul II. Aspecte teoretice privind contractul în formă electronică
2.1 Noțiuni generale
În prezent acest contract este reglementat în contextul comerțului electronic neexistând un act separat care să stabilească regimul său juridic.Situația din țara noastrăă este identică celei din dreptul comunitar european, lucrul explicabil prin faptul că legea noastră din domeniul comerțului electronic transpune directiva europeană.
Sfera comerțului electronic este stabilită de Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic, iar regimul juridic al contractului în formă electronică (încheiat prin mijloace electronice) este reglementat de art. 7, art.9 alin (1) și (2), art.10 alin (1) ale acestei legi.
Doctrina juridică este împărțită între următoarele două concepții:
1. Pe de o parte, cea potrivit căreia contractul electronic nu diferă de omologul său clasic, conform căreia nu ar trebui căutată o definiție separată
2. Pe de altă parte încercarea de a da o definiție de sine stătătoare contractului în formă electronică.
Aderând la cea de-a doua concepție doctrinară se propune următoarea definiție a contactului încheiat cu ajutorul mijloacelor electronice de prelucrare a informației: Contractul în formă electronică este acordul de voințe, dintre două sau mai multe persoane de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic, acord exprimat în formă electronică.
Din corelarea Legii comerțului electronic cu Legea semnăturii electronice rezultă că noțiunea de contract încheiat prin mijloace electronice se referă la contractul care se încheie și se probează printr-un înscris în formă electronică.
În noul cod civil regimul juridic al contractului în formă electronică nu se va schimba. Prin art. 1245 doar face trimitere la legea specială. Contractul pentru încheierea căruia se folosesc mijloace electronice este denumit în noua legislație în următoarele moduri:
contract încheiat prin mijloace electronice – capitolul 3, art. 7- 10 din Legea comerțului electronic și art 1245 din N.C.Civ.
contract electronic – denumirea marginală a art. 1245 din N.C.Civ
Delimitarea contractului în formă electronică de contractul încheiat prin mijloace electronice
Pluralitatea de mijloace electronice de prelucrare a informației determină o pluralitate de forme pe care le poate lua exteriorizarea manifestării de voință. Definiția propusă pentru contractul în formă electronică pare să includă toate aceste forme pe care le poate lua exteriorizarea manifestării.
Proba contractului are o importanță preponderent probatorie. În cazul unui contract clasic, se analizează întâi conținutul acestuia și abia ulterior proba sa. Pentru contractul în formă electronică demersul științific trebuie să aibă loc invers deoarece forma electronică este elementul de diferențiere a acestui contract și a regimului său juridic, în raport cu un contract clasic.
Proba raportului juridic se face prin intermediul mijloacelor de probă. Iar mijloacele de probă sunt stabilite în mod expres și limitativ de lege. Caracterul limitativ se deduce din condiția probei de a fi legală. Uzual condiția legalității este analizată din perspectiva corelării unui act sau fapt juridic cu permisiunea utilizării unui anumit mijloc de probă, dar aceste fapte și acte juridice trebuie să fie demonstrate doar cu ajutorul mijloacelor de probă prevăzute de lege.
Rezultă de aici că trebuie să avem în vedere că nu orice mijloc electronic de prelucrare a informației, mijloc ce este apt a exprima voința juridică, ci doar pe acele mijloace pe care legea le recunoaște valoarea lor probatorie. Acesta este criteriul pe care il voi folosi pentru a putea diferenția contractul în formă electronică de cel încheiat prin mijloace electronice.
Contractul încheiat prin mijloace electronice este cel în privința căruia voințele părților contractante au fost comunicate prin mijloace electronice de prelucrare a informației, indiferent care sunt aceste mijloace. Nu interesează aspectul probatoriu al contractului. De exemplu un contract încheiat prin telefon este un contract încheiat prin mijloace electronice. Acest contract nu poate fi și dovedit prin mijloace electronice, chiar dacă ar fi înregistrată convorbirea, înregistrarea nu poate fi folosită deoarece, de lege lata, fonogramei nu i se recunoaște valoare probatorie. Dar se poate ajunge la dovedirea existenței raportului juridic prin alte mijloace de probă.
Contractul în formă electronică este acel contract care prezintă următoarele caracteristici:
este încheiat prin mijloace electronice de prelucrare a informației
poate fi probat și prin astfel de mijloace
De lege lata se recunoaște valoare probatorie doar înscrisului în formă electronică, respectiv mesajul de date care îndeplinește funcțiile și condițiile documentului de hârtie.
Astfel înțelese noțiunile, contractul în formă electronică este specia, iar contractul încheiat prin mijloace electronice genul.
2.2 Etapa anterioară încheierii contractului în formă electronică
Prin dinamică a contractului înțelegem succesiunea logică, în timp a următoarelor etape contractuale:
etapa anterioară încheierii contractului, în care viitoarele părți anunță public interesul pe care îl au (publicitatea comercială) și intră în discuții cu privire la condițiile în care vor să încheie contractul (negocierea)
Întrebarea este dacă avem de a face cu un mesaj publicitar sau cu o ofertă de a contracta ? Experiența demonstrează că, cel mai adesea, avem de a face doar cu un mesaj publicitar, însă nu trebuie neglijat faptul că acesta poate îmbrăca concomitent și forma unei oferte de a contracta. Din păcate legislația românească nu surprinde în mod complex în reglementare această etapă anterioară încheierii contractului, lăsând, din păcate, doar o lege specială, Legea 365/2002 privind comerțul electronic, să stabilească informațiile care trebuie să fie exprimate în mod clar, neechivoc și într-un limbaj accesibil posibilului partener.
Negocierea este etapa precontractuală în care sunt stabilite viitoarele elemente ale contractului. Pornind de la oferta părții care are inițiativa încheierii actului, se desfășoară un schimb de, propuneri până se obține acordul de voințe. Negocierea are ca punct central principiul do ut des, potrivit căruia fiecare parte oferă un beneficiu suplimentar celeilalte sau renunță la o cerere proprie pentru a o determina pe aceasta din urmă să facă ori să nu facă un anumit lucru ce prezintă interes pentru ea. De exemplu, pentru a-l convinge pe cocontractant să cumpere o cantitate mai mare, vânzătorul îi oferă o reducere de preț pe unitatea de produs.
etapa încheierii contractului, în care oferta și acceptarea se reunesc
etapa executării, în care conduitele promise de fiecare parte se transformă în realitate
etapa eventuală a soluționării unui litigiu ivit între părți cu privire la contract
Limitele etapei anterioare încheierii contractului
Limitele acestei etape sunt elastice, neputând afirma cu exactitate când începe și când se finalizează. Uneori este atât de scurtă încât trece neobservată (de exemplu atunci când un consumator achiziționează un produs alimentar dintr-un supermarket). Alteori se poate întinde pe durata a săptămâni sau luni de zile în care viitorii parteneri negociază clauzele contractuale.
Indiferent de durata acestei etape, putem întotdeauna diferenția logic două momente succesive, și care sunt: anunțarea, de către fiecare parte, a interesului său și, respectiv, convenirea clauzelor viitorului contract.
Trebuie remarcat faptul că fiecare dintre cele două momente presupune, în general, un report de forțe diferit între părțile contractante. Astfel:
pe de o parte, publicitatea este comandată de un comerciant puternic ce se adresează consumatorilor și care urmărește atragerea lor către produsele ori serviciile sale; actul juridic a cărui încheiere se dorește este un contract de adeziune;
pe de altă parte, negocierea unui contract presupune că forțele economice ale partenerilor sunt sensibil egale, ceea ce permite fiecăruia să își apere eficient interesele. Actul juridic final va fi tot un contract, de data aceasta însă discutat în amănunt și care echilibrează voințele părților.
2.3 Clasificarea contractelor în formă electronică
Clasificarea contractelor în formă electronică poate fi făcută din două perspective: una generală care are în vedere contractul ca variantă de act juridic și una specializată, care ține cont de elementele de originalitate ale acestora.
Prima perspectivă utilizează criteriile generale de clasificare, cum ar fi modul de formare, conținutul ori scopul urmărit de părți.
Clasificarea contractelor după modul de formare
După acest criteriu, contractele civile se clasifică în contracte consensuale , contracte solemne și contracte reale .
Contractele consensuale sunt acele contracte care se încheie prin simplul acord de voință al părților (solo consensu) , fără nici o formalitate.
Uneori , părțile înțeleg să consemneze în scris acordul lor de voință , dar aceasta nu pentru valabilitatea contractului , ci pentru a asigura mijlocul de probă privind încheierea și conținutul contractului.
În cazul acestor contracte, care reprezintă regula în materie de încheiere a contractelor, manifestarea de voință a părților, neînsoțită de nici un fel de formă, este suficientă pentru încheierea valabilă a contractului.
Contractele solemne sunt acele contracte pentru a căror încheiere și valabilitate se cere nu numai acordul de voință ci și respectarea unei anumite forme cerute de lege, care, de regulă, este forma autentică.
Nerespectarea acestei forme este sancționată cu nulitatea absolută a contractului, căci respectarea unei anumite forme este o condiție de validitate a contractului (ad validitatem).
Sunt solemne următoarele contracte :donația (art.813 Cod civil); vânzarea-cumpărarea de terenuri situate în intravilan sau extravilan, schimbul de terenuri, ipoteca convențională (art.1772 Cod civil) ; subrogația în drepturile creditorului consimțită de debitor (art.1107 pct. 2 Cod civil); contractul de arendare scris .
Contractele reale sunt acele contracte pentru a căror formare, pe lângă acordul de voință al părților, este necesară și remiterea materială a obiectului prestației uneia din părți.
Sunt incluse în categoria contractelor reale: comodatul , depozitul , gajul , împrumutul de consumație , contractul de transport. Aceste contracte se consideră încheiate numai în momentul predării sau remiterii bunului la care se referă.
Dacă se realizează acordul de voință al părților (chiar în formă autentică ) , dar acest acord nu este urmat sau însoțit și de remiterea materială a lucrului , nu ne aflăm în prezența unui contract real , ci a unei convenții nenumite , o promisiune unilaterală de a contracta
Clasificarea contractelor după conținutul lor
În raport de conținutul lor, contractele se clasifică în contracte unilaterale și contracte bilaterale (sinalagmatice).
Contractul unilateral este acel contract care dă naștere la obligații numai în sarcina unei părți.
Potrivit art. 944 Cod civil „ contractul este unilateral când una sau mai multe persoane se obligă către una sau mai multe persoane, fără ca acestea din urmă să se oblige.”
De exemplu, sunt contacte unilaterale contractul de donație, contractul de împrumut, contractul de gaj, contractul de depozit gratuit.
Contractul unilateral nu se confundă cu actul juridic unilateral, care este rezultatul voinței unei singure părți. Astfel, contractul unilateral se formează în baza acordului de voință dintre părți, chiar dacă ulterior se stabilesc obligații numai în sarcina unei dintre părți, în timp ce actul unilateral presupune o singură manifestare de voință.
Contractul bilateral (sinalagmatic), după definiția dată în art. 943 Cod civil, este acel contract în care părțile se obligă reciproc una către alta. Acest tip de contract se caracterizează prin reciprocitatea și interdependența obligațiilor.Sunt contracte bilaterale contractul de vânzare, contractul de închiriere, contractul de transport.
De exemplu, în cazul contractului de vânzare – cumpărare, vânzătorul este creditorul obligației de plată a prețului și debitorul obligației de predare a lucrului vândut, iar cumpărătorul este creditorul obligației de predare a lucrului vândut și debitorul obligației de plată a prețului.
Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părți
După scopul urmărit de părți, contractele sunt cu titlu oneros și cu titlu gratuit.
Contractul cu titlu oneros este acel contract prin care, în schimbul folosului patrimonial procurat de o parte celeilalte părți, se urmărește obținerea altui folos patrimonial.
Art. 945 Cod civil, definește contractul cu titlu oneros ca fiind acela în care fiecare parte voiește a-și procura un avantaj. Sunt contracte cu titlu oneros contractul de vânzare – cumpărare, contractul de locațiune, contractul de asigurare,etc. Codul civil distinge, în art. 947, între contractul comutativ și contractul aleatoriu.
Este comutativ acel contract, cu titlu oneros, la a cărui încheiere, părțile cunosc existența și întinderea obligațiilor. De exemplu, contractul de vânzare – cumpărare, contractul de antrepriză, contractul de schimb, contractul de locațiune.
Este aleatoriu, acel contract, cu titlu oneros, la a cărui încheiere părțile cunosc numai existența obligațiilor, nu și întinderea acestora, existând șansa unui câștig sau riscul unei pierderi, datorită unei împrejurări viitoare, incerte.
Întinderea uneia sau cel puțin a uneia dintre prestații depinde de hazard. De exemplu, contractul de asigurare, contractul de rentă viageră
Contractul cu titlu gratuit este acel contract prin care se procură un folos patrimonial, fără a se urmări obținerea altui folos patrimonial în schimb.
Potrivit art. 946 Cod civil, contractul gratuit sau de binefacere este acela în care una din părți voiește a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte.
Sunt contracte cu titlu gratuit: contractul de donație, contractul de împrumut fără dobândă, contractul de mandat gratuit.
Contractele cu titlu gratuit se subclasifică în contracte dezinteresate și liberalități.
Contractul dezinteresat este acel contract cu titlu gratuit, prin care una din părți procură celeilalte părți un folos patrimonial, fără să-și micșoreze patrimoniul. De exemplu, contractul de mandat gratuit, contractul de depozit neremunerat, comodatul.
Liberalitățile sunt contracte cu titlu gratuit, prin care una din părți își micșorează patrimoniul prin folosul patrimonial procurat celeilalte părți. Contractul de donație reprezintă un exemplu de liberalitate.
Mult mai interesantă este însă perspectiva specializată, care se limitează la acele criterii care au importanță din punctul de vedere al regimului juridic diferit al contractului în formă electronică. Fac referire astfel la criteriile calității părților contractante, al distanței dintre aceste părți și al modului de executare a obligației principale a contractului.
Criteriul calității părților contractante. Constatăm că există contracte în formă electronică:
încheiate între comercianți
încheiate între comercianți și consumatori
încheiate între autorități și comercianți.
Importanța clasificării rezidă în regulile speciale exitente în funcție de calitatea părților. Din această perspectivă menționez că se regăsesc acte normative speciale ce reglementează protecția consumatorului și respectiv achizițiile publice.
Criteriul distanței dintre părțile contractante.
Prin distanță înțelegem depărtarea în sens juridic, respectiv durata necesară pentru ca manifestarea de voință a unei păți (contractante) să ajungă la cunoștința celeilalte. Privite din această perspectivă există contracte în formă electronică:
Încheiate între persoane prezente, prin folosirea mijloacelor de transmitere instantanee a informației, cum ar fi serviciile de chat
Încheiate între persoane depărtate (în formularea art. 35 C.Com), care implică trecerea unei perioade de timp oarecare din momentul când voința juridică a unei părți se exteriorizează și până când ajunge la cunoștința partenerului contractual.
Clasificarea interesează din perspectiva diferențelor în ce privește contractele la distanță raportate la cele clasice, întâlnite la oferta de a contracta , la revocarea acesteia, la acceptarea ofertei, la stabilirea momentului și locului încheierii contractului.
Criteriul modului de executare a obligației caracteristice a contractului
Modul de executare depinde de natura corporală sau incorporală a bunului care formează obiectul derivat al contractului. Astfel, există bunuri care pot lua formă electronică. Exemplul este fonograma care poate fi transpusă în formă digitală și comunicată de pe calculatorul vânzătorului pe cel al cumpărătorului.
Aplicând acest criteriu de clasificare există:
Contracte cu executare on – line, în care obiectul obligației caracteristice poate fi dematerializat și astfel transmis printr-o reța de comunicație
Contracte cu executare off – line, obiectul contractului fiind un bun corporal care poate fi livrat exclusiv în afara spațiului virtual.
2.4 Părțile și obiectul contractului
Părțile la raportul juridic contractual încheiat în cadrul comerțului electronic (prin mijloace electronice) sunt furnizorul de servicii, pe de o parte, și destinatarul serviciului sau consumatorul, de cealaltă parte.
a) Furnizorul de servicii este definit ca fiind orice persoană fizică sau juridică ce pune la dispoziție unui număr determinat sau nedeterminat de persoane un serviciu al societății informaționale.
Furnizorul de servicii poate fi român sau străin. Elementul de extraneitate relevant pentru determinarea naționalității furnizorului de servicii este sediul său social. Acest criteriu este menționat explicit în art. 1 pct. 4 din legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic, care prevede că prin „furnizor de servicii stabilit într-un stat" se înțelege un furnizor de servicii având un sediu stabil pe teritoriul unui stat și care desfășoară efectiv o activitate economică utilizând acel sediu stabil pe teritoriul unui stat, pentru o perioadă nedeterminată; stabilirea unui furnizor de servicii într-un stat nu este determinată în mod necesar de locul în care sunt amplasate mijloacele tehnice și tehnologice necesare furnizării serviciului.
Legea se aplică furnizorilor de servicii stabiliți în România și serviciilor oferite de aceștia. Totodată, de la data intrării în vigoare a legii, serviciile societății informaționale sunt supuse exclusiv prevederilor în vigoare ale legilor române care fac parte din legislația coordonată, în cazul în care sunt oferite de furnizorii de servicii stabiliți în România (art. 3 alin. 2 lit. a din legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic). Această dispoziție a legii constituie, din punct de vedere al dreptului internațional privat român, o normă de aplicație imediată.
Corelativ, serviciile societății informaționale sunt supuse exclusiv prevederilor în vigoare ale legilor statului în cauză care fac parte din legislația coordonată, în cazul în care sunt oferite de furnizori de servicii stabiliți într-un stat membru al U.E. (art. 3 alin. 2 lit. b din legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic).
Sfera de aplicare a legii române este circumstanțiată și prin dispozițiile alineatelor 3 – 5 ale aceluiași articol din legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic .
b) Destinatar al serviciului sau destinatar este orice persoană fizică sau juridică ce utilizează, în scopuri comerciale, profesionale sau de altă natură, un serviciu al societăți informaționale, în special în scopul căutării de informații sau al furnizării accesului la acestea
Consumator este orice persoană fizică ce acționează în alte scopuri decât cele ale activității sale comerciale sau profesionale.
Deoarece legea nu distinge, destinatar poate fi o persoană română sau străină.
Obiectul contractelor
Serviciile societății informaționale ca obiect general al contractului
Obiectul contractelor încheiate în formă electronică îl constituie, în general, un „serviciu al societății informaționale". Prin această noțiune se înțelege orice serviciu care se efectuează utilizându-se mijloace electronice și prezintă următoarele caracteristici:
a) este efectuată în considerarea unui folos patrimonial, procurat ofertantului în mod obișnuit de către destinatar;
b) nu este necesar ca ofertantul și destinatarul să, fie fizic prezenți simultan în același loc;
c) este efectuată prin transmiterea informației la cererea individuală a destinatarului
Aceste trei caracteristici se pot exprima, în alt limbaj juridic, astfel:
a) trebuie să existe scopul patrimonial al activității;
b) activitatea sa se desfășoară, de principiu, inter absentes;
c) să existe acordul prealabil al destinatarului pentru efectuarea activității respective.
Comunicările comerciale ca serviciu al societății informaționale
Comunicarea comercială este, cu referire la domeniul de care ne ocupam, orice formă de comunicare destinată să promoveze, direct sau indirect, produsele, serviciile, imaginea, numele ori denumirea, firma sau emblema unui comerciant.
Comunicările comerciale constitute un serviciu al societății informaționale sau o parte a acestuia. In măsura în care sunt permise, ele trebuie să respecte cel puțin următoarele condiții: a) sa fie clar identificabile ca atare,
b) persoana fizică sau juridică în numele căreia sunt făcute să fie clar identificată;
c) ofertele promoționale, precum reducerile, premiile și cadourile, să fie clar identificabile, iar condițiile care trebuie îndeplinite pentru obținerea lor să fie ușor accesibile și clar prezentate; d) competițiile și jocurile promoționale să fie clar identificabile ca atare, iar condițiile de participare să fie ușor accesibile și clar prezentate;
e) orice alte condiții impuse prin dispozițiile legale în vigoare.
Efectuarea de comunicări comerciale prin poșta electronică (e-mail) este interzisă, cu excepția cazului în care destinatarul și-a exprimat în prealabil consimțământul expres pentru a primi asemenea comunicări. Așadar, atunci când destinatarul și-a exprimat consimțământul de a primi comunicarea, operațiunea este un serviciu al societății informaționale, fiind efectuată prin transmiterea informației la cererea individuală a destinatarului și se supune prevederilor legii. Poșta electronică este legalmente concepută, astfel, ca un mijloc individual de comunicare între părțile unui contract. Numai comunicările comerciale fac obiectul analizei în prezenta secțiune.
2.5 Încheierea contractelor prin mijloace electronice
Furnizorul de servicii, dacă nu a convenit altfel cu destinatarul, este obligat să pună la dispoziția acestuia, înainte ca destinatarul să trimită oferta de a contracta sau acceptarea ofertei ferme de a contracta făcute de furnizorul de servicii, anumite informații privind etapele tehnice pentru încheierea contractului, posibilitatea de stocare a contractului de către furnizorul de servicii și accesibilitatea sa, mijloacele tehnice pe care furnizorul de servicii le pune la dispoziția destinatarului pentru identificarea și corectarea erorilor survenite cu ocazia introducerii datelor, limba în care se poate încheia contractul, codurile de conduită relevante la care furnizorul de servicii subscrie, informații despre modul în care aceste coduri pot fi consultate prin mijloace electronice, precum și alte condiții impuse prin dispozițiile legale în vigoare și, de asemenea, furnizorul de servicii are obligația de a oferi destinatarului posibilitatea de a utiliza un procedeu tehnic adecvat, eficace și accesibil, care să permită identificarea și corectarea erorilor survenite cu ocazia introducerii datelor, anterior trimiterii ofertei sau acceptării acesteia.
Chiar cu consimțământul destinatarului, furnizorul de servicii nu poate fi scutit de aceste obligații, dacă una din părți are calitatea de consumator, potrivit art. 8 alin. 3.
Clauzele și condițiile generale ale contractului propus trebuie puse la dispoziția destinatarului într-un mod care să îi permită acestuia să le stocheze și să le reproducă.
Toate aceste elemente evidențiază conturarea unei cerințe suplimentare de validitate a contractului electronic față de cele tradiționale cuprinse în art. 948 Cod civil. Într-adevăr, pentru protejarea posibilului cocontractant față de unele împrejurări ce pot conduce la vicierea
consimțământului, legea a consacrat această obligație precontractuală de informare a destinatarului, în sarcina furnizorului de servicii, asupra unor elemente cu relevanță în ceea ce privește aspectele tehnice ale încheierii contractului prin mijloace electronice.
Momentul încheierii contractului prin mijloace electronice este acela în care acceptarea ofertei de a contracta a ajuns la cunoștința ofertantului. Așadar legea comerțului electronic a optat pentru teoria informării cu privire la momentul formării contractelor, la fel ca dispoziția cuprinsă în art. 35 Codul comercial și art. 5 din Ordonanța nr. 130/2000. Această dispoziție este supletivă întrucât părțile pot conveni ca un alt moment să fie cel în care contractul este considerat încheiat.
Dacă prin natura sa ori la cererea beneficiarului, contractul impune o executare imediată a prestației caracteristice, acesta se consideră încheiat în momentul în care debitorul prestației a început executarea, cu excepția situației în care ofertantul a cerut ca în prealabil să i se comunice acceptarea, potrivit art. 9 alin. 2. Constatăm că aceste dispoziții ale legii comerțului electronic sunt similare celor din art. 36 și 37 Codul comercial. Totuși, Legea nr. 365/2002 prevede în plus că în cazul în care destinatarul trimite prin mijloace electronice oferta de a contracta sau acceptarea ofertei ferme de a contracta, făcute de furnizorul de servicii, acesta are obligația de a confirma primirea ofertei sau, după caz, a acceptării acesteia. Această obligație a furnizorului de servicii, a cărei nerespectare atrage o sancțiune contravențională, nu are nici un efect asupra momentului încheierii contractului în mediul electronic.
Legea stabilește două moduri de confirmare a primirii ofertei sau, după caz, a acceptării acesteia de către furnizorul de servicii, în cazul în care destinatarul trimite prin mijloace electronice oferta de a contracta sau acceptarea ofertei ferme de a contracta făcute de furnizorul de servicii:
trimiterea unei dovezi de primire prin poșta electronică sau prin alt mijloc de comunicare echivalent, la adresa indicată de destinatar; constatăm că de această dată legea nu mai stabilește „un termen necesar schimbului propunerii și acceptării după natura contractului”, lăsând deschisă calea arbitrariului și incertitudinii, ci stabilește un termen scurt pentru trimiterea dovezii de primire, de 24 de ore de la primirea ofertei sau a acceptării, după caz;
confirmarea primirii ofertei sau a acceptării ofertei, printr-un mijloc echivalent celui utilizat pentru trimiterea ofertei sau a acceptării ofertei, de îndată ce oferta sau acceptarea a fost primită de furnizorul de servicii, cu condiția ca această confirmare să poată fi stocată și reprodusă de către destinatar.
Cu toate că legea comerțului electronic adoptă sistemul informării pentru determinarea momentului încheierii contractului, situațiilor enumerate la art. 9 alin. li se aplică, în fapt, tot sistemul recepțiunii, pentru a evita riscul refuzului sau întârzierii destinatarului în citirea corespondenței electronice și incertitudinii în a stabili momentul în care informațiile au fost accesate. Art. 9 alin. 4 prevede că acceptarea ofertei precum și confirmarea primirii ofertei sau a acceptării acesteia efectuate în unul din modurile prevăzute la alin. 3 se consideră primite atunci când părțile cărora le sunt adresate pot să le acceseze.
O reglementare specială o regăsim în Legea nr. 51/2003 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 130/2000 privind încheierea contractelor comerciale la distanță, care prevedea ca moment al încheierii contractului cel stabilit și de art. 35 Codul comercial. Prin această lege, regula a fost schimbată, în sensul că momentul încheierii contractului la distanță îl constituie momentul primirii mesajului de confirmare de către consumator, referitor la comanda sa, dacă părțile contractante nu au stabilit altfel (art. 5). Din prevederea legii reiese că primează principiul libertății de voință și în această materie și faptul că, față de teoria informației apare un pas în plus – primirea mesajului de confirmare.
Locul încheierii contractului în formă electronică
Asemenea contractului clasic, locul este cel unde se produce acordul de voință. Cu alte cuvinte, este locul unde atât oferta cât și acceptarea se reunesc.
Deși clară, soluția teoretică suportă unele discuții în cazul aplicării practice. Sintetizând, există două persoane – ofertantul și acceptantul – și două manifestări de voință corespunzătoare – oferta și, respectiv, acceptarea. Etapele realizării acordului de voință sunt următoarele:
ofertantul emite propunerea sa, moment în care doar o persoană (emitentul) cunoaște conținutul propunerii;
destinatarul primește oferta, deci două persoane (emitent și destinatar) ajung să cunoască propunerea;
destinatarul emite acceptarea, moment în care două persoane cunosc propunerea, dar o singură persoană (destinatarul) cunoaște acceptarea; totuși, oferta și acceptarea s-au reunit (în persoana acceptantului), deci există – acord de voințe;
în cele din urmă ofertantul primește acceptarea, și astfel ambele persoane cunosc atât propunerea cât și acceptarea; oferta și acceptarea s-au reunit (și) în persoana ofertantului; existența acordului de voințe este cunoscută de ambele persoane (devenite părți la contract).
După cum observăm, există două momente în care s-ar putea reține prezența unui acord de voințe, corespunzătoare punctelor 3 și, respectiv, 4 de mai sus. Diferența între acestea constă în faptul că, în situația de la pct. 3, acordul de voințe este cunoscut doar uneia dintre părți (acceptant), în vreme ce situația descrisă la pct. 4 presupune că ambele persoane iau cunoștință de existența acordului.
Rezultă că locul încheierii contractului este cel în care se află ofertantul, astfel spus, locul încheierii contractului este locul în care se întâlnesc cel mai târziu cele două manifestări de voință.
Prin excepție, locul încheierii contractului este cel unde se află acceptantul (destinatarul ofertei) pentru acel contract care prin natura sa ori la cererea beneficiarului, impune o executare imediată a prestației caracteristice. In acest caz, contractul este considerat de lege ca încheiat în momentul în care destinatarul ofertei a început executarea. Cum momentul încheierii contractului este legat de persoana acceptantului, înseamnă că și locul încheierii are aceeași dependență, fiind așadar locul în care se află destinatarul ofertei.
Noul Cod civil afirmă expres că locul încheierii contractului este acela în care acceptarea ajunge la ofertant, deci locul unde se află ofertantul art. 1186 alin. (1)] aceasta reprezentând regula. In mod excepțional, , contractul se încheie fără înștiințarea ofertantului de către acceptant, prin săvârșirea de către destinatarul ofertei a unui act sau a unui fapt concludent, dacă acceptarea se poate face astfel potrivit conținutului ofertei, potrivit practicilor stabilite între părți, potrivit uzanțelor sau naturii afacerii.
Acestea fiind considerentele de ordin general, să vedem cum variază locul încheierii contractului în funcție de mijlocul tehnic utilizat pentru formarea acordului de voințe. Din acest punct de vedere, deosebim următoarele situații:
1. în cazul utilizării poștei electronice, a interfețelor automate de realizare a acordului de voințe sau a altor mijloace echivalente, fiind vorba despre un contract la distanță și având în vedere aplicarea sistemului receptării, locul este acela unde se afla ofertantul; doar în cazurile rare când contractul se consideră încheiat fără a fi nevoie de comunicarea acceptării, locul va fi cel al situării destinatarului;
2. în schimb, în cazul tehnicilor de comunicare instantanee, de tipul telefonie prin Internet, încheierea contractului este privită ca și cum ar avea loc între persoane prezente; doar că asimilarea nu poate fi completă; prezența părților în același loc înlătură problema identificării locului încheierii contractului (acesta va fi locul unde, evident, ambele părți se află); interpunerea unui mijloc de comunicare la distanță abrogă bariera temporală, dar nu și pe cea fizică; părțile pot comunica instantaneu dar geografic sunt la distanță;
Apreciem că, și în acest al doilea caz, locul încheierii contractului este acela unde se află ofertantul. Soluția se sprijină pe două argumente; primul este un argument logic bazat pe identitatea de situație, potrivit principiului ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet. Astfel, constanta este reprezentată de distanță fizică dintre părți, distanță care nu este anulată de utilizarea mijloacelor instantanee de comunicare; iar distanța este elementul fundamental în funcție de care se determină locul încheierii contractului; întrucât în cazul în care barierei fizice i se adaugă și bariera temporală (durata necesară pentru ca manifestarea de voință a unei părți să ajungă la cunoștința celeilalte – care este însă un element secundar și indiferent) soluția este determinarea locului în funcție de așezarea ofertantului, atunci în toate situațiile în care bariera fizică se menține (și chiar dacă cea temporală este înlăturată), soluția ar trebui să fie aceeași.
Al doilea este un argument tehnic, reprezentat de evidența faptului că orice comunicare presupune un timp pentru ca receptorul să ia cunoștință de mesajul emitentului. Din momentul în care acceptantul își manifestă voința și până în momentul în care ofertantul ia act de această manifestare, chiar dacă se utilizează mijloace instantanee de comunicare, va trece un anumit interval (variind între câteva miimi de secundă și câteva secunde, în funcție de mijlocul de comunicare efectiv utilizat); deci, pentru o foarte scurtă perioadă de timp, acceptantul va reuni în persoana sa oferta și acceptarea fără ca acest lucru să se întâmple și în privința ofertantului; este, din punct de vedere obiectiv, aceeași situație ca în cazul comunicărilor clasice la distanță; de aici rezultă cu necesitate că soluția trebuie să fie aceeași.
In concluzie, locul încheierii contractului este cel în care se reunesc cel mai târziu cele două manifestări de voință (locul în care se află ultimul cocontractant ce află de existența acordului de voințe), respectiv, întotdeauna, locul în care se afla ofertantul.
Legea aplicabilă contractului în formă electronică
Caracteristică provenind din caracterul transfrontalier al comerțului electronic, dimensiunea potențial internațională a contractului în formă electronică aduce în discuție problemele privind dreptul material aplicabil și legea destinată a reglementa raportul juridic contractual, probleme care aparțin sferei dreptului internațional privat.
Tradițional, dreptul internațional privat utiliza dihotomia drept național – drept străin. Crearea Uniunii Europene și integrarea României în această formă de asociere statală aduc o dimensiune nouă acestei problematici; întrucât interesul analizei privește relația contractuală, voi distinge, sintetizând:
raportul juridic dintre o parte aflată în România și cealaltă parte aflată într-un stat membru al Uniunii Europene;
raportul juridic dintre o parte aflată în România și cealaltă parte aflată într-un stat terț (care nu este membru al U.E.).
Această clasificare ne este impusă de Legea comerțului electronic.
Legea aplicabilă contractelor încheiate în cadrul comerțului electronic. Reglementarea comunitară. Pentru a înțelege dispozițiile Legii nr. 365/2002 referitoare la raportul juridic cu element de extraneitate, trebuie să aducem în discuție dispozițiile actului normativ model al legii și care este Directiva nr. 2000/31/CE.
Potrivit pct. 22-23 din preambulul directivei, serviciile societății informaționale trebuie să se supună legislației din statul membru în care este stabilit furnizorul de servicii, pentru a se asigura o protecție eficientă a obiectivelor de interes general. In acest sens, protecție trebuie acordată atât cetățenilor proprii cât și celor proveniți din celelalte state membre, iar obligația statului trebuie statuată expres în actul normativ de transpunere a directivei. Totuși, directiva nu își propune să stabilească norme suplimentare de drept internațional privat. De asemenea, ea nu se aplică serviciilor furnizate de prestatori stabiliți în alte tări ne-membre (preambul pct. 58).
Întrerupând acesta principii, Directiva nr. 2000/31/CE dispune că:
nu stabilește norme suplimentare de drept internațional privat și nici nu abordează competența instanțelor – art. 1 alin. (4);
fiecare stat membru garantează că serviciile societății informaționale prestate de un furnizor de servicii stabilit pe teritoriul său respectă dispozițiile de drept intern aplicabile în statul membru în cauză.
Rezultă că eventualul conflict de legi ce se poate ivi în cazul furnizării unui serviciu al societății informaționale este reglementat exclusiv de legislația statului membru.
Legea aplicabilă contractelor încheiate în cadrul comerțului electronic. Reglementarea românească. În cazul raportului juridic dintre o parte aflată în România și cealaltă parte aflată într-un stat membru al Uniunii Europene, norma conflictuală este reprezentată de art. 3 alin. (1) si (2) din Legea comerțului electronic, potrivit căreia: „(1) Prezenta lege se aplică furnizorilor de servicii stabiliți în România și serviciilor oferite de aceștia. (2) De la data intrării în vigoare a prezentei legi serviciile societății informaționale sunt supuse: a) exclusiv prevederilor în vigoare ale legilor române care fac parte din legislația coordonată, în cazul în care sunt oferite de furnizori de servicii stabiliți în România; b) exclusiv prevederilor în vigoare ale legilor statului în cauză care fac parte din legislația coordonată, în cazul în care sunt oferite de furnizori de servicii stabiliți într-un stat membru al Uniunii Europene."
Lex causae este, așadar, legea românească (pentru furnizorii de servicii stabiliți în România și pentru serviciile oferite de aceștia) și, respectiv, legea altui stat membru al Uniunii Europene (pentru serviciile oferite de furnizorii stabiliți în acel alt stat membru).
Punctul de legătură ce materializează legătura ca element al normei conflictuale este reprezentat de sediu (domiciliul) furnizorului de servicii ale societății informaționale. Potrivit art. 1 pct. 4 din Lege, furnizorul de servicii stabiliți într-un stat este un subiect de drept care își are un sediu (domiciliu) pe teritoriul unui stat (membru) și care desfășoară efectiv o activitate economică utilizând acel sediu (domiciliu), pentru o perioadă nedeterminată, indiferent dacă locul în care sunt amplasate mijloacele tehnice și tehnologice necesare furnizării serviciului este situat în altă tară. Așadar, în definirea sediului (domiciliului), legea acordă importanță elementului dinamic sau funcțional (locul de unde activitatea este condusă) iar nu celui static sau geografic (locul unde se află mijloacele tehnice).
In lumina acestui principiu, art. 3 alin. (1) din Lege dispune că furnizorii de servicii stabiliți în România și serviciile oferite de aceștia se găsesc sub incidența legii române. Cu alte cuvinte, nu are importanță pe teritoriul cărui stat este localizat serverul acelui furnizor de servicii sau unde este înregistrat numele de domeniu, ci sediul pe care îl are furnizorul de servicii.
Relația cu un partener situat într-un stat terț. Pentru situația raportului juridic dintre o parte aflată în România și cealaltă parte aflată într-un stat terț (care nu este membru al Uniunii Europene), Legea comerțului electronic nu mai are prevederi speciale, deci se va reveni la norma conflictuală de drept comun (dispozițiile art. 73-103 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat), iar legea aplicabilă (lex causae) va fi cea determinată în acest fel.
Trebuie menționat că, în relația cu anumite state, pot exista convenții internaționale bilaterale sau multilaterale care să determine legea aplicabilă raportului și care să aibă prioritate în raport cu legea specială română..
2.6 Soluționarea litigiilor privind comerțul electronic
Soluționarea litigiilor privind comerțul electronic se poate face, în primul rând, prin acțiuni în justiție, al căror regim, juridic este reglementat de art. 19 din lege.
Potrivit textului, persoanele care au calitate procesuală activă pot solicita instanței obligarea pârâtului la încetarea oricărei acțiuni sau abțineri contrare prevederilor prezentei legi, interzicerea reluării ei în viitor și obligarea pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul suferit.
Au calitate procesuală activă pentru introducerea acțiunii în justiție, în contextul analizei pe care o întreprindem, persoanele fizice și juridice ce se pretind titulare ale unui drept subiectiv prevăzut de prezenta lege sau ale unui interes care nu se poate realiza decât pe calea justiției. Mai au calitate procesuală activă asociațiile și organizațiile neguvernamentale prevăzute la art. 18 alin. 1 din lege, Autoritatea națională Pentru Protecția Consumatorilor,și entitățile constituite în scopul protecției consumatorilor în statele membre ale Uniunii Europene.
Acțiunea în justiție se prescrie în termen de un an de la data acțiunii sau a abținerii care a justificat introducerea ei .
Persoanele care au calitate procesuală activă pot solicita instanței, pe cale de ordonanță președințială, încetarea oricărei acțiuni sau abțineri contrare prevederilor prezentei legi, în condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă.
În al doilea rând, este posibilă soluționarea litigiilor pe cale extrajudiciară, în condițiile art. 20. Se prevede că furnizorii de servicii și destinatarii pot supune litigiile născute între ei arbitrajului, în condițiile prevăzute de lege, precum și celorlalte căi extrajudiciare de soluționare a litigiilor, prevăzute de codurile de conduită . Utilizarea mijloacelor electronice în cadrul soluționării litigiilor pe cale extrajudiciară este posibilă în condițiile prevăzute de lege .
Reamintesc că art. 18 se înscrie în eforturile legiuitorului de a promova auto-reglementarea în domeniul comerțului electronic, prin stimularea creării de coduri de conduită proprii, în primul rând de cei implicați, dar și cu ajutorul autorităților de stat. Rezultă că potrivit legii, părțile nu pot soluționa litigiul printr-o metodă alternativă creată ad-hoc de către ele, ci trebuie să se raporteze la metodele deja existente.
Utilizarea mijloacelor electronice în cadrul soluționării litigiului este posibilă în condițiile prevăzute de art. 20 din lege. Dispoziția trebuie înțeleasă ca permițând de principiu utilizarea acestor mijloace, doar condițiile realizării sunt supuse dispozițiilor legale, de exemplu condițiile în care un înscris în formă electronică poate constitui probă și care este valoarea probatorie a acestuia.
În cazul oricărui litigiu privind furnizarea unui serviciu al societății informaționale, declanșat între furnizorul serviciului respectiv și un destinatar al acestui servicii, sarcina probei îndeplinirii obligațiilor revine furnizorului de servicii dacă destinatarul are calitatea de consumator.
Sisteme de rezolvare a disputelor legate de comerțul electronic din România
Medierea este un termen definit prin Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 441 din 22/05/2006:
Legea medierii stabilește faptul că părțile pot recurge la mediere, dacă legea nu prevede altfel. De asemenea, prevederile Legii medierii sunt aplicabile în mod expres „conflictelor din domeniul protecției consumatorilor, în cazul în care consumatorul invocă existența unui prejudiciu ca urmare a achiziționării unor produse sau servicii defectuoase, a nerespectării clauzelor contractuale ori a garanțiilor acordate, a existenței unor clauze abuzive cuprinse în contractele încheiate între consumatori și agenții economici ori a încălcării altor drepturi prevăzute de legislația națională sau a Uniunii Europene în domeniul protecției consumatorilor. ”
Mediatorul nu impune o opinie celor două părți în conflict, ci le ajută să ajungă la o concluzie, care se include în încheierea înțelegerii părților. Conform legii române, mediatorul poate fi doar o persoană autorizată și care este înscrisă pe Tabloul Mediatorilor. De asemenea, medierea nu se poate desfășura în lipsa încheierii unui contract de mediere.
Și la nivel european medierea este susținută din ce în ce mai mult de Comisia Europeană, inclusiv prin Directiva 2008/52/CE din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă și comercială, care înțelege prin mediere „un proces structurat, indiferent cum este denumit sau cum se face referire la acesta, în care două sau mai multe părți într-un litigiu încearcă, din proprie inițiativă, să ajungă la un acord privind soluționarea litigiului dintre ele, cu asistența unui mediator. Acest proces poate fi inițiat de către părți, recomandat sau impus de instanță sau prevăzut de dreptul unui stat membru. ”
Medierea are multe avantaje certe pentru un litigiu legat de comerțul electronic, în special legate de confidențialitate, independență sau de apelarea la un mediator autorizat. Pe de altă parte, în conformitate cu legea română, mediatori pot să fie doar persoanele autorizate, ceea ce poate duce la o lipsă de cunoștințe legate de Internet sau de comerț electronic. Dezavantajele ar fi legate și de costurile unui astfel de serviciu, în situația în care oricare din părți are posibilitatea să nu accepte rezultatul medierii. Totuși, este o soluție care merită explorată în viitor, în funcție și de dezvoltarea generală a medierii și a deciziilor Consiliului de Mediere.
Arbitrajul este o instituție definită de Codul de Procedură Civilă cartea a IV-a, art. 340 și următoarele și reprezintă o modalitate alternativă de soluționare a litigiilor patrimoniale care sunt încredințate spre soluționare, potrivit convenției părților, unor arbitri aleși de părți. Arbitrii sunt persoane cărora le revine sarcina de a judeca litigiul și de a pronunța o hotărâre, pe care părțile se obligă să o execute. Arbitrajul se poate face de o instituție specializată (de ex. Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României) sau ad-hoc, arbitrii putând fi numiți de părți în mod liber. Arbitrii iau o decizie obligatorie pentru părți pe baza probelor prezentate de fiecare parte.
Sisteme de rezolvare a disputelor legate de comerțul electronic din străinătate
ECODIR, acronim de la Electronic COnsumer DIspute Resolution, este un sistem de rezolvare a disputelor între consumatori și vânzători, indiferent de platforma de Internet unde s-a realizat această tranzacție. ECODIR este realizat de un grup de universități din Europa și America de Nord împreună cu mai multe societăți comerciale. Proiectul a fost finanțat de către Uniunea Europeană și a rulat ca și un proiect pilot până în Iunie 2003, rezolvând doar 62 de cazuri din peste 14 țări.Rezolvarea cazurilor era făcută cu ajutorul unor mediatori specializați, întreg procesul fiind voluntar pentru participanți. Procesul are 3 etape : negociere, mediere și recomandare, iar durata acestuia nu poate depăși 37 de zile. Sistemul de comunicare este prin intermediul platformei de pe site-ul ECODIR. Sistemul este deocamdată rămas la stadiul de proiect pilot, inițiatorii încercând să găsească metode de îmbunătățire sau aplicare în alte domenii adiacente.
MédiateurDuNet.fr este un serviciu disponibil în Franța din partea Forumului de Drepturi pe Internet (Le Forum des droits sur l’internet). Aceste este un organism creat în mai 2001, cu susținerea autorităților publice, fiind un exemplu de co-reglementare competent pe problemele de drept și societate legate de Internet. Centrul ale misiunea de informare a publicului și de realizare a unui dialog între sectorul public, privat și utilizatorii Internet. Forumul are 68 de membri din domeniul privat, public și al societății civile. Sistemul de mediere a fost lansat în 2003 și se bazează pe o platformă pe Internet pentru rezolvarea disputelor. Medierea este disponibilă pentru o categorie mai largă de servicii, care includ disputele între un magazin de comerț electronic și un consumator, dar și disputele între 2 persoane fizice cu privire la vânzarea unui produs prin sisteme de licitație online. Una din părți poate să ceară medierea conflictului doar dacă a depus anumite eforturi pentru rezolvarea sa amiabilă anterior. Medierea va avea loc, doar dacă și cealaltă parte din dispută consimte la acest mod de rezolvare a disputei. Mediatorul nu este considerat a fi judecător sau expert, ci un facilitator de dialog între părți care poate să propună diverse soluții de compromis pe care părțile le pot accepta sau nu. Serviciul este gratuit, independent, imparțial și confidențial. În cazul în care ajung la un acord, părțile pot semna un acord de rezolvare amiabilă, dar care nu este obligatoriu pentru părți.
Biroul de plângeri al consumatorului din Danemarca (Consumer Complaints Board) poate primi plângeri de la consumatori în ceea ce privește o serie mai largă de plângeri. Acestea includ însă și plângeri legate de comerțul electronic. Plângerile pot fi depuse doar împotriva unei părți care poate fi chemată în judecată în jurisdicția daneză. Biroul este format în subordinea Ministerului Economiei și poate primi cazuri cu privire la care prețului bunurilor sau serviciilor nu trebuie să fie mai mic decât 800 coroane daneze (aprox. 400 RON) și nu mai mult de 100.000 de coroane daneze (aprox. 50.000 RON)Procedura are loc doar pe baza documentelor scrise primite și nu se desfășoară prin Internet sau oral. De asemenea, procedura este acceptată doar dacă magazinul online a fost deja notificat cu privire la problemă de către consumator și nu s-a ajuns la nici o rezolvare amiabilă. Biroul constă dintr-un președinte (care este judecător) și membri reprezentând industria și consumatorii. O taxă de 160 coroane daneze (aprox. 80 de RON) este cerută de birou, dar dacă consumatorul câștigă cazul sau cazul nu poate fi admis, taxa este returnată. Deciziile nu sunt obligatorii pentru părți și oricare dintre ele poate să meargă în instanță pentru rezolvarea problemelor. Dacă soluția a fost în favoarea consumatorului și decizia nu este aplicată, Secretariatul Biroului poate să meargă în instanță în numele consumatorului, la cererea acestuia. Numele firmelor care nu implementează deciziile Biroului sunt publicate pe Internet.
Capitolul III. Studiu de caz
3.1 Analiza exporturilor în perioada 2008 – 2010
Comerțul exterior al României a înregistrat, potrivit datelor comunicate de Institutul Național de Statistică, o evoluție pozitivă în anul 2010, în special prin componenta sa de export, asumându-și astfel, în continuare, atât rolul de motor al creșterii economice, cât și de multiplicator în economie pentru industria orizontală, transporturi, asigurări, servicii financiare.
Tabel nr. 1.3.1 Analiza exportului în perioada 2008 – 2010
-milioane euro-
Sursa: www.insse.ro
Exportul FOB al Romaniei, în anul 2009, a fost de 29.116,3 milioane euro, cu 4,608,3 milioane euro mai mic decat in anul precedent, cand s-a cifrat la 33.724,6 milioane euro, iar în 2010 exportul a înregistrat o creștere la 33.980,1 mil. euro , respectiv 27,1%.
Valoarea exportului intracomunitar (catre cele 26 tari ale UE) a fost de 21.642,0 milioane euro în 2009, în scădere cu 8,9% fata de anul 2008 și a reprezentat 74,3% din totalul exportului romanesc. În 2010 valoarea exportului intracomunitar a crescut cu 27,3% față de 2009.
Volumul total al comertului extracomunitar al Romaniei, in anul 2009, a scazut cu 34,8% fata de anul 2008, exportul inregistrand o scadere de 25,0%, iar importul o scadere de 40,4%. În 2010 acesta a crescut cu 28,1% mai mult comparativ cu 2009. Exporturile către țările din afara UE și-au menținut ritmul de creștere în special în țări mai puțin afectate de criză sau care au reluat mai rapid creșterea economică. În structura exporturilor în anul 2010, ponderea produselor industriei constructoare de mașini și echipamente de transport este de 42,4%, autoturismele și părțile de autoturisme reprezentând cca 12% din volumul exporturilor românești. Evoluția exporturilor de autoturisme românești pe marile piețe europene (Germania, Franța, Elveția) s-a datorat atât programelor tip Rabla din aceste țări, calității produselor românești și raportului calitate-preț, precum și acțiunilor de promovare desfășurate
Evoluția acestuia se poate observa și în graficul de mai jos:
Fig. 1.3.1 Evoluția exportului în perioada 2008-2010
Fațã de scăderea înregistratã în anul 2009 de 13,7% pe total, comparativ cu anul 2008, evoluția exporturilor pe grupe de produse a fost diferitã, respectiv, s-au înregistrat creșteri la produsele agroalimentare +3,2%; produsele industriei constructoare de mașini (inclusiv electrotehnică) +3,2% și reduceri la: produse minerale –43,2%; metale comune și articole din acestea –40,8%; produse ale industriei chimice și mase plastice –20,6%; articole din piatrã, ipsos, ciment, sticlã, ceramicã –16,5%; produse ale industriei textile-pielărie –17,6%; produse ale industriei lemnului, hârtiei (inclusiv mobilã) –5,8%.
Fig. Nr.1.3.2 Structura exportului FOB (%) pe principalele grupe de produse in anul 2009, comparativ cu anul 2008
În structura exporturilor în anul 2010, ponderea produselor industriei constructoare de mașini și echipamente de transport este de 42,4%, autoturismele și părțile de autoturisme reprezentând cca 12% din volumul exporturilor românești. Evoluția exporturilor de autoturisme românești pe marile piețe europene (Germania, Franța, Elveția) s-a datorat atât programelor tip Rabla din aceste țări, calității produselor românești și raportului calitate-preț, precum și acțiunilor de promovare desfășurate de MECMA, alături de producătorul român.
Fig. Nr.1.3.3 Structura exportului FOB (%) pe principalele grupe de produse in anul 2010, comparativ cu anul 2009
3.2 Analiza și evoluția exporturilor și importurilor prin comerț electronic
Prezentare SNEC
SNEC (Studiul National de E-Commerce), este un material de referință în industria online din România și își propune o imagine de ansamblu asupra pieței românești de e-commerce din punct de vedere al magazinelor existente pe piață, a distribuției geografice a acestora, a nomenclatorului de produse pe care acestea le oferă, precum și puncte de vedere ale cumpărătorilor online, ale deținătorilor de magazine online și a viitorilor investitori în aceasta industrie.
Studiul a avut doua componente: una calitativa si una cantitativa. S-a urmarit pe de o parte continuarea analizei nomenclatorului de produse, game de produse si magazine, distribuția lor
geografica, tehnologiile folosite, transportatorii folosiți, politici comerciale, si analiza comportamentului utilizatorilor online, urmand a se determina si valorile bunurilor tranzactionate, frecvente de cumparare, alti indicatori.
Numărul repondenților care au participat la acest studiu a fost de 6984.
Evoluție
Perturbațiile care au pus stăpânire pe piețele financiare internaționale și recesiunea profundă din economia globală asociată acestor evoluții au afectat grav UE-27 în 2008, ca de altfel și majoritatea celorlalte regiuni dezvoltate. O caracteristică cheie a recesiunii actuale constă în natura sa globală și sincronizată, toate regiunile majore ale lumii fiind marcate de încetinirea puternică, sau chiar de contracția producției în 2008 și, respectiv, în 2009. Caracterul global și sincronizat al recesiunii a pus în evidență gradul ridicat de interconexiune care există în prezent între piețele financiare și piețele de mărfuri, ceea ce a contribuit la rândul său la propagarea rapidă a efectelor negative ale crizei financiare globale asupra economiei reale.
Abordând în ultima sa prognoză economică cauzele prăbușirii fără precedent a comerțului internațional în contextul crizei financiare și economice globale, Comisia Europeană evocă, în principiu, același set de factori cauzali ca specialiștii OMC și anume:
• natura globală a prăbușirii cererii (aria geografică a declinului este mult mai extinsă acum, având loc o încetinire concomitentă în toate regiunile economiei mondiale);
• impactul puternic al recesiunii asupra industriei prelucrătoare (îndeosebi bunuri de investiții și bunuri de consum durabile), ceea ce a generat un efect disproporționat asupra comerțului internațional, în condițiile în care aceste produse dețin o pondere majoritară în comerț, dar o pondere mult mai mică în producția mondială;
• penuria de resurse financiare disponibile pentru susținerea comerțului, în special în cazul țărilor în curs de dezvoltare;
• prezența în creștere a rețelelor globale de producție în comerțul internațional și efectul multiplicator al accentuării integrării verticale a producției în plan internațional;
• protecționismul comercial ca pericol latent, de natură să contribuie la diminuarea comerțului, în condițiile în care orice creștere a acestuia pune în pericol perspectivele redresării și riscă să prelungească criza.
În ultimul deceniu, Internetul a evoluat într-o unealta formidabila având un impact major în toate aspectele vieții. La fiecare jumătate de an apar schimbări așa de importante datorită crizei economice încât utilizarea acestui mijloc de a face comerț a devenit tot mai utilizat datorită costurilor reduse. În prezent, participam cu toții la o revoluție care are loc în comerț și telecomunicații.
Comerțul electronic a încetat să mai fie un vis futuristic. El are loc peste tot în lume, comerțul electronic fiind în esența globală atât ca și concept cât și ca realizare. El are loc foarte rapid, urmând îndeaproape dezvoltarea rapidă a sistemelor Internet și World Wide Web. Impactul comerțului electronic asupra firmelor și asupra societății va fi deosebit atât ca întindere cât și ca intensitate.
Impactul asupra firmelor: comerțul electronic oferă ocazii unice de reorganizare a afacerilor, redefinire a piețelor sau crearea de noi piețe. Inițiativele de comerț electronic pot genera scăderi ale costurilor, creșteri ale veniturilor și eficiența operaționala pentru companiile care urmăresc să dobândească un avantaj în mediul economic competitiv din zilele noastre. Ținând cont ce contextul economic acesta se dezvoltă din ce în ce mai mult și implică schimburi comerciale de orice natură.
Comerțul electronic acoperă de fapt următoarele operațiuni de afaceri:
stabilirea de contacte cu clienții .
schimbul de informații .
asistență pre- și post- vânzare,
plăți electronice .
distribuție și logistică,
întreprinderi virtuale .
activități comerciale desfășurate în comun (shared) între mai multe companii.
Comerțul electronic cuprinde de asemenea o foarte largă arie de tehnologii, cum ar fi:
Internet/World Wide Web
fax
schimburi electronice de date
plăți electronice.
Potrivit Web Internet Archive, primul magazin online din România a fost lansat de către PC Net în 1997 și se numea CyberShop.ro, acesta comercializând CD-uri cu muzică. La scurt timp, ia startul eShop.ro, primul magazin care introduce conceptul de coș de cumpărături – ce-i drept, într-o variantă rudimentară din punct de vedere al uzabilității.
Între timp, intră firav în afacerile online și alți comercianți: Romanian Music Online și AllOnline.ro, până când pe 14 septembrie 2000 se lansează primul magazin de succes: eMania.ro, urmat la scurt timp de Rate.ro si de MagazinulTău.ro, acesta din urmă fiind lansat de către retailer-ul Best Computers.
Tot în perioada anilor 2000, compania Netbridge Investments pornește OKazii.ro, un site de licitații online oarecum similar cu celebrul eBay. La momentul lansării Okazii nivelul de încredere al internauților români în tranzacționarea online era extrem de scăzut.
În preajma sărbătorilor de iarnă din 2001, se lansează eMag.ro – actualmente, cel mai mare magazin online din România. Putem spune că momentul de start al comerțului electronic românesc a avut loc în anii 2000, odată cu cele câteva proiecte de amploare: eMania, Rate.ro, MagazinulTău, Okazii și eMag.
Majoritatea conexiunilor la Internet în anii 2000, erau de tip dial-up. Românii abia atunci făceau cunoștință cu mediul online, fiind fascinați de informația oferită de Internet. Pentru că nu oricine își permitea să plătească o conexiune nelimitată datorită prețurilor mari ale ISP-iștilor, vizionarii au făcut un business din asta deschizând numeroase “Internet Café”-uri.
De cele mai multe ori, însă, clienții “net café”-urilor erau tineri care fie căutau informație, fie foloseau online-ul ca modalitate de entertainment (chat, muzică, jocuri sau website-uri adult). Foarte puțini erau cei care ar fi cumpărat un produs prin intermediul Internetului din două considerente: li se părea cel puțin ciudat să achiziționeze online datorită mentalității că trebuie să palpeze produsul sau le era teamă de fraudă din cauza multitudinii de articole de presă care mediatizau Internetul ca “tarâmul nimănui”, un mediu unde nu există control, nu există legi, un mediu anarhic în care dacă furi, nu ești prins sau pedepsit.
Din punct de vedere al website-urilor de comerț electronic, acestea aveau mai degrabă un rol informativ – de tip “catalog de produse” – puțini optând să cumpere online. Nici măcar cei care vizitau astfel de site-uri nu erau mulți. Trafic.ro, portalul de monitorizare a traficului pe Internet, oferea în martie 2001 (conform Web Internet Archive) următoarele statistici:
OKazii.ro beneficia de doar 7.179 de vizitatori unici pe săptămână, fiind urmat de Rate.ro cu 4.838 de vizitatori și de eMania.ro cu 2.357 vizitatori. Dacă, în acel moment, rata de conversie actualmente general acceptată, era de 1%, putem spune că OKazii ar fi avut aproape 72 de tranzacții pe săptămână, Rate.ro – 48 de tranzacții pe săptămână, iar eMania.ro – aproape 24 de tranzacții. Calificative care vorbesc de la sine despre nivelul de dezvoltare al pieței românești de comerț electronic din anul 2001.
Abia la 3 ani de la lansarea magazinului online eMag, la începutul anului 2004, RomCard împreună cu organizațiile internaționale emitente de carduri, Visa și MasterCard, implementează standardul de securitate 3D Secure – moment din care posesorii de card pot plăti online, iar piața românească de comerț electronic beneficiază de primele statistici oficiale în ceea ce privește tranzacționarea prin Internet.
România a avut o poziție privilegiată și șansa de a deveni centrul de procesare al plăților online din regiunea CEMEA. Magazinele online din țările vecine ca Bulgaria sau Ungaria, începuseră în 2005 să proceseze plățile online prin băncile românești. De asemenea, un număr tot mai mare de comercianți din SUA și Canada preferau procesarea plăților prin România, având în vedere că nu dispuneau de tehnologia 3D Secure, iar comisioanele bancare erau printre cele mai mici. Astfel, cifrele de tranzacționare creșteau vertiginos de la o lună la alta, întreaga piață fiind extaziată de performanțele înregistrate în comerțul electronic.
În schimb, raportul pentru 2004 făcut public de Visa International, arăta că deținătorii de carduri Visa din România au cheltuit mai mult în magazinele online din străinătate decât în cele românești. Din suma totală de 4,6 milioane USD tranzacționată online de posesorii de carduri Visa din România, aproximativ 80% au reprezentat cheltuieli în magazinele online din afara țării.
De cel mai mare succes se bucurau magazinele virtuale din SUA, unde deținătorii români de carduri Visa au cheltuit aproape jumătate (43%) din valoarea totală a tranzacțiilor electronice. Alte magazine virtuale din care românii au făcut cumpărături importante, au fost cele din Italia (16% din suma totală a cheltuielilor) și din Marea Britanie (15%).
Nu același lucru se poate spune despre deținătorii de carduri Visa din străinătate care au fost mai puțin atrași de produsele și serviciile oferite de magazinele românești, efectuând cumpărături de doar 1,17 milioane USD, comparativ cu 3,68 milioane USD, cât au cheltuit românii.
Comerțul electronic românesc a început, din luna septembrie 2005, să își arate adevărata lui valoare. Proporția de tranzacții generate de carduri românești în magazinele online s-a inversat față de prima jumătate a anului 2005: dacă până atunci, peste 90% din tranzacții erau generate de carduri emise în străinătate, din momentul restricționării cross-border, majoritare au devenit tranzacțiile cu carduri autohtone și doar 10% erau, în acel moment, generate de carduri în alte valute. Fapt care, pe de o parte putea fi privit optimist pentru că cel puțin cunoșteam adevărata valoare a pieței de comerț electronic pur românească.
Putem să remarcăm până în anul 2006 încercări timide de a face comerț electronic, majoritatea siturilor fiind de fapt extinderi ale afacerilor existente în retailul clasic. Companiile de obicei își făceau un site care să reprezinte firma și care avea și o componentă de a adauga în cos”. Nu putem vorbi de volume în această perioadă sau de înregistrări, pentru ca noțiunea în sine de comerț electronic era asimilată unui canal de marketing suplimentar, deseori privit speculativ și nereglementat.
Conform cifrelor și declarațiilor RomCard, în anul 2006 peste 65% din tranzacții au fost generate de posesorii de card români în magazinele virtuale autohtone. Restul de 35% înseamnă tranzacții efectuate de deținătorii unui card străin, emis fie în Euro, fie în USD, care au cumpărat din magazinele online românești.
Chiar dacă românii au generat cele mai multe tranzacții, valoarea medie a unei tranzacții cu un card emis în moneda locală a fost mai mică decât valoarea medie a tranzacțiilor efectuate cu carduri emise în valută (USD, respectiv Euro). Astfel, românii au cheltuit, în medie, 160 RON per tranzacție, în timp ce deținătorii de card din străinătate au cheltuit 180 USD, respectiv 210 Euro – potrivit cifrelor furnizate de RomCard.
Anul 2007 este primul an în care bilanțul total raportat de RomCard este mai mare decât cel realizat în 2005. Practic, pentru prima oară, comerțul electronic pur românesc depășește volumul rezultat în 90% din cazuri, din activitatea de cross-border specifică anului 2005 și, astfel, 2007 se încheie cu aproximativ 35 de milioane de euro rezultate din tranzacționarea online cu cardul în sistemul 3D Secure.
Dacă până în anul 2006 nu putem vorbi de o adevărată evoluție și ritmul de apariție al magazinelor online era dictat de alte criterii decât cele economice pure, ulterior putem asistă la o adevărată revoluție a fenomenului. O data cu raportarea succeselor financiare a câtorva jucători de pe piață, volumul tranzacțiilor atrase prin mediul Internet a devenit atractiv. La această explozie a contribuit din plin îmbunătățirea indicatorilor de dotare cu computere la populație, penetrarea mai amplă a Internetului, lărgirea accesului broadband. Acestea împreună cu acomodarea psihică a existenței acestui tip de comerț au provocat creșterea spectaculoasă a interesului pentru acest sector în ultimii 3 ani.
Potrivit statisticilor RomCard, domeniile care generează cele mai mari volume în comerțul electronic românesc sunt, în ordine: serviciile de turism și rezervări de bilete de avion, plata facturilor de telefonie mobilă și produsele IT&C, electronice și electrocasnice.
Piața românească de e-commerce arată semne serioase de întărire, chiar dacă consumul stă încă sub semnul crizei financiare globale.
Piața de e – commerce din România se află în expansiune, iar acest lucru poate fi observat atât prin prisma numărului de magazine online în creștere, cât și prin numărul din ce în ce mai mare de vizitatori ce se transforma în cumpărători de bunuri pe Internet.
Numărul de magazine on-line a crescut în perioada 2008-2010 și evoluția acestora poate fi observată în tabelul de mai jos:
Tabel nr. 3.2.1 Numărul magazinelor on line în perioada 2008-2010
Sursa: www.snec.ro
Comerțul electronic începe să câștige teren și în România. Plățile online prin card bancar au crescut numeric cu 38% în 2010, comparativ cu anul anterior. Valoarea totală a tranzacțiilor în anul abia încheiat a fost de peste 127 de milioane de euro, iar valoarea medie a unei plăți a fost de aproximativ 58 de euro.
Tabel nr. 3.2.2 Valoarea tranzacțiilor on-line
-milioane euro-
Sursa: www.epayment.ro
Fig. 3.2.2 Evoluția valori tranzacțiilor în perioada 2008-2010
Potrivit GECAD ePayment, principalul procesator de plăți electronice de pe piața română, în 2010 au fost înregistrate 2,26 de milioane de tranzacții, comerțul online cu plata online prin card bancar majorându-se cu 38% comparativ cu 2009.
Cele mai multe cumpărături se fac prin intermediul magazinelor on-line conform statisticilor, acestea având o pondere de 74,90% din totalul achizițiilor făcute de către cumpărători.
Sursa: www.snec.ro
Cele mai achiziționate sunt produsele acestea reprezentând 87% din totalul cumpărăturilor online, produsele și serviciile având o pondere mai mică.
Sursa: www.snec.ro
Frecvența achizițiilor on line s-a diminuat acesta fiind mai mică de o lună deoarece cumpărătorii au mai mare încredere în serviciile de plăți online decât în perioada anterioară anului 2008, iar varietatea ofertelor este mult mai mare ceea ce ajută la dezvoltarea comerțului electronic.
Este foarte important de urmărit și locul de unde se accesează magazinele online din România.
Conform datelor publicate de SNEC putem observa că vizitarea magazinelor on-line se face mai mult din România. În general magazinele online românești și-au făcut publicitate mai mult în România decât în străinătate.
Un alt criteriu important în evoluția comerțului electronic este frecvența cumpărăturilor făcute atât de persoanele juridice cât și de persoanele fizice. SNEC prezintă în raportul publicat frecvența cumpărăturilor în mediul on-line astfel:
Din graficul de mai sus se poate observa că se achiziționează produse în cea mai mare parte cel puțin o dată la 3 luni. Chiar dacă prețurile sunt mai mici în mediul on line cumpărătorii nu dețin suficienți bani datorită crizei economice.
În momentul de față, România urmează evoluția mondială în care cele mai multe produse oferite la vânzare de magazine online sunt cele de tehnologie (plus diverse gadget-uri) și comunicații. Produsele puternice (jocuri, jucării, flori, ceasuri, bilete) ocupă abia 30% din produsele pe care le găsim de cumpărat în comerțul pe Internet din România. Cultura (cartea și informația) reprezintă doar un 10% la fel ca și numărul de magazine care se ocupă de look și vestimentație.
Cele mai multe produse exportate de România sunt cele de birotică și IT, produsele video și foto de către EMAG, PC Garage, PCfun.
În structura exporturilor în anul 2010, ponderea produselor industriei constructoare de mașini și echipamente de transport este de 42,4%, autoturismele și părțile de autoturisme reprezentând cca 12% din volumul exporturilor românești. Majoritatea contractelor de vânzare cumpărare au fost încheiate prin contracte în formă electronică. Evoluția exporturilor de autoturisme românești pe marile piețe europene (Germania, Franța, Elveția) s-a datorat atât programelor tip Rabla din aceste țări, calității produselor românești și raportului calitate-preț, precum și acțiunilor de promovare desfășurate de MECMA, alături de producătorul român.
Cele mai multe produse importate de către români sunt reprezentate de textile și încălțăminte, echipamente audio, video, IT în special tablete. Majoritatea produselor importate on line vin de pe Ebay, Eastbay, Amazon.
Cauzele directe ale cosolidarii pietei se gasesc in actiunea magazinelor online care au inceput sa ia totul in serios, concurenta a crescut, pe unele segmente chiar foarte mult, nomenclatorul de produse s-a diversificat, totul a intrat sub incidenta europeana unde sunt zeci de mii de alte magazine.
Sunt remarcate progrese în domeniul eProcurement, în domeniul achizițiilor publice în special, prin utilizarea susținută a Sistemului Electronic de Achiziții Publice (SEAP), ponderea licitațiilor organizate în mod electronic crescând în ultima perioadă de la 2% la 12%.
Progrese sunt resimțite și în sfera guvernării electronice, Agenția pentru Serviciile Societății Informaționale (ASSI) raportează peste 11.000 de firme înregistrate în Sistemul Electronic Național (SEN), care accesează online diverse servicii de interes public.
În același sens un progres semnificativ a fost lansarea în iunie 2009 a portalului e-Romania, care se dorește a deveni punct unic de contact către toate instituțiile Statului Român, la nivel național și local teritorial. e-Romania este structurat pe 12 domenii de interes, de la sănătate, mediu, transport, agricultură până la justiție, educație, cultură, culte, asociații, turism și sport. Pe lângă dezideratele de transparentizare și ușurință în desfășurare a activității
administrației publice naționale și locale, portalul e-Romania are potențialul de a scădea cu până la 70% costurile cu serviciile administrative, prin implementarea a 12 servicii online pentru cetățeni (plata taxelor și impozitelor, căutare locuri de muncă, beneficii sociale, solicitare emitere documente personale, înregistrare autovehicule, obținere autorizații de construcție, anunț schimbare adresă de domiciliu, declarații către Poliție, accesare biblioteci publice, înregistrare în sistemul public de învățământ superior, accesare servicii de sănătate) și opt servicii online pentru persoane juridice (contribuții sociale, taxe, Taxa pe Valaoare Adăugată – TVA, înregistrare de noi firme, transmitere date de interes statistic, declarații vamale, autorizații de mediu, achiziții publice).
Din punctul de vedere al cumparatorilor a crescut increderea in e-commerce, in folosirea cardurilor online, in acceptarea convenientei internetului si integrarea in mediul actual, digital.
Concluzii și propuneri
Ultimii ani din secolul XX au adus cu sine un larg proces de conștientizare a marilor transformări care se petrec atât la nivel mondial cât și la nivelul fiecărei economii naționale.
Actualul sistem economic pare din ce în ce mai obosit și mai inadaptabil cu situația reală de pe scena mondială, indiferent de formula politică, de dimensiunea economică sau puterea financiară. Tot ce s-a dorit să rămână ascuns în economie, este scos la lumină, din ungherele economiei reale sau subterane prin filoanele crizelor care ating încet dar sigur toate statele lumii.
La nivel general situația din lumea contemporană este caracterizată prin complexitate, incertitudine și schimbare rapidă. Evoluția societății contemporane în ansamblul său a dus la o dezvoltare puternică a activității comerciale, interne și internaționale, pe baze și forme noi dominate de complexitatea problemelor economice, sociale și politice și a deciziilor de conducere la nivel macro și micro-economic, impunând în același timp reașezarea activității economice în ansamblul ei.
Una dintre trăsăturile centrale ale mediului în schimbare al politicii comerciale este erodarea granițelor care marchează limitele dintre politica externă și politica economică externă.
În actuala etapă a dezvoltării societății problematica deosebit de complexă privind producția și produsele sale, pe de o parte și consumul, pe de altă parte, și comerțul și consumul , trebuie abordate din perspectiva exigențelor conturate de asigurarea unei corelații armonioase între om, societate și natură.
Potrivit conceptului de dezvoltare durabilă a societății, comerțul are importanță strategică pentru organizarea echilibrată și viabilă a sistemelor economice și sociale din orice țară. În activitatea sa comerțul a devenit un sector de activitate precisă, cu grad ridicat de complexitate, structurat pe domenii interioare multiple , în cadrul cărora roluri importante revin distribuției de gros sau în sistem de retailing , configurării arhitectuarale comerciale locale, logisticii, activității de import export.
Comerțul electronic devine rapid o componentă spectaculoasă a globalizării, expansiunea tranzacțiilor electronice putând constitui o oportunitate majoră pentru comerț și dezvoltare.
Comerțul electronic permite integrarea întreprinderilor, realizând un întreg, un tot unitar. Din punct de vedere al companiei vânzătoare avantajele utilizării comerțului electronic sunt: extinderea zonelor de activitate pentru piețele naționale și internaționale, creșterea vizezei de comunicare, îmbunătățirea eficienței, reducerea efortului de inventariere și al managementului stocurilor, reducerea timpului dintre cheltuirea capitalului și încasarea contravalorii produselor și serviciilor, reducerea unor costuri de creație, procesare, distribuție, stocare și regăsire a informațiilor bazate pe hârtii, întărirea relațiilor cu furnizorii și clienții, asigurarea unor căi rapide și moderne de furnizare a informațiilor despre companie, asigurarea unor canale alternative de vânzare.
Din punct de vedere al consumatorului avantajele utilizării comerțului electronic sunt: efectuarea rapidă a cumpărăturilor sau a altor tranzacții la orice oră în zi, căutarea rapidă a produselor și serviciilor cu posibilitatea comparării tehnice și economice a ofertelor, transportul rapid al produselor și serviciilor mai ales ale celor digitale, posibilitatea participării la licitații virtuale, la reuniuni electronice din comunitățile virtuale unde au loc schimburi de idei și de experiențe, facilitarea competiției având ca rezultat reduceri substanțiale de prețuri.
Avantajele societății în urma introducerii comerțului electronic sunt următoarele: permite mai multor persoane să lucreze și să facă cumpărături de acasă, reducându-se astfel traficul și poluarea, face posibilă vânzarea unor mărfuri la prețuri mai mici, astfel încât și oamenii cu venituri mici să poată cumpăra mai mult ridicându-le standardul de viață, facilitează furnizarea serviciilor publice cum ar fi sănătatea, educația, distribuirea serviciilor sociale ale guvernelor la un cost redus și cu o calitate îmbunătățită.
Instrument juridic fundamental în dreptul privat, contractul nu putea să evite adaptarea la noile tehnologii impuse de evoluția societății spre lumea virtuală. Încheierea contractului în formă electronică respectă liniile tradiționale trasate prin legislația în vigoare, în special Codul Comercial – oferta și acceptarea fiind supuse acelorași condiții de fond ca și omoloagele lor clasice. Doar forma de exprimare a cestora două diferă , fiind vorba evident de forma electronică, pentru că cele două reunindu-se dau substanță contractului ce are el însuși formă electronică.
Sistemele de rezolvare alternativă a disputelor prezintă niște avantaje generale, care nu sunt legate direct de zona comerțului electronic, cum ar fi degrevarea instanțelor de judecată de anumite pricini. Pe de alta parte, un avantaj general pentru zona de comerț electronic, în situația în care un astfel de sistem ar fi implementat, este acela de creștere a încrederii.
Propuneri
Interpretarea legislației aplicabile comerțului electronic și explicarea ei consumatorilor și magazinelor online
Multe dintre problemele care apar între consumatori și magazinele de comerț electronic sunt rezultate din necunoașterea regulilor care guvernează acest domeniu. Legislația nu este unitară, termenii sunt uneori criptici pentru consumatori, iar uneori se contrazic între ei. Un ghid oficial referitor la legislația aplicabilă comerțului electronic poate face mai ușor pentru cei care intră pe piață (în mare parte companii mici) să cunoască regulile domeniului. De asemenea consumatorii se pot referi la aceste documente atunci când au nevoie de o interpretare referitoare la legislația aplicabilă.
Informare mai bună privind dreptul de denunțare unilaterală. Precizarea excepțiilor și a drepturilor consumatorului
Una dintre metodele deja impusă de legislația română pentru a mări încrederea în tranzacțiile la distanță este dreptul de denunțare unilaterală pentru consumatori. Cu toate acestea o parte dintre magazine nu știu, iar o bună parte din consumatori încă nu cunosc acest avantaj. Se pot propune de către autorități și niște imagini-tip care să fie promovate de fiecare magazin care acceptă acest sistem sau care este exceptat datorită tipului de produse desfăcute.
Utilizarea completă a potențialului mijloacelor electronice de comunicare la distanță: îmbinarea informației scrise cu cea audio – vizuală.
Așa cum am văzut de lege lata doar înscrisul în formă electronică este mijloc de probă acceptat în procedura civilă, fapt care limitează potențialul de transmitere a informației care este cuprins în celelalte forme de înregistrări electronice.
Anexa nr.1
BIBLIOGRAFIE
Bîrsan Corneliu, Constantin Stătescu, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Hamangiu, 2008
Bleoanca Alexandru, Contractul în formă electronică, Editura Hamangiu, București, 2010
Boroi Gabriel, Drept civil. Partea generală, Editura Hamangiu,București, 2010
Ciobanu George, Contractarea în comerțul internașional, Editura Universitaria, Craiova, 2008
Dobre Claudia, Comerț internațional, Editura Universitaria, Craiova, 2010
Dumitru Mazilu, Dreptul Comerțului internațional, Editura Lumina Lex, București, 2008
Florescu Dumitru, Contractele de comerț internațional, Editura Universul Juridic, București, 2009
Liviu Gavrilescu, Oliviu Matei, Totul despre comerțul electronic, Editura Risoprint, 2010
Liviu Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile. Vaolumul II.Contractul, Editura Universul Juridic, București, 2009
Moinescu Gabriel, Dreptul comerțului internațional, Editura Sitech, 2009
Oprea Alina, Dreptul comerțului internațional, Editura Risoprint, 2010
Vătășescu Mircea, Relații Economice Internaționale, Editura nic Vox, 2008
Sitaru Dragoș Alexandru, Dreptul comerțului internațional.Tratat., Editura Universul Juridic, București, 2008
Revista de Drept Comercial, nr. 6/2004
Revista de Drept Comercial, nr.4/2010
Revista de Drept Comercial, nr.5/2010
Revista de Drept Comercial nr. 9/2010
Report on Electronic Data Interchange, A/CN.9/350, 1991
www.epayment.ro
www. snec.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dezvoltarea Progresiva a Dreptului Comertului International. Importanta Comertului Electronic (ID: 127384)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.