Dezvoltarea Personalitatii Adolescentului

Dezvoltarea personalității adolescentului

CUPRINS

ARGUMENT………………………………………………………………………………………….p4-5

CAPITOLUL I- ADOLESCENȚA………………………………………………………………..p6-12

CAPITOLUL II-FACTORII DETERMINANȚI DEZVOLTĂRII ARMONIOASE AI PERSONALITĂȚII ADOLESCENTULUI…………………………………… p13-20

CAPITOLUL III- SOCIALIZARE ȘI ÎNȚELEGERE PSIHOSOCIALĂ A ADOLESCENTULUI PRIN STIMULAREA INTELIGENȚEI EMOȚIONALE…………………………………………………………………………………….p21-31

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………..p32

ARGUMENT

CAPITOLUL I

ADOLESCENȚA

Adolescența este o perioadă în dezvoltarea organismului uman,care urmează pubertății și precede starea de adult. Este cuprinsă, în general, între 14 și 18 ani, având multiple aspecte particulare de la individ la individ. Se caracterizează prin dezvoltarea fizică și neuropsihică. E timpul în care se conturează personalitatea.

Dar este o definiție rece, seacă, ce contrastează puternic cu focul care arde în trupurile în plină transformare, în sufletele care iau prima dată contact cu dragostea,cu puterea infinită pe care ți-o dă inconștiența și inocența acestei vârste.

Stadiul adolescenței (de la 14 la 18/20 ani) dominat de adaptarea la starea adultă, de procesul de câștigare a identității, de intelectualizarea pregnantă a conduitei urmat de stadiul adolescenței prelungite (de la 18/20 la 24/25 ani) dominat de integrarea psihologica primara la cerintele unei profesii, la conditia de independenta si de optiune maritala. Dupa iesirea din pubertate are loc în mod intens iesirea din societatea de tip tutelar, familial si scolar si intrarea în viata cultural-sociala mai larga.

Se disting urmatoarele stadii:

(a)Preadolescenta. Aceasta este o etapa de stabilizare a maturitatii biologice. Multi autori considera întreaga pubertate ca preadolescenta. În aceasta etapa se contureaza si se adânceste mai mult individualizarea si se dezvolta caracteristicile constiintei si ale constiintei de sine. Este o faza de intensa dezvoltare psihica, încarcata de conflicte interioare. Tânarul manifesta înca o oarecare agitatie si impulsivitate, unele extravagante, momente de neliniste si momente de dificultate , de concentrare, oboseala la efort. Expresia fetei devine însa mai precisa si mai nuantata. Pofta de mâncare este înca dezordonata, selectiva si în crestere. Individualizarea se intensifica pe planurile intelectual si de relationare. Parerile personale încep sa fie argumentate si capata deseori o validare de generatie (s-au schimbat vremurile…pe vremea noastra…!). Începe sa creasca interesul pentru probleme abstracte si de sinteza, dar si pentru participare la roluri mai deosebite. Se rafineaza interesul pentru lectura, filme, TV, tehnica etc. Apare mai pregnanta dorinta de afirmare personala ca expresie a socializarii, iar experienta afectiva se nuanteaza si se impregneaza de valori.

(b) Adolescenta propriu-zisa sau marea adolescenta (de la 16/18 ani la 20 ani). Se caracterizeaza printr-o intelectualizare intensa (dezvoltare a gândirii abstracte), prin îmbogatirea si largirea încorporarii de conduite adulte. Exprimarea independentei nu mai este dezirativa si revendicativa ci expresiva, mai naturala. Adolescentul cauta mijloace personale de a fi si de a aparea în ochii celorlalti. Îl intereseaza responsabilitati în care sa existe dificultati de depasit spre a-si masura fortele. Individualizarea si constiinta de sine devin mai dinamice si capata dimensiuni noi de „demnitate” si „onoare”. De la o forma de evaluare impulsiva se trece la forme de evaluare în care cauta sa se exprime originalitatea. Gustul personal are mai mare pregnanta si se poate sustine si demonstra. Intensa este si socializarea aspiratiilor, aspectele vocationale, profesionalizarea ce se contureaza treptat. Tânarul este pregatit psihologic si se pregateste moral si aptitudinal, îl atrag cunostintele pentru confruntari sociale complexe (examene, pr probe, concursuri etc.)pentru a se exprima ca atare.

(c) Adolescenta prelungita (de la 18/20 la 25 ani) cuprinde tineretul deja integrat în forme de munca precum si tineretul studentesc. Sub o forma sau alta, independent este dobândita sau pe cale de a fi dobândita la aceasta vârsta, fapt ce aduce cu sine un plus de energizare a personalitati. Viata sentimentala este intensa, dar relativ instabila. Aceasta este etapa învatarii rolului sexual. Este o perioada în care au loc angajari matrimoniale. Acest din urma fapt va contura o noua subidentitate implicata în responsabilitati legate de constituirea unei noi familii, ceea ce va crea conditia intimitatii ca forma de traire noua. Intimitatea nu se refera, ca si identitatea, numai la sexualitate, ci si la prietenie, angajare (E.Erikson).

În ansamblu, perioada adolescentei cuprinde cel putin trei categorii de reactii legate de modificarile descrise mai sus.

a)Se dezvolta preocupari ale constiintei si constiintei de sine (ca perceptie de sine întâi, inclusiv schema corporala) ca expresie a identitatii ego-ului. Puberul si adolescentul sunt confruntati cu schimbari multiple prin care trec, cu transformarile obiective si subiective legate de maturizarea sexuala, de descoperirea dimensiunilor realitatii sociale precum si de descoperirea propriei identitati.

b) Modificarea si transformarile ce conditioneaza iesirea din conformismul infantile au loc prin opozitie, încarcata de cerinta de cautare a identitatii, ceea ce face ca sa se treaca printr-o experienta personala densa, trecere impregnata de nesiguranta si de nazuinte puternice spre independenta si libertate, demnitate si onoare. Nesiguranta are la baza spargerea sentimentului infantil de dependenta. În acelasi timp, libertatea si independenta fata de relatiile parentale sunt adesea frustrante si creeaza nu numai nesiguranta, ci si sentimente de culpabilitate. Aceleasi fenomene au loc si cu privire la grup. Apartenenta la grup este competitiva si adesea tensionala, ceea ce va genera sentimentul de dependenta, dar concomitent si de independenta si o oarecare nesiguranta.

c) În al treilea rând are loc gasirea unei identitati vocationale ce priveste un fel de autocunoastere si autodescoperire de posibilitati sau incapacitati. Identitatea vocational este axata mai ales pe trasaturi de caracter si pe interese si abia în al doilea rând pe aptitudini – în perioada pubertatii – pentru ca sa se dezvolte apoi din ce în ce mai mult si identitatea aptitudinala. Foarte sinuos, acest aspect de identitate nu realizeaza întotdeauna concordanta între interese si aptitudini. Treptat, aspiratiile vor modela spectrul vocational pe axa profesionalizarii, fenomen mai pregnant în perioadele adolescentei (marea adolescenta si dupa aceea).

Din punct de vedere psihopedagogic, vârsta adolescenței este considerată atât:

– Vârsta de aur,

– Vârsta marilor elanuri,

– Vârsta integrării sociale,

– Vârsta "laboratorului" personalității care duce la cunoaștere de sine, autodescoperire și autovalorizare, dar și

– Vârsta ingrată,

– Vârsta crizelor, a nesiguranței, a insatisfacției,

– Vârsta dramelor,

– Vârsta viselor "neîmplinite", a iubirilor "imposibile", a relațiilor "dezastruoase".

Adolescenții sunt într-un proces de a se înțelege pe ei înșiși și de aceea au un comportament în permanentă schimbare. Adolescenții au dorința de a se realiza și de a fi unici și adoptă trei tipuri de conduite: fie de revoltă, fie de închidere în sine, fie de exaltare și afirmare.

Obiectivele adolescentului

Într-un studiu condus pe aproximativ 8000 de adolescenți și 10.000 de părinți, autorii studiului au identificat 7 obiective pe care majoritatea adolescenților caută să le atingă în mod intuitiv în perioada adolescenței:

Realizările – satisfacția de a realiza o performanța într-un anumit domeniu.

Prietenii – lărgirea grupului de prieteni prin legarea de noi prietenii și păstrarea lor.

Sentimentele – înțelegerea propriei persoane prin împărtășirea propriilor sentimente, trăiri cu o altă persoană.

Identitatea – sentimentul de a ști "cine sunt", de a fi recunoscut ca o persoană de valoare.

Responsabilitatea – încrederea de a ști că "pot să stau pe picioarele mele și să iau decizii responsabile".

Maturitatea – transformarea din copil în adult.

Sexualitatea – acceptarea responsabilității noului rol ca ființă sexuată.

I1. Adolescența în viziunea istoriei

Din punct de vedere istoric , adolescența –ca etapă de viață distinctă-este o descoperire recentă.Societățile din trecut așa cum se întâmplă și astăzi în unele societăți primitive, promovau ritualuri de inițiere care marcau granița dintre copilărie ,dar nu recunoșteau existența acelei vârste intermediare căreia noi , modernii îi spunem adolesscență.

În lumea greaca și romană, neastâmpărul și instabilitatea emoțională a tinerilor erau explicate prin teoria fluidelor umorale , conform cărora tinerețea ar fi fost caracterizată printr-un exces de sânge și de căldură care, pe măssura trecerii anilor , tindea să se răcească și săse reechilibreze.

Tinerii antichității , de exemplu, au fost de multe ori zugraviți ca personaje în tragediile antice sau în oerele de artă , conform cărora , specificul acestei vârste era sinonim cu energia debordantă , entuziasmul , curajul dar și cu infatuarea , confuzia valorilor și uneori cu violența.Totuși , în afară de Aristotel, nici un alt filosof , nu a fost preocupat în a analiza mai atent implicațiile biopsihosociale ale acestei perioade din existența umană.

În societatea medievală , cât și în cea preindustrială, nu există o distincție netă între lumea copilăriei și cea a adulților .Ieșind din îndelungata perioadă a înțărcării , copii erau asimilați direct adulților , astfel încât le erau încredițate slujbe și responsabilități aproape identice;acest model social era imputabil și faptului că vârsta medie a indivizilor era net inferioară aceleia din zilele noastre.

O adolescență înțeleasă în termeni moderni este un produs al societății industriale și al condițiilor economice mai bune ce au permis milioanelor de adolescenți din lumea ocidentală să rămână mult timp excluși din forța de muncă.Introducerea școlii obligatorii și, în general o răspândire mai capilară a instrucției au contribuit la întârziera intrării în maturitate , făcând sa apară o serie de comportamente diferențiate fațăde cele specifice vârstei adulte.Către sfârșitul secolului al XIX-lea psihologii au început să studieze comportamente, atitudini și capacități ale tinerilor în intervalul de vârstă cuprins între pubertate și căsătorie.Munca lor a reprezentat prima recunoaștere formală a conceptului de alolescență.

Primul om de știință care a dat o definiție precisă a adolescenței a fost , în 1904 , psihologul american Stanley Hall.În opinia lui , comportamentele provocatoare și câteodată iresponsabile ale tinerilor trebuie considerate cu totul normale , deoarece dezvoltarea ființei umane nu este altceva decât o reproducere fidelă a evoluției societății noastre care a trecut , pe parcursul secolelor , de la o fază primitivă la una civilizată.

Trecem astăzi printr-o următoare schimbare socială datorită faptului că apare o nouă „zona” care, în viața unui individ , se plasează între adolescență și maturitate; această perioadă , deseori foarte îndelungată , este caracterizată prin absența asumării unei responsabilități și printr-un proces de comportamente riscante ,atât pe plan sexual , cât și în ceea ce privește experimentarea unor droguri și abuzul de alcool.

Trăim într-o perioadă istorică și socială caracterizată de o mare nesiguranță și instabilitate.Munca fundamentul matrurității la care a ajuns un individ , are deseori un caracter incert și precar.Această incertitudine face ca mulți tineri să-și prelungească perioada de studii nu dintr-o plăcere autentică și o motivație legitimă , ci mai degrabă pentru a întârzia cât mai mult momentul reglării de conturi , trăind într-un fel de zonă intermediară care poate dura un deceniu și chiar mai mult .Această lipsă a asumării unei responsabilități se treduce printr-o debilitare emoțională și caracterială, așa-numitul „sindrom al lui Peter Pan”, veșnicul copil care trăiește în Insula care nu există și refuză să se integreze în lumea adulților pe care o consideră ostilă , preferând să adopte comoprtamente și stiluri de viață proprii mai degrabă copilăriei și adolescenței .

Adevărații adolescenți sunt striviți între copilărie care adesea le este oferită ca o copie murdară și urâtă a vârstei adulte și o lume adultă aflată încă , de multe ori , în plină criză adolescentină , tinerii noștrii se vad nevoiți să lupte singuri pentru a dobândi identitate și valori care într-o vreme le erau transmise într-un mod natural de familie și de societate.

La această singuratate și izolare se adauga noile modalități de comunicare virtuală care, dacă pe de o parte facilitează schimburile interpersonale , pe de altă parte închid persoana într-o lume „alternativă” din care, deseori, este greu să mai iasă pe lângă faptul că îi aduc pe cei mai tineri la cheremul unor indivizi lipsiți de scrupule.În realitatea virtuală ,adolescentul se dedublează și se refugiază cu speranța de a găsi simplitate și siguranță , la adăpost de complexitatea evoluției sale personale și de incertitudinea pe care societatea , școala și familia le proiectează în viața sa.Viața de zi cu zi este reprodusă în forme lipsite de suferință și realitatea poate fi plăsmuită și reinterpretată în funcție de bunul plac al fiecăruia , lipsită de provocări și de eșecuri .Din păcate , lumea adulților , inclusiv cea științifică , se adaptează încetul cu încetul la aceste noi și periculoase moduri de viață , iar comportamentele disfuncționale ale tinerilor , legate de utilizarea noilor instrumente mediatice , deseori nu sunt suficient recunoscute și înțelese.

Lipsa unei adevărate înțelegeri și a unei participări active dein partea societății creează confuzie , izolare și teamă.Niciodată ca în acest secol al-XXI-lea lumea adultă nu s-a dovedit a fi mai nepregătită pentru a-i călăuzi pe adolescenți către maturitatea emoțională .Unde sunt, ce fac „cei mari”?Situația a scăpat de sub control .Preocupați să-i pună la adăpost pe proprii copii de sărăcia care a însoțit existența multor familii până prin anii 50 ai secolului trecut , ne-am concentrat toate resursele asupra valorilor materiale și de suprafață ale traiului zilnic :un loc bun de muncă , o casă frumoasă, o mașină de marcă, bijuterii, vacanțe în locuri exotice, haine elegante…uitând în mod voit de restul :adevăratul sens al vieții spiritualitatea înțeleasă ca disciplină și susținere , construirea unei personalități empatice și dezvoltarea unei inteligențe sociale bazate pe colaborare și rporturi sincere între indivizi.Dar care a fost principala consecință a acestui comportament?Colapsul, blocajul familiei și al valorilor care au constituit dintodeauna baza și forța acestui adevărat nucleu al societății :respectul, înțelegerea, repartizarea echilibrată a sarcinilor , ajutorul reciproc, sentimentul responsabilității și încrederea în ceilalți.Sunt părinți care își prezintă noii parteneri de viață copiilor adolescenți și li se confesează ca și cum ar fi de acceși vârstă cu ei.Mulți se laudă că „sunt prieteni” cu copiii lor…Este necesar să înțelegem că a fi părinte , înseamnă a avea sentimentul responsabilității , maturitate și echilibru .Nu se poate spune că se realizează destinul copiilor prin exemplul părinților și prin felul în care îi îndrumă îi pot ajuta să facă alegeri mai înțelepte și, mai ales , să le ofere instrumentele pentru a crește și a se maturiza.

Schimbările istorice și culturale ale diferitelor epoci au influențat modul de a privi și de a aborda această etapă de viață.De exemplu , în secolul al-XVIII-lea , înalta societate ca și clasa de mijloc primeau educație pe o perioadă îndelungată iar copii erau ținuți în familie pentru o lungă perioadă din viața lor.În Anglia ,la fel ca pe continent , exista o mare cerere pe piața muncii pentru clasa mijlocie și cea de vârf.

Adolescenții educați au devenit tot mai mult conștienți de poziția lor specială.În acea vreme , relațiile romantice cu femeile erau imposibile , datorită faptului că mariajul cerea o independență financiară.Ca urmare , la sfârșitul secolului al-XVIII-lea ,tinerii barbați se abandonau unor relații de prietenie romantică , refuzând mariajul.În mod particlar ,în Germania , tinerii bărbațiobișnuiau să jure fidelitate eternă partenerelor lor , cât și unor idealuri morale și estetice.În anii 1770, acest gen de sentimente și-au găsit expresia în mișcarea literară Sturm and Drung (Furtună și Stres), nume inspirat din titlul unei piese de teatru a scriitorului Frindrich.

În anii 1790 ,tineretul bogat („tineretul de aur”) al Franței, a protestat împotriva sobrietății revoluționare ,îmbrăcându-se în culori aprinse.Câteva decenii mai târziu , o mișcare similară s-a dezvoltat în jurul scriitorului francez Victor Hugo .Un grup de tineri artiști și pseudoartiști ,se opuneau convențiilor , ei au ales o formă specifică de exprimare de sine prin acel slovenlines(persoană neângrijită și dezordonată în aspectul său exterior) .Se întâlneau în cafenelel din centrul Parisului și erau numiți „boemi” .Inițial rezervat pentru tinerii artiști și intelectuali care se distingeau prin atitudinea lor antiburgheză ,conceptul de boem a fost meult timp , atribuit adolescenței , în general.

Cea mai importantă contribuție la instituționalizarea adolescenței , a fost extinderea necesitățtiii de absolvire a școlii pentru tineri.Această extindere a constituit exact tema centrală de analiză a lui P. Arie care a scris despre descoperirea copilăriei și a adolescenței.Aceasta a condus ,pe termen lung ,la stabilirea legală a vârstei de absolvire , devenit acum un fapt caracteristic societăților occidentale.În Olanda , de exemplu, la începutul secolului al-XX-lea , numai 10% dintre adolescenți absolveau școala , după ce își completau studiile elementare , comparat cu 50% dintre ei în 1950.În prezent , 99% dintre tinerii de 15 ani și 75% dintre cei de 16-18 ani urmează școala integral.

Regăsindu-se o mare perioadă de timp cufundați în mediul educativ, adolescențtii devin interesați în grupurile de prieteni.Ei și-au dezvoltat astfel , o adevărată modă în a se îmbrăca ,în preferințele muzicale, cinematografice , literare și de dans.La sfârșitul secolului al-XX-lea , adulții s-au confruntat cu o „cultură” proprie adolescenților ,permițând comerțului să o exploateze la maximul.

În opinia lui P.Arie , adolescența a devenit vârsta privilegiată a secolului al-XX-lea și s-a conturat mai mult ,ca un ideal al societății .Primul adolescent tipic al timpurilor moderne a fost creionat în opera Sigfried a lui Wilhelm Richard Wagner . „Muzica lui Segfried ,comentează Arie , exprimă pentru prima dată acea combinație de puritate ,putere fizică , naturalism, spontaneitate și bucurie de a trăi care vor face din adolescent eroul secolului al-XX-lea , secolul adolescenței”.

P.Arie susține că adolescența a devenit un fenomen general după primul război mondial , când trupele de pe front se opuneau cu putere generațiilor în vârstă.Din acel moment înainte , aolescența a expansionat , definindu-se pe sine ca entitate distinctă: a orientat copilăria într-o direcție și maturitatea în alta.Nici măcar căsătoria nu îi punea capăt: „adolescentul căsătorit avea să devină unul dintre cele mai clare tipologii din cultura noastră , dictându-i valorile , preferințele și obiceiurile „.Sunt de acord cu concluzia lui Arie : „Astfel , societatea noastră , a trecut de la o perioadă în care era ignorantă privind adolescența , la una în care adolescența era vârsta favorită.Acum dorim să ne apropiem de ea și să o înțelegem cât mai bine posibil”.

CAPITOLUL II

FACTORII DETERMINANȚI DEZVOLTĂRII ARMONIOASE AI PERSONALITĂȚII ADOLESCENTULUI

Formare integrală și armonioasă a personalității

Personalitatea, este prezentă în viața individului uman, dar numai potențial din momentul nașterii, în mod concret începând să dea primele semne ale existenței sale în jurul vârstei de trei ani, contur precis căpătând abia la maturitate. Cu toate că prin intermediul factorului genetic și congenital ființa umană constituie un ansamblu de virtualități, ca expresie a unei programări, nou-nascutul nu e o persoană și nu are, cu atât mai mult, o personalitate. Personalitatea constă într-un tot de trăsături.

După naștere, ambianța, îndeosebi cea socială, capătă o pondere din ce în ce mai mare în modelarea personalității. Tot dupa nastere, în procesul de personalizare intervine si factorul psihic, acesta avându-și geneza în raportul organismului cu mediul, dar constituindu-se în factor independent. La formarea personalității concurează deci factorul organic, factorul social și factorul psihic, factorul organic acționând ca potențialitate. Factorul social și factorul psihic sunt factori de întreținere,de actualizare sau de reprimare și de modelare.

Principalul mijloc de construire a personalității este constituit din învățare motivată, ajungându-se la diferențierea progresivă a comportamentului; prin crearea unui mod de comportament, a unei stereotipii dinamice, a unui sistem prin intermediul căruia acționează persoana, se realizează o anumită personalitate. În realizarea sa aceasta parcurge două stadii principale: stadiul personalității de bază care se formează prin interacțiunea primară a copilului cu familia, și stadiul personalității individuale care se formează prin interacțiunea cu grupurile sociale.

În prezent personalitatea a devenit un ideal al pedagogiei, scopul educației constând în mare parte în formarea și dezvoltarea personalității. Dar formarea personalității vizează o modelare nu doar pasivă, ci una activă, iar acest proces angajează doi factori: factorul modelator și factorul de modelat; factorul modelator implică la rândul său: modelatorul și modelul. În primii ani ai copilului, modelatorul și modelul constau în aceleași persoane, și anume părinții copilului. Odată cu vârsta școlară modelul se schimbă: acesta este acum învățătorul și mai târziu profesorul, iar odată cu pubertatea modelul poate fi luat dintr-un roman, dintr-un film, dintr-o piesă de teatru. Odată cu creșterea, copilul modelat se comportă ca un factor activ, implicându-se din ce în ce mai mult în procesul de modelare. În toate cazurile, în formarea personalității, în afara modelatorului propriu-zis, acționează întreaga ambianță fizică și socială, perioadă în care nu mai intră în discuție numai formarea, ci și dezvoltarea personalității.

Dezvoltarea personalității are loc din exterior prin acțiunea susținută a unui educator, concomitent cu acțiunea din interior, prin autodezvoltare, știut fiind faptul că procesul de autodezvoltare este continuu.

Perioada de pubertate, urmată de cea a adolescenței, este perioada când copilul, datorită creșterii spiritului de observație și maturizării gândirii, nu mai ia în considerare ceea ce i se spune, ci începe să-și formeze păreri care foarte adesea nu mai sunt în concordanță cu cele ale părinților. Încercările acestora de a-și impune punctul de vedere făcând apel la autoritatea părintească nu fac decât să zdruncine însăși temelia autorității.

Copiii sunt în general receptivi la frumos, motiv pentru care, pentru atingerea acestui scop, unul din mijloacele cele mai bune îl constituie sentimentul estetic care trebuie transmis copilului, sentiment prin intermediul căruia se poate obține o modelare a personalității, în special pe plan afectiv, de cea mai înalte calitate. Ordinea și curățenia, muzica, desenul, pasiunea pentru colecții, literatura, traforajul, excursiile sunt o parte din formele frumosului accesibile copilului, pentru ca adolescentul să-și dezvolte personalitatea normal și armonios.

La ieșirea din copilărie și începutul adolescenței, ca și în tot decursul acestei perioade, avem în fața noastră dezvoltarea impetuoasă a unei personalități cu trăsături în plină formare. Adolescența propriu-zisă  se caracterizează printr-o echilibrare puternică, intimă a concepției despre lume și viață, prin clarificarea și intensificarea elaborării idealurilor omului, printr-o mare dezvoltare a laturii cognitive, afective și voliționale a personalității.

Caracteristicile cele mai importante ale adolescenței sunt:

dezvoltarea constiintei de sine (a identitatii)

afirmarea propriei personalități;

integrarea sociala;

Dezvoltarea conștiinței de sine

Problema principala a perioadei adolescentei este aceea a identificarii de sine (personale) sau a dezvoltarii constiintei de sine. Dezvoltarea constiintei de sine este prezenta si în perioada scolara mica si se contureaza pe baza rezultatelor activitatii si a compensatiei si raportarii acesteia la ceilalti si la cerintele lor. Perioada pubertatii si adolescentei repune problemele dezvoltarii constiintei de sine datorita, pe de o parte, modificarilor ce survin în sistemul general de cerinte ce se manifesta fata de puber si adolescent, iar, pe de alta parte, datorita schimbarilor prin care trece personalitatea cu structurile si substructurile sale. De aceea, dezvoltarea constiintei de sine se complica. E vorba de intensificarea perceptiei de sine care are câteva aspecte, dintre care: propria-i imagine corporala, identificarea si constiinta ego-ului, identificarea sensului, rolului si statutului sexual si mai ales a celui social (în adolescenta). Perceptia de sine si imaginea corporala devin critice, datorita schimbarilor de silueta, fizionomie si tinuta.

a)Îmaginea corporala, aflata la periferiile constiintei în copilarie, devine din ce în ce mai centrala încorporându-se în constiinta de sine si începe sa fie perceputa ca atare. Fara imaginea corporala nu se poate organiza identificarea. Puberii si puberele au o etapa de scrutare mai profunda a caracteristicilor corporale si mai ales ale fetei. E perioada în care stau mai mult în baie, se privesc în oglinda (narcisism), identifica amanunte ignorate ale fruntii, ale gâtului, ale ochilor, ale zâmbetului etc. Oglinda capata noi functii. Dorintele de retus sau de mascare a diferitelor impuritati ale pielii sau alte tipuri de aspecte devin evidente, mai întâi la fetite. Aceste retusuri exprima dorinta de ajustare a sinelui corporal, dorinta de a aparea agreabil(a) si prezentabil etc. Totodata, aceste ajustari reprezinta conturarea sinelui social si apiritual. Adeseori puberii aflati în fata oglinzii fac grimase, zâmbindu-si, cautând expresiile cele mai diferite pe care pot sa le reproduca. Narcisismul puberal este alternativ critic si îngaduitor, cu moment devastatoare câteodata. Identificarea nu este un proces simplu si direct.

Copilul si-a construit între timp o imagine de sine din experienta sa generala conturata prin ochii celorlalti. El se considera puternic sau slab, cu trasaturi placute sau nu. Aceasta experienta inflenteaza imaginea de sine din timpul puseului de crestere si dinspre finalul acestuia. De aceea, acei copii care erau slabi si debili înainte de puseul de crestere puberal, au tendinta de a se vedea mai mici si mai slabi decât sunt în realitate; cei ce erau puternici si voinici tind sa se considere ca atare, chiar daca în timpul puseului puberal au devenit longilini si firavi. Se preocupa mai mult de aspectele fizice tinerele fete. Adeseori pubertatea le sporeste gradul de atractivitate, dar ele nu constientizeaza acest fapt daca în copilarie nu au fost considerate atractive. În perioada centrala a pubertatii fata este adeseori dizgratioasa, privirea usor neclara si se evita contactul vizual. Uneori apar dermatite sau acnee suparatoare, zonele din jurul nasului devin, de obicei, mai lucioase, mai grase. Toate aceste aspecte constituie motive de îngrijorare pentru puberi si adolescenti. Nemultumit de înfatisarea sa, puberul se îndoieste de sine, se crede mai putin inteligent, aratos si respectat, pentru ca se percepe pe sine cu nemultumire. Perceptia de sine se poate manifesta ca negativa si în cazul progresului scolar slab sau al inadaptarii scolare. Aceasta, deoarece modul în care puberul este privit de colegi si de profesori afecteaza structurarea autoconstiintei. Între elevii unei clase si profesori se constituie forme de feed-back complexe. În cazul în care puberul are o autoconstiinta mai înalta decât atitudinea evaluativa a altora despre el, se simte izolat, depresiv si se zbate în a gasi forme de exprimare care sa aduca acceptarea si admiratia. În aceasta optica se manifesta teribilismele, cresterea la paroxism a opozabilitatii, criza de originalitate – uneori sublimari (în arta, poezie, literatura etc.), iar – alteori – în acte delincvente.

Tinerii cu estimatii de sine înalte si cu buna acceptanta în colectiv primesc sarcini scolare cu expectatie pozitiva, cu încredere. Ei îsi sustin întotdeauna opiniile cu încredere. În genere, acestia au mai putine probleme personale. Tinerii ce au estimatia de sine joasa nu manifesta initiative, nu vor sa se exprime ca sa nu greseasca sau sa supere pe altii – adeseori o fac pentru ca nu vor sa atraga atentia. Au probleme personale legate de dificultatile lor.

Expectatia parintilor fata de rezultatele scolare ale copiilor are de asemenea un rol important în dezvoltarea constiintei de sine. Mai ales mamele se preocupa de problemele rezultatelor scolare. Mamele copiilor cu autoconstiinta înalta, siguranta în adaptarea scolara si rezultate bune au tendinta de a manifesta conduite lejere fata de copiii lor, se mândresc cu rezultatele scolare, dar în fapt mentin reguli severe si cerinte fata de tineri din teama ca acestia sa nu scada atentia fata de obtinerea de rezultate bune scolare. În pubertate, parintii cu expectatie înalta suplimenteaza pâna la refuz preparatia scolara a tinerilor. Mamele cu expectatie joasa au tendinta de a subevalua capacitatile acestora si trateaza uneori copiii ca pe o povara, ceea ce erodeaza dezvoltarea constiintei de sine a acestora. Exista ca atare forme subtile de feed-back între tineri si familiile lor, forme ce opereaza pe terenurile autoevaluarii si ale formarii constiintei de sine.

Perceptia de sine alimenteaza ideea de sine. Sinele cuprinde 3 feluri de elemente: sinele corporal material, sinele social si sinele spiritual. Sinele corporal material se refera la corp, vesminte, familie, camin, carti, obiecte, dar si prieteni, vecini etc., deci la tot ce poseda o persoana. Al doilea, sinele social, consta din reputatia si recunoasterea unei identitati anume, consideratia pe care o obtine o persoana în mediul sau. Unele componente ale sinelui social au o mai mare pondere si importanta decât altele. Asa sunt onoarea, reputatia. Sinele social încorporeaza o experienta sociala de roluri si de statute sociale. A treia componenta a sinelui este a sinelui spiritual si se exprima prin constiinta propriei activitati, a tendintelor si aptitudinilor psihice. Aceasta este „sanctuarul emotiilor si dorintelor” (W.James), este teritoriul actelor de vointa si reprezinta trairile prin care omul se simte mai profund în sine însusi atât prin perceptia lumii, cât si prin procesele intelectuale pe care le poseda. Sinele are o natura sociala în toate acceptiile si elementele sale componente.

(b) Iesirea din conformismul infantil este echivalenta cu câstigarea independentei. Întrucât exista cel putin trei feluri de dependenta: material-economica (instrumentala), emotionala (de confort afectiv si de apartenenta) si de mentalitate (valori), dobândirea independentei este complicata si conditionata de ce anume se considera în societate si de catre parinti si colegi ca înseamna independenta (limitele acceptate pe acest plan). Exista o conditionare a câstigarii independentei prin modelele de acest gen care intra în zonele de observatie ale copilului pâna la intrarea în pubertate si adolescenta. Prima care se dobândeste este independenta de mentalitate (valori). Aceasta se realizeaza prin devalorizarea unor idei considerate valide în copilarie si a unor obiceiuri care devin considerate învechite sau demodate si sunt tratate ca atare de catre puberi si adolescenti. Independenta emotionala (de apartenenta si confort afectiv) este dificil de dobândit mai ales în cazul tinerelor fete. Dependenta afectiva ca si dependenta material-economica sunt deosebit de active fata de parinti în pubertate si adolescenta si complica obiectivarea tendintelor naturale spre independenta. În pubertate intra în stare critica, totusi, dependenta afectiva. Puberii încep sa se îndoiasca de profunzimea afectiunii parentale. Aceasta li se pare lipsita de tensiune, interpreteaza momentele de ignorare sau de neatentie ca expresii ale lipsei de afectiune, iar momentele de grija si interes, ca intrusiuni în viata personala pe de o parte, si ca acte de rutina si obligatie, pe de alta parte. Dupa astfel de evaluari, tânarul se simte vinovat si rau. Totusi, se reia procesul. Relatiile dintre parinti par de asemenea plate si banale si încarcate de compromisuri. Disponibilitatea afectiva a puberilor si adolescentilor este foarte larga si încarcata de aspiratii si sperante – ideale si necomparabile fata de ceea ce vad. Expectatiile pe acest plan sunt foarte înalte. Relativ înalta este si sugestibilitatea. Dependenta material-economica (instrumentala) devine greu de suportat desi creeaza conditii de exercitare de mici acte de independenta.

c) Identificarea vocationala se manifesta la puberi mai mult ca o descoperire de

aptitudini, capacitati si abilitati, apoi ca pregatire pentru examene de admitere în

învatamântul superior sau în alte forme de instruire postliceala. Viata sociala este

încarcata de experienta si modele profesionale (vocationale). Modelele profesionale se

considera ca accesibile prin efort intelectual si practic, de munca si randament, dar si ca

fiind conditionate de aptitudini înalte.

Afirmarea propriei personalități

Descrierea, oricât de schematică, a ,,portretului” adolescenței nu poate ignora problema originalității ca atribut predilect al indivizilor care o traversează. Dorința de originalitate reprezintă, din punct de vedere psihologic, o caracteristică esențială a adolescenței, numită tendința afirmării de sine, tendința de afirmare a propriei personalități.

Dorind să atragă atenția asupra sa, adolescentul se consideră punctul central în jurul căruia trebuie să se petreacă toate evenimentele. Forțele proprii sunt considerate superioare față de ale celorlalți oameni, opinie care decurge dintr-o insuficientă cunoaștere de sine. Acesta dorește ca toate acțiunile sale să fie cunoscute și apreciate de adult.

Un mijloc curent de afirmare îl constituie aspectul exterior, adolescenții căutând să se evidențieze prin fizicul bine conformat, îmbrăcămintea care diferențiază, care scoate în relief propria persoană. Vizibilă este și o altă expresie a tentației originalității în adolescență – limbajul ,,colorat”, presărat cu expresii ,,căutate”, cu neologisme și arhaisme. Adolescentul își alege cu grijă cuvintele, utilizează din abundență citate și expresii celebre, maxime și cugetări savante despre care insinuează că i-ar aparține. În privința limbajului, adolescenței îi este proprie și tendința de ermetizare a acestuia, de folosire a unei vorbiri ,,cifrate”, și anume, a unei vorbiri populate de expresii argotice. De obicei, circulația acestui fel de limbaj are loc în cadre restrânse, în grupuri spontan constituite și combaterea acestui fenomen necesită eforturi educative prelungite.

Dominanta pentru tentația originalității la această vârstă este prezența spiritului de contradicție. În special discuțiile dintre adulți, la care iau parte și adolescenții, ajung repede să fie monopolizate de întrebările iscoditoare ale acestora din urmă, de afirmarea spiritului lor de contradicție. Nu de puține ori, adolescentul se contrapune în discuție chiar când e conștient de faptul că nu are dreptate. El e mobilizat atunci de aceeași statornică tentație de a atrage atenția asupra sa, de a se afirma, de a fi luat în seamă.

Integrarea socială

Esența integrării sociale constă în atașamentul din ce în ce mai conștient și mai activ la grupul căruia îi aparține (clasa, școala, marele organism social). Cu cât înaintează  în  vârstă, cu atât el este mai obiectiv în judecățile sale, aprecierile efectuându-se în funcție de criteriile sociale pe care și le-a însușit. Dorința de a cunoaște valorile sociale și culturale se manifestă riguros și tenace. Integrarea adolescenților în aceste valori ale colectivității contribuie la formarea concepției despre lume și viață. Datorită experienței de viață limitată și a lipsei unor criterii de autoapreciere corectă, adolescenții au nevoie de consiliere și îndrumare discretă, fiind sprijiniți să-și formeze idealul de viață, să-și perfecționeze judecățile morale și să-și ridice nivelul conștiinței și al conduitei morale.

De regulă, adolescenții se confruntă cu probleme de genul:

 teama de a-și asuma responsabilitatea: o relație de prietenie presupune o responsabilitate față de celălalt partener care, printre altele, trebuie ajutat atunci când are nevoie;

 teama de a nu fi manipulat: astfel de persoane sunt deosebit de atente să observe comportamente de manipulare chiar acolo unde nu este cazul;

 teama de a nu-l deranja pe celălalt: datorită acesteia relația între cei doi se depreciază întrucât se instalează un zid care nu le mai permite să-și împărtășească sentimentele;

Atunci când individul ajunge la perioada adolescenței, el este în căutarea unei noi identități. A avea o identitate înseamnă a fi cineva, a ocupa o anumită poziție într-un context social dat, a juca un anumit rol, a dispune de un anumit statut. Practic, identitatea unei persoane reprezintă un răspuns explicit sau implicit la întrebarea ,,Cine sunt eu?”. Transformările care se produc în întreaga structură a personalității adolescentului au implicații deosebit de importante: maturizarea fiziologică, dezvoltarea capacității de cunoaștere, apariția de noi dorințe și sentimente dau adolescentului impresia că este o persoană cu totul nouă, diferită de copilul care era până de curând. Abandonarea vechii identități creează uneori sentimentul de vid, lipsă de repere și dezorientare. Pentru a se echilibra și a se redescoperi pe sine însăși el caută noi identificări, noi modele de personalitate la care să se raporteze. Astfel, adolescentul devine treptat conștient nu doar de ceea ce este, ci și de ceea ce poate deveni.

Adolescența este stadiul în timpul căruia individul caută și își dezvoltă o identitate proprie.

Obiectivul major al adolescentului în această etapă de dezvoltare este formarea identității eului – o identitate durabilă și sigură sau simțul sinelui. Identitatea eului se structurează în jurul a trei componente principale:

 simțul unității sau acordul între percepțiile sinelui;

 simțul continuității percepțiilor sinelui în timp;

 simțul reciprocității între propriile percepții ale sinelui și modul în care individul este perceput de ceilalți.

Pentru a-și dezvolta un simț coerent al identității, adolescenții testează diferite roluri. Atitudinile și valorile stabile, alegerea ocupației, căsătoria și stilul de viață se integrează gradual și fac posibilă trăirea identității propriei persoane și a celor din jur. Eșecul în dobândirea unei identități ferme, confortabile și durabile are ca rezultat o așa numită difuziune a rolului sau un simț confuz cu privire la cine este și ce face o anumită persoană. Astfel, în timpul celei de-a cincea crize psihosociale (adolescența, de la 12 ani până la aproape 20 de ani) copilul, acum un adolescent, învață răspunsul satisfăcător la întrebarea „Cine sunt eu?” Chiar și adolescentul cel mai bine adaptat la schimbările perioadei trăiește sentimente de difuzie a identității: majoritatea băieților și foarte multe fete trăiesc experiențe de delicvență minoră, rebeliune, sau puternice îndoieli care copleșesc tânărul.

Dezvoltarea pozitivă în timpul primei părți a adolescenței implică dezvoltarea unei perspective mult mai mature asupra timpului, iar tânărul dobândește sentimentul siguranței de sine (ca opus îndoielii și nesiguranței), începând să experimenteze diferite roluri – de obicei în mod constructiv. Adolescentul este acum capabil să își fixeze obiective și să anticipeze realizarea lor fără a se lăsa „paralizat” de sentimente de inferioritate sau de o perspectivă temporală inadecvată. În adolescența târzie se stabilește foarte clar identitatea sexuală – masculinitate sau feminitate. Ca urmare, el caută pe cineva care să îi fie modelul și sursa sa de inspirație și, gradual, își dezvoltă propriul set de idealuri (dezirabile din punct de vedere social, atunci când cursul dezvoltării este pozitiv).

Criza caracterizată de confuzia identității și confuzia de rol din timpul adolescenței este, în opinia multor psihologi, criza care domină întreaga dezvoltare umană.

Adolescenții trăiesc o așa numită experiență a difuziei identității, care implică un puternic sentiment de nesiguranță. Pentru adolescent, sarcina principală a acestei perioade este să ajungă la dobândirea unui sentiment al identității care poate fi definit ca fiind: “sentimentul de a te simți acasă în propriul corp, sentimentul că știi încotro mergi, precum și certitudinea recunoașterii din partea celor care contează”.

Efectele socializarii negative

Scopul socializarii este integrarea sociala a individului, a adaptarii acestuia la conditiile de mediu precum si a respectarii normelor, legilor si valorilor culturale.

Socializarii negative îi urmeaza un comportament care presupune abaterea de la normele social recunoscute dar care corespunde cerintelor normelor si valorilor unui grup marginal si deviant, iar socializarea negativa apare atunci când socializarea pozitiva esueaza.

Consideram ca socializarea negativa se realizeaza de catre grupurile marginale în general, dar poate fi realizata si de alte grupuri delincvente, sau chiar de oricare dintre factorii socializarii care vin în contact cu individul. Deficitul de socializare manifestat la anumiti indivizi sau grupuri sociale sub forma necunoasterii, nereceptarii sau chiar respingerii sistemului de norme si valori sociale, conduce si la un esec al integrarilor sociale, ducând astfel la integrarea lor negativa care are un caracter antisocial, fiind în discordanta cu modelele, valorile si normele societatii globale.

Putem afirma ca esecul sau deficitul de socializare determina, implicit, o integrare sociala negativa, iar ambele genereaza acte de devianta si infractionalitate.

Nonconformismul nu reprezinta întotdeauna un rezultat al socializarii negative, deoarece negarea unor valori traditionale sau inventarea altora noi poate fi o cale de progres sau chiar de schimbare sociala, cu efecte benefice asupra indivizilor sau grupurilor dintr-o anumita societate.

Consideram ca efectele socializarii negative se concretizeaza în comportamentele deviante si delincvente ale celor care au fost socializati negativ. Aceste efecte pot avea repercursiuni asupra societatii dar si asupra indivizilor care savârsesc actele deviante si delincvente; îsi pot face lor însile rau, dar pot face rau si altora.

CAPITOLUL III

SOCIALIZARE ȘI ÎNȚELEGERE PSIHOSOCIALĂ A ADOLESCENTULUI PRIN STIMULAREA INTELIGENȚEI EMOȚIONALE

În ultimele decenii , psihologia părea că ajunsese să înțeleagă comportamentul adolescenților , în mare fiind satisfăcută de surprinderea mecanismelor de bază ale dezvoltării personalității la această vârstă.În ultimii ani însă , un nou domeniu de studiu cum este cel al inteligenței emoționale , a descoperit fațete exxtrem de interesnte privitoare la evoluția la evoluția adolescenților , în raport cu sine și cu ceilalți .S-a constatat de exemplu , că probelemele legate mereu de contestata autoritate parentală și intră cumva într-o sferă obscură a relațiilor părinte-adolescent și ele îsi caută o nouă rezolovare și o înțelegere mai profundă a mecanismelor care o antrenează.

Astfel ,specialiștii care au studiat inteligența emoțională au ajuns la concluzia că perioada critică prin care trece adolescentul nu a fost încă suficient înțeleasă iar psihologia clasică nu a oferit educatorilor și părinților mijloace definitive de a rezolva cu bine problemele ce apar.Steven Tobias nota că , în acest sens , merită încă, să se acorde atenție unor teme esențiale cum ar fi: să înveți să râzi cu părinții, să comunici prin intermediul unor ritualuri simple (a citi împreună un capitol dintr-o carte despre adolescenți , de exemplu)să se înțeleagă că spiritualitatea trebuie să fie o parte integrantă în dezvoltarea personalității adolescentului.Pentru că ,la urma urmei, scopul adolescenței este să formeze viitorii adulți și să învețe părinții cum să aibă „adolescenți de succes”.

Pentru o mai bună înțelegere a propriilor sentimente cât și a trăirilor celorlalți , trebuie să se stăpânească anumite modalități intuitiv-emoționale , cum ar fi ascultarea atentă, interpretarea limbajului non-verbal al corpului și al tonului vocii, elemente care uneori furnizează mai multe informații decât cuvintele.Există câteva elemente prin intermediul cărora relația cu adolescenții poate deveni una mobilă , creativă și pozitivă.Acestea sunt: manifestarea afecțiunii, a iubirii părintești, voia bună și impunerea unor limite.

Emoțiile au o influență puternică asupra felului în care învățăm cât și asupra lucrurilor pe care le învățăm.Atunci când adolescenții, ale căror emoții sunt intense , se înfurie, se simt cuprinși de frustrare , anxietate, tristețe sau alte emoții de acest fel, capacitatea lor de a învăța scade în mod evident.Folosirea inteligenței emoționale presupune ca părinții s se concentreze asupra calităților copiilor și, învățându-i să-și domine tendințele impulsive , să lege relații benefice cu cei din jurul lor, individual și în grupuri, să devină empatici și să accepte punctele de vedere ale celorlalți.

În mod constant, dragostea părinților pentru adolescenți nu trebuie să caute recompense și o altă regulă este aceea de a ne manifesta dragostea față de ei atunci „o merită” , iau note bune , îso fac curat în cameră , vorbesc politicos, etc. „Părerea pe care copiii o au despre ei înseși , notează Elias, este influențată în mare măsură de părerea pe care părinții o au despre ei, dacă nu se întemeiază chiar pe aceasta.În cazul în care părinții sunt critici și distanți , copiii sunt predestinați, deși nu chiar condamnați , să pășească în viață cu convingerea că nu sunt suficienți de buni și că, în consecință , oamenii nu-i vor iubi.Majoritatea copiilor au tendința de a crede că părinții „au dreptate”, chiar și atunci când aceștia fac lucruri reprobabile”.

Voia bună este cel mai important instrument de care dispun părinții pentru a face față tuturor gesturilor excentrice ale adolescenților.Atâta timp cât ei vor încerca să descopere , părinții vor avea nevoie de umor ca o alternativă la lacrimi sau la tentația de a ne sumlge părul din cap.

Cuvântul limită are o reputație proastă.Adolescenții privesc limitele ca pe niște restricții .Pe de altă parte , părinții se gândesc la limite ca la o măsură de „protecție” , o „graniță” sau un „principiu călăuzitor”.Limitele sunt esențiale pentru adolescenți , pentru că îi orientează într-o anumită direcție și le atrag atenția asupra unor scopuri pe care ei le pot atinge.Pe de altă parte ,există unele lucruri care trebuie să rămână „ne-negociabile”,este vorba despre lucrurile pe care adulții le prețuiesc foarte mult și la care nu au de gând , să renunțe.Evident, adulții nu se vor aștepta ca adolescenții să le mulțumească pentru ceea ce le cer.În nici un caz , adolescenții, nu vor accepta cu bucurie aceste lucruri.

Disciplina se naște din suma relațiilor pe care le au părinții cu copiii lor,din felul în care este organizată casa cât și valorile pe care le scot aceștia cel mai mult în evidență.Fără iubire și voie bună , limitele nu vor putea fi impuse .Constatările specialiștilor au arătat că adolescenții au nevoie de limite și de disciplină pentru că astfel se simt în siguranță.În cazul în care nu respectă unele dintre limite ,rolul părinților nu este de a-i pedepsi ci de a-i instrui pe copii despre valori și lucruri de care au nevoie pentru a reuși în viață.

În cazul unor probleme care presupun asumarea unor poziții logistice, mai curând decât etice, cum ar fi temele pentru acasă,ora de culcare și interdicțiile , responsabilitățiile casnice , este bine ca părinții să le ofere adolescenților câteva criterii care să dovedească faptul că limitele pot fi schimbate.La urma urmelor ,limitele trebuie să fie auto-impuse și auto-monitorizate dar și re-evaluate cu diverse ocazii.Din aceste motive , abilitatea de a fixa obiective și a rezolva probleme îi ajută pe adolescenți să urmeze o anumită direcție și să transforme ideile în acțiuni constructive.În cazul limitelor largi care se impun, este important să li se ofere adolescenților posibilitatea de a alege.

Găsirea unei identități pozitive și constructive reprezintă cea mai importantă responsabilitate a adolescenței.Există, în acest sens , o serie de provocări cu care se confruntă adolescenții:

-Cum pot înțelege cine sunt și cine voi fi în viitor?

-Cum pot construi relații benefice?

-Cum pot dobândi abilitatea de a rezolva confruntările zilnice , problemele și deciziile zilnice?

-Cum pot deveni o persoană morală, activă, responsabilă?

-Cum îmi pot forma o identitate pozitivă, constructivă?

Drumul către o identitate constructivă și pozitivă presupune câteva elemente specifice și acestea ar fi:

Încrederea : atunci când adolescenții nu se bucură de îngrijirea adecvată, ei ies din copilărie cu un sentiment greu de descris, de neîncredere în lumea înconjurătoare.

Autonomia: fără acest sentiment de încredere , este greu să devii autonom iar autonomia dobândită este limitată uneori de un sentiment puternic de rușine și îndoială.

Inițiativa: dacă părinții urmăresc doar respectarea propriilor lor principii , în loc să se concentreze asupra nevoilor copiilor , se creează premisele unor dificultăți în etapele ulterioare.

Sârguința : acesta este termenul folosit de Erikson pentru capacitatea de a urmări ceva în detaliu , în profunzime, cu insistență, aproape exclusiv.” Chiar dacă pare inoportun acest comportament , notează psihologul , el este ocazia pentru copil de al învăța să fie constant, sârguincios într-o activitate , să-și urmărească scopul propus , investind conoștințele sale și acumulând tot ceea ce se poate , despre un anume subiect”.(Erikson).

Este vârsta schimbărilor cognitive esențiale , întrucât adolescenții încep să gandească mai mult în termenii a ceea ce ar putea să fie , decât a ceea ce sunt în prezent. Acum îsi pun mai multe întrebări, iar emoțiile tind să definească încetul cu încetul aceste orientări cognitive noi . Ca un rezultat al acestor procese , pot apare manifestări extreme în legtură cu gândurile și emoțiile exprimate.

De multe ori părinții se plâng de lipsa de respect a adolescenților față de ei, considerându-se disperțuiți și minimalizați în fața lor.Hipersensibilitatea ce-i caracterizează și exagerările se aplică însă și lucrurilor și acțiunilor părinților.Dar în pofida bravadei, notează autorii M. Elias și S. Tobias , „doar pentru că aveți impresia că nu vă ascultă sau pentru că își citează prietenii ca pe Sfanta Scriptură , nu înseamnă că vor ignora valorile la care țineți dvs.”Desigur, nu va fi un impact pozitiv asupra adolescenților dacă nu există deja o relație foarte bună între părinți și adolescenți.Iubirea și buna dispoziție sunt esențiale în acest sens.

Un alt aspect important este aprecierea acordată adolescenților , prin cunoașterea corectă a aptitudinilor pe care le posedă.Aceste talente personale ajung să fie piesa de rezistență pentru care adolescentul se simte apreciat.Acest sentiment de apreciere , de recunoaștere este o parte esențială a vieții lor, fără de care dezvoltarea personalității lor ar fi grag perturbată.Ei au nevoie de aceste lucruri pentru a se aventura în lume și a-și asuma cu încredere propria identitate.Cluburile , echpele, grupurile de tineri și organizațiile civice pot și ele să servească acestui scop.

Dezvoltarea personalității presupune însușirea unor competențe care să-i ajute să se descurce într-o multitudine de situații. Între acestea, o mare importanță o au și aptitudinile inteligenței emoționale, care pot conferi viitorului adult un echilibru între rațiune , gândire și emoții și sentimente.Pentru dobândirea unei inteligențe emoționale vor trebui luate în considerare următoarele probleme, tipice pentru adolescenți :

Cum să recunoască și să eticheteze propriile sentimente și sentimentele altora;

Cum să îsi controleze trăirile intense , astfel încât șă-și poată asuma anumite responsabilități esențiale;

Cum să-și fixeze obiective și să-și facă planuri pe termen mai scurt sau mai lung;

Cum să se comporte într-un grup , atât în calitate de coechipieri cât și de lideri;

Cum să construiască relații pozitive cu diferite categorii de oameni;

Cum să-și rezolve problemele și să ia decizii;

Cum să treacă peste obstacolele cu care se confruntă.

Asolescenții își vor dezvolta aceste abilități dacă vor fi înconjurați cu iubire și voie bună.Se știe de asemena , că adolescenții uneori sunt catalogați drept egocentrici , absorbiți exclusiv de propriile lor preocupări , ignorând cerințele mediului familial. Aceasta este însă urmarea faptului că acum este perioada descoperirii de sine și nu este voeba de egoism , deși pare așa. Adolescenții sunt cei care își vor oferi sprijinul neîndoielnic în problemele sociale , ecologice și de ordin psihologic ale altora și de aceea , solicitările pline de semnificație nu vor fi refuzate.

„Adolescenții sunt o problemă pentru multe familii , pentru că nimeni nu pare să știe cum să interpreteze schimbările enorme caracteristice acestei perioade .(…)Ca părinți , aveți nevoie de toată capacitatea de conștientizare activă, pentru a rămâne sursa de înțelepciune și securitate de care adolescenții au atâta nevoie „ (Jeane Segal) Una dintre regulile menționate în studiile dedicate inteligenței emoționale a adolescenților este și așa- numita regulă de 24 de karate care sună astfel: tratații pe copiii dumneavoastră așa cum ați vrea să-i trateze și ceilalți. Astfel , părinții vor refuza să facă acele lucruri față de copiii lor pentru care , în alte condiții ar fi cerut pedeapsa cu închisoarea.

Este specific adolescenților să-și dorească să contribuie , întrucât aceste contribuții sunt modul în care ei își manifestă iubirea. S-a constatat chiar, că dacă nu li se oferă posibilitatea de a-și aduce contribuția în familie adolescenții sunt lipsiți de una din șansele de a evolua ăn această arenă și de a deveni responsabili.

Adolescența este momentul întrebărilor existențiale , de ordin filosofic, totodată.Parker Palmer și Rachel Kessler , care si-su expus opiniile într-o ediție specială publicației Managementul în educație din 1999, dedicată spiritualității , au petrecut multă vreme cu adolescenții; acestea sunt întrebările pe care le-au auzit la ei , cel mai des:

Ce anume face ca viața mea să aibă un sens și un scop?

Care dintre calitățile mele ar putea fi de folos lumii ?

Față de cine sau față de ce mă simt cel mai atașat?

Cum îmi pot depăși temerile și îndoielile?

Cum pot face față suferinței familiei mele , a prietenilor mei, a oamenuilor în general și suferinței mele?

Cine sau ce anume poate scoate la lumină latura spirituală a personalității mele?

Adolescenții au dificultăți atunci când vor să exprime în cuvinte opiniile lor despre ideile „transcendente”.Adesea este mai ușor pentru ei să se raporteze la poveștile reale sau fictive care vorbesc despre experiența altora . Iar genul acesta de discuții pot fi abordate în grupurile de tineri.Îndrumarea adolescenților pentru a reflecta asupra problemelor spirituale oferă o perspectivă valoroasă și dă naștere unui sentiment al contribuiției intens, profund și semnificativ. Cu cât adolescenții sunt mai capabili să reflecteze asupra întrebărilor de mai sus , sub îndrumarea adulților și cu ajutorul prietenilor , cu atât le va fi mai ușor să intre în contact cu propria spiritualitate.

Inteligența emoțională oferă o modalitate de comuicare indirectă cu adolescentul : mesaje pozitive , încurajatoare.De exemplu, când își vor lua hainele din dulap vor găsi un bilețel pe care scrie: „Sunt mândru de tine”. Sau: „Ai muncit din greu și te-ai pregătit foarte bine”.La micul dejun adolescenții ar putea găsi un bilețel prin care li se urează „bună dimineața” sau „o zi bună” sau „noroc la examen”.Sau când se întorc acasaă pot găsi un e-mail care să le fie de ajutor. Desigur, nu va trebui să ne așteptăm că vor mulțumi părinților pentru asta.Vor fi însă , recunoscători pentru atenția care le-a fost acordată , iar tensiunea zilnică va mai scădea .

Un rol important îl are îmbunătățirea „coeficientului personal de bună dispoziție ” ceea ce înseamnă că apelăm la umor , ori de câte ori avem ocazia. Atunci când adolescenții nu mai rezistă unei activități dificile , stresante(și maximul acestei suportabilități este de 18-20 de minute!) este bine să luăm o pauză…de râs.Pattz Wooten are un site pe internet care se numește Glume de dragul glumelor.Am putea nota în colțul umoristic al casei câte o astfel de replică:

Rareori li se întâmplă adolescenților să apuce ziua în care să știe la fel de puține lucruri ca părinții lor.

Purtați-vă frumos cu copii voștrii căci ei vor alege azilul la care veți merge.

Am avea mai puține probleme cu copilul nostru dacă acesta ar trebui să taie lemne pentru a menține televizorul sau calculatorul în funcțiune.

De asemenea se mai pot folosi și maxime pline de înțelepcine:

„Nu uita că nimeni nu te poate face să te simți inferior fără ca tu să-ți dai acordul. (Eleanor Roosevelt)

„ Nu putem face lucruri mari –putem face doar lucruri mărunte cu multă iubire.”(Maica Tereza)

Aceste mijloace de intervenție fac parte din arsenalul aptitudinal al inteligenței imita emoționale da cera pot da dovadă părinții .A folosi metodele clasice de replici usturăroare sau jignitoare , par să nu mai aibă efect.Adolescenții știu pe de rost tehnicile , strategiile și tacticile de pisăloagă ale părinților și probabil că i-ar putea imita foarte bine.”Adeseori, scrie Tara Bennett-Goleman , ceea ce ne face să ne împotrivim trăirii emoțiilor este reacția noastră obișnuită la ele .De teamă sau de dorința de a le evita , suntem incapabili să trăim experiența așa cum este , conștientizând-o în mod neutru și obiectiv”. La fel, se pare, trebuie să procedat în cazul relației cu adolescnții, acceptând cu mai multă ușurință ceea ce ei sunt , calitățile și trăsăturile lor temperamentale individuale. Chiar dacă unele reacții ale lor îi ofensează pe părinți este mai bine ca aceștia din urmă să caute o rezolvare și o înțelegere a situației, decât să se lase pradă furiei și nemulțumirii față de adolescent.

Când adolescenții au un temperament dificil , orice am face , nu este suficient ;copii au tendința de a învăța pe cea mai dificilă cale. Nu pentru că ceea ce spun părinții nu ar avea importanță, dar ei simt nevoia de a experimenta pe propria piele.Iar unii dintre ei simt nevoia să experimenteze iar și iar acele lucruri despre care părinții cred că le vor da o lecție de prima dată.Părinții cu un coeficient scăzut de inteligență , notează Jeanne Segal , își scapă de sub control copiii, în specila din două motive: „ori sunt prea exigenți ori, dimpotrivă, nu le pasă de nimic.(…).Dacă vă doare faptul că nu vă faceți auzit , amintiți-vă că împotrivirea copilului denotă nevoia sa de independență”, conchide autoarea.

Alteori părinții au tendința de a-și proiecta propriile neîmpliniri asupra copiilor dorind ca aceștia să realizeze speranțele și visurile în care ei au crezut.Părinții vor ca adolescenții să fie o versiune mai bună a lor , mai fericiți, mai instruiți, mai realizați. Alții , proiectează asupra copiilor propriile lor trăsături negative (anxietatea, stările de spirit fluctuante, impulsivitatea, tendința de a se îngrășa, etc.), fiind prea mult ocupați de a le schimba aceste trăsături mai mult imaginare, obținând în final o deteriorare a relațiilor cu adolescenții lor.

Putem spune că o bună integrare a adolescenților este direct determinată de folosirea cât mai frecventă a unor elemente aptitudinale specifice inteligenței emoționale.Ea poate fi exprimată , fie de părinți, fie de educatori în procesul educației și al orientării școlare. O mai mare sensibilitate și atenție față de comunicarea empatică cu adolescenții reprezintă o condiție esențială în construirea unui univers afectiv, emoțional echilibrat la această vârstă.

Este deja cunoscut adevărul , afirmat de cercezătorul Daniel Goleman , conform căruia reușitele , nu doar școlare dar și cele ulterioare , depind într-o proporție de 80% de nivelul personal al inteligenței emoționale și doar 20% reprezintă o consecință a coeficientului de intelogență gererală. Ca urmare, procesul educativ poate include noi elemente care să aibă drept scop dezvoltarea la adolescenți a unor atitudini emoționale , răspunzătoare în mare parte de adaptarea acestora în situațiile de viață.Înțelegerea și asumarea mecanismelor inteligenței emoționale este un proces dificil și de lungă durată. Tolerarea emoțiilor prin formarea aceea ce J. Segal numește „mușchiul emoțional”x, arată de fapt , că puterea nou dobândită izvorăște din propriile sentimente.

Comunicarea cu adolescenții pornește în acest caz , de la un element fundamental , cunoașterea sentimentelor adolescentului, folosind mai ales indiciile non-verbale.Nu trebuie să uităm de asemenea , că revolta , considerată tipică acestei vârste , trădează de fapt o formă de apărare iar vinovăția și tristețea se ascund adesea în spatele atitudinilor ofensive.

Câteva canale de comunicare părinte-adolescent pot fi definite astfel :

Canalul R.:Nu vreau să mă fac de rușine.Canalul T.:Te rog să mă asculți.Canalul C.:Am chef de ceartă.Canalul S.:Am nevoie de sprijin.Canalul A.:Am nevoie de ajutor.Cel mai interesant dintre toate acestea este canalul A, întrucât el nu este activat așa cum ar dori părinții, care și-ar oferi cu drag ajutorul în cât mai multe situații.Din nefericire pentru părinți , canalul A este activat doar în cazul unor activități strict practice (repararea bicicletei, rezolvarea unei teme) dar nu și în problemele importante cum ar fi : Ce profesie să urmez? Care este momentul potrivit pentru o relație serioasă? Cum să reușesc în ceea ce-mi propun? Atunci când apar semne clare de fustrare , unele reacții mai violente , mormăieli sau chiar expresia: „mă dau bătut” , e clar că adolescentul transmite pe canalul A.Ajutorul pe care îl doresc părinții să-l ofere însă , trebuie să vină doar în urma unor alte considerații și nu doar ca să arăte adolescentului cât de multe știu ei ca părinți , în timp ce el este un copil neajutorat.Această reacție , nu ar trăda decât un coeficient scăzut de inteligență emoțională al părinților și ar conduce la întârzierea unei comunicări autentice între cele două părți.

Odată recepționate sentimentele adolescenților, părinții vor căuta să empatizeze cu starea lor , aratându-le că înțeleg ceea ce simt și ceea ce spun. Pe lângă empatie , mai pot folosi și parafrazarea: părinții vor repeta simplu , fără a face evaluări , ceea ce spun ei că simt sau cred. Discuțiile privind problemele apărute trebuie să evite întrebările de genul „de ce”, folosind mai degrabă întrebări deschise:” cum”, „ care”, sau „ce”, „Cum te simți?”, „Care e scopul tău în această situație?” , „Ce altceva ai mai putea face?” „Ce se va petrece dacă vei continua astfel”

De asemenea , să nu uităm ,”regula de 24 karate” pentru părinții acestui secol care spune: „ Nu-i face copilului tău , ceea ce nu ți-ar plăcea să-i facă alții”. „Ne surprindem adesea , notează autorii Elias și Tobias , că ne purtăm cu proprii noștrii copii în așa hal, încât dacî altcineva s-ar purta astfel cu ei am suna la protecția copilului sau vreun avocat”.Și dacă obictivul educației este acela de a-i determina pe adolescenți să fie independenți și responsabili , atunci amenințarea și ostilitatea nu-și găsesc locul.

După ce s-au evaluat sentimentele și caracteristicile situației-problemă, cât și obiectivele propuse , vine momentul ca părinții să facă ceva!A acționa nu înseamnă a arăta deîndată superioritatea ca adulți în fața adolescenților ci, mai departe , vor fi atenți la aspectele emoționale ale relației, evitând greșelile educative greu reparabile.Limbajul corpului va arăta adolescentului indiciile non-verbale privind atitudinea părinților de a dori să comunice sau nu cu el.Dacă este privit de sus sau cu o poziție amenințătoare ,dacă părintele este relaxat sau nu, adolescentul va înțelege deîndată intențiile reale ale acestora.Contactul vizual va indica exact dacă suntem atenți la persoana care ne vorbește.A se opri o clipă din activitatea lor și a privi adolescentul în ochi reprezintă semnul dorinței de a-l asculta și de a-i răspunde.Ceea ce spun cu calm are un efect profund asupra adolescentului.Criticile, sarcasmul, lispa respectului, disprețul, pisălogeala și rugămințile nu pot fi considerate atitudini adecvate.Tonul vocii poate face ca unele cuvinte nevinovate să capete un ton jignitor.Este necesar ca părinții să fie conștienți de ceea ce spun dar și de felul în care vorbesc.

Contractele reprezintă un alt instrument eficient în relațiile cu adolescenții.”Contractele , ne spun Tobias și Elias, sunt acorduri negociabile care subliniază în mod clar obligațiile tuturor părinților și consecințele care rezultă din acestea, atât pozitive cât și negative.Contractul este similar unei hărți comportamentale.(…)Difernța între copilărie și adolescență este că părinții dețin un control redus , iar adolescenții au un cuvânt greu de spus.Ceea ce nu este rău , pentru că ne dorim ca ei să fie independenți și să își asume responsabilități”.Nu se va pretinde în nici un caz adolescenților perfecțiunea în urmărirea contractelor deși este recomandat ca ele să fie monitorizate periodic.Astefl, în situațiile în care părinții țin morțiș să-și respecte doar propriile principii morale fără a ține seama de nevoile copiilor lor, pot ajunge într-un gen de scenariu la care unii adolescenți reacționează fie printr-o revoltă fățișă , fie –în extremis-prin tentative de sinucidere.

Acestea sunt reacțiile la stres:luptă (revoltă) sau retragere (sinucidere) .Ei pot afișa o atitudine care spune: „dacă nu pot fi ceea ce-și doresc ei să fiu , voi fe ceea ce ei detestă”- tatuaje, cercei în nas, prieteni dubioși și tot restul. Din nefericire, unii adolescenți nu găsesc alte variante. Ceea ce le lipsește este o viziune a viitorului , diferită de tot ceea ce le oferă prezentul. Astfel, în loc să-și manifeste furia, ei o inteiorizează. Riscurile devin mai mari în astfel de situații , tocmai pentru că , acești copii nu manifestă indicii ale unor perturbări de ordin emoțional.

O altă problemă pe care de multe ori părinții nu o înțeleg , este raportul propriului adolescent cu calculatorul, considerat ca un fel de împlinire personală a copilului. Un studiu amplu efectuat asupra folosirii internet-ului arată că cu cât cineva folosește mai mult acest program, cu atât devine mai izolat și mai deprimat.A tasta niște cuvinte, pe care le transmiți cuiva , nu este același lucru cu a interacționa cu cineva în mod real .Componenta emoțională dispare astfel, expresia empatiei și toate mesajele non-verbale de pierd, nefiind disponibile pe ecran. Cercetătorii încep să recunoască faptul că oamenii nu au nevoie de mediul în care trăiesc să fie foarte tehnologizat, ci înțesat de contacte. Ca urmare deducem că lumea computerului nu este suficientă pentru însușirea de strategii sociale.De aceea, părinții trebuie să știe să impună cu calm , limite privitoare la folosirea computerului, asigurându-se că adolescentul interacționează cu ceilalți și într-un mod „clasic” , neloistic și liniar.

Aprecierea, apartenența , încrederea , competențele și contribuțiile vor fi întodeauna codul de acces către adolescenți.Atunci când aceste elemente nu sunt prezente sau au fost deteriorate , apar probleme majore ; de asemenea , este posibil să apară probleme atunci când un lucru pe care adolescentul îl prețuiește mai presus de orice este în pericol sau este pierdut.Richard Jessor, profesor de psihologie la Universitatea din Colorado , și autorul mai multor studii pe tema riscurilor la care sunt supuși adolescenții , ne reamintește că , în majoritatea cazurilor , comportamentul deviat al adolescenților este un strigăt de ajutor.Ei știu mai bine, dar nevoile lor sunt de natură emoțională. Revolta lor este de fapt, expresia nevoii de apreciere și apartenență , de competență, încredere și contribuții.De obicei , este un strigăt care nu se face auzit doar acasă ci , școala și prietenii resimt și ei problemele adolescentului.

Un alt principiu de conduită care presupune un coeficient ridicat al inteligenței emoționale susține că atunci când ne pierdem calmul, să ne cerem scuze.Scuzele au o importanță foarte mare pentru adolescenți .Astfel, ei își recapătă încrederea în sine și sentimentul că ocupă un loc în lume. Cerându-ne scuze arătăm de fapt , că ne pasă destul de mult de ei, astfel încât , să le vorbim serios și să recunoaștem că am greșit.Prin intermediul scuzelor ei învață ce este umilința , bun tovarăș al empatiei.În cele din urmă , scuzele îndepărtează stresul , nesiguranța, rușinea și îndoielile pe care le au adolescenții atunci când cred că ei au provocat –după părerea lor , s-au făcut vinovați de-reacția exagerată a părinților.

Autori ca Friedlander susțin că…prea mulți „P” dăunează atât părinților cât și adolescentului. Este vorba de :pedeapsă: „Dacă nu faci…o să…”;prescripția: „Trebuie să…”, „Vei face xy în abc”; proclamația: „Așa e bine”, „Tu trebuie să…”; pontajul: „Când eram de vârsta ta…”; prezentarea: „Iată cum e cel mai bine…”; presupunerea: „Nu te străduiești”, „Nu-ți pasă”, „Ești leneș”;predicția: „Vei rata”, „ N-o să reușești niciodată”, „O să adormi”, pisălogeala:”Spune-mi toate detaliile” , „Și cine mai era?”, „Și după asta?”. În loc de a face aceste greșeli de ordin educativ și emoțional , ar fi cu mult mai eficace dacă părinții ar întreba adolescenții ce ce cred ei despre ce s-a pertrecut ,de a-și exprima , ca adulți , propriile opinii și de a-și arăta îngrijorarea , într-un mod indirect.Vor întreba cum poate să le fie de ajutor în acea situație, formulând pe cât posibil doar critici constructive.

În urma studiilor realizate, autori ca Peiffer și Friendlander ajung la concluzia că există mai multe elemnte ce necesită o „transfuzie” de inteligență emoțională cum ar fi:suprasoclicitarea, incorectitudinea în relația cu adolescentul , lipsa apropierii între membrii familiei, existența unor valori contradictorii, existența unor reguli fie prea severe, fie prea lejere, recompensele insuficiente și oboseala.Se va urmari ca adolescenții să fie ajutați să dobândească astfel de aptitudini:cum să-și aducă o contribuție în familie, cum să se pregătească pentru sarcinile zilnice, cum să facă ordine după ce au avut musafiri, cum să facă de mâncare , cum să curețe după ce au făcut mâncare, cum să facă cumpărături, cum să țină socoteala chieltuielilor zilnice și a apelurilor telefonice, cum să facă economii, cum să aibă grijă de frații lor, cum să se organizeze.Toate acestea presupun anumite aptitudini , iar unii copii au nevoie de ajutor în această privință.

Se va însoți aceste deziderate cu multă răbdare, înțelegând că schimbarea este un fapt dificil și presupune ocazii favorabile.Faptul că vor face unele greșeli nu trebuie să îi alarmeze pe adulți, dar va trebui să înțeleagă că oricui îi este greu să recunoască atunci când greșește. Cunoscutul comentariu: „ți-am spus eu”, poate deveni echivalentul unei declarații de război. Mai degrabă , adulții trebuie să dovedească simțul umorului, păstrând întodeauna la îndemână o glumă…și un pachet de șervețele.A –și impune voința într-un mod brutal nu va aduce rezultatele dorite.A pretinde ceva adolescentului motivând pur și simplu „pentru că așa vreau eu „ sau altă platitudine de genul acesta, nu ne va garanta succesul.Cu cât le explicăm adolescenților mai clar deciziile noastre părintești , cu atât lor le va fi mai ușor să le accepte.Poate că nu vor fi mulțumiți , dar cel puțin vor ști că părinții au acordat atenție deciziei luate.

Pentru a oferi un model de inteligență emoțională superioară va fi necesar ca părinții să își manifeste cât mai des sentimentele pozitive față de adolescenți ,să li se arate că adulții observă lucrurile mărunte pe care le fac.În fond, linia de sosire este maturitatea.Orice eforturi s-ar depune, nu trebuie să se uite nici o clipă că adolescenții au nevoie mai ales de iubire.În tumultul vieții cotidiene uneor, se uită de acest sentiment fundamental care există între părinți și copii.Acest lucru este însă , mai important decât notele, prietenii, mașinile, CD-urile, adăpostul și hainele.Oricâte momente de furie , nemulțumire și regret ar exista datorită greșelilor copiilor , nu trebuie să se uite de iubire, pentru că de fapt părinții fac toate acestea pentru că îi iubesc și le doresc tot binele din lume.

Bibliografie

Erick Erickson -1968, La crise d’identite en adolescence, Paris , PUF

Maurice J. Elias, Sreven E., Tobias și Brian S., Friedlander-2003, Stimularea inteligenței emoționale a adolescenților , Ed.Curtea Veche, București

Bennett-Goleman, Tara-2002, Alchimia emoțională, Ed. Curtea Veche, București

Daniel Goleman-2001, Inteligența emoțională: de ce poate fi mai importantă decât coeficientul de inteligență, Ed. Curtea Veche, București

Rusu, Marinela-2005, Inteligența emoțională , empatie și comunicare interpersonală,Editura Universitas, Iași

Jeanne Segal-1999,Dezvoltarea inteligenței emoționale, Editura Teora, București

Arie P.-1962, Centuries of childhood.A social history of family life, New York:Vintage Books

Rousseau,Jean Jaques-1973, Emile sau despre educație, Editura Didactică și Pedagogică, București

Marinela Rusu-2010, Adolescenții secolului XXI:Oportunități și riscuri în dezvoltarea personală, Editura Terra Nostra

Kira Stellato-2010, Sos adolescenții:nesiguranță, emoții,prietenii de tot felul, limbajul corpului, inteligență emoțională, sex, droguri, alcool, Editura ALL, București

Dobson, James – Pregătirea pentru adolescență, Ed. Noua Speranță, Timișoara, 2004.

Arp, Claudia& David – Brusc au 13 ani sau arta de a îmbrățișa un cactus, Ed. Scriptum, Oradea, 2006.

www.pastoratie.ro

Bosmans, Phil – Nu uita bucuria, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, București, 1997.

Material Campus Diecezan al Animatorilor ACC – Cunoaștere și comunicare, Traian, 1999.