Dezvoltarea orașelor din România [304967]

ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

DEZVOLTAREA ORAȘELOR DIN ROMÂNIA

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

CONF.UNIV.DR. DINCĂ DRAGOȘ

ABSOLVENT(Ă):

PODEANU MĂDĂLINA IOANA

BUCUREȘTI

2019

Cuprins

Introducere………………………………………………………………………………………3

Capitoul 1 :Orașele din România/categorii de unități administrativ teritoriale…………….5

1.1. Împărțirea administrativ teritorială……………………………………………………….5

1.2. Scurt istoric al evoluției diviziei administrative a României…………………………………….7

1.3. Elemente și nivel de dotare al localităților urbane……………………………………..11

1.4. Ierarhizarea localităților urbane existente pe ranguri…………………………..……..12

1.5.Elemente și nivel de dotare ale localităților urbane de rangul 0 și ale localităților de rangul I…………………………………………………………………………………………12

1.6. [anonimizat] 0 și cele de rangul I……………………………………………….………….……13

Capitolul 2: Dezvoltare urbană …………………………………………………………………………………..23

2.1. Delimitări conceptuale utilizate………………….………………………………………….23

2.2. Necesitatea planificării urbane…………………………………………………….……..29

2.3. Urbanizarea și efectele sale………………………………………………………………31

2.4. Impactul social și economic al urbanizării……………………………………………..38

Capitoul 3 : Dezvoltarea orașelor din România / caracteristici și statistici..…….……….40

[anonimizat]……………………………………………………….46

Concluzii……………………………………………………………….………..…………….65

Bibliografie………………………………………………………….……..…………………..67

INTRODUCERE

Întrebările mai vechi privind optimizarea diviziunii administrative a României de dezvoltare m-au determinat să prezint mai jos câteva puncte de vedere asupra acestei chestiuni.

Lumea s-a dezvoltat rapid din 1950, când a fost cea mai mare parte rurală: mai puțin de o treime din populație locuia în așezări urbane. În 2014, aproape jumătate din populația globală era urbană. Această distribuție se preconizează că va trece în continuare în zonele urbane în următorii 35 [anonimizat], până în 2050, populația lumii va fi o [anonimizat]-lea.

[anonimizat] o [anonimizat]. [anonimizat].

În timp ce înainte ca mediul rural și urban să fie definite ca o [anonimizat] o "estompare" a [anonimizat] a restructurării economice și a globalizării care afectează atât zonele urbane cât și cele rurale.

[anonimizat], [anonimizat] I.M.M.-urilor, [anonimizat], sănătate, educație, învățamânt, cultură, reprezintă forme de dezvoltare urbana.

Reglementarea prin lege a delimitării teritoriale a comunelor, orașelor și județelor este prevăzută și de Legea administrației publice locale nr. 215/2001, care în art.22 statuează că orice modificare a limitelor teritoriale ale acestora se poate efectua numai prin lege și numai după consultarea prealabilă a cetățenilor din unitățile administrativ-teritoriale respective prin referendum, care se organizează potrivit legii.

Prin dezvoltare urbană, România poate ajunge la un nivel necesar de maturitatesocială, culturală cât și un nivel economic aproape egal în raport cu alte state mai bine pregătite din punct de vedere al dezvoltării urbane din Uniunea Europeană. România, după anul 1989, a stagnat în procesul de dezvoltare urbană iar celelalte state aflate în vestul Europei au evoluat. Dezvoltarea urbană de nivel economic european poate fi atins de România prin înfăptuirea unei politici suficient de elaborate, stabile și bine pusă la punct.

Dezvoltarea zonelor urbane aduce plus valoare în dezvoltarea turistică și implicit și dezvoltare economică, socială și culturală.Necesitatea dezvoltării reprezintă societatea modernă în care trăim, creșterea nivelului de trai, dar și reglementările Uniunii Europene pe care le-am acceptat cu scopul integrării României la aceasta.

„Dezvoltarea durabilă a orașelor este cel mai important motor al dezvoltării economice și sociale și poate fi realizată doar printr-o abordare integrată, care să urmărească toate dimensiunile sustenabilității urbane, precum și noile tendințe în domeniu”.

Consider că statul român are nevoie ca orașele salesă se dezvolte in echilibru pentru a evita apariția discrepanțelor sociale, culturale și economice. Orașele diferă atât ca formă cât și ca întindere, economie, grad de ocupare, aglomerație urbană și au nevoie de o creștere uniformă, bazată pe încercarea eliminării lipsurilor și satisfacerii nevoilor. Dacă dezvoltarea s-ar produce neuniform, unele orașe ar avea o creștere prea mare, sufocându-le pe celelalte și s-ar crea diferențe enorme între populațiile lor. S-ar putea ajunge la abandonarea unor orașe, suprimarea economiei, lipsa investitorilor și diferențierea prea mare a claselor sociale. În România, de exemplu, putem spune că există astfel de cazuri în orașele mici aflate în apropierea Municipiului București, orașe care sunt subdezvoltate și care fără o abordare corectă din punct de vedere al administrării, au șanse tot mai mari să rămâna fără populație tânără, aptă să ducămai departe proiecte ce pot crește nivelul de dezvoltare din toate punctele de vedere.

Din punct de vedere economic, orașuleste ”centrul de populație mai dezvoltat, social-cultural și edilitar-gospodăresc”.

Cap.1 – Orașele din România/categorii de unități administrativ teritoriale

Împărțirea administrativ teritorială

Comunele, orașele, municipiile și județele sunt unități administrativ-teritoriale, unde se organizează și funcționează autoritățile administrației publice locale. La nivel de țară, identificăm trei niveluri ierarhice: național, județean și local.

Nivelul județului este reprezentat de cele 42 de județe ale României, inclusiv de municipiul București. Fiecare județ are reședința la nivelul municipiului, reprezentând centrul politic, economic, social-cultural și științific al județului. La fiecare nivel județean, autoritatea administrației publice locale este exercitată de un Consiliu Județean, care coordonează activitățile consiliilor comune, municipale și municipale.

Guvernul României numește un prefect pentru fiecare județ, inclusiv pentru municipiul București, reprezentanți ai statului la nivel local. Prefectul conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și ale altor organe ale guvernului central în unitățile administrativ-teritoriale.

Nivelul local cuprinde 2851 de comune, 216 de orașe și 103 de municipalității. Comunele, orașele și municipalitățile au propriul Consiliu Local (autoritate deliberativă) și primar (autoritate executivă), aleși după sondajul organizat pe un termen de 4 ani.

Municipiul București este organizat pe 6 subdiviziuni administrativ-teritoriale, denumite sectoare. Primăria Municipiului București are un Consiliu General al Municipiului București și primarul general al capitalei și fiecare sector are un consiliu local și un primar.

Hartă etnică ale județelor României – sursa historymaps.ro

Proiectele privind crearea zonelor metropolitane există în majoritatea orașelor mari din România. Zona metropolitan10 este exprimată prin structurile de asociere dintre unitățile administrativ-teritoriale, în jurul zonei metropolitane capitale – București sau cele din jurul municipiilor, reședința județeană: Oradea, Iași, Arad, Cluj- Napoca, Timișoara, Baia-Mare, Târgu-Mureș, Brașov, Bacău și Galați.

1.2. Scurt istoric al evoluției diviziei administrative a României

După Marea Uniune din 1918 și până în al doilea război mondial, teritoriul României a fost împărțit administrativ în următoarele unități: provinciile (9), județele (71), districtele mici (433), comunele urbane (179), alcătuite din municipii (47), orașele șefilor județeni (47), orașele (108), comunele rurale (9.007) formate din sate (15.348), mănăstiri (1.050) și alte așezări (424) și comunități suburbane (72).

În 1939, guvernul numit de regele Carol al II-lea a făcut, după numai trei ani, o nouă diviziune administrativă neinspirată, renunțând considerabil la diviziunea teritorială a țării pe provincii istorice. Conform acestei diviziuni, România a fost împărțită în 10 regiuni, 71 județe, 431 districte mici, 179 din care 16 municipii și 9,016 comune rurale, formate din 16.084 de sate și 659 de localități.

După cel de-al doilea război mondial, în anul 1948, Guvernul comunist al dr. Groza a realizat regionalizarea țării, care a durat până în 1968. Astfel, România a fost organizată administrativ și teritorial în regiuni (16), districte (150), orașele (183) și comunele (4,259). Ultima reformă administrativă majoră în România sa bazat pe Legea 2 din 1968, când au fost desființate regiuni și districte, iar teritoriul României a fost împărțit în 40 de județe. În prezent, România are 41 de județe (una suplimentară a fost înființată înainte de 1989) și Municipiul București.

Evoluția teritorială a României a fost influențată în mare măsură de poziția geografică a țării la intersecțiile din Europa Centrală, de Sud și de Est. Având în vedere aceasta, contextul geopolitic al evoluției statului național român a fost unul complex și instabil. Având ca vecini cele mai puternice imperii din vremurile medievale și contemporane (Imperiul Habsburg din vest, Imperiul otoman în sud și Imperiul Rus în est), țara a căzut în mod inerent în sfera lor de influență.

Amestecul populației și al presiunii geopolitice au produs multiple influențe culturale de origine și impact diferite: Greco-bizantină, slavă și turcă în sud; Turanian și rusesc în est; Polonez și austriac în nord; Maghiară și germană în vest și centru, adăugând substratului latin și ortodox al poporului român.

În 1918, ca rezultat al Tratatelor de pace semnate la sfârșitul primului război mondial, Uniunea Mare a adăugat noi teritorii (Basarabia, Bucovina și Transilvania), fapt ce a evidențiat disparități interregionale nu numai în economie și în infrastructura socială și de transport, dar și în diviziunile administrativ-teritoriale. Perioada lungă de timp în care românii au coabitat cu alte naționalități în teritorii administrate de diferite capitale imperiale au făcut ca aceștia să aibă opinii diferite asupra administrației decât cele centrale promovate în "vechea regată" a României (formată din Țara Românească și din Moldova).

În consecință, clasa politică, reprezentanții minorităților naționale și românii care locuiau în Transilvania, Basarabia, Bucovina și Cadrilaterul (Sudul Dobrogei) au susținut că cel mai bun mediu în care coeziunea națională și climatul de toleranță între populația majoritară iar minoritățile s-ar putea dezvolta, o structură administrativă descentralizată care să permită locuitorilor din diferite părți ale țării să-și păstreze vechile instituții, distingând cultura și tradițiile lor de cele ale regiunilor învecinate.

Ei au considerat că unitatea adevărată nu a putut fi atinsă prin ignorarea diferențelor existente între diferite părți ale teritoriului național, deoarece ele au evoluat sub sisteme politice distincte; nici prin încercarea de a egaliza toate sistemele existente, deoarece scopul principal al guvernării ar trebui să fie asigurarea unității naționale în diversitate.

Această moștenire distinctă se reflectă în harta administrativă a României (1918-1925), pe care s-au asociat structurile administrativ-teritoriale eterogene care au fost formate și dezvoltate în diferite sisteme politico-administrative.

Județele Regatului României, 1925-sursa wikipedia.org

De aceea, în perioada interbelică, aproape toate partidele politice importante și elitele științifice utilizate pentru elaborarea proiectelor de unificare administrativă; unele dintre aceste proiecte aveau în vedere crearea unui sistem centralizat, altele promovau regionalismul administrativ bazat pe descentralizare și autonomie locală. Acest deziderat a fost adoptat în Legea pentru unificare administrativă din 1925, care stabilea că teritoriul României va fi împărțit în 71 de județe prin unificarea a șase județe din Bucovina (Cotmani, Gura Humorului, Siret, Vășcăuți, Vijnița și Zastavna) și separarea județului Caraș- Severin în două județe: Caraș și Severin.

În România, existau îngrijorări cu privire la dezvoltarea teritorială a țării chiar și atunci când economia era centralizată. Începând cu anul 1976, au elaborat un plan național unic, bazat pe aplicarea de la centrul unui model de dezvoltare economică teritorială. Scopul a fost acela de a reduce diferențele de dezvoltare între județe cu criteriul unic al nivelului economică datorită industrializării forțate a tuturor județelor, fără a ține seama de criterii precum eficacitatea economică.

Nu a existat o diversificare exagerată a tipurilor de industrii la nivel județean, precum și apariția mai multor localități mono-industriale care depind de o întreprindere industrială unică (mai mică sau mai mare), în principal din sectoare precum industrii grele, chimică sau construcția de mașini, fără nici o protecție a mediului.

Populația activă în agricultură a scăzut dramatic: a fost atrasă de activitățile industriale din zonele urbane. Migrația populației din mediul rural în mediul urban a avut ca rezultat o perturbare socială majoră, cum ar fi presiunea demografică care poate fi controlată cu exactitate asupra orașelor aflate în proces de industrializare. Accentul pus pe "reducerea disparităților indiferent de costuri" și politica de investiții bazată în principal pe utilizarea forței de muncă în industrie – o industrie orientată pe cantități și care nu se bazează pe eficacitatea și competitivitatea economică – a fost principala cauză a scăderea creșterii economice în deceniul al nouălea al secolului al XX-lea.

În ciuda industrializării forțate și a creșterii economice, județele care erau "tradițional" sărace (Botoșani, Vaslui, Cîrlăvi, Olt, Giurgiu, Teleorman) au continuat să fie afectate de migrația populației în anii '70 și '80, ceea ce a transformat România într-o țară unică în țările din Europa Centrală și de Est. Efectele negative ale acestei politici economice au fost vizibile încă din anii '70 și s-au agravat în anii '80 și după 1990.

Mutațiile din economia României și declinul acesteia după 1989 au făcut ca soluția pentru problemele teritoriale – principala preocupare a unei politici de dezvoltare să fie greu de susținut deoarece întreaga țară a devenit o "prioritate" din cauza problemelor generale de restructurare. În ceea ce privește rata de ocupare a populației, agricultura rămâne principala ramură economică. La sfârșitul anului 2010, ponderea populației ocupate în agricultură a fost de 30%, agricultura și silvicultura dominând majoritatea economiilor regionale.

1.3. Elemente și nivel de dotare ale localităților urbane

Întâlnim în Anexa I din legea numarul 351/2001 privind aprobarea planului de amenajare a teritoriului national, principalii indicatori calitativi și cantitativi de definire a localităților urbane*:

1.4 Ierarhizarea localităților urbane existente pe ranguri

1.5. Elemente și nivel de dotare ale localităților urbane de rangul 0 și ale

localităților urbane de rangul I

Localizare geografică favorabilă

Situare geostrategică de interes internațional/european, constituind centre de dezvoltare și atractivitate, localizate în lungul axelor majore de căi de comunicații de importanță internațională/europeană.

Populație:

număr important de locuitori: minimum 130000 de locuitori;

formare profesională de înaltă specializare: forță de muncă cu o calificare superioară și pregătire continuă, caracterizată prin flexibilitate/dinamism;

identitate proprie: identificarea caracterului specific al orașului simultan cu conștiința apartenenței sale la grupa orașelor de același rang.

Accesibilitate

La nivel internațional/paneuropean: accesibilitate directă la rețeaua majoră de căi de comunicații paneuropene (rutiere, feroviare, navale și aeriene).

La nivel național: accesibilitate la rețeaua de căi de comunicații naționale (autostrăzi, drumuri expres, căi ferate cu viteză mare/sporită, căi navigabile maritime sau fluviale, porturi, aeroporturi).

Funcțiuni economice: bază economică la înalt nivel tehnologic și flexibilă (industrie prelucrătoare și construcții, servicii productive, social-culturale și de natură informatică).

Nivel de dotare/echipare

Localitățile asigură un potențial de găzduire/primire a unor funcții și echipamente ale căror importanță, calitate și capacitate corespund standardelor/cerințelor europene. Caracterul internațional/european al acestor localități constă în caracterul și dimensiunea internațională/europeană a funcțiilor și echipamentelor lor.

1.6. Principalele categorii și tipuri de dotări, echipamente pentru localitățile urbane de rangul 0 și cele de rangul I

Localități urbane de rangul 0

Localități urbane de rangul I

Elemente și nivel de dotare ale localităților urbane de rangul II

Municipii-reședință de raion

Populație:

– de la circa 20000 la circa 130000 de locuitori;

– zona de influență: circa 20000 – 130000 de locuitori.

Rază de servire: circa 20–30 km.

Accesul la căile de comunicații: acces direct la calea ferată, la drumul național, la drumurile raionale și accese facile ale localităților din zona de influență.

Funcțiuni economice: capacități de producție diversificate din industria prelucrătoare și construcții, din sectorul serviciilor sociale și comerciale, eventual și din agricultură.

Nivel de dotare/echipare

Localități urbane de rangul II

Elemente și nivel de dotare ale localităților urbane de rangul III

Populație:

– de regulă de la circa 4000 la circa 20000 de locuitori;

– zona de influență: circa 4000 – 20000 de locuitori.

Rază de servire: circa 10–20 km.

Accesul la căile de comunicații: acces direct la drumul național sau raional, la centrul de rang superior și legături facile cu localitățile din zona de influență.

Funcțiuni economice: capacități de producție din industria prelucrătoare și construcții, din sectorul serviciilor sociale și comerciale, din industria extractivă, din agricultură, piscicultură și silvicultură.

Nivel de dotare/echipare

Dinamica urbană.

Creșterea numărului de orașe s-a facut prin schimbarea statutului juridic al unor localități cu un dinamism economic și social ori prin construcția unor orașe noi, cu funcții industriale (Victoria, Rovinari, Motru, Ștei).

Reorganizarea administrativ-teritorială din anul 1968 a acordat o importanță sporită urbanizării ca factor de concretizare a acestei politici., asadar rețeaua urbană s-a extins prin apariția de noi orașe (49) și s-a accentuat dezvoltarea orașelor reședințe de județ.

Prin sistematizarea teritoriului și a localităților, amenajarea urbană a urmărit modernizarea orașelor României, renunțându-se la prioritatea unor obiective cantitative în favoarea unei dezvoltări calitative (revitalizarea centrelor istorice ale orașelor, conservarea patrimoniului arhitectural, renovarea fondului vechi de locuințe, sistematizarea căilor de comunicații și a spațiilor verzi etc.).

Dezvoltarea durabilă este o prioritate strâns legată de cererea locuitorilor în ceea ce privește rezolvarea problemelor cu care se confruntă fiecare oraș din punct de vedere al resurselor financiare, locuințelor, puterea economică fiind încă la un nivel necorespunzător cererii.

Accentul ar trebui pus pe realizarea de proiecte moderne, specifice nivelului comunitar sau national, acordând prioritate reabilitării, ecologizării, modernizării locuințelor si a mediului înconjurător.

În România, locuințele urbane au constituit una din importantele componente ale economiei. Guvernele postbelice au fost forțate să aprobe proiecte de construcție de locuințe colective cu suprafață redusă și preț mic, compacte și în număr cât mai mare, astfel atrăgând forță de muncă în volum mare și deasemenea eforturi financiare extraordinare.

Tema regenerării urbane în România sprijină reabilitarea zonelor cu potential ridicat de revitalizare atât din punct de vedere socio-economic cât și din punct de vedere al mediului, în vederea transformării acestor zone în forme de viață viabila.

Pentru a delimita o regiune (unitate teritorială), trebuie să ținem seama de limitele ei naturale și, dacă este posibil, să suprapunem regiunea administrativă și regiunea geografică caracterizată de anumite caracteristici, cum ar fi relief, climă, ape, resurse, economie a căror interacțiune are ca rezultat o zonă bine definită, distinctă, printre alte zone.

Numărul mediu de orașe pe județe a trecut de la 3 , în prima jumătate a secolului al XX-lea, la 6,5, cele mai multe județe (peste 4/5 din totalul lor) având între 4 și 9 orașe, cel mai mare număr de orașe aflandu-se în județele Suceava (16), Prahova și Hunedoara ( 14), Maramureș (13), Constanța (12), Alba, Mureș, Sibiu și Vâlcea (cu câte 11), iar cel mai mic număr în Giurgiu (3).

Potrivit Institutului National de Statistica, evoluția numerică a populației urbane redă nivelul de urbanizare aflat În ascensiune, cât și ponderea acesteia în totalul populației țării în tot cursul secolului al XX-lea.

De la 3 mil. Locuitori, populația orașelor României a crescut la peste 11,4 mil. în anul 2002, sporul fiind de 9 371 338 locuitori între 1912 și 2002 și o creștere medie anuală de 104 126 locuitori.

Dacă în prima jumătate a secolului al XX-lea populația urbană a avut o creștere lentă (45 778 loc./an), în perioada postbelică ritmul de creștere al acesteia s-a modificat.

În intervalul dintre ultimele două recensăminte populația urbană a scăzut de la 11 435 080 în 2002 la 10 858 790 locuitori în 2011, reprezentând o scădere de 576 290 persoane (o scădere medie anuală de 64 032 loc.).

Cat despre creșterea populației urbane cu 479 263 de persoane în intervalul 2002-2007, putem spune ca a fost rezultatul apariției noilor orașe .

În anul 2007, s-a inregistrat nivelul de 55,2% , a reprezentat cea mai mare valoare atinsă de gradul de urbanizare în România , pentru ca in 2011, pe fondul scăderii populației urbane între ultimele două recensăminte gradul de urbanizare să scadă la 54,0% .

In anul 2014, populația urbană a ajuns la 12 584 794 locuitori, ceea ce in cifre reprezintă un grad de urbanizare de 56,4% din totalul populației cu domiciliu stabil.

Harta urbanizării Romaniei in intervalul 1992-2011- sursa statistici.insse.ro

Cap.2 – Dezvoltare urbană

2.1. Delimitări conceptuale

Ce este planificarea urbană? Termenul este un neologism creat cu puțin mai mult de un secol în urmă, însă, cu toate acestea, noțiunea pe care o definește pare a fi a priori la fel de veche ca civilizația urbană; în faptul că această contradicție aparentă provine din ambiguitatea care caracterizează cuvântul urbanism, pe care rezumatul a spus, are două sensuri.

Primul termen, care este cel mai larg și aparține limbii de zi cu zi, acoperă orice acțiune conștientă destinată să conceapă, să organizeze, să decoreze și să transforme orașul și zonele urbane; considerată în acest sens cuvântul urbanism desemnează o realitate foarte veche, numită și artă urbană care se opune planificării urbane în sens strict.

A doua semnificație desemnează o realitate specifică: apariția, până la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea, a unei noi discipline care vrea să fie o știință și o teorie a orașului "are se deosebește de artele urbane prin natura ei reflexivă și critică și științifice.

Aceasta este semnificația inițială a cuvântului urbanism care nu a fost creat doar pentru a desemna această nouă realitate, dar care este adesea folosit într-un sens mult mai larg și imprecis, prin urmare termenul a ajuns să cuprindă o mare parte din ceea ce este legat de oraș, fie că este vorba despre lucrări publice, morfologia urbană și planul urban, practicile sociale și mentalitățile orașelor, legislația și dreptul urban.

Graficul grupării orașelor după mărimea demografică în 1966, 2002, 2011 și 2014 – sursa statistici.insse.ro

Orașele mari, cu mai mult de 100 000 locuitori, sunt puțin numeroase (23 la recensământul din 2002, 19 la cel din 2011 și 24 în 2014).

Astăzi, ele grupează o parte din reședințele de județ și reprezintă importante centre de servicii și industriale ale României, fiind puncte nodale majore în rețeaua de transport național sau centre universitare și de cultură etc

Orașele mijlocii măsoară între 20 000 și 100 000 locuitori , fiind în număr de 75 în 2011 față de 84 în 2002 (31,5% din rețeaua urbană).

În 2014 orașele mijlocii au devenit 84, reprezentând 26,3% din rețeaua urbană, nivelul actual de dezvoltare al orașelor mijlocii fiind rezultatul unei activități economice susținute pe baza resurselor locale, predominant în domeniul industrial :Cugir, Petroșani, Codlea, Reșița, Făgăraș, Hunedoara, Giurgiu etc.

Orașele mici, sub 20 000 de locuitori, reprezintă o categorie stabilă , în 2002 cuprinzând 159 orașe iar in 2011 cuprinzând 225 orașe, deci 70,3% din rețeaua urbană (59,6% în 2002).

De mult timp, planificarea urbană și legea s-au dezvoltat separat. Primul a apărut și a evoluat bazându-se pe arhitectură. Al doilea a intervenit semnificativ în domeniul de referință relativ târziu. Raportul dintre arta urbană a marilor opere de arhitectură și urbanism a cunoscut multe schimbări, relațiile s-au îmbogățit și diversificate legate de o civilizație care tinde să se bazeze pe dezvoltarea supradimensionată și completă a spațiului.

Urbanizarea poate fi înteleasă ca un proces complex în care au loc în același timp fenomene de concentrare a populatiei dar și diverse modernizări și schimbări sociale

Planificarea urbană actuală urmărește amenajarea spațiului și are ca funcție definitorie adaptarea sa la cerințele socio-culturale și ecologice exprimate de oraș. În acest moment, el se conectează la lege, chemat să formalizeze și să instituționalizeze astfel de cerințe. Dar la asta

legătura directă și din ce în ce mai complexă dintre reglementarea juridică și proximitatea spațială, intersecția dintre urbanism și drept a cunoscut deja o istorie lungă și bogată.

Un proces complex, cu obiective și scopuri specifice, realizarea regulilor de urbanism implică mai multe etape, de la elaborarea lor până la stabilirea lor în documentația de planificare urbană (planuri și reglementări), la determinarea consecințelor tehnice și la deteriorarea definitivă a spațiului urban conform la prescripțiile lor.

În acest sens, ea intervine într-o serie de instrumente juridico-administrative de control preliminar la cerințele de planificare urbană și amenajare a teritoriului, avize, aviz de urbanism și autorizații de construire

În ultimii ani, percepția globală a zonelor urbane s-a schimbat. O zonă urbană a fost deseori descrisă ca un loc în care provocările societale s-au manifestat în spațiu în ceea ce privește poluarea, congestia, riscurile pentru sănătate etc. Acesta este acum descris ca un loc în care concentrarea activităților socio-economice este percepută ca un avantaj pentru transformator. Scara rapidă și fără precedent a urbanizării, în ciuda provocărilor pe care le-a provocat, poate fi înțeleasă în principal ca un proces de oportunități de facilitare a tranzițiilor urbane.

Pentru sprijinirea tranzițiilor urbane la nivel global, sunt necesare parteneriate cu angajamente puternice și cooperare la toate nivelurile, de la nivel local la global. Parteneriatele bilaterale și multilaterale între organizații, orașe, programe și inițiative pot spori sprijinul internațional pentru construirea eficientă și vizibilă a capacităților. Schimbul și co-crearea de cunoștințe, tehnologii și experiențe privind serviciile și infrastructurile urbane durabile oferă

perspective promițătoare pentru abordarea problemelor legate de planificarea urbană, mediu, sănătate, apă, transport, TIC, riscuri, reziliență și reducerea riscului de dezastre.

În dezbaterea publică, adesea se susține că urbanizarea rapidă din din lume, în ultimele decenii s-a petrecut în detrimentul zonelor rurale. Aceasta este o imagine simplificată și chiar parțial incompletă a realității. Statisticile arată că doar o parte din creșterea populației urbane din lume în ultimele decenii se datorează depopulării rurale.

Explicația reală este creșterea surplusului de naștere, creșterea speranței de viață și imigrația din străinătate. Susținem că imaginea înșelătoare a modului în care urbanizarea afectează zonele rurale rezultă parțial, deoarece tot ceea ce este "rural" este adesea grupat. Dacă zonele rurale sunt împărțite în "adiacente urbane" și "rurale la distanță", apare o imagine diferită. În ansamblu, populația zonelor rurale îndepărtate s-a diminuat în ultimele decenii. Dar în mediul rural adiacent, în care trăiesc majoritatea locuitorilor din mediul rural, populația a crescut, în medie, în mod semnificativ în aceeași perioadă.

Pentru a construi orașe atractive și durabile, oamenii care iau deciziile nu trebuie doar să înțeleagă de ce și cum cresc orașele. Ei au, de asemenea, nevoie de cunoașterea factorilor sau a forțelor motrice care determină dacă un mediu urban devine mai durabil sau nu. Astăzi, cel mai mult din cei care planifică și construiesc orașele noastre sunt familiarizați cu mulți dintre acești factori ca termeni.

Densitatea este un termen folosit adesea în dezbaterile publice despre orașe. Dar concluziile raportului arată că densitatea este văzută într-un mod prea unidimensional și adesea doar în ceea ce privește indicele spațiului. Cercetările arată că există și alte aspecte ale densității care sunt adesea uitate în procesele de planificare de astăzi, cum ar fi densitatea socială, economică, culturală, ecologică și creativă.

În planificarea urbană de astăzi, este adesea trecută cu vederea că densitatea nu are ca rezultat automat apropierea. Pentru ca locuitorii unui oraș să simtă că toate resursele și serviciile de care au nevoie sunt în acces ușor, nu este suficient să construim totul împreună. Structura stradală și modul în care trebuie să se conecteze locurile cu funcții importante trebuie luate în considerare. Capacitatea de inovare este, de asemenea, un factor care este deseori identificat ca fiind esențial pentru crearea de resurse durabile.

Principalul motiv pentru care tot mai mulți oameni aleg să trăiască în orașe este că, din punct de vedere istoric, au existat mari avantaje pentru a avea o mulțime de oameni care trăiesc în același loc. În cercetarea urbană modernă, trei categorii principale de beneficii ale acestui tip de aglomerație identificate de obicei sunt: ​​economice, sociale, plus resurse și mediu.

Atunci când o mulțime de oameni locuiesc într-o zonă mică, se sporesc oportunitățile de educație, de muncă și de dezvoltare a unui sistem economic competitiv. Este mai ușor să se organizeze întâlniri sociale și să se creeze o rețea de contacte stimulative. De asemenea, poate spori accesul la resursele cheie și poate spori posibilitățile de utilizare eficientă a acestor resurse și cu un impact redus asupra mediului și a climatului.

Pentru o mai bună înțelegere a dezvoltării urbane actuale și a oportunităților și provocărilor sale, este util să o privim dintr-o perspectivă istorică. În trecut, orașele s-au format ca insule mici în "marea peisajului rural", iar agricultura ar putea, de asemenea, să hrănească efectiv populația neagricolă. Cu excepția câtorva orașe cu guvernare puternică și sisteme detransport (de exemplu, Roma antică), majoritatea orașelor și orașelor au rămas mici prin standardele de astăzi, până în zilele noastre moderne.

Revoluțiile industriale și agrare în anii 1700 și 1800 au dat un impuls urbanizării în economiile mai dezvoltate ale lumii. Căile ferate și navele cu aburi au permis excedentele agricole să fie transportate pe distanțe lungi, nu doar către centrele regionale și naționale. A fost dezvoltată și o piață globală atât pentru produsele industriale, cât și pentru cele agricole, orașele devenind centre de producție și transbordare.

La nivel regional, urbanizarea a contribuit, printre altele, la extinderea serviciilor comerciale și la construirea regimentelor. La nivel local, multe sate s-au dezvoltat în zone urbane. Astăzi, cercetările arată că urbanizarea este o megatrend global pe termen lung. Însă conducătorii acestei urbanizări se află în diferite etape ale diferitelor părți ale lumii.

În lumea occidentală, în ultimele decenii, multe țări au trecut de la a fi economii industriale de producție la economii de cunoaștere din ce în ce mai mari, unde persoanele înalt educate cu cunoștințe și abilități (așa-numitul capital uman) au înlocuit în mare măsură resursele naturale, materiile prime și capi- talul fizic ca fiind cel mai important activ și factor-cheie al dezvoltării urbane și regionale.

În multe dintre țările în curs de dezvoltare ale lumii, unde dezvoltarea urbană se întâmplă astăzi mult mai repede decât în ​​Occident, această schimbare nu a avut loc în aceeași măsură. Chiar și aici, există o tendință clară de emergență a regiunilor metropolitane mari care devin din ce în ce mai importante pentru dezvoltarea societății.

Cu toate acestea, urbanizarea este încă în mare măsură determinată de creșterea industrială. Și, deși economia cunoașterii crește, de asemenea, rapid în multe țări în curs de dezvoltare, ea este încă o parte relativ mică a economiei lor și, prin urmare, este un motor marginal al urbanizării.

Schimbările și diferențele dintre driverele urbane pe care le vedem în lumea de astăzi au avut un impact semnificativ asupra fluxurilor de resurse la scară largă. Economia de fabricație s-a bazat în mare măsură pe materii prime regionale, cum ar fi minereul de fier și cherestea, ceea ce a creat un anumit echilibru între zonele urbane și cele rurale.

Economia cunoașterii care a apărut în ultimii ani a creat o relație complet diferită între oraș și mediul rural. Extinderea orașelor mai mari a fost transformată în regiuni metropolitane, cuprinzând multe orașe mai mici, zone urbane și zone rurale, datorită noilor posibilități de navetă.

În prezent, în afara orașelor mai mari, există câteva centre regionale extinse, dar în principal sunt zone rurale mari, orașe mai mici și alte orașe. Deși multe locuri situate în apropierea centrelor urbane mai mari cresc într-o serie de aspecte, există și o tendință descendentă în ceea ce privește populația, locurile de muncă, economiile și serviciile în multe dintre zonele urbane mai mici, mai periferice și zonele rurale.

Într-o lume tot mai globalizată, o tendință clară poate fi văzut în care fluxul de servicii, valori economice și resurse de cunoaștere este adesea mai mare între orașe decât între orașe și zonele rurale învecinate.

2.2. Necesitatea planificării urbane

Planificarea urbană este un instrument cheie pentru liderii locali în sprijinirea realizării viziunii unui oraș. Deși sunt deseori considerate ca fiind cerințe birocratice, planurile urbane – chiar și cele cu o perioadă de valabilitate de patru ani – pot avea un impact asupra unui oraș în următorii 20 de ani și mai mult dacă sunt concepute și executate în mod sistematic.

Într-adevăr, un plan bun este cheia dezvoltării. Dacă este creat cu implicarea rezidenților și identifică în mod clar pilonii dezvoltării viitoare, ea poate juca un rol crucial în creșterea orașului. Impactul său depinde de mai mulți factori: trebuie să reflecte contractul social al teritoriului specific și nu trebuie să facă obiectul unei schimbări și modificări abrupte cu fiecare schimbare în guvern.

Planurile urbane și extinderea serviciilor și infrastructurii pe care le susțin au fost critice pentru a demonstra prezența autorităților publice și a statului, în special în zonele în care dezvoltarea normală și informală a fost haotică. Aducerea actorilor publici în aceste zone a avut un puternic efect transformator.

Abordarea geografică și a nevoilor de transport într-un mod inovator, cu utilizarea avantajelor economice și ecologice, a condus la o mobilitate îmbunătățită. Acest lucru, combinat cu investițiile în alte infrastructuri, servicii publice și echipamente, a schimbat zone care au fost în întregime degradate și marginalizate anterior.

Astăzi, orașele sunt principalele centre de creștere ale economiilor, fiind, de asemenea, centrele de creștere a populațiilor și a utilizării resurselor. Orașele sunt, de asemenea, protagoniștii care conduc schimbarea către un viitor mai durabil și îmbunătățirea calității vieții. Mai mult de un miliard de oameni încă nu au acces la electricitate, canalizare sau apă potabilă curată.

Numărul de locuitori din mediul urban din țările în curs de dezvoltare se așteaptă să se dubleze – de la două miliarde la patru miliarde de persoane – între 2000 și 2030. Provocările și oportunitățile pentru orașele din țările în curs de dezvoltare trebuie înțelese în acest context – în cazul în care există, în prezent, diferența dintre furnizarea de servicii de bază și creșterea rapidă a populației urbane.

În zonele urbane vor trebui construite în următoarele decenii cantități enorme de infrastructură. La nivel global, orașele vor investi, în medie, două trilioane de euro pe an, creând o urgență și o oportunitate de a construi "drept", de a folosi resursele în mod eficient și de a aborda serviciile vitale necesare pentru crearea orașelor care funcționează bine. Nevoile viitoare sunt clare. Orașele trebuie să devină mai eficiente din punct de vedere energetic și să găsească un echilibru între trei obiective fundamentale: calitatea vieții, competitivitatea economică și protecția mediului.

Orașele vin în toate dimensiunile și formele. Unele vor fi create de la zero și multe orașe existente vor continua să se extindă și să crească. O bună planificare urbană poate oferi cadrul pentru luarea deciziilor eficiente și durabile pentru toate orașele. Toate experiențele arată că orașe bine gestionate și proiectate oferă o bunăstare sporită pentru cetățenii lor. Deciziile privind densitatea, utilizarea terenurilor și modelele spațiale pe care le iau liderii locali au un impact major asupra consumului de energie, producției de CO2 și costurilor de construcție.

Integrarea cunoștințelor furnizorilor de infrastructură și tehnologii în stadiile incipiente ale planificării spațiale este esențială pentru obținerea unei "corecte" infrastructuri. Parteneriatele între administrațiile locale și întreprinderi pot fi, de asemenea, o modalitate eficientă de a furniza proiecte complexe de infrastructură, iar un sector privat activ este esențial pentru a face față provocărilor legate de urbanizare. Investițiile în infrastructură sunt decizii pe termen lung, iar alegerile pe care le facem astăzi ne vor "închide" în modele care dictează intensitatea carbonului, a solului și a apei din dezvoltarea noastră viitoare.

2.3. Urbanizarea și efectele sale

Actuala tendință globală cunoaște o expansiune masivă a zonelor urbane, această creștere fiind generată, de fapt, de creșterea numerică a populației și de migrație. Dezvoltarea urbană determină schimbări în ceea ce privește organizarea locurilor, schimbările economice și sociale, dar aceste efecte depășesc barierele teritoriale și generează un impact amplu.

Urbanizarea este văzută ca un efect al fenomenului actual al globalizării, atât asupra aspectelor sociale, cât și asupra celor economice, reprezentând procesul de migrare a populației care se organizează în zonele urbane, zone considerate a fi adevărate centre de progres care oferă opțiuni multiple rezidenților. Orașele sunt centre de schimbare, plasate într-o relație de interdependență cu creșterea demografică și creșterea economică.

Extinderea substanțială a zonelor urbane se datorează migrației populației în aceste zone, identificarea de noi opțiuni caracteristice care pot asigura creșterea nivelului de bunăstare a indivizilor și îmbunătățirea condițiilor de viață. Accentul pe procesul de urbanizare intensifică presiunea asupra resurselor, mediului și a ecosistemelor sale.

Urbanizarea și efectele acesteia

Harta gradului de urbanizare și ariile metropolitane din România (EFGS, JRC, Eurostat, LandScan, REGIO-GIS)

EUROSTAT clasifică regiunile metropolitane din Romania în trei categorii principale, insumand 8 astfel de structuri : regiuni metropolitane capitală (București), regiuni metropolitane de nivel doi (Cluj-Napoca, Timișoara, Craiova, Constanța, Iași) și regiuni metropolitane mai mici.

Astfel, o arie metropolitană se definește ca fiind „asociația de dezvoltare intercomunitară constituită pe bază de parteneriat între capitala României sau municipiile de rang 1 și unitățile administrativ teritoriale aflate în zona imediată”.

Conform Legii 351/2001 privind aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului Național, Secțiunea IV–Rețeaua de localități reprezintă „zona constituită prin asociere, pe baza de parteneriat voluntar între marile centre urbane (Capitala României și municipiile de rangul I) și localitățile urbane și rurale aflate în zona imediată, la distanțe de până la 30 km, între care s-au stabilit relații de cooperare pe multiple planuri”.

Aceste prevederi au fost completate de Legea Urbanismului 350/2001, Legea 286/2006 a Administrației publice locale, Ordonanța de Guvern 53/2002 (ca amendament adus Legii 215/2001) și Ordonanța de Guvern 21/2011 privind înființarea Autorității metropolitane de transport.

Ultimele acte normative fac referiri la organizarea, managementul și funcționalitatea ariilor metropolitane.

Totodată, în baza Hotărârii de Guvern nr. 998/2008, în România, au fost desemnați 7 de poli naționali de creștere și 13 poli naționali de dezvoltare având rol de suport pentru investiții din programele cu finanțare comunitară.

Harta dezvoltării metropolitane în România (cf.HG 998/2008)

Potrivit legislatiei in vigoare, conform HG 998/2008, se desemnează orasele Brașov, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Iași, Ploiești și Timișoara ca poli de creștere, în care se realizează cu prioritate investiții din programele cu finanțare comunitară și națională, în conformitate cu legislația în vigoare

Se desemnează totodata municipiile Arad, Baia Mare, Bacău, Brăila, Galați, Deva, Oradea, Pitești, Râmnicu Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgu Mureș ca poli de dezvoltare urbană, în care se realizează cu prioritate investiții din axa prioritară 1 «Sprijinirea dezvoltării durabile a orașelor – poli urbani de creștere» a Programului operațional regional 2007-2013, astfel cum este definită prin Decizia Comisiei Europene nr. 3.470 din 12 iulie 2007.

Dintre acestea, 12 structuri metropolitane fac parte din Federația zonelor metropolitane și aglomerărilor urbane din România (Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Constanța, Craiova, Cluj-Napoca, Iași, Oradea, Târgu Mureș, Râmnicu Vâlcea, Satu Mare și Timișoara).

Aria metropolitană Oradea a luat ființă în februarie 2001 în baza unui protocol semnat de primarii localităților componente (Oradea, Borș, Paleu, Sânmartin, Cetariu, Nojorid, Oșorhei, Sântandrei, Biharia).

Aceasta totalizează 239 278 locuitori pe o suprafață administrativă de 62 104 ha și are ca proiecte prioritare: îmbunătățirea condițiilor de viață ale populației, stimularea creșterii economice în regiune, accesul la dotările tehnico-edilitare etc.

Aria metropolitană Iași s-a conturat în aprilie 2004 în urma colaborării autorităților locale din municipiul Iași și 13 comune înconjurătoare (Aroneanu, Bârnova, Ciurea, Holboca, Lețcani, Miroslava, Popricani, Rediu, Schitu Duca, Tomești, Victoria, Valea Lupului și Ungheni).

Aceasta se întinde pe o suprafață de 787,8 km2 , cu o populație de 402 786 locuitori.

Principalele proiecte sunt legate de: dezvoltarea infrastructurii de transport și tehnico-edilitare, a unui sistem informatic metropolitan integrat, asigurarea protecției și calității mediului etc.

Aria metropolitană Constanța se individualizează ca o axă urbană cvasicontinuă între localitățile Năvodari și Tuzla, cu profil industrial-portuar și turistic.

În anul 2006 se constituie Asociația de dezvoltare intercomunitară – zona metropolitană Constanța, care s-a finalizat prin semnarea actelor de constituire împreună cu cele 13 localități implicate: orașele Năvodari, Eforie, Ovidiu, Murfatlar și Techirghiol, la care se adaugă comunele Mihail Kogălniceanu, Cumpăna, Valul lui Traian, Lumina, Tuzla, Agigea, Corbu și Poarta Albă.

Aria metropolitană grupează aproximativ 450 000 de locuitori pe o suprafață de 1 160,2 km2 .

În prezent, dezvoltarea metropolitană în România este parte integrantă a Strategiei Naționale pentru Dezvoltarea Durabilă a României. Orizonturi 2013-2020-2030 și a Strategiei de Dezvoltare Teritorială a României 2035.

Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice are printre obiectivele sale strategice dezvoltarea unei structuri naționale metropolitane policentrice pe baza identificării mijloacelor și modalităților de conectare la rețeaua Europeană (METROBORDER Project–ESPON 2013) prin crearea de regiuni transfrontaliere policentrice metropolitane cum ar fi: Timișoara/Belgrad (România– Serbia); Iași/Chișinău (România–Republica Moldova) și Debrecen/Oradea (Ungaria– România). În acord cu Strategia de Dezvoltare Teritorială a României 2035.

În acord cu Strategia de Dezvoltare Teritorială a României 2035, Ministerul Dezvoltării doreste crearea următoarelor entități spațiale cu un rol esențial în evoluția sistemului urban românesc:

– poli metropolitani cu potențial internațional (București, Timișoara, Iași și Constanța),

-poli metropolitani cu potențial supraregional/interregional (Brașov, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Ploiești și Galați– Brăila),

-poli cu potențial regional (Arad, Satu Mare, Baia Mare, Suceava, Râmnicu Vâlcea, Sibiu etc.),

-poli cu potențial regional limitat (Alba Iulia, Tulcea, Bacău, Vaslui, Călărași etc.),

-poli subregionali cu potențial de zonă urbană funcțională,

– poli urbani cu influență zonală,

-poli urbani cu influență locală și orașe în vecinătatea polilor metropolitani.

Prin intermediul European Regional Development Fund (ERDF), unele proiecte internaționale promovează cooperarea interregională la nivelului spațiului comunitar și al statelor înconjurătoare.

Începând cu anul 2000, în România, au fost implementate mai multe proiecte de dezvoltare regională cu finanțare din fonduri structurale, cum ar fi programele:

-INTEREG II (InterMETREX și SocioMETREX),

– INTERREG IIIC South Zone (PolyMETREXplus),

-INTERREG IVC (URMA–UrbanRural Partnerships in Metropolitan Areas)

-ESPON (EGRONET-Emergence of GROwth poles NETwork in South-East of Europe)

-GROSSE-(Growth Poles in SouthEast Europe).

Acestea au adus contribuții esențiale la crearea unor relații metropolitane policentrice între cele 120 de arii și regiuni metropolitane din Europa în acord cu European Spatial Development Perspective (ESDP) pentru a promova o dezvoltare urbană echilibrată in Europa (EU27+Norvegia și Elveția).

Conectarea ariilor metropolitane din România la Rețeaua Europeană a Ariilor și Zonelor Metropolitane (European Metropolitan Areas and Zones Network-METREX) favorizează schimbul de experiență și cunoștințe în domeniul planificării teritoriale metropolitan.

În cazul Ariei metropolitane Bucuresti, în ultimul secol, s-au remarcat diferențieri între dinamica municipiului (core*) și spațiul aflat sub influența sa (hinterland*).

Fenomenul de expansiune urbană indică o creștere rapidă (atât în core cât și în hinterland) corespunzătoare fenomenului de urbanizare în intervalul 1912-1975/1977, urmată de o creștere lentă (1975/1977-1990) și o descreștere și stagnare (1990-2014) în municipiul București (core).

În hinterland se înregistrază o creștere (aproximativ după anul 1990), marcând de acestă dată, debutul fenomenului de suburbanizare.

La nivel metropolitan au fost identificate mai multe faze de evoluție: urbanizare, suburbanizare, deurbanizare și reurbanizare, definite în funcție de relațiile care se stabilesc între centrul urban (core) și periferie sau inel (ring).

A doua fază (de suburbanizare) se caracterizează printr-un proces puternic de deconcentrare atât a populației, cât și a activităților economice din centru către periferie.

O propunere de delimitare a ariei metropolitate se referă la un teritoriu extins la 94 de unități administrative (comune și orașe) din cinci județe: Ilfov, Călărași, Giurgiu, Dâmbovița și Ialomița, acoperind o suprafață de 532 156 ha și grupând peste 2 500 000 locuitori

O altă propunere de delimitare a Ariei metropolitane ar include alături de Capitală, 9 suburbii, 8 orașe și 30 comune (dintre care 3 sunt propuneri de noi structuri administrative) sub forma unui district special Districtul București, unitate administrativă similară cu cea a altor capitale din lume cu structură federală sau regională .

O a treia propunere se refera la aria de influență a Bucureștiului care se poate extinde și asupra altor localități din județele Giurgiu, Călărași, Dâmbovița, Ialomița și Teleorman, conducând la crearea unei structuri spațiale constituită din 4 unități de nivel subdepartamental și 145 unități de nivel local (orașe și comune) cu 455 de așezări umane .

Conflicte de mediu

Noțiunea de conflict poate fi abordată din perspectivă politică, sociologică, economică, psihologică, a științei mediului, geografică, semnificația sa esențială în toate cazurile referindu-se la “o situație în care există o opoziție asupra unor anumite probleme” (Jeffers, 1999).

Această opoziție apare din cauza existenței unei incompatibilități a părților, problemelor, proceselor ori rezultantelor implicate (Daniels & Walker, 2001)

Prin sintagma conflict de mediu (environmental conflict, în limba engleză sau conflit d'environnement, în limba franceză) se definește o “interacțiune incompatibilă între cel puțin doi actori ce vizează utilizarea unei resurse naturale, în care unul dintre actori este afectat de interacțiune, iar celălalt ignoră acest prejudiciu” (Mason & Muller, 2007).

Melé (2012), îl caracterizează ca pe “o plângere privind poluarea sau riscul tehnogen la care sunt expuși cei care locuiesc în proximitatea unei activități cu impact asupra mediului”.

Incompatibilitățile funcționale reprezintă fenomenul de suprapunere a unor spații care determina in timp contradicții funcționale, instabilitate și conflicte, conducând la deteriorarea calității mediului. În acest moment ne confruntăm pentru prima dată în istoria omenirii o schimbare în proporția numerică a populației, ponderea populației urbane globale depășește populația rurală ca urmare a statisticilor recente realizate de specialiști:

– 60% din populația globală va locui în zonele urbane până în 2030, având în vedere că populația urbană în 1930 era de 30% din totalul populației globale

– în spațiul urban trăiesc astăzi 3,3 miliarde de oameni

– zilnic aproximativ 180 000 de persoane se mută în zonele urbane

– 60 de milioane de persoane din țările nedezvoltate se mișcă anual în spații urbane

(urbanizarea are o magnitudine mult mai pronunțată decât în ​​țările dezvoltate).

Pentru a adapta această urbanizare intensă la nivel mondial este necesară adoptarea măsurilor și a condițiilor necesare pentru a asigura planificarea strategică și măsuri durabile pe termen lung privind spațiul, având în vedere principiile dezvoltării durabile și impactul condițiilor de mediu asupra calității vieții. Statele au niveluri diferite de dezvoltare, confruntându-se astfel cu impactul urbanizării în mod diferit, statele mai puțin dezvoltate fiind cele mai afectate de impactul urbanizării – în ceea ce privește resursele de apă.

În prezent, procesul de urbanizare este susținut în mod egal atât ca proces social, cât și ca unul economic și teritorial. Urbanizarea schimbă natura cauzei atât a implicațiilor economice și sociale, cât și a rolului relațiilor interne, a familiilor de redefinire a conceptelor individuale și sociale.

2.4. Impactul social și economic al urbanizării

Migrația populației în zonele urbane a crescut în ultima perioadă, motiv pentru care statisticile au făcut un scenariu îngrijorător care anticipează ponderarea populației urbane și impactul acestui proces la nivel mondial.

Zonele urbane au o influență puternică asupra locurilor ca urmare a mai multor factori, cum ar fi gradul de utilizare a terenurilor sau infrastructura factorilor de decizie; principalele efecte sociale ale acestui proces sunt:

1. Contactul cu piața muncii: stabilit în zonele urbane, populația se adaptează pentru a se potrivi cu piața muncii, specializându-se în nevoile brandului existent și astfel încadrându-se și adaptează, precum și sumele câștigătoare pentru a acoperi nevoile de zi cu zi.

2. Familiile și societatea urbană: adesea sa observat o scădere a conceptului de familie, prin proliferarea unor forme mai puțin tradiționale și a unor noi tipuri de gospodării. Această tendință se manifestă ca o consecință a diversității numeroaselor opțiuni pentru indivizi, în care indivizii se organizează în unități colective.

3. Relațiile interne: o creștere a ratei de participare a femeilor pe piața muncii, au devenit chiar factori de decizie care au fost nevoiți să echilibreze responsabilitățile profesionale cu responsabilitățile familiale

4. Rata fertilității: trecerea de la spațiul social rural în spațiul urban generează schimbări în rata naturală de creștere a populației, fenomenul manifestând crearea familiilor mai mici, cu un număr redus de membri.

5. Starea sănătății și a poluării: dezvoltarea unor noi zone urbane fără respectarea măsurilor necesare pentru dezvoltarea zonelor durabile determină un impact negativ atât asupra mediului, cât și asupra stării generale a reciprocității și asupra sănătății persoanelor, adesea afectate prin creșterea nivelului de poluare în aceste zone, în special prin poluarea aerului și a apei.

6. Accesul la educație și formare: accesul populației spațiului rural stabilit în spațiul urban asigură accesul la educație, dezvoltare personală și intelectuală, care oferă noi trăsături și moduri de evoluție a individului

7. Sărăcia, lipsa oportunităților și problemele de adaptare psihologică: această suprapunere a problemelor este identificată de o parte a populației strămutate din spațiul urban, care nu se adaptează, se aliniază la standardele zonelor urbane, unde evoluția, dezvoltarea economică sunt motoarele reale ale existenței, generând astfel un lanț de efecte negative de la comportamente deviante la infracțiuni sau personalități violente, determinate de mirajul zonelor urbane dezvoltate, care oferă posibilități multiple, fiind centre reale de dezvoltare.

Impactul economic al urbanizării include atât aspecte pozitive, cât și negative, cu influență directă asupra locurilor, dar și asupra zonelor care depășesc aceste limite, după cum urmează:

1. dezvoltarea și diversificarea activităților comerciale, plus oportunitatea creării de noi locuri de muncă

2. eliminarea decalajului dintre oamenii de afaceri

3. accesul la noile tehnologii și la diferitele domenii de activitate, care asigură creșterea veniturilor și dezvoltarea persoanelor

4. dezvoltarea infrastructurii și creșterea numărului de autovehicule, care generează atât o intensificare a consumului de resurse, cât și o creștere a nivelului de poluare a aerului și impactul acestuia asupra mediului și asupra stării de sănătate a persoanelor. Această intensificare a transportului este determinată de densitatea crescută în aceste zone, dar și de nivelul scăzut al dezvoltării serviciului de transport public

5. accesul la facilități, la un mediu instituțional și cultural dezvoltat, asigurând echilibrul între resurse, oferta de bunuri și servicii (spre o dezvoltare durabilă a așezărilor umane în regiunea CEE, Comisia Economică pentru Europa)

Toate situațiile cu care ne confruntăm la nivel global în ceea ce privește amploarea urbană și spațială a fenomenului urbanizării necesită o adoptare urgentă a măsurilor și metodelor pentru a minimiza efectele adverse și pentru a le consolida beneficiile, una dintre soluții fiind orientarea către orașele verzi, supuse la principiile dezvoltării durabile și la crearea de spații urbane adaptate la principiile de mediu.

De asemenea, ar trebui să se țină seama de dezvoltarea de noi oportunități în zonele rurale pentru a împiedica realizarea scenariilor privind tendința migrației spațiale a zonelor rurale spre zonele urbane în următorii ani.

Cap.3 – Dezvoltarea orașelor din România / caracteristici și statistici

Structura administrativ-teritorială a României este formată din 320 de orașe (din care 103sunt municipalități) și 2856 de orașe mici.

După decenii în care numărul de persoane din orașe a crescut semnificativ în perioada 1990-2007, populația urbană a scăzut continuu în toate regiunile în curs de dezvoltare.Principala cauză a diminuării populației urbane a fost reprezentată de migrația atât în ​​mediul rural, cât și în străinătate.

Aceasta a fost determinată de declinul economic, urmat de locuitorii care au părăsit orașele din cauza șomajului. În paralel, scăderea populației urbane a contribuit și acolo la fenomene demografice (de exemplu: creșterea naturală negativă), dar magnitudinea lor a fost mult mai mică. În urma acestor evoluții, sa schimbat structura rețelei orașelor: numărul orașelor mici a crescut și numărul orașelor a scăzut. Distribuția pe teritoriul orașelor este relativ echilibrată și a rămas o trăsătură distinctivă a rețelei urbane românești.

Statisticile arată că România a intrat în procesul de tranziție cu un nivel relativ scăzut de disparități regionale, comparativ cu alte state membre sau țări candidate. Acestea au crescut rapid și mai ales între București și restul țării. Disparitățile dintre regiunile în curs de dezvoltare și în interiorul acestora s-au amplificat, în principal datorită impactului restructurării economice în zonele mono-industriale, a căror populație a fost afectată de șomaj datorită închiderii întreprinderilor de stat neprofitabile.

Dintre acestea se pot menționa regiunile de graniță cu Moldova și Ucraina și regiunile mai puțin dezvoltate de-a lungul Dunării. Problema celor mai noi orașe din România nu a fost studiată în mod exhaustiv, deși unii autori au abordat-o pe cont propriu, în timp ce alții au inclus această problemă în studii mai largi care vizau schimbările urbane după căderea regim socialist. Câteva studii de caz au fost făcute despre noile orașe ale județului Mureș (Sângeorgiu de Pădure, Ungheni, Sărmașu, Miercurea Nirajului), Dolhasca și Voluntari.

Autorul nu numai că a prezentat în ce măsură noile orașe (nu) îndeplinesc criteriile, dar au încercat să evidențieze și competitivitatea acestor orașe, precum și oportunitățile și constrângerile dezvoltării lor. Recent, Covăsnianu și Covăsnianu (2014) au analizat rețeaua urbană de decontare din Moldova prin însumarea celor 16 indicatori pentru a deveni un oraș, definit de lege. Ultimul coeficient urban pe care l-au obtinut arata ca nici unul dintre noile orașe nu indeplineste conditiile minime de a fi o asezare urbana, nici localitatile "traditionale" precum Iași, Galați, Botoșani.

Dar, în timp ce acesta din urmă realizează 14 indicatori de la 16, cei mai mulți dintre ei realizează doar 2-4. Concluzia lor este că, după aproape un deceniu, nici unul dintre orașele actuale nu îndeplinește criteriile definite de lege. În Moldova, pe parcursul etapei 2003-2005, au existat 14 orașe nou create.

Orașul Ulmeni, județul Maramureș, a fost analizat de Mojolic (2013), deși nu din punct de vedere al criteriilor. Autorul a analizat oportunitățile dezvoltării locale și a constatat că așezarea demonstrează într-o mare măsură aspectele generale ale unei localități rurale, în care agricultura este principala componentă economică. Problema de eligibilitate a comunelor transformată în așezări urbane a fost extrem de mediatizată acel moment. Articolele pentru ziare au adoptat un ton critic, au făcut unele studii de caz, au intervievat factorii de decizie locali.

După un deceniu de numire a maselor, considerăm adecvată reexaminarea noilor orașe din punct de vedere al criteriilor, pentru a vedea dacă a avut loc o evoluție pozitivă după schimbarea statutului lor. Întrebările de bază sunt: ​​au devenit noile orașe într-adevăr urbane? Își pot îndeplini noile îndatoriri? Poate urbanizarea să se facă prin acțiuni politice? Presupunerea noastră este că, cu câteva excepții, acestea sunt în mare parte rurale și se confruntă cu probleme sociale, economice și de infrastructură grave.

Numărul de locuitori impus de lege – asa-numitul criteriu de populație – a fost unul dintre cele mai ușoare de realizat de către așezarile care au dorit sa devină un oraș, iar marea majoritate a reusit sa o indeplineasca – cel putin inainte de 2007, cand pragul din 5000 de locuitori a fost ridicată la 10000 de locuitori. Limita inițială de 5000 a fost relativ scăzută dacă o comparăm cu țările din Europa de Sud, dar este ridicată în comparație cu Europa de Nord. În România, un număr mare de așezări rurale ar putea satisface această condiție, dificultățile reale au fost în îndeplinirea condițiilor sociale, economice și de infrastructură.

Din cele șaizeci de noi orașe, cinci nu au reușit să îndeplinească criteriul inițial (Bechet, Căzănești, Dragomirești și Miercurea Sibiului – toate declarate în 2004, anul declarațiilor în masă, toate cu o populație mai mică de 4000 de locuitori, conform recensământului din 2002, respectiv Baia de Arieș, declarat deja în 1998, înainte de intrarea în vigoare a legii). Majoritatea noilor orașe, 42 de așezări, aparțineau categoriei 5000-10000 de locuitori, 12 aveau o populație cuprinsă între 10000 și 20000 de locuitori, în timp ce numai unul (Voluntari din județul Ilfov) depășea 30000 de locuitori.

După ce a fost stabilit noul prag, nu s-a acordat o singură înțelegere pentru gradul de oraș (acest lucru s-a încheiat în 2006). Din cele șaizeci de orașe create după 1989, numai 15 au îndeplinit această nouă cerință în 2011, în timp ce 75% dintre aceștia nu reușesc să se potrivească. Unsprezece orașe noi nu s-ar conforma nici pragului inițial de 5000, datorită declinului populației, în timp ce majoritatea orașelor – 33 – au o populație cuprinsă între 5000 și 10000 de locuitori. Dimensiunea populației este o problemă generală a noilor orașe ale României: 46 de noi orașe din 60 au înregistrat pierderi mai mari ale populației. Pierderea populației nu se reflectă totuși în numărul mediu de locuitori din toate orașele noi: acest număr a fost de 8407 în 2002, dar a crescut la 8639 în 2011.

Sursa :https://economie.hotnews.ro/

Excepțiile norocoase se regăsesc mai ales în zona aglomerației din București; numărul locuitorilor a crescut într-un mod spectaculos, mai ales în Bragadiru, Pantelimon, Popești-Leordeni și Voluntari – acesta din urmă a depășit 40000 de locuitori, deci este cel mai mare oraș nou din perioada postsocialistă. Creșterea rapidă a acestor orașe pare să contrabalanseze declinul populației – aceasta este explicația pentru care numărul mediu de locuitori este mai mare în 2011 decât cu zece ani mai devreme.

Noua limită a numărului de locuitori se comportă, de asemenea, ca o forță încetinită, deși nu ca o "înghețare", de proclamații ulterioare, deoarece 25 comune mari au o populație de peste 10000 de locuitori, conform recensământului din 2011 (cel mai mare este Florești din județul Cluj cu mai mult de 22000 de locuitori, în timp ce majoritatea sunt din județele Iași, Ilfov și Prahova).

Economie

Singurul indicator care este legat de economia orașelor recent declarate este proporția angajaților din activități neagricole, cu un prag minim de 75%. Aceasta înseamnă că cel mult 25% dintre angajați ar trebui să lucreze în agricultură, silvicultură și pescuit.

În 2004, 37 de noi orașe din 60 (62%) nu au corespuns criteriilor, în timp ce șapte dintre acestea (Flămânzi, Ștefănești în județul Botoșani, Dăbuleni, Dragomirești, Săliștea de Sus, Cajvana, Milișăuți) în activitățile agricole extrem de ridicate, peste 75% – exact opusul cerințelor. Alte zece orașe au avut populația lor cuprinsă între 50% și 75% angajate în agricultură5, ceea ce înseamnă că acestea aveau în principal un profil agricol. Cele mai bune valori – în jur de 97-98% – au fost măsurate în anumite orașe ale județului Ilfov (Chitila, Pantelimon, Voluntari, Bragadiru), dar și alte orașe au avut și valori ridicate peste 90% (Teiuș, Ghimbav, Turceni, Otopeni, Popești- Leordeni, Băbeni, Berbești). În ciuda acestor realizări remarcabile, dacă se calculează media tuturor orașelor noi, valoarea rămâne sub criteriul minim (64%).

Potrivit lui Berekmeri (2009), în 2002 majoritatea noilor orașe aveau un profil mixt (34), în timp ce 18 unul agricol. 6 au fost orientate predominant către servicii, iar numai 2 în industrie. Din păcate, din cauza lipsei de date exacte, nu putem analiza modul în care noile orașe au evoluat din punctul de vedere al acestui criteriu (recensământul populației și gospodăriilor din 2011 nu a mai înregistrat-o).

Infrastructură

Majoritatea cerințelor de obținere a statutului de oraș sunt legate de starea infrastructurii noilor orașe, atât publice, cât și cele legate de gospodărie. Astfel, proporția gospodăriilor cu instalații de alimentare cu apă (criteriul nr.3), proporția gospodăriilor cu facilități de baie și toalete (criteriul nr. 4) și proporția gospodăriilor cu încălzire centrală (criteriul 16 + 1) sunt care vizează echipamentele locuințelor, în timp ce criteriile 10-16 sunt caracterizarea utilităților publice, respectiv a condițiilor de mediu ale așezărilor.

Pentru multe condiții de infrastructură nu era ușor, dar era și mai dificil la nivel de gospodărie, decât la nivel de decontare. În anul 2002, doar două orașe au reușit să atingă cel puțin 70% din gospodăriile cu aprovizionare cu apă potabilă (Ghimbav – 89,63% și Otopeni – 73,75%), iar în alte nouă orașe cel puțin jumătate din locuințele dotate cu această facilitate . Cele mai scăzute valori au fost înregistrate în Liteni (3,3%), Salcea (3,59%), Milișăuți (3,6%), Dolhasca (4,87%) și Cajvana (5,66%), toate din județul Suceava.

În ciuda înregistrărilor patului, acest indicator a evoluat în modul cel mai spectaculos din perioada analizată: conform datelor recensământului din 2011, deja 16 orașe noi au reușit să atingă pragul6. Cele mai bune valori au fost de aproximativ 95-96% și au fost măsurate în Ghimbav, Popești-Leordeni și Otopeni, în timp ce cele mai scăzute valori au fost numărate în Liteni (18,3%) și Murgeni (19,7%). Media tuturor noilor orașe a crescut, de asemenea, într-un mod spectaculos, de la 33% în 2002 la 58% în 2011, dar totuși a rămas sub nivelul de 70% prevăzut de lege.

Următorul criteriu, proporția gospodăriilor cu facilități de baie și toaletă (minim 55%) este una combinată: nu avem date oficiale despre toalete, dar știm proporția locuințelor cu băi în interior (date recensământului din 2002 și 2011 din populație și gospodării). Din acest punct de vedere, locuințele celor 60 de orașe noi au fost oarecum mai bine echipate, dar imaginea era încă catastrofală în 2002: doar 5 orașe au reușit să îndeplinească criteriul de 55% din gospodăriile cu baie.

Studiu de caz – Dezvoltarea orașului Videle

”Dacă Egiptul este un dar al Nilului,

Teleormanul arheologic este un dar al celor 16 cursuri de apă care îl străbat.”

Preot Ioan Spiru (2 nov. 1914 – 20 febr. 1995)

Orașul Videle se află situat, din punct de vedere fizico-geografic, în partea central-sudică a Câmpiei Române, în subunitatea Găvanu-Burdea, acest teritoriu administrativ aflându-se la contactul unor artere de circulație importante pentru județul Teleorman.

Altitudinal, se încadreaza între parametrul minim de 89,7 m pe valea râului Glavacioc,iar cel maxim de 107,7 m în zona de amplasare a stației C.F.R. și Depozitelor. Din punct de vedere administrativ,acest oraș aparține județului Teleorman, situat la confluența Oltului și Vedei cu Dunărea.

Distanța față de municipiul București este de 50 kilometri (pe calea ferată) și tot 50 kilometri il despart de municipiul Alexandria si orașul Roșiorii de Vede. Ca limite, întâlnim la nord comunele Mârșa și Bucșani, la est comuna Mereni, la sud, comunele Moșteni și Crevenicu, la vest satul Blejești.

Puse în evident în anul 1959 și exploatate din 1963, zăcămintele de petrol din Teleorman se întind intre Valea Glavaciocului și Valea Neajlovului, pe o porțiune de 70 kilometri lungime și 7-9 kilometri lățime, pe așa numita structură Videle-Vadu Lat, caracterizate prin acumulări de hidrocarburi în nisipuri din baza sarmațianului.

Cercetările ulterioare au demonstrat faptul că în depozitele Cretacicului Inferior cantonează zăcăminte cu grosimi ce variază între 5-150 metri.

Prezența petrolului din Cretacic pe structuri apropiate (Glavacioc-Hârlești-Videle) dovedește existența unei roci parentale în niște formațiuni din care țițeiul a migrat spre rocile colectoare din zonele mai ridicate.

Geomorfologia.

Orașul Videle este un oraș de câmpie, prezentând caracteristicile unui relief tipic, fiind așezat în lunca râului Glavacioc, în cadrul Câmpiei Găvanu-Burdea.

Pentru orașul Videle s-au identificat 8 intervale în care cea mai mare pondere o deține fragmentarea 0-0,25 km/kmp care include tronsonul de cale ferată și triajul,zona depozitelor, partea centrală și estică cu suprafețe agricole și satul Coșoaia, în partea de sud-vest cartierele Furculești si Stănceasca. Această valoare scazută este dată de lipsa unei artere hidrografice,specificul agricol (terenuri luate sau nu în cultură),spații de pășunat,locuințe organizate liniar pe suprafețe restrânse (oferă imaginea unui oraș dezvoltat pe lungime).

În intravilan se întâlnesc două valori corespunzătoare intervalului 0.75-1 km/kmp cuprinzând centrul orașului Videle (artera feroviară, clădirile etajate, centre economice, unităti de invătământ) până la intrarea în cartierul Furculești.Gradul de meandrare al râului Glavacioc în aceasta zonă este ridicat și practic este expusă eroziunii la inundații ,datorită spațiului îngust lăsat liber pentru deversarea cantității de apă.

În cartierul Fotăchești în apropiere de Videle, zona cuprinde infrastructură feroviară și rutieră suspendată,locuințe așezate dealungul șoselei Pitești, valea Glavaciocului și râul cu același nume.Practic eroziunea capătă o valoare mai ridicată atat din cauza lucrărilor agricole ,suprafețelor de pășunat cât și datorită inundațiilor frecvente și desfășurarea acestora pe suprafețe extinse.

În cartierele Furculești,Cartojanca,Stănceasca, eroziunea este de același tip ca precedenta,numai că rețeaua hidrografică nu mai este la fel de densă.

Valorile maxime se intalnesc la periferia cartierelor Stănceasca si Tămăsești ,unde potențialul de eroziune este ridicat mai ales in urma lucrărilor agricole si inundații ,cu rețeaua hidrografică densă,meandrată(coeficient de sinuozitate ridicat),despletită.

În urma analizei acestei hărți tematice ne putem edifica asupra modului în care relieful constituie factorul determinant în amplasarea unei așezări și modelarea acestuia în timp prin raportări periodice contribuind astfel la modificarea peisajului urbanistic si geografic deopotrivă.

Harta topografică a orașului Videle (2010),scara 1:25.000

Harta topografica pe care s-a lucrat scoate în evidență zonele inundabile din orașul Videle, (patratele negre), datorita revărsării râului Glavacioc și pârâului Sericu în urma manifestarii factorilor pluviali.

Orașul Videle și-a adaptat dotările urbanistice în funcție de condițiile de mediu oferite.

Totodată pe baza acestei hărți se poate determina și densitatea fragmentării ,sub forma unei hărți ce cuprinde areale extinse cu fragmentarea conformă intervalului ales ,deoarece acest proces geomorfologic nu este uniform pe suprafața caroiajului si totodată ajută la realizarea unor prognoze geomorfologice.

În cazul inundațiilor din 2005, din cauza ploilor abundente și a cedărilor barajelor precum cel de la Sericu, au fost închise drumurile ce leagă orașul de cartierul Furculești, iar pentru o zi drumul ce leagă cartierul Fotachești (cu important centru sanitar-Spitalul Petroliștilor) a fost închis datorită atingerii cotei critice, existând riscul de prăbușire a infrastructurii suspendate, astfel creîndu-se o alta rută de circulație în zona barierei CFR.

Marii geografi (P.Coteț, Gr. Cobalcescu, V.Mihăilescu, M.Popp) au secționat această problematică ajungând în cele din urmă la consensul că,” linia Câlniștei este o axă în lungul căreia au avut loc mișcări de subsidență locale" (P.Coteț, 1946), o limită morfologică, o veche zonă de întâlnire a conurilor de dejecții depuse de râurile carpatice și balcanice (V.Mihăilescu 1924) ", o depresiune formată anterior terasei mijlocii a Argeșului de la Pitești (G.Vâlsan 1915) ".

Există însă o dispută în ceea ce privește întâietatea formării văilor în cazul Câlniștei și Glavaciocului, la baza acestei disensiuni stând argumentele favorabile ambelor organisme hidrografice.

Regenerarea urbană

Regenerare urbană – desemnează un set de operațiuni destinate transformării bazei socio-economice a unor anumite zone urbane vechi în forme funcționale și spațiale durabile prin atragerea de noi activități, noi firme, modernizarea țesutului urban, îmbunătățind mediul urban și diversificând structura socială (Spatial development glossary, European Conference of Ministers responsible for Spatial/Regional Planning (CEMAT), 2007, Territory and landscape, No. 2, Council of Europe Publishing).

Termenul de “regenerare urbană” a fost introdus oficial în România prin intermediul Ordonanței nr. 27 din 27 august 2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul. Ordonanța a fost aprobată prin Legea nr. 242 din 2009.

Începînd cu anul 2009, legislația prevede că planurile urbanistice generale stabilesc zonele pentru care sunt prevăzute operațiuni de regenerare urbană.

Scopul acestei delimitări la nivelul planului urbanistic constă în stabilirea unor zone de intervenție ce necesită o abordare integrată, multisectorială.

Operațiunile de regenerare urbană inițiate de autoritățile locale vor fi realizate cu respectarea următoarelor principii:

a) Conservarea caracterului și identității locului.

b) Revitalizarea durabilă, orientată spre piață, a patrimoniului construit.

c) Crearea parteneriatului local.

d) Planificarea integrată a operațiunilor, adica in contextul planificării integrate conteaza factorii economici, sociali, ecologici și culturali, apoi combinarea lor și utilizarea la comun pentru a ghida deciziile privind utilizarea terenului și a facilităților în direcția obținerii unei dezvoltării teritoriale durabile.

M-am oprit așadar asupra a două măsuri de regenerare urbană luând în calcul evoluția teritoriului încă din trecut.

Videle este un oraș din județul Teleorman, format din localitatea componentă Videle (reședința), și din satul Coșoaia.

A fost înființat în anul 1968 prin alipirea la comuna Videle a unor cartiere de case, odată cu noua reformă administrative-teritorială din România, acesta a căpătat și denumirea de ”Orașul Petroliștilor”.

Rezervele de petrol au avut însemnătate în șansa de a deveni oraș, astfel că, s-a luat decizia de exploatare și extracție petrol de către conducătorii țării de la vremea respectivă. Cu astfel de decizii luate, a luat naștere Schela de Extracție Petrolieră Videle ce a atras de la sine în urma extinderii și înființarea schelei de petrol Poeni și Întreprinderea de foraj sonde Videle. Acestea au primit ulterior denumirea de Schele de producție petrolieră.

Până la extragere aurului negru din zona orașului Videle, care până la acel moment era comună, populația îsi câștiga existența din agricultură, prestări servicii specific acelei perioade dar și de pe urma muncii în unități din București. Schela de petrol avea mai bine de 2500 de salariați, foarte mulți specialiști în extracții și muncitori calificați în domeniul petrolier și nu numai. Aceștia lucrau în 3 schimburi și aveau la dispozitie mașini de transport persoane pentru cei care lucrau în parcurile de extracție petrol aflate în zonele periferice orașului. ”Liceul Teoretic Videle”, fost ”Grup Scolar Tehnic Videle”, a fost inițial liceu de specializare pentru cei care doreau dezvoltare sau inițiere, acesta purtând numele de ”Liceul de Petrol”, liceu ce oferea înaltă calificare în domeniul petrolier, atrăgând astfel forță de muncă și dezvoltarea altor unități economice ale orașului.

Deoarece perioada postdecembristă a venit cu un val imens de schimbări din toate punctele de vedere, în dorința nebună de privatizare, guvernanții au făcut ca statul român să realizeze o pirvatizare extrem de păguboasă, PETROM S.A ajungând în mâinile austriecilor de la OMV, astfel reorganizându-se mare parte din Schelele de productie petrolieră, Schela de Producție Petrolieră Videle pierzându-și astfel calitatea de persoana juridică, a intrat în componența Schelei de Producție Petrolieră Bolintin, județul Giurgiu.

Sute de specialiști și muncitori au ajuns fără loc de muncă în urma restructurărilor, bugetul administrației locale fiind văduit de veniturile ce veneau constant de la Petrom, asta însemnând annual miliarde de lei vechi. Nici unul din deputații și senatorii teleormăneni nu au luat în acele momente măsuri pentru a opri o asemenea tragedie ce avea sa se abată asupra sutelor de familii, odată cu desfiintarea Schelei de Producție Petrolieră Videle.

În momentul de față înregistreză o creștere economică medie, în pofida faptului că o mare parte a locuitorilor lucrează în orașe relativ apropiate, precum: București, Alexandria, Roșiorii de Vede. Videle a devenit un oraș al navetiștilor.

Conform recensământului efectuat în 2011, populația orașului Videle se ridică la 11.508 locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 11.987 de locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt români(91,98%), cu o minoritate de romi(3,33%). Pentru 4,63% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută. Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși(94,74%). Pentru 4,63% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.

Harta orașului Videle- cvartale (prelucrată in Arcview 3.2)

Conservarea peisajului etnografic

Prin definiția comună simplificată din literatura de specialitate , conceptul de "Regenerare urbană" reprezintă un set de acțiuni care conduce la soluționarea de probleme urbane si identificarea, aplicarea unor imbunătățiri de lungă durată pentru condițiile socio-economice , de mediu , fizice , într-o zona care trebuie reajustată , pe baza unor principii general acceptate .

Secvențial , valorificând trăsăturile peisajului etnografic din zona Videle

1.Mediu de viață

2.Patrimoniu

3.Resursa economică și culturală

4.Identitate , se pot contura argumente geografice pe baza observațiilor și analizei folosinței terenului , în scopul protejării , conservării unor trasaturi zonale de cultură și civilizație , întrucât există potențial suficient pentru potențarea unei asemenea inițiative precum și o practică europeană.

Vă prezint 7 argumente care contribuie la necesitatea abordării unei viziuni complexe de amenajare teritorială în zona supusă studiului :

1.Valorificarea trecutului localității Videle prin protejarea martorilor istorici, într-o zonă cu posibilități reduse de dezvoltare pe latura turistică.

2.Necesitatea păstrării memoriei colective a populației.

3.Casele tradiționale reprezintă elementul de garanție al patrimoniului material cu funcție de identitate culturală.

4.Rezistența tradiționalului în fața modernismului , fenomen demonstrat fizic.

5.Șansa reînvierii "satului-muzeu în situ" Coșoaia , sat aparținător orașului Videle .

6.Reinterpretarea viziunii de conservare și inserție a arhitecturii sau elementelor de arhitectură tradițională în spațiul puternic urbanizat .

7.Valorificarea peisajului etnografic specific Câmpiei Găvanu-Burdea, ce abordează laturile imateriale și materiale specifice unei etnii ca rezultat al interacțiunii între componentele sale.

În acest scop, putem identifica mai multe forme de turism , care poate sprijini activ acest țesut teritorial, adiacent orașului Videle.

Prin urmare, solutiile de revitalizare economică sunt următoarele:

1)Turismul de recreere și agrement, oferind un bun prilej de a cunoaște locuri noi, istoria și obiceiurile lor; din acest punct de vedere el se interferând cu turismul cultural.

Scopul practicării sale este satisfacerea nevoilor recreative ale populației antrenată în munci solicitante sau locuind în habitate stresante, încărcate de modernism și agitație.

Eficiența economică a turismului de recreere este una dintre cele mai ridicate, întrucât turismul ține să-și satisfacă cerințele recreative prin utilizarea tuturor elementelor infrastructurii destinate acestui scop.

2)Turismul social, ca turism de masă, agreat de persoanele cu posibilități financiare relativ limitate. Aceasta categorie de turisti solicită forme ieftine de cazare și mijloace de transport în comun.

3)Targurile si expozitiile se definesc prin prezentari de produse si servicii, destinate unui public invitat, cu scopul de a determina o vanzare sau a informa vizitatorul. Ca forma de turism, ele stimulează caălătoria a doua categorii de persoane: expozanti și vizitatori;

4)Turismul rural, ca dorinta de expansiune si petrecere a timpului liber si a vacantelor la tara. Se preteaza pe aceasta zona geografica intrucat ca activitate a evoluat atat cantitativ cat si calitativ in ultimele decenii, el tinzand sa devina un fenomen de masa.

5)Turismul cultural., ce presupune, invariabil „vizita” la un obiectiv sau grupare de obiective sau resurse atractive.

Menirea acestui tip de turism este complexă: in primul rand este instruirea prin imbogatirea cunoasterii, in al doilea rand este recrearea resimtita pe plan spiritual prin aflarea unor adevaruri si cunoasterea unor noi fenomene.

Peisajul geografic este un concept interdisciplinar, integrând naturalul cu socialul și prin care omul a modificat și inlocuit ecosistemele inițiale in funcție de nevoile sale , de gradul de organizare și dezvoltare al colectivității din care face parte.

„ El se definește ca o rezultantă a interrelațiilor dintre componentele fizico-geografice și activitatea umană fiind supus continuu modelărilor naturale și socio-economice”. (Ileana Pătru –Stupariu , 2010)

Densitatea populației mai este cunoscută și ca densitatea generală sau aritmetică , ea exprimând raportul dintre populație și suprafața ocupată de aceasta.

Dinamica populației se explică prin specificul economic al zonei dar și datorită distanței mici față de municipiul București.

In faza de analiză , putem reafirma faptul că în extremitățile luncii Glavaciocului , în anul 1790 vechea așezare Vida era flancată de o pădure intinsă denumită „Codrii Deliormanului”.

Știința Peisajului se confruntă și cu atribuția stiințifică de a prevedea potrivit dinamicii socio-economice și naturale diferitele stadii la care va ajunge peisajul, de aceea nu este exclusă varietatea propunerilor alternative cu privire la evolutia acestuia.

Având ca zonă de studiu Valea Glavaciocului și potențialul sau ecoturistic,ne vom opri la doua scenarii evolutive.

Primul,mai pesimist dar nerealist este acela ca din lipsa organizării și viziunii unei viitoare administrații, pe probleme de mediu, această zonă să fie supusă abuzului ,prin suprapășunat, defrisări , stabilirea unor depozite însemnate și necontrolate de deșeuri(„Noi trăim pe ape, în aval”) și chiar descarcărea biomasei prin incendii .

Intr-un scenariu realist, deci și optimist, în ritmul actual și susținut,de ecologizare culminând cu proiectul de decolmatare a râului Glavacioc, prin reducerea deversărilor de ape uzate parțial epurate în emisar, precum și încurajarea educației pentru mediu implementată și practicată în școli , în viitorul foarte apropiat, Valea Glavaciocului va cunoaște o revitalizare a valorii sale peisagistice,și va plasa orașul Videle pe harta obiectivelor turistice în scop recreativ, în județul Teleorman.

Pentru păstrarea nealterată a funcțiilor peisajului actual ,există o evidență a Registrului Agricol din cadrul Primăriei Videle cu persoanele care dețin animale(pentru prevenirea suprapășunatului și compactării solului), aplicarea ratională de amendamente pe terenurile limtrofe, practicarea cositului, evitarea incendiilor, plantările ,prin conectivitate să se evite efectele de izolare asupra speciilor biogeografice care populează suprafața respectivă, îmbogățirea diversității taxonomice în arealul respectiv, posibilitatea că in timp resursele cheie să găzduiască specii de animale sau bacterii , incadrarea plantației in categoria habitatelor naturale de insoțire (spații verzi lineare) si ca raspuns la mijloacele de perturbare a carbonului in atmosfera.

În acest ritm ,trendul peisager va favoriza dezvoltarea ecoturismului ca principal efect al inserțiilor antropice pozitive în spațiul analizat.

În orașul Videle identificăm ca principale resurse turistice Valea Glavaciocului și Valea Milcovățului, spații incărcate de istorie și valoare peisagistică ,chiar dacă monotonia peisajului nu surprinde prin forme spectaculoase de relief , insă nu trebuie sa uităm că tocmai zonele de câmpie au polarizat în trecut așezările umane tradiționale și tot din aceste spații s-au conturat premisele marilor conflicte din istoria românilor.

Ca dovadă a contactului istoriei și cu zona orașului Videle, în cartierul Furculești există un stejar bătrân despre care se spune că în timpul traseului către Călugareni ,a lui Mihai Viteazu, Domnitorul s-ar fi odihnit la umbra acestuia.

O alta manieră de a privi istoria populării spatiului este aceea de a urmări sistemul de asezări din lunca extinsă a Glavaciocului, și cum altfel daca nu și prin simbolul crestinătății la români. In acest sens, identificăm două biserici ,una din lemn(restaurată), ridicată pe acest teritoriu în urmă cu 400 de ani,și alta care veghează asupra locuitorilor(fiind amplasată pe o forma de relief pozitivă) și care constituie “vârful de lance” al creștinătății in județul Teleorman (Biserica Fotăchești), lucru dovedit și de numărul mare de pelerini.Vechimea acesteia este de peste 120 de ani. Ce este cu adevărat special în ce privește latura umanistă, comunitatea inchegată, se reflectă și prin conservarea tradiției și pretarea acesteia pe tendința modernizării societății, fără a pierde din valorile teleormănene.

Ca resursa naturală putem numi cele două paduri, Zăvestreni și Blejești prin speciile arboricole dar și speciile de graminee specifice luncii Glavaciocului.

Așadar importanța lor nu constă doar în aspectul peisagistic cât și al proprietăților pe care acestea le dețin . Orașul Videle nu deține în prezent o structură de agrement bine organizată referitor la zona supusă studiului, în acest sens momentan ,de beneficiile environmentale profitând numai cetățenii orașului.

Insă datorită distanței mici dintre centrul orașului, cu funcție economică și zona mai sus amintită,consider că momentan lipsa unei unități de cazare specifice nu constituie un impediment în practicarea ecoturismului pe Valea Glavaciocului, deoarece unitățile de alimentație publică sunt numeroase și constituite fie in centrul orașului fie disipate dealungul Șoselei Pitești pe sectorul Videle-Blejești.

In cele mentionate mai sus am putut observa motivul pentru care considerăm necesară protejarea Văii Glavaciocului de presiunea antropică ridicată și necesesitatea integrării sale într-un circuit ecoturistic minuțios organizat.

Pe lângă aceste aspecte ,ne simțim datori să evidențiem și alte tipuri de fluxuri turistice care se efectuează pe raza orașului ,ca principali factori de atractivitate la care se vor adăuga și obiectele propuse promovării .

In primul rând ,această zona de câmpie,interesează prin componenta “resursă naturală”,până în anul 1987 fiind principalul centru de extracție petrolieră din țară.

Alți factori de atractivitate în scopul “turismului de afaceri” pot constitui: terenurile agricole extinse, unitățile sanitare, unitățile de alimentație publică, spațiile rezidențiale.

Orașul se mândrește și cu pelerinajele către biserica din cartierul Fotăchești , noaptea de vineri fiind dedicată slujbei de Miezonoptică(slujba manăstirească), această activitate religioasă atrăgând fluxuri turistice din toate colțurile județului dar și din afara ariei administrative.

Valea Glavaciocului constituie unul din cele mai importante obiective ale orașului Videle, această resursă naturală nefiind valorificată corespunzator(în scop turistic), deoarece relieful monoton și orientarea economiei zonei către valorile brute ale resurselor ,au împiedicat implementarea unei viziuni durabile în protejarea și valorificarea potențialului alternativ.

Lucrarea de fața ,ca o continuare detaliată a tezei Patriciei Marinescu , referitoare la asezările umane din zona mai sus amintită, trasează noi linii de dezvoltare peisagistică a arealului și valorificării acestuia ,fiind răspunsul pe care il oferim la o situație de criză în care modernizarea se confruntă cu lipsa ideilor inovatoare: revenirea la tradiție.

În opinia mea, deși nu este încadrată în circuitul turistic național, Valea Glavaciocului ar putea urma cu succes exemplul Rezervației Comana( județul Giurgiu), datorită distanței scurte fața de București, dar și bogăției în specii, mai ales prin prisma faptului că incă mai există dovezi ale existenței Codrilor Deliormanului(“Pădurea nebună”).

Valea Glavaciocului

Cheia acestei reușite constă exact în partea fizică a peisajului din prezent, cu mențiunea că orice nouă transformare trebuie să apară pe cale naturală nu neaparat antropică, pentru că orice nouă inserție artificială negativă, va împinge evoluția peisajului spre altă tipologie decât cea dorită.

Valea Glavaciocului

Strategii de promovare și eficientizare .

Primul pas în promovarea acestei zone il constituie chiar lucrarea de față, destinata promovării orașului Videle, deoarece o nouă viziune în ce privește concepția aplicării politicilor de mediu în acest oraș se poate face numai incepând cu un eșantion de lucru însemnat ca încarcătură ecologică,mediul fiind privit ca o imbinare perfectă a componentelor biotice și abiotice, sinergism care dirijează starea acestor factori.

In această manieră,datorită mentenanței procedurilor de întreținere și recunoaștere a calității peisagistice, o bună parte din orele educative sau a acțiunilor de voluntariat se pot efectua în acest spațiu, mult mai potrivit decât Parcul de Odihna Orășenesc deoarece o viziune mult mai amplă asupra acestora asigură o generație de tineri mai tolerantă cu mediul,având convingerea că eficientizarea promovării ca simbol al orașului se va face mai intâi prin educatie.

O altă viziune, și mai persuasivă este găzduirea unei școli de vară,cu o durată scurtă prin care tinerii cercetași pot invăța modalitățile de orientare în teren,de elaborare a unei schițe panoramice ,a unei hărti (sau citirea ei),a unei fotografii științifice, recunoașterea faunei și a vegetației, operațiunea de monitorizare a păsărilor(” Birdwatching”), sau chiar teambuilding-ul.

Turismul de afaceri

„Turismul de afaceri face referire la calatoriile inregistrate ca avand scopuri legate de munca oamenilor. Din cele mai vechi timpuri omul a calatorit pentru negot, asadar se poate spune ca e vorba de una dintre cele mai vechi forme de turism.” (Davidson, 1994)

Turismul de afaceri si activitatile profesionale se refera la congrese, colocvii, seminarii, targuri, conferinte, expozitii, reuniuni, intalniri cu parteneri de afaceri, stagii de pregatire, organizate intr-un spatiu sau localitate.

Preferintele oamenilor de afaceri se indreapta catre servicii de inalta calitate, vizitarea centrelor comerciale si animatie traditionala ori manifesta interes pentru plimbarile din centrele istorice, muzee, expozitii, in general, preocupari de natura intelectuala.

Referitor la tipologia calatoriilor de afaceri, acestea se structureaza in: turism general de afaceri care se refera la activitatea persoanelor care lucreaza in afara locului de munca obisnuit (delegatiile), reuniuni si intruniri (intalniri, conferinte, simpozioane, colocvii, congrese, etc.), targuri si expozitii, calatorii-stimulent oferite anumitor categorii de angajati ca recompensa pentru rezultatele inregistrate in activitatea profesionala

Orasul Videle dispune de spatii conforme pentru aceste tipuri de activitati, avand capacitatea de a gazdui evenimente de orice tip si de a oferi cazare (restaurante, sala primarie, casa de cultura)

In principal, acest turism de afaceri poate viza interesul pentru orasul in plina expansiune, in scopul generarii de afaceri noi, cu precadere in zona centrala sau cea industriala(aflata intr-o continua transformare), sau atragere de noi investitori.

Pentru turismul urban, efectuarea de cumparaturi este considerata, de catre unii specialisti, ca o importanta sursa generatoare de venituri financiare si se realizeaza, de regula, in centre comerciale mari, situate fie in centrul orasului fie la periferia acestuia.

Includerea cumparaturilor in sfera turismului urban este acceptata cu greu de catre majoritatea specialistilor, controversele fiind legate de dificultatea separarii fluxurilor de turisti de cele ale locuitorilor orasului, si nu exista posibilitatea cuantificarii volumului serviciilor comerciale si a marfurilor achizitionate de catre turisti.

În general, interesul pentru cumpărături este însoțit și de dorința de a consuma sau a vizita diverse obiective.

Videle deține un club, mai multe cafenele, doua hipermarket-uri(Profi si Penny Market) , o piață, precum si o zona centrala comerciala (Lipscani).

Totodată, turismul de evenimente devine din ce în ce mai mult o componentă esențială a strategiilor de atragere a segmentelor de turisti, localitățile de mici dimensiuni începând să se dezvolte exploziv, de regulă, prin lansarea unui festival sau a unei manifestari-eveniment care sa le dezvolte identitatea.

Bani Europeni – Videle , Zonă turistică

Devenind în ultimii ani unul din cele mai cunoscute din țară, fosta regiune petrolieră a dat țării nu mai puțin de trei miniști, un prim-ministru și un primar general al Capitalei.

Autoritățile Videlene au planuri mărețe în cee ace privește implementarea unui proiect de peste 1 milion de euro. Banii vor fi folosiți pentru festivaluri culinare, folclorice și culturale, în speranța ca tradițiile locale să îi atragă pe turiștii străini la un eveniment dedicat lui Marin Preda în parcul orășenesc și un eveniment organizat pentru o tabără de elevi bulgari.

Toate evenimentele vor fi găzduite în parcul orașului – cel mai mare din județul Teleorman- acesta fiind reabilitat și modernizat în totalitate, proiectul prin care municipalitatea din Videle spear să își facă orașul cunoscut este realizat în colaborare cu localitatea bulgară Lyascovets.

CONCLUZIE

Până la jumatatea secolului al XX-lea, România a fost o țară cu o structură preponderent rurală, cu un nivel de urbanizare scăzut (23,4% în 1948) insa o data cu procesul de industrializare din perioada interbelică, dezvoltarea urbană si-a luat avant ,creșterea numărului de orașe de la 119 în anul 1912 la 142 în 1930 și 152 în anul 1948, devenind o realitate .

Între 1912 și 1948, creșterea populației orașelor s-a facut de 1,8 ori, cu un spor mediu anual de 45 000 persoane.

În 1912, Bucureștiul era singurul oraș mare al României, numărând peste 341 000 locuitori iar până în 1948 a fost urmat de Cluj-Napoca, Iași, Galați și Timișoara, cu peste 100 000 fiecare, în acest an capitala depășind 1 mil. de locuitori. Creștea ponderii populației urbane s-a facut de la 16% în 1912 la 23,4% în 1948.

În a doua jumătate a secolului al XX-lea au loc procesul de dezvoltare economică și socială a României capătă alte nuanțe, iar modificările s-au produs atât în perioada 1950–1962, care a marcat trecerea de la economia capitalistă la cea socialistă, puternic centralizată și planificată cât și în cea începută după 1989, de trecere de la economia socialistă la economia de piață.

Între 1950–1989, modelul dezvoltării României, ca și în cazul celorlalte țări comuniste central-europene, s-a bazat pe industrializarea extensivă, secondată de procesul de urbanizare explozivă și de sistematizare a întregului teritoriu național.

Industrializarea a avut un rol decisiv în dezvoltarea urbană a țării, iar orașul industrial a constituit tipul reprezentativ de așezare urbană, cu o evoluție ascendentă, astfel incat, în 1986 peste jumătate din populația țării locuia deja în orașe.

Astazi, orașul industrial – ca tip reprezentativ de așezare urbană – a fost treptat înlocuit de orașul polifuncțional și de servicii.

În ciuda faptului că unele cercetări arată că urbanizarea nu provoacă neapărat dezvoltarea economică, există o literatură în creștere care subliniază relația puternică pozitivă dintre cele două. În plus, orașele sunt văzute ca factori economici, în timp ce zonele rurale sunt cele care rămân în urmă. O probabilitate mai mare de a fi săracă este asociată cu gospodăriile din mediul rural, care s-au confruntat în continuare cu sărăcirea de la sfârșitul anilor 1980.

Acestea au, de asemenea, valori mai scăzute în ceea ce privește speranța medie de viață la naștere, mortalitatea infantilă și înscrierea la școală. La rândul lor, zonele urbane reprezintă calea cea mai curată de la sărăcie la bunăstare și prosperitate și nu numai pentru ele însele: se așteaptă ca ele să fie conducătorii și spațiile pentru reînnoirea regiunilor periferice sau în declin, în timp ce ele asigură competitivitatea regiunilor ca motoare ale creșterii economice.

Se observă, de asemenea, că zonele rurale care se află în curs de dezvoltare se găsesc în anumite zone, în jurul orașelor mari, destinațiilor turistice și regiunilor de frontieră de vest din țările vecine ale UE.

Disparitățile rural-urbane sunt izbitoare și în România. Problema este și mai substanțială dacă considerăm că aproape jumătate din populația țării este rurală, fiind ocupată preponderent în agricultură (subzistență).

În acest context social-economic, transformarea comunelor în orașe mici a reprezentat speranța că ele se pot transforma în centre de creștere economică naturală – în paralel cu noul grad al municipiului, care a reprezentat o soluție de mântuire și renaștere pentru orașele în declin. Apariția unor noi orașe a fost, de asemenea, necesară din cauza existenței zonelor întinse care sunt profund rurale și slab polarizate de așezările urbane existente.

Pentru a construi un oraș atrăgător și sustenabil, trebuie analizate consecințele tuturor acestor aspecte ale densității și nu în mod izolat, ci ca un sistem în care fiecare aspect poate afecta altul. O concluzie este că mulți factori de decizie și planificatori urbani nu dispun în prezent de abilitățile și instrumentele potrivite pentru a efectua astfel de analize.

Bibliografie

***Iaşi Metropolitan Zone (2009), Planul integrat de dezvoltare pentru polul de creştere Iaşi 2009–2015, http://www.zmi.ro.

***Organization for Economic Co-Operation and Development (OECD) (2006), The

Alexandru Stamate , Prof.Ioana Neagoe – ”Repere turistice în orașul Videle ”

Bălteanu, D., Badea, L., Buza, M., Niculescu, Gh., Popescu, Claudia, Dumitrașcu, Monica (ed.) (2006), România. Spațiu, Societate, Mediu. Editura Academiei Române, București;

Bălteanu, D., Popovici, Ana (2010) Modificări ale utilizării terenurilor și degradarea terenurilor în România postsocialistă, Jurnalul Român al Geografie, vol. 54 (1).

Benedek, J. (2006), Urban Policy and Urbanization in the Transition Romania, Romanian Review of Regional Studies, Volume II, Number 1.

Bengs,Ch.,Schmidt-Thomé,K.(ed.)(2005),Urban-ruralRelationsinEurope,ESPON 1.1.2 Final Report.

Berekméri, M. (2009), Urbanizarea post-socialistă în România. Teză de doctorat, Cluj-Napoca;

Cămară, G. (2011), Evoluția demografică a orașelor mici în regiunea de dezvoltare nord-estică în perioada postcomunistă, Revista Română de Studii Regionale, Vol. VII, Nr. 2, p. 105-110.

Covăsnianu, A., Covăsnianu, L. (2014), O perspectivă urbană asupra localităților moldovenești. De la dezideratul politic la realitatea teritorială, revizuirea studiilor regionale în România, Vol. 10, Nr. 2.

Dragomirescu, S., Săgeată R. (2008), Statutul de municipiu – o necesitate obiectiva, o moda a perioadei de tranzitie sau o incercare de reabilitare a unor asezari urbane fara perspective de dezvoltare?, Historia Urbana, XVI, no. 1-2, p. 251-260;

Dragoș Dincă, Cătălin Dumitrică – Dezvoltare și planificare urbană , Editura Pro Universitaria 2010

Gilbert, O.L. The ecology of urban habitat, Chapman and Hall, London;

Grigorescu, Ines, Dumitrescu (Mitrică), Bianca (2010), Rolul zonelor metropolitane în sistemul urban românesc. Studiu de caz: Zona metropolitană a municipiului București, Schimbări temporale ale spațiului structurilor regionale și ale peisajelor, Institutul de Geonitică Ostrava, sucursala Brno, Republica Cehă, pp. 29-34. ISBN 978-80-86407-13-5.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Jude%C8%9Bul_Teleorman

https://www.tripmondo.com/romania/teleorman/comuna-videle/videle/

Legea nr. 215/2001 a Administrației Publice Locale

McGranahan, G. The citizens at risk. From urban sanitation to Sustainable Cities. Earthscan,London;

Mocanu, Irena, Dogaru, Diana, Dumitrescu, Bianca, Simion, G. (2004), Regenerarea urbană – de la intenție la acțiune, Revista Geografică, t. XI, Institutul de Geografie, Academia Română, București;

New Rural Paradigm: Policies and Governance. Organization for Economic Co-Operation and Development, Paris. http://www.keepeek.com/Digital-Asset-Management/oecd/governance/the-new- rural-paradigm_9789264023918-en#page1.

Nicolae, I. (2002), Suburbanismul, ca fenomen geografic în România, Edit. Meronia, Bucureşti;

Petre Coteț, lucrarea „Geomorfologia României”

Postelnicu, C. (2011), Investitiile straine directe in Romania – oportunitati si riscuri locale si regionale. In: Balog, Iosif Marin; Graf, Rudolf; Lumperdean, Ioan (coord.): Economia regionala: ipostaze rurale si urbane. Presa Universitara Clujeana, Cluj-Napoca;