Dezvoltarea Motricitatii Generale Prin Jocuri Dinamice Si Stafete la Copiii Prescolari

Diverse

Dezvoltarea Motricitatii Generale Prin Jocuri Dinamice Si Stafete la Copiii Prescolari

Byadmin ianuarie 1, 2024

=== f62b1a41790f8bb155a33926c6fc7eae8df1f57e_570642_1 ===

ARGUMENT

Într-o viziune unitară a educației, menirea educației fizice se justifică prin însuși statutul acestei forme specifice de influențare in limitele căreia dezvoltarea simultană și armonioasă a dimensiunilor corporale și psihice contribuie decisiv la desfășurarea personalității umane.

Restrângând sfera de influență a educației fizice la vârsta școlară mică se impune să subliniem direcțiile in care aceasta acționează:

întărirea sănătății și independența cu realizarea unei dezvoltări opționale și asigurarea unei stări de echilibru psiho-fizic;

dezvoltarea progresivă a capacității motrice, perfecționarea calităților, priceperilor și deprinderilor motrice determinate in dobândirea expresivității motrice prin jocuri de mișcare;

influențarea emotivității, a încrederii in forțele proprii.

Educația fizică își propune ameliorarea tuturor acelor parametri care asigură ceea ce R.Yurdon numește ușurință și armonie, ce ,, fac parte din elementele care in orice împrejurare constituie bucuria de a trăi,,.

Prin îmbinarea jocurilor colective cu cele individuale, a celor care presupun inteligență, practică cu cele care presupun forță și îndemânare, a competiției cu cooperarea se contribuie la educarea trăsăturilor moral-volitive, a fair- play- ului, a sentimentului apartenenței la un grup.

Prin folosirea jocurilor de mișcare, prin atmosfera relaxantă creată de utilizarea lor, se optimizează relația învățător – elev și se nuanțează relațiile interpersonale.

Lecțiile de educație fizică își vor atinge scopul, își vor realiza obiectivele, numai dacă vor fi bine organizate, intr-un mod atractiv, metodic. In urma practicării educației fizice și sportului copiii vor avea un organism sănătos, o minte sănătoasă ce le va permite integrarea eficientă in societate practicarea unei profesii in vederea realizării finalităților actului educațional. Pentru aceasta învățătorul trebuie să studieze permanent literatura de specialitate, să țină pasul cu noul pentru a evita rutina, pentru abordarea originală a fiecărei lecții.

Jean Chateu spunea: ,,O educație prin joc trebuie să fie o sursă atât de efort fizic cât și de bucurie morală,,.

CAPITOLUL I

PARTICULARITĂȚILE SOMATO – FUNCȚIONALE ȘI

MOTRICE ALE COPIILOR PREȘCOLARI

1.1 PARTICULARITĂȚI SOMATICE

Ciclul primar este o perioadă de dezvoltare a întregului organism. Copiii traversează o perioadă de creștere și dezvoltare relativ uniformă, așa numita perioadă de antepubertară.

Procesul creșterii se temperează ușor între 6 – 7 ani, pentru a se intensifica ulterior. Tabelul următor pune in evidență aspectele mai importante pe planul creșterii (ponderale și staturale).

La șapte ani au loc câteva procese implicate în creștere și dezvoltare. Dentiția provizorie începe să fie înlocuită cu una permanentă, ca urmare a intensificării metabolismului calciului. Procesul de osificație este intens la nivelul toracelui, al claviculelor și al coloanei vertebrale; ostificarea este mai intensă după șapte ani la nivelul bazinului la fetițe; idem, procesele de calcifiere la nivelul osaturii mâinii. Se impun atenționări ale copiilor privind pozițiile persistente alături de servietele sau ghiozdanele prea grele (duc la deformări ale coloanei deoarece la șapte ani curbura este instabilă). Se impune o călire normală a organismului, practicarea sporturilor, deprinderilor igienice.

1.2 PARTICULARITĂȚI FUNCȚIONALE

Importante aspecte se conturează in ceea ce privește legăturile funcționale nervoase. La șapte ani creierul are cca. 1200 globii frontali ajung la 27 procente din totalul substanței nervoase a creierului. In jurul vârstei de șase ani copilul este sensibil, dificil, instabil, obosește ușor, are indispoziții la alergii, schimbarea dentiției îi afectează pofta de mâncare – el preferă mâncăruri moi, are fantezii alimentare. Mirosul copiilor se dezvoltă relativ diferențiat, astfel încât la 6 – 7 ani ele sunt bine conturate, copilul distingând mirosurile săpunurilor fine, de exemplu, dar și mirosurile de benzină, uleiuri, și de rășini. Frecvența respiratorie este aproximativ de 22, 24 respirații pe minut, la 7 ani, și la 20, 22 de respirații pe minut la 10 – 11 ani. Apar primele manifestări in sistemele endocrin și nervos, modificări care preced procesele pubertare. Crește forța de musculară și se accentuează extremele de stângaci și dreptaci, iar procesele de excitație predomină față de cele de inhibiție, fapt ce determină o mare receptivitate și ușurință la formarea deprinderilor motrice.

PARTICULARITĂȚI PSIHICE

Dezvoltarea psihică începe să se afirme prin aprofundarea gândirii, evoluția proceselor psihice (memoria, percepția, atenția). Gândirea are un pronunțat caracter logic, intuitiv. Același lucru se remarcă și la memorie. Se trece de la o memorie intuitivă ce predomină la 6 – 7 ani, la una logică, datorită influenței procesului de învățământ. Capacitatea de prelucrare, reproducere, fixare și stocare activă a memoriei se perfecționează prin repetări sistematice, pe la 9 ani. Acum memoria motrică este in strânsă legătură cu cea vizuală. Imaginația este simplă, orientată spre obiecte simple, concrete. Se dezvoltă imaginația reproductivă și cea creatoare. Dezvoltarea capacității senzoriale se concretizează in creșterea sensibilității, a capacității de orientare în spațiu și a percepției timpului. În jurul vârstei de 8 ani se manifestă dezvoltarea capacității de a observa. Viața afectivă la această vârstă începe să se concretizeze prin sensibilitate și echilibru. Apare motivația. Către 9 ani crește ponderea elementului conștient, voluntar ceea ce determină mărirea randamentului activității depuse de elevi. De la 8 ani devine evidentă corelația dintre interesele copilului și capacitățile și aptitudinile lui. Diformismul sexual se accentuează spre sfârșitul acestei perioade și favorizează o separație spontană a fetelor de băieți.

1.3 PARTICULARITĂȚI MOTRICE

Nivelul particularităților motrice ale elevilor de vârstă mică, poate fi studiat prin prisma calităților motrice de bază. La 4-7 ani, se constată disponibilități motrice mari, ceea ce permite formarea corectă a deprinderilor motrice de bază, cu caracter aplicativ și specific diferitelor ramuri de sport, iar pentru sportul de performanță – posibilitatea pregătirii sistematice de timpuriu.

Calitățile motrice sunt însușiri ale organismului, materializate prin posibilitatea acestuia de a executa acțiuni care pretind intr-o oarecare măsură forță, rezistență, viteză ori îndemânare. Ele prezintă particularități distincte pe trepte de vârstă și de pregătire sportivă.

În ordine prioritară a vârstei, distingem următoarele calități motrice:

Forța, viteza (întâlnite cu precădere la școlarul mic), îndemânarea și rezistența.

Viteza – reprezintă capacitatea organismului sau a segmentelor sale de a efectua acte sau acțiuni motrice, cu indici crescuți de rapiditate. Valoarea ei depinde de zestrea ereditară și se perfecționează prin pregătire sistematică, mai ales la vârsta școlarului mic.

La 9 – 10 ani perioada latentă a reacției motrice se îmbunătățește, cea mai scurtă perioadă latentă constituindu-se la mișcarea mâinilor, iar cea mai lungă la mișcările de trunchi. Viteza mișcării singulare crește ușor, diferențele dintre flexări și extensii fiind nesemnificativă. Pe distanțe mici (), viteza de alergare se îmbunătățește spre 10 ani. La această vârstă se poate dezvolta cu precădere viteza de reacție motrică și viteza de execuție.

Îndemânarea – exprimă capacitatea omului de a efectua acte și acțiuni motrice cu grad superior de coordonare, in condiții de eficiență și cu minim de consum energetic și nervos. Ea exprimă capacitatea sistemului nervos de a coordona aparatul locomotor in realizarea actelor și acțiunilor motrice, cu indicii optimi de precizie, direcție, amplitudine, încordare, concretizați in eficiență.

La vârsta școlară mică, datorită predominării proceselor de excitație, îndemânarea se dezvoltă intens. In jurul vârstei de 7 ani, copii apreciază mai greu corelațiile spațiale decât la 8 – 9 ani. Capacitatea de apreciere a mărimilor spațiale este slab dezvoltată la această vârstă dar se poate ameliora.

Sub aspectul coordonării anumitor acte motrice (mai ales la aruncări) fetele prezintă valori mai scăzute decât băieții. Gradul de precizie al execuției crește in jurul vârstei de 7 ani, dar stagnează între 9 și 10 ani.

Se remarcă un nivel mai mare de coordonare in mișcările efectuate de mușchii mici (mână).

Îndemânarea depinde de următorii factori:

Capacitate de reacție;

Gândirea rapidă a situației date;

Echilibru;

Coordonarea membrelor in situații ciclice, aciclice și ritmuri diferite;

Diferențiere și reproducerea mișcării, etc.

Forța explozivă a membrelor inferioare înregistrează in clasele I – IV, atât la băieți cât și la fete, un traseu ascendent, cu un ritm anual inegal (, 0,2 și ), iar ca valori absolute, băieții manifestă o superioritate de 0,9 – . Forța explozivă a brațului se manifestă diferit de la băieți față de fete, atât prin prisma valorilor absolute cât și a ritmurilor anuale de creștere (băieții înregistrează un plus inițial de și un ritm anual superior de aproximativ ). Forța flexorilor membrelor superioare evoluează lent, concordând cu raportul dintre pârghia osoasă și valoarea masei musculare. Se poate constata totuși, atât la băieți cât și la fete, un ritm mai bun între clasele I – II. Forța extensorilor brațelor indică o evoluție asemănătoare flexorilor, valorilor inițiale și ritmurile fiind aproximativ egale între băieți ți fete la clasele I – II. Musculatura flexorilor abdominali prezintă o valoare inițială corespunzătoare, atât la băieți cât și la fete (26,4 – 27,6). Ritmul de creștere cel mai mare se manifestă la clasele I – II la băieți și III – IV la fete, după care, deși păstrează caracterul ascendent, se resimte o diminuare anuală cuprinsă între 3 – 3,5 repetări, la băieți.

Rezistența aerobă crește la băieți din clasa I până in clasa a XII-a cu 313% din care 163% in clasele I – IV . La fete, din totalul creșterii de 119%, 74% se realizează in clasele I – IV. Între clasele a III – a și a IV- a, fetele înregistrează diminuarea ritmului de evoluție, iar la băieți, o creștere a acestui ritm.

La sfârșitul clasei I, fetele au capacitatea biologică de a realiza 4, iar băieții 5 de alergare continuă. La terminarea clasei a IV- a, datele medii pe țară atestă capacitatea fetelor de a alerga 6 , iar băieții 10.

Deprinderile motrice de bază – reprezintă structuri motrice cu grade diferite de complexitate, ce derivă din actele neuro-motrice ale omului, ce se produc pe diferite trepte ale ontogenezei, iar pe baza acțiunii educative in cadrul educației fizice se perfecționează, devin raționale și satisfac anumite trebuințe ale omului.

Ele vizează următoarele obiective:

Formarea și consolidarea mecanismului de bază al mersului, alergării, aruncării, prinderii;

Îmbogățirea experienței motrice a elevilor prin formarea priceperilor utilitar-aplicative: mers in echilibru, târâre, cățărare, escaladare, tracțiune, împingere, transport de greutăți;

Însușirea unor elemente simple de gimnastică acrobatică, ritmică, dans folcloric, joc sportiv;

Dezvoltarea capacității de generalizare și folosire conștientă a cunoștințelor priceperilor și deprinderilor motrice însușite in cadrul unor acțiuni globale.

Întâlnim următoarele tipuri de deprinderi motrice: mersul, alergarea, săritura, aruncarea – prinderea, echilibrul, târârea, cățărarea, escaladarea, ridicarea și transportul de greutăți, tracțiunile și împingerile.

Unele dintre acestea sunt folosite chiar din vârsta preșcolară, atât in relația cu mediul înconjurător, cât și in procesul de învățământ preprimar. La clasele mici se urmărește însușirea execuției corecte, economice și conștiente a acestor deprinderi, iar prin exersarea lor se vizează dezvoltarea acestor calități, a coordonării generale.

Întâlnim la preșcolari următoarele deprinderi:

Mersul – obișnuit;

In cadență;

Pe vârfuri;

Pe călcâie;

Fandat;

Ghemuit;

Cu pas adăugat sau încrucișat;

Cu ocolirea (trecerea) obstacolelor;

Mersul este un act motric care deservește funcția de locomoție a omului; se perfecționează in procesul creșterii; se efectuează cu cel mai mare randament, cu cea mai economică cheltuială de energie.

La școlarul mic se constată greșeli de execuție sau ținută, precum:

Deplasarea cu vârful picioarelor orientale in afară axului de înaintare;

Târșirea picioarelor;

Privirea in pământ;

Mers tropotit, zgomotos;

Mișcare rigidă a brațelor;

Neconcordanță cu acțiunea picioarelor;

În lecțiile de educație fizică variantele de mers se folosesc pentru un mers estetic, economicos, cu mișcări naturale ale brațelor și cu o respirație controlată.

Alergarea – obișnuită;

Cu joc de gleznă;

Cu genunchii sus;

Cu pendularea gambei înapoi;

Cu pas adăugat, încrucișat;

Cu ocolirea unor obstacole;

Cu picioarele întinse înainte;

Cu întoarceri de 180° , 360°;

Cu opriri in diferite poziții la semnal;

Șerpuită;

In zigzag;

Pe loc;

Accelerată;

De viteză;

De durată.

Alergarea este un act motric natural ce execută cele mai mari influențe asupra capacității de rezistență a organismului. Ea se compune dintr-o serie de structuri motrice executate de membrele inferioare, la care participă și celelalte segmente și reprezintă o modalitate de locomoție cu o viteză de deplasare mai mare decât prin mers.

Este necesar ca până la 9 – 10 ani să se formeze deprinderea de alergare corectă, deoarece in această perioadă se încheie ultima etapă de coordonare a actelor motrice. Deprinderea corectă in alergare constă in: mișcări largi, libere, ușurință de contractare, împingere energetică, ridicare suficient de înaltă a coapsei piciorului înainte de așezare a piciorului pe sol.

Pot apărea și unele greșeli de alergare, precum:

Alergarea tropotită;

Așezarea piciorului pe călcâie;

Alergare încrucișată;

Încrucișarea picioarelor;

Răsucirea in afară a labei piciorului și orientarea spre exterior a genunchiului in momentul sprijinului pe sol;

Oscilații ale trunchiului în plan lateral.

Conform programei de educație fizică pentru ciclul primar, se disting următoarele tipuri de alergare:

pe plan plat (inițiază elevii in tehnica alergării, a pasului lansat de fond și semifond, a pasului de accelerare, a pasului lansat de viteză, a startului și a lansării din start;

alergarea cu obstacole – este combinată cu exerciții de sărituri sau escaladare de obstacole;

alergare pe teren variat (numai clasele mari).

Școlarul mic aleargă mult, se joacă alergând, îi place să schimbe direcția de alergare in mod spontan, să urmărească și să fie urmărit. Reprizele de alergare din jocul copiilor sunt relativ numeroase, dar de scurtă durată, oboseala apare repede, dar după un timp de odihnă copilul este capabil să reia jocul.

Tehnica învățării se face prin alergări cu viteză scăzută, printr-o variată gamă de exerciții

alergare cu joc de glezne in tempo, uniform sau cu accelerare;

alergare cu genunchii la piept;

alergare cu pendularea gambei înapoi.

Săritura: Mult îndrăgite de copiii preșcolari, săriturile constituie mijloace eficiente ce pot fi folosite cu multiple valențe in lecția de educație fizică.

Variante de sărituri:

de pe loc;

cu desprindere de pe un picior sau de pe ambele picioare;

cu întoarcere;

cu pas săltat sau cu pas sărit;

în lungime de pe loc sau în lungime cu elan;

la coardă pe ambele picioare;

peste obstacole cu elan perpendicular;

cu atingerea unui obiect suspendat;

Uneori in execuția săriturii constatăm:

slabă coordonare a lucrului brațelor;

aterizare dură, lipsită de elasticitate, din cauza unor amortizări insuficiente;

lipsa forței de desprindere de pe un picior și aterizare pe ambele picioare (la clasa I);

lipsa coordonării brațelor și a picioarelor in executarea pasului săltat;

lipsa unui ritm adecvat in alergarea de elan.

Săritura include mai multe faze:

elanul (poate fi făcut de pe loc sau din deplasare);

bătaia – element cheie in realizarea săriturii eficace (trebuie să fie energică și efectuată in timp cât mai scurt);zborul, poate fi continuu sau întrerupt;

aterizarea – momentul in care corpul atinge solul. Trebuie executată precis,corect, astfel încât să se elimine sau să atenueze cât mai mult șocul produs in timpul aterizării.

Aruncarea și prinderea:

Prin aruncare se înțelege îndepărtarea de către individ a unui obiect la distanță sau la țintă printr-o acțiune motrică a brațelor, care poate lua forma de împingere, azvârlire sau lansare.

Prinderea constă in reținerea unor obiecte ce se îndreaptă spre individ cu o traiectorie diversă printr-o acțiune de amortizare, lucru realizat cu o mână, cu amândouă sau simultan și cu alte segmente ale corpului care participă la acțiunea de amortizarea, esențială in realizarea acțiunii de prindere pentru a tăia deplasarea obiectului de prins, prevenind ricoșarea sau vătămarea mâinilor.

Clasificare:

aruncarea cu o mână de pe loc;

aruncarea la țintă fixă orizontală sau verticală;

rostogolirea mingii pe sol;

aruncarea cu o mână de pe umăr;

aruncarea cu două mâini înainte, cu două mâini cu spatele pe deasupra capului;

prinderea mingii cu două mâini înainte, cu două mâini cu spatele pe deasupra capului;

prinderea mingii cu două mâini la piept din mers și din alergare;

Aceste acțiuni trebuie abordate împreună, una fără alta neputându-se realiza.

În cadrul execuției pot apărea greșeli precum:

oprirea prelungită între elan și aruncarea propriu-zisă;

poziția frontală incorectă;

nefolosirea forței de propulsie a picioarelor și a bazinului;

folosirea exclusivă a brațului in efectuarea aruncării;

aruncarea cu brațul întins lateral sau cu brațul îndoit, dar mișcarea pornind din dreptul umărului sau chiar din fața acestuia;

extensia exagerată a brațului înapoi;

răsucirea cotului in afară, influențează negativ traiectoria aruncării;

adoptarea unor poziții greșite a palmelor, mâinilor, a brațelor;

lipsa fazei de întâmpinare sau contactul dur cu obiectul;

lipsa de apreciere a distanței și a vitezei obiectului;

nu se urmărește obiectul pe traiectoria sa;

lipsa de coordonare a mișcării brațelor.

Deprinderi motrice utilitare:

a) echilibrul: – pe o linie trasată pe sol, pe banca de gimnastică;

– mers pe plan inclinat; mers in echilibru cu transport de greutăți;

b) târâre: – deplasarea pe palme și picioare; deplasare pe palme și genunchi;

– deplasarea pe antebrațe, pe picioare sau genunchi;

– deplasare numai cu ajutorul brațelor;

c) tracțiuni: – în brațe la banca de gimnastică;

– în grup de 2 -6 elevi (coarda, baston, frânghie);

– împingeri in brațe, picioare.

d) transport de greutăți: – individuale ori în grup;

– transportul unui coleg (în spate, în roabă, după cap);

e) cățărarea: – pe plan inclinat; la scară fixă; pe alta aparate.

f) escaladarea: – trecerea de pe o scară fixă pe alta apropiată;

– escaladarea aparatelor de gimnastică; escaladarea unui gard;

– urcarea în copac.

Preșcolarii practică cu plăcere aceste deprinderi motrice utilitare. Li se stimulează astfel respirația, li se dezvoltă forța și rezistența la efort, sistemul echilibrului, musculaturii, li se mărește mobilitatea coloanei vertebrale, precum și unele calități morale: perseverența, curajul, încrederea in forțele proprii.

CAPITOLUL II

EDUCAȚIA FIZICĂ LA PREȘCOLARI

2.1 Noțiuni generale

În structura actuală a învățământului preuniversitar, nivelul primar reprezintă prima treapta de învățământ obligatoriu și gratuit, cuprinzând clasele I-IV, fiindu-i stabilite următoarele finalități;

– asigurarea educației elementare pentru toți copiii;

– formarea personalității copilului, respectând nivelul și ritmul sau de dezvoltare;

– înzestrarea copilului cu acele cunoștințe capacități și atitudini care să stimuleze raportarea efectiva și creativa la mediul social și natural și să permită continuarea educației;

Una dintre ideile centrale ale concepției care stă la baza reformei sistemului de învățământ în ansamblu sau, este structurarea acestuia pe cicluri curriculare, fiecare având durate și obiective de evoluție biologica și psihica a elevilor și fluenta acțiunii de formare a personalității acestora in concordanta cu idealul educațional.

Ciclul achizițiilor fundamentale are ca obiectiv acordarea la cerințele sistemului școlar și alfabetizarea inițiala, vizând ;

– asimilarea elementelor de baza ale principalelor limbaje convenționale ( scris, citit, calcul aritmetic etc.);

– stimularea copilului in vederea perceperii, cunoașterii și stăpânirii mediului apropiat ;

– stimularea potențialului creativ al copilului, a intuitei și imaginației ;

– formarea activării pentru învățare, înțeleasă ca o activitate sociala.

Ciclul de dezvoltare are ca obiectiv formarea capacităților de baza necesare pentru continuarea studiilor și vizează ;

– dezvoltarea achizițiilor lingvistice și încurajarea folosirii limbilor pentru exprimarea in situații de comunicare ;

– dezvoltarea unei gândiri structurate și a competentei de a aplica in practica rezolvarea de probleme ;

– familiarizarea cu o abordare pluridisciplinara a domeniilor cunoașterii ;

– construirea unui set de valori consolate cu o societate democratica și pluralista ;

– încurajarea talentului, experienței și a expresiei in diferite forme de arta ;

– formarea responsabilității pentru propria dezvoltare a sănătății ;

– formarea unei atitudinii responsabile fata de mediu .

În acest contest identic au fost elaborate noile planuri și programe de învățământ, manuale și sistemul de evaluare, fiind demarate in același timp și măsurile organizatorice de generalizare a obligativității frecventării învățământului preprimar la grupa pregătitoare, de încadrare treptata a rețelei învățământului preșcolar și primar cu instituitori de formare și perfecționare profesionala a cadrelor didactice.

Fiecare disciplina prevăzută in planul de învățământ a trebuit sa-și restructureze conținuturile si, mai ales, să adopte metodologii capabile să conducă la înzestrarea elevilor cu capacități, competente și atitudini valorificabile in plan personal și social, in activitățile curente și in cele de perspectiva.

Jocul se desfășoară în sala de gimnastică sau pe un teren unde elevii se pot urca sau cățăra pe ceva. Se alege un vânător. El aleargă după veverițe. Acestea pot scăpa de el dacă se cațără sau se urcă pe ceva (aparate, spaliere, bolovani, bârnă). După ce vânătorul s-a depărtat veverița este obligată să coboare. Veverița prinsă va primi o pedeapsă și fi eliminată din joc.

Telegrama fulger

Elevii sunt așezați în formă de cerc, la interval de 2- unul față de celălalt. Ei trasează în jurul lor un cerc mic. Fiecare primește denumirea unui județ. Poștașul stă în mijlocul cercului mare și strigă ‚’’Poșta merge de la Mureș’’, de exemplu. La această comandă cei doi jucători vizați trebuie să-și schimbe locurile între ei, dar cu rapiditate, astfel poștașul va ocupa unul din locuri și va lua denumirea celui fără loc, care devine poștaș. Jocul se poate juca și în clasă.

Banda rulantă

Efectivul clasei este împărțit în echipe de câte 6-10 jucători, dispuse în formație de șir. Aceștia adoptă poziția șezând, în sprijin cu mâinile pe sol. Primul jucător din fiecare echipă primește o minge pe care o apucă cu gleznele și făcând o rulare înapoi, o predă celui aflat înapoia sa, care o preia cu gleznele. Mingea este astfel transmisă până la ultimul jucător, care aleargă cu ea în fața echipei. Câștigă echipa care execută mai repede.

Jocuri de mișcare pentru dezvoltarea rezistenței

1. Leapșa în cerc

Copiii se deplasează pe circumferința unui cerc în aceeași direcție (spre dreapta sau spre stânga), repetând cuvintele: ,,Pe mine nu mă prinde,,!. În centrul cercului se plasează un copil care este ,,leapșa,, (un băiat cu o căciuliță sau o fetiță cu o băsmăluță pe cap).

La semnalul de început a jocului, toți elevii aleargă intr-un spațiu limitat, iar ,,leapșa,, aleargă să atingă cu căciulița pe unul dintre copii. Dacă următorul îl atinge, spunând ,, leapșa,, , schimbă rolurile între ei și jocul continuă.

2. Plasa și peștișorii

Copiii sunt așezați intr-un spațiu limitat și reprezintă ,,peștișorii,, . Alții 2 copii joacă rolul de ,,pescari,, . Aceștia ținându-se de mână, aleargă după ,,peștișori,, , căutând să înconjoare unul sau mai mulți. Fiecare ,,peștișor,, prins devine pescar.

Jocul continuă, formându-se mai multe grupe de câte 2 pescari, până ce toți ,,peștișorii,, au fost prinși.

3. Semănatul și culesul cartofilor

Colectivul clasei este împărțit în două echipe egale, așezate în coloană câte unul, în spatele liniei de plecare. La semnal primul elev din fiecare coloană (echipă) ia de jos 3-4 mingi de oină (pietricele sau alte obiecte), reprezentând cartofii, aleargă și le așează în pătrate sau cercuri și se întoarce la coloana lui.

Când ajunge în fața următorului elev, acesta aleargă și culege ,,cartofii,, pe care îi aduce și îi predă următorului până când aleargă toți elevii. Câștigă echipa care termină prima semănatul și culesul ,,cartofilor,,.

Distanța de alergare va fi de 30-.

4. Mingea prin tunel

Clasa se împarte în două echipe. Jucătorii se aliniază în flanc unul câte unul, cu picioarele mai depărtate. Jucătorul din capul fiecărei echipe are în față o minge medicinală. La semnalul de începere, primul jucător se apleacă și împinge mingea înapoi printre picioare. Același lucru îl fac, pe rând, toți elevii. Ultimul jucător culege mingea și aleargă cu ea spre capul coloanei ș,a,m,d, câștigă echipa al cărui prim jucător a revenit cel dintâi la locul inițial și a ridicat mingea, marcând încheierea jocului.

5. Cel mai îndemânatic

Elevii, risipiți pe teren, stau cu brațele încrucișate la spate, ținând în mână câte o batistă (un cordon, o sforicică, etc) La primul semnal, ei aleargă pe teren în ritm de voie, ținând tot timpul brațele încrucișate la spate. La al doilea semnal se opresc, își leagă sub unul din genunchi batista și aleargă până la locul indicat. Cel care sosește primul este declarat câștigător. Sunt considerați îndemânatici cei care sosesc printre primii 4 de cele mai multe ori. În timpul jocului elevilor nu li se permite să se lovească. Cei care greșesc sunt eliminați temporar din joc, reintrând după una – două repetări ale acestuia.

Jocuri de mișcare pentru dezvoltarea forței

1. Pisica și șoarecii

Copiii, împărțiți în grupe de câte 5-6 și ținându-se de mâini, formează un cerc. Un grup rămâne în afară cercului. Unul dintre jucătorii acestui grup reprezintă ,,pisica,, , iar ceilalți ,,șoriceii,,,. Șoriceii intră liberi în acel cerc apoi fug, ferindu-se de pisica pe care cei din jur caută să o rețină cu mâinile unite. Șoriceii prinși sunt eliminați din joc până la schimbarea grupului. După ce sunt prinși 2-3 șoricei, următorul grup de șoricei iese în afară cercului.

2. Coșulețele

Clasa de elevi este împărțită în două echipe, egale ca număr, așezați pe grupe de câte 3. la câțiva metri se trasează linia de sosire. Cel din mijloc ,,coșul,,, care trebuie să fie transportat, se ghemuiește și își apucă genunchii cu mâinile. Ceilalți doi apucă de brațe, pentru a-l transporta în alergare până la linia de sosire. Se întorc și pleacă următorul ,,coșuleț,,. Câștigă echipa care termină prima transportul ,,coșurilor,,.

desen

3. Automobilele

Se trasează două linii paralele la distanța de una de alta și, după ce elevii vor fi împărțiți în două grupe egale, fiecare grupă va fi așezată în spatele uneia din linii; fiecare elev reprezintă un automobil și are voie să circule liber în spațiul dintre cele 2 linii, fără să se atingă de alt elev.

La semnalul dat de către învățător, elevii vor încerca să circule, iar la două semnale se vor întoarce spre liniile lor (garajele), respectând aceleași reguli; se execută la început din mers, apoi din alergare. Elevii care nu au respectat regula circulației părăsesc jocul pentru o scurtă perioadă (automobilul se repară). După un anumit timp de joc, se vor evidenția ,,șoferii iscusiți,, care nu s-au abătut de la reguli.

4. De-a ostașii

Doi copii, ,,căpeteniile,, , își aleg coechipierii și astfel colectivul se împarte în două ,,oști,, , care se așează pe două linii, față în față, la 4- una de cealaltă. Componenții oștilor se țin de mână. Fiecare oaste poate avea și câte un steguleț. Pe rând, fiecare oștean dintr-o tabără se avântă spre cea adversă ca să rupă lanțul, după ce au strigat astfel: ,,comandante, dă-ne un ostaș!,, . Dacă cel care a încercat să rupă lanțul de brațe nu a reușit, rămâne prizonier la echipa adversă; dacă reușește să-l rupă, ,,ostașul,, din parte dreaptă de unde a fost rupt lanțul cade prizonier cu toți ostașii din dreapta lui până la capăt. Jocul continuă până una dintre echipe rămâne cu doi ,,ostași,, . Echipa câștigătoare ia steagul echipei adverse.

5. Numărătoarea

Copiii stau câte doi, spate în spate. La comanda învățătorului unul dintre copii îl ridică pe celălalt pe spatele lui în extensie, astfel încât acesta să ajungă cu fața în sus. Cel ridicat numără de la 1 la 10 după care schimbă rolurile.

6. Ștafetă ,,Semănatul și culesul cartofilor” (cu mai multe obiecte). Jucatorii se aseaza in siruri in echipe cu numar egal de jucatori. Se traseaza o linie de plecare iar in fata fiecarei echipe pe o distanta pe 10 – 15 m, se traseaza din metru in metru, cercuri cu diametrul de 0.5m. In fiecare cerc se pune o mingie reprezentand cartoful, cercul fiind cuibul. La semnal primul jucator de la fiecare echipa alearga sa culeaga, pe rand, cartofii si ii aduc cate unul la linia de plecare, iar cand a adus ultimul cartof trece la coada sirului. Jucatorul urmator va lua cate un cartof pe care il va semana in ordine, in cate un cerc, cuib, la terminare predand stafeta.

JOCURI DINAMICE – CALITĂȚI PUSE ÎN EVIDENȚĂ

2.2.VALOAREA EDUCATIVĂ A JOCURILOR DINAMICE

Educația fizică este considerată parte integrantă a acțiunii de formare a generațiilor tinere, contribuie la întregirea personalității omului și influențează celelalte laturi ale educației.

Unitatea dintre psihic și fizic este exprimată în vechi concepte filozofice: ,,Mens sana în corpore sano,, două citate celebre transmise de-a lungul vremurilor care sintetizează în enunțul lor idei valoroase despre rolul exercițiilor fizice, a jocurilor de mișcare, a educației fizice în general, despre influența favorabilă ce o are dezvoltată armonioasă a corpului asupra activităților intelectuale, afective și voluntare, asupra armoniei, echilibrului și personalității.

Aplicate în procesul instructiv-educativ corect dirijat, exercițiile fizice au influențe multiple:

unele specifice, orientate înspre formarea și dezvoltarea deprinderilor și calităților motrice, întărirea sănătății, creșterea capacității de muncă;

cu caracter general, de integrare, de participare la acțiunea de realizare a obiectivelor generale ale educației, orientate în direcția sporirii contribuției educației fizice la formarea unor însușiri și trăsături ale personalității.

Cercetările pedagogice arată contribuția educației fizice și la dezvoltarea proceselor cognitive, afective, volitive și de conturare a unor însușiri și trăsături pozitive ale personalității.

Bazele teoretice ale contribuției educative ale jocurilor dinamice la

realizarea obiectivelor generale ale educației

Motricitatea nu apare ca una dintre manifestările esențiale, specifice omului și ființelor vii. Servește la realizarea activității de cunoaștere, de transformare a mediului ambiant, la activitatea de adaptare și la evoluția acestora. Țesutul muscular reprezintă peste 48% din greutatea corporală, îndeplinește mișcarea prin contracție și relaxare. Aproximativ 40% din fibrele nervului mixt ce enervează musculatura sunt senzitive, conform sistemului muscular și funcții specifice organelor de simț.

Coordonarea activității complexe a celor 400 de mușchi se realizează prin sistemul nervos central. Scoarța cerebrală desfășoară o activitate mai complicată, primește informații mai numeroase, complexe, nuanțate, fiind obligată să realizeze conectări multiple între centrii nervoși la nivelul cărora este stocată experiența anterioară. Circuitele nervoase periferice și centrale, centrii nervoși, centrii motorii și efectori sunt mult mai frecvent, intens și complex solicitați pentru a realiza noi reflexe condiționate, senzații și reprezentări și pentru a stoca informații multiple.

Această activitate are contigente cu procese afective și angajează, de asemenea, acte de voință. Activitățile pe care le desfășoară elevul la educație fizică plac sau nu, prezintă sau nu interes și motivații pentru realizarea lor. Înfăptuirea lor este însoțită de anumite emoții și sentimente, presupune manifestarea perseverenței, răbdării, tenacității, curajului, inițiativei, independenței.

În fiecare acțiune motrică trebuie observată structura biomecanică care-i determină influențe specifice și integrative. Efectuarea actului motric presupune, deci, un efort de organizare și concentrare a întregii activități a organismului. Pentru a fi îndeplinit, actul respectiv trebuie observat și cântărit sub raportul cunoașterii și al posibilităților de realizare; este necesar să fie descoperite operațiile adecvate efectuării lui, care nu sunt prezente în afară unor interese și motive sau în lipsa unor acte de voință. Ansamblul proceselor psihice prezente în învățarea și efectuarea acțiunilor motrice este extrem de larg și diversificat, interesează toate sferele de activitate ale personalității și influențează toate laturile ei.

Contribuția educației fizice la dezvoltarea proceselor de cunoaștere

Însușirea cunoștințelor, priceperilor, deprinderilor și perfecționării calităților motrice – finalități principale ale educației fizice – se realizează în procesul de învățare prin repetări și perfecționări. Elevii trebuie să învețe anumite exerciții pentru a opera cu ele în vederea perfecționării calităților motrice și a realizării unor influențe instructiv-educative, deprinderi și obișnuințe morale, trăsături de voință. Acțiunea de formare a priceperilor și deprinderilor motrice și cea de perfecționare a calităților motrice, constituie proces de învățare, realizarea lor necesitând operații intelectuale precum:

observarea acțiunii motrice;

înțelegerea operațiilor de efectuat (analiza, sinteza și compararea lor cu alte reprezentări anterioare, pentru a permite generalizarea unor elemente comune);

memorarea acestor operații;

reproducerea acțiunilor și aplicarea lor în cadrul unor numeroase repetări sub formă de ștafete aplicative, jocuri, activități independente.

Însușirea mișcărilor care compun priceperile și deprinderile motrice, presupune ca atare stocarea – memorarea, unor cunoștințe strâns legate de înțelegerea mecanismului mișcărilor ce intră în structura lor și a condițiilor utilizării în activitatea practică. La început se realizează treapta senzorială, ca primă treaptă a proceselor de cunoaștere. Prin intermediul analizatorilor, dar mai ales prin funcțiile specifice activității motrice a acestora, scoarța primește o serie de senzații despre pozițiile, direcțiile, amplitudinile, încordările segmentelor corpului, ori a corpului în general – senzații kinestetice – determinate de mișcările efectuate pentru realizarea acțiunii. Principalii receptori ai acestor senzații se află în mușchi, tendoane sau în urechea internă (pentru mișcările legate de echilibru). În cadrul activităților de educație fizică, funcția acestora se va perfecționa treptat, concomitent cu diversitatea și complexitatea mișcărilor învățate de elevi. Odată cu receptorii motrici vor fi perfecționați și cei obișnuiți (văzul, auzul), informațiile pentru mișcare, despre raporturile de spațialitate și temporalitate în care ea se află, fiind înregistrate și prin intermediul acestora. Perfecționările vizează funcția de bază a analizatorilor, dar mai ales unele nuanțe specifice, strâns legate de motricitate. Practicarea exercițiilor fizice contribuie la perfecționarea mecanismelor proceselor de cunoaștere a realității prin intermediul primului sistem de semnalizare (treapta senzorială).

O treaptă superioară în organizarea proceselor de cunoaștere o constituie treapta logică în cadrul căruia rolul hotărâtor revine gândirii și stimulilor verbali. Cunoașterea acțiunilor motrice numai prin intermediul senzațiilor, este insuficientă și limitată în multe situații, imposibil de realizat. Pentru a sesiza aspectele esențiale în execuția și aplicarea corectă a mișcărilor care compun acțiunea ce se învață, ea trebuie să fie cunoscută de elevi și prin intermediul altor procese psihice – cunoașterea trebuie organizată pe o treaptă superioară. În această etapă intervin gândirea și imaginația. Elevii primesc prin intermediul explicațiilor, informații suplimentare, care le întregesc reprezentările despre structura acesteia. Nu există exercițiu care să poată fi însușit exclusiv prin intermediul primului sistem de semnalizare. Reprezentările despre exercițiul propus se completează treptat cu elemente noi, furnizate prin explicații care permit elevului să-și formeze reprezentări noi și complete privind structura exercițiului. Învățătorul demonstrează și explică elevului mecanismul realizarea execuției corecte, pe parcursul exersării intervine, corectând greșelile. În felul acesta elevii observă mai precis exercițiul, își formează noi imagini despre structura lui, ordonându-și reprezentările anterioare intr-o formă perfecționată. Ei fac apel la gândire și imaginație pentru a raporta permanent datele și reprezentările culese în timpul observației, precum și exercițiile la modelul sugerat de învățător.

Trebuie reținut că participarea proceselor cognitive la procesul de învățare motrică se referă și la faptul că însușirea lor nu se rezumă doar la planul senzorial. Învățarea motrică angajează și perfecționează procese psihice mult mai complexe – memoria, atenția, gândirea, imaginația. În procesul de învățare a acțiunilor motrice se obțin elemente cognitive cu valoare practică – noțiuni, legi, principii, judecăți, raționamente, priceperi, deprinderi, convingeri care reprezintă rezultatul abstractizării experienței motrice. Această zestre joacă rol important în ceea ce privește sentimentele, motivațiile, deprinderile și obișnuințele elevilor. Obținerea acestor finalități prin intermediul educației fizice implică prezența unor acte de voință ce influențează anumite trăsături și dezvoltă însușiri ale personalității.

Totodată, educația fizică – activitate practică prin excelență – oferă situații care solicită elevilor capacitatea de a opera cu noțiuni și judecăți, dispune de suficiente posibilități pentru a acționa în sensul perfecționării proceselor psihice angajate în acțiunea de cunoaștere. Lecțiile de educație fizică, activitățile sportive, excursiile și celelalte forme de organizare a activității asigură mediul instructiv – educativ favorabil obținerii acestor influențe.

Piaget în lucrarea ..Motricitate, percepție și inteligență,, invită la reconsiderarea rolului educației fizice în procesul de învățământ, pledează pentru o pedagogie a componentelor motrice, pentru o educație și instruire activă.

Contribuția educației fizice, în general, a jocurilor motrice și ștafetelor,

în special, la dezvoltarea activității afective

Interacțiunea laturilor componente ale educației fizice este complicată și prezintă în toate activitățile procesului instructiv-educativ desfășurate în școală. Actul motric angajează și alte laturi ale personalității elevului, efectuarea lui presupune atât cunoștințele teoretice și practice, cât și existența unor stări de natură afectivă: interese, motivații, sentimente, angajarea elevului din punct de vedere volițional și manifestarea nor însușiri ale personalității fiecăruia (curaj, perseverență, stăpânire de sine, corectitudine).

Dezvoltarea intereselor și motivelor.

Elevii manifestă interese față de activitățile prevăzute în planurile de învățământ, în funcții de înclinații, aptitudini, experiență anterioară, interese care au rol mare în procesul de însușire a cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor de formare a principalelor însușiri și trăsături ale personalității. Chiar și la educație fizică, interesul elevilor diferă fiind determinat de nivelul de dezvoltare a calităților motrice, de existența sau inexistența condițiilor optime de practicare a educației fizice.

În lecțiile de educație fizică se manifestă permanent o confruntare directă între conținutul activităților propuse spre realizare și factorii motivaționali amintiți. Reacția elevilor față de activitatea de îndeplinit poate fi una de plăcere sau indiferență, de bucurie sau nemulțumire. Din această activitate rezultă nivelul de participare conștient – activ sau de pasivitate cu care elevii privesc activitatea planificată. Învățătorul are obligația de a capta și dezvolta interesele stabile care definesc personalitatea individului și susține în ultimă instanță, realizarea obiectivelor majore ale educației fizice. În acest scop, motivând și explicând acțiunile propuse, prezentând necesitatea practicării sistematice a educației fizice, învățătorul va folosi argumente științifice capabile de a convinge și a analiza interesele elevilor, premise obligatorii pentru formarea obișnuinței de a efectua sistematic exercițiile fizice.

La școlarii mici, argumentele științifice prezentate de învățător în fața lor, spre a-i convinge de necesitatea practicării educației fizice sunt puține datorită nivelului redus de cunoștințe de specialitate, ca atare el va da frâu liber dorinței de mișcare a elevilor și de afirmare a calităților fizice și sportive cu care sunt înzestrați de la natură. Pentru ca activitatea să fie eficientă, atractivă, să-și atingă scopul, ea trebuie să fie organizată, supravegheată și îndrumată de învățător. Cele mai plăcute activități la educație fizică pentru elevi sunt jocurile de mișcare și ștafetele, deoarece ele prin natura lor lasă mai mult loc de afirmare și manifestare a inițiativei proprii. Ele corespund particularităților fizice și psihice ale școlarilor, oferindu-le mari satisfacții.

Educarea sentimentelor.

Problema influenței exercițiilor fizice asupra activității afective, nu se limitează doar la aspectele analizate (care privesc reacția elevului față de educația fizică), la concordanța dintre acestea, trebuințele și motivațiile lor.

Se știe că procesele afective – emoțiile, sentimentele, pasiunile – au rol important în dinamica activității ce urmează a fi îndeplinită nu se găsește în concordanță cu interesele și motivele lui.

Emoțiile, însoțesc efectuarea majorității exercițiilor fizice, în special a celor desfășurate sub formă de întrecere, ca ștafetele aplicative sau care solicită curaj, asumarea răspunderii. Ele sunt de scrută durată, apar și se consumă concomitent cu exercițiul.

Sentimentele sunt trăiri afective superioare, mai statornice; ele se nasc mai cu seamă în cadrul relațiilor colective, în echipă. Problema educării lor reprezintă o importanță deosebită în formarea personalității, activitatea și comportarea elevului fiind determinate de valoarea și orientarea sentimentelor, care pot fi cultivate cu succes în lecțiile de educație fizică.

În cadrul jocurilor dinamice, elevii desfășoară activități practice, acționează fie individual, fie colectiv, învățătorul supraveghează activitatea, intervine doar pentru a corecta anumite greșeli pe care le fac elevii (la început a pregătit activitatea din punct de vedere material, a explicat și demonstrat desfășurarea jocului sau a ștafetei respective). Elevii încearcă să se afirme, doresc să fie evidențiați, își compară execuțiilor proprii cu cele ale colegilor, și le apreciază, colaborează cu coechipierii pentru a realiza acțiuni, se supun anumitor reguli, se bucură de reușite, se supără de nereușite, trăiesc intens emoții și sentimente, caută ,,modele,, pe care să le imite, știu că acțiunile, gesturile, comportamentele lor se apreciază pe baza unor criterii, norme și principii obiective.

În cadrul unui proces educativ organizat aceste manifestări, raportate la normele morale, pot primi o orientare pozitivă, transformându-se în forme de manifestare cu caracter stabil , susținute de sentimente morale și estetice de valoare.

Pe parcursul desfășurării unui joc dinamic sau a unei ștafete se rețin prezența:

emoțiilor, de la formele cele mai simple de manifestare la cele mai complexe (manifestarea zgomotoasă a bucuriei de a lua parte la activitate, admirația, simpatia, speranța, bucuria victoriei, ca și antipodul acestora: mânia, antipatia, deznădejdea, frica, tristețea etc.).

sentimentelor – prietenia, dragostea de a lua parte la joc, atașamentul față de colectivul de elevi din care face parte, respectul reciproc, sentimentul datoriei, sentimentul onoarei. La aceste acțiuni elevii sunt mobilizați în a depune eforturi pentru desfășurarea greutăților ce le întâmpină în realizarea activităților propuse (efortul muscular este însoțit de efortul de voință de a finaliza acțiunea).

Contribuția educației fizice, în general, a jocurilor și ștafetelor aplicative în special, la formarea deprinderilor și obișnuințelor de conduită morală și a însușirilor personalității.

Un obiectiv al educației îl constituie formarea deprinderilor și obișnuințelor de conduită morală și a însușirilor personalității. În definirea însușirilor esențiale ale fiecărei persoane, caracterul are rolul cel mai important.

Caracterul reprezintă structura unitară a personalității prin care un individ se deosebește de semenii săi. El dezvăluie atitudinea individului față de realitate, concepția lui despre lume și viață, convingerile, aspirațiile, atitudinea și comportamentul față de societate, față de sine însuși. Omul nu se naște cu însușiri, cu trăsături gata formate; acestea se dobândesc și se modifică în procesul educativ, în activitatea practică în cadrul experienței de viață. La vârsta școlară, posibilitățile de influențare a trăsăturilor de caracter care definesc personalitatea sunt multiple. Și educația fizică dispune de căi și mijloace adecvate acestui scop. Caracterul practic al educației fizice, relațiile ce se creează între elevi în timpul jocurilor de mișcare, posibilitățile de manifestare neîngrădite, a modului de comportare, a sentimentelor și, în general a însușirilor care conturează și definesc viitoarea personalitate asigură cadrul favorabil pentru cunoașterea și acționarea în scopul canalizării acestor manifestări.

Trăsăturile de caracter care definesc atitudinea față de colectivul clasei, dragostea și respectul față de învățător și de colegi, sinceritatea, exigența față de comportarea semenilor săi, dragoste și pasiunea, răspunderea față de modul de a îndeplini sarcinile, stăpânirea de sine, tenacitatea, punctualitatea, disciplina, nu sunt de la început corect orientate. Se poate ridica, pe drept cuvânt, următoarea întrebare: ,,Educația fizică poate influența pozitiv trăsăturile amintite?,,. Răspunsul este: ,,Da,,.

Lecția de educație fizică creează cadrul adecvat de a influența eficient disciplina, punctualitatea, spiritul de ordine și organizarea , grija față de ținuta proprie sau pentru păstrarea bunurilor obștii. În timpul lecției deplasarea colectivului, ordinea de executare a exercițiilor, manevrarea aparatelor, etc. permit manifestarea și cultivarea spiritului de ordine, de disciplină, de desfășurare organizată a activității. Însăși execuția exercițiilor reflectă simțul de ordine, grija permanentă pentru autocorectare, dozarea eforturilor, stăpânirea de sine. Toate acestea marchează comportamentul elevilor, mai ales că ei repetă frecvent exercițiile, comportările și manifestările respective.

Lecția de educație fizică oferă posibilități de cunoaștere a modului de manifestare a elevilor deoarece ei sunt observați în acțiune, se pot folosi de cunoștințele, priceperile ce le stăpânesc în momentul respectiv pentru soluționarea diferitelor situații și relații de muncă. În cadrul acestor acțiuni trăsăturile pozitive de caracter se manifestă din plin, ele trebuie încurajate și cultivate. Spre exemplu, intr-un joc sportiv foarte iubit de copii (fotbalul) unii elevi se dăruiesc total cauzei echipei din care fac parte, luptă cu abnegație, cinstit și corect pentru echipă, sunt modești, nu fac caz de aportul adus în determinarea rezultatului, nu comentează deciziile arbitrului, nu-i acuză pe cei ce greșesc.

Căi de acțiune pentru sporirea eficienței educației fizice, în general, a jocurilor motrice și ștafetelor aplicative, în special, la realizarea obiectivelor generale ale educației.

Căile concrete sunt numeroase, educația fizică ca activitate practică favorizează exersarea unității dintre cunoștințe, priceperi și deprinderi, pe de o parte, și motive, sentimente, pasiuni, obișnuințe, pe de altă parte. În cadrul jocurilor de mișcare, a ștafetelor și parcursurilor aplicative din ora de educație fizică, elevii pot fi sprijiniți eficient în a-și regla faptele, acțiunile, comportarea conform cerințelor, regulilor și normelor morale.

Conduita morală realizează unitatea dintre reprezentări și noțiuni, convingeri și sentimente, deprinderi și obișnuințe, cu trăsăturile caracterului. Ea dezvăluie modul cum se îmbină componenta intelectuală cu cea afectivă și volitivă, cristalizând însușirile personalității. Acțiunile practice realizate în lecțiile de educație fizică de către elevi sunt acte voluntare ce sintetizează deprinderi, obișnuințe, comportamente, însușiri. Ele reflectă predilect însușirile și trăsăturile personalității. Exercițiile fizice, ștafetele, jocurile dinamice, întrecerile sunt dirijate conform unor reguli precise, impun un anumit mod de comportare ce va duce cu timpul la formarea unor obișnuințe și deprinderi de comportare, la conturarea trăsăturilor pozitive ale caracterului.

Pot fi amintite următoarele căi:

realizarea corespunzătoare a momentului fixării cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor prin aplicarea lor în condiții variate. Aceasta va determina stimularea gândirii, imaginației, creativității, capacității de decizie, independenței și inițiativei;

promovarea lucrului independent în lecție și în afară ei. Pe măsura creșterii interesului elevilor față de activitate se va renunța la modalitatea de dirijare excesivă a acestora, de tutelare și îngrădire a inițiativei, adoptându-se forme de organizare care contribuie la stimularea răspunderii personale;

anunțarea temelor și sublinierea în încheierea lecției a elementelor care trebuie reținute în legătură cu activitatea desfășurată. Acest lucru se constituie în măsuri didactice care fac apel la participarea conștientă a elevilor;

Preocuparea pentru valorificarea exercițiilor și activităților de educație fizică în direcția accentuării caracterului educativ al procesului de instruire.

În concluzie, poate fi subliniat faptul că stimularea proceselor de cunoaștere, a intereselor și sentimentelor, a deprinderilor și obișnuințelor de conduită morală, a trăsăturilor pozitive de caracter constituie pentru educația fizică, un obiectiv la fel de important ca și priceperile, deprinderile și calitățile motrice. Posibilitățile de influențare în acest sens sunt numeroase, educația fizică fiind o activitate practică în cadrul căruia se concretizează în fapte, gesturi, comportamente, influențele educative, cunoștințele, priceperile și deprinderile elevilor.

=== f62b1a41790f8bb155a33926c6fc7eae8df1f57e_650388_1 ===

Dezvoltarea motricității generale prin jocuri dinamice și ștafete la copiii preșcolari – grupa mare

Capitolul I

Introducere

Motivarea alegerii temei

Am ales această temă pentru a aprofunda cât mai mult literatura de specialitate din domeniu și pentru a mă pregăti temeinic, dorind să lucrez cu copii prescolari mai departe.

Actualitatea și importanța temei

Într-o viziune unitară a educației, menirea educației fizice se justifică prin însuși statutul acestei forme specifice de influențare in limitele căreia dezvoltarea simultană și armonioasă a dimensiunilor corporale și psihice contribuie decisiv la desfășurarea personalității umane.

Restrângând sfera de influență a educației fizice la vârsta școlară mică se impune să subliniem direcțiile in care aceasta acționează:

întărirea sănătății și independența cu realizarea unei dezvoltări opționale și asigurarea unei stări de echilibru psiho-fizic;

dezvoltarea progresivă a capacității motrice, perfecționarea calităților, priceperilor și deprinderilor motrice determinate in dobândirea expresivității motrice prin jocuri de mișcare;

influențarea emotivității, a încrederii in forțele proprii.

Educația fizică își propune ameliorarea tuturor acelor parametri care asigură ceea ce R.Yurdon numește ușurință și armonie, ce ,, fac parte din elementele care in orice împrejurare constituie bucuria de a trăi,,.

Prin îmbinarea jocurilor colective cu cele individuale, a celor care presupun inteligență, practică cu cele care presupun forță și îndemânare, a competiției cu cooperarea se contribuie la educarea trăsăturilor moral-volitive, a fair- play- ului, a sentimentului apartenenței la un grup.

Prin folosirea jocurilor de mișcare, prin atmosfera relaxantă creată de utilizarea lor, se optimizează relația învățător – elev și se nuanțează relațiile interpersonale.

Lecțiile de educație fizică își vor atinge scopul, își vor realiza obiectivele, numai dacă vor fi bine organizate, intr-un mod atractiv, metodic. In urma practicării educației fizice și sportului copiii vor avea un organism sănătos, o minte sănătoasă ce le va permite integrarea eficientă in societate practicarea unei profesii in vederea realizării finalităților actului educațional. Pentru aceasta învățătorul trebuie să studieze permanent literatura de specialitate, să țină pasul cu noul pentru a evita rutina, pentru abordarea originală a fiecărei lecții.

Jean Chateu spunea: ,,O educație prin joc trebuie să fie o sursă atât de efort fizic cât și de bucurie morală,,.

Capitolul II

Fundamentarea teoretică

2.1 Educați fizică la preșcolari – noțiuni generale

În structura actuală a învățământului preuniversitar, nivelul primar reprezintă prima treapta de învățământ obligatoriu și gratuit, cuprinzând clasele I-IV, fiindu-i stabilite următoarele finalități;

– asigurarea educației elementare pentru toți copiii;

– formarea personalității copilului, respectând nivelul și ritmul sau de dezvoltare;

– înzestrarea copilului cu acele cunoștințe capacități și atitudini care să stimuleze raportarea efectiva și creativa la mediul social și natural și să permită continuarea educației;

Una dintre ideile centrale ale concepției care stă la baza reformei sistemului de învățământ în ansamblu sau, este structurarea acestuia pe cicluri curriculare, fiecare având durate și obiective de evoluție biologica și psihica a elevilor și fluenta acțiunii de formare a personalității acestora in concordanta cu idealul educațional(Barta, 1997, 90).