Dezvoltarea Moldovei In Perioada Medievala

Istorie

Dezvoltarea Moldovei In Perioada Medievala

Byadmin ianuarie 1, 2024

Introducere

Motivația pentru care am ales această temă pentru lucrarea de licență a fost interesul academicde a studia întemeierea statului Moldova, precum și dezvoltarea acestui stat în perioada medievală, urmărind cronologic de-a lungul prezentei lucrări domnitorii, faptele lor și procesul de schimbare al Moldovei, de la descălecatul lui Dragoș, până la Alexandru cel Bun.

Această lucrare de licență este împărțită în trei capitole, fiecare formulat pentru a continua liniaistorică și academică a celui precedent. Astfel, cele trei capitole au fost structurate astfel:

Primul capitol al acestei lucrări este concentrat pe analizarea izvoarelor istorice și a istoriografiei, fiind prezentate delimitările conceptuale;

În cel de-al doilea capitol am aprofundat faptele care au dus la constituirea Moldovei, prezentând în cadrul acestui capitol descălecatul lui Dragoș, precum și perioadele în care statul Moldovean era condus de Saș, Balc, Petru și Ștefan;

Capitolul trei este rezervatdezvoltării cunoscute de Moldova în perioada medievală, evidențiindu-se domnitori precum Bogdan, Lațcu, Petru I Mușat, Roman I și Alexandru cel Bun. De asemenea, în cadrul acestui capitol am prezentat și instituțiile statului din acea perioadă și cum au fost acestea inițiate.

Întemeierea unor state proprii de către români în evul mediu, printr-un excepțional efort demicșorare a dominațiile străine, a fost evenimentulprimordial al istoriei naționale, care a salvat chiarexistența poporului, care avea să devină mai târziu român de drept. Însemnătatea istorică a procesului explică și atracția pe care a exercitat-o asupra unora din reprezentanții cei mai de seamă ai istoriografiei române moderne.

Evoluția înțelegerii constituirii statelor românești medievale a parcurs, esențial, trei etape: cea a tradiției medievale, care a pus în centrul „întemeierii” tema descălecatului; cea a școlii pozitiviste, care a redus considerabil rolul descălecatului, fără a-l nega cu totul, deplasînd centrul de greutate al cercetării de la eveniment la procesul istoric; în sfârșit, cea a sintezei dintre cele două tendințe, care a integrat descălecatul în evoluția anterioară a societății românești, descoperind sensul adânc al tradiției medievale.

Prima etapă, a tradiției, care coincide cu îndelungatul interval al apariției Țării Românești și a Moldovei și al existenței lor ca state separate, a cunoscut două stadii: cea a gîndirii istorice exprimate în veșmînt slavon – vremea slavonismului cultural – pînă în secolul XVII – și cea a scrisului istoric în limba română, în secolele XVII și XVIII. Cea dintîi, cea mai puțin explorată, e și cea mai greu de reconstituit, dat fiind caracterul lacunar și vag al informației pe care ne-a transmis-o.

O variantă dezvoltată, cea cuprinsă în Cronica moldo-rusă, adaus la cronica rusă Voskresenskaja Letopis, introduce descălecatul lui Dragoș, mai pe larg povestit, într-o relatare istorică cuprinzătoare ale cărei elemente principale sînt: originea romană a românilor, subliniată și prin numele eroilor eponimi creatori ai neamului, Roman și Vlahata, apartenența lor la ortodoxia răsăriteană din vremea papei Formosus, participarea lor la luptele ungurilor împotriva tătarilor în zilele „craiului Vladislav,” a cărui identitate istorică e lesne de stabilit întrucît faptele la care se referă povestirea s-au petrecut în zilele regelui Ladislau Cumanul (1272-1290), ostilitatea catolicilor față de români, în sfîrșit așezarea acestora în Maramureș.

Fără alte precizări cronologice directe, amalgamînd într-o expunere istorică continuă fapte și situații despărțite de decenii și de secole, Cronica moldo-rusă relatează în continuare trecereamunților de către Dragoș și ceata, „drujina,” sa în urmărirea unui bour pe care l-a ucis lîngă un râu, descoperirea „frumuseții țării,” înapoierea în Maramureș de unde au revenit „cu femeile și cu copiii,”nu fără a fi cerut în prealabil îngăduință de la „craiul Vladislav,” noua cercetare a locului, „pentru că era pustiu și la marginea ținutului în care rătăcesc tătarii;” ales „domn și voievod” de către însoțitorii săi, Dragoș „a întemeiat” în cursul unei domnii de numai doi ani orașul Baia și alte orașe.

CAPITOLUL I – DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Izvoare istorice

Epoca romană și cea postromană au stârnit în spațiul carpato-danubiannord-pontic schimbări economice, politice și culturale radicale, care au contribuit la formarea în teritoriu a unui nou etnos distinct în întreaga arie de civilizație romană – poporul român.

Multiplele invazii ulterioare ale semințiilor nomade și migratoare au distrusîn continuu acest masiv etnic, care s-a pomenit de mai multe ori sub dominație străină.

Situația s-a menținut de-a lungul secolelor, afectândvizibil dezvoltarea potențialului său sub toate aspectele. Însă către secolele XIII-XIV populația băștinașă este implicată tot mai mult în diferite acțiuni de ordin politic, militar și fiscal ale stăpânitorilor străini, ceea ce a determinat afirmarea sa deplină pe arena istorică a Europei în secolele următoare.

Evenimentele s-au petrecut într-un mod rapidîndeosebiîn ultimele decenii ale secolului al XIII – lea, primele decenii ale secolului al XIV-lea, când devin tot mai dese ciocnirile militare dintre Regatul Ungariei și Hoarda de Aur pe linia lor de tangență – Munții Carpați, pe de o parte, și dintre Regatul Poloniei și Marele Ducat al Lituaniei cu Hoardă de Aur în arealul Rusiei Mici și Podoliei, pe de altă parte. Trebuie să menționăm că, în timpul acestor rivalități militaro-politice, cele trei puteri creștine erau în plină promovare și expansiune teritorială, iar Hoarda de Aur, care, de altfel, avea sub stăpânire mare parte din spațiul carpato-nistrean, în care s-a format Țara Moldovei, era în evident declin.

În literatura de specialitate s-a pus mai puțin accentulpe faptul că mongolo-tătarii, prin sistemul lor de dominație, în ideea acumulării dărilor și prestațiilor de tot soiul, atrăgeau în structurile lor fiscale și administrative oameni din partea locului. Se pare că și în campaniile lor militare mongolo-tătarii, fie contra ungurilor, fie a altor rivali, se vedeau nevoiți să apeleze la unele servicii de ordin militar și auxiliar din partea autohtonilor, adică a românilor est-carpatini. Mai mult, și alte puteri implicate în disensiuni militaro-politice din această arie geografică europeană se foloseau de serviciile unor mercenari din spațiul nostru. Un exemplu ar fii, în campaniile militare, regii Ungariei antrenau și unități formate după principiul teritorial sub comanda voievozilor locali.

În celebrul său tratat Descriptio Moldaviae Dimitrie Cantemir arată că „Dragoș, fiul regelui lor, Bogdan, cu doar 300 de oameni, s-a hotărât să încerce trecerea munților către Răsărit, sub chip de vânător. Cifra de 300 de oameni” ce l-ar fi însoțit pe Dragoș ar putea fi raportată la numărul de oșteni pe care putea sau era obligat să-i adune voievodul Maramureșului drept ”prestație militară cu ocazia unor campanii ale regilor Ungariei, ai căror supuși erau. Se admite, de asemenea, că la vestita luptă de la Sinie Vodî din 1362-1363 ce a avut loc între lituanieni și mongolo-tătari”, în care cei din urmă au suferit o înfrângere zdrobitoare, au participat și detașamente formate din băștinași de la est de Carpați.

Participarea pe termen lung a autohtonilor la asemenea acțiuni administrativ-fiscale și militare a contribuit la strângerea unei experiențe destul de vastă, care, la rândul ei, a avut drept rezultat formarea și consolidarea unor vârfuri, a unei elite locale implicate în activități administrative și militare. Atât în spațiul intracarpatic, cât și cel extracarpatic, aceste căpetenii, deși subordonate, pe de o parte, regalității ungare, iar pe de alta, puterii hanilor mongolo-tătari, se afirmă tot mai mult, fiind atestați cu titluri de voievozi, cnezi, vătămani, vătafi, căpitani. Numai în acest mod putem justifica forța de rezistență a lui Bogdan I, de altfel, fost voievod maramureșean urcat în scaunul țării la est de Carpați, în fața unităților de oaste regală, care au întreprins o expediție militară de proporții pentru a-l supune regelui pe acest răzvrătit, susținut masiv de băștinași, la hotarul anilor ’50-’60 ai sec. al XIV-lea.

De altfel,” numai o experiență militară îndelungată și un grad ridicat de organizare a reprezentanților populației autohtone de la est de Carpați, fie dintr-o zonă geografică destul de mică la început, în frunte cu un voievod sau căpetenie militară, au provocat nu numai rezistența, dar și victoria sigură asupra unei forțe armate, bine organizate, cum era cea a regelui polonez, în lupta de la Plonini (după sursele leșești în 1359)”,bătălie care, de fapt, a stopat, expansiunea Poloniei în spațiul carpato-nistrean până la Dunăre și Marea Neagră.

Trebuie de menționat și faptul că prin faptele sale, Bogdan I, nu numai că a reușit să țină piet forței militare maghiare a fostului său rege, dar și să fortifice independența țării apărute la est de Carpați, pe valea râului Moldova, prin aducerea cu sine a fiilor săi și a unor unități de oaste maramureșeană în frunte cu căpeteniile lor. După noi, unii dintre aceștia sunt menționați în primele acte emise de cancelaria Moldovei cu epitetul de viteji.

Întemeindu-se pe vechile structuri administrative, fiscale și, poate, ecleziastice, Bogdan I și, mai ales, urmașii săi în scaunul voievodal Lațco și Petru I au reușit să consolideze independența și suveranitatea Țării Moldovei, la început într-o arie geografică mai restrânsă, treptat înglobând întregul spațiu dintre Carpați, Nistru și Marea Neagră. Noul stat se impune și în plan internațional, fiindu-i recunoscută independența – în primul rând de către regele Ungariei – și stabilind diverse relații cu mai multe țări.

Faptul că între primii voievozi ai Moldovei și căpeteniile locale au avut loc compromisuri în procesul de unificare, poate fi confirmat, după noi, prin reminiscențele de drepturi locale, păstrate de vechile republici/țări medievale – Vrancea, Câmpulung Moldovenesc, Tigheciul ș.a., care și-au menținut drepturile lor străvechi sub formă de autoadministrare, structuri fiscale și vamale locale, precum și de păstrare îndelungată a raporturilor de subordonare directă a căpeteniilor locale voievodului, ulterior domnului Țării Moldovei.

Existența într-o anumită perioadă istorică a unor nuclee statale între Carpați și Nistru este probată și de pluritatea noțiunilor desemnând una și aceeași funcție de diriguitori de ținut. Astfel, la Cernăuți aflăm pe un staroste, la Hotin un pârcălab, la Suceava un portar, la Lăpușna – vătaf ș.a., noțiuni care reflectă o anumită evoluție istorică în coagularea unei puteri politico-administrative locale.

De altfel, în ceea ce privește prezența mai multor voievodate, țări, cnezate la est de Carpați de rând cu Terra Moldaviae, trebuie să punem și un prim avantaj comercial cunoscut din 6 octombrie 1408, dat de Alexandru cel Bun negustorilor lioveni, și anume ”de a face comerț în Moldova, stabilindu-se și localitățile unde aceștia vor plăti taxele vamale de import-export și de tranzit”. De rând cu Suceava, unde era vama principală a țării, în acest act figurează multe alte centre din întregul spațiu al Moldovei, între care: Iași, Cetatea Albă, Tighina, Bacău, Baia, Trotuș, Cernăuți, Dorohoi, Siret, Hotin, Roman, Neamț și Bârlad, care în mare parte erau centre de ținut reprezentând structuri teritoriale, administrative, fiscale și vamale mai vechi. Acest privilegiu pare să fixeze o tradiție, niște realități de până la declanșarea procesului de unificare a țării.

În urma unor lecturi de durată și a unor investigații proprii, am observat că majoritatea cercetărilor privind istoricul întemeierii Țării Moldovei, de altfel, interesante, au un punct vulnerabil și anume: se are în vedere apariția la est de Carpați doar a unui centru voievodal și de aceea se încearcă să se stabilească succesiunea, cronologia și continuitatea sau discontinuitatea dinastică a voievozilor cunoscuți, punându-i în legătură cu un singur voievodat. Trebuie să menționăm că puținele izvoare scrise, care aparțin aceastei epoci și din perioada imediat următoare, ne dă informații exclusiv despre voievozi maramureșeni, care s-au implicat în evenimentele din răsăritul Carpaților, în anii ’40-’60 ai sec. al XIV-lea și care au stimulat procesul de constituire a Țării Moldovei.

De altfel, considerăm mai adecvată, la stabilirea unei succesiuni cronologice obiective a voievozilor moldoveni de la mijlocul secolului al XIV-lea, analiza pomelnicelor unor mănăstiri din secolele XIV – XV, dintre care unele au început a fi întocmite în primele decenii de existență a Țării Moldovei ca stat independent.

Se crede, că cel mai vechi monument de cultură scrisă în care sunt scriși primii voievozi moldoveni este Pomelnicul așa-numitei ”Mitropolii de Rădăuți, sau, mai exact, al bisericii episcopale Sf. Nicolae din Rădăuți, înălțată, probabil, în timpul domniei lui Petru I Mușatinul (1375-1391), pe locul unei alte biserici de lemn zidite prin deceniul al II-lea al secolului al XIV-lea”. Se considerăcă ”în această biserică de lemn a fost inițial înmormântat Bogdan I”. Pomelnicul Sfintei Mitropolii a Rădăuțului și Sfintei mănăstiri a fost început fie pe timpul lui Bogdan I, care, după toate probabilitățile, a transformat vechea biserică în mănăstire, ”numită ulterior după numele voievodului Bogdana, adică a lui Bogdan, fie, cel târziu, pe timpul lui Pertu I, care a zidit biserica de piatră”.

Cu timpul, prin înmormântarea lui Bogdan I, a fiului său Lațcu și a lui Petru I Mușatinul, ”centrul ecleziastic de la Rădăuți se transformă în necropolă voievodală, unde ulterior vor fi înhumați alți voievozi din aceeași stirpe și rudele lor apropiate”. ”Din păcate, ca și multe alte asemenea scrieri vechi, pomelnicul rădăuțean a ajuns la noi doar într-o copie-traducere de pe la mijlocul sec. al XVIII-lea, făcută după alte copii, care au la origine un pomelnic primar”, precum am arătat, de pe timpul lui Bogdan I și al urmașilor săi direcți. Sursa în cauză conține voievozi moldoveni de la Bogdan I până la Alexandru Lăpușneanu, dintre care unii cu doamnele lor: „Bogdan, Maria, Lațco, Ana, Petru, Roman, Ștefan, Bogdan, Bogdan, Alexandru…”, care pot fi ușor identificați cu Bogdan I și soția sa Maria, Lațco și doamna lui Ana, Petru I Mușatinul și Ștefan I. S-ar putea crede că primul dintre cei doi voievozi cu numele Bogdan, ambii înainte de Alexandru cel Bun, ar putea fi unul dintre urmașii direcți ai lui Ștefan I, menționat și în Pomelnicul mănăstirii Probota: „…Bogdan Voevod [și] Ștefan Voevod”, iar al doilea este „jupân Bogdan”, fratele lui Alexandru cel Bun. De asemenea, se poate observa, ”cu toate că a fost copiat în mai multe rânduri, Pomelnicul Mitropoliei de Rădăuți redă exact numele a șapte voievozi de la Bogdan I până la Alexandru cel Bun, dintre care primii cinci au domnit efectiv, iar ultimii doi au fost înscriși ca fiu de domn, în primul caz, și ca asociat la domnie (jupân Bogdan), în cel de-al doilea caz”.

Un alt document de epocă în care sunt consemnați primii voievozi moldoveni este actul din 7 ianuarie 1403 dat de cancelaria lui Alexandru cel Bun, prin care acesta oferă Episcopiei Moldovei două sate pentru pomenirea voievozilor de până la el, adică de până la anul 1400, după cum urmează: „Bogdan voievod, Lațco voievod, Petru voievod, Roman voievod, Ștefan voievod”. Este vorba, deci, de aceiași cinci voievozi din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, pomeniți în Pomelnicul de la Rădăuți.

Alt izvor scris, ”Pomelnicul mănăstirii Bistrița, început la 1407 și recopiat în vremea domniei lui Ștefan cel Mare sau ceva mai târziu”, amintește următorii voievozi din aceeași perioadă: „Bogdan voievod, Lațco voievod, Costea voievod, Petru voievod, Roman voievod, Stefan voievod, Iuga voievod”. Cei doi voievozi netrecuți anterior, ”Costea și Iuga, se consideră că nu au domnit sau au domnit foarte puțin”, de aceea Alexandru cel Bun nu i-a inclus în documentul din 1403.

Ștefan S. Gorovei este de părere că ”acest Costea voievod era unul din fiii lui Bogdan I și că trebuia să fi fost soțul Margaretei-Mușata și tatăl fraților Petru I și Roman I”, și a fost pomenit în Pomelnicul de la Bistrița ca fiind membru al familiei sau ca succesor al lui Bogdan I. Până nu demult Pomelnicul Bistriței era singurul izvor intern în care era înfățișat acest Costea voievod, de aceea personalitatea și prezența sa în rândul voievozilor Moldovei au fost puse la sub semnul întrebării și au trezit numeroase discuții. Anticipând expunerea noastră, vom arăta că acest voievod mai estepomenit într-un izvor intern, la care ne vom referi mai jos, aici doar specificam că prezența acestuia în două surse diferite din sec. al XV-lea confirmă existența unui voievod cu un asemenea nume.

Ceea ce tine de Iuga voievod, acesta a fost pomenit în pomelnicul Bistriței, având o domnie scurtă înainte de Alexandru cel Bun, între 1399-1400 (aceștia doi fiind și frați), după după cum susține și Grigore Ureche în letopisețul său, în condițiile rivalităților pentru scaunul domnesc „l-au luat la sine Mircea Vodă, domnul muntenescu”.

Precum și în listele de voievozi din Pomelnicul de la Rădăuți, din documentul de la 1403 și din pomelnicul bistrițean, început la 1407, arată că începuturile puterii voievodale independente în Țara Moldovei sunt legate, în perioada de domnie a lui Alexandru cel Bun, de numele lui Bogdan I, iar numărul voievozilor cunoscuți de până la Alexandru cel Bun a ajuns la șapte, la care îi adăugăm pe cei doi voievozi Bogdan, care nu au domnit efectiv, în total ar fi deci nouă voievozi.

”Letopisețele slavo-române (între care cel de la curtea lui Ștefan cel Mare, început la 1473 și continuat până către sfârșitul domniei sale), care reflectă în mare parte domnia lui Ștefan cel Mare”, conțin o listă de voievozi de la începuturile Țării Moldovei și până la urcarea în scaun a marelui voievod, după cum urmează: „Dragoș, Sas, Bogdan, Lațco (în unele redacții Bogdan și Lațco sunt inversați cu locurile – n. A.E., V.E.), Petru, fiul Mușatei, Roman, Ștefan, Iuga”. Precum observăm, lista din letopisețe începe nu cu Bogdan I, ci cu Dragoș și Sas și este omis peste tot Costea, fiind incluse în total opt persoane. ”Mai multă vreme s-a considerat că adăugarea primilor voievozi pe lista letopisețului de la curtea lui Ștefan cel Mare s-a produs abia pe timpul lui Ștefăniță Vodă (1517-1527)”.

Binecunoscutul istoric, Ștefan S. Gorovei,susține însă că refacerea listei primilor voievozi în acest letopiseț și recuperarea lui Dragoș (prin urmare și a fiului său Sas – n. A.E., V.E.), „pentru istoria statului și a dinastiei voievodale a Moldovei ține nu de domnia lui Ștefăniță vodă, ci a bunicului său Ștefan cel Mare, care a simțit nevoia de a avea un tablou cât de cât autentic privind succesiunea la tron a domnilor Țării Moldovei de la întemeierea ei.”

După cumsusține același cercetător, ”Ștefan cel Mare a avut o milă deosebită pentru Dragoș, ca primul voievod al Moldovei, mutând biserica înălțată de precursorul său de la Volovăț (unde, precum se admite, a fost înmormântat), la mănăstirea Putna, iar pe locul celei de lemn a înălțat la Volovăț alta de piatră”.

Grigore Ureche încearcă, de altfel, sărefacă succesiunea, cronologia și genealogia primilor domni moldoveni după letopisețele mai vechi ale țării, dar, spre deosebire de predecesorii săi, el folosește și informații din cronicile străine, în special din cele polone. În Letopisețul moldovenesc el aduce numele următorilor voievozi: Dragoș vodă, fiiu-său Sas vodă (4 ani), urmat de fiiu-său Lațcu vodă (8 ani), Bogdan vodă (6 ani), „Pătru vodă, ficiorul lui Mușatu (16 ani), după dânsul frati-său, Roman vodă (3 ani), Ștefan vodă, carile au avutu doi ficiori, Ștefan și Pătru (7 ani), după acest Ștefan vodă, cronicarul îl plasează pe Iuga vodă (cu 2 ani de domnie).”

Cu toate că pare destul de clar refăcută succesiunea și cronologia primilor voievozi moldoveni înainte de Alexandru cel Bun, fie cu începere de la Bogdan I, fie de la Dragoș, unii istorici nu au putut să ocolească anumite informații, ce-i drept destul de confuze, utilizate de Grigore Ureche în baza Letopisețului leșesc. Așa, Letopisețul nostru moldovenesc scrie despre Dragoș voievod, atestat pe la 1359, pe când Letopisețul leșesc indică prezența în același an a altui voievod, pe nume Ștefan, care ar fi avut doi fii – Ștefan și Petru, iar după moartea tatălui lor, luptând între ei pentru scaunul domnesc, „fugitu Ștefan fratele mai mare la Cazimir craiul leșescu”, iar Petru a rămas în tron. „Vrându Cazimir crai – arată în continuare Grigore Ureche după același Letopiseț leșesc – ca să dobândească țara și să fie pe voia lui Ștefan vodă, i-au datu oaste, de au întrat în țară, în zioa dintâi a lui iulie”.

După ce sunt înșiruite pierderile leșilor, cronicarul arată, nedumerit, că „letopisețul nostru de ficiorii lui Ștefan vodă ce pomenim mai sus, nimic nu scrie”. În continuare, identificându-l sau, mai curând, confundându-l pe Ștefan voievod de la 1359 cu Ștefan I (1394-1399), Grigore Ureche arată că după acesta „au domnitu Iuga vodă”.

Ștefan S. Gorovei, crezând, probabil, că informațiile lui Grigore Ureche sunteronate, nu le-a oferit destulă importanță la reconstituirea succesiunii și cronologiei voievozilor moldoveni de la Dragoș vodă până la Alexandru cel Bun. În schimb, C. Rezachevici a reevaluat cele înșiruite de marele nostru cronicar după Letopisețul leșesc și, în încercarea sa de a efectua aceeași operațiune, îl plasează cronologic pe un Petru, fiul lui Ștefan, imediat după Bogdan I, și nu după Ștefan I, cum încearcă Gr. Ureche, și îl scoate din schemă pe cel de-al doilea fiu Ștefan din cronologia domnilor moldoveni, care, în urma înfrângerii în bătălia de la Plonini, nu a mai reușit să urce în scaun.

Totodată C. Rezachevici îl omite din aceeași succesiune pe tatăl celor doi frați, fiul lui Bogdan I, adică pe Ștefan, din simplul considerent că nu-l află implicat în evenimentele în care se impusese Bogdan I, atât în Maramureș, cât și în Moldova. Urmând această logică, credem că Ștefan murise înaintea tatălui său Bogdan I (în 1358) și de aceea, după moartea celui din urmă, în lupta de la Plonini s-au implicat nu fiul, ci nepoții săi. De altfel, același istoric îl așează cronologic imediat după Bogdan I, pentru o scurtă perioadă de domnie, pe un alt ”Petru (I) (spre sf. anului 1367 – iulie anului 1368), decât celălalt – Petru Mușatinul (1375-1391)”. Rezolvarea acestei confuzii care vine încă de la Grigore Ureche, propusă de același C. Rezachevici, este cât se poate de motivată, întrucât Dragoș voievod a lăsat urme destul de adânci atât în tradiția orală, cât și în toponimie și documente scrise, pe când Ștefan cu fiii săi sunt vag amintiți doar în Letopisețul leșesc citat, nu prea izbutit, de marele cronicar moldovean din sec. al XVII-lea.

O soluție mult mai simplă și mai adevărată ar fi săacceptăm coexistența în spațiul est-carpatic pe parcursul sec. al XIV-lea a două sau mai multe formațiuni statale în proces de consolidare. Unul dintre ele este, într-adevăr, cel al Moldovei, care i-a avut drept voievozi pe Dragoș și Sas, care în împrejurări aproape elucidate au fost înlăturați din scaun de către Bogdan I și descendenții săi.

Acest voievodat de la poalele Carpaților, de pe valea râului Moldova, fiind un timp în aria de interese ale regilor ungari, apare, într-un fel sau altul, în cronicile ungare și în diplomele date voievozilor maramureșeni de regele Ungariei. În schimb, cronicarii polonezi nu cunosc începuturile acestui voievodat și chiar Bogdan I nu le este cunoscut, după noi, din simplul motiv că Țara Leșească în expansiunea sa teritorială spre sud nu se ciocnise pe la mijlocul sec. al XIV-lea sau puțin mai târziu cu acest voievodat. În schimb, în această perioadă Țara Leșească ajunsese pe linie de tangență cu un alt voievodat românesc, plasat în nord-estul spațiului istoric al Țării Moldovei, așa-numita Țara Șepenițului, în care a fost voievod acel Ștefan, cu cei doi fii: Ștefan și Petru, despre care se amintește în Letopisețul leșesc, operă ce l-a inspirat pe Grigore Ureche. Ca fapt concret, acest din urmă Ștefan voievod nu trebuie confundat cu Ștefan I voievod al Țării Moldovei, deoarece primul i-a avut urmași direcți pe Ștefan și Petru, iar cel de-al doilea pe Bogdan și Ștefan. De aceea, în vestita luptă de la Plonini s-au întâlnit, se pare, forțele regelui polon cu cele ale unui voievodat românesc, dar nu cu voievodatul de pe valea Moldovei, care, în aceeași perioadă, se confrunta cu regele Ungariei. De aici ar rezulta că dacă în voievodatul Moldovei rezistența era condusă de Bogdan I, apoi Petru voievod, fiul lui Ștefan, era în fruntea altui voievodat și îl respingea la Plonini pe fratele său Ștefan susținut de oastea leșească, precum scriu cei mai vestiți istorici polonezi din sec. al XV-lea. Cu toate că acest Petru voievod a obținut o biruință atât de strălucită asupra leșilor la Plonini, izvoarele cunoscute nu ne aduc informații despre destinul său de mai departe.

C. Rezachevici, care îl consideră pe acest Petru drept voievod al Moldovei, plasându-l imediat după Bogdan I, explică, precum am mai arătat, această lipsă de informații prin faptul că Petru a domnit doar o jumătate de an (spre sfârșitu anului 1367 – iulie anul 1368). În viziunea noastră, dispariția acestui Petru voievod și a urmașilor săi, dacă i-a avut, poate fi legată de contopirea celor două voievodate, amenințate unul de Țara Ungurească, iar celălalt de Țara Leșească, sub sceptrul voievodului Moldovei.

Această stare de lucruri pare să ia o nouă întorsătură odată cu punerea în circuit a informațiilor dintr-o altă sursă de epocă absolut necunoscută până nu demult, Pomelnicul mănăstirii Voroneț,început pe timpul lui Ștefan cel Mare. Conform acestei surse, succesiunea voievozilor moldoveni este următoarea:

”Bogdan voievod, Lațco voievod, Dobroslav voievod, Coste voievod, Șendre voievod, Gheorghii voievod, Dragoș voievod, Micul voievod, Petr voievod, Roman voievod, Stefan voievod, Săpot voievod, Iuga voievod, Martha, Bogdan voievod, Alexandr voievod, Anastasiia doamna, Anna doamna, Marina, Vacha, Iliia voievod, doamna Marina, Bogdan voievod, Stefan voievod, Marina, doamna Stana, Petr voievod, Roman voievod, Bogdan voievod”.

Se pare că această listă de domni în ordinea respectivă a fost copiată de călugării voronețeni dintr-un pomelnic mai vechi, care exista la mănăstire până la inițierea unui nou pomelnic cu ocazia sfințirii primei biserici de piatră înălțate de Ștefan cel Mare în 1488 la Voroneț. Prin urmare, pomelnicul voronețean, tradus la 1775 de Vartolomeu Măzăreanu, reprezintă o transpunere fidelă din limba slavonă în cea română a pomelnicului vechi început la 1488, care la rândul său a avut la temelie un alt pomelnic mai vechi, definit de noi Protopomelnicul mânăstirii Voroneț. Așa, din cele arătate ar reieși că protopomelnicul a inclus și o listă de voievozi de la Bogdan I până la Bogdan al II-lea, adică de la mijlocul secoluluial XIV-lea până la mijlocul secolului al XV-lea.

Constatăm că în pomelnicul de la Voroneț, în comparație cu cel rădăuțean și bistrițean, sunt pomenițișase voievozi necunoscuți anterior: Dobroslav voievod, Șendre voievod, Dragoș voievod, Gheorghii voievod, Micul voievod și Săpot voievod. Față de letopisețele slavo-moldovenești, pomelnicul voronețean nu-i amintește pe Dragoș și Sas.Un „Dragoș voievod” este înscris în pomelnicul de la Voroneț începând cu Bogdan I doar al șaptelea la număr și, prin urmare, ar trebui să fie cu totul altul decât cel trecut primul în vechile noastre cronici.

La o primă examinare, s-ar putea spune cu exactitate că înșiruirea acestor neobișnuite, nume de voievozi ar putea fi rezultatul fanteziei lui Vartolomeu Măzăreanu.

Istoriografie

Înfiripareastatelor medievaleeste un eveniment de mare importanță în istoria universală. Statul a îndrumat dezvoltarea de mai departe a vieții politice, sociale, economice și culturale pe teritoriul care l-a ținut sub control, a organizat sistemul lui de apărare, a stabilit relații cu alte țări.

”Constituirea statului medieval în general și, de altfel, a celui moldovenesc, este rezultatulunui proces de uniﬁcare a formațiunilor prestatale preexistente pe măsura dezvoltării societății din punct de vedere social-economic și politic”.

În spațiul Carpato-Danubiano-Pontic crearea formațiunilor statale a inclus câteva secole, IX-XIII, care au urmat după încheierea procesului de etnogeneză a populației românești. Această perioadă s-a suprapus cu un nou val de invazii ale popoarelor migratoare (pecinezi, cumani, uzi, mongoli) care a dus la stagnarea procesului de uniﬁcare a formațiunilor prestatale.

În pofida dependenței tributare de cuceritori, populația băștinașă forma uniuni de comunități teritoriale sau obști agrare, numite țări (de la latinismul terra – pământ) care le permitea să se apere de invadatori. Câteva uniuni de obști alegeau o căpitenie militară, numită voievod, iar teritoriul condus de acesta capătă denumirea de voievodat.

În anumite ținuturi care se învecinau cu slavii, ele se mai numeau cnezate (adică conduse de cnezi), banate (conduse de bani) sau jupânate (conduse de jupâni).

Producerea unor formațiuni statale mai avansate n-a fost uniformă pe întreg spațiul Carpato-Danubiano-Pontic.Mai întâi acestea au fost numite pe teritoriul intracarpatic, apoi în spațiul extracarpatic, care era mult mai afectat de către invaziile migratorilor. După invazia mongolă (1241-1242), evoluția formațiunilor statale de pe teritoriul de la sud de Carpați a continuat în condițiile instaurării unor relații tributare cu Hoarda de Aur. Pe teritoriul de la răsărit de Carpați acest proces era posibil doar în partea de nord-vest a acestui spațiu, deoarece zonele sudice și sud-estice (inclusiv dintre Prut și Nistru) se aﬂau sub dominația directă a Hoardei de Aur.

Speciﬁcitatea evoluției spațiului de la est de Carpați sub dominație mongolă i-a determinat pe cercetătorii procesului de formare a statului moldovenesc să se concentreze asupra studierii surselor istorice referitoare la zona nord-vestică (neinclusă în Hoarda de Aur) a acestui teritoriu. Dar ”penuria de informații documentare sau caracterul lor vag și nesigur a servit drept bază pentru apariția unor construcții ipotetice, uneori chiar fanteziste, sau pentru emiterea unor concluzii argumentate, cu date indirecte. Deși în ultimul timp sursele istorice s-au mai completat cu materiale arheologice, cu date lingvistice, cartograﬁce etc., controversele dintre concepțiile diferitor cercetători mai persistă în continuare. Nouă ne revine doar să sistematizăm principalele opinii și să le evidențiem pe acelea care prezintă contribuții noi”.

Confirmând o monograﬁe specială problemelor controversate ale întemeierii Țării Moldovei, cunoscutul istoric ieșean Ștefan S. Gorovei concluzioneazăstudierea problemei formării statului medieval în spațiul dintre Carpați, Dunăre și Nistru este o adevărată piatră de încercare pentru istoricii medieviști. Marii maeștri ai istoriograﬁ ei noastre B. P. Hașdeu și D. Onciul au fost primii cercetători care au investigat din punct de vedere științiﬁc problema formării Țării Moldovei.

După cum spune Șt. S. Gorovei, o mare parte dintre concluziile lor privind etapele constituirii Țării Moldovei nu și-au găsit conﬁrmare în sursele istorice descoperite ulterior. Fiecare generație nouă de istorici a venit cu argumente și concepții care păreau plauzibile la perioada respectivă.

A. D. Xenopol menționa în acest context încă din anul 1888 că “Fiecare timp oglindește în lucrările istorice ce le înfățișează cunoștința de atunci a poporului asupra trecutului său”.Pe măsura aprofundării cercetărilor și a reinterpretării unor surse istorice au rămas tot mai puține erori. Astăzi nu se mai insistă, ca acum câteva decenii, că apariției Țării Moldovei i-a precedat uncnezat cu centrul la Bârlad, că a fost o țară a brodnicilor, că Dragoș Vodă a “descălecat” Moldova cu populație adusă de el din Maramureș etc.

În favoarea acestei viziuni au fost aduse argumente documentare și cartograﬁce. Ei consideră că toate relatările izvoarelor străine despre o formațiune statală de la est de Carpați începând cu sec. al XIII-lea și până la mijlocul secolului al XIV-lea se referă anume la această formațiune, atestată pe hărțile medievale ca Valahia Minor.

Cronicarul polonez Ian Dlugosz spune că peste o jumătate de secol că la 1326 aceeași blaci, împreună cu ruteni și lituanieni, au participat la o campanie militară poloneză împotriva markgrafului de Brandenburg. Ei, deci, aveau o organizație militară care putea să aparțină doar unui voievodat situat la hotarul cu cnezatul Halițian. Despre un voievod valah de peste pădure, „domn peste ceilalți” voievozi se vorbește încă în 1307 în Cronica rimată a lui Ottokar din Stria. Uncronicar polon de la începutul sec. al XVII-lea nota că “polonii, și prin urmare, de asemenea autorii din acest neam, numesc Valachie partea din această provincie (de la est de Carpați) situată dincolo de marginea Podoliei, către Răsărit și către Miazănoapte, iar Moldova – partea situată de la hotarul Transilvaniei”.

De Valahia Minor cu centrul la Suceava este legată de unii istorici (D. Onciul, I. Minea, Gh. Brătianu, Șt. Purice ș. a.) și relatarea cronicarului polonez I. Dlugosz despre o luptă la Plonini între doi frați – voievozi locali – Petru și Ștefan, plasată de acest cronicar la anul 1359. Alți istorici (V. Spinei, P. Parasca) sunt de părere că lupta s-ar fi produs în Țara Moldovei. C. Rezachevici, bazându-se pe o cronică anonimă polonă de la începutul secolului al XVII-lea, consideră, de asemenea, că evenimentul s-a produs în Moldova, dar în anii 1367-1368.

Prin urmare, în istoriograﬁe se conturează clar viziunea că ”primul nucleu statal pe teritoriul de la est de Carpați a fost voievodatul din zona Siret-Suceava, cu centrul la Suceava. Se insistă că acest voievodat includea și spațiul geograﬁc numit Țara Șepenițului, care n-a fost inclusîn componența Regatului Polon împreună cu cnezatul Halician 1349, deoarece acest teritoriu era tributar tătarilor, iar polonezii au evitat să se confrunte cu aceștia”.

Cu toate acestea, evenimentele care au urmat n-au îngăduit ca Valahia nordică să ajungă un centru uniﬁcator al întregului spațiu de la est de Carpați. Acest rol i-a revenit formațiunii de pe râul Moldova cu centru la Baia (oraș numit de străini Civitas Moldaviae).

La 1359 acest teritoriu se aﬂa sub dominația Ungariei, ﬁind socotit în mod oﬁcial Coronae Hungariae Subiecta (conform cronicarului maghiar Ioan de Târnave) și declarat de rege terra nostra.

Interpolatorul cronicii lui Grigore Ureche – Misail Călugărul numea această formațiune – căpitănie. Sursele nu conțin informații când s-a instalat stăpânirea regelui maghiar (din dinastia angevină) asupra acestui teritoriu, nici dacă a existat în valea râului Moldova un voievodat anterior instalării dominației ungare.

Istoricul Pavel Parasca, conta pe narațiunea din cronica moldo-rusă de la începutul secolului al XVI-lea care spune că descălecatul lui Dragoș Vodăs-a iscat în timpul domniei regelui maghiar Vladislav (Ladislau), este de părere că este vorba de regele Vladislav Cumanul de la sfârșitul sec. al XIII-lea. Autorul începe astfel istoria Țării Moldovei ca voievodat din acea perioadă, atribuindu-i toate informațiile ce se referă la voievodatul din nordul spațiului de la est de Carpați. În viziunea lui Ovidiu Pecican, numele regelui Vladislav (Ladislau) a apărut în legendă în urma utilizării unor narațiuni maghiare despre o victorie (anacronică) a regelui Vladislav cel Sfânt asupra tătarilor.

Istoricul Ștefan S. Gorovei a vrut să restabileascăanul începerii domniei lui Dragoș pornind de la lista inclusă în cronicele slavo-moldovenești în care se indică câți ani a domnit ﬁecare voievod, până în anul 1400. După ce autorul a invocat anumite rectiﬁcări paleograﬁce, corectând acele greșeli posibile în indicarea anilor domniți de voievozi, care s-au strecurat în procesul copierilor repetate a acestor cronici. Prin urmare eleste de părere că Dragoș vodă și-a început domnia în anul 1347. Deoarece căpitănia lui Dragoș era stăpânită de Ungaria, aristocrația locală tindea spre eliberare de sub dominația străină.

În anul 1359, forțele de rezistență antiangevine din Moldova, proﬁtând de faptul că regele era angajat în lupte peste Dunăre, au intentat o răscoală. Pentru reprimarea ei au fost trimise oști maghiare comandate de maramureșeanul Dragoș din Giulești (altul decât cel legendar). Un document unguresc din 1360 arăta că în acest an s-a înfăptuit “reașezarea țării noastre a Moldovei … (adică recucerirea ei), iar acest Dragoș a reîntors … pe mulți valahi răzvrătiți din calea credinței datorate”. Însă în realitate lupta împotriva dominației regelui maghiar a continuat.În fruntea mișcării se situează voievodul din Maramureș Bogdan, care se deplasează împreună cu adepții săi la est de Carpați și reușește să izgonească oastea ungară din Moldova. Posibil că în aceastăacțiune el a fost ajutat de tătari.În istoriograﬁe încă se mai discută când a venit Bogdan la conducerea voievodatului.

Un lucru e sigur, la 2 februarie 1365 regele Ungariei Ludovic I este obligat să recunoască faptul că Țara Moldovei nu mai era stăpânită de el, devenind un „regat” (adică stat). Anul 1359 este considerat a fiiînceputul mișcării de eliberare care a luat sfârșit în 1365. Data 1359, când chipurile ar ﬁ avut loc întemeiereaȚării Moldovei a apărut în surse la mijlocul sec. al XV-lea, iar apoi, ”la încep. sec. al XVI-lea în cronicele slavo-moldovenești când în lupta pentru întărirea puterii centrale a statului și pentru ridicarea autorității dinastiei domnitoare a fost utilizată din pomelnice mănăstirești o listă a domnilor țării”.

Primul pe listăeraDragoș Vodă. Dar cronicarul l-a confundat pe Dragoș, care a sugrumat răscoala din Moldova în anul 1359, cu Dragoș întemeietorul care în realitate a domnit cu mult înainte (pe la 1347 – după Ștefan S. Gorovei). Evenimentul real al venirii lui Bogdan din Maramureș a fost însă atribuit lui Dragoș. ”Astfel a apărut mitul istoric privind întemeierea Țării Moldovei. El era considerat incontestabil până ce istoricii au cercetat mai minuțios sursele ungare și poloneze. Prima dată legenda despre întemeiereaȚării Moldovei a fost înscrisă într-o cronică rusă, ﬁind adusă la Moscova din Moldova în timpul domniei lui Ștefan cel Mare.” În ea se vorbește despre o vânătoare de bouri, întreprinsă de Dragoș, un nobil valah (român) maramureșean, care la sfârșitul expediției se pomeni într-o țară nouă, chipurile nelocuită. El decide să se întoarcă aici ulterior împreună cu vasalii săi și să fondeze un nou stat.

Vom menționa totuși că varianta cronicărească a legendei a fost inﬂuențată de narațiunile cronicilor maghiare, care scriau intenționat că până la strămutarea maramureșenilor peste munți teritoriul Moldovei era pustiu și doar prin efortul Coroanei maghiare el a fost populat.Legenda fusese preluată și de cronicarii moldoveni din sec. al XVII – lea.

Un interpolator al cronicii lui Grigore Ureche – Misail Călugărul – scria că cei care au urmărit bourul erau feciori de domni din domniile de la Râm(aluzie la originea romană a moldovenilor).Dacă originea maramureșeană a lui Dragoș Vodă are doar un suport legendar (nu este exclus că el era o căpitenie locală), apoi venirea lui Bogdan I din Maramureș împreună cu adepții săi (care după unele estimări erau circa două mii de persoane), este atestată documentar. Potrivit diplomelor maramureșene, Bogdan era socotit „infidel”regelui maghiar încă din 1343. Alăturându-se mișcării din Moldova, îndreptate împotriva politicii de expansiune a regilor angevini, el reușește să desăvârșească organizarea statală a Moldovei, dobândind independența ei de Coroana maghiară către începutul anului 1365.

Obținerea independenței Moldovei de RegatulUngar a ridicat prestigiul voievodatului în întreg spațiul de la răsărit de Carpați, plasându-l în fruntea mișcării de uniﬁ care statală a acestui teritoriu.

Prima etapă a uniﬁcării s-aînfăptuit prin contopirea voievodatului Moldovei cu cel al Valahiei de nord (Valahia Minor), situate la hotarul cu Galiția. Cercetătorii presupun că la baza unei alianțe a lui Bogdan I cu voievodul acestei Valahii s-ar ﬁ aﬂ at căsătoria Anei de la Siret, care aparținea familiei voievodale locale, cu ﬁ ul lui Bogdan – Lațcu. Ana ar ﬁ primit ca zestre târgul Siret împreună cu un întins ocol de sate la sudul acestui târg. Această zonă s-a păstrat sub stăpânirea doamnei până la începutul secolului al XV-lea, ceea ce a prezentat „cea dintâi uniﬁcare de feude pe care o putem presupune în istoria Moldovei”.

Procesul de uniﬁcare a Moldovei cu Valahia nordică s-a încheiat la începutul domniei lui Petru Mușatinul care, devenind domn al Moldovei în circumstanțe încă neelucidate, a pus stăpânire pe orașul Suceava – centrul de reședință al voievodatului nordic. Aici el construiește o cetate din piatră și își stabilește reședința sa principală. Pe teritoriul reuniﬁcat, inclusiv cel al Țării Șepenițului, el construiește principalele cetăți ale Țării Moldovei.În anul 1387 Petru Mușatinul a depus omagiu de vasalitate regelui polon atât în numele său propriu, a cetăților valahe („valahie castra”) cât și a boierilor pământeni ai Valahiei (terrigenarum terre Valachie). Domnul Roman I, pe lângă calitatea de voievod al Moldovei, și-a atribuit în titulatură și cea de „moștenitor al Țării Volohe”.

Astfel, conform opiniei mai multor istorici, ”Țara Moldovei este concepută de poloni ca o țară duplex, constituită prin unirea Moldovei cu Valahia nordică. De aceea în relațiile cu domnul Moldovei ei insistau ca ambele părți ale țării săle accepte suzeranitatea. Doar în documentele interne domnul se intitula „singur stăpânitor al Țării Moldovei”.În timpul domniei lui Petru Mușatinul (după unii autori și în perioada domniei lui Lațcu) se produce de asemenea o extindere a Țării Moldovei în direcția sudică și mai ales sud-estică. După retragerea tătarilor, o parte a spațiului de la răsărit de curbura Carpaților era sub stăpânirea Ungariei, care controla așa numitul culuar unguresc – drumul comercial ce lega Brașovul cu portul Chilia.

În urma unor confruntări ale Țării Românești cu Ungaria s-a ajuns la un compromis: regele îi recunoștea lui Vlaicu-Vodă (1364-1377) stăpânirea asupra teritoriului respectiv, iar domnul muntean se obliga să reînnoiască brașovenilor privilegiul comercial. Drept urmare, Petru Mușatinul a inclus în componența Țării Moldovei doar teritoriile aﬂate în afara administrației muntenești.

O uniﬁcare cvasi-totală a Moldovei s-a produs în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, care în urma unei înțelegeri cu Mircea cel Bătrân de delimitare a hotarelor, a căpătat noi teritorii din sudul Moldovei, inclusiv portulChilia și Basarabia – spațiul de la est de Dunăre din preajma acestui port, numit așa după numele dinastiei domnitoare a Țării Românești – cea a Basarabilor. Hotarele Moldovei cu Țara Românească au fost deﬁnitivate în timpul domniei lui Ștefan cel Mare, care a integrat zona dintre râurile Putna și Milcov, stăpânită până atunci de Muntenia.Concomitent s-a produs și extinderea Țării Moldovei în partea de sud-est a spațiului pruto-nistrean.

Aici în anii când Țara Moldovei și-a căpătatindependența față de Ungaria, domnea hanul Abadolah, care a bătut monedă proprie. El a fost succedat de emirul cu nume creștin – Dimitrie, care probabil avea sediul în orășelul medieval de la Costești, apoi de la Orheiul Vechi, apoi de emirul Kutlabuga, care și el bate monedă la 1369.În perioada 1387-1391 extinderea Țării Moldovei în direcția sud-estică atinge limita Cetății Albe (Belgorod), ceea ce se termină cu extinderea autorității domnului moldovean până la Marea Neagră, inclusiv în zona Nistrului de Jos.Unii istorici au emis ipoteza că ”până la extinderea autorității lui Petru Mușatinul în partea de sud a spațiului de est de Carpați aici ar ﬁ existat o formațiune statală, o altă Valahie (sudică), condusă de voievodul Costea”.

Însă această ipoteză la momentul actual nu are o conﬁrmare în sursele istorice. Denumirea de Valahia Major din sursele străine a spațiului din sudul Moldovei se referă la stăpânirea muntenească din această zonă, pentru că în izvoarele străine contemporane Muntenia ﬁ gura sub această denumire. Prin urmare vom menționa că în istoriograﬁa contemporană intervalul dintre anii 1359-1365 estesubliniat ca perioadă în momentul când Țara Moldovei și-a căpătat independența de Coroana maghiară, fapt ce i-a îngăduit să devină centrul statal uniﬁcator la est de Carpați, cuprinzând în componența sa și formațiunile politice apărute până la această perioadă. Țara Moldovei a atins granițele sale istorice pe parcursul a mai bine de un secol de la întemeiere în vremea lui Ștefan cel Mare, când statul moldovenesc dobândește faimă europeană de Poartă a Creștinătății.

Capitolul II

Constituirea Moldovei și principalii domnitori în Evul Mediu

2.1. Descălecatul Moldovei – Dragoș, primul voievod (1347-1354)

Tradiția consemnată de letopisețele de la Putna în vremea lui Ștefan cel Tânăr (1517-1527), care socotea că odată cu venirea lui din Maramureș „s-a început Țara Moldovei, de cronica moldo-polonă din secolul XVI, după care a fost „cel dintâi voievod al Moldovei”, de Grigore Ureche, care îl numea domn, de Miron Costin, care îl considera primul domn al acestei țări, la fel ca și Nicolae Costin ș.a., arată că Dragoș trebuie inclus în șirul domnilor Moldovei, ca începător al dinastiei Drăgoșeștilor, care, însă, o data cu fiul său Sas a fost înlăturată de la conducere. El a fost eroul legendei descălecatului, cu rădăcini folclorice și culte deosebit de puternice, evidente încă din secolul XV și largă circulație până la începutul secolului XVIII, ajungând, de fapt, cum vom vedea, până în zilele noastre.

Această legendă a fost pusă în legatură cu cea universal a „vânătorii rituale” a întemeietorului de stat, fiind considerate și o „legendă heraldică” prin care se explică prezența capului de bour în stema Moldovei, în care s-ar afla, chipurile, chiar elemente scandinave.

Contestată argumentat, sau considerate o tradiție istorică medieval cu un sâmbure de adevăr, legenda „descălecatului” lui Dragoș din Maramureș în Moldova se referă însă cert la un personaj istoric real. Atât de bine a pătruns el în conștiința maramureșeana încât în 1683, când Miron Costin vizitează satul Cuhea din Maramureș, care fusese, de fapt, reședința lui Bogdan I, localnicii i-au spus că „acolo locuia Dragoș, fiul lui Bogdan”. De la Miron Costin, informația a ajuns și la Dimitrie Cantemir, și chiar în secolul XX, înainte de 1940, maramureșenii ridică o troiță la doar 200 m de fosta reședință a lui Bogdan I: pentru comemorarea lui Dragoș Vodă!.

Cum numele Dragoș era foarte răspândit în Maramureș, în secolul XIV, istoricii au identificat pe „Descălecător” mai întâi pe Dragoș din Giulești, tatăl lui Gyula, apoi pe ”nepotul omonim al acestuia, amintit la 12 octombrie și 29 octombrie 1355, cel care în 1359 a înăbușit răzvrătirea unor moldoveni împotriva regelui Ungariei”. Numai că acesta din urmă se întorsese acasă din expediție înainte de 20 martie 1360, când regale Ludovic I îi face un „dar regesec”, șase state, unele în apropierea reședinței sale de la Giulești, pentru merite militare, „mai cu deosebire în reașezarea țării noastre a Moldovei, potrivit iscusitei sale vrednicii, când a întors cu veghetoarea grijă și neobosită strădanie pe calea statorniciei credințe ce trebuie păstrată către coroana regească pe mulți români răzvrătiți, rătăciți din calea credinței datorate”. Deci nu putea fi voievodul „descălecător”.

Trebuie subliniat că acest Dragoș din Giulești, fiul lui Gyula și nepotul Dragoș, ai cărui fii erau după actul citat Gyula și Lad, este de fapt personajul căruia vechile cronici moldovene îi atribuie venirea în Moldova la 1359, în legătură cu legenda amintită a vânării bourului.

”Rolul întâiului Descalecător, a fost atribuit însă tot în secolul XX și lui Dragoș din Bedeu pe Tisa, în vestul Maramureșului istoric, personaj dintr-o altă familie”.

Un al patrulea Dragoș, ca ipotetic descălecator al Moldovei, ”fost propus din familia fostului voievod Codrea din cnezatul Câmpulungului pe Tisa, sau al Sarasăului, mai precis, dintr-o ramură colaterală a familiei codrenilor”.

De altfel, unii autori au evitat orice identificare, vorbind doar despre Dragoș din Maramureș, socotind alegerea între Dragoș din Bedeu și cel din Giulești o „chestiune insolvabilă”, pentru ca după ieșirea din scenă și a lui Dragoș din Bedeu, adevăratul Dragoș Descălecătorul, tatăl lui Sas, al tradiției cronicărești moldovene, să se dovedească, cel puțin până acum, un personaj neidentificabil. ”Pare unom nou, oștean ridicat de Ludovic I pentru merite militare. Nepoții săi care revin din Moldova la 1363 sau 1364 nu se întorc la vreun domeniu propriu, ci și-l formează îndeosebi prin danii regale, abia după aceea.

Acest din urmă Dragoș a descălecat, adică, în spiritual limbii românești metaforice, s-a oprit (a coborât de pe cal) și a întemeiat un stat, după accepțiunea comună, totodată și o dinastie, ulterior numita de A.D. Xenopol a „Drăgoșeștilor”. ”Acțiunea acestui credincios al regelui Ungariei Ludovic I de Anjou a avut loc în cadrul campaniilor tânărului rege împotriva tătarilor desfășurate la răsărit de Carpați între vara 1343 și primavera 1354”.

”Îngăduind corecțiile paleografice plauzibile aduse la anii de domnie ai primilor voievozi menționați în cronicile moldovenești, atribuind astfel lui Dragoș și fiului său Sas 16 ani de domnie, scăzuți din anul 1363, cel, foarte probabil, de început al domniei lui Bogdan I, poate fi ipotetic acceptat, în lipsa altor elemente documentare, anul 1347 drept cel de început al stăpânirii lui Dragoș”.

Care era întinderea noului stat condus de Dragoș, vassal regelui Ludovic I de Anjou, e greu de precizat. Sigur acesta a purtat de la început numele de Moldova, de vreme ce în diploma din 20 martie 1360 regele vorbește de „țara noastră a Moldovei”. În secolul XVII Misail Călugărul introduce în cronica lui Grigore Ureche completarea, bazată probabil pe tradiție, că la început, sub Dragoș, „a fost domnia ca o căpitanie”, sintagma care a făcut o lungă cariera istoriografică; căpitănie, precizez, de slujitori din vremea lui Misail, deci nu o formațiune teritorială (echivalată de obicei eronat ca o marcă apuseană, care avea, de fapt, o mare întindere), ci o unitate militară grupând în veacul XVII categoriile militare cu obligații militare permanente dintr-un număr de sate, având așadar, o întindere mica. ”Stăpânirea lui Dragoș ar putea fi acea formațiune politica românească de pe râul Moldova legată de Maramureș prin pasul Prislop, în jurul căreia s-au unit chiar în vremea lui Dragoș și alte formațiuni prestatale eliberate treptat de sub stăpânirea tătară, posibil de pe valea Moldovei”, și valea Bistriței, ”cum ar putea fi Câmpul lui Dragoș, care ar păstra chiar amintirea Descălecătorului”.

”Este posibil ca Dragoș să se fi așezat initial la Baia, care a fost se pare, prima reședință domnească în Moldova, trecând ulterior, în luptă pentru alungarea tătarilor, spre nord, la Siret, împreună cu fiul său Sas și doamna sa, pe care tradiția culeasă de Ion Neculce la începutul secolului XVIII o arată de rit săsesc (pe atunci catolic)”.

Dincolo de legendele populare care urmăresc drumul lui Dragoș spre nord, în Bucovina, de obicei în luptă cu tătarii, ”nu avem nici un fel de stiri documentare asupra acțiunilor acestuia, ceea ce a dus la tot felul de ipoteze și chiar supoziții fanteziste, care nu își au locul în aceste pagini”.

Nu se știe exact cum a murit Dragoș Descălecătorul.”Dispariția sa probabilă în 1354 a fost dedusp din aceleași socoteli cronologice care pleacă de la cei șapte ani de domnie atribuiți de corectarea paleografică a celor înfățișați în cronicile moldovene, domnie începută, cum am văzut în 1347”.

Mormântul nu-i este cunoscut. Tradiția culeasă de Ion Neculce despre construcția de către Dragoș a bisericii de lemn de la Volovăț, lângă episcopia Rădăuți, așadar, nu departe spre sud de Siret, mutată apoi de Ștefan cel Mare la Putna, ca fiind cea mai veche biserică domnească.

2.2. Saș – fiul lui Dragoș

Fiu și urmaș în scaun al lui Dragoș Descălecătorul, e atestat și într-un ”document maghiar la 2 feebruarie 1365”, și apoi din 1373, când nu mai era în viață, chiar cu titlul de „voievod”, evident al Moldovei, în numeroase alte documente regale maghiare.

Numele său neobișnuit provenea, desigur, dintr-o poreclă, fiind greu de crezut că ar pute fi botezat astfel fiul unui nobil român ortodox din Maramureș. ”Porecla legată, foarte probabil, fie de mama sa, care, după tradiția culeasa de Ion Neculce, era de lege sască, adică catolică., fie, după o altă tradiție culească din veacul XIX, de doamna sa, o săsoaică din Ardeal, de asemenea catolică, care si-ar fi boteza chiar un fiu în legea sa, și de la care ar veni în parte și numele dealului Sasca din zons miazăzi a orașului Siret”.

”În lipsa oricăror precizări de an referitoare la perioada când a domnit și acceptând rectificarea paleografică a numărului de ani din cronicile interne, care astfel ajung pentru el la nouă ani de domnie, care scăzuți din anul 1363, când a fost înlăturat de la domnie de către Bogdan I, rezultă că Sas și-a început domnia în 1354”.

Nu au fost ani liniștiți, deși pericolul tătăresc imediat fusese pentru un timp îndepărtat. ”Boierii moldoveni s-au răsculat împotriva lui Sas și a dominației regelui Ungariei în 1359, în contextul ruperii legăturilor de vasalitate față de regele Ungariei ale lui Nicolae Alexandru, domnul Țării Românești”, care tot atunci a strămutat și scaunul mitropolitului de Vicina la Câmpulung, cu aprobarea Patriarhiei de la Constantinopol. Răscoala din Moldova a fost înăbușită însă de armata maghiară, în care un rol important a revenit lui Dragoș din Giulești, răsplătit apoi, la 20 martei 1360, după revenirea acasă, cu șapte sate românești din Maramureș, pentru slujbe militare, „mai cu osebire în reașezarea țării noastre a Moldovei”.

Dacă răscoala din 1359 împotriva regelui Ludovic I și a vasalului său voievodul Sas nu a reușit, patru ani mai târziu, în 1363, o nouă răzvrătire, de data aceasta sub conducerea voievodului Bogdan din Cuhea, venit pe ascuns din Maramureș, a avut succes. Nu se cunosc împrejurările concrete în care Sas și-a pierdut domnia. Mărturia documentului lui Ludovic I de Anjou din 2 februarie 1365 și relatarea notarului și cronicarului său, Ioan de Târnave, arată că Bogdan a dat lupte grele cu fii lui Sas, in frunte cu Balc. Actul amintit arată că atunci când se mai afla încă în Moldova, așadar, cu ceva timp înainte de 2 februarie 1365, Balc l-a slujit pe rege ”nu fără vărsarea sângelui său înuși și îndurarea de răni cumplite și cu moartea crudă a fraților și rudelor sale și a multor slujitori de ai lui”. În cele din urmă, împreună cu frații săi rămași în viață: Drag, Dragomir și Ștefan, Balc a trebuit să se refugieze sub protecția regelui, „părăsindu-și și lăsându-și în urma părinții săi scumpi și foarte multe rude, ca și toată averea lui, a venit din țara noastră moldovenească în regatul nostrum al Ungariei în sânul iubirii noastre”. Nu e nici o îndoială că cei care au produs atâta suferință fiilor lui Sas au fost voievodu Bogdan și fii sai, a căror moșie Cuhea din Maramureș, Ludovic I o acordă în compensație lui Balc și celorlalți frați amintiți ai acestuia.

Din acest act rezultă limpede că părinții lui Balc, Sas și doamna lui, ca, de altfel, și multe rude ale lor, au rămas în Moldova, desigur ca prizonieri ai lui Bogdan I.Tot ce se poate spune în continuare este că Sas a mai trăit un număr de ani, murind în orice caz înainte de 1373, când un act al prepozitului bisericesc din Lelesz amintea pe Balc, Drag și Ioan„filii quondam Szász Wayuode”.

Mormântul nu i se cunoaște. În chip fires ar trebui sa se afle în biserica Sfintei Troițe (Sfintei Treimi) din Siret, ctitorită, după tradiția culeasă de Ion Neculce și după vechiul pomelnic al acesteia, de tatăl sau Dragoș vodă.

Cu Sas se stinge în Moldova prima dinastie, cea a Dragoșeștilor, nu însă și neamul lui Dragoș Descălecătorul.

2.3. Balc

Balc a fost ales voievod al Moldovei în 1359, după moartea tatălui său, Sas. În același an a fost alungat de pe tron de Bogdan I, voievodul dat jos din Țara Maramureșului, care ocupă Moldova, până atunci dependentă de Ungaria, și întemeiază un stat independent. Balc caută să se mențină cu ajutor maghiar și ia parte la luptele regelui ungur Ludovic I împotriva lui Bogdan I, dar fără să aibă rezultate pozitive, astfel că se refugiază în Maramureș.

”Bogdan I ieșind învingător, Balc părăsește Moldova și se retrage in Maramureș unde devine mai întâi comite de Satu Mare și comite al secuilor. El ia parte la războaiele regelui maghiar Ludovic I împotriva lui Bogdan I. În 1365, regele Ludovic i-a conferit lui Balc și fratelui său Drag posesiunile lui Bogdan I cu Voievodatul Maramureșului și titlul de comite. Balc împreună cu Drag au fondat Mănăstirea Peri”.

Ei apar în documente în calitate de comiți de Maramureș până la 1402. Balc a murit înainte de 1404.

2.4. Petru și Ștefan

„In 1395 găsim pe Ștefan, fratele lui Roman, care se poartă foarte supus față de regele polom, ceea ce se pare că a provenit din cauză că acesta îl ajutase la detronarea lui Roman. Așa el trimite îndată după suiera lui scaun pe mai mulți boieri, care făgăduiesc că voevodul Ștefan va veni la regele Vladislav și va depune jurământ de credință. Puțin timp însă după prestarea jurământului, Ștefan esă din domnie, nu se știe pentru ce, lăsând doi fii, pe Ștefan al II – lea și Petru al II – lea, între care izbucnește o luptă pentru tron, în care se amesteca Poloniam făcând sa cadă tot mai mult Moldova sub ei.”

Petru este primit de boieri, iar Ștefan care era mai mare, cere ajutor Poloniei, și intră în Moldova. Petru pune însă să taie copacii în pădurea Sepenicului, unde intrând polonezii, sunt măcelăriți prin căderea copacilor peste ei. Acest fapt raportat de istoricul polon Dlugoșm este de admis ca adevărat, fiind o împrejurare care interesa istoria Poloniei, și apoi, pe lângă aceasta, concordă pe deplin cu arătările cronicilor moldovene, care toate pomenesc despre asemene lupte.

”Dlugoș, face însă o confuzie, când pune acest fapt la 1359, pe timpul lui Cazimir cel Mare (1352 – 1370), deoarece pe atunci domnea în Moldova, Bogdan întemeietorul ei, nu fii lui Ștefan ce n-au putut veni decât la 1395, după retragere tatalui lor Ștefan, adeverit documental în acest an.”

Capitolul III – Dezvoltarea Moldovei în perioada Medievală

3.1. Bogdan I – domn al Moldovei

Dacă predecesorul său Dragoș din Maramureș, „ Descălecătorul”, a întemeiat un stat întins cel puțin în nord până la Siret, voievodul maramureșean Bogdan din Cuhea este făuritorul neatârnării acestuia , extins spre miazănoapte, după surse polone, până la Nistru și al unei noi dinastii. Cu el începe neamul domnesc din Moldova de la 1363 pâna la 1595.

Că Bogdan I este începătorul dinastiei și al familiei Bogdăneștilor o dovedesc, pe lângă Pomelnicul mânăstirii Bistrița și hrisovul lui Alexandru cel Bun din 7 ianuarie 1403, în care sunt înșirați strămoșii acestuia, care încep cu numele său și numirea de Bogdania pe care o dau turcii otomani Moldovei în toată vremea cât au avut relații cu aceasta, în vreme ce Țara Românească o numesc Iflac (Valahia). Tot așa cum polonii venind din direcția opusp au numit Moldova Valahia, „până târziu în secolul XVII, iar Țara Românească, la care au ajuns cu legăturile diplomatice abia în vremea lui Mircea cel Bătrân, Basarabia, tot după numele întemeietorului, Basarab I”.

Ca și în cazul lui Dragoș, cu care Bogdan nu se înrudea în nici un fel, nici tatăl acestuia din urmă nu e cunoscut. În schimb se știe că Bogdan era stăpân în cadrul unui cnezat de vale sud-vestul Maramureșului cu reședința la Cuhea, la nord-est de Ieud.Acesta cuprinsese initial 17-18 sate stăpânite cu diploma de întărire, de la regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, dinainte, așadar, de 1342, cu centru pe văile superioare ale Izei și Vișeului. „Înainte de 1353 cnezatul se împărțise între Ioan și Ștefan, fii decedatului Iuga, cărora le reveniseră 9-10 sate, cu reședința la Rozavlea pe Iza, și Bogdan, unchiul lor, fratele lui Iuga, care stăpânea 8 sate, cu reședința familiei de la Cuhea”.

La Cuhea, așadar, pe malul stâng al Izei, pe o mica înălțime, în partea opusă a satului, se afla castelul lui Bogdan: „o casă dreptunghiulară mare, apărată de o palisade cu stâlpi groși de lemn, asediată, incendiată și refăcută de două ori înainte, aproximativ, de 1360”. Nu departe, dincolo de Iza, se află o „biserică de piatră, relativ mare, construită după monedele aflate în mormintele ce au aparținut, probabil, înaintașilor lui Bogdan, înainte de 1342, având și cimitir în jur. Fără îndoială aici s-au aflat rădăcinile strămoșești ale lui Bogdan, de altfel, ea înlocuiește o altă biserică, probabil de lemn, anterioară, și pe bună dreptate a fost criticată părerea mai veche a istoriografiei maghiare, care vorbea despre imigrarea principalelor familii din Maramureș la începutul secolului XIV din Serbia sau Țara Românească”.

Cert este că la 21 octombrie 1343, după moartea regelui Carol Robert de Anjou, la 16 iulie 1342, pe care mai înainte îl slujise în expediții militare, și care se pare că îi concedase stema sa de familie (crinii de aur în camp albastru), pare că și elemente din cea ungară (fascii), la începutul domniei lui Ludovic I de Anjou, Bogdan apare decăzut din demnitatea de voievod de Maramureș și declarat infidel: „Bogdan fost voievod al Maramureșului infidelul nostru”.

Pricina era conflictul din iarna 1342 – 1343 între voievodul Bogdan, aliat cu voievodul de Bereg, Crăciun din Bilca, și Ioan fiul lui Dionisie din Kölcse (în nordul comitatului Sătmar), desigur partizan al noului rege. Din acest moment, Bogdan e numit voievod doar în calitate de fost voievod al Maramureșului, pe care nu îl va părăsi definitive decât pe la 1363.

Un alt moment de ostilitate împotriva slujitorilor credincioși ai regelui a avut loc în 1349, înainte de 15 septembrie, când Ștefan, nepotul de frate al lui Bogdan, pustiește cnezatul Marei, de la nord – vest de Cuhea, alungând din Giulești pe cneazul Gyula cu cei șase fii ai săi fideli ai lui Ludovic I. Regele însuși poruncește voievodului Ioan, chiar fratele lui Ștefan, la 15 septembrie, să-i repună în drepturi pe cei alungați pentru că au refuzat să treacă de partea acestuia și a unchiului Bogdan, „fostul voievod, necredincioși cunoscuți ai regatului nostru”.

Încercarea lui Bogdan de a-și atrage partizani ostili regelui în Maramureș nu a reușit. După Ioan, a ajuns chiar voievod al Maramureșului și însoțitor al regelui Ludovic I poruncește la începutul anului următor, 1353, capitlului din Agria delimitarea părților din moșia Cuhea ale lui Ștefan și Ioan, fiii lui Iuga, slujitorii credincioși ai regelui, de pământurile sau moșiile voivodului Bogdan, unchiul lor, ceea ce s-a și înfăptuit între 1 aprilie și 14 mai 1353. Nu era doar o delimitare de proprietăți, ci o despărțire a familiei.

Nu avem date din care să rezulte participarea lui Bogdan la răscoala împotriva stăpânirii maghiare din Moldova și a voievodului Sas din anul 1359, înăbușită de trupele regale, în care s-a ilustrat , cu am mai amintit , Dragoș din Giulești, cel alungat în urmă cu zece ani de pe moșia sa, împreună cu tatăl și frații săi, pentru loialitatea față de rege, de Ștefan, fratele lui Bogdan. Pentru meritele sale în reașezarea țării noastre a Moldovei, și aducerea în credință către coroana regală a multor români răzvrătiți, rătăciți din calea credinței datorate, acesteia la 20 martie 1360, Ludovic întărea actul de împărțire a moșiei Cuhea a capitluli din Agria de la 14 mai 1360, la cererea nepoților acestuia, Ștefan și Ioan, pe care îi copleșește de laude; Ștefan fiind acum „voevodul nostru de Maramureș, iubitul și credinciosul nostru, aducându-și înălțimea noastră iar aminte de faptele de credință și îndatoririle vrednice de laudă ale bunelor lor slujbe, ce ni le-au făcut nouă după cerința stării și puterea lor”.

Explicația genezei actului este, fie că cei doi au participat la înfrângerea răsculaților moldoveni, fie, sau și, că urmăreau desigur, în acest fel să-l asigure pe regele Ungariei de credința lor, de faptul că nu s-au solidarizat cu infidelul lor unchi, ceea ce ar dovedi indirect, dar semnificativ, că acesta a avut legături cu răsculații din Moldova din anul trecut. Pentru că la fel vor face cei doi nepoți de frate ai lui Bogdan și în 1365, după trecerea definitivă a unchiului lor în Moldova și confiscarea părții acestuia din domeniul Cuhea, înainte de 2 februarie 1365, regele întărind, opt luni mai târziu, la 26 septembrie 1365, actele amintite mai sus, din 24 iunie 1360 și 14 mai 1353 de împărțire a moșiei Cuhea și confirmarea stăpânirii celor doi frați pe partea lor neconfiscată.

De vreme ce Bogdan se afla încă în Maramureș la 24 iunie 1360, iar trecerea sa în Moldova a avut loc cu câtva timp înainte de 2 februarie 1365, când regele Ludovic I de Anjou dăruiește voievodului maramureșean Balc și fraților săi partea din moșia Cuhea și satele ei, confiscate „de la voievodul Bogdan și fii săi, necredincioși învederați ai noștrii pentru blestemata lor vină de necredință”, care i-a dus în Moldova, rezultă că venirea lui Bogdan la răsărit de Carpați a avut loc în intervalul dintre cele două date.

Decesul lui Bogdan I poate fi stability ante quem în legătură cu datarea bătăliei zisă de la Plonini sau Codrii Plonini din Țara Șepenițului, între nepoții săi de fiu, Ștefan moștenitorul scaunului, susținut de poloniu, și Petru, care îi luase domnia, cu sprijin din Maramureș, care a avut loc dupa 29 iunie, foarte probabil 1368, mai degrabă decât 1367, cum s-a presupus un timp. Deoarece între moartea lui Bogdan I și bătălia din Codrii Plonini desfășurată după 29 iunie, adică în iulie, s-au petrecut, după izvoare polone care vor fi analizate mai jos, următoarele evenimente: instalarea în scaun a lui Ștefan, răzvrătirea și alungarea sa de către Petru, începutul domniei acestuia, în paralel cu călatoria fratelui său în Polonia, depunerea de către acesta a omagiului către regele Cazimir cel Mare, mobilizarea oastei polone și drumul ei pâna dincolo de Nistru, este evident că intervalul amintit a fost destul de lung, astfel că se poate admite decesul lui Bogdan în a doua parte, poate chiar spre sfârsitul anului 1367.

A fost înmormântat în prima biserică din lemn de la Rădăuți, nu se știe de cine ctitorită, datând din primele două decade ale secolului XIV, evitându-se, astfel, lăcașurile din Siretul Drăgoșeștilor. Ulterior, nepotul său Petru, fiul Margaretei (Mușata) a înlocuit biserica din lemn cu una din zid, domnească, cu hramul Sfântul Nicolae, ulterior episcopală. Mormântul lui Bogdan I a rămas sub naosul acestei de-a doua biserici, în poziție central. Îmbracămintea aflată cu ocazia cercetării arheologice a mormântului era cea a unui cavaler din a doua jumătate a secolului XIV.

3.2. Lațcu (1368-1375)

Al doilea fiu al lui Bogdan I care ajunge în scaunul de la Siret, pare să fi avut numele de botez Teodor, rutenizat Fedor, de vreme ce în secolul XVII mitropolitul Dosoftei, folosind datele unui vechi pomelnic, ulterior pierdut, afirmă că Bogdan vodă:

„Cu doamna lui Maria, lăsând bună rodă

Pre Fedor Bogdanóvici, Lațco se numește

Cu doamna sa, cu Ana, de se pomenește”.

Cum s-a petrecut schimbarea la domnie între Petru I, fiul lui Ștefan și unchiul său Lațcu nu se știe. Ținând cont că toate cronicile interne îi acordă opt ani de domnie , și se consideră că urmașul său în scaun, Petru al II – lea, fiul Margaretei (Mușata), și-a început domnia în 1375, rezultă, luând în calcul și anii extreme, că Lațcu și-a început domnia în cursul anului 1368, desigur după iulie, când a avut loc bătălia din Codrii Plonini, în care învingător a fost nepotul său de frate Petru I, poate chiar în toamnă, sau spre sfârșitul anului, pentru că e greu de crezut că domnul biruitor, împăcat cu fratele său, fostul rival, și-ar fi putut pierde scaunul îndată după biruință.

Prima atestare documentară a lui Lațcu este îmsă doar din 24 iulie 1370, când papa Urban V cerea episcopilor catolici din Praga, Wroclaw și Cracovia să se intereseze dacă „nobilis via Laczko dux Moldaviensis dorește într-adevăr să treacă la catolicism împreună cu supușii săi, și în acest caz să înalțe Siretul la rangul de civitatis, iar biserica catolică de acolo la rangul de episcopat, numind ca episcop, după ce-l vor fi verificat, pe minoritul franciscan Andrei din Cracovia”. Se înțelege că Lațcu domnea cu destulă vreme înainte, pentru că tratativele și corespondența cu papa trebuie să fi durat destul timp.

Catolicizarea lui Lațcu, ca și cea a împăratului bizantin Ioan V Paleologul din 1369, era individuală, formală și interesată. Într-un context de puternică presiune pentru catolicizare, propagată de papa și instrumentată în zonă de Ludovic I de Anjou, care în noiembrie 1370 a devenit rege al Poloniei, când doamna Clara, văduva lui Nicolae Alexandru din Țara Românească contribuise la convertirea unei fiice, Ana, țarina de Vidin și se „trudea să o atragă și pe cealaltă, Anca, regina Serbiei, când se pregătea trecerea la catolicism a Mușatei, foarte probabil botezată în noul rit Margareta, mama lui Petru II și Roman I, când doar Vlaicu, domnul muntean și Ana, soția lui Lațcu, rezistă ispitei papale, Lațcu obține finanțarea episcopatului catolic de Siret, legat direct de papa, care devenea astfel protectorul domnului și al țării în raport cu regele Ungariei și al Poloniei”.

Lațcu este astfel primul voievod dux al Moldovei care primește o legitimare intenațională din partea papalității, făcând chiar obiectul unei tranzacții în legătură cu suzeranitatea asupra sa între regele Ungariei Ludovic I și împăratul romano-german Carol IV de Luxemburg.

Admițând, în lipsa oricărui alt element de datare, „cei opt ani de domnie pe care cronincile interne din secolele XV – XVI i le atribuie lui Lațcu, se poate aprecia că sfârsitul domniei sale a avut loc în cursul anului 1375, când a și murit, lăsând doar o fetiță nu de mult născută, Anastasia, care va trăi până la 26 martei 1420, fiind îngropată în biserica episcopală de la Rădăuți”.

„A fost înmormântat în prima biserică cu hramul Sfântul Nicolae de la Rădăuți, fie pentru că părăsise ritul catholic, deoarece s-a presupus că papa nu i-ar fi asigurat protecția față de tendințele de domninație ale regelui Ludovic I de Anjou, fie pentru că cei din preajmă nu au mai ținut seama de catolicizarea sa”.

În 1480 Ștefan cel Mare i-a pus o lespede de împodobit cu motivul bizantin al palmetelor, așezată pe un soclu.

3.3. Petru I Mușat

Primul domn cu acest nume nu a fost cel numit întâiul de către istorici și cunoscut ca fiu al Margaretei (Mușata), ci un văr al său, fiul lui Ștefan, feciorul cel mare al lui Bogdan I. Scurta sa domnie, de circa jumătate de an, l-a exclus pe nedrept din lista domnilor Moldovei. Ca atare, stărui aici asupra lui ceva mai mult, încercând să lămurească, totodată, episodul enigmatic al bătăliei din Codrii Plonini de care se leagă istoria sa. Se știe că Bogdan I a avut mai mulți fii. Actul lui Ludovic I de Anjou din 2 februarie 1365 menționează în două rânduri chiar pe „voievodul Bogdan și fiii săi”.

Cronicile moldovene din secolele XV – XVI cunosc însă doar pe unul dintre aceștia, care a domnit ceva mai mult, Lațcu. Numai că acesta nu era cel mai mare dintre fiii lui Bogdan și nu el i-a succedat în 1363. În mod normal, trebuia să-i urmeze fiul cel mare. Aici intervine încă un element ciudat, o discrepanță între datele vechilor letopisețe moldovene și cronicile polone, singurele care oferă unele informații despre această vreme, sesizată pentru prima data de Grigore Ureche.

Însă cu mult înaintea lui Grigore Ureche, prima listă de domni ai Moldovei, dinainte de Ștefan cel Mare, păstrată într-o copie sau alcătuire din secolul XVI, menționează la o reluare de către un al doilea autor al listei, între Sas și Bogdan II pe un Ștefan, despre care va fi fost spus a dispărut, din păcate, o dată cu tăierea paginii la legarea manuscrisului.

Cheia enigmei acestui Ștefan, ai cărui fii, Ștefan și Petru, au urmat la tronul Moldovei între Bogdan I și Lațcu, stă însă în izvoarele narrative polone, singurele care îi amintesc pe toți trei. Acestea s-au referit de fapt la „primul contact politico-militar moldo-polon, petrecut în timpullui Cazimir cel Mare 1333 – 1370, îndată după ce în 1366 a fost impusă temeinic stăpânirea polonă în Halici, Chelm-Belz și în Volânia apuseană, și suzeranitatea Coroanei polone asupra Volânei răsăritene și a Podoliei apusene, stăpânite de cnezii lituani Koriatovici, din neamul Gedymin”.

Moartea lui Bogdan I spre sfârșitul anului 1367 și luptele între nepoții de la fiul său cel mare au implicat Polonia în confruntările pentru domnie, prilej pentru Cazimir cel Mare să-și impună suzeranitatea și asupra Moldovei, noua sa vecină.

Cât a durat stăpânirea lui Petru I și, desigur, cea a fratelui său Ștefan, este dificil de reconstituit. Urmând statornic principiul folosit în întreaga lucrare, de a evita pe cât se poate domeniul de multe ori neproductiv al ipotezelor, generatoare de bibliografie parazitară, „nu pot să observ decât că urmașul său Lațcu este documentat sigur în scaun la 24 iulie 1370”, domnind însă dinaintea acestei date. Cum toate cronicile interne îi atribuie opt ani de domnie, iar urmașul său Petru II fiul Margaretei (Mușata) își începe domnia în cursul anului 1375, rezultă că, incluzând în socoteală și anii extreme. Lațcu și-a început domnia în cursul anului 1368, desigur în a doua jumătate, poate chiar spre sfârșitul acestuia.

În acest caz, Petru I și-a încheiat stăpânirea în condiții necunoscute în a doua jumătate a anului 1368, desigur după iulie, când a avut loc biruința sa din Codrii Plonini, a cărui beneficiar în mod cert a fost el, iar nu Lațcu.

Scurta sa domnie, totuși de peste jumătate de an, a făcut ca ea să nu fie înregistrată între cele ale lui Bogdan și Lațcu, la 35 de ani distanță, în hrisovul lui Alexandru cel Bun din 7 ianuarie 1403, domnii de mai înainte, ca, de altfel, din același motiv, nici în cronicile interne din secolele XV – XVI. Se observă că el, tatăl său Ștefan și fratele tot Ștefan lipsesc și din pomelnicul mânăstirii Bistrița, deoarece acesta înregistrează la 1407 doar ascendența direct a lui Alexandru cel Bun și frații acestuia, iar dintre rudele colaterale doar pe Lațcu și Petru fiul Margaretei (Mușata), nefiind de fapt pomelnicul întregii familii a lui Bogdan I.

Este posibil ca îndepărtarea de la domnie a liniei lui Ștefan, fiul cel mare al lui Bogdan I de către Lațcu, alt fiu al acestuia din urmă, să se fi petrecut prin violență, în timp ce de la acesta la linia lui Alexandru cel Bun s-a întâmplat pașnic, prin decesul lui Lațcu, astfel că amintirea fiului cel maire al lui Bogdan și a celor doi urmași ai săi a fost înlăturată de peste tot în vremea lui Alexandru cel Bun, rămânând doar în cronica lui J. Dlugsoz și a cronicarilor poloni care l-au urmat. În orice caz soarta lui Petru I și a fratelui său Ștefan dupa 1368 nu ne este cunoscută, și nici urmașilor nu au fost identificatți, ținând însă seama și de penuria documentelor.

Mormântul lui Petru I fiul lui Ștefan și nepotul lui Bogdan I nu e cunoscut dar este posibil să fie „unul din cele trei morminte aflate în prima biserică de la Rădăuți, păstrate acum sub naosul actualei biserici Sfântul Nicolae, episcopală, poate cel pe care arheologii l-au atribuit subiectiv ctitorului primului lăsaș, celelalte două socotindu-se că apariția lui Bogdan I și lui Lațcu”.

3.4. Roman I

Frate al lui Petru II fiul Margaretei (Mușata), i-a urmat în scaun după moartea acestuia probabil chiar în decembrie 1391, în orice caz înainte de 30 martie 1392, când emite un document în localitatea Roman, și se înțelege că el domnea mai demult la acea dată.

Nu se știe de ce și în ce împrejurări au fost înlăturați de la succesiune fiii lui Petru II: Roman Petrilovici și Ivașcu, care însă nu s-au resemnat. Cel dintâi a căutat protecția regelui Vladislav Jagiello, cu care se înrudea prin mama sa, iar acesta i-a dăruit în iulie 1394 o armură de preț. Încercând însă, se pare, să ia domnia în 1399, împotriva lui Iuga, a fost luat prizonier de regele Poloniei și răscumpărat de fratele său Ivașcu, care la 9 decembrie jurase credință regelui Poloniei, și vărul acestuia Witold, marele cneaz al Lituaniei, obligându-se să se păstreze credința acestora și Coroanei polone și în cazul în care va dobândi domnia în Moldova.

Se pare că Petru l-a asociat la domnie pe fratele său Roman încă din februarie 1386, când acest dădea porunci în numele voivodului titular, asociere recunoscută chiar de regele Vladislav Jagiello la 27 ianuarie 1388.

Se bănuiește că poziția privilegiată a lui Roman, în raport cu nepoții săi, fiii fratelui său Petru, moștenitorii legitimi ai scaunului domnesc, înrudiți prin mama cu dinastia, pe care acum o putem numi a Jagiellonilor din Polonia și Lituania, s-ar datora unei căsătorii încă și mai pretigioase decât a fratelui său în sânul aceleiași dinastii.

O dată așezat în scaun, Roman I i s-a vădit beneficiarul lungii domnii a fratelui său Petru, în timpul căreia stăpânirea domnului Moldovei se întinsese până la Marea Neagră, în paralel cu consolidarea intuiției doamnei.

Astfel, se explică de ce chiar la începutul domniei, în actul amintiti din 30 martie 1394, Roman I se intitulează: „Marele singur stăpânitor (mai corect tradus fiind înuși stăpânitor, corespunzător grecescului autocrat), stăpânind Țara Moldovei de la munte pâna la mare”.

Cronicile interne și prima listă păstrată de domni ai Moldovei îi acordă aproape în unanimitate lui Roman I trei ani de domnie, ceea ce înseamnă că a „domnit până la sfârșitul anului 1394, probabil până la începutul lunii decembrie, deorece la 6 ianuarie 1395 domnea la Suceava urmașul său Ștefan I”, se înțelege, de oarecare timp înaintentea acestei date.

Nu se știe în ce împrejurări și-a sfârșit domnia, și scenariile care s-au făcut în legătură cu acestea sunt simple supoziții, fără o bază documentară. Cert este doar că din 5 ianuarie 1393 datează jurământul de credință depus de Roman I lui Vladislav Jagiello, soției sale și Coroanei polone, cu clauza restrictivă că din cauza depărtării nu va trimite ajutoare militare în Prusia, Lituania și dincolo de Cracovia, și că, probabil, din timpul său se aflau în Moldova ca refugiați „oamenii vestitului duce Hodor ce sânt în țara noastră”.

A fost înmorântat alături de ceilalți membri ai familiei sale în biserica Sfântul Nicolae, episcopală din Rădăuți.

Lespedea care se vede astăzi i-a fost pusă din porunca lui Ștefan cel Mare, care îl considera strămoșul său, la 15 decembrie 1479.

3.5. Alexandru cel Bun

Fiu al lui Roman I dintr-o a doua căsătorie cu Anastasia, pe care fiul lor Alexandru o numește cneaghină (prințesă), foarte probabil din ramura Koriatovici a dinastiei lituane a Gedyminilor, vara a regelui Poloniei Vladislav Jagiello și a marelui cneaz al Lituaniei Witold.

Este primul din neamul Bogdăneștilor ce poartă numele de botez de origine grecească Alexandru, care în actele tatălui său din 1392 – 1393, apare în forma rutenizată Olecsandro, cum desigur era numit în copilărie, cel puțin până la 1398 – 1399.

I s-a spus cel Bun mult după moarte, „Alexandru vodă cel Bătrân și Bun” la Grigore Ureche, în primul sfert al secolului XVII, fie cu sensul de bunul adică bunicul, după ridicarea în scaun a unui nepot omonim, Alexăndrel, cum credea Nicolae Iorga, fie cu sens moral, ca în vechea expresie românească „oameni buni și bătrâni”, după părerea lui Vasile Bogrea, care poate să aibă mai multă îndreptățire, ținând seama că este singurul domn român cu această poreclă. De altfel, și Miron Costin în a doua jumătate a secolului XVII mărturisește în acest spirit caracterul popular al poreclei lui Alexandru: „Îi zic bătrân și bun și până azi locuitorii îi slăvesc amintirea”.

A fost asociat la domnie împreună cu fratele său Bogdan, cel puțin în titlul actelor tatălui său din 1392 – 1393, desigur, sub presiunea mamei, soția de atunci a lui Roman I, cum se întâmpla de obicei în astfel de cazuri, pentru că astfel vârsta prea tânără excludea o asociere efectivă.

Letopisețele moldovenești din secolele XV – XVII menționează că Alexandru cel Buna a domnit „32 de ani și 8 luni”.

S-a spus că de fapt ar fi murit cu trei-patru zile mai înainte și că la 1 ianuarie 1432 ar fi fost de fapt înmormântat, pentru că la 2 ianuarie urmașul său Ilia emite un document.

Potrivit celor scrise de Grigore Ureche, Alexandru cel Bun a întreprins o importantă operă de organizare politică, administrativă și ecleziastică a Moldovei. A încurajat comerțul, confirmând negustorilor polonezi un larg privilegiu în 1408, act în care este atestat și orașul Iași. A obținut recunoașterea mitropoliei Moldovei de către Patriarhia de Constantinopol. În 1402 (după alți istorici în 1415) a adus de la Cetatea Albă la Suceava moaștele Sfântului Ioan cel Nou. Inițial, moaștele au fost depuse la biserica din cartierul Mirăuți din Suceava, după care au fost mutate mai târziu la mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava.

Acest eveniment al aducerii moaștelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, are o însemnatate deosebita în conștiința publicǎ a poporului moldovean, fiind zugrǎvit în multe din frescele bisericilor și mănastirilor din Moldova. Una din ele, cea de la Manastirea "Sfantul Ioan cel Nou" de la Suceava, întățișând alaiul domnesc în ultima frescă din suiata de patru ce reprezintă martiriul Sfântului, frescele fiind amplasate pe peretele vestic al clisiarniței din incinta mănăstirii.

Același eveniment poate fi văzut și pe peretele sudic al bisericii mănăstirii Voroneț, la finalul narațiunii iconografice al acatistului Sf. Ioan cel Nou de la Suceava.

Lunga sa domnie a corespuns, în general, unei perioade de pace, rezultat al politicii extrem de abile a domnului moldovean, care a menținut echilibrul între Ungaria și Polonia. Astfel, recunoscând suzeranitatea lui Vladislav II Iagello – a incheiat tratate de pace cu acesta în 1402, 1404, 1407, 1411 si 1415 fagaduindu-i acestuia sfat si ajutor impotriva oricarui dusman -, Alexandru s-a asigurat de sprijinul Poloniei în fața oricărei încercări a Ungariei de a controla drumul comercial care lega sudul Poloniei, trecând prin Moldova, de gurile Dunarii, mai precis de cetățile Chilia și Cetatea Albă.

Acordul dintre Polonia și Ungaria, încheiat la Lublau la 15 martie 1412, reprezenta un mare pericol pentru Moldova, fiind primul acord de împărțire a unui teritoriu românesc în sfere de influență. Acordul nu a fost aplicat, datorită faptului că Alexandru și-a onorat întotdeauna obligațiile rezultate din acceptarea suzeranității regelui polon și datorită contradicțiilor polono-maghiare.

În calitate de vasal al lui Vladislav II Iagello, i-a acordat acestuia sprijin militar în două bătălii purtate împotriva Ordinului Cavalerilor Teutoni: la Grünwald, în 1410, și la Marienburg, ambele fiind câștigate de către polonezi. De asemenea, în timpul său, în 1420, au loc primele confruntări dintre Moldova și Imperiul Otoman. Turcii au asediat Chilia și Cetatea Albă, dar Alexandru a reușit să le apere. Alexandru cel Bun a murit la 1 ianuarie 1432 în urma unei boli contractate în luptele dintre Polonia si Ungaria. În urma lui au rămas mai multi fii care s-au luptat ani de zile pentru a ocupa tronul.

Alexandru cel Bun a fost căsătorit de patru ori. Prima soție se numea Margareta, fiica palatinului Ștefan din Losontz. Ea a făcut biserica catolică din Baia unde a fost înmormântată. După moartea ei, Alexandru cel Bun s-a căsătorit cu Neacșa, numită de autorii străini Ana care a murit la scurt timp după cununie. A treia soție a fost Ringala, sora lui Vytaudas și cumnata lui Vladislav al II-lea Iagello.În același timp Ringala era înrudită cu Alexandru cel Bun, fiind vară primară cu Anastasia, soția lui Roman I și mama lui Alexandru cel Bun. Înaintea acestei căsătorii Ringala a fost căsătorită cu ducele de Mazovia, dar aceasta a rămas văduvă.

3.6. Crearea instituțiilor statului

Conjunctura istorică, în care s-a contituit mitropolia Moldovei, a fost cu totul alta decît în Muntenia. Statul medieval Moldova s-a constituit prin descălecatul voievozilor maramureșeni, la est de Carpați, unde se formase o marcă de apărare a Transilvaniei și Ungariei, în fața tătarilor.

În jurul anului 1352, în fruntea acestei unități administrative se afla voievodul român, din Maramureș, Dragoș. El își stabilise reședința la Baia, „domnind cîțiva implicit sub suzeranitate ungară”. Urmașii săi, Sas și Balc sau Baliță, nu au reușit să coaguleze forțele locale împotriva regelui maghiar, de care depindea.

Prin anul 1359, a plecat din Cuhea Maramureșului, în Moldova, voievodul Bogdan, acompaniat de fiii, rudele și apropiații săi. El a izbutit să preia conducerea mărcii și a respins atacurile regelui maghiar, care bineînțeles dorea să-și păstreze influența în zonă. Și în felul acesta s-au pus bazele Princiatului independent Moldova.Bogdan a regrupat toate formațiunile politice preexistente pe acest teritoriu.

În 1365, Bogdan este urmat la domnia Moldovei de fiul său Lațcu 1365 – 1375, care extinde hotarele țării și are bune relații cu Polonia, ceea ce va duce la înființarea unei episcopii catolice la Siret 1370.

Extinderea catolică, a crescut în acel an prin fuzionarea celor două state vecine, Ungaria și Polonia, sub același sceptru a lui Ludovic cel Mare al Ungariei 1342 – 1382. Nici Lațcu nu a beneficiat de condițiile necesare abordării oficiale a înființării unei mitropolii a Moldovei, dar existența unei ierarhii nu poate fi pusă la îndoială, de vreme ce „biserica Sf. Nicolae din Rădăuți, ctitorie a lui Bogdan I, avea loc special pentru scaunul arhieresc, în Sf. altar și pomelnicul începe cu Bogdan, la ctitori și Nicolae, Ștefan, Iosif, Meletie, Lavrentie și alții, la ierarhi”.

Prezența unei ierarhii în Moldova, în această perioadă, este confirmată și de faptul că fiica și soția lui Lațcu, Anastasia și Ana, erau bune ortodoxe, ceea ce irita pe papa Urban V, în anul 1372. Nu se putea să nu fi fost sfătuite de un ierarh de la curte. Sau dacă aveau vre-un preot, la curte, acesta fusese hirotonit de un ierarh local. Trebuie să mai precizăm faptul că până în secolele XIII – XIV exista o numeroasă populație românească în părțile Haliciului, cu o organizare politică și bisericească independentă.

În anul 1353 întâlnim un episcop cu numele Chiril Românul din orașul Przemyzl. Dată fiind situația Bisericii Ortodoxe din Polonia învecinată, mai ales după 1371, trebuie să admitem că primii ierarhi moldoveni, probabil Nicolae și Ștefan, trecuți în pomelnicul bisericii Sf. Nicolae de la Rădăuți, au fost hirotoniți de episcopul de Halici, devenit în anul 1371 mitropolit, asistat de unul sau doi ierarhi, din eparhiile învecinate. Dar cel care avea să se ocupe oficial de problema înființării unei mitropolii autohtone a fost domnitorul Petru I Mușat 1375 – 1391.

Menționăm mai întâi că problema începuturilor mitropoliei Moldovei a pus în dificultate mulți istorici și certitudinea a venit abia în urma descoperirii unui Manual de cancelarie bizantin, intitulat Ectesis nea – Eκθεσις νεα, în anul 1969. Ultimul manual de Istorie a Bisericii Ortodoxe Române, a pr. prof. Mircea Păcurariu, exploatînd această descoperire, consemnează: „potrivit ultimelor cercetări, Mitropolia Moldovei a luat ființă, cu statut canonic recunoscut de Patriarhia ecumenică, înainte de septembrie 1386, cînd este atestată documentar pentru prima oară într-un Manual de cancelarie bizantin, intitulat Eκθεσις νεα – Expunere nouă”. Se presupune că acest eveniment s-a petrecut prin anii 1381 – 1386, deci în timpul domniei lui Petru I Mușat 1375 – 1391 și a patriarhului ecumenic Nil 1379 – 1388. Menționăm faptul că Manualul trebuia să ofere celor ce alcătuiau actele și scrisorile patriarhale modele de adresare și avea înșirate scaunele patriarhale, mitropolitane, arhiepiscopale și episcopale în ființă. Aici găsim două știri cu privire la biserica românească: prima,este despre recenta înființare a două mitropolii în Muntenia și a doua este cu privire cu următorul text: „Eyενετo εφ’ ημoν και μητρoπoλιτης Bιδυνης και Mαυρoβλαχιας ετερoς, adică, a fost făcut în timpul nostru un mitropolit la Vidin și altul la Moldovlahia”. De aici deduce că cererea pentru înființarea noii mitropolii nu putea să vină decît din partea lui Petru I Mușat, care, în cei 16 ani de domnie, s-a dovedit un priceput organizator al noului stat, reușind să-i ridice puterea și prestigiul, dar și ctitor de biserici și mănăstiri, dintre care amintim numai mănăstirea Neamț. Credem că el a cerut patriarhiei ecumenice două lucruri, în același timp: aprobarea înființării unei mitropolii și recunoașterea unui mitropolit autohton.

Prima cerere a fost rezolvată, dar cea de a doua cererenu se potrivea uzanțelor patriarhiei ecumenice, care, atunci când era de accord cu întemeiera unei unități ecleziale, își trimitea propriul ierarh.

Un act patriarhal, din anul 1355, întrevedea ca pe viitor să nu se mai numească ierarhi locali, în eparhiile nou înființate, ci această cinste să fie destinatănumai pentru clerul ridicat și binecuvântat de Dumnezeu din slăvita cetate a Constantinopolului. Cum domnitorul Petru I Mușat nu a renunțat la dorința sa, între Moldova și Patriarhia ecumenică, s-a dezlănțuit o schizmă, care a ținut mai bine de un deceniu. Dar se vedem cum s-au desfăsurat lucrurile: profitând de raporturile de bună vecinătate cu Polonia, Petru I Mușat a trimis la Halici, unde păstorea mitropolitul Antonie, doi călugări moldoveni pentru a fi hirotoniți arhierei. Aceștia erau Iosif, rudă cu familia domnitoare și Meletie. Nu se cunoaște exact anul hirotoniei celor doi, dar, cu siguranță, nu putea fi înainte de 1386 și nici mai tîrziu de iulie 1391. Nu mai înainte de 1386, pentru că este anul cel mai tîrziu cînd a fost recunoscută mitropolia Moldovei, ca unitate eclezială canonică, de Patriarhia ecumenică, și nu mai tîrziu de iulie 1391, când mitropolitul Antonie trecea la cele veșnice. În ceea ce privește mitropolia Haliciului, ea fusese ridicată la această treaptă, în anul 1370, în urma insistentelor cereri, către Constantinopol, ale regelui Cazimir, cu puțin timp înainte de moartea sa. Cazimir dorise ca toți ortodocșii din regatul său să fie obligați se supune unui mitropolit din lăuntrul și nu mitropolitului de Kiev sau Moscova, aflați în afară.

Prin trimiterea candidaților la Halici, Petru I Mușat dovedea și atașamentul său față de Polonia, prietenia față de rege și totodată se menținea în limitele strictei canonicități față de Patriarhia ecumenică, de care depindea mitropolia Haliciului. El îi trimitea la Halici și pentru faptul că era de facto deținătorul ca zălog al Pocuției, de unde făcea parte și Haliciul și, în acest sens, mitropolitul Antonie se simțea dator să dea curs favorabil cererii potențialului său suveran. „Nu este exclus, tocmai de aceea, ca hirotonia lui Iosif și Meletie să fi avut loc după intrarea acestor teritorii, ca zălog, în stăpânirea Moldovei, deci în 1388, 1389 sau 1390”.

Până la Alexandru cel Bun Voievod, numirea lui Iosif ca Mitropolit în Moldova nu era primită de Patriarhul de la Constantinopol care vroia să impună un mitropolit grec, fapt ce a creat o nouă schismă între biserica moldovenească și Patriarhia ecumenică (Patriarhia Constantinopolului). Meritul lui Alexandru cel Bun a fost obținerea acordul Patriarhului de recunoaștere a lui Iosif ca mitropolit canonic asupra întregii Moldove în anul 1401. Delegatul în această privință a domnitorului a fost Grigore Țamblac, originar din Tîrnova în Bulgaria, care a revenit de la Constantinopol cu un hrisov care recunoștea pe Iosif Mitropolit al Moldovei.

Pe la jumătatea a secolului al XIV – lea a avut loc procesul de unificare statală a formațiunilor politice existente atunci la sud și est de Carpați, sub un singur conducător. Dar o dată ce s-au unificat cnezatele și voievodatele românești de la sud de Carpați într-un singur stat independent – Țara Românească, precum și după formarea celui de al doilea stat – Moldova, la răsărit de Carpați, a avut loc și unificarea bisericească din cele două state românești independente. Deci, în locul mai multor ierarhi, care existau pe lângă fiecare voievod, a fost ales unul singur, ce purta titlul de mitropolit. În altă ordine de idei, procesul de unificare politică a fost urmat, în chip firesc, de unificarea bisericească, așa cum s-a întâmplat și în cazul statelor slave învecinate și cum era în tradiția ortodoxă, ca organizarea bisericească să se adapteze celei politice.

Imediat după aceasta, domnii celor două țări au cerut Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol – cea mai înaltă autoritate bisericească în Răsăritul ortodox – să recunoască în mod oficial sau canonic cele două Mitropolii românești, care urmau să stea sub dependenta aceleia.

În anul 1359, Patriarhia a acceptat în mod oficial Mitropolia Ungrovlahiei sau a Țării Românești, cu „scaunul la Argeș și pe unicul ei titular Iachint, până în momentul Acela, mitropolit la Vicina, în nordul Dobrogei”.

În 1517, scaunul mitropolitan a fost mutat la Târgoviște, iar în 1668 la București, unde a rămas până astăzi. Între anii 1370 – cca.1401, în Țara Românească a funcționat o nouă Mitropolie, a Severinului, pentru ținuturile din dreapta Oltului.

La începutul secolului al XVI-lea s-au creat Episcopiile Râmnicului și Buzăului , care funcționează până azi. Între anii 1793-1949 a funcționat o Episcopie la Argeș, reactivată în 1990.

Mitropolia Moldovei esteconsemnată prima dată în anul 1386. Recunoașterea ei a întâmpinat greutăți din partea Patriarhiei Ecumenice, care intenționa să impună un ierarh grec, pe când țara voia un român. Abia la 26 iulie 1401 a fost recunoscut ca mitropolit moldoveanul Iosif – hirotonit la Halici – înrudit cu domnul țării.Reședința Mitropoliei era la Suceava, iar în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, a fost mutată la Iași.

Exista un scaun vlădicesc la Rădăuți, pe lângă biserica Sfântul Nicolae, se pare încă din timpul lui Bogdan întemeietorul (1359 – cca. 1365). Episcopia de Rădăuți a funcționat timp de câteva secole, iar în 1781 a fost mutată la Cernăuți, ca urmare a anexării Moldovei de nord la Imperiul Austriac (1775). În timpul lui Alexandru cel Bun s-a creat o nouă eparhie, la Roman, care există până azi, iar în 1598 a luat ființă a treia eparhie la Huși, care a existat până în 1949, când s-a contopit cu cea a Romanului (a fost reactivată în 1976).

Un loc deosebit în istoria Bisericii și a culturii românești îl are mitropolitul Antim Ivireanul 1708 – 1716, originar din Iviria sau Gruzia, unul din marii ierarhi cărturari, îndrumătorul tipografiilor din București, Snagov, Râmnic și Târgoviște, în care s-au imprimat peste 60 de cărți în limbile română, greacă, slavă și arabă. El este ierarhul care a desăvârșit procesul de românizare al slujbelor bisericești, autorul cunoscutelor "didahii", ctitorul mânăstirii "Toți Sfinții" din București .

La Râmnic consemnăm pe episcopii Damaschin Dascalul 1708 – 1725, Climent 1737 – 1748, ctitorul câtorva schituri și biserici de mir, Grigorie Socoteanu 1748 – 1764, Chesarie 1774 – 1780 și Filaret 1780 – 1792, care au continuat acțiunea de traducere și tipărire de cărți în limba română. La Buzău s-au remarcat episcopii Serafim 1648 – 1668, Grigorie 1668 – 1691, ctitorul schitului Golesti, moldoveanul Mitrofan 1691 – 1702, care a pus bazele tiparniței de acolo, Cosma Popescu 1763 – 1787, ajuns apoi mitropolit, Constandie Filitti 1793 – 1819, iar la Argeș primul episcop Iosif 1793 – 1820, alt mare cărturar și ctitor de lăcașuri sfinte.

La Roman consemnăm pe episcopii Macarie (1531 – 1548 și 1551 – 1558), autorul unei Cronici în limba slavonă, ctitorul Mânăstirii Rașca, Pahomie (1707 – 1713), ucenic al Sfântului Dimitrie, mitropolitul Rostovului, ctitorul Schitului Pocrov, Ghedeon (1734 – 1743), ctitorul Mânăstirii Sihăstria etc.

La Rădăuți au păstorit, între alții, Ioanichie(1472 – 1504), în timpul lui Ștefan cel Mare, Eftimie (1558 – cca. 1561), autorul unei Cronici în limba slavona, Isaia (cca. 1564 – 1577), cărturar, trimis în misiuni diplomatice, Teodosie Barbovschi (1598 – 1605), devenit, pentru scurt timp mitropolit, Efrem 1608 – 161 și 1616 – 1623, copist de manuscrise în limba slavona, Dosoftei Herescu 1750 – 1789, cu o păstorire îndelungată, sub care scaunul episcopal s-a mutat la Cernăuți. La Huși, consemnăm pe primul episcop Ioan 1598 – 1605 și pe Inochentie 1652 – 1782 care a condus o delegație moldoveană la țarina Ecaterina a II – a a Rusiei.

În Moldova, amintim Mănăstirea Neamț, în a cea de a doua jumătate a secolului al XIV – lea, pe locul uneia mai vechi, iar la începutul secolului următor Bistrița, ctitoria lui Alexandru cel Bun, Ițcani, Horodnic, Bohotin, apoi Vărzărești și Căpriana, dincolo de Prut etc. În a doua jumătate a secolului, notăm ctitoriile lui Ștefan cel Mare (1457 – 1504): Mănăstirile Putna, Voroneț, Dobrovaț, Tazlău, Sfântul Ilie, precum și bisericile din Borzești, Vaslui, Războieni, Piatra Neamț, Huși, Botoșani, Dorohoi, Hârlău, Reușeni și altele, existente până azi.

Secolul al XVI – lea găsim alți ctitorii domnești și boierești în Țara Românească: Dealu și Govora ale lui Radu cel Mare, Argeș a lui Neagoe Basarab, Viforâta, Sfânta Troiță (Radu Vodă) din București, apoi ctitoriile boierești: Brâncoveni, Strehaia, Caluiu, Gura Motrului, Stănești, Bucovăț (Coșuna), Cernica, ctitoriile vlădicești de la Izvorani și Olteni etc. În Moldova au fost ridicate acum ctitoriile voievodale de la Probota, Râșca, Moldovița, catedrala episcopală din Roman și câteva biserici de mir, toate ale lui Petru Rareș, Slatina și Pângărați ale lui Alexandru Lapușneanu, Agapia, Galata și Hlincea ale lui Petru Vodă Șchiopul, Sucevița familiei Movileștilor, apoi ctitoriile boierești de la Humor, Cosula, Golia (în Iași) și altele.

În Moldova, numărul ctitoriilor a fost mai mic, dar mai valoroase sub raport arhitectonic-artistic: Secu, ctitoria părinților cronicarului Grigorie Ureche, Dragomirna mitropolitului Anastasie Crimca, Bârnova din Iași și Buhalnița ale lui Miron Barnovschi, Sfinții Trei Ierarhi și Golia din Iași și câteva biserici de mir, ale lui Vasile Vodă Lupu, Cetățuia din Iași a lui Gheorghe Duca, precum și câteva ctitorii boierești.

Altele au fost ctitorite de ierarhi, preoți de mir, călugări și călugărite ca Pocrov, Sihastria, Horecea, Varatec în Moldova, Harbovat, Harjauca, Saharna, Cindruta, Curciri, Japca, Surnceni, Dobrușa, dincolo de Prut: mănăstirile Stavropoleos (în București), Lainici, Pasărea, Ghighiu în Țara Românească; unele erau zidite de călugării ardeleni, ca Suzana, Pedeal, Cheia, Stânișoara, în Țara Românească, Cocoș în Dobrogea.

În aceste mânăstiri a fost o intensă activitate cultural-artistică. Sunt cunoscute școlile de copiști din secolul al XV-lea de la mânăstirile Neamț (cu Gavriil Uric și Teodor Mărășescu) și Putna, iar la începutul secolului al XVI-lea "școala" de la Dragomirna, îndrumata de Mitropolitul Anastasie Crimca. În interiorul acestor mânăstiri și a centrelor eparhiale au fost scrise primele letopisețe și cronici de la noi: „Pomelnicul de la Bistrița Moldovei (secolul al XV-lea), Letopisețul de la Putna (prima jumătate a secolului al XVI-lea), Cronicile episcopilor Macarie al Romanului și Eftimie al Rădaăuților și a călugărului Azarie (secolul al XVI-lea), toate în limba slavona, apoi Cronica universală a călugărului Mihai Moxa din Țara Românească (prima jumătate a secolului al XVII-lea) în românește”.

În toate mănăstirile importanteau avut locimportante activități artistice, concretizate în confecționarea de veșminte și vase liturgice, broderii, sculpturi în lemn, icoane, chiar în pictarea unor biserici și trapeze de către călugări etc.

Mai multe mânăstiri au avutun rol deosebit de important, social-umanitar. Încă din secolul al XV-lea, mănăstirile mari dispuneau de bolnițe, în care erau îngrijiți călugării bătrâni și bolnavi, dar și unii credincioși: Putna (secolul al XV-lea), Argeș, Bistrița din Oltenia, Cozia (secolul al XVI-lea), Dragomirna, Sadova, Hurezi (secolul al XVII-lea), Colțea și Antim din București, Sfântul Pantelimon, lângă București, Sfântul Spiridon din Iași, Proorocul Samuil din Focșani, Precista Mare din Roman, Neamț, Cernica (secolul al XVIII-lea) și altele. Toate au desfășurat o frumoasă activitate filantropică.

În perioada Evului Mediu, Biserica Ortodoxa Română a sprijinit și alte Biserici creștine, îndeosebi pe cele din țările aflate sub dominație otomană, prin tipărirea de cărți în limbile greacă, arabă și gruzină, dar mai cu seamă prin numeroasele ajutoare materiale acordate aproape o jumătate de mileniu bisericilor, școlilor și așezămintelor de asistență socială din Balcani și Orientul Apropiat. În Țara Românească și Moldova au funcționat câteva tipografii grecești sprijinite de domnii și ierarhii români, la Cetățuia, București, Snagov, Râmnic, Târgoviște și Iași. Antim Ivireanul a imprimat două cărți greco-arabe pentru arabii ortodocși din Patriarhia Antiohiei, ca apoi tiparnița cu caractere arabe sa fie oferită de Constantin Brâncoveanu patriarhului Atanasie Dubas, care a instalat-o la Alep, în Siria.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XIV – lea, actele timpului ne dăruiesc știri importante despre contribuția Țării Romanești și a Moldovei precum și a Bisericii românești la susținerea celor 20 de mănăstiri mari și a multor schituri din Muntele Athos (Cutlumuș, numita și ”marea lavra a Țării Românești”, Zhografu, Dionisiu, Dohiariu, Hilandar, Iviron, Pantocrator s.a.). Cu sprijin românesc s-au construit aici biserici noi, paraclise, turnuri de veghe, la care se adaugă daniile în bani, manuscrise, carți, icoane, veșminte și vase liturgice, dintre care multe se află până și în bibliotecile și muzeele Athosului.

Domnii români le-au acordat numeroase moșii, păduri, vii, bălți cu pește, mori, prăvălii, venituri la vamă, mai ales începând din secolul al XVI-lea, când s-au făcut primele "închinări" de mănăstiri și schituri românești către mănăstirile de la Athos. De aceleași câștiguri s-au bucurat Mânăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai, ctitoria împăratului Justinian, mânăstirile de pe stâncile Meteore în Grecia Centrală, câteva biserici din Ianina, Sfanta Lavra din Peloponez, Sfântul Ioan Botezătorul din Sozopole (ctitoria lui Aron Voda al Moldovei), Mega Spileon din Ahaia, câteva mânăstiri din insulele Cipru, Patmos, Rhodos, Paros, Halchi, Patriarhiile din Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim. Aceste danii românești au continuat până la secularizarea averilor mânăstirești din anul 1863, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, contribuind la supraviețuirea Ortodoxiei sub dominația otomană, la promovarea culturii grecești și la cultivarea spiritului național elen, care a dus la marele război de eliberare națională a grecilor din anii 1821 – 1828.

Țările Române au sprijinit și câteva așezăminte bisericești din Serbia (mănăstirile Crusedol, Lopusnia, Deciani, Sopociani, Hopovo, Milesevo, Lipovina), din Bulgaria: Mănăstirea Kremikovski, zidită de domnitorul muntean Radu cel Mare, bisericile din Svistov și Vidin, ridicate de domnitorul Matei Basarab, Mânăstirea Rila.

Ajutoarele și daniile românești menționate aici au deținut un rol important și totodată pozitiv în istorie, pentru că, apărând Bisericile naționale din țările aflate sub stăpâniri politice străine, era sprijinită însăși lupta acestor popoare pentru cultura proprie și independența națională.

Concluzii

Întemeindu-se pe vechile structuri administrative, fiscale și, poate, ecleziastice, Bogdan I și, mai ales, urmașii săi în scaunul voievodal Lațco și Petru I au reușit să consolideze independența și suveranitatea Țării Moldovei, la început într-o arie geografică mai restrânsă, treptat înglobând întregul spațiu dintre Carpați, Nistru și Marea Neagră. Noul stat se impune și în plan internațional, fiindu-i recunoscută independența – în primul rând de către regele Ungariei – și stabilind diverse relații cu mai multe țări.

Faptul că între primii voievozi ai Moldovei și căpeteniile locale au avut loc compromisuri în procesul de unificare, poate fi confirmat, după noi, prin reminiscențele de drepturi locale, păstrate de vechile republici/țări medievale – Vrancea, Câmpulung Moldovenesc, Tigheciul ș.a., care și-au menținut drepturile lor străvechi sub formă de autoadministrare, structuri fiscale și vamale locale, precum și de păstrare îndelungată a raporturilor de subordonare directă a căpeteniilor locale voievodului, ulterior domnului Țării Moldovei.

Existența într-o anumită perioadă istorică a unor nuclee statale între Carpați și Nistru este probată și de pluritatea noțiunilor desemnând una și aceeași funcție de diriguitori de ținut. Astfel, la Cernăuți aflăm pe un staroste, la Hotin un pârcălab, la Suceava un portar, la Lăpușna – vătaf ș.a., noțiuni care reflectă o anumită evoluție istorică în coagularea unei puteri politico-administrative locale.

De altfel, în ceea ce privește prezența mai multor voievodate, țări, cnezate la est de Carpați de rând cu Terra Moldaviae, trebuie să punem și un prim avantaj comercial cunoscut din 6 octombrie 1408, dat de Alexandru cel Bun negustorilor lioveni, și anume de a face comerț în Moldova, stabilindu-se și localitățile unde aceștia vor plăti taxele vamale de import-export și de tranzit. De rând cu Suceava, unde era vama principală a țării, în acest act figurează multe alte centre din întregul spațiu al Moldovei, între care: Iași, Cetatea Albă, Tighina, Bacău, Baia, Trotuș, Cernăuți, Dorohoi, Siret, Hotin, Roman, Neamț și Bârlad, care în mare parte erau centre de ținut reprezentând structuri teritoriale, administrative, fiscale și vamale mai vechi. Acest privilegiu pare să fixeze o tradiție, niște realități de până la declanșarea procesului de unificare a țării.

Se crede, că cel mai vechi monument de cultură scrisă în care sunt scriși primii voievozi moldoveni este Pomelnicul așa-numitei Mitropolii de Rădăuți, sau, mai exact, al bisericii episcopale Sf. Nicolae din Rădăuți, înălțată, probabil, în timpul domniei lui Petru I Mușatinul (1375-1391), pe locul unei alte biserici de lemn zidite prin deceniul al II-lea al secolului al XIV-lea.

Înfiripareastatelor medievaleeste un eveniment de mare importanță în istoria universală. Statul a îndrumat dezvoltarea de mai departe a vieții politice, sociale, economice și culturale pe teritoriul care l-a ținut sub control, a organizat sistemul lui de apărare, a stabilit relații cu alte țări.

Constituirea statului medieval în general și, de altfel, a celui moldovenesc, este rezultatulunui proces de uniﬁcare a formațiunilor prestatale preexistente pe măsura dezvoltării societății din punct de vedere social-economic și politic.

În spațiul Carpato-Danubiano-Pontic crearea formațiunilor statale a inclus câteva secole, IX-XIII, care au urmat după încheierea procesului de etnogeneză a populației românești. Această perioadă s-a suprapus cu un nou val de invazii ale popoarelor migratoare (pecinezi, cumani, uzi, mongoli) care a dus la stagnarea procesului de uniﬁcare a formațiunilor prestatale.

În pofida dependenței tributare de cuceritori, populația băștinașă forma uniuni de comunități teritoriale sau obști agrare, numite țări (de la latinismul terra – pământ) care le permitea să se apere de invadatori. Câteva uniuni de obști alegeau o căpitenie militară, numită voievod, iar teritoriul condus de acesta capătă denumirea de voievodat.

În anumite ținuturi care se învecinau cu slavii, ele se mai numeau cnezate (adică conduse de cnezi), banate (conduse de bani) sau jupânate (conduse de jupâni).

Speciﬁcitatea evoluției spațiului de la est de Carpați sub dominație mongolă i-a determinat pe cercetătorii procesului de formare a statului moldovenesc să se concentreze asupra studierii surselor istorice referitoare la zona nord-vestică (neinclusă în Hoarda de Aur) a acestui teritoriu.

După cum putem observa în cărțile lui Ștefan Gorovei, o mare parte dintre concluziile privind etapele constituirii Țării Moldovei nu și-au găsit conﬁrmare în sursele istorice descoperite ulterior. Fiecare val nou de istorici a venit cu argumente și ipoteze care păreau plauzibile la perioada respectivă.

Cronicarul polonez Ian Dlugosz spune că peste o jumătate de secol că la 1326 blacii, împreună cu rutenii și lituanienii, au participat la o campanie militară poloneză împotriva markgrafului de Brandenburg. Ei, deci, aveau o organizație militară care putea să aparțină doar unui voievodat situat la hotarul cu cnezatul Halițian. Despre un voievod valah de peste pădure, „domn peste ceilalți” voievozi se vorbește încă în 1307 în Cronica rimată a lui Ottokar din Stria.

În anul 1359, forțele de rezistență antiangevine din Moldova, proﬁtând de faptul că regele era angajat în lupte peste Dunăre, au intentat o răscoală. Pentru reprimarea ei au fost trimise oști maghiare comandate de maramureșeanul Dragoș din Giulești (altul decât cel legendar). La 2 februarie 1365 regele Ungariei Ludovic I este obligat să recunoască faptul că Țara Moldovei nu mai era stăpânită de el, devenind un „regat” (adică stat). Anul 1359 esteconsiderat a fii începutul mișcării de eliberare care a luat sfârșit în 1365. Data 1359, când chipurile ar ﬁ avut loc întemeiereaȚării Moldovei a apărut în surse la mijlocul sec. al XV-lea, iar apoi, la începutul secolului XVI în cronicele slavo-moldovenești când în lupta pentru întărirea puterii centrale a statului și pentru ridicarea autorității dinastiei domnitoare a fost utilizată din pomelnice mănăstirești o listă a domnilor țării.

Obținerea independenței Moldovei de RegatulUngar a ridicat prestigiul voievodatului în întreg spațiul de la răsărit de Carpați, plasându-l în fruntea mișcării de uniﬁ care statală a acestui teritoriu.

Prima etapă a uniﬁcării s-a înfăptuit prin contopirea voievodatului Moldovei cu cel al Valahiei de nord (Valahia Minor), situate la hotarul cu Galiția. Cercetătorii presupun că la baza unei alianțe a lui Bogdan I cu voievodul acestei Valahii s-ar ﬁ aﬂ at căsătoria Anei de la Siret, care aparținea familiei voievodale locale, cu ﬁ ul lui Bogdan – Lațcu. Ana ar ﬁ primit ca zestre târgul Siret împreună cu un întins ocol de sate la sudul acestui târg.

Procesul de uniﬁcare a Moldovei cu Valahia nordică s-a încheiat la începutul domniei lui Petru Mușatinul care, devenind domn al Moldovei în circumstanțe încă neelucidate, a pus stăpânire pe orașul Suceava – centrul de reședință al voievodatului nordic. Aici el construiește o cetate din piatră și își stabilește reședința sa principală. Pe teritoriul reuniﬁcat, inclusiv cel al Țării Șepenițului, el construiește principalele cetăți ale Țării Moldovei.În anul 1387 Petru Mușatinul a depus omagiu de vasalitate regelui polon atât în numele său propriu, a cetăților valahe („valahie castra”) cât și a boierilor pământeni ai Valahiei (terrigenarum terre Valachie). Domnul Roman I, pe lângă calitatea de voievod al Moldovei, și-a atribuit în titulatură și cea de „moștenitor al Țării Volohe”.

În anii când Țara Moldovei și-a căpătat independența față de Ungaria, domnea hanul Abadolah, care a bătut monedă proprie. El a fost succedat de emirul cu nume creștin – Dimitrie, care probabil avea sediul în orășelul medieval de la Costești, apoi de la Orheiul Vechi, apoi de emirul Kutlabuga, care și el bate monedă la 1369. În perioada 1387-1391 extinderea Țării Moldovei în direcția sud-estică atinge limita Cetății Albe (Belgorod), ceea ce se termină cu extinderea autorității domnului moldovean până la Marea Neagră, inclusiv în zona Nistrului de Jos.

În jurul anului 1352, în fruntea Mitropoliei, care era o unitate administrativă în toată regula, se afla voievodul român, din Maramureș, Dragoș. El își stabilise reședința la Baia, domnind dependent de Ungaria. Urmașii săi, Sas și Balc sau Baliță, nu au reușit să coaguleze forțele locale împotriva regelui maghiar, de care depindea.