Dezvoltarea Gandirii Si Imaginatiei la Varsta Prescolara

1.3. Dezvoltarea cognitivă a copilului preșcolar

Termenul “cognitiv” derivat din latinescul “cognosco” (a cunoaște), se referă la toate “acele activități implicate în achiziția, procesarea, organizarea, și utilizarea cunoaștințelor—cu alte cuvinte, toate acele abilități asociate cu gândirea și cunoașterea.”(Birch, 2000, p.89). Abilitățile cognitive includ și inteligența copiilor, nivelul de gândire și chiar creativitatea și modul în care sunt inițiate relațiile interpersonale. Deoarece gândirea are loc prin intermediul limbajului și întrucât o mare parte din activitatea inteligentă si creativă se exprimă prin limbaj și acesta este considerat ca fiind o activitate cognitivă.

În ceea ce privește planul senzorial-perceptiv, tactul este înlocuit, devenind un simț de control ce susține auzul și văzul, adunând impresii. Acțiunile perceptive capătă focalizare, percepția devenind observație perceptivă ce servește învățarea. Satisfacerea trebuințelor biologice devine dependentă de trebuințele psihologice, care se dezvoltă și se dilată, fiind întreținute de curiozitate, aceasta având un statut asemănător cu al jocului.

Copilul preșcolar începe o nouă etapă, să cunoască interiorul și exteriorul locuinței, al grădiniței, însotește părinții la cumpărături, începe să cunoască denumirea mobilierului, a camerelor, particularități ale acestora, identifică locul unor obiecte și utilitatea lor etc. Curiozitatea copilului explorează caracteristicile membrilor familiei, a personalului grădiniței, identitatea și comportamentul lor. Copilul începe să fie mai interesat de condițiile de viață, de activitățile și profesiile umane, de obiectele și uneltele implicate în aceste activități. Încep să se consolideze generalizări cantitative, logica practică a relațiilor: mărimea, cantitatea, spațialitatea, simultaneitatea, comparația. Observația (percepția organizată) este ancorată în situații diverse, complexe, iar percepția spațiu-timp începe să devină operativă. U. Șchiopu și

E. Verza (1995,p.134) au observat că “la copiii orbi și ambliopi percepția și logica spațială prezintă caracteristici care arată că în formarea lor au un rol important coordonarea mișcărilor de pipăire. La copiii cu tulburări evidente de limbaj, planul relaționărilor este mai puțin dezvoltat, procesul de decentrare mai lent.”

Crește gradul de înțelegere al preșcolarului, datorită reprezentărilor, atât privind obiectele văzute, evenimentele trăite, dar și reprezentările ce vin dinspre adult și viața culturală, acestea fiind reprezentări ale imaginației. Aceste reprezentări ale imaginației, se construiesc fie pentru a face completări pentru a fi înțelese aspect noi, fie pentru a anticipa, fie pentru construcțiile mentale fantastice. Imaginația contribuie la construirea posibilităților, la substanțializarea și fluidizarea vieții psihice. O importanță deosebită în dezvoltarea planului perceptiv și al activării reprezentațiilor îl are jocul. Acesta solicită și antrenează forța fizică, rapiditatea, suplețea și coordonarea, echilibrul, evaluarea spațialității, abilitate în folosirea diferitelor părți ale corpului, a membrelor; concomitent cu acestea jocul solicită și coordonarea oculo-motorie (ținta), coordonare audio-motorie (reacția la semnale sonore), tact, sensibilitate cutanată.

După vârsta de 4 ani, deosebit de activă se manifestă memoria, mai ales în joc, așa cum susțin o serie de psihologi (Claparede, Leontiev, J.Piaget și alții), deoarece copilul este pus în situația de a-și fixa și păstra sarcinile ce i se trasează. Acum copilul învață poezii, le reproduce cu plăcere, însă reproducerea are o oarecare rigiditate. Dacă preșcolarul este întrerupt atunci când recită o poezie, el nu o poate continua, ci trebuie să o reia de la început pentru a o reproduce în întregime. Memoria este impregnată cu elemente afectogene, copilul reținând, învățând, reproducând conduite ale celor din jur care l-au impresionat în mod deosebit. Astfel, imitația se asociază cu observația. Totuși la această vârstă copilul uită repede, deoarece fixarea este fluctuantă și superficială.

Recunoașterea este și ea în plină dezvoltare, deoarece este solicitată zi de zi și se manifestă tot mai pregnant. Atenția este importantă în asigurarea desfășurării oricărei activități. Atenția voluntară este alimentată de curiozitatea și satisfacerea dorințelor, a intențiilor și a necesității de a le finaliza. Jocul este un teren propice de antrenare a atenției, de focalizare și concentrare, de dezvoltare extensivă a ei. Capacitatea de concentrare crește de la 5-10 minute la preșcolarul mic, la 30-40 de minute și chiar mai mult la preșcolarul mare.

Din perspectiva lui J. Piaget, gândirea se află în această perioadă în stadiul preoperațional, cuprinzând două secvențe: până la 4 ani gândirea fiind preconceptual-simbolică, iar între 4 și 7 ani fiind intuitivă. Gândirea preconceptual-simbolică are câteva caracteristici specifice: egocentrismul, animismul, rigiditatea gândirii, realismul nominal, etc. Egocentrismul presupune perceperea lumii din perspectivă proprie, adică la această vârstă, copilul nu poate înțelege că alți oameni văd aceleași lucruri în alt fel. Animismul constă în atribuirea unor caracteristici specifice ființelor obiectelor inanimate. Acest lucru apare fiindcă în această perioadă copilul nu face o distincție foarte clară între ceea ce este viu și ceea ce este inanimat. De exemplu, copilul consideră că și pe dulap îl doare atunci când îl lovește, așa cum îl doare pe el că s-a lovit în dulap. Distincție se va face treptat, în cursul perioadei preoperaționale. La început orice obiect este considerat viu, apoi doar acelea care se mișcă (florile, frunzele), după care cele care se mișcă spontan (jucării electrice, aparate electrocasnice) și abia apoi viața este atribuită numai oamenilor, animalelor și plantelor.

Între 4 și 7 ani copilul parcurge o nouă etapă, aceea a gândirii intuitive. Acum raționamentul este “prelogic” cu anumite limite, abia spre 5 ani copilul devine capabil să analizeze și să clasifice obiectele după anumite criterii, dar întâmpină dificultăți în reorganizarea unei clasificări după alte criterii. De asemenea, unui copil de 5-6 ani îi lipsește capacitatea de a deduce că o situație poate fi inversată. Din cauza acestui lucru, preșcolarul întâmpină greutăți în înțelegerea noțiunilor de cantitate sau de conservare a volumului, adică lipsește calitatea gândirii numită reversibilitate.

S-a constatat că experiențele perceptive nu sunt suficient dezvoltate pentru formarea noțiunilor de viteză și distanță, acestea rămânând neclare în primii ani de viață ai copilului. Gândirea intuitivă este mai rafinată decât cea din perioada precedentă chiar dacă rămâne încă centrată pe obiect. Datorită caracterului concret al gândirii, pentru a înțelege diferite povești, preșcolarul are nevoie să vadă și imaginile episoadelor principale. Rolul imaginilor, a ilustrațiilor este foarte important pentru reținerea firului poveștilor. Copilul încă întâmpină dificultăți în a distinge ceea ce este fals de ceea ce este real. Progresele pe care le face copilul sub raport intelectual sunt influențate de o educație intensă în acest sens desfășurată și în familie.

Activitățile desfășurate în grădiniță, jocurile, poveștile și basmele contribuie la dezvoltarea imaginației. După vârsta de 2-3 ani se dezvoltă și anumite abilități artistice, de aceea este foarte important ca părinții să încurajeze copiii dacă observă anumite înclinații ale acestora. Orice activitate artistică trebuie făcută din plăcere, pentru că atunci când este forțată nu va avea niciun efect. Imaginația și gândirea creatoare se manifestă nu numai în joc, ci și în desen, muzică, dans, pictură, colaj etc. Un mod eficient de comunicare al copilului se realizează prin intermediul desenului. În jurul vârstei de 4 ani apare desenul ideoplastic caracterizat de un realism intelectual și care exprimă deja stări sufletești. Acum copilul folosește culori tot mai variate și le combină mai mult. Jacqueline Royer subliniază printre altele că majoritatea copiilor de 3-4 ani desenează „omulețul mormoloc”. Abia spre sfârșitul perioadei copiii reconstituie figura umană, ochii simpli și mari, trunchiul extrem de schematic. La 4-5 ani brațele și picioarele sunt atașate de trunchi, gura este simplă și de regulă ovală, apar elemente de vestimentație. Părul, detaliile vestimentare, brațele redate sub formă de săgeată, trunchiul mai lung și mai larg, constituie caracteristici ale desenului de 5-6 ani. La această vârstă și capacitatea fabulatorie este deosebit de activă, copilul construind tot felul de povești. El poate construi povestioare  după imagini și dialoguri în cadrul teatrului de păpuși.

În general, inteligența copilului trateaza numeroasele impresii și reprezentări acumulate și pe cale de acumulare, prin modalitați și strategii formate în timp, dar și prin încercare și eroare. Perioada preșcolară este o perioadă de mari achiziții culturale, de intensă asimilare intelectuală, de lărgire a înțelegerii și a posibilităților gândirii de a aborda situații, repere, evenimente. Perioada preșcolară se caracterizează și prin faptul că în toate situațiile, inteligența depășește animismul primar, sincretismul simplist, investigația interogativă cu privire la existență, deplasându-se spre cercuri și aspecte tot mai largi și mai distanțate de „acum” și „aici”.

1.3.1. Dezvoltarea gândirii la vârstă preșcolară

Gândirea este un proces cognitiv specific uman, un atribut distinctiv al omului față de alte viețuitoare.

De-a lungul preșcolarității, deși gândirea se află la nivel preoperațional, se înregistrează o serie de progrese evidente pe măsură ce se apropie încheierea acestui stadiu. Marea curiozitate a copilului și lărgirea câmpului de explorări perceptive, însușirea tot mai bună a limbajului și implicarea lui în joc și în alte forme de activități, împreună și sub conducerea adultului, sunt condiții de bază ale dezvoltării mintale din acest stadiu. Copilul reușește din ce în ce mai mult să se desprindă de acțiune, aceasta nemaiabsorbindu-i toată atenția, îi permite să fie mai receptiv la mediul real. Odată cu descentrarea de acțiune, pe plan afectiv are loc un proces similar, copilul devenind capabil să cunoască lumea și să se orienteze în mediul înconjurător nu numai din prisma satisfacerii necesităților personale, ci și pentru că este o realitate din afara sa, care i se opune și de care trebuie să țină seamă. De aici rezultă că în preșcolaritate principiul realității își face loc tot mai mult.

Principala caracteristică a gândirii preșcolarului este intuitivitatea și operează cu ajutorul reprezentărilor și a percepțiilor, dar este legată și de limbaj. La vârsta preșcolarității mici, gândirea este elementară, primitivă, simplistă, având un caracter animist, copilul considerând toate obiectele din jurul lui ca fiind însuflețite. J. Piaget arată că până la vârsta de 4-5 ani, copilul are o gândire prelogică și preoperatorie, după care se instalează gândirea concret-operatorie, concret-intuitivă, gândire ce se extinde până la perioada școlarității mici. Datorită caracterului îngust al experienței copilului, controlului practic redus, capacitatea slabă a operațiilor gândirii, copilul stabilește relații întâmplătoare între fenomenele asupra cărora acționează gândirea. La preșcolarul mare gândirea devine mai analitică, mai preocupată de raportul dintre datele perceptive. Cea mai semnificativă trăsătură a gândirii la preșcolar, constă în dezvoltarea capacității de a sesiza relațiile dintre fenomene, cum ar fi relațiile cauzale, succesiunea și simultaneitatea”(Verza și Verza, 2000, p.104).

Caracteristica principală a gândirii în această perioadă este intuitivitatea, în sensul că preșcolarul “poate gândi ceea ce percepe, dar gândirea lui nu merge mai departe de reprezentarea elementului perceput” susține Osterrieth. Unii autori consideră că perioada preșcolarității este perioada în care se formează capacitatea de exprimare de judecăți și raționamente, deși gândirea și inteligența copilului sunt îndreptate spre găsirea de soluții practice de adaptare și nu spre dezvăluirea adevărului absolut.

Din perspectiva școlii piagetiene, la vârsta preșcolară gândirea se află în stadiul preoperatoriu, cu două etape. Prima etapă este în jurul vârstei de 4 ani, când gândirea copilului este preconceptual-simbolistică, identificându-se prin câteva caracteristici. Egocentrismul este una din caracteristicile gândirii la preșcolar și se datorează confuziei acestuia dintre planul obiectiv și cel situativ, fiind centrat pe sine însuși, el crezându-se centrul universului. Egocentrismul se manifestă prin două moduri: logic și ontologic. Egocentrismul logic se referă la modalitatea de raționament a preșcolarului, și anume: sincretismul și transducția. În gândirea preșcolarului, detaliile nu apar ca părți ale ansamblului, așa cum se întâmplă în logica adultului (analiză și sinteză), realitatea fiind deformată printr-o formă de sinteză subiectivă, printr-o înțelegere globală, nedefinită a fenomenelor. Transducția este cea care pregătește însușirea conceptelor logice de deducție (de la general la particular) și inducție (de la particular la general). În ceea ce privește egocentrismul ontologic, acesta se referă la felul în care copilul înțelege realitatea, cum se poziționează pe sine în mediul înconjurător, în familie. Egocentrismul ontologic se manifestă prin animism, artificialism și realism. Animismul constă în acea tendință a preșcolarului de a însufleți întreaga realitate înconjurătoare, atribuie viață tuturor obiectelor din jurul său, toate lucrurile sunt animate, simțind și trăind la fel ca și el. Pe scaun îl doare piciorul când cade, iar floare nu vrea să o uzi cu stropitoarea, fiindcă îi intră apa în ochi. Artificialismul se manifestă prin suprapunerea posibilului cu imposibilul, fantasticul intervenind în viața reală, omul având capacitatea de a face totul. “De ce ai pus soarele în fereastră că îmi bate în ochi când desenez”. Până la vârsta de 5 ani, gândirea copilului este sub stăpânirea magismului, el având tendința de a stabili legături stranii între realitate și fenomene care nu există, iar tot ce se întâmplă în jurul lui are legătură cu acțiunile intreprinse de el. Atunci când ninge fulgii de zăpadă vin ei în palma lui.

O altă manifestare a egocentrismului gândirii copilului este realismul, care se datorează nediferențierii între psihic și fizic. Copilul consideră numele lucrurilor, a obiectelor ca pe o însușire intrinsecă a lor.

J. Piaget consideră această perioadă, perioada preoperatorie a gândirii, când se conturează primele operații și se prefigurează primele structuri ale gândirii. Copilului îi este greu să opereze cu noțiuni de formă, mărime, culoare. Abia în jurul vârstei de 5 ani se pun bazele unei logici a relațiilor, când copiii operează activ cu raporturi de mărimi, de cantitate, de spațiu, de parte și întreg etc. Această logică a relațiilor este o logică practică, deoarece ea

s-a constituit pe baza experienței practice a copilului. Dezvoltându-și limbajul, copilul folosește cuvântul ca simbol, iar preconceptualitatea se câștigă în generalitate și precizie, de aici rezultând dezvoltarea construcțiilor logice. În această perioadă se formează la copilul preșcolar capacitatea de a se exprima prin judecăți și raționamente, chiar dacă gândirea lui este mult mai mult orientată spre a găsi soluții practice de adaptare și nu de a descoperi adevăruri teoretice. Preșcolaritatea este perioada de organizare și pregătire a dezvoltării gândirii, abia între 7/8 ani și mai apoi între 11/12 ani are loc desăvârșirea operațiilor concrete. Capacitatea de a gândi se dobândește în timp, permițând copiilor să se manifeste spontan, fără îngrădire ori de câte ori există o situație de învățare, fără să le fie teamă de reacția celor din jur, de părerile celorlalți, iar asta le dă putere și încredere. Atunci când este dezbătută o problemă sau se stabilește un plan, o strategie de rezolvare a unei situații, trebuie să participe toți copiii, indiferent de dezvoltarea intelectuală sau de vârstă, părerile tuturor să fie ascultate, acceptate și de comun acord să se aleagă cea mai viabilă. Încă de la vârste timpurii trebuie să le insuflăm copiilor să asculte și să respecte opinia celorlalți participanți la dezbatere, să nu critice copilul, ci ideea.

1.3.2. Dezvoltarea memoriei la vârstă preșcolară

Memoria este “procesul psihic de stocare și destocare a informației, de acumulare și utilizare a experienței cognitive”(Popescu-Neveanu, 1978, p.435). “Toate ființele vii inclusiv animalele au memorie. Memoria fixează experiențele trăite, informațiile receptate și le restituie.” ( Larousse, 1995, p. 193). Memoria cuprinde “mecanismele prin care o achiziție oarecare rămâne disponibilă, putând fi reamintită și utilizată”(Zlate, apud Reuchlin, 2000, p.128). Specialiștii au distins mai multe tipuri de memorie: memoria imediată, memoria întârziată, memoria senzorială, afectivă, cognitivă și multe alte forme, “existând atâtea memorii câte organe senzoriale”. După J. Delay se disting trei niveluri ale memoriei: nivelul elementar (senzații și mișcare), nivelul artistic (senzații) și nivelul cel mai înalt, memoria socială, proprie omului. Memoria socială se instalează durabil doar o dată cu dezvoltarea categoriilor logice.

Memoria este legată de “maturizarea” sistemului nervos, neputând funcționa ca un sistem autonom, ea depinzând atât de percepții, cât și de afectivitate. La preșcolar sistemul nervos dând dovadă de o pronunțată plasticitate, se observă rapiditatea formării legăturilor temporare, ceea ce explică ușurința cu care memorează copilul. În această perioadă memoria capătă particularități evoluate, devenind o memorie ce operează cu reprezentări complexe , deoarece limbajul cunoaște un progres real. La început memoria este involuntară, la preșcolarul mic, ea bazându-se pe asociații de contiguitate și nu pe analiză. Memoria capătă caracter voluntar și devine mult mai productivă în condiții de joc, încă de la vârsta de 4-5 ani. În timpul jocului copilul sesizează că este pus în postura de a fixa și păstra, de a reda, a reproduce conținutul unei sarcini trasate. De aceea el caută să găsească și să folosească procedee, căi, moduri de reproducere (elementare la început) a informației primite și încearcă să-și amintească ceea ce a uitat. În jurul vârstei de 3 ani apare memoria artistică, având caracteristică nediferențierea realului de imaginar, a trecutului de prezent. Pentru copil visele sunt realități.

Nu a fost desemnată o anumită zonă pe creier care să fie responsabilă pentru memorie, întregul cortex fiind angajat pentru evocarea amintirilor, despre care nu se știe nici măcar unde și nici cum sunt conservate. Însă, între 3 și 7 ani, progresele memoriei sunt evidente, aceasta dovedind o creștere a funcțiilor plastice ale sistemului nervos central. În funcție de materialul ce se memorează și se reactualizează, se prefigurează mai multe forme de memorie: motrică, plastic-intuitivă, afectivă, verbal-logică. Acum, copilul, mai ales dacă frecventează grădinița, memorează mișcări, imagini, cuvinte, idei, stări afective etc. Copilul va memora poezii, la început 4-5 versuri, apoi din ce în ce mai multe, va reține firul unei povești și o va reda, folosindu-se atât de limbajul verbal, cât și de cel nonverbal, va reține linii melodice, primii pași de dans, impresii trăite în urma participării la diferite evenimente, situații, stări afective, de bucurie, de teamă etc. Memoria copilului, în special, are o puternică amprentă afectogenă, copilul reținând ceea ce l-a emoționat intens, fie pozitiv, fie negativ, dar și o puternică amprentă intuitiv-concretă, el reținând cu mult mai multă ușurință informațiile ce îi sunt ilustrate plastic sau prin directa operare cu obictele.

Dacă la vârsta antepreșcolară memoria avea un caracter spontan, acum, atât datorită gândirii, cât și a limbajului intern, pe lângă memoria spontană, mecanică își face loc memoria logică, lângă cea neintenționată cea intenționată. Caracterul afectogen al memoriei, face ca memoria intenționată, voluntară să se activeze mai ales când informațiile au semnificație pentru copil. Acest lucru se întâmplă chiar și mai târziu (la adult), când memorăm doar ceea ce ne privește direct sau reținem doar ceea ce ne e agreabil și este în acord cu convingerile noastre. Cerându-le copiilor să deseneze un om din memorie (proba “Omulețul”), cei mici îl vor reduce la cea mai simplă expresie: “un cerc (capul) de unde pornesc două linii paralele (figurând piciorele)”(Larousse, 1995, p.193). De aici deducem că memoria redă ceea ce a fixat și perceput ca important, esențial.

Prin activitatea fundamentală a copilului preșcolar –jocul- se creează cadrul, condițiile, atmosfera necesară pentru a activiza capacitatea de fixare, de păstrare, de recunoaștere și de reproducere a memoriei. La preșcolarul mare, reproducerea este mult mai dezvoltată, bazată pe amănunte, pe detalii. Memoria este strâns legată de interesele copilului. Semnificativă pentru vârsta de 5-6 ani este creșterea intervalului de timp în care devine posibilă recunoașterea unui material după o singură percepție. Caracteristică pentru această perioadă este funcția socială a memoriei. Copilul își fixează, păstrează, recunoaște și redă conduitele celor din jurul său, la început conduitele celor apropiați din familie, apoi a persoanelor cu care vine în contact în grădiniță. Un alt fenomen specific perioadei preșcolare este reminiscența, mai ales la preșcolarii mici și mijlocii. Dacă participă sau asistă la un eveniment, ei nu vor putea să relateze nimic imediat după producerea acestuia, însă vor putea să o facă a doua zi, chiar cu foarte multe amănunte. Acest fenomen are ca explicație inducția negativă generată de puternica impresie pe care a avut-o asupra lui evenimentul respectiv.

Deși este capabilă de mari performanțe la această vârstă, memoria copilului rămâne difuză, nesistematizată, incoerentă, haotică. Copilul memorează repede, dar uită la fel de repede, amintirile lui fiind fragmentare, neintegrate în unități logice, izolate. De aceea ne amintim mai greu oameni, evenimente trăite în frageda copilărie.

Așadar, “viața psihică fără memorie, ar fi un ghem de impresii senzitive, adică un prezent fără trecut, dar și fără viitor”(Zlate, apud Lange, 2000, p.129)

1.3.3. Dezvoltarea imaginației la vârstă preșcolară

Cei mai mulți psihologi considerau că imaginația este capacitatea omului de a “produce imagini”. J. Dewey (1921) consideră imaginația ca atribut al gândirii, iar G.W.Allport (1938) evidențiază faptul că în actul creației sunt implicate aptitudinile și chiar toate procesele psihice. “Imaginația, care se situează la jumătatea drumului între conduita intelectuală rațională și gândirea strict individuală, supusă exclusiv afectivității, este legată de structura caracterială. Pentru a o rupe de un anumit mod de gândire și a crea noi sinteze mentale, trebuie o anumită suplețe a spiritului care, în mare parte, depinde de atitudinile profunde ale persoanei.”(Larousse, 1995, p. 153)

“Imaginația este procesul psihic al cărui rezultat îl constituie obținerea unor reacții, fenomene psihice noi pe plan cognitiv, afectiv sau motor”(Cosmovici, 2005, p. 154). Deci, imaginația este indispensabilă și folositoare în orice activitate desfășurată, de aici rezultând diverse forme ale ei: imaginația artistică, imaginația literară, tehnico-științifică, muzicală, plastic-vizuală, auditiv-motorie etc.

Imaginația este de-a dreptul explozivă la vârsta preșcolară, creațiile copilului preșcolar dovedesc că viața lui interioară este destul de bogată, că intențiile lui depășesc cu mult posibilitățile de care dispune, lucru ce i-a făcut pe mulți autori să afirme că la această vârstă s-ar atinge apogeul imaginației copilului. Aceasta nu se datorează puterii imaginației, ci a gândirii insuficient formată, care nu-și impune “cenzura ca absolut necesară”.”Producțiile imaginare sunt cu atât mai bogate cu cât controlul intelectual este mai slab; stările (…) în care subiectul este momentan privat de judecată, fac să răsară tot felul de fantasme.”(Larousse, 1995, p. 153). De aceea imaginația copilului este mai activă, mai liberă decât cea a adultului, care este mai disciplinată, mai bine controlată de realitate. Imaginația apare încă de la vârsta antepreșcolară, sub formă elementară, de imaginație reproductivă, implicată mai ales în ascultarea poveștilor și povestirilor scurte. Dezvoltarea memoriei, care conservă din ce în ce mai bine atât ceea ce află copilul din lumea ce îl înconjoară, cât și experiența personală, dar și dezvoltarea gândirii intuitive, sunt piloni de dezvoltare a acestei noi capacități psihice. Dacă la preșcolarul mic predomină imaginația reproductivă, la preșcolarul mare se structurează elementele imaginației creatoare.

La 3-4 ani imaginația este caracterizată de inconsecvență, fluctuație și instabilitate, abia pe la 5 ani se exprimă mai pregnant în activitățile de povestire, construcție, muzică, fiind caracterizată de experiența personală, dar și de educația dobândită. Imaginația preșcolarului este stimulată și se manifestă în activitățile cotidiene: în joc (activitatea fundamentală a vârstei), în desen, pictură, modelaj, muzică, în limbaj. Mare devorator de povești și basme, pe care preșcolarul le ascultă cu un viu interes, face să se manifeste din ce în ce mai intens reconstituirea mintală a celor ascultate. Cei mici adoră să li se spună de mai multe ori aceeași poveste, pentru că numai așa ei pot să-și consolideze aceste imagini și protestează dacă nu se respectă tiparul inițial al poveștii sau omitem un mic amănunt din dorința de a scurta povestea. În schimb, preșcolarul mare depășește faza aceasta și este dornic de a asculta ceva nou, fiind stăpân pe mijloacele interne de redare și reprezentare a celor audiate. Copilul trăiește și transpune fantasticul din povești în jocul lui, în poveștile lui, imaginația fiind stimulată și de trăirile lui afective, de bucurie, de plăcere, de teamă. Capacitatea fabulatorie este deosebit de afectivă la această vârstă, copilul povestește cu maximă dezinvoltură și siguranță întâmplări și lucruri pur imaginare. Este evidentă hiperbolizarea datelor percepute. “Dacă la 3 ani fantasticul este considerat ca existent, la 5 ani fantasticul este acceptat ca o convenție de joc.” (Șchiopu, 1997, p. 140). Surprinzătoare este și creativitatea verbală a preșcolarului, atunci când un termen le lipsește din vocabular, ei vor crea unul sau vor da un alt relief cuvintelor. Se observă și încercarea de a realiza rime, chiar dacă vor utiliza cuvinte fără sens numai pentru a rima.

Imaginația creatoare se manifestă mult mai evident în joc, în general, și în cel cu subiect, cu roluri, în special, oferind un teren fertil pentru dezvoltarea imaginației. O serie de activități organizate, precum desenul, modelajul, colajul, muzica etc. contribuie și ele în mare măsură la stimularea fanteziei copilului. Plăcerea pe care o simte copilul când își încearcă anumite capacități și trăirea satisfacției unor reușite, îl susțin și îl ajută în combinări imaginative din ce în ce mai rafinate, mai spectaculoase. Ceea ce îi stârnește interesul și are semnificație pentru el este reliefat în imaginația mintală și este transpus și în desen. Desenele sunt pline de spontaneitate, culorile sunt folosite cu sinceritate și fară prejudecăți, așa că pentru ei iarba poate fi galbenă și cerul roșu, iar soarele verde. Copilului îi face plăcere să deseneze, chiar dacă la început nu este decât un joc cu linii și culori, la 4 ani desenul se realizează în baza unei intenții și tinde să se axeze pe o anumită temă, chiar dacă se vor mai abate de la ea, ei tinzând să încarce toate spațiile rămase goale. Preșcolarii mari respectă tema propusă și încet-încet apar și raporturile metrice. Preșcolarul este foarte puțin preocupat de fidelitatea desenului și de raportarea lui la realitate, cei mici fiind deosebit de satisfăcuți dacă recunosc în cele câteva linii pe care le-au făcut, ceea ce și-au propus și pe care le vor continua cu o deosebită încredere și dezinvoltură. Ei vor realiza cu mai multă plăcere desenul de compoziție decât cel după natură, deoarece nu au o tehnică prea bună și întâmpină dificultăți în a desprinde cu ușurință aspectele caracteristice. Prin desen copilul prelucrează datele experienței sale, de aceea, desenul este și o expresie a nivelului său mintal, devenind astfel un mijloc psihodiagnostic.

La preșcolar, imaginația devine mult mai intenționată, prelucrarea analitico-sintetică a reprezentărilor înregistrând un salt calitativ, procesul imaginativ este stimulat prin joc, sub toate aspectele lui, prin activități liber-alese și integrate, sub îndrumarea educatoarei sau alte activități sub îndrumarea părinților sau a altor adulți. Imaginația devine destul de activă și prezentă în mai toate sectoarele vieții curente. Imaginarul rămâne instrument al vieții intime, însă este utilizat și ca instrument de intervenție în situații noi, fiind sursă de căutare, de aspirații, de ipoteze și rezerve, de creație și instruire a irealului.

Perioada preșcolară este perioada când se manifestă pentru întâia oară capacitatea de creație artistică a copilului, iar dezvoltarea acesteia constituind un indiciu al dezvoltării psihice intense a copilului.

Dezvoltarea limbajului la vârstă preșcolară

Limbajul este funcția psihică ce constă în utilizarea limbii și a tuturor resurselor ei în comunicare. Achiziționarea limbajului este condiționată de maturizarea și integrarea individului într-un grup uman. Lipsa uneia dintre aceste condiții face imposibilă învățarea vorbirii. Copilul mic normal nu vorbește decât la un an, iar dacă este lăsat în părăsire, chiar dacă dispune de un sistem nervos și senzorial-motor normal, el nu va vorbi, deoarece îi lipsește modelul auditiv pe care să-l imite, aspect observat la copilul surd. Imitația are un rol foarte important în dobândirea limbajului, copilul imitând mai întâi sunete, apoi cuvinte, apoi expresii și fraze. Spre vârsta de 2 ani, copilul formează propoziții simple, corecte, iar vocabularul se îmbogățește rapid. Pe lângă îmbogățirea cantitativă prin creșterea volumului vocabularului, se observă și o îmbogățire calitativă. În această perioadă se ameliorează corectitudinea pronunției, a expresivității, folosirea corectă a acordurilor gramaticale. Evidentă este și plăcerea cu care copilul învață cuvinte noi, pe care le folosește cu mândrie în alte contexte, sunt foarte atenți la vorbirea celor mari, preluând de la aceștia anumite modalități de exprimare care tind să se stabilizeze în comunicarea lor verbală și care au fost denumite “clișee verbale”. Prin imitație, copilul se poate exprima pretențios, fără însă ca ceea ce spune să aibă un înțeles deplin pentru el. Preșcolarul mare reține conținutul de bază al cuvintelor, însă sensurile figurative nu sunt întotdeauna înțelese. Dacă debutul perioadei este caracterizat de limbajul situativ, completat de gesturi, plin de exclamații, repetiții, interjecții, mijloace onomatopeice, treptat își face loc și domină limbajul contextual, o formă mai evoluată a limbajului coerent. Această achiziție îi permite copilului ca în comunicare să poată face referire la o arie cât mai largă și complexă de evenimente trăite anterior sau la cele pe care și le proiectează în viitor.

La vârsta de 3-4 ani copilul întâmpină dificultăți în pronunțare, care se datorează lipsei de consolidare a mecanismelor care participă la actul vorbirii, precum și dezvoltării necorespunzătoare a capacității funcționale a analizatorului auditiv-verbal; nu se face cu claritate discriminarea sunetelor și articularea fonematică a cuvântului. Se observă în această perioadă apariția limbajului interior, care se dezvoltă după vârsta de 5 ani și este foarte important pentru organizarea psihică și psihocomportamentală, dând posibilitatea copilului să își urmărească mental acțiunile, să-și regleze conduita în funcție de scopurile propuse și de situațiile ivite.

În cadrul grădiniței se cultivă un limbaj elevat, pe care preșcolarii mari îl adoptă cu multă ușurință, începând să-i corecteze și pe alți interlocutori sau pe cei de acasă. Sunt foarte receptivi la epitete, care îi ajută să surprindă mai bine însușirile personajelor din povești, sunt încântați și atrași de diminutive, pe care le utilizează cât mai frecvent. Conținutul vocabularului se îmbogățește cu foarte multe substantive, verbe, adjective, mai apoi pronume și cuvinte de legătură, structuri comparative, toate în contextul relaționării cu cei din jur. Tot în acest context, se observă că preșcolarii preiau și conservă structuri dialectice, modele ale vorbirii celor din anturajul său. Preșcolarii întâmpină dificultăți în ceea ce privește timpul verbelor, acordul după gen și număr al substantivelor, după caz, frecvente fiind cazul genitiv și dativ (“A lu’ cui este mașina?”). În ceea ce privește folosirea timpurilor verbelor, mai întâi se fixează timpul prezent, care le contaminează și pe celelalte, mai ales timpul perfect compus este folosit la început după structura prezentului (“Am putat eu să desfac roțile”). Ceea ce este de remarcat la copilul preșcolar, este faptul că, atunci când nu are la îndemână un cuvânt potrivit pentru o anume situație, el inventează unul, îl construiește după cele însușite de la adult: “să peștim”, “urlăreț”.

O importanță deosebită în comunicare o are și intonația, pe care copilul o folosește încă de mic, pentru a da frazei sens imperativ (o poruncă, o cerere), afirmativ sau interogativ. Foarte devreme se observă și exprimarea negării prin cuvinte, iar la 4 ani copilul integrează negarea direct în enunț. Prin achiziționarea pronumelor și adjectivelor interogative exprimarea interogativă se perfecționează, iar la 6-7 ani deja se observă vorbirea indirectă.

Are loc și o creștere a vitezei de comunicare, a capacității de verbalizare a tot ceea ce face și a tot ceea ce vede, se observă o mai mare flexibilitate verbală anume, care face posibilă vorbirea alternativă, se poate juca sau desena, în timp ce vorbește cu colegul său. Implicarea vorbirii în tot ceea ce face copilul, a fost studiată de J. Piaget, acesta constatând că, în timp ce se joacă cu cuburi sau desenează, copilul vorbește fără să-i pese de interlocutor, nici măcar nu îl intereseză dacă acesta înțelege sau nu. “Interlocutorul este acolo cu titlul de existent” susține Piaget și îl numește “limbaj egocentric”. Tot în preșcolaritate se observă și dezvoltarea celei mai importante funcții a limbajului, aceea de comunicare, de fixare și organizare a experienței cognitive. Formele de comunicare se modifică odată cu vârsta. Apare monologul propriu-zis (vorbește când se joacă) și monologul colectiv, care este cea mai socială formă a limbajului egocentrist, acestea ajutând la formarea limbajului interior. Copilul folosește cuvinte cu predominanță afectivă cu scopul să atragă atenția asupra sa, dar și să convingă sau să se facă ascultat. Apare apoi și limbajul dialogat.

Pe lângă continua îmbogățire a vocabularului și corectarea frazării, vorbirea preșcolarului capătă expresivitate, sunt mai bine folosite atât mijloacele comunicării verbale cât și cele ale comunicării nonverbale. La preșcolarul mic mijloacele nonverbale nu sunt întotdeauna în acord cu conținutul comunicat, așa că el poate spune o poezie și balansa un picior în același timp. La preșcolarul mare gestica, mimica sunt bine subordonate conținutului comunicat, acesta conștientizând valoarea lor pentru comunicare și le utilizează în mod voit (atunci când interpretează mici roluri, când recită o poezie).

Creativitatea lingvistică îi permite preșcolarului mare să-și însușească cu ușurință cuvinte noi, pe care să le integreze mai apoi corect în vorbire, fără o exersare prealabilă. În jurul vârstei de 6 ani, copilul își dă seama că limbajul îl ajută să își ascundă un anume gând, o anume intenție, o anume faptă. Tot preșcolarul mare dă dovadă de adaptare la vârsta partenerului, astfel că, atunci când se adresează unui copil mai mic, el evită să folosească cuvinte dificil de pronunțat, scurtează fraza, folosește gestică și chiar limbaj mic. În schimb, în dialog cu cei mari, copilul manifestă o grijă deosebită de a se face înțeles. Dacă în vorbirea cu mama limbajul este liber, relaxat, cu educatoarea el comunică în fraze și propoziții corecte și complete, cu o exprimare reverențioasă.

Spre sfârșitul stadiului de preșcolaritate se observă și construcții complexe ale frazelor, constituite prin juxtapunere, apoi și prin subordonare a propozițiilor. Atât volumul vocabularului, cât și nivelul de dezvoltare al vorbirii la preșcolar, prezintă variații individuale, datorită procesului de maturizare funcțională a aparatului fonator, de preocuparea părinților pentru dezvoltarea copilului, mediul familial și social, existența fraților și surorilor mai mari în familie, dar nu în ultimul rând frecventarea grădiniței.

La preșcolar limbajul joacă rolul unui “instrument activ și deosebit de complex al relaționării cu cei din jurul său și în același timp un instrument de organizare a activității psihice”.