Dezvoltarea Energetica din Resurse Regenerabile In Federatia Rusa O Tranzitie Spre O Economie Durabila

Lucrare de disertație

Dezvoltarea energetică din resurse regenerabile în Federația Rusă: o tranziție spre o economie durabilă.

Problematica dezvoltării energetice în contextul încălzirii globale

Introducere

Resursele energetice sunt factorii cheie care contribuie la o economie. Industria, serviciile, transporturile, cercetarea, inclusiv gospodările – sunt dependente de resursele naturale, dovada fiind conflictele interne și între state care au existat de-a lungul istoriei pe tema crizei energetice sau a expansiunii imperialiste.

Resursele convenționale, printre care cărbunele, gazul și petrolul, au contribuit substanțial la evoluția tehnologică, ideologică și politică a popoarelor începând cu Revoluția Industrială. Trecerea de la forța manuală la mijloacele de producție a creat capitalismul, iar acesta s-a dezvoltat dependent de energie. Oricare tip de capitalism ar fi fost adus în discuție (modelul anglo-saxon sau modelul nordic), energia ocupă o poziție dominantă la nivel politic și economic. Conceptele geopolitice și geoeconomice au la bază dezvoltarea rețelelor de energie și modul cum rezervele de resurse convenționale sunt administrate.

Consumul resurselor convenționale a crescut succesiv de la terminarea celui de al Doilea război mondial. Cererea continuă să crească pe piața globală, în special în state puternic industrializate precum China. Această creștere semnificativă a cererii pentru resurse împovărează procesul de distribuție a energiei pe plan intern. Modul în care este produs și distribuit energia în Federația Rusă este un exemplu. Incapacitatea guvernului federal de la Moscova de a media ritmul cererii pentru energie pe plan intern a condus la o serie de pene de curent în cele mai mari orașe în anii 2006-2007(Price, 2007: 13).

Consumul de cărbune, gaz, petrol sau lemn nu este sustenabil având în vedere modul cum excelează societățiile industriale la momentul de față. Pentru o economie care tot crește este evident faptul că cererea pentru combustibili devine o problemă politică și nu doar economică. Lupta pentru resursele naturale este o realitate îngrijorătoare, iar alternativele sunt tot mai acceptate de către marile guverne. În Statele Unite ale Americii, spre exemplu, se cultivă porumb pe post de combustibil. Acesta creează, însă, o altă problemă. Creșterea demografică preconizată pentru următorii ani ar trage după sine o criză alimentară în măsura în care jumătatea din producția agricolă de pe glob este destinată producerii de combustibili. Alternativele propuse de ecologiști sunt într-o oarecare măsură acceptate ca viitorul dezvoltării economice, deși există destule critici le contestă.

Resursele convenționale se regenerează foarte lent. Combustibilii fosili sunt procesele unor factori naturali îndelungați, ce pot dura de la mii și până la milioane de ani. Până în anii 80’-90’, actorii internaționali au considerat resursele energetice fosile să fie infinite. Acest lucru a fost dezmințit odată cu primele conferințe internaționale purtate pe teme climatice și reducerea emisiilor de dioxid de carbon, cum a fost Protocolul de la Kyoto. S-a înțeles faptul că ritmul de folosire a țițeiului, spre exemplu, a depășit canitatea estimată cu douăzeci de ani în urmă. Acest fenomen se datorează predicților false făcute despre statele subdezvoltate din 1950-1970, care au devenit emergente după 1990 cu un PIB crescut de câteva procente în fiecare an (Wijkman & Rockström, 2013).

Dezvoltarea economică are la bază consumul energetic. Doar China importa mai bine de 45% din rezervele de gaz din Orientul Mijlociu la jumătatea aniilor 2000 (Mommen, 2007: 6). Creșterea consumului energetic pe glob va conduce inevitabil la epuizarea resurselor convenționale folosite de atâtea decenii.

Soluția evitării acestei amenințări vizând epuizarea resurselor este reforma energetică și tranziția treptată de la resurse convenționale la cele referite ca regenerabile. Aici, însă, ce este considerat ca fiind o resursă regenerabilă este împărțit în mai multe opinii. Lucrarea de față va trata ca resurse regenerabile într-o proporție mai mare cele solare, eoliene, geotermale, maritime și într-o proporție mai mică cele de natură biomasă.

Pașii spre regenerabile au fost efectuați de cel puțin două decenii deja, cu toate că unele guverne naționale au reușit mai puțin decât altele. Dezvoltarea energetică prin folosirea resurselor regenerabile presupune un parteneriat continuu între guvern, ONG-urile specializate în domeniu și mediul privat. Scopul acestei dezvoltări are o dimensiune ecologică – conservarea mediului natural și reducerea emisiilor de dioxid de carbon în atmosferă, și una economică – reducerea costurilor pe kW și o dezvoltare durabilă. Procesul de tranziție este dificil de parcurs, însă. Cu toate că existe directive, tratate sau convenții internaționale ce servesc pe post ghid guvernelor naționale, diferențele între piețe fac ca dezvoltarea sectorului regenerabilelor să fie diferită de la un stat la altul.

Cu ce poate Rusia contribui la dezvoltarea internațională a regenerabilelor? Prin simplul fapt că posedă un spațiu geografic extins și un relief care poate avantaja amplasarea unor centrale energetice cu regenerabile. Totodată, există proiecte care vizează creșterea consumului resurselor regenerabile în generarea curentului electric pe teritoriul rus în următorii 10-20 de ani. S-a pus în discuție și un parteneriat între Uniunea Europeană și Federația Rusă pentru a îndeplini Directiva 28/2009 privind atingerea plafonului de consum de energie electrică din resurse regenerabile, cu Rusia pe post de furnizor statelor membre care nu posedă un climat propice pentru exploatarea resurselor regenerabile (IFC, 2011). Statele membre își vor putea, astfel, procura energia electrică de la centrale electrice amplasate în Nord-Vestul Rusiei sau din Sud-Vest, din regiunile Krasnrai Krai sau Stavropol.

Prin prezenta lucrare de disertație se va demonstra faptul că Federația Rusă poate să ajungă un generator energetic continental, dacă își exploatează mediul climato-geografic la capacitate maximă. Aspirațiile lui Vladimir Putin de a repune Rusia în fruntea lumii pot fi îndeplinite astfel prin exploatarea acestui potențial al dezvoltării energiei regenerabile pe teritoriu. Pentru ca aceasta să reușească, este nevoie de un parteneriat între principalii actori în procesul de guvernanță al țării: statul, grupurile specializate (ONG-uri, societăți civile) și mediul privat.

Ca atare, dezvoltarea regenerabilelor pe teritoriul rus este o reală oportunitate nu doar pentru Moscova, ci și pentru vecinii ei. Uniunea Europeană și statele din CIS vor putea beneficia cel mai mult de energia electrică generată din folosirea resurselor regenerabile în Rusia, cu toate că parcursul acesta este o adevărată provocare pentru Moscova.

De când a preluat Vladimir Putin președenția în 1999, Federația Rusă a jucat amenințător pe piața gazului, al cărbunelui și a petrolului la nivel regional. Compania Gazprom a fost adesea asociat ca un instrument geopolitc pentru interesele Kremlinului de a-și exprima dominația peste fostele state sovietice și în Europa. Crizele anterioare din Georgia și Ucraina confirmă acest lucru.

Pentru ca Federația Rusă să își îndeplinească obligațiile internaționale vizând emisiile și infrastructura energiei regenerabile, trebuie să își remanieze și ideologia politică pe care o exportă pe piața energetică internațională. Prin prezenta lucrare se va evalua modul cum sectorul energiei regenerabile este dezvoltat până la momentul de față și care sunt perspectivele Moscovei pe această cale a sustenabilității.

Limitarea resurselor, direcții și perspective ale dezvoltării sustenabile

Anders Wijkman și Johan Rockström, autorii cărții Falimentarea naturii – Negarea limitelor planetei, dezbat ideea încălzirii globale ca un obiectiv principal ce trebuie inclus pe agenda guvernelor naționale în ceea ce privește dezvoltarea. În accepțiunea lor, principalii factori care trebuie luați în vedere de către stat sunt emisiile de carbon cu efect de seră, reforma agricolă, conservarea biodiversității, eficientizarea resurselor, reorientarea partidelor naționale spre obiective globale, sectorul financiar și reforma energetică.

În ceea ce privește energia, dezvoltarea omenirii “a fost caracterizată prin căutarea constantă a unor noi surse de energie” (Wijman, Rockström, 2013:108). Dezvoltarea sectorului energetic a presupus modernizarea populației, însă acest lucru nu este valabil pentru toate țările. Cu toate că statele dezvoltate au acces necondiționat la energie, nu la fel se poate spune despre statele subdezvoltate (Wijkman, Rockström, 2013:114).

Dezvoltarea convențională, caracterizată printr-un schimb inegal de resurse și capital, a atras după sine o inegalitate în ceea ce privește nivelul de trai între statele Lumii Întâi și cele din Lumea a Treia. Un exemplu este exportul de diamante din unele state africane, unde condițiile de lucru sunt mult sub nivelul european, precum și remunerația. Corupția, lipsa unei infrastructuri puternice sau incapacitatea autorităților de a realiza un proiect de dezvoltare pe termen lung, sunt factorii care au adus aceste state în starea în care sunt la momentul actual.

Încălzirea globală a fost pentru prima dată tratată în mod serios la nivel internațional după anul 1988, când în cadrul Programului De Mediu al Națiunilor Unite (UNEP) și al Organizației Meteorologice Mondiale (WMO) s-a creat Panoul Interguvernamental pentru Schimbări Climatice (IPCC) – un grup științific însărcinat în măsurarea riscurilor la care sunt expuse statele industrializate. Rezultatele grupului științific au evidențiat faptul că industriile sunt principalele vinovate pentru creșterea temperaturii pe glob și a slăbirii stratului de ozon. Raportul IPCC a pus bazele Convenției Cadru asupra Schimbărilor Climate ale ONU (UNFCCC), semnată de 150 state la Summitul din Rio în 1992 (Sarkar, 2010:44).

La Summitul pe Dezvoltarea Socială din Copenhaga (1995), statele semnatare au stabilit ca obiectiv eradicarea sărăciei la jumătatea populației de pe glob care trăiește în sărăcie extremă (Thomas, 2000:1). Același lucru a fost trecut în agenda Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului a ONU, în schimb rezultatele nu au fost atinse până la momentul de față, în anul 2014.

Sectorul economic cel mai accesibil statelor subdezvoltate este agricultura. Cu toate acestea, agricultura convențională, fie aceasta practicată la scară mică sau mare, este nesustenabil în raport cu încălzirea globală. Emisiile de dioxid de carbon eliberate din îngrășământul natural sunt cele care afectează cel mai mult stratul de ozon și intensifică schimbările climatice (Jonathan Foley, 2014:27). Temperatura Pământul crește anual cu câte 2 grade Celsius în ultimii ani, datorită creșterii industriilor și a cererii tot mai mari pentru hidrocarburi. Una dintre alternativele discutate de către Rockström, Wijkman și Foley este dezvoltarea fermelor bio, care sunt de dimensiuni mai mici, cu consum redus pentru producție și cu mai puține emisii. Ceea ce trebuie luat în calcul este faptul că evaluările demografice arată o creștere a populației pe glob cu mai bine de un sfert (Wijman & Rockström, 2013; Foley, 2014: 20). Așadar, previziunile unei crize alimentare sunt tot mai evidente, iar aceasta trebuie să servească un scop primordial atât pentru ONU, cât și pentru statele naționale. În consecință, în fața creșterii populației în următorii ani, reforma agricolă este puțin probabil să se realizeze la scară globală.

Divizarea fermelor industriale de pe glob în ferme bio de mici dimensiuni nu sunt o soluție viabilă pentru următoarele decenii, indiferent cât ar crește numărul lor. Direcțiile de dezvoltare în evitarea crizei alimentare sunt împărțite. Varianta propusă de Wijman și Rockström subliniază faptul că încălzirea globală este în beneficiul Rusiei, căci astfel va putea să dezvolte agricultura în porțiuni unde până acum nu ia permis clima. Pe partea cealaltă a monedei, însă, dezvoltarea agriculturii are nevoie de noi surse de energie, ceea ce duce la întrebarea: într-o epocă a dezvoltării excesive cum vom echilibra sau menține sub control consumul de energie?

Inevitabil, viziunea ecologistă subliniază faptul că dezvoltarea energiei regenerabile este alternativă cea mai potrivită pentru combaterea schimbărilor climatice, conservarea mediului natural și dezvoltarea durabilă a societății. Nu se poate ignora, totuși, faptul că echipamentele folosite pentru generarea energiei din resurse regenerabile provin din aceeași categorie de resurse pe care le-ar înlocui la consum. De exemplu panourile fotovoltaice au nevoie de titaniu pentru a putea transforma razele solare în curent electric. Nu vom trage concluzia că centralele energetice cu resurse regenerabile nu se contruiesc din materiale găsite în mediul natural, ci tragem un semnal de alarmă a faptului că dezvoltarea lor necesită consumarea altor resurse naturale față de clasicile hidrocarburi; care chiar dacă nu sunt favorizate în jocurile geopolitice ale statelor, precum resursele fosile, nici departe nu sunt.

Energia regenerabilă favorizează în principal reducerea costurilor la kW. Asta cel puțin în teorie. Dezbaterea privind dezvoltarea centralelor electrice cu regenerabile a fost delung purtată între guverne, societatea civilă și mediul privat. Totul se rezumă la modul cum operatorul își recuperează investiția și legile la care trebuie să se supună în statul respectiv. Germania este lider pe piața mondială în furnizarea de echipamente moderne pentru generare de curent electric din regenerabile. Cu toate acestea, ia fost dificil să pătrundă pe piața rusă, deși cererea pentru regenerabile a crescut în Rusia în ultimii ani (Dögl, 2009:2).

Politicile interne ale Federației Ruse au structură diferită de cele ale altor state democrate din Uniunea Europeană sau America de Nord. Informațiile extrase de către organizații internaționale privind migrația sau economia din Rusia nu sunt sută la sută concrete. În raportul Renewable Energy Policy in Russia: Waking Up the Green Giant, întocmit de International Finance Corporation a Grupului Băncii Mondiale, este una dintre exemplele unde autorii au declarat inexactitatea datelor statistice prezentate despre dezvoltarea regenerabilelor în Rusia (IFC, 2011:1). Asta nu înseamnă că necalitatea datelor nu este favorabilă tezei de cercetare de față. Pentru a păstra corectitudinea informațiilor, s-au luat mai multe lucrări care au aceeași parametri și s-a creat o paralelă între ele. Numitorul comun este menit să exprime direcția subiectului în cauză privind dezvoltarea, și nu descrierea calitativă a cifrelor care pot îngreuna cercetarea.

Pentru ca datele să evidențieze valori cât mai reale, solicitantul – grup terț – are nevoie de acces la baza de date pe care o strânge solicitatul – statul – pe plan intern. În această relație, includem beneficiarul care este pus în legătură directă cu solicitatul prin solicitant ca punte de legătură. Avem, așadar beneficiarul (sistemul internațional – mediul academic, politic, social, economic, juridic, jurnalistic), solicitantul (echipa de cercetare, agenții internaționale specializate) și solicitatul (subiectul cercetării – stat, regiune, guvern). Astfel, calitatea sau valoarea reală a datelor furnizate depind de calitatea cercetării și a relației între beneficiar și solicitat.

Unul dintre solicitanții al ONU privind dezvoltarea internațională este UNDP (United Nations Development Programme). Aceasta se folosește de instrumente ale dezvoltării pentru a evalua datele extrase din țările subdezvoltate și propune o serie de proiecte prin care acestea își pot ridica economia și nivelul de trai. Unul dintre aceste instrumente este folosirea Indexului de Dezvoltare Umană, promovat ca înlocuitor al PIB-ului, indicele economic cel mai folosit la momentul de față. Acesta ia parametri nivelul de educație și de sănătate, pe lângă relația cerere-ofertă și puterea de producție. Acesta, însă, exclude producția făcută pe piața informală, după unele critici (Peet & Hartwick, 2009:10). Inclusiv energia produsă în gospodăriile dotate cu sobe învechite pe lemn sau cărbune nu este cuantificată la nivel național. Emisiile de dioxid de carbon și risipa energiei sunt cauzate în marea majoritate de aceste locuințe în sudul Asiei. Totodată, 60% din populația regiunii respective nu au curent electric, iar sobele prost ventilate duc la 1,6 milioane de decese pe an (Wijkman & Rockstörm, 2013:115).

În procesul de ardere, fiecare atom de carbon din cantitatea de combustibil consumată se asociază cu câte doi atomi de oxigen, mărindu-i greutatea de 3,3 ori. Asta înseamnă că emisiile eliberate din arderea combustibililor sunt de cel puțin 3 ori mai mari decât cantitatea lor în stare naturală (U.S. Energy Information Administration, 02.06.2014). Resursele fosile cu cele mai scăzute emisii de dioxid de carbon sunt gazele naturale: aproximativ 52,65 Kg la 293 kWh consumați. Cărbunele antracit, în schimb, eliberează 102,87 Kg de dioxid de carbon, respectiv 97 Kg în cazul celor lignite (U.S. Energy Information Administration, 2).

Conform Panoului Interguvernamental pe Schimbări Climatice a ONU (IPCC), continuarea practicilor curente ce duc la emisii masive de dioxid de carbon în atmosferă, vor aduce la creșteri de temperatură de peste 5.8 grade Celsius până în anul 2100 (Sarkar,010:45). La momentul actual, experții au sesizat creșteri de 2 grade Celsius pe an, deși se caută soluții pentru micșorarea acestui plafon la 1,5 grade (Wijman & Rockstörm, 2013: 63).

Teoreticienii au anticipat creearea unor noi direcții de dezvoltare internațională. Dezvoltarea alternativă propusă de aceștia descentralizează conceptul statului ca manager și centrează dezvoltarea pe oameni. Willis propune ca soluție ONG-urile în aparatul dezvoltării internaționale sau, cum mai preferăm să o menționăm, guvernanță (Willis, 2005:97). Cu începutul aniilor 1980’, s-au făcut demersuri pentru ca statul să nu mai îndeplinească un rol decisiv în procesul dezvoltării economice, dând naștere neoliberalismului a lui Margaret Thatcher și a administrației americane Reagan. Acest lucru s-a realizat prin ajutorul creșterii numărului de ONG-uri, care s-au dezvoltat atât la scară regională, cât și la scară globală (Willis, 2005:98). Dacă ONG-urile sunt principalii promotori ai dezvoltării, descreșterea numărului lor în Rusia din ultimii ani, cât și interzicerea prin legislație a finanțării lor din surse străine, creează o notă îngrijorătoare (Crotty & Rodgers, 2012:7).

Proiectele de dezvoltare, rareori, au obiective globale stabilite. Acestea adesea pornesc de la nivel local cu ajutorul ONG-urilor. Chhotray definește ONG-urile ca antreprenori politici și agenți ai dezvoltării, deveniți astfel parteneri cheie ale guvernelor în ale căror teritoriu activează (Chhotray, 2008:261). În accepțiunea lui Willis, ONG-urile au capacitatea de a oferi servicii mai calitative, fiind apropriate și familiarizate cu comunitatea unde activează (Willis, 2005:98). Astfel se face faptul că organizațiile non-guvernamentale internaționale, precum Amnesty International, au mai multe filiale create pe întreg globul. Ideea centrală este descentralizarea activității pentru a centra dezvoltarea pe individ și mai puțin pe guvern. Desigur, cum Willis a precizat, ONG-urile se diferențiază la statut – de la ONG-uri locale la cele internaționale (Willis, 2005:98). Amnesty International este singura dintre ONG-urile mai importante la nivel internațional care și-a păstrat filiala pe teritoriul Rusiei, la Moscova (Amntesty International). Aceasta este urmată și de INFORSE (International Network for Sustainable Energy) – organizație non-profit, la care au aderat organizații non-guvernamentale indepedente din Federația Rusă și alte state europene. Scopul acestei organizații vizează idei și implementarea unor proiect de dezvoltare energetică cu statut sustenabil (INFORSE).

Capabile să răspundă cererilor într-un timp mai scurt, ONG-urile sunt principalii promotori ai dezvoltării. Însă, dacă elaborăm cercetările făcute de Crotty și Rodgers (2012) referitoare la numărul de ONG-uri în Rusia, vom ajunge la concluzia că activitatea ONG-urilor nu impactează dezvoltarea societății civile cât timp în spatele ei se află o economie dependentă de monopolul industriei energetice. Este probabil un lucru care ia scăpat lui Willis în momentul când a subliniat faptul că ONG-urile pot fi folosite pe post de mediatoare în tratate bilaterale dintre state (Willis, 2005: 99). În ceea ce privesc tratatele bilaterale în domeniul energetic dintre Federația Rusă și statele europene, Gazprom a fost cea care a deschis negocierile, drept pentru care depolitizarea procesului de dezvoltare teoretizat de Chhotray nu este specific modului cum funcționează dezvoltarea în Federația Rusă (Chhotray, 2008:262). Dezvoltarea energetică în Rusia are, în primu rând, o caracteristică politică.

Nu contestăm faptul că rolul ONG-urilor au avut un rol benefic, însă în anumite circumstanțe eforturile lor pot rămâne nerecompensate. Protestele din Rusia nu prea au fost aduse în centrul atenției de către presă, cu toate că au pornit la inițiativa unor ONG-uri care vizau obiective sanitare, ecologice, educaționale sau religioase. Reducerea numărului ONG-urilor poate fi și cauza acestei absențe permanente ale presei de a le oferi o voce. Ca să răspundem acestei dileme, ne vom folosi de accepțiunea lui Willis conform căreria organizațiile non-guvernamentale au tendința de a împuternici comunitatea pe care o servesc (Willis, 2005: 102).

În detrimentul comunității, Thomas distinge existența a două sectoare moderne: sectorul public și sector privat; între care intră organizațiile non-guvernamentale care servesc ca punte de legătură dintre cele două, încărcate cu o diversitate ideologică, socială și culturală (Thomas, 2008:90). Dacă analizăm comunitatea musulmană din Rusia, spre exemplu, vom constata următoarele ei caracteristici: (1)este compusă din 20 milioane de persoane, (2)se află în vecinătatea statelor arabe și (3)religia este centrată pe identitatea lor culturală. Populația musulmană reprezintă aproximativ o șeptime din numărul total de locuitori pe teritoriul Rusiei, însă este și cea mai instabilă (Secrieru, 2008: cap. 4). Aceste zone instabile încetinesc dezvoltarea economică, în special în direcția dezvoltării energetice. Aici predomină lupta anti-teroristă în Cecenia, unde munții Caucaz ar facilita o zonă energetică benefică pentru regenerabile.

Date fiind ultimele tensiuni create între Rusia și Occident privind insurgențele din Ucraina, este foarte posibil ca aceste zone unde predomină Islamul să nu se echilibreze prea curând. Este nevoie, cu toate acestea, de creearea unui cadru politic care să soluționeze problema în interesul dezvoltării energetice din zonă. Este necesară existența unui parteneriat între guvernul federal, guvernele locale și ONG-urile pentru ca această problemă să fie rezolvată. Sectorul privat are partea ei de responsabilitate privind aceste evoluții.

Companiile rusești cele mai importante sunt concentrate în sectorul energetic al cărbunelui, petrolului și gazului. Gazprom este lider în distribuirea gazului și, totodată, deținătoarea întregului lanț de conducte prezente în teritoriu. Acest lucru nu permite altor companii să folosească respectivele conducte pentru a vinde gazul extras, decât dacă Gazprom le permite. Având în vedere exclusivismul pe care îl practică compania, multe companii petroliere, care au pe proprietarea lor rezerve de gaz, sunt nevoite să ardă gazul extras. Cantitatea de gaz supus arderii a fost aproximat undeva între 11 și 60 de miliarde de cmc, în anul 2007 (Price, 2007:12). Volumul de dioxid de carbon eliberat din aceste cantități plasează Rusia printre cele mai poluante țări de pe glob. Ce este specific companiilor din sectorul energetic este că urmăresc sporirea profitului pe spatele unor dezechilibre politice. Astfel se poate explica momentul de glorie al pieței energetice ruse în anul 2003, după izbucnirea războiului din Irak. Sau cum Zackary Keck consideră, economia Rusiei este dependentă de menținerea unui preț ridicat la energia pe care o exportă pentru a supraviețui, cu atât mai mult cu cât gazul nu are un preț fix stabilit la nivel internațional ca și petrolul, spre exemplu (IFC, 2011; Keck, http://thediplomat.com/2014/03/russia-is-doomed/). De aici putem concluziona importanța companiilor în sprijinirea proiectelor sustenabile pentru dezvoltare, dar implicarea lor este asigurată doar dacă câștigul este împărțit de ambele părți (Crotty, 2012: 3).

Legătura culturii și a educației societății civile cu implementarea programelor de dezvoltare este esențială într-o democrație participativă. Pentru ca un program să aibă succes societatea civilă trebuie să coopereze prin vocea organizațiilor non-guvernamentale. Măsurarea gradului de participare este evidențiat în numărul electoratului prezent la vot în majoritatea democrațiilor. Conform datelor furnizate de către Centrul de Studii a Politicii Publice a Universității din Strathclyde, peste 109 milioane de cetățeni ruși au fost prezenți la urne, în timpul alegerilor din 2011. Asta înseamnă o rată de participare de peste 76% din totalul de aproximativ 142 milioane de ruși domiciliați în teritoriu (Centre for the Study of Public Policy, http://www.russiavotes.org/duma/duma_today.php; CIA – World FactBook, 24.05.2014). Având în vedere faptul că din totalul populației avem și minori sau persoane fără drept de vot, vom aproxima procentul la peste 85%, poate chiar 90%. Acest număr, însă, nu poate garanta cât de activă este societatea civilă rusă după alegeri. Indicatorii de dezvoltare iau drept parametri valori precum rata natalității, speranța la viață, nivelul de educație, raportul cererii și a ofertei; dar nu se concentrează pe măsurarea calității participării democratice, exprimat prin numărul de voturi la ultimele alegeri.

Chiar dacă nu putem măsura gradul de participare al societății civile în procesul de guvernanță în Federația Rusă, vom considera încrederea populației acordată candidaților la alegeri ca un indice viabil. Așadar, cu cât este gradul de încredere mai mare, cu atât este populația mai fericită cu guvernarea ei. Pentru a stabili această valoare, ne vom folosi de rata participării de la ultimele două alegeri prezidențiale sau parlamentare. Asta înseamnă o perioadă de 8 ani, îndeajuns să aproximăm nivelul de mulțumire și fericire a populației. Făcând media aritmetică dintre cele două valori, vom obține gradul de comoditate a societății civile cu aparatul politic. Dacă valoarea este sub 50%, vom considera existența unei tensiuni între societatea civilă și personalul politic. O participare slabă la alegeri denotă lipsa de încredere a populației acordată candidaților. Marja de eroare a acestei valori, însă, este riscant de mare în statele unde predomină corupția și unde alegerile sunt fraudate.

În accepțiunea lui Pollard și Court, societătea civilă este o forță care luptă împotriva sărăciei, promovează democrația și luptă pentru dezvoltare sustenabilă (Pollard & Court, 2008: 133). Prin aceste trei direcții, societatea civilă are ca scop să impacteze politica statului și să o coordoneze. Pentru ca o problemă să primească atenție din partea actorilor statali, societatea civilă trebuie să aibă competența și calitatea să îi dovedească importanța și să ofere soluțiile posibile (Pollard & Court, 2008: 135). Acest lucru nu este valabil în țările subdezvoltate, unde nivelul de educație și rata sănătății este scăzut. Aceasta este însă o premisă în care nu ne vom adânci prea mult. Ideea centrală este că în dezvoltare este nevoie de un aparat de conștientizare a societății civile cu problemele cu care se confruntă și un mijloc prin care să colaboreze cu guvernul.

Este societatea civilă din Federația Rusă capabilă să conștientizeze problemele precum încălzirea globală? Răspunsul stă la baza educației. Kasimov, Malkhazova și Romanova disting cinci niveluri de bază în educația mediului și a ecologiei în sistemul de învățământ din Rusia, printre care: (1) nivelul preparator, (2) nivelul general, (3) nivelul specializat, (4) nivelul special și (5) reinstruirea experților. Fiecare nivel corespunde unei trepte educaționale, de la învățământul pre-primar la programe masterale sau doctorale în domenii specializate privind ecologia (Kasimov, Malkhazova & Romanova, 2005: 2). Astfel, tinerii ruși primesc educație în ecologie de la o vârstă fragedă, având oportunitatea să își continuie studiile în domeniu. Dat fiind faptul că sistemul de învățământ rus pune accent pe studii ecologice și managementul mediului, denotă identificarea problemei sectorului energetic de către societatea civilă, sau cel puțin în teorie.

Procesul de educare a societății în problemele de mediu s-a datorat unui proces mai amplu care a durat zece ani, din 1993, când numărul facultăților în domeniul ecologiei și al mediului a crescut de douăzeci de ori în 2003 (Kasimov, Malkhazova, Romanova, 2005: 3). Universitățile au introdus astfel facultăți de ecologie, managementul mediului, geoecologie și bioecologie. Tot în 2003, la Summitul Mondial din Johannesburg și în cadrul Conferinței Ministeriale pe Mediu de la Kiev, s-a stabilit dezvoltarea sustenabilă ca o prioritate de bază pentru guverne. Doi ani mai târziu, Adunarea Generală de la ONU a declarat anul 2005 începutul Decadei Educaționale în Dezvoltare Sustenabilă (Kasimov, Malkhazova, Romanova, 2005: 6). Au urmat Conferința de la Durban (2010) și cea de la Rio 20+ (2012), care au pus în discuție creearea unei noi agende ONU privind dezvoltarea internațională. Aceasta are să înlocuiască Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului, care expiră în anul 2015, urmând să fie continuată cu obiective privind dezvoltarea sustenabilă (Sustainable Development Goals).

Problema biodiversității și a dezvoltării durabile este însemnată de aproximativ jumătate de secol în societatea rusă. David L. Armand, fost om de știință și geograf din perioada Uniunii Sovietice, a fost primul rus care a atribuit valori științifice administrării resurselor naturale pentru dezvoltare. În cartea sa, For Us and For Our Grandchildren din 1964, Armand propune ideea redistribuirii resurselor naturale în ideea de a controla consumul excesiv de resurse și de a permite căi de dezvoltare pentru generațiile viitoare (Kasimov, Malkazova & Romanova, 2005: 8). Acest fenomen a fost consemnat de către liderii mondiali câțiva ani mai târziu ca eficientizarea consumului energetic (engl. energy efficiency). Printre statele care au conștientizat acest lucru este Federația Rusă, a patra din lume după cantitatea de emisii de dioxid de carbon eliberate în atmosferă (The Moscow Times, http://www.themoscowtimes.com/news/article/putin-puts-the-pedal-down-on-gas-fuel/479997.html ).

Măsuri de temperare a consumului resurselor sunt evidențiate în lucrarea lui Sarkar – Global Climate Change, Emissions Trading and Sustainable Energy Development. Termenul de temperare poate fi asociat cu termenul internaționalizat energy efficiency. Autorul propune o cooperare între sectoarele construcțiilor, industriei, producătorilor energetici, agriculturii, transporturilor, silvioculturii și a managementului deșeurilor. Deși reducerea consumului ar conduce la o descreștere a PIB-ului, aceasta va fi compensată cu reducea ratei mortalității și a poluării aerului (Sakar, 2010:46). Pentru ca statele, împreună cu companiile, să cadă de acord asupra reducerii emisiilor, ele trebuie să fie stimulate într-un mod sau altul. Statele cu emisii mari să fie sancționate și cele care și-au redus din cantitatea de emisii să fie recompensate.

În accepțiunea lui Sakar, o companie care și-a redus emisiile la o cantitate x să primească un fel de credit (sau puncte) în valoarea cantității reduse, pe care să o dăruiască unei alte companii mai departe. Scopul este de a forma o legătură de ajutor reciproc între companii în lupta cu creșterea emisiilor. Fiecare companie are un număr puncte ce îi permite să elibereze o anumită cantitate de emisii. Dacă o companie nu își permite să își reducă emisiile, poate să primească din punctele rămase de la o companie care și-a redus emisiile cu succes (Sakar, 2010: 49). Asta înseamnă că nivelul de emisii ar rămâne același, dar că unele companii le vor degaja în cantități mai mari, iar altele în cantități mai reduse. Companiile pot, în schimb, reinvesti în mediul pe care îl exploatează. Spre exemplu, plantarea a 100.000 hectare de păduri ar elimina un milion de tone de carbon pe an din atmosferă (Sakar, 2010: 49).

Protocolul de la Kyoto, la care iau parte la momentul de față 160 de state, este împărțit în trei mecanisme, printre care: (1)Clean Development Mechanism (CDM), (2)Joint Implementation (JI) și (3)International Carbon Trading (ICT)-(Sakar, 2010: 48). Dezvoltarea și implementarea echipamentelor energetice cu resurse regenerabile intră la al doilea mecanism. Ministerul Mediului și al Pădurilor din India este însărcinată cu respectarea recomandărilor schimbărilor climatice la nivel național și internațional a UNFCCC și a Protocolului de la Kyoto. Aceasta a acumulat experiență in promovarea tehnologiilor cu energie regenerabilă, în special cu resurse de biogaz și eoliene (Sakar, 2010: 49-50). Modelul indian poate fi exportat statelor vecine, precum Republica Populară Chineză sau Federația Rusă, în ale căror structuri predomină bariere care dezavantajează intrarea regenerabilelor pe piața energetică, deși conform unei statici din 2011, Rusia se afla pe locul 5 mondial în dezvoltarea energiei regenerabile (Swiss Business Hub Russia, 2012). În China, spre exemplu, energia eoliană era deja practicată la scară micro în anul 1998. Cu toate acestea, din cauza lipsei de experiență în domeniu, acest sector nu a putut fi dezvoltat la pragul de a avea o orientare pe piață. Aceasta a rămas mai mult la stadiu de cercetare, cu realizări puține și cu puțin sprijin financiar acordat din partea guvernului de la Beijing sau alți investitori (Taylor & Bogach, 1998:8).

Lucrarea de față tratează parcursul timid al dezvoltării energiei regenerabile nu doar pe seama dezinteresării parțiale ale guvernelor, ci și a modului cum funcționează sectorul financiar. În anul 2008, dintr-un total de 120 de miliarde de dolari învestiți în dezvoltarea sectorului energetic pe glob, mai puțin de 7 miliarde a fost alocat dezvoltării regenerabilelor (Wijkman & Rockström, 2013: 115). Am enunțat în acest capitol importanța cooperării dintre grupurile cheie ale procesului de guvernanță, și anume guvernul, ONG-urile, sectorul privat și societatea civilă. Sectorul financiar completează acest proces prin oferirea de capital și puterea de investiție. Băncile și instituțiile financiare împrumută tot mai des firme și companii expuse la riscuri ridicate în ceea ce presupune impactarea negativă a mediului. Această practică include o dobândă ridicată ca să complementeze riscurile ce și le-a asumat clientela (Wijkman & Rockström, 2013: 241). Realitatatea modului cum funcționează sistemul financiar a dus la câteva argumente ce încurajează schimbarea ei. O practică de aproape un secol este însă greu de înlocuit fără a avea o alternativă viabilă.

Faptul că industria de hidrocarburi este preferată pe lista acordării creditelor este rezultatul unui efect de tip spillover. Teoretic, se spune că o creștere a cererii pentru hidrocarburi ar atrage după sine conștientizarea faptului că resursele sunt pe cale să se epuizeze și că nevoia de a găsi înlocuitori este evidentă. Această teorie se dovedește parțial falsă. După anul 2000, când economiile Braziliei, Indiei și Chinei au crescut substanțial, cererea tot mai mare de hidrocarburi a dus la creșterea prețului pe volum. Fiindcă piața hidrocarburilor pare, la prima vedere, avantajos pentru antreprenorii sectorului energetic, cererile pentru credite cresc. Băncile acordă credite industriilor energetice convenționale care cresc și se își extind activitatea căutând noi rezerve, de pe urma cărora emisiile de dioxid de carbon cresc. De la Criza Financiară, însă, s-a demonstrat faptul că o creștere progresivă și accelerată a economiei nu intră în concordanță cu efectele ei negative asupra mediului și a contractelor de tip short-term.

Wijkman și Rockström propun reformarea sectorului financiar ținând cont de următoarele trăsături (Wijkman & Rockström, 2013: 246-247):

Aplicarea unui preț minim de 40 euro/tona de dioxid de carbon la evaluarea tuturor creditelor oferite companiilor cu activitate în dezvoltarea energiei fosile.

Obligativitatea companiilor energetice cu resurse fosile de a efectua rapoarte la fiecare trei luni privind impactul activității lor asupra mediului, atât terestru cât și aerian.

Înlocuirea creșterii capitalului pe termen scurt cu o formulă nouă de calcul care să plaseze valoarea pe termen lung.

Instruirea personalului băncilor și a instituțiilor financiare responsabile cu acordarea creditelor în domeniul dezvoltării durabile.

Folosirea eficientă a resurselor naturale, și implicit a energiei, a deschis numeroase dezbateri în domeniul nanotehnologiei și cum poate aceasta să influențeze dezvoltarea sectorului energetic. Nanotehnologia este un domeniu nou în lumea științifică, iar orientarea acestei ramuri pe construirea unor echipamente de ultimă generație în generarea curentului electric este o mare provocare. Nanotehnologia a fost studiată pentru prima dată în jurul aniilor 1980, deși anii 2000 a reprezentat perioada de vârf (Terekhov, 2012: 1).

Nanotehnologia este practic o revoluție a lumii științifice, promovată de către susținătorii ei ca viitorul dezvoltării sustenabile. Cu toate acestea, unele critici afirmă riscurile la care se expune, și anume capacitatea acestui domeniu de a fi folosit în scop militar, și mai puțin în energie, agricultură sau conservarea apei potabile (Beumer & Bhattacharya, 2013: 3). Nanotehnologia rămâne cunoscută pentru potențialul ei de a reduce costurile de producție prin prelucrarea materialelor într-un mod mai eficient.

Având în vedere unele scepticisme existente cu privire la dezvoltarea energiei regenerabile, cercetările în nanotehnologie îi pot oferi un avantaj. La momentul de față, sectorul regenerabilelor rămâne o alternativă economică viabilă pentru statele dezvoltate, în schimb costurile de instalare necesită un efort suplimentar din partea investitorilor și a actorilor politici. Dezvoltarea nanotehnologiei ar facilita echipamente energetice din resurse regenerabile mai avansate și ieftine, deși costurile actuale ale centralelor eoliene sau solare au scăzut cu mult în ultimele două decenii (IFC, 2011).

În cazul Indiei, Beumer și Bhattacharya au evidențiat două perspective ce încurajează investițiile în nanotehnologie, printre care: (1) creșterea economică și (2) reducerea sărăciei în regiunile defavorizate ale țării (Beumer & Bhattacharya, 2013: 11). Cercetăriile în nanotehnologie rămân însă la stadiul de proiecte cu un set consistent de lucrări publicate la nivel internațional.

Cercetările în nanotehnologie au atras grupuri științifice în peste 150 de țări, printre care SUA, state membre ale Uniunii Europene, China și Rusia. În ciuda ambițiilor academice exprimate și a numărului consistent de lucrări publicate la începutului aniilor 2000, statele occidentale au scăzut de pe pozițiile dominante (Terekhov, 2012: 3). Din 15.528 de publicații înregistrate din Rusia, între 1990-2010, aproximat 1.693 au fost înregistrate în 2010. Incluzând faptul că în 1990 au fost publicate doar 40 de lucrări, Federația Rusă a pierdut patru poziții pe scară internațională în numai 20 ani în ceea ce privește numărul de lucrări publicate în domeniu, pe an. (Terekhiv, 2012: 4). O variantă explicabilă este faptul că după căderea URSS-ului, mulți cercetători ruși au emigrat înafară, cum ar fi în Statele Unite sau în Europa.

Potențialul Rusiei în dezvoltarea nanotehnologiei rămâne, însă, una importantă și de viitor economiei rigide pe care a practicat-o Moscova de la Elțîn încoace. Cercetătorii ruși au participat ca autori și co-autori la două dintre cele mai prestigioase publicații, printre care Nature (9 publicații) și Science (13) (Terekhiv, 2012: 8).

În anul 2007, pentru a sprijini cercetarea și inovarea sectorul nanotehnologiilor, Duma de Stat a fondat Corporația Rusă a Nanotehnologiilor (Rusnano). Atribuțiile acestei instituții sunt de a coordona proiectele de dezvoltare și cercetare spre ramura nanotehnologiilor. Trei ani mai târziu, aceasta a fost transformată într-o societate pe acțiuni și obiectivele sale au devenit incerte (Terekhiv, 2012: 16).

Federația Rusă – între politică externă și dezvoltare energetică

Încheierea Războiului rece a presupus sfârșitul istoriei în accepțiunea lui Francis Fukuyama, dar și o redistribuție a puterii la nivel internațional de la un construct dual la unul multiplu. Numărul actorilor internaționali s-a înmulțit considerabil într-un sistem tânăr și reinventat, unde Occidentul a primit un nou înțeles ca Lumea Întâi sau state dezvoltate, în sens economic și social. Odată cu armistițiul ideologic încheiat între Vest și Est ce a dus la prăbușirea comunismului, conceptele de echilibrarea puterii în politica externă și interesul național au revenit principalele obiective ale guvernelor. Din nou, Realpolitik-ul a prevalat în sistemul internațional complex de după 1989.

Căderea URSS-ului a dus la o serie de reforme în Rusia după anul 1992. Economia națională a fost grav slăbită, în ciuda eforturilor făcute de către fostul lider Boris Elțîn. Trecerea de la impas spre o nouă formă de dezvoltare a Rusiei a fost remarcată în jurul perioadei 1999-2001, odată cu preluarea mandatului prezidențial de către Vladimir Putin în 1999, respectiv nefericitul eveniment din New York pe 11 septembrie 2001 ce a relansat-o pe Moscova în sistemul internațional ca unul dintre promotorii de pace și luptători împotriva terorismului. Reforma adoptată de Vladimir Putin a presupus o serie de etape, și anume: redobândirea identității pe plan internațional, reconsolidarea securității naționale și formarea elitelor. Secrieru definește acest proces ca pe o “construcție al ‘identității strategice’ a Rusiei” (Secrieru, 2008: 42).

Vladimir Putin este un practician înverșunat al Realpolitik-ului, înțelegând modul în care politica externă este cel mai eficient instrument pentru atingerea interesului național și reconsolidarea puterii în Asia. În accepțiunea lui Kissinger, conceptul de Realpolitik se concentrează asupra evitării conflictului și a cursei de înarmare „numai dacă principalii jucători ai unui sistem internaționali sunt liberi să-și adapteze relațiile reciproce la împrejurările în permanentă schimbare sau dacă sunt constrânși de un sistem de valori comune; sau și una și alta” (Kissinger, 2013: 117). În anarhia sistemului internațional predomină interdependența și simțul reciprocității. Studiile de securitate denotă faptul că în cazul în care un actor se înarmează, ceilalți vor copia gestul în vederea securizării propriei populații. Securitatea națională presupune atât creșterea potențialului militar, cât și securizarea resurselor naturale.

În cazul Federației Ruse, Secrieru definește o reinventare a Realpolitik-ului lui Vladimir Putin. După crize și eșecurile trăite între 1992-1999, Moscova a pornit de la premisa că este net inferioară economic față de competitorii ei pe piața globală, cu toate acestea nu a renunțat la aspirațiile sale de a reitera gloria Rusiei de altă dată pe arena internațională. Profitând de creșterea economică a statelor emergente și de instabilitatea creată în Orientului Mijlociu, administrația prezidențială și elitele de la Moscova au căzut de acord asupra formulării unei strategii de raționalizare a resurselor naționale și folosirea lor în mod eficient pentru a spori influența și puterea rusă (Secrieru, 2008: 157).

Sectorul energetic este un garant al supremației geopolitice ale Rusiei asupra zonei CIS și al parteneriatului strategic cu Uniunea Europeană și China. Totodată, acest garant este suplinit de o conducere centrală, structurată dintr-un conducător și un număr restrâns de elite care asigură guvernarea. Aceste elite sunt structurate în trei mari grupuri (liberalii, tehnocrații, siloviki), care împreună cu președintele Vladimir Putin formulează decizii privind sectoarele cheie ale geopoliticii și geoeconomiei rusești (Secrieru, 2008: 160). În accepțiunea lui Secrieru, “în regimurile politice cu nivel redus de contestare publică și competiție politică, viziunea dominantă asupra identității strategice este influențată în mare măsură de personalitatea țării” (Secrieru, 2008: 44). Vladimir Putin a realizat faptul că la baza eșecului administrației Elțîn a stat un mediu haotic, unde mediul intern a fost deschis, competitiv și pluralist. El a restrâns acesta prin controlul asupra mass-mediei și construirea unui sistem centralizat, monocentric (Secrieru, 2008: 45).

Resursele naturale existente în abundență la sfârșitul anului 1999, a dat speranța Kremlinului de a relansa economia țării prin naționalizarea resurselor și folosirea acestora ca produs de export, menit să îmbunătățească dezvoltarea economică pe termen mediu și lung. Printre resursele cele mai exploatate au fost cărbunele, gazul și petrolul, care s-a bucurat de o intrare mai proeminentă pe piața globală odată cu instabilitatea instaurată în Orientul Mijlociu (Secrieru, 2008: 171). Folosirea resurselor energetice în scop strategic a fost până la momentul de față punctul forte al Moscovei în relațiile internaționale. Creșterea cererii și scăderea rezervelor, în schimb, amenință economia Rusiei de a reveni la o nouă criză financiară, precum cea din anul 1998.

Dezvoltarea economică a Rusiei la începutul anului 2000 poate fi asemănător caracterizată ca statele africane sau ale Americii de Sud după terminarea celui de al Doilea război mondial, la nivelul de distribuire economică. Frank denotă existența metropolelor (core) ca un centru al dezvoltării, care distribuie capital treptat spre zonele periferice (satellites) (Chew & Lauderdale, 2010: 14). Aplicând acest concept Rusiei post-sovietice, observăm cum un număr restrâns de regiuni, majoritatea pe partea europeană a continentului euroasiatic, sunt principalul motor economic al țării, în timp ce restul sunt subdezvoltate și sărace, în principal cele din Siberia, unde populația este mai puțin numeroasă și în plină mișcare migratorie. În demersul dezvoltării zonelor urbane din Rusia, regiunile periferice din nord, est și sud-est devin tot mai subdezvoltate (Cowen & Shenton, 1996: 73).

Conform datelor furnizate în anul 2008, rezervele de gaz din Rusia au fost estimate la 43 miliarde de metri cubi – 23,4% din rezerva globală (Tarr, 2010: 4). Majoritatea acestor rezerve sunt deținute de către compania Gazprom, al cărui fost director executiv este Dmitri Medvedev, fost președinte și actualul prim-ministru al Rusiei. Exportul de gaze naturale reprezintă principalul venit pentru economia rusă, reprezentând totodată instrumentul de bază a Moscovei în politicile sale externe cu vecinătatea apropiată. Prezenta lucrare va trata similititudinile dintre conceptele diplomație energetică și dezvoltare energetică, în măsura în care sectorul energetic în Rusia este asociat expansiunii geopolitice ale Moscovei.

”Diplomația energetică” (Energy Diplomacy) joacă un rol esențial îm parteneriatele strategice ale Moscovei cu Uniunea Europeană și Asia. Diplomația energetică este practic strategia prin care Moscova aspiră la: (1) consolidarea pieței energetice în zona CIS, (2) deținerea unui procent însemnat din piața europeană, (3) deținerea pieței din zona Caspică, (4) extinderea pieței energetice ruse spre vecinătatea estică, (5) pătrunderea pieței ruse în America de Nord, și (6) intrarea în competiție cu OPEC (China Chemical Report, 2007).

Gazul și petrolul sunt principalele resurse naturale prin care Rusia își menține influența în zona CIS și statele europene care se alimentează cu gaz rusesc. De partea cealaltă, în schimb, Uniunea Europeană a întocmit o nouă directivă în ultimii ani pentru a dezvolta centrale electrice solare și eoliene. Zona CIS devine principalul client al resurselor energetice de proveniență rusească, deși tensiunile care au existat din 2006 dintre statele CIS și Rusia răcesc relațiile. Episodul din Ucraina din acest an confirmă temerile lui Vladimir Putin că statele occidentale, în frunte cu Statele Unite ale Americii, doresc să perturbe planurile geo-economice ale Moscovei la granița sa vestică. Totodată, Moscova demonstrează cum poate sfida practicile în materie de împrumut în Asia Centrală și de Sud. Cazul din 2012 cu Coreea de Nord este cel mai bun exemplu de acest fel, unde Moscova a renunțat la 90% din datoriile Phenian-ului, acumulat la 11 miliarde de dolari de pe vremea Uniunii Sovietice. Rusia avea să primească în schimb susținerea autorităților nord-coreene în construirea unei conducte pe spațiul lor ca să distribuie gaze naturale în Coreea de Sud (Zackary, 2014).

În același timp, Moscova nu doar îi iartă pe partenerii săi, dar îi și sancționează în funcție de interesele cu care este ghidat Kremlinul. În 1999, livrările către Kzahstan și Georgia au fost reduse până la nivelul unde nu putea fi achitat de către guvernele consumatoare (ABS Energy Research: 13). Sistarea livrărilor de gaz a fost politica externa cea mai folosită a Moscovei pentru a-și consolida poziția dominanta în Asia Centrală, de altfel.

Într-un articol publicat în 1999, Vladimir Putin a afirmat faptul că exportul resurselor naturale este cheia creșterii economice pentru următorii 50 de ani în Rusia (Price, 2007: 3). Această estimare nu a inclus dezechilibrele ulterioare apărute în sistemul internațional de la revoluțiile portocalii din CIS, criza economică de după 2008 și insurgențele din Ucraina din iarna lui 2013. Totodată, președintele a promulgat transferarea Ministerului pentru Protecția Mediului în subordinea Ministerului Resurselor Naturale, dând indirect undă verde companiilor energetice din Rusia să exploateze resursele energetice convenționale fără a ține seama de impactul negativ asupra mediului (Crotty, 2012: 2). Tehnologia învechită din sectorul industrial și energetic a condus în schimb la 50.000 accidente pe an și distrugerea a 70 milioane de hectare de tundră. Cantitățile de dioxid de carbon eliberate în atmosferă au crescut într-atât de mult temperatura în Rusia încât s-au înregistrat mai multe incendii în anul 2010 (Bobylev, 2005: 9; Wijkman & Rockström, 2013: 21).

Un alt aspect marginalizat de către Putin este modul cum fluctează piața în timp, dat fiind faptul că cererea pentru energie crește atât pe plan intern cât și pe plan extern. Din 2001, cererea pentru energie a crescut treptat în fiecare an cu aproximativ 5,8% (Price, 2007: 8). Pentru aceasta ne punem întrebarea: crește populația rusă, se dezvoltă industria sau asistăm la o migrație internă de la mediul rural la cel urban? În 2011, populația urbană reprezenta 73% din totalul populației. Aceasta descrește anual cu câte 0,22% conform statisticilor, adică cu câte 240900 de cetățeni. Luând în calcul cei 1,69 migranți/1000 de locuitori care emigrează, descreșterea populației este cauzată de emigrarea a 480 de persoane/an din mediul urban, în parte, și de alți factori precum rata sănătății scăzute sau sărăcia (CIA – The World Factbook, https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/rs.html). Creșterea cererii pentru energie în Rusia cu cei 5,8%/an este justificată de faptul că livrarea ei pe plan intern este ieftină, cel puțin în sectorul industrial, datorită subvențiilor acordate de către Moscova ca să încurajeze dezvoltarea. Asta determină administrația, în același timp, să exporte mai bine de jumătate din cantitățile de gaz extrase, ca să obțină profit. În cele din urmă, triunghiul se încheie cu statele din CIS, unde compania Gazprom încheie contracte cu guvernele naționale pentru a extrage energie ieftină în avantajul Moscovei. Acest ciclu vicios completează ceea ce reprezintă sistemul energetic creeat de Vladimir Putin.

Conform unui studiu efectuat de ABS Energy Research, Federația Rusă are o economie vulnerabilă, care este dependentă de modificările pieței energetice globale (ABS Energy Research: 1). De asemenea, subvenționarea energiei în sectorul industrial amenință cu supraconsumul și creșterea productivității excesive care va mări atât cantitatea emisiilor, cât și cantitatea deșeurilor. Această premisă este deconstruită atâta vreme cât nu este singura care se bazează pe resursele naturale fosile. Cât timp statele dezvoltate și emergente rămân în continuare dependente de consumul hidrocarburilor, Rusia are toată șansa de a profita de acest aspect și să acumuleze capital. Rezervele sale strategice o transformă într-o Germanie a lui Bismarck, unde se nasc diferite coaliții pentru a echilibra distribuirea puterii și să nu ajungă Moscova mai puternică decât își permit Statele Unite sau Uniunea Europeană (Kissinger, 2013: 117).

Începând cu anul 2000, parlamentul rus a adoptat o lege în 2006 prin care Gazprom a obținut rolul exclusiv de exportator de gaze din Rusia și „controlul total asupra rețelei de distribuție” (Secrieru, 2008: 172). Creștera constantă pentru energie, în schimb, și izolarea competitorilor, a provocat pene de curent în peste șapte regiuni din Rusia în iarna lui 2006-2007 (Price, 2007: 13). Fiindcă Gazprom nu a permis competitorilor să folosească conductele sale de gaz , aceștia au fost nevoiți să le ardă, deși ar fi fost folositor pentru consumul domestic al populației ruse.

Gazul reprezintă principala resursă pentru generarea curentului electric, extrasă și distribuită de Gazprom. Pentru că nu a înregistrat profituri mari pe piața europeană, Gazprom este nevoită să își păstreze o mare parte din piața internă și de zona CIS. O parte din gazul extras este exportat, iar cealaltă parte este livrată populației printr-o rețea de conducte asupra căruia Gazprom deține întreg controlul. Dintr-o cantitate de 669,7 miliarde de metri cubi extrase în 2013, în jur de 458 miliarde de metri cubi era destinat consumului (CIA – The World Factbook). După riscul la care s-a expus compania în iarna din 2006 spre 2007, Gazprom și-a anunțat intenția de a fuziona cu compania SUEK pentru a crește producția energiei electrice cu cărbune de la 15% la 35% până în anul 2020 (Price, 2007: 10).

Pe plan extern, Gazprom este subordonată Moscovei pentru a îndeplini planurile sale geopolitice în spațiul Euroasean. Cele mai cunoscute activități ale sale pe plan internațional au fost sistarea livrărilor de gaz statelor precum Belarus și Ucraina sau creșterea prețului la gaz pe mia de metri cubi, cum s-a întâmplat în Georgia înainte de războiul ruso-georgian. Gazprom este de altfel și promotorul dezvoltării unor conducte transnaționale, care să combată vechiul proiect Nabucco al Uniunii Europene. Printre acestea se numără Goluboi Potok-2 și Gazoductul Sud-Est European (Secrieru, 2008: 173).

În situația în care exportul resurselor fosile este folosit în scopuri geopolitice, este dificil de cuantificat posibilitatea ca această practică să se diminueze în viitorul apropiat în Federația Rusă. Strategia diplomației energetice rămâne totodată cartea prin care Rusia se face remarcată la nivel internațional. Iar aceasta se manifestă din interior spre exterior și cu precădere invers. Investițiile străine sunt rare în sectorul energetic rus, din cauza restricților aplicate de Moscova companiilor străine. Cazul Yukos din 2003 este cel mai cunoscut, când guvernul a interzis investitorilor europeni să participe la licitație. Un caz asemănător s-a întâmplat cu un an înainte, când compania Slavneft a fost scoasă la vânzare. Pe atunci a fost invitată și China să participe la licitație prin compania sa națională de petrol (CNPC – Chinese National Petroleum Company), însă a fost nevoită să renunțe cu o zi înainte când Duma de Stat a suplimentat legea privatizării din 1993 (China Chemical Report, 2007: 3; Secrieru, 2008: 172). Scrisă de Gaidan și Anatolii Chubais, Programul Privatizării Companiilor Mari de Stat din 1993 stipula faptul că nu mai mult de 38% din acțiunile unei companii din Rusia pot fi deținute de către acțtionari străini. În 2002, Kremlinul a schimbat această lege prin reducerea plafonului la 25%. Imediat după ce s-a votat această lege, CNPC a fost nevoită să se retragă de la licitația pentru Slavneft cu puțin timp înainte să înceapă(McFaul, 1995: 23; China Chemical Report, 2007: 3).

Cooperarea energetică dintre Rusia și fostele state sovietice este al doilea obiectiv al strategiei lui Vladimir Putin de a consolida poziția Moscovei ca un actor important la nivel continental. Interdependența Rusia-UE este prioritatea principală, urmată de zona CIS și în final cooperarea sino-rusă. Pentru Secrieru, “accentele geo-economice în politica externă rusă s-au manifestat cu cea mai mare intensitate în spațiul CIS” (Secrieru, 2008 : 177). Acest lucru rămâne discutabil. Consumul de gaze naturale în Uniunea Europeană acoperă 24% din întreg consumul resurselor energetice (Baldwin, 2009: 17). În spațiul CIS, ce este drept, datorită culturii post-sovietice împărtășite între Moscova și statele membre, cooperarea este mai mutuală. În genere, culturalismul ocupă o poziție dominantă în structura unui model de dezvoltare elaborat și practicat de către actori. Din această perspectivă putem considera Comunitatea Statelor Independente un partener mai important decât cel cu Uniunea Europeană. Cu toate acestea, instabilitatea acestui spațiu creează o zonă tampon între Rusia și NATO odată cu mișcările pro-occidentale ale politicienilor din respectivele guverne. Un parteneriat accentuat cu Uniunea Europeană este o garanție mai bună pentru economia Rusiei.

Dezvoltarea energetică din Asia Centrală este asigurată preponderent de Gazprom. Moscova a negociat contracte cu Kazahstan, Uzbekistan și Turkemistan în perioada 2010-2015, prin care Gazprom va exporta gaze naturale prin conducta Central Asiatică (Secrieru, 2008: 177-178). Kazahstan este o țintă a investitorilor ruși, printre cate Lukoil care a investit nu mai puțin de 1 miliard de dolari în dezvoltarea câmpurilor de petrol și gaz (Secrieru, 2008: 178-179). Prin multitudinea de proiecte pe care le-a asigurat în Asia Centrală, Kremlinul și-a consolidat poziția de furnizor în strategia sa de a reinfluența fostele republici sovietice de la căderea Blocului Comunist. Poziția ei dominantă, însă, este amenințată de apariția companiilor nord-americane și a Chinei în regiune. Un exemplu este conflictul dintre Lukoil și CNPC în achiziționarea unei companii canadiene din Kazakhstan din 2004, pierdută de compania rusă în fața instanței de judecată. Cu 4 miliarde de dolari CNPC a cumpărat compania canadiană PetroKazakhstan pentru a defini un proiect ce avea ca obiectiv transportarea petrolului din regiune în China (Rajan, 2009: 21). De când cele două state s-au întâlnit pentru prima dată în sistemul internațional, Rusia și China deobicei au împărtășit o relație duală: de competitiori și de parteneri în spațiul asiatic. Modul cum cele două se ciocnesc în parcursul lor geoeconomic asupra Asiei determină în mare parte modul cum statele asiatice subdezvoltate au puterea să se dezvolte.

Strategia energetică a Moscovei are accente agresive în Asia Centrală, predominată de sancțiuni și cu partenerii săi strategici, precum a fost Ucraina (Secrieru, 2008: 187). Printr-o sistare a gazului în 2006, întreaga comunitatea europeană a fost amenințată să rămână fără o parte din căldură sau curent electric. Deși benefică pentru supremația Moscovei în fața Vestului, această direcție îi poate creea probleme. În 2007, când Gazprom a mărit prețul gazului pe mia de metri cubi de la 130 la 230 dolari, guvernul lui Șaakașvili a adoptat o poziție pro-americană, în speranța de a se debarasa de sub dependența gazului rusesc și de a primi ajutor din partea Statelor Unite (Secrieru, 2008: 181). Acesta s-a acumulat cu războiul ruso-georgian care a izbucnit un an mai târziu. Ce este mai periculos pentru Kremlin este faptul că joacă o monedă care încet se “devalorifică”.

La momentul actual resursele de petrol și gaz sunt încă la mare căutare pe piața energetică globală, deși alternativele lor sunt dezvoltate concomitent. În Uniunea Europeană predomină discursul energiei regenerabile, unde Germania este campioană, iar în Statele Unite și Canda predomină discursul gazelor de șist. Dilema Moscovei este adoptarea energiei regenerabile ca un bun strategic. Într-o lume interdependentă, energia regenerabilă este subiectul mai multor discuții între statele cele mai dezvoltate și emergente. Apar tot mai multe parteneriate interguvernamentale, sociale și internaționale în aplicarea unor măsuri de implementare a energiei regenerabile pe piață. Pentru ca energia regenerabilă să fie considerată un instrument strategic, Rusia trebuie să aplice o nouă reformă de ordin economic și politic.

Direcțiile și perspectivele dezvoltării energiei regenerabile în Rusia

Am arătat în capitolul precedent modul cum sectorul energetic din Rusia este strâns legat de stategia politcii externe ale Moscovei. Prin cele câteva exemple enumerate, am demonstrat cum foamea hidrocarburilor la nivel mondial favorizează dominația Rusiei asupra regiunii și că aceasta va rămâne obiectivul principal al lui Vladimir Putin, Dmitri Medvedev și elita apropiată acestora la guvernare. În implementarea politicilor energetice nu putem exclude aspirațiile Kremlinului în geopolitică, geo-economie și geo-strategie. Aceste elemente funcționează interdependente una cu cealaltă și o analiză separată a acestora nu ar scoate în evidență realitatea post-dezvoltării Rusiei după căderea regimului Elțîn. Am arătat faptul că încălzirea globală este un fenomen real, care necesită reforme drastice în sectorul energetic, agricol, economic și inclusiv sectorul financiar. Modul cum Moscova se conformează acestei realități este crucială pentru supraviețuirea Asiei Centrale și de Sud și oferă o bună oportunitate statului rus să se angajeze împreună cu China și India în creearea unei dezvoltări sustenabile pe continent, care se poate redistribui mai târziu întregii lumi.

Am enunțat în primul capitol importanța dezvoltării energiei regenerabile în combaterea schimbărilor climatice cauzate de emisiile cu efect de seră. Convențiile internaționale și cercetările științifice conduse ONU și alte grupuri au concis o serie de obligații ale statelor de a-și reduce emisiile într-un număr de ani. În mecanismul 2 – Dezvoltarea mecanismelor curate, articolul 12 al Protocolului de la Kyoto, semnatarii au aprobat reducerea emisiilor cu dioxid de carbon ca o prioritate a dezvoltării și încurajarea înlocuirii echipamentelor energetice cu panouri solare în mediul urban și rural

(Clean Development Mechanism, http://unfccc.int/kyoto_protocol/mechanisms/clean_development_mechanism/items/2718.php). În 2011, la Coferința de la Durban s-a decis reducerea cantităților de emisii de carbon treptat în funcție de emisiile realizate. Astfel, dacă un stat emite peste 500 00 de tone de dioxid de carbon pe an, aceasta trebuie să își reducă treptat emisiile cu câte 0,5%. Cu cât un stat emite mai puțin dioxid de carbon, cu atât poate să reducă mai mult din plafon, cu până la 10% pe an (Framework Convention on Climate Change, 2012: 11, http://unfccc.int/resource/docs/2011/cmp7/eng/10a02.pdf). Fiind a patra în lume după cantitățile de dioxid de carbon emise, Rusia trebuie să își reducă anual emisiile cu câte 0,5%. Înlocuirea cărbunelui și a gazului din sectorul electricității și a căldurii, la nivel local, cu resurse regenerabile este calea cea mai simplă pentru a obține acest lucru. Drept pentru care Moscova a promulgat o serie de programe de dezvoltare ale energiei regenerabile ca substituent al resurselor fosile.

Încadrarea energiei regenerabile în agenda națională a federației datează de puțin timp, deși aceasta a ocupat o parte din munca de cercetare a fostei Uniuni Sovietice. În 1965 s-au înregistrat primele cercetări în folosirea biogazului ca un potențial înlocuitor energetic. Cu toate acestea, ieftinirea petrolului la mijlocul aniilor 80’ a lăsat acest proiect în stand-by până după anul 2000, când biogazul a devenit un subiect de discuție la nivel internațional (Swiss Business Hub Russia, 2012: 3). Cu toate că nu deține echipamentele cele mai moderne, Rusia este avantajată de teritoriul său vast, bogăția resurselor naturale și de ariile sale mari neacoperite de așezări umane. Includerea resurselor naturale în patrimoniul național a reprezentat primul pas a lui Vladimir Putin de a pretinde o hegemonie regională, dacă nu asiatică.

Conform art. 1 din legea federală nr. 28/1996 (ulterior modificată în legea 42/2003) privind raționalizarea energiei (energy savving), Moscova recunoaște următoarele resurse ca fiind regenerabile: energia solară, eoliană, geotermală, fluxul apelor naturale și temperaturile scoarței terestre. În același articol, sunt enumerate următoarele tipuri de combustibili alternativi, cotate sub prețul petrolului: gazul comprimat și condensat, biogazul, produși din biomasă, hidrocarburi și altele din aceeași categorie (Law on Energy Saving 1996-2003, http://www.lexadin.nl/wlg/legis/nofr/oeur/lxwerus.htm). Acest lucru înseamnă că Moscova nu recunoaște biomasa ca o resursă regenerabilă față de cum o apreciază alți specialiști dinafara țării. Drept urmare, dezvoltarea energiei regenerabile în Rusia cuprinde două abordări: cea apreciată de către elita conducătoare și cea a cercetărilor efectuate de către grupuri străine. O abordare de acest fel este includerea biomasei în schițarea celor șapte nișe pe care Rusia și le dezvoltă în direcția sustenabilității energetice (Swiss Business Hub Russia, 2012: 2). Cu toate acestea, vom trata acestea ca un întreg ca să delimităm perspectivele și investițiile (incomes) în contrast cu rezultatele obținute (outcomes) pe teritoriul rus, deși se vor pomenii câteva pentru a creea imaginea de ansamblu. Dacă includem produșii din biomasă și biogazul în familia resurselor regenerabile, este o problemă strict cantitativă, neinfluențând concluziile pe care le vom extrage din această teză de cercetare.

Reiterăm faptul că dezvoltarea unor echipamente care să genereze curent electric sau căldură din resurse regenerabile necesită folosirea unor materiale specifice. Spre exemplu, pentru a construi o turbină eoliană, este nevoie de aluminiu, cupru, oțel, beton precomprimat, material plastic armat și câteva materiale magnetice (Ancona & McVeigh, 2001: 5). Panourile solare, în schimb, sunt făcute din dioxidului de siliciu (obținut din cuarț) și pentru evitarea reflecției solare se folosește adesea dioxidul de titaniu (http://www.madehow.com/Volume-1/Solar-Cell.html). Rusia ține o cantitate însemnată din resursele natruale și minerale folosite pe glob în industria manufacturieră și energetică. Înloc să fie exportate, îngăduim ca resursele ce servesc drept materiale pentru dezvoltarea regenerabilelor să fie folosite în infrastructura lor. Spre exemplu titaniul ocupă în Rusia aproximativ 22% din cantitatea totală extrasă de pe întreaga suprafață a globului. Problema cu care se confruntă Rusia, în schimb, este lipsa de investiție și tehnologie în extragerea resurselor din zonele izolate, precum Siberia sau din zona Artică (http://www.azomining.com/Article.aspx?ArticleID=44).

Actele normative ale Moscovei ce compun strategia de dezvoltare energetică cu resurse regenerabile sunt Conceptul Economic și Social al Dezvoltării Durabile pentru 2020, Strategia Energetică pentru 2030, Doctrina Climatică și Programul de Stat pentru Eficientizarea Energiei (Stat Program for Energy Efficieny). Obiectivele principale ale Moscovei în aceste inițiative sunt:

reducerea impactului negativ asupra mediului și satisfacerea cererii pentru energie.

folosirea în mod rațional a combustibililor fosili.

menținerea gradului de sănătate în rândul populației.

diversificarea surselor de energie și reducerea prețului la energie.

descentralizarea distribuitorilor de energie și căldură (IFC, 2011: 6).

Cu toate că Rusiei nu îi este străină tehnologia regenerabilelor, puține obiective au fost atinse în decursul ultimelor ani, în special în direcția energiei solare. Regiunile care beneficiază cel mai mult la momentul de față de surse de energie regenerabilă sunt la est de Marea Neagră. Explicația este și simplă: accesul resurselor fosile este redus și dificil, ceea ce a facilitat dezvoltarea centralelor pe energie regenerabilă în zonă. Regiunile izolate energetic în Rusia sunt Krasnodar Krai, Stavropol Krai (Sud-Vest), Arkhangelsk, Republica Carelia (Nord), Bashkiria, Tyva (Sud) și Buryativa (Sud-Est) (Kiseleva, Rafikova & Shakun, 2012: 2). Dezvoltarea parcurilor eoliene și solare reduc, de altfel, costurile de surse și timp față de o extindere a conductelor de gaz.

Într-o analiză realizată de Kiseleva, Rafikova și Shakun, centralele electrice locale (autonome) au crescut considerabil față de cele de stat. Între 2001-2007, centralele de stat au generat în total 9,6 GW. Centralele locale, în schimb, au generat în total 13,4 GW în aceeași perioadă (Kiseleva, Rafikova & Shakun, 2012: 2). De aici concludem faptul că la nivel central procesul este mai lent și câștigul mai mare vine din partea guvernlui local și al sectorului privat. În sectorul privat, însă, predomină problema awareness-ului ecologic și care sunt beneficiile investiției în energie regenerabilă și managementul mediului.

Conform certificatului internațional ISO 14001, care vizează responsabilitatea firmelor asupra mediului înconjurător, mediul privat rus este sceptic asupra acestui regulament. În accepțiunea lui Crotty, firmele din Federația Rusă se conformează la ISO 14001 combinând următorii factori: profit, parteneriat și respectarea regulamentului (http://www.iso.org/iso/theiso14000family_2009.pdf). Pentru multe dintre companiile prezente în Samara Oblast, Volgograd Oblast și Stavropol Krai, prioritar este evitarea sancțiunilor de mediu și nu îmbunătățirea managementului de mediu. Samara Oblast și Volgograd Oblast sunt cunoscute ca regiuni puternic industrializate, în timp ce Stavropol Krai este atât industrial cât și agricol (Crotty & Rodgers, 2012: 1-3).

Cu toate că deciziile privind dezvoltarea energetică în Rusia revin guvernelor locale și celui central de la Moscova, sectorul privat are un rol cheie în asigurarea investițiilor, având în vedere restricțiile impuse de Putin investitorilor străini de a nu deține mai mult de 50% din acțiunile unui proiect. În cazul în care un investitor străini dorește să preia mai mult de 50% din acțiuni, acesta are nevoie de aprobarea Comisiei Energetice, prezidată de prim-ministru. Cu toate acestea, nu i se va permite să dețină tot proiectul în proporție de 100% (Crotty & Rodgers, 2012: 20). În cazul unei investiții slabe din mediul autohton, însă, se reduce competivitatea și acest lucru explică de ce dezvoltarea energiei regenerabile în Rusia nu și-a atins obiectivele propuse de până acum. În aliniatul 2 și 6 din art. 2 al legii federale nr. 57/2008, se specifică faptul că grupări străine, printre care state sau organizații internaționale, chiar și cele formate în Federația Rusă, nu pot ocupa o majoritate din acțiunile întreprinderilor considerate de importanță strategică pentru Moscova, cu excepția investițiilor străine semnate în parteneriat cu guvernul rus (Procedures for Foreigh Investments in the Business Entities of Strategic Importance for Russian National Defence and State Security, http://www.lexadin.nl/wlg/legis/nofr/oeur/lxwerus.htm). Fiind vorba de sectorul energetic, care este de o importanța strategică, investițiile trec printr-un proces birocratic îndelungat, unde la vârful piramidei se află statul rus. Această structură monocentrică riscă să descurajeze investitorii în a participa la dezvoltarea proiectelor propuse în domeniul energiei regenerabile.

Dintre nișele cele mai dezvoltate în generarea energiei regenerabile este cea eoliană, condusă de compania RusHydro. Aceasta a creat 10 parcuri eoliene cu capacitate mare și 1600 parcuri de mici dimensiuni, folosite doar la 25% din potențialul lor maxim, generând aproximativ 175 000 MW (Swiss Business Hub Russia, 2012: 4). Acestea sunt instalate mare parte în regiunile dintre Marea Neagră și Marea Caspică, deși proiecte ambițioase sunt pregătite pentru Munții Caucazului de Nord. Conform obiectivelor stabilite în Strategia Energetică pentru 2030, Rusia ar urma să consume 4,5% din totalul energetic consumat din regenerabile, numai dacă până atunci se vor instala noi centrale care să genereze până la 25 GW în total. Aceleași obiective au stabilit ca până în 2010 consumul să crească cu 1,5 %, deși atingerea acestei ține a eșuat. Pentru 2015, ținta Moscovei este fixată la 2,5%, deși este puțin probabil să se întâmple. În 2010, spre exemplu, sub 1% din energia consumată în Rusia provenea din resurse regenerabile (IFC, 2011: 8-11).

În Conceptul Economic și Social al Dezvoltării Durabile pentru 2020, Moscova și-a luat angajamentul de a creea o economie competitivă și inovatoare, de oferi standarde de viață adecvate cetățenilor săi, de a-și consolida securitatea națională și de creea sectoare economice puternic tehnologizate în acest parcurs (http://government.ru/en/info/6217; IFC, 2011: 11). În scenariul propus de IEA (International Energy Agency), consumul hidrocarburilor va scădea semnificativ până în anul 2030, timp în care consumul celor regenerabile se vor dubla de la 7 la 14% pe glob (IFC, 2011: 12). Pentru aceasta, Rusia este nevoită să mărească ritmul dezvoltării sectorului regenerabilelor până la acea perioadă, altfel riscă să își pericliteze economia. Fiindcă consumul de regenerabile în Rusia a fost sub așteptări în 2010 cu aproape un procent, este doar corect să estimăm că este nevoită să își dubleze producția propusă pentru a recupera handicapul. Ca producția să se mărească, trebuie să crească investițiile.

Investiția este elementul de bază în asigurarea dezvoltării și durabilității unei piețe economice. În teorie, una dintre atribuțiile guvernelor ruse este atragerea investiției din sectorul privat pentru finalizarea proiectelor propuse la nivel de comunitate. Este un fenomen al descentralizării ce are ca scop dinamizarea dezvoltării și reducerea costurilor din bugetul național. Moscova ar fi obligată să ofere un pachet de legi și norme care sa reglementeze modul de utilizare a centralelor cu energie regenerabilă, astfel încât mediul privat implicat în proiecte să își recupereze investițiile și prețul pe kW să dezvolte un mediu competitiv pe piața energetică. Există, însă, o mare dilemă la nivelul aparatului decizional al guvernului: modul cum se va calcula tariful pe furnizarea energiei regenerabile în Rusia. Aceste discuții au fost reluate la nivelul comunității europene în strategia Comisiei de a mări cantitatea de energie regenerabilă consumată prin implementarea tarifelor fixe, model ce a fost promovat în majoritatea piețelor energetice de pe glob. (IFC, 2011: 21). Pentru a garanta succesul intrării regenerabilelor pe piața internă, impunerea tarifului fix trebuie făcută gradual, astfel încât să păstreze dinamică pieței energetice. În stabilirea prețurilor la energia furnizată din resurse regenerabile, piața se împarte în trei categorii, și anume: state care se folosesc de tarifele fixe (feed-in tariffs), cele care recurg la licitații (auctions) și cele care se folosesc de ambele modele (IRENA, https://www. irena.org/DocumentDownloads/ events/ 2012/ November/ Tariff/ 1_Rabia_Ferroukhi.pdf). În Federația Rusă, fixarea tarifului pe canitatea de kW provenită din resurse regenerabile se realizează prin două maniere ușor diferențiate una de cealaltă. Prima este tariful fix și a doua sistemul premium de tarifare. La nivel general acceptat, cele două presupun una și același lucru, deși diferă prin mici particularități. Tariful fix include o garanție la cumpărare prin care care energia regenerabilă este separată de restul pieței energetice. În folosirea sistemului premium, energia regenerabilă este subiect al piețe energetice tradiționale, luate în ansamblu (IFC, 2011: 35). Întrebarea vine dacă un tarif unic pe energia regenerabilă produsă creează un cadru sustenabil sau dacă aceasta trebuie să se conformeze cu prețurile deja existențe pe piața energiei provenite din cărbune sau gaz. În practică, s-a demonstrat în cele din urmă că tarifele fixe reduc riscurile financiare și costurile la livrare (Stokes, 2013: 1). Cu toate acestea, state precum Brazilia, Mexic, Chile sau Germania se folosesc de modelul licitațiilor în stabilirea prețului pe kWh (IRENA, https://www.irena.org/DocumentDownloads/events/2012/November/Tariff/1_Rabia_Ferroukhi.pdf). În Uniunea Europeană, singurele care se folosesc de sistemul premium sunt Olanda și Danemarca. În schimb Spania, Estonia sau Slovenia preferă să lase la hotărârea operatorilor să aleagă între cele două sisteme (IFC, 2011: 35).

În accepțiunea lui Stokes, tarifarea la un preț fix a energiei regenerabile aduce o serie de avantaje, printre care: (1) ridică barierele în creearea de noi proiecte regenerabile, (2) facilitează dezvoltarea tehnologică, (3) creează stabilitate în rândul investitorilor implicați și (4) fiindcă contractele individuale nu trebuie negociate, creează diversitate în rândul societății (Stokes, 2013: 2). Pe de o parte, a permite furnizorilor să negocieze prețul pe kW crește competitivitatea în rândul operatorilor. Pe de altă parte, fluctuația dintre prețuri ar atrage mai puțini investitori, ceea ce ar conduce la o dezvoltare tehnologică mai lentă a acestui sector. O măsură adoptată de către guvern a fost returnarea returnarea unei părți din investiția produsă pe proiect. Acest lucru a fost prevăzut în rezoluția nr. 426/2008, adoptat de către Ministerul Energiei și semnat de Vladimir Putin. Condiția ca o parte din sumă să fie returnată este ca proiectul să nu aibă o capacitate electrică mai mare de 25 MW (http://cis-legislation.com/document.fwx?rgn=23638).

În Strategia Energetică pentru anul 2030, spre exemplu, Moscova estima un capital între 217 și 334 de miliarde de dolari ce trebuie învestit în dezvoltarea regenerabilelor. Aceste estimări fiind făcute la prețurile din 2007, capitalul poate să scadă sau să crească în funcție de evoluția pieței materiilor prime (IFC, 2011: 18). În această privință, licitarea prețului pe cantitatea de energie produsă din regenerabile este soluția viabilă pe termen scurt, în schimb o descurajează pe termen lung.

Germania a stabilit prețurile sub formă de licitații ce au mărit prețul la energie înloc să îl scadă. Aceasta s-a datorat faptului că guvernului de la Berlin a decis din 2011 să înlocuiască energia nucleară cu cea eoliană și solară până cel târziu în 2020, fără să țină cont de faptul că această tranziție se face într-un timp mai îndelungat într-o economie unde cererea pentru energie crește (Johnson, 2014).

Propunerea lui Dögl, privind intrarea companiilor germane ce produc echipamente generatoare de energie regenerabilă pe piața rusă, este doar o parte a soluției la criza energetică ce pândește economia Germaniei (Dögl, 2009: 2). Un posibil scenariu ar presupune un tratat bilateral între cele două guverne, în care Berlinul va oferi echipamentele necesare pentru ca Moscova să își dezvolte sectorul regenerabilelor la un nivel perfomant și să furnizeze Germaniei energie electrică și căldură la un preț scăzut. Asta ar presupune ca Moscova să păstreze tariful fix ca singurul mecanism economic prin care va calcula prețul la energia provenită din regenerabile, de pe urma căreia vor crește investițiile. În această ipoteză am preluat considerentele lui Stokes. Astfel, se vor dezvolta mai multe parcuri energetice din surse regenerabile, care vor acoperi atât cererea internă cât și cea din Germania. Tratatul va cuprinde un preț fix pe care guvernul german va trebui să-l achite într-un număr de 15-20 de ani. Tot în cadrul acestui tratat, Moscova va beneficia de reduceri pe materialele de construcții în funcție de performanța și obiectivele atinse.

Chiar dacă am presupune că Federația Rusă este un caz excepțional la nivelul relațiilor internaționale și la modul cum aceasta se dezvoltă din punct de vedere economic, nu putem exclude faptul că în domeniul energiei regenerabile parcurge un drum asemănător cu ale altor state dezvoltate. Drept urmare, ne întrebăm dacă cazul Germaniei va fi retrăită și în economia Rusiei în următorii 20 de ani. În mod cert, aceasta depinde de modul cum Moscova va trata problemă energetică din acest moment mai departe. Problema cu Ucraina și Republica Moldova creează cu siguranță o situație de discomfort administrației ruse, dar nici de departe mai mult decât ultimele declarații ale oficialilor Uniunii Europene care amenință să rupă orice relație energetică cu Rusia.

În contrast cu evoluțiile actuale pe arena europeană, inderpedența energetică cunoscute între Federația Rusă și statele membre ale Uniunii Europene coexistă și în materie de dezvoltare a energiei regenerabile, asta cel puțin la modul cum ele evaluează aproape identic costurile energiei electrice din resurse regenerabile (IFC, 2011: 35). Conform Directivei 28/2009/CE, statele membre se pot alătura proiectelor de dezvoltare a energiei regenerabile în state non-europene, sub formă de parteneriate ( joint venture). Această directivă prevede drept obiectiv ca minim 20% din energia domestică consumată să provină din regenerabile până în anul 2020, și electricitatea produsă din regenerabile să ajungă la 35% (Directive 28/2009/CE, http://www.ch2oice.eu/index.php?option=com_content&task =view&id=36&Itemid=46). Fiindcă statelor membre le este permis să își atingă obiectivele prin folosirea unor terți ca furnizori, Rusia ar putea beneficia de sprijinul Uniunii Europene pentru a finaliza proiectele ce le are în plan în dezvoltarea energiei regenerabile pe teritoriu. Acest lucru îl putem aprecia la nivel teoretic, dar în practică trebuie să reconsiderăm această poziție, cand avem de față tensiunile geopolitice dintre Vladimir Putin și statele din Occident în ceea ce privesc insurgențele actuale din Ucraina. Totodată, nu putem exclude nici faptul că energia, indiferent de natura de proveniență, este de o importanță strategică și face parte din securitatea națională a Rusiei.

Chiar dacă am fi de acord cu propunerea lui Dögl privind intrarea firmelor germane pe piața energetică rusă pentru a investi în regenerabile, acestea sunt supuse unui aparat birocratic rigid, unde ar fi controlate direct sau indirect de către Moscova. De acesta punctăm faptul că dacă Federația Rusă va continua să dezvolte structuri energetice din regenerabile, acesta va trebui să o facă cu tehnologie importată și în cadrul unui mecanism administrativ propriu. În aceeași măsură, trebuie să existe o alternanță de la tariful fix la sistemul premium de tarifare și nu în ultimul rând subvenționarea energiei tradiționale în sectorul industrial trebuie treptat să se diminueze, astfel încât să favorizeze consumului energiei regenerabile.

În accepțiunea lui Altvater, înlocuirea resurselor energetice fosile cu regenerabile nu poate avea loc fără schimbări radicale, ce includ restructurări economice, politice și sociale, pe care le grupează într-o așa numită revoluție solară. De asemenea, accentuează faptul că piața economică globală trebuie restructurată având la bază relația dintre actori și că aceasta trebuie să se realizeze în calitativ, astfel încât acestea să nu slăbească (Simon, 2006: 29,31). Într-o economie duală cum este cea a Rusiei, este dificil de conceput o schimbare radicală, cel puțin nu în forma în care este format guvernul actual. Majoritatea capitalului economic provine din exportul resurselor naturale, predominat de gaz, petrol și lemn (Tarr, 2010). În spatele acestei economii, însă, domină o economie subdezvoltată. Conform datelor furnizate de Banca Mondială, Rusia înregistra un deficit de 2,7% în anul 2012. La asta adaugăm datoria publică care a ajuns la 8% din PIB și rata de șomaj de aproape 6% în 2013 (The World Bank, http://data.worldbank.org/indicator/GC.BAL.CASH.GD.ZS; CIA – The World Factbook, https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/rs.html). De aici putem trage concluzia că aparatul economic din Rusia nu funcționează în mod sustenabil, și mai mult, în ciuda exporturilor masive de resurse energetice, cheltuielile publice nu sunt acoperite, astfel mărind deficitul bugetar.

Ca atare, cu o economie și industrie învechită, putem considera Federația Rusă un stat dezvoltat? Nu. Dar unul în dezvoltare? Posibil. Pentru Gunder Frank, subdezvoltarea este cauza istorică a aceluiași proces pentru care există state dezvoltate: dezvoltarea capitalismului însuși (Peet, 2009: 181). Este, însă, ridicol să plasăm Rusia ca un stat subdezvoltat, în dezvoltare sau dezvoltat. Depinde în mare măsură de perspectiva cu care a fost abordată în statistici și cu ce indici au fost cuantificate rezultatele. Spre exemplu, speranța la viață a crescut din 2004 de la 65 de ani la 70 de ani în 2012. Asta înseamnă o îmbunătățire a nivelului de trai a cetățenilor ruși. În schimb, creșterea PIB-ului a s-a oprit în anul 2007 la 9%, de unde a căzut până la 3% în anul 2012. În 2009, când Gazprom a înregistrat profit pentru prima dată pe piața externă, PIB-ul Rusiei era de -8%, o scăder dramaticăe în numai 2 ani. Pe de o parte o punem pe seama războiului ruso-georgian ca fiind unul dintre cauzele principale ale acestei descreșteri. Pe de altă parte, evaluând creșterea PIB-ului la doar 5% în 2010, excludem factorii externi ca singurele cauze ale încetinirii dezvoltării economice ale Moscovei (World DataBank, http://databank.worldbank.org/data/views/reports/tableview.aspx; IFC, 2011: 25).

În direcția sustenabilității economice ale Rusiei am abordat indicele privind accesul populației la curent electric. Fiindcă nu există date exacte privind procentul populației care are acces la curent electric, nici în baza de date a Băncii Mondiale, ne vom concetra asupra infrastructurii electrice prezente în teritoriu.

Fig. 1 – Infrastructura electrică din Federația Rusă (sursa: http://www.rao-ees.ru/en/business/report2001/4_1-1.jpg)

În figura 1 avem harta infrastructurii electrice în Federația Rusă. Din ce putem observa, exceptând Siberia, nord-vestul și estul țării sunt slab dezvoltate din punct de vedere energetic, ceea ce conduce la migrația populației din acele zone înspre vest și sud-vestul țării. Acest fapt explică creșterea populației din mediul urban la peste 70% din populația totală. Totodată, justifică creșterea cererii pe piața energetică pe care am discutat-o mai devreme. Drept pentru care, oferim scenariul real al dezvoltării energetice regenerabile în Rusia și cel propus de noi.

În scenariul real, Rusia trebuie să se conformeze obligaților pe care și le-a asumat la semnarea protocolului de la Kyoto, și anume reducerea emisiilor cu efect de seră. Acest lucru înseamnă înlocuirea resurselor fosile din infrastructura actuală a producției electrice cu resurse regenerabile precum lumina soarelui, puterea eoliană sau cea hidrocentrală. Obiectivul Moscovei este ca 4,5% din energia totală consumată pe piața domestică să provină din resurse regenerabile în 2020. În prognoza făcută pentru 2010, sectorul regenerabilelor acumula doar 0,5% din producția totală, mai puțin cu un procent (IFC, 2011).

În scenariul al doilea, migrația este un factor determinant în dezvoltarea unui stat. Aceasta poate debalansa stabilitatea economică, dacă raportul dintre emigrare și imigrare devine prea mare. Crește riscul suprapopulării în regiunile unde populația emigrează. Acest lucru poate explica penele de curent în iarna lui 2006-2007 din regiunile St. Pettersburg, Moscova și regiunile învecinate. În același timp, suprapopularea unei regiuni crește emisiile cu efect de seră, ceea ce ne duce la următoarea premisă: necesitatea ca regiunile izolate economic să iasă impas prin dezvoltarea unei infrastructuri energetice în zonă. Pentru ca aceasta să aibă succes, guvernul trebuie să realizeze un sistem echitabil prin care banii investiți în regiuni să fie rambursate abia după un număr de ani, după ce economiile lor au crescut. Impunerea unui tarif fix va putea facilita contracte pe termen lung între operatori și consumatori. Drept urmare, în scenariul propus de noi, dezvoltarea energiei regenarbile trebuie să se desfășoare atât ca un înlocuitor al energiei curente generate, cât și pentru dezvoltarea economică a zonelor izolate, unde necesitatea mai multor locuri de muncă este evidentă. Dezvoltarea energiei regenerabile va crește numărul locurilor de muncă și va încetini fluxul migratoriu din interiorul țării (Swiss Business Hub Russia, 2012).

Completăm scenariul nostru și cu faptul că Moscova își consumă eforturile pe partea europeană, când ar putea defapt să dezvolte un parteneriat energetic pe regenerabile cu pilonii asiatici, printre care China, India sau Coreea de Sud. Parteneriatele asiatice nu sunt o noutate pentru Vladimir Putin, care a apropiat Rusia de China prin 2001 într-un parteneriat strategic și de cooperare energetică. Cu toate acestea, interesele contrarii ale celor două guverne de-a lungul aniilor au încetinit ceea ce Putin ar fi sperat să fie un parteneriat viabil pentru exportarea resurselor naturale din Siberia și Estul Extrem în nord-vestul Chinei. Trebuie să apreciem totuși faptul că în viitorul apropiat Uniunea Europeană își reduce depedența față de gazul rusesc, iar renașterea parteneriatului cu China pare soluția cea mai optimă pentru Kremlin. În schimb, înloc de un parteneriat energetic cu resurse fosile, propunem un parteneriat energetic cu resurse regenerabile, iar asta pentru că ambele fac eforturi în dezvoltarea acestui sector.

Cu un ritm de dezvoltare accelerat, cererea pentru energie crește îngrijorător de mult în China din ultimii ani. Pentru aceasta, autoritățiile chineze dezbat în mod tot mai serios includerea tehnologiilor regenerabile în generarea curentului electric și al căldurii în sectorul industrial. Taylor și Bogach estimau deja în anul 1998 importanța dezvoltării energiei regenerabile la scară mare în China, astfel încăt să potolească cererea pentru energie în industrie (Taylor & Bogach, 1998: 5). În anul 2010, consumul energetic din Asia, cu excepția Japoniei, l-a depășit pe cel al Americii de Nord, iar aceasta va avea să crească până la peste 36% în anul 2020 (Hammons, 2011: 9). Acest lucru nu poate denota decât un real potențial pentru dezvoltarea energiei regenerabile în zonă, fără a mai pomeni faptul că rezolvă problema poluării în care China este codașă. Cu toate că proiecte au fost realizate de mici dimensiuni, acestea nu au putut intra pe piața, lăsându-le în stadiul de cercetare. În programul de dezvoltare a energiei regenerabile ce viza perioada 1996-2010, guvernul chinez și-a luat angajamentul crește producția energetică din regenerabile. Cu un relief și climat propice, China ar urma același drum cu al Rusiei în includerea și mărirea volumului de regenerabile pe piața energetică națională (Taylor & Bogach, 1998: 7).

Revenind asupra parteneriatului sino-rus existent, delimităm următorul aspect: relația dintre Federația Rusă și Republica Populară Chineză se datorează unei antipatii pentru NATO și hegemonia americană, din care s-a născut nevoia economică și energetică ca un efect al acestei culturi anti-occidentale. Premisa noastră este că de la căderea proiectului Angark-Daqing (Gullick, 2007), cele două guverne se pot reorienta pe dezvoltarea energiei regenerabile, care să alimenteze estul Rusiei și partea de vest a Chinei.

Fig. 2 – Infrastructura electrică din Republica Populară Chineză (sursa: http://voprosik.net/wp-content/uploads/2013/02/Китай-yгoльныe-элeктpocтанции.jpg)

În figura 2 avem harta infrastructurii electrice din China, iar din ce putem observa, cu excepția complexului energetic din Daqing, nu există alte rețele electrice care să parcurgă partea de vest a țării. Asamblând zonele izolate ale Rusiei din Siberia și est cu vestul Chinei, avem o intra-regiune slab dezvoltată și fără sursă de energie. Pornind de la aceeași ipoteză cu cea enunțată în cazul Rusiei, există șanse de creștere economică în zonele subdezvoltate ale Chinei prin dezvoltarea energiei regenerabile, printre care parcuri solare sau turbine eoliene. De asemenea, reorientarea parteneriatului strategic sino-rus pe regenerabile va avea un impact și asupra strategiei energetice ale statelor învecinate, care se vor folosi de rezervele Rusiei sau Chinei pentru a-și alimenta piața domestică. Având pe de o parte succesul revoluției verzi din India și climatele din Rusia și China, putem fi martorii unei axe strategice pe dezvoltarea energiei regenerabile. Această posibilă realitate ar putea genera energie care să fie exportată statelor subdezvoltate din Asia de Sud, după cum le-a prezentat Wijkman și Rockström (Wijkman & Rockström, 2013: 115).

Ca să putem conclude un parteneriat asiatic pe o nișă de dezvoltare ecologică și sustenabilă, trebuie mai întăi să îi găsim lacunele ce ne vor folosi ca și argument. Practica guvernelor naționale a relevat faptul că acestea recurg la reforme noi doar în cazul unor amenințări iminente. Puține au fost din cazurile în care un guvern a adoptat o serie de măsuri ecologice sau sustenabile doar pentru că așa este mai bine. În majoritatea cazurilor, guverne s-au imobilizat după ce anumite evenimente nefericite au avut loc deja. Spre exemplu, dezastrul de la Fukushima din 2011 a convins Germania să renunțe treptat la energia nucleară, așa cum Directia 28/2009/CE a fost lansată de pe urma primelor semne clare de epuizare a resurselor energetice fosile. Nu putem exclude programele de dezvoltare ale energiei regenerabile în Rusia, fără a considera problemele energetice cu care Asia se confruntă. Studiile în domeniu s-au orientat pe relația Rusia cu Uniunea Europeană, în schimb Moscova este mai apropiată statelor asiatice decât de cele europene.

În accepțiunea lui Hammons, securitatea energetică din zona Asia-Pacific este amenințată de următorii factori:

Creșterea dependenței pentru resurse fosile și incapacitatea guvernelor de a le face față pe termen lung.

Deteriorarea mediului ca rezultat al industrializării masive precum cea existentă în Republica Populară Chineză

Ambiția creșterii puterii nucleare ca rezultat ale securității slabe asupra rezervelor și producției energetice din uraniu.

Infrastructuri energetice vulnerabile la nivel regional și o rețea de transport subdezvoltată (Hammons, 2011: 13).

Conform statisticilor APEC, ponderea cărbunelui în energie a crescut de la 29,3% în 1990 la aproape 39% în 2011. Rusia a contribuit substanțial la această creștere, peste 52% din producția electrică provenind din cărbune, mai mult decât în celelalte state membre (APEC, 2013: 16-17). Drept pentru care punem întrebarea: în cazul înlocuirii cărbunelui în producția energetică din Rusia cu resurse regenerabile, va avea aceasta un impact asupra dezvoltării regionale? Vor urma și alte state acest exemplu? Va putea Moscova să exporte experiența sa statelor asiatice în vederea creării unui model sustenabil de dezvoltare specific spațiului asiatic? Există un model de dezvoltare specifică Moscovei în domeniul strategiei de dezvoltare a energiei regenerabile? Cu siguranță putem include întreaga experință acumulată până la momentul de față a Moscovei într-o agendă, dar nu putem să o numim model. După cum am afirmat anterior, dezvoltarea energiei regenerabile în Rusia este produsul unui proces amplu în care a participat indirect, cât și direct, Uniunea Europeană. Printre cele mai ambițioase proiecte ale parteneriatului UE-Rusia în sectorul energetic al regenerabilelor reprezintă proiectul WINDTEC, cu toate că marea ambiție a Moscovei este finalizarea proiectului Penzhin – probabil cea mai mare centrală hidroelectrică maremotrică, capabilă să genereze până la 86 GW (IFC, 2011: 68; Swiss Business Hub Russia, 2012: 4). În cele din urmă, dezvoltarea energiei regenerabile în Rusia este un mix de expertiză europeană și securitate națională a Moscovei.

Conform declarațiilor făcute de președintele Comisiei Europene, Herman van Rompuy, statele membre ale Uniunii Europene sunt nevoite să își reducă dependența la gazul rusesc, în caz contrar va urca această dependență la 80% în anul 2035 (http://voiceofrussia.com/news/2014_03_21/EU-moves-to-reduce-energy-dependency-on-Russia-Van-Rompuy-2608/). Această hotărăre contravine planurilor Directivei 28, având în vedere că unele state membre sunt lipsite de cantitatea de resurse regenerabile necesară pentru a deveni independente energetic. Conform articolului 16, acestea pot investi în state non-europene pentru a-și atinge obiectivele stabilite (IFC, 2011: 68). A renunța la parteneriatul energetic cu Rusia de pe urma dezechilibrelor geopolitice din Ucraina pereclitează obiectivele Directivei, fără a mai adăuga faptul că statele membre defavorizate energetic vor recurge la alternative precum fracturarea hidraulică, care dăunează mediului ecologic șin este nesustenabilă pentru economie.

În Figura 3 sunt trecute punctele energetice de legătură ale Rusiei cu comunitatea europeană și cum proiectul WINDTEC va putea ocupa postul de furnizor energetic al Uniunii Europene. În aceeași imagine sunt trecute obiectivele strategice ale fiecărui stat membru în parte, primul rând din chenar indicând rata energiei regenarbile folosite pe piață în 2011. Procentajul din paranteză indică obiectivul pe care statul membru trebuie să îl atingă până în 2020, conform Directivei 28/2009/CE. În raportul întocmit de către Corporația Financiară Internațională, membră a grupului Băncii Mondiale, privind dezvoltarea energiei regenerabile

Fig. 3 – Proiectul WINDTEC și obiectivele statelor membre UE conform Directivei 28/2009/CE (sursa: IFC, 2011: 70).

în Rusia, proiectul WINDTEC (sau BioTech) a fost prezentat cu următoarele avantaje: (1) îmbunătățeste relațiile dintre Uniunea Europeană și Rusia pe obiective strategice mai puțin sensibile decât problema petrolului și a gazului, (2) reduce interdependența dintre cele două la cumpărarea/vânzarea gazului, (3) se evită statele de tranziție unde taxele vamale ar duce la creșterea prețului pe energie (IFC, 2011: 71). Sunt capabile cele două să mențină o relație de colaborare în domeniul energetic al regenerabilelor în actuala formă a sistemului internațional? În accepțiunea lui Paillard, relația dintre UE și Rusia trebuie analizată de la modul cum Gazprom își desfășoară activitatea pe piața europeană, modul cum companiile petroliere rusești se raporteaza Europei și proiectele energetice derulate până de curând, până s-au renunțat la ele (Paillard, 2010). Chiar dacă statele membre ar lua de comun acord decizia să renunțe definitv la importarea gazului și al petrolului rusesc, acestea nu vor putea să își asigure mai mult de două treimi din producția proprie (Paillard, 2010: 5). Tranziția la energia regenerabilă ar putea să mai rezolve din această problemă, însă nu toate statele posedă relieful și climatul necesar pentru a produce destulă energie pentru toate sectoarele economice. Totodată, Gazprom deține majoritatea acțiunilor ale companiilor de distribuție energetică în Europa. Pennine Natural Gas și Natural Gas Shipping Companies din Marea Britanie sunt doar un exemplu în acest sens (Price, 2007: 14). Ar fi existentă scenariul unui posibil șantaj din partea companiei Gazprom în momentul în care un guvern al unui stat membru decide să renunțe la serviciile sale, asta pentru că deține monopolul companiilor de distribuție locale din acea zonă. Fără să exagerăm în această lucrare, interdependența UE-Rusia este mult prea complexă că să credem că o simplă sistare le va separa pe cele două. Considerăm și faptul că dezvoltarea energiei regenerabile în Rusia depinde în mare parte de evoluțiile și perspectivele statelor europene avansate în domeniu, precum Germania, Marea Britanie sau Suedia.

Am enunțat anterior structura monocentrică a Federației Ruse și cum dezvoltarea energiei regenerabile are loc sub coordonarea indirectă a guvernului rus. Acest tip de dezvoltare este nesustenabil în raport cu timpul de lucru și resursele alocate. Scepticismul investitorilor străini confirmă acest lucru și statisticile la fel. Care ar fi fost realitatea anului 2010, dacă investitorilor străini le-ar fi fost permis să obțină mai multe acțiuni și garanții în cadrul unui proiect? Sau care ar fi fost rezultatul dacă ONG-urile ar fi fost mai active în dezvoltarea energiei sustenabile? De fața unei descentralizări energetice ar face posibilă atingerea obiectivului de 4,5% pentru 2020 propusă de Moscova? Ca să putem răspunde acestor întrebări, revenim la ceea ce Wijkam și Rockström au afirmat despre sectorul financiar și dezvoltarea durabilă. Aceștia consideră faptul că într-o economie capitalistă, volumul de credite nu poate depăși ritmul ei de creștere. În cazul unor câștiguri vizate pe termen scurt, valorile sunt inflaționiste și cresc riscurile (Wijkam & Rockström, 2013: 237). Putem, așadar, să sperăm ca energia regenerabilă să primească o atenție mai sporită pe viitor, astfel încat creditele să fie solicitate în dezvoltarea ei, cu atât mai mult că vizează câștiguri pe termen lung.

Un aspect care ar peturba exportul energiei regenerabile din Rusia către comunitatea europeană sunt certificatele verzi pe care le-a stabilit Comisia statelor membre. În accepțiunea lui Wijkam și Rockström, deficiențele certificatelor verzi sunt evidente prin faptul că Uniunea Europeană continuă să comercializeze cu emisii, indiferent de ce acorduri sunt semnate la nivel internațional (Wijkam & Rockström, 2013: 242). Totodată, producția internă a fiecărui stat membru este comercializată după un anumit preț. Spre exemplu, în Germania energia regenerabilă produsă pe kWh sau pe volum este stabilită într-un proces de negociere cu clientul, pe când state ca Olanda recurg la un preț fix stabilit de comun acord între toții producătorii. Există posibilitatea ca un stat membru care finanțează dezvoltarea energiei regenerabile în Rusia să obțină un preț mai scump pe energie decât unul care își furnizează energia din propriul teritoriu. În schimb, există posibilitatea ca prețul cerut de către Rusia să fie refuzat de către statul investitor. Este o politică externă ce nu poate fi rezolvată prin cadrul Comisiei sau prin delegarea certificatelor verzi. Într-o lucrare întocmită de către Comisie privind relația de cooperare energetică dintre UE și Rusia, s-a sugerat reformarea legislației ruse după modelul european pe dezvoltarea energiei regenerabile, luând în considerare experiența și pachetul informațioanl al Uniunii în acest domeniu. Aceeași lucrare precizează faptul că parteneriatul de față nu este dezvoltat la capacitate maximă și trebuie aprofundate unele aspecte, printre care: (1) reducerea taxelor vamale și alte bariere care ar încetini circulația energetică dintre cele două, (2) stabilirea unor obiective post-2020 și integrarea cât mai eficientă a resurselor regenerabile pe piața europeană și (3) stabilirea unui plan tarifar care să avantajeze pozițiile ambelor părți implicate (http://ec.europa.eu/energy/international/russia/doc/2013_03_eu_russia_roadmap_2050_signed.pdf).

Cu toate acestea, asistăm unei dezvoltări la scară interstatală tipice teoriei lui Frank. Finanțarea dezvoltării energiei regenerabile pe teritoriul rus ar duce la o formă de exploatare a resurselor regenerabile din Rusia de către comunitatea europeană, indiferent dacă s-ar realiza un plafon echitabil în care ambele părți să aibă câștiguri egale. Astfel, Rusia riscă să ajungă o zonă periferică în schimbul furnizării Uniunii Europene cu energie curată și ieftină. Pentru că a putut influența politicile externe ale Uniunii cu gazul și petrolul ca și arme de șantaj, nu același lucru se poate întâmpla cu energia regenerabilă, având în vedere faptul că nu posedă o tehnologie adecvată ca să fie competitivă pe această piață. Pentru ca Federația Rusă să ajungă un partener egal cu comunitatea europeană, aceasta trebuie să adopte modul cum interacționează economic statele membre între ele, sau să împrumute din schema cu care taxează livrările de gaz la momentul actual.

Denumit ca profit marginal, este forma prin care Gazprom stabilește prețul pentru livrarea gazului în statele din Europa. Acesta ia în calcul următorii parametri: (1) Cheltuielile în producție și dezvoltare, (2) costurile de transport în teritoriu, (3) distribuirea costurilor, (4) deprecierea și (5)costurile de transport în Europa (Kaloudis, 2009). Dacă apreciem punctul 1 ca un parametru ce trebuie inclus în calcularea prețului pe energia regenerabilă produsă și pregătită la export, riscul există ca în prima fază să fie mai scumpă. Aceasta cel puțin datorită faptului că la nivel mondial producția energetică din cărbune și gaz este mai mult practicată și implicit mai ieftină. La punctul 2, costurile de transport în teritoriu ar fi mai scăzute, iar în aceasta pot participa mai multe companii în administrarea rețelelor de distribuție (opusă situației din sectorului gazului unde Gazprom deține monopolul rețelor de conducte ce fac legătura cu piața europeană). În schimb, punctul 5 nu poate fi formulat în aceeași manieră în ceea ce privește energia exportată din resurse regenerabile. În cadrul parteneriatelor bilaterale între Rusia și statele membre non-producătoare de regenerabile, șansele sunt ca acele costuri externe de transport să fie anulate ca o înțelegere a faptului că statul beneficiar a finanțat proiectul respectiv sau că a participat într-un joint venture împreună cu alte state beneficiare.

Oricare ar fi măsurile de implementare în creearea bunei desfășuri a parteneriatului strategic dintre Rusia și Uniunea Europeană, mișcările ecologiste din Rusia sunt întruchiparea percepției societății asupra noului trend energetic. Modul cum ONG-urile relaționează în spațiul public dovedește participarea mediului social în implementarea noilor trenduri în sectorul energetic, și anume dezvoltarea energiei regenerabile. Am afirmat anterior faptul că într-o guvernanță sănătoasă trebuie să existe o societate civilă a cărei identitate trebuie să coincidă cu direcțiile pe care și le asumă guvernul central în dezvoltare. Începem prin a determina modul cum dezvoltarea energiei regenerabile este purtată în discursurile ONG-urilor din Rusia și cum participarea lor în spațiul public cauzează reformarea sau nu a sectorului energetic. Într-o notă discordantă, considerăm faptul că o implicare redusă a ONG-urilor specializate în domeniu, sau mai mult, absenteismul lor, au ca efect indirect insuccesul guvernului de a grăbi ritmul dezvoltării energiei regenerabile și întârzierea îndeplinirii obligațiilor detaliate în punctele stabilite din Protocolul de la Kyoto.

Gani împarte guvernanța la nivel macro în trei direcții de interes: (1) procesul prin care guvernele sunt alese și înlocuite, (2) capacitatea guvernului de a formula și implementa eficient politicile și (3) respectul dintre cetățeni și instituțiile publice (Gani, 2012: 2). Acesta pornește de la premiza că o bună guvernanță duce la reducerea emisiilor de dioxid de carbon în atmosferă, deși guvernanța este formulată într-un sistem în care acumularea de capital a crescut emisiile de la început. Ceea ce precizează, însă, bine este faptul că într-o comunitate cu reguli bine delimitate și articulate, emisiile cu efect de seră pot fi mai ușor controlate și nu ar exista motive ca firmele și mediul privat să nu participe în acest demers (Gani, 2012: 3). Dar ca să existe puntea de legătură de la legislație la mediul economic privat într-o societate participativă și demcoratică, aceasta trebuie să treacă prin toate mecanismele ce compun societatea civilă, de la opinia publică la mișcările sociale și activitățile ONG-urilor. Fiindcă Rusia a demonstrat în repetate rânduri că are o societate influențabilă și nu influentă în politic, mediul privat este în mare măsură direct legată de guvern. De aici se poate explica formarea elitelor politice afiliate cu Vladimir Putin, din care fac parte unii oameni de afaceri, precum actualul director al Gazprom. Astfel, putem releva faptul că ONG-urile din Rusia nu sunt la fel de influente ca ale altor state democratice.

În Federația Rusă sunt înregistrate în jur de 450 000 organizații non-guvernamentale, din care aproximativ 25% sunt active și 30% dintre acestea sunt implicate în social welfare. În accepțiunea lui Cook și Vinogradova, ONG-urile din Rusia se împart în trei categorii: (1) apărătoare de drepturi ale unor grup sociale specifice, (2) succesoare ale unor organizații sovietice, subordonate statului și (3) cele marginalizate care nu au o agendă relevantă (Cook & Vinogradova, 2006: 1). Indiferent de scopul cu care au fost constituite, identitatea acestor ONG-uri nu sunt la fel de resimțite în spațiul public precum în alte state, iar asta se datorează în mare parte controlului direct la care este supus de către guvern. Pe scurt, organizațiile non-guvernamentale sunt depolitizate și nu au dreptul de a participa în procesul politic (Cook & Vinogradova, 2006). Aceasta să motivul pentru care Crotty și Rodgers exprimă această acțiune guvernamentală ca pe un „mod de a impact ONG-urile pe termen lung de a nu putea să provoace statul și să creeze o societate civilă funcțională” (Crotty & Rodgers, 2011: 2).

Faptul de a nu avea o societate civilă care să funcționeze întrerupe șansele unei dezvoltări viabile nu doar în domeniul energiei regenerabile, dar și pe celelalte domenii care ar compune o economie sustenabilă. Disproporția dintre activitatea guvernamentală și cea a societății civile în dezvoltarea conceptului de sustenabilitate creează un termen ambigu pe care autoritățile l-ar considera în termeni de creștere economică. În schimb, creșterea economică, ca termen și definiție, reprezintă o latură a capitalismului neo-liberal și sporirea accentului pe acumularea de capital defavorizează zonele de pe urma căruia capitalul s-a strâns. Nu avem date concrete, dar exploatarea resurselor naturale a generat adesea un discomfort social și de mediu comunității locale. Avantajul Moscovei până la momentul de față sunt ariile nelocuite unde extracțiile de gaz și petrol continuă, așa cum la fel de multe arii există pentru dezvoltarea unor parcuri solare sau eoliene. Problema dezvoltării energetice în Rusia nu este de natură strategică sau securitate națională, este o problemă internă a faptului că nu există un raport de negociere între guvern și societatea civilă sau ONG-uri. Fără o structură funcțională în care să existe pionii cheie din procesul de guvernanță, nu va fi garantat succesul atingerii obiectivelor pentru 2020 privind dezvoltarea energiei regenerabile.

Succesul dezvoltării energiei regenerabile în Rusia depinde de implicarea statelor membre UE, de unde Moscova poate să își exporte experiența statelor din zona CIS. Fostele republici sovietici împărtășesc poziții comune cu cele ale statelor europene: sunt dependente de gazul rusesc, urmărind soluții pentru a deveni mai independente. Conform dr. Stepan Kudrya, membru al Institului pentru Energie Regenerabilă de la Kiev, rata de folosire a regenerabilelor în producția energetică totală ar crește la 9,6% în statele CIS până în anul 2020 (Kudrya: 4). Asta înseamnă 5,1% din întreaga producție energetică din zona CIS; exceptând Rusia, va proveni din regenerabile, cel mai probabil din sectorul hidroelectric. În Tajikistan, spre exemplu, aproximativ 92% din întreaga producție energetică provine din hidrocentrale, în timp ce în Federația Rusă doar 22% sau Ucraina 8,2% – luate ca cele mai dezvoltate state ale Comunității (Kudrya: 5). Ar fi posibilă tendința ca statele mai puțin dezvoltate din zona CIS să fie în măsură să implementeze norme și politici care să încurajeze dezvoltarea energiei regenerabile mult mai bine. Aceasta se poate datora lipsei unei tradiții pro-industriale pe hidrocarburi precum ale statelor mai dezvoltate. Rusia este moștenitoarea unui regim în care resursele fosile au reprezentat inima industrializării și a economiei.Aceasta continuă să reprezinte sursa de bază de venit în bugetul național din exporturi. Putem concluziona faptul că într-o societate agrară accesul resurselor regenerabile în dezvoltarea energetică se realizează mai bine decât într-o societate industrializată prin tradiție.

Concluzii

Dezvoltarea energetică a regenerabilelor din Federația Rusă sunt încadrarea responsabilităților Moscovei semnate în Protocolul de la Kyoto, unde trebuie să soluționeze problemele privind emisiile cu efect de seră pe teritoriu și a faptului că acestea cresc temperatura Pământului. Am arătat faptul că Uniunea Europeană joacă un rol important în succesul Moscovei de a-și atinge obiectivele propuse pentru 2020. Totodată, statelelor membre le este permis prin articolul 16 al Directivei 28/2009/CE să își atinge obiectivele naționale prin finanțarea proiectelor din nordul, vestul și sud-vestul Rusiei. Ridicarea barierelor impuse de Putin privind investițiile străine ar crește șansele finanțării proiectelor prin care Federația Rusă va putea să facă tranziția la o energie curată și fără factori poluanți.

Pentru Vandana Shiva, problemele de ecologie și tehnologie sunt strâns legate una de cealaltă într-o societate echitabilă în care predomină libertatea umană, clasându-le ca efecte a exploatării excesive ale resurselor naturale (Simon, 2006: 236). În Rusia, ecologismul, deși predominant în mediul academic, lipsește din aparatului politic. Trecerea Ministerului Mediului în subordinea Ministerului Resurselor Naturale de la preluarea primului mandat prezidențial a lui Vladimir Putin, slăbește șansele unor politici verzi. Chiar dacă putem considera dezvoltarea energiei regenerabile o politică verde, aceasta este percepută ca un mod de a reduce costurile, astfel încât Moscova să exporte mai mult gaz, conform datelor IFC: Tehnologia precară, în schimb, o pune într-o situație sensibilă față de Uniunea Europeană care îi poate influența deciziile politice pentru a menține o colaborare energetică pe termen lung. De asemenea, sectorul energetic rus este împărțit între resursele regenerabile – substitut pentru piața internă și marfă de export, și resursele convenționale – instrument geopolitic pentru păstrarea influenței fostei Uniuni Sovietice în spațiul CIS: Punem semne de întrebare în ipostaza în care energia regenerabilă va ocupa o poziție dominantă în jopcurile geopolitice din Asia Centrală. Totodată, Rusia, China și cu India vor putea contribui la buna dezvoltare a statelor sud asiatice, ale căror infrastructuri energetice sunt subdezvoltate.

Cu toate că în perioada aniilor 2008-2012 Moscova a făcut pași importanți în dezvoltarea energiei regenerabile prin Conceptul Economic și Social al Dezvoltării Durabile pentru 2020, Strategia Energetică pentru 2030, Doctrina Climatică și Programul de Stat pentru Eficientizarea Energiei, lipsa unei societăți active, a unor ONG-uri specializate și a investiților din mediul privat nu au putut crește numărul centralelor la a produce 1% din întreaga producție energetică în 2010. Moscova se confruntă între dorința de a menține controlul asupra sectorului energetic și de a spori investițiile în realizarea proiectelor propuse în regenerabile. Zonele izolate economic sunt efectele unei dezvoltări tipice sporii capitalului în vestul țării, unde rata imigrării amenință suprapopularea și crește cererea pentru energie. Dezvoltarea unor proiecte în aceste zone ar stopa emigrarea din regiuni și ar echilibra probleme suprapopulării în țară. Totodată, creearea unei infrastructuri energetice în vecinătate cu China, care se luptă cu creșterea consumului și ar putea beneficia de energie curată din Rusia. Nu excludem o revitalizare a parteneriatului strategic dintre cele două state în care energia convențională să fie înlocuită cu cea regenerabilă.

În final, stabilirea unui preț fix pe volumul de energie regenerabilă produsă va garanta atât o continuitate a furnizorilor pe piață, cât și posibilitatea ca noi investitori să se implice în derularea proiectelor, în momentul când energia regenerabilă va crește pe piața internă.

Bibliografie

Cărți

Pollard, Amy, Court, Julius, 2008, "How Civil Society Organisations Use Evidence to Influence Policy Processes", Can NGOs make a Difference? The Challenge of Development alternatives, Bebbington, Anthony, Hickey, Samuel, Miltin, Diana, Zed Books, Londra

Thomas, Alan, 2008, “Whatever Happened to Reciprocity? Implications of Fonor Emphasis on ‘Voice’and ‘Impact’ as Rationales for Working with NGOs in Development ”, Can NGOs make a Difference? The Challenge of Development alternatives, Bebbington, Anthony, Hickey, Samuel, Miltin, Diana, Zed Books, Londra

Cowen, M., Shenton, R., 2005, Doctrines of Development, Routledge, New York (selectiv)

Griffin, Keith, 1999, Alternative Strategies for Economic Development, Palgrave Macmillan, Editia a II-a , Londra, Capitolul 6

Morse, Stephen, 2004, Indices and Indicators in Development. An Unhealthy Obsession with Numbers, Earthscan, Londra (selectiv)

Peet, Richard, Hartwick, Elaine, Theories of Development. Contentions, Arguments, Alternatives, 2009, The Guilford Press, Editia a II-a, New York, Capitolele 1,2,5,6 (selectiv)

Sachs, Wolfgang, 1992, „Environment”, The Development Dictionary. A Guide to Knowledge as Power, Sachs, Wolfgang, Zed Books, Londra

Willis, Katie, 2005, Theories and Practices of Development, Routledge, New York (selectiv)

Secrieru, Stanislav, 2008, Rusia după imperiu: între putere regională și custode global, Institutul European, Iași

Wijkman, Anders, Rockström, Johan, 2013, Falimentarea naturii. Negarea limitelor planetei, Compania, București

Simon, David, 2006, Fifty Key Thinkers on Development, Routledge, Londra (selectiv)

Kissinger, Henry, 2013, Diplomația, ALL, București

Reviste/ Rapoarte

Kasimov, Malkhazova, Romanova, 2005, „Environmental Education for Sustainable Development in Russia”, Journal of Geography in Higher Education, Vol. 29, Nr. 1, Routledge, Londra, pp. 49-59

Bobylev,S., 2005, “Is Russia on an Unsustainable Developlment Path?”, Problems of Economic Transition, Vol. 47, Nr. 10, M.E. Sharpe, Moscova, pp. 6-21

Stokes, C., Leah, "The politics of renewable energy policies: The case of feed-in tariffs in Ontario, Canada", Energy Policy, No. 56 (2013), Elsevier pp. 490-500

Casier, Tom, 2011, “Russia’s Energy Leverage over the EU: Myth or Reality?”, Perspectives on European Politics and Society, Vol. 12, Nr. 4, Routledge, pp. 493-508

Kiseleva, S., Rafikova, J., Shakun, V., ”Estimating Renewable Energy Resources of Russia: Goals and Perspectives”, EDP Sciences, 2012

Crotty, Jo, Rodgers, Peter, 2012, “Sustainable Development in the Russia Federation: The Limits of Greening within Industrial Firms”, Corporate Social Responsibility and Environmental Management , Vol. 1, Nr. 19

Panibratov, Andrei, Abramkov, Alexander, 2012, “Joint Venture Strategy for Emerging Economy: Evidence from Russian Energy Sector”, Vol. 3, Nr. 2(6)

Woehrel, Steven, 2010, “Russian Energy Policy toward Neighboring Countries”, Current Politics and Economics in Europe, Nova Science Publishers, Vol. 23, No. 3/4

David G. Tarr, 2010, “Export Restraints on Russian Natural Gas and Raw Timber. What are the Economic Impacts?”, Policy Research Working Paper, 5195, World Bank

A.N. Sarkar, 2010, “Global Climate Change, Emissions Trading and Sustainable Energy Development ”, Asia Pacific Business Review, Vol. 6, Nr. 42

Swiss Business Hub Russia, Noiembrie 2012, Russia. Renewable Energy, OSEC – Business Network Switzerland

McFaul, Michael, 1995, “State Power, Institutional Change, and the Politics of Privatization in Russia”, World Politics, Vol. 47, Nr. 2

IFC Russian Renewable Energy in Partnership with the Global Environmental Facility (GEF), 2011, “Renewable Energy Policy in Russia: Waking the Green Giant”, IFC Advisory Services in Europe and Central Asia

T. J. Hammons, 2011, “Electricity Infrastructure in Asian Region and Energy Security Problems, Electricity Infrastructures in the Global Marketplace, (Ed.), ISBN: 978-953-307-155-8, InTech,http://www.intechopen.com/books/electricity-infrastructures-in-the-global-marketplace/electricity-infrastructurein-asian-region-and-energy-security-problems

Foley, Jonathan, 2014, “Un plan în cinci pași pentru a Hrăni Lumea”, National Geographic, Nr. 133

Surse Internet

Goldthau, Andreas, 2008, Rusergent Russia? Rethinking Energy Inc., http://web.ebscohost.com/ehost/pdfviewer/pdfviewer?vid=8&sid=77cf52b5-9455-4fcd-8b8b-982193b1d830%40sessionmgr13&hid=26, 09.09.2013

Dögl, Corinna, Holtbrugge, Dirk, Competitive advantage of German renewable energy firms in Russia – An empirical study based on Porter’s diamond, http://web.ebscohost.com/ehost/pdfviewer/pdfviewer?vid=4&sid=77cf52b5-9455-4fcd-8b8b-982193b1d830%40sessionmgr13&hid=26, 09.09.2013

Paillard, Christophe, Russia and Europe’s Mutual Energy Dependence, http://web.ebscohost.com/ehost/pdfviewer/pdfviewer?vid=7&sid=77cf52b5-9455-4fcd-8b8b-982193b1d830%40sessionmgr13&hid=26, 09.09.2013

Bouzarovski, Stefan, Bassin, Mark, Energy and Identity: Imaginig Russia, http://web.ebscohost.com/ehost/pdfviewer/pdfviewer?vid=7&sid=77cf52b5-9455-4fcd-8b8b-982193b1d830%40sessionmgr13&hid=26, 09.09.2013

Russia Energy Report, Institutions and Energy Policy, http://web.ebscohost.com/ehost/pdfviewer/pdfviewer?vid=4&sid=77cf52b5-9455-4fcd-8b8b-982193b1d830%40sessionmgr13&hid=26, 09.09.2013

Amnesty International

http://www.amnesty.org/en/contact/578, accesat 16.06.2014

INFORSE-Europa

http://www.inforse.org/europe/INFORSE-Europe_romanian.htm, accesat 16.06.2014

Russia Votes

http://www.russiavotes.org/duma/duma_today.php, accesat 16.06.2014

U.S. Energy Information Administration – EIA – Independent Statistics and Analysis

http://www.eia.gov/tools/faqs/faq.cfm?id=82&t=11, accesat 16.06.2014

U.S. Energy Information Administration – EIA – Independent Statistics and Analysis

http://www.eia.gov/tools/faqs/faq.cfm?id=73&t=11

Keck, Zackary, 2014, Eyeing Pipeline, Russia Forgives North Korean Debt, The Diplomat,

http://thediplomat.com/2014/04/eyeing-pipeline-russia-forgives-north-korean-debt/, accesat 16.06.2014

Ancona, Dan, McVeigh, Jim, 2001, Wind Turbine – Materials and Manufacturing Fact Sheet, Princeton Energy Resources International,

http://www.perihq.com/documents/windturbine-materialsandmanufacturing_factsheet.pdf, accesat 16.06.2014

How products are made,

http://www.madehow.com/Volume-1/Solar-Cell.html, accesat 16.06.2014

Titanium Prices and Titanium Price Charts,

http://www.infomine.com/investment/metal-prices/ferro-titanium/, accesat 16.06.2014

Environmental management. The ISO 14000 family of International Standards,

http://www.iso.org/iso/theiso14000family_2009.pdf, accesat 16.06.2014

UNDP, Building Energy Efficiency in the North West Russia ,

http://www.undp.ru/download.php?1604, accesat 16.06.2014

International Renewable Energy Agency

https://www.irena.org/DocumentDownloads/events/2012/November/Tariff/1_Rabia_Ferroukhi.pdf, accesat 16.06.2014

Johnson, Keith, Germany’s Green Elephant, 25 martie 2014

http://www.foreignpolicy.com/articles/2014/03/25/germanys_green_elephant, accesat 10.06.2014

Keck, Zackry, 2014, Russia is Doomed, The Diplomat,

http://thediplomat.com/2014/03/russia-is-doomed/, accesat 16.06.2014

The Moscow Times, 15 Mai 2013

http://www.themoscowtimes.com/news/article/putin-puts-the-pedal-down-on-gas-fuel/479997.html, accesat 10 Mai 2014

On Energy Saving, Federal Law of the Russian Federation No. 28-FZ, Dated April 3, 1996, Adopted by the State Duma on March 13, 1996 (as amended by Federal Law No. 42-FZ, dated April 5, 2003), http://www.lexadin.nl/wlg/legis/nofr/oeur/lxwerus.htm accesat 16.06.2014

United Nations Framework Convention on Climate Change, Clean Development Mechanism,

http://unfccc.int/kyoto_protocol/mechanisms/clean_development_mechanism/items/2718.php accesat 16.06.2014

Order of the Government of the Russian Federation from June 3, 2008, No. 426,

http://cis-legislation.com/document.fwx?rgn=23638 accesat 16.06.2014

The new European Directive 28/2009/CE on the promotion of Electricity from RES,

http://www.ch2oice.eu/index.php?option=com_content&task=view&id=36&Itemid=46 accesat 16.06.2014

APEC Energy Statistics 2011, 2013, The Institute of Energy Economics, Japonia

Roadmap: EU-Russia Energy Cooperation until 2050, March 2013,

http://ec.europa.eu/energy/international/russia/doc/2013_03_eu_russia_roadmap_2050_signed.pdf, accesat 16.06.2014

Bibliografie

Cărți

Pollard, Amy, Court, Julius, 2008, "How Civil Society Organisations Use Evidence to Influence Policy Processes", Can NGOs make a Difference? The Challenge of Development alternatives, Bebbington, Anthony, Hickey, Samuel, Miltin, Diana, Zed Books, Londra

Thomas, Alan, 2008, “Whatever Happened to Reciprocity? Implications of Fonor Emphasis on ‘Voice’and ‘Impact’ as Rationales for Working with NGOs in Development ”, Can NGOs make a Difference? The Challenge of Development alternatives, Bebbington, Anthony, Hickey, Samuel, Miltin, Diana, Zed Books, Londra

Cowen, M., Shenton, R., 2005, Doctrines of Development, Routledge, New York (selectiv)

Griffin, Keith, 1999, Alternative Strategies for Economic Development, Palgrave Macmillan, Editia a II-a , Londra, Capitolul 6

Morse, Stephen, 2004, Indices and Indicators in Development. An Unhealthy Obsession with Numbers, Earthscan, Londra (selectiv)

Peet, Richard, Hartwick, Elaine, Theories of Development. Contentions, Arguments, Alternatives, 2009, The Guilford Press, Editia a II-a, New York, Capitolele 1,2,5,6 (selectiv)

Sachs, Wolfgang, 1992, „Environment”, The Development Dictionary. A Guide to Knowledge as Power, Sachs, Wolfgang, Zed Books, Londra

Willis, Katie, 2005, Theories and Practices of Development, Routledge, New York (selectiv)

Secrieru, Stanislav, 2008, Rusia după imperiu: între putere regională și custode global, Institutul European, Iași

Wijkman, Anders, Rockström, Johan, 2013, Falimentarea naturii. Negarea limitelor planetei, Compania, București

Simon, David, 2006, Fifty Key Thinkers on Development, Routledge, Londra (selectiv)

Kissinger, Henry, 2013, Diplomația, ALL, București

Reviste/ Rapoarte

Kasimov, Malkhazova, Romanova, 2005, „Environmental Education for Sustainable Development in Russia”, Journal of Geography in Higher Education, Vol. 29, Nr. 1, Routledge, Londra, pp. 49-59

Bobylev,S., 2005, “Is Russia on an Unsustainable Developlment Path?”, Problems of Economic Transition, Vol. 47, Nr. 10, M.E. Sharpe, Moscova, pp. 6-21

Stokes, C., Leah, "The politics of renewable energy policies: The case of feed-in tariffs in Ontario, Canada", Energy Policy, No. 56 (2013), Elsevier pp. 490-500

Casier, Tom, 2011, “Russia’s Energy Leverage over the EU: Myth or Reality?”, Perspectives on European Politics and Society, Vol. 12, Nr. 4, Routledge, pp. 493-508

Kiseleva, S., Rafikova, J., Shakun, V., ”Estimating Renewable Energy Resources of Russia: Goals and Perspectives”, EDP Sciences, 2012

Crotty, Jo, Rodgers, Peter, 2012, “Sustainable Development in the Russia Federation: The Limits of Greening within Industrial Firms”, Corporate Social Responsibility and Environmental Management , Vol. 1, Nr. 19

Panibratov, Andrei, Abramkov, Alexander, 2012, “Joint Venture Strategy for Emerging Economy: Evidence from Russian Energy Sector”, Vol. 3, Nr. 2(6)

Woehrel, Steven, 2010, “Russian Energy Policy toward Neighboring Countries”, Current Politics and Economics in Europe, Nova Science Publishers, Vol. 23, No. 3/4

David G. Tarr, 2010, “Export Restraints on Russian Natural Gas and Raw Timber. What are the Economic Impacts?”, Policy Research Working Paper, 5195, World Bank

A.N. Sarkar, 2010, “Global Climate Change, Emissions Trading and Sustainable Energy Development ”, Asia Pacific Business Review, Vol. 6, Nr. 42

Swiss Business Hub Russia, Noiembrie 2012, Russia. Renewable Energy, OSEC – Business Network Switzerland

McFaul, Michael, 1995, “State Power, Institutional Change, and the Politics of Privatization in Russia”, World Politics, Vol. 47, Nr. 2

IFC Russian Renewable Energy in Partnership with the Global Environmental Facility (GEF), 2011, “Renewable Energy Policy in Russia: Waking the Green Giant”, IFC Advisory Services in Europe and Central Asia

T. J. Hammons, 2011, “Electricity Infrastructure in Asian Region and Energy Security Problems, Electricity Infrastructures in the Global Marketplace, (Ed.), ISBN: 978-953-307-155-8, InTech,http://www.intechopen.com/books/electricity-infrastructures-in-the-global-marketplace/electricity-infrastructurein-asian-region-and-energy-security-problems

Foley, Jonathan, 2014, “Un plan în cinci pași pentru a Hrăni Lumea”, National Geographic, Nr. 133

Surse Internet

Goldthau, Andreas, 2008, Rusergent Russia? Rethinking Energy Inc., http://web.ebscohost.com/ehost/pdfviewer/pdfviewer?vid=8&sid=77cf52b5-9455-4fcd-8b8b-982193b1d830%40sessionmgr13&hid=26, 09.09.2013

Dögl, Corinna, Holtbrugge, Dirk, Competitive advantage of German renewable energy firms in Russia – An empirical study based on Porter’s diamond, http://web.ebscohost.com/ehost/pdfviewer/pdfviewer?vid=4&sid=77cf52b5-9455-4fcd-8b8b-982193b1d830%40sessionmgr13&hid=26, 09.09.2013

Paillard, Christophe, Russia and Europe’s Mutual Energy Dependence, http://web.ebscohost.com/ehost/pdfviewer/pdfviewer?vid=7&sid=77cf52b5-9455-4fcd-8b8b-982193b1d830%40sessionmgr13&hid=26, 09.09.2013

Bouzarovski, Stefan, Bassin, Mark, Energy and Identity: Imaginig Russia, http://web.ebscohost.com/ehost/pdfviewer/pdfviewer?vid=7&sid=77cf52b5-9455-4fcd-8b8b-982193b1d830%40sessionmgr13&hid=26, 09.09.2013

Russia Energy Report, Institutions and Energy Policy, http://web.ebscohost.com/ehost/pdfviewer/pdfviewer?vid=4&sid=77cf52b5-9455-4fcd-8b8b-982193b1d830%40sessionmgr13&hid=26, 09.09.2013

Amnesty International

http://www.amnesty.org/en/contact/578, accesat 16.06.2014

INFORSE-Europa

http://www.inforse.org/europe/INFORSE-Europe_romanian.htm, accesat 16.06.2014

Russia Votes

http://www.russiavotes.org/duma/duma_today.php, accesat 16.06.2014

U.S. Energy Information Administration – EIA – Independent Statistics and Analysis

http://www.eia.gov/tools/faqs/faq.cfm?id=82&t=11, accesat 16.06.2014

U.S. Energy Information Administration – EIA – Independent Statistics and Analysis

http://www.eia.gov/tools/faqs/faq.cfm?id=73&t=11

Keck, Zackary, 2014, Eyeing Pipeline, Russia Forgives North Korean Debt, The Diplomat,

http://thediplomat.com/2014/04/eyeing-pipeline-russia-forgives-north-korean-debt/, accesat 16.06.2014

Ancona, Dan, McVeigh, Jim, 2001, Wind Turbine – Materials and Manufacturing Fact Sheet, Princeton Energy Resources International,

http://www.perihq.com/documents/windturbine-materialsandmanufacturing_factsheet.pdf, accesat 16.06.2014

How products are made,

http://www.madehow.com/Volume-1/Solar-Cell.html, accesat 16.06.2014

Titanium Prices and Titanium Price Charts,

http://www.infomine.com/investment/metal-prices/ferro-titanium/, accesat 16.06.2014

Environmental management. The ISO 14000 family of International Standards,

http://www.iso.org/iso/theiso14000family_2009.pdf, accesat 16.06.2014

UNDP, Building Energy Efficiency in the North West Russia ,

http://www.undp.ru/download.php?1604, accesat 16.06.2014

International Renewable Energy Agency

https://www.irena.org/DocumentDownloads/events/2012/November/Tariff/1_Rabia_Ferroukhi.pdf, accesat 16.06.2014

Johnson, Keith, Germany’s Green Elephant, 25 martie 2014

http://www.foreignpolicy.com/articles/2014/03/25/germanys_green_elephant, accesat 10.06.2014

Keck, Zackry, 2014, Russia is Doomed, The Diplomat,

http://thediplomat.com/2014/03/russia-is-doomed/, accesat 16.06.2014

The Moscow Times, 15 Mai 2013

http://www.themoscowtimes.com/news/article/putin-puts-the-pedal-down-on-gas-fuel/479997.html, accesat 10 Mai 2014

On Energy Saving, Federal Law of the Russian Federation No. 28-FZ, Dated April 3, 1996, Adopted by the State Duma on March 13, 1996 (as amended by Federal Law No. 42-FZ, dated April 5, 2003), http://www.lexadin.nl/wlg/legis/nofr/oeur/lxwerus.htm accesat 16.06.2014

United Nations Framework Convention on Climate Change, Clean Development Mechanism,

http://unfccc.int/kyoto_protocol/mechanisms/clean_development_mechanism/items/2718.php accesat 16.06.2014

Order of the Government of the Russian Federation from June 3, 2008, No. 426,

http://cis-legislation.com/document.fwx?rgn=23638 accesat 16.06.2014

The new European Directive 28/2009/CE on the promotion of Electricity from RES,

http://www.ch2oice.eu/index.php?option=com_content&task=view&id=36&Itemid=46 accesat 16.06.2014

APEC Energy Statistics 2011, 2013, The Institute of Energy Economics, Japonia

Roadmap: EU-Russia Energy Cooperation until 2050, March 2013,

http://ec.europa.eu/energy/international/russia/doc/2013_03_eu_russia_roadmap_2050_signed.pdf, accesat 16.06.2014