Dezvoltarea Economica Si Sociala a Regiunii Vest

ACRONIME

UE – Uniunea Europeană

FS – Fonduri Structurale

FEDR – Fondul European de Dezvoltare Regională

FSE – Fondul Social European

FC – Fondul de coeziune

IS – Instrumentele structurale

FEOGA – Fondul European pentru Orientare și Garantare Agricolă

IFOP – Instrumentul Financiar de Orientare Piscicolă

PND – Planul Național de Dezvoltare

CSC –Cadru de Sprijin Comunitar

PO – Program Operațional

POS – Program Operațional Sectorial

POR – Program Operațional Regional

PHARE – Poland and Hungary Aid for the Reconstuction of Economy

ISPA – Instrument for Structural Policies for Pre-Accession

SAPARD – Programul special de acțiune de ajutor în procesul de pre-aderare pentru agricultura și dezvoltare rurala

PC – Politica de coeziune

PDR – Politica de Dezvoltare Regională

CR – Comitetul Regiunilor

CM – Comitetul de Monitorizare

BEI – Banca Europeană pentru Investiții

IMM – întreprinderi mici și mijlocii

ECE – Europa Centrală și de Est

CES – Coeziune Economică și socială

Introducere

Politica de dezvoltare regională este una din politicile cele mai importante și mai complexe ale Uniunii Europene, statut ce decurge din faptul că, prin obiectivul său de reducere a disparităților economice și sociale existente între diversele regiuni ale Europei, acționează asupra unor domenii semnificative pentru dezvoltare, precum creșterea economică și sectorul IMM, transporturile, agricultura, dezvoltarea urbană, protecția mediului, ocuparea și formarea profesională, educația, egalitatea de gen etc. De fapt, politica regională ar putea, prin definiție, include toate activitățile care influențează în mod semnificativ dezvoltarea unei regiuni.

Concepută ca o politică a solidarității la nivel european, politica regională se bazează în principal pe solidaritate financiară, adică pe redistribuirea unei părți din bugetul comunitar realizat prin contribuția Statelor Membre către regiunile și grupurile sociale mai puțin prospere (pentru perioada 2000-2006, suma aferentă a reprezentat aproximativ o treime din bugetul UE). De fapt, se poate spune că politica de dezvoltare regională are un pronunțat caracter instrumental, iar prin fondurile sale de solidaritate (Fondul de coeziune, Fondurile structurale, Fondul de solidaritate) contribuie la finanțarea altor politici sectoriale – cum ar fi politica agricolă, politica socială, politica de protecție a mediului.

Ideea de bază în spatele politicii de coeziune este aceea că disparitățile economice afectează sentimentul de comunitate care se dorește a prevala în cadrul Uniunii Europene. Mai mult, disparitățile între țări sau regiuni pot determina tensiuni mai mari decât cele între bogați și săraci într-o anumită zonă geografică determinată, în parte datorită existenței unui filon naționalist puternic în spațiul european. Principiile acestei politici și scopurile principale ale Uniunii Europene urmăresc promovarea progresului economic și social și eliminarea diferențelor care există între standardele de viață la nivelul diferitelor regiuni și State Membre.

În plus, politica regională este corelată și cu politica de extindere a Uniunii Europene, prin crearea fondurilor speciale de pre-aderare PHARE (fond de sprijin pentru reconstrucția economică), ISPA (instrument al politicilor structurale, ce prefigurează Fondul de coeziune) și SAPARD (program special pentru agricultură) la care au acces țările în curs de aderare și prin care este sprijinită tranziția acestora la standardele și structurile de organizare ale UE.

Principalele obiective ale acestei lucrări sunt: analiza politicii de dezvoltare regională, la nivel comunitar, național și regional.

Primul capitol se referă la politica de coeziune economică și socială în UE. Capitolul include, într-o primă parte, o perspectivă istorică a acestei politici, marcând momentele cheie ale cimentării acesteia. Cea de-a doua parte a acestui capitol abordează aspecte legate de actorii instituționali ai politicii de dezvoltare regională la nivel comunitar. Instrumentele de solidaritate sunt tratate pe larg în cea de-a treia parte a primului capitol.

În cadrul celui de-al doilea capitol al lucrării sunt abordate problemele relevante ale politicii de dezvoltare regională în România și sunt prezentate în detaliu principalele sale obiective, aspecte legislative și instituționale. Sunt de asemenea prezentate principalele repere ale procesului de programare, alături de aspecte ale evoluției politicii de dezvoltare regională în România.

Ultimul capitol al lucrării reprezintă un studiu de caz și descrie politica de dezvoltare a Regiunii V Vest. Se caracterizează regiunea din punct de vedere geografic, economic și social în prima parte, urmând descrierea aspectelor legate de actori ai politicii de dezvoltare la nivelul regiunii studiate, strategia și planul de dezvoltare, precum și principalele proiecte finanțate prin instrumentele de preaderare, în a doua parte.

Strategia dezvoltării durabile este prezentă ca prioritate a programelor de solidaritate europeană, în special prin accentul pus pe protecția mediului și pe dezvoltarea de măsuri în această direcție.

Însă această strategie nu este numai europeană, ci există ca strategie globală promovată în toată lumea prin variate acorduri internaționale, ceea ce subliniază o dată în plus caracterul complex al politicii de dezvoltare regională și coerența internă a obiectivelor comunitare.

Capitolul 1. Politica coeziune economică și socială în Uniunea Europeană

1.1. Perspectivă istorică

Politica de coeziune este definită prin scopul său și anume sprijinirea procesului de reducere a decalajelor dintre regiunile și statele membre mai dezvoltate ale Uniunii Europene și cele mai puțin dezvoltate. Politica de coeziune își are baza legală primară în textul Tratatului UE (Titlul XVII “Coeziunea Economică și Socială” și Art. 148 referitor European).

Obiectivul de a întări coeziunea economică și sociala este menționat explicit în Articolul 2 al Tratatului de , fiind un obiectiv de prim rang al Uniunii Europene. Mai specific, Articolul 158 menționează coeziunea ca pe o precondiție pentru dezvoltarea armonioasă a UE, precizând voința de “a reduce disparitățile între nivelurile de dezvoltare ale diverselor regiuni și rămânerea în urmă a celor mai defavorizate regiuni sau insule, inclusiv zone rurale”.

Așadar, principiile unei politici de dezvoltare regională au fost avute în vedere la nivel European încă din 1957, odată cu semnarea Tratatului de , când cele 6 țări semnatare (Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda) au căzut de acord asupra nevoii reducerii diferențelor existente între diferitele regiuni și sprijinirii celor mai puțin favorizate, în scopul realizării unei economii comunitare solide și unitare.

Această nevoie a fost concretizată în 1958 , prin înființarea Fondului Social European – intrat in vigoare in 1960 – ca principal instrument al politicii sociale comunitare, fiind centrat pe îmbunătățirea modului în care funcționează piața muncii în diferite țări și pe re-integrarea șomerilor pe piața muncii.

În 1962 a fost înființat Fondul European pentru Orientare și Garantare Agricolă, în scopul finanțării politicii agricole comune și pentru sprijinirea dezvoltării regiunilor rurale și îmbunătățirea structurilor agricole.

Anul 1975 aduce crearea unui al treilea fond – Fondul European de Dezvoltare Regională, cu scopul de a redistribui o parte a contribuțiilor bugetare ale Statelor Membre către regiunile cele mai sărace ale comunității, în vederea sprijinirii dezvoltării lor economice. Astfel, FEDR redistribuie bugetul comunitar în investiții productive (pentru crearea și menținerea unor locuri de muncă durabile) și în investiții în infrastructură. Înființarea unui nou Fond European de Dezvoltare Regională a fost văzută inițial ca un mijloc de compensare parțială a britanicilor pentru larga lor contribuție bugetară.

Fondurile structurale nu erau destinate obținerii coeziunii prin ele însele, ci mai degrabă ca un supliment al funcționării pieței libere și a politicilor economice ale statelor membre.

Un moment important în dezvoltarea politicii regionale este reprezentat de adoptarea Actului Unic European, în 1986, prin care se introduce conceptul de coeziune economică – adică a eliminării diferențelor economice existente la nivelul diferitelor regiuni – și se creează premisele unei politici de coeziune economică și socială ca politică de sine stătătoare și avînd drept scop facilitarea aderării la piața unică europeană a țărilor din sudul Europei.

În februarie 1988, Consiliul European de extinde operațiunea fondurilor de solidaritate, reprezentate de fondurile menționate anterior și numite acum Fonduri structurale – mai precis crește considerabil alocațiile acestora din bugetul comunitar. Astfel, este recunoscută și declarată oficial importanța acestor instrumente pentru reducerea disparităților regionale la nivel comunitar.

Un element de noutate în cristalizarea politicii regionale îl reprezintă crearea programului PHARE, în 1989, în scopul sprijinirii Poloniei și Ungariei în efortul de reconstrucție a economiilor lor naționale și revizuirea acestuia, în anul 2000, în scopul susținerii dezvoltării regionale în țările candidate.

Odată cu ratificarea Tratatului Uniunii Europene în 1993, problema coeziunii economice și sociale apare din nou în agenda comunitară și devine unul dintre principalele obiective ale Uniunii, alături de uniunea economică și monetară și de piața unică europeană. De asemenea, duce și la crearea unui nou fond – Fondul de coeziune, care are drept scop sprijinirea proiectelor din domeniului protecției mediului și infrastructurii de transport în statele membre mai puțin dezvoltate (Spania, Portugalia, Grecia și Irlanda).

În anul 1994 este înființat un nou fond structural, al patrulea – Instrumentul Financiar de Orientare în domeniul Pescuitului, creat prin gruparea tuturor instrumentelor comunitare privind pescuitul existente la acel moment. IFOP a fost creat în perspectiva extinderii UE către nord, odată cu aderarea Finlandei și Suediei în 1995. În același an devine activ și Comitetul Regiunilor – organ consultativ înființat prin Tratatul de , cu rolul de a emite opinii în procesul de decizie și de a sprijini Comisia Europeană în activitățile sale din sectorul dezvoltării regionale.

Tratatul de (1997) confirmă importanța politicii de coeziune economică și socială și a reducerii diferențelor dintre standardele de viață ale populației din diferite regiuni europene, accentuând nevoia unei acțiuni coroborate de reducere a șomajului.

În aceeași direcție se desfășoară și procesul de reformă a fondurilor structurale, început în 1999 în urma summit-ului de , prin care sunt stabilite noile reguli de funcționare a acestora.

Reforma are drept scop creșterea concentrării asistenței comunitare prin aceste fonduri, odată cu simplificarea și descentralizarea managementului lor. Un element de noutate adus de reformă îl reprezintă complementarea programului PHARE cu alte două instrumente de pre-aderare – ISPA și SAPARD, ce promovează dezvoltarea economică și socială a țărilor candidate din Europa Centrală și de Est.

Un nou (și ultim) instrument de solidaritate a fost creat în 2002, în urma inundațiilor majore suferite de țările Europei Centrale, cu scopul de a interveni în cazul dezastrelor naturale majore și cu repercusiuni puternice asupra condițiilor de viață în regiunile afectate, asupra mediului sau economiei acestora.

Sintetic, în prezent, UE ofera asistență financiară în cadrul unor programe regionale multianuale negociate între regiuni, statele membre și Comisie, prin intermediul a:

· 4 fonduri structurale (FEDER, FSE, FEOGA-O, IFOP),

· 1 Fond de Coeziune,

· 1 Fond de Solidaritate și

· 4 inițiative și scheme comunitare specifice:

INTERREG,

LEADER,

EQUAL

URBAN

· Acestor fonduri, susținute financiar prin intermediul bugetului comunitar, li se adaugă fondurile oferite de BEI, pentru obiective legate orma are drept scop creșterea concentrării asistenței comunitare prin aceste fonduri, odată cu simplificarea și descentralizarea managementului lor. Un element de noutate adus de reformă îl reprezintă complementarea programului PHARE cu alte două instrumente de pre-aderare – ISPA și SAPARD, ce promovează dezvoltarea economică și socială a țărilor candidate din Europa Centrală și de Est.

Un nou (și ultim) instrument de solidaritate a fost creat în 2002, în urma inundațiilor majore suferite de țările Europei Centrale, cu scopul de a interveni în cazul dezastrelor naturale majore și cu repercusiuni puternice asupra condițiilor de viață în regiunile afectate, asupra mediului sau economiei acestora.

Sintetic, în prezent, UE ofera asistență financiară în cadrul unor programe regionale multianuale negociate între regiuni, statele membre și Comisie, prin intermediul a:

· 4 fonduri structurale (FEDER, FSE, FEOGA-O, IFOP),

· 1 Fond de Coeziune,

· 1 Fond de Solidaritate și

· 4 inițiative și scheme comunitare specifice:

INTERREG,

LEADER,

EQUAL

URBAN

· Acestor fonduri, susținute financiar prin intermediul bugetului comunitar, li se adaugă fondurile oferite de BEI, pentru obiective legate tot de atingerea CES.

În afara acestor instrumente financiare, începând cu perioada financiară 2000 – 2006 au fost introduse doua noi instrumente financiare de preaderare, care se adresează exclusiv statelor candidate, ISPA și SAPARD.

Cele două noi instrumente vin sa se alăture ajutorului oferit prin intermediul programului PHARE. Instumentele de pre-aderare sunt menite, pe de o parte, sa ofere acestor țări suportul financiar necesar perioadei de preaderare și, pe de alta parte, sa obișnuiască viitoarele state membre cu mecanismele specifice accesării si utilizării instrumentelor structurale.

I.2. Actorii instituționali ai politicii de dezvoltare regională la nivel comunitar

Politica de dezvoltare regională, prin amploarea dezvoltării ei, este o politică ce subîntinde mai multe domenii de activitate, ceea ce face ca un număr mare de actori instituționali să fie implicați în elaborarea și implementarea ei.

Comisia Europeană este direct responsabilă pentru pregătirea și asigurarea implementării politicii de dezvoltare regională a UE. Rolul său este de a iniția si definitiva noi acte legislative în domeniu și de a se asigura că măsurile astfel adoptate vor fi implementate de statele membre.

Direcția Generală (DG) pentru Politică Regională (DG REGIO) este principalul departament responsabil pentru măsurile de asistență în vederea dezvoltării economice și sociale a regiunilor la nivel European, în baza articolelor 158 și 160 ale Tratatului UE.

DG Politica Regională este sprijinită în activitatea sa de alte direcții generale implicate în implementarea politicii regionale, acestea fiind DG Agricultură, DG Pescuit, DG Educație și Cultură, DG Mediu și DG pentru Forța de Muncă și Probleme Sociale. În prezent DG pentru Politică Regională gestionează 3 fonduri: FEDR, Fondul de Coeziune și ISPA.

Parlamentul European este implicat în dezvoltarea politicii regionale comunitare la nivelul luării deciziei, prin Comitetul pentru Politică regională, Transport și Turism. De asemenea, acest comitet exercită și activitate de control asupra instrumentelor instituite pentru realizarea obiectivului coeziunii economice și sociale, și implicit asupra politicilor economice naționale, a politicilor și acțiunilor comunitare în vederea realizării Pieței Interne, precum și asupra Fondurilor structurale, Fondului de coeziune și Băncii Europene de Investiții.

Consiliul Uniunii Europene este echivalentul unui consiliu de miniștri la nivel european și se reunește de câteva ori pe an , în scopul coordonării politicilor economice ale Stat Membru.

Comitetul Regiunilor este un organ cu putere consultativă pe probleme de coeziune economică și socială, rețele de infrastructură trans-europeană, sănătate, educație, cultură, ocuparea forței de muncă, probleme sociale, probleme de mediu, formare profesională și transport, fiind și cea mai nouă instituție europeană (creat în 1991, prin Tratatul de , funcțional odată cu intrarea în vigoare a Tratatului, în 1993). CR este compus din reprezentanți ai autorităților regionale și locale, ce reflectă echilibrul politic, geografic și regional/local din fiecare Stat Membru.

Banca Europeană de Investiții este instituția de finanțare a politicilor UE și are dublu rol la acest nivel, fiind percepută atât ca actor instituțional al politicii de dezvoltare regională, cât și ca instrument de finanțare (și, implicit, implementare a acesteia). Banca acordă împrumuturi și garanții, cu dobândă redusă, tuturor statelor membre pentru finanțarea de proiecte din toate sectoarele economiei, susținând prin acțiunile sale politica de dezvoltare regională la nivel comunitar, obiectivele FS și a celorlalte instrumente financiare ale UE.

1.3. Instrumentele de solidaritate

Funcționarea instrumentelor de solidaritate la nivel regional se face conform sistemului NUTS (Nomenclatorul Unităților Teritoriale pentru Statistică) al Uniunii Europene, ultima dată amendat în luna mai 2003. Conform acestuia, regiunile UE se împart, în funcție de populația lor, în trei categorii NUTS:

NUTS 1 – cu o populație între 3 000 000 – 7 000 000 locuitori;

NUTS 2 – cu o populație între 800 000 -3 000 000 locuitori

NUTS 3 – cu o populație între 150 000 – 800 000 locuitori.

NUTS 2 este nivelul la care este implementată politica de dezvoltare regională în statele membre ale UE.

Dupa cum s-a mentionat, politica de solidaritate a UE este o politică complexă, care nu se limitează numai la nevoile actualelor state membre ci, în concordanță cu strategia de extindere a Uniunii, are în vedere și țările în curs de aderare. Pentru acestea au fost create instrumente financiare specifice, care au rolul de a reduce decalajele de dezvoltare dintre acestea și statele comunitare și de a le pregăti încă înainte de aderare pentru utilizarea Fondurile Structurale, din punct de vedre instituțional și al managementului.

Noile state membre și țările în curs de aderare se încadrează în două mari categorii: țările Europei Centrale și de Est (Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Slovacia, Bulgaria, România, Estonia, Letonia și Lituania) și țările Europei Mediteraneene (Cipru, Malta și Turcia). Astfel, alături de „Parteneriatele de Aderare” au fost create instrumente financiare și aranjamente specifice, pentru a răspunde nevoilor acute ale acestora în domeniile infrastructurii, restructurării industriei, serviciilor, sectorului IMM, agriculturii și protecției mediului.

Din perspectiva politicii regionale, sunt reprezentative instrumentele de pre-aderare care acordă asistență țărilor Europei Centrale și de Est (ECE), și anume: PHARE, ISPA și SAPARD.

PHARE a fost creat în 1989 pentru a contribui la restructurarea economică a Poloniei și Ungariei și este cel mai vechi program de asistență tehnică și financiară pentru țările din ECE. În fost extins și la celelalte țări din spațiul ECE, iar în momentul de față constituie principalul instrument de pre-aderare pentru aceste țări. PHARE corespunde Obiectivului 1 al politicii de coeziune economică și socială în care acționează FS. Scopul programului a suferit modificări pe parcursul timpului, fiind în permanență adaptat nevoilor statelor beneficiare.

Astfel, începând din anul 2000 (perioda de programare 2000-2006), asistența PHARE este este concentrată pe 2 priorități:

– dezvoltarea instituțională: întărirea capacității administrative și instituționale a țărilor candidate, în vederea implementării acquis-ului comunitar;

-sprijinirea investițiilor: mobilizarea investițiilor în domeniile mediului, transportului, uzinelor industriale, calității produselor, condițiilor de muncă, etc.

O altă schimbare ține de aspectele de programare, trecându-se de la programarea anuală la cea multi-anuală. Principalul instrument de programare este reprezantat de Parteneriatul pentru Aderare (încheiat de țările în curs de aderare și UE), care este specific fiecărei țări și care stabilește prioritățile, obiectivele și resursele financiare necesare realizării lor. Parteneriatele de Aderare sunt completate de Programe Naționale pentru Adoptarea Acquis-ului.

ISPA este un program creat în 1999 și funcțional din 2000, cu o abordare similară Fondului de coeziune, concentrându-se pe finanțarea proiectelor de infrastructură în domeniile mediului și transportului și având în vedere 3 aspecte:

1) familiarizarea cu politicile și procedurile UE;

2) alinierea la standardele de mediu comunitare;

3) extinderea și conectarea la rețelele de transport trans-european.

Finanțarea celor două domenii este echilibrată și este orientată spre proiecte specifice acestora, spre realizarea de studii preliminare referitoare la măsurile eligibile și la măsuri de sprijin ethnic (inclusiv acțiuni de informare și publicitate).

Măsurile de asistență tehnică au un rol esențial în ceea ce privește calitatea proiectelor, atât din punct de vedere al managementului cât și al impactului lor.

SAPARD a fost creat în 1999 și funcțional din 2000, în scopul sprijinirii dezvoltării rurale și agriculturii durabile în țările candidate și pregătirii acestora în vederea adaptării treptate la politica agricolă comună. SAPARD corespunde în principal componentei de orientare a FEOGA, pentru componenta de garantare fiind necesare adaptări complexe ale cadrului legislativ și financiar.

Prin acest program sunt finanțate măsuri referitoare la ajustarea structurilor de producție agricolă calitatea produselor alimentare și protecția consumatorului, dezvoltarea rurală, protecția mediului și asistență tehnică.

Finanțarea prin acest program se face pe baza pregătirii unor planuri naționale de către autoritățile competente ale țării candidate, acoperind o perioadă de până la 7 ani și acordând prioritate măsurilor de creștere a eficienței pieții și a calității și standardelor de sănătate, precum și celor referitoare la crearea de noi locuri de muncă în zonele rurale. O importanță specială în cadrul acestui program o are dimensiunea protecției mediului.

Capitolul 2. Politica de dezvoltare regională în România

2.1. Repere ale evoluției politicii de dezvoltare regională în România

Experiența fostelor țări comuniste arată că tranziția a adâncit disparitățile regionale pentru că forțele pieței eliberate gradual au înlocuit factorii care controlau economia.

În pofida importanței sale incontestabile pentru succesul complet al tranziției și restructurării economice în România, în primii ani după 1989 nu s-a acordat atenția corespunzătoare dimensiunii regionale a strategiei și reformei.

În România, politica de dezvoltare regională a început să se contureze odată cu funcționarea programului PHARE, în 1996. Doi ani mai târziu, în fost stabilit cadrul legal de dezvoltare a acesteia, prin Legea 151/1998, care stabilește obiectivele politicii naționale în domeniu, instituțiile implicate, competențele și instrumentele specifice promovării politicii de dezvoltare regională. Pâna atunci, erau sesizabile doar anumite activități în domeniul planificării teritoriale legate de identificarea unor zone prioritare, precum litoralul Mării Negre sau zona Canalului Dunăre – Marea Neagră. Probleme de protecția mediului și de ordin demografic erau de asemenea abordate cu prioritate în anumite zone cu caracter special, precum Delta Dunării și munții Apuseni.

Dezvoltarea regională a devenit unul dintre cele patru programe prioritare incluse în Programul Național Indicativ Phare 1994-1997 aprobat atât de Guvernul României cât si de CE. În 1996, Guvernul României dedica pentru prima dată politicii de dezvoltare regională și locală un capitol din programul sau: "programele și fondurile pentru finanțarea proiectelor de dezvoltare regională și locaăa vor fi constituite când principiile descentralizării și subsidiarității vor fi aplicate, caz în care autoritățile publice locale vor deveni partenerul de dialog privilegiat. Programele naționale de restructurare vor fi corelate cu proiectele de dezvoltare regională și locală…adoptarea variantelor regionale si locale va fi stimulată"

În 1997, Comisia și-a exprimat opinia în legatură cu cererea României de a deveni membră a UE mentionând că: "România nu are o politiăa specifică de dezvoltare regională. Totuși planificarea teritorială realizată sub autoritatea Ministerului Lurcărilor Publice și Amenajării Teritoriului se bazează pe un cadru legal, administrativ și operațional comprehensiv… Planul de dezvoltare include dezvoltarea regională ca unul din principalele sale obiective. Într-adevar, prioritatea sa de a reduce disparitățile regionale vizează în același timp dezvoltarea socio -economică a regiunilor rămase în urmă cât și programele de dezvoltare spațiala. Mai mult, identifică programele de investiție publică (infrastructura economică) și programele speciale, organizate la nivel național pentru zone specifice precum Munții Apuseni, ca fiind principalele instrumente de atingere a coeziunii regionale".

În acea vreme, Comisia nu a putut identifica capacitățile de co-finanțare ca potențiale fonduri complementare pentru fondurile structurale, însă, cu toate acestea, a conchis că: "În concordanță cu Titlul XIV al Tratatului, Comunitatea sprijină întărirea coeziunii, mai ales prin Fondurile Structurale. România va trebui să implementeze în mod efectiv aceste instrumente cu respectarea principiilor, obiectivelor si procedurilor corespunzătoare, care vor fi puse în practică la momentul integrării". Din 1998, evoluția României a fost monitorizată în toate domeniile vieții sociale și economice, care au făcut obiectul procesului de negociere prin "Rapoartele periodice ale Comisiei în legatură cu progresul României pe calea integrării" elaborate anual. Prin decizia Consiliului European de din decembrie 1999 de a deschide negocierile de aderare cu România, urmatã de lansarea oficialã, în februarie procesului de negociere a aderãrii României se face trecerea la o nouã etapã de consolidare a relatiilor dintre România si Uniunea Europeanã. Consiliile Europene de (decembrie 2002), de (iunie 2003), Bruxelles (decembrie 2003) si Bruxelles (iunie 2004) reconfirmã sprijinul statelor membre ale Uniunii Europene pentru finalizarea negocierilor în 2004, semnarea Tratatului de Aderare cât mai curând posibil în 2005 si aderarea efectivã în ianuarie 2007. Încheierea negocierilor de aderare are loc în decembrie 2004, confirmându-se totodatã în cadrul Consiliului European de calendarul de aderare. In acelasi timp, României i se recomandã sã continue reformele si sã implementeze angajamentele asumate în negocieri referitoare la acquis-ul comunitar, în special în ceea ce priveste justitia si afacerile interne, politica în domeniul concurentei si mediu.

La 13 aprilie 2005, România primeste avizul conform al Parlamentului European, urmând ca semnarea Tratatului de Aderare sã aibã loc la 25 aprilie 2005. Începând cu aceastã datã, România are statutul de observator la activitatea institutiilor europene, fiind implicatã in procesul de elaborare a legislatiei comunitare, dar neavând drept de vot. Dintre statele membre UE, Tratatul a fost ratificat pânã în prezent de Slovacia, Ungaria, Slovenia, Cipru, Republica Elenã, Estonia, Cehia, Spania si Italia. La 25 octombrie 2005, Comisia Europeanã publicã primul Raport Comprehensiv de Monitorizare pentru România care confirmã progresele importante în pregãtirea internã, si mãsurile ce urmeazã sã fie luate în continuare pentru asigurarea aderãrii la 1 ianuarie 2007. Semnat la 25 aprilie 2005 , Tratatul de aderare prevede aderarea României si a Bulgariei Acesta reflectã condițiile aderãrii României (și Bulgariei) și reprezintã rezultatul integral al procesului de negociere a celor 31 de capitole. Prin Tratatul de aderare, tratatele constitutive ale Uniunii devin parte integrantã a legislației României. Tratatul de aderare a României și a Bulgariei conține și adaptãrile necesare aduse Tratatului de instituire a Constituției pentru Europa. Potrivit Tratatului de aderare, alocãrile pentru România vor fi de: 297,2 milioane Euro în 2007, 131,8 milioane Euro în 2008, 130,8 milioane Euro în 2009. Se stipuleazã gestionarea de cãtre agențiile de implementare a fondurilor din cadrul asistenței de pre-aderare, acordatã prin programul PHARE, programul PHARE – CBC (Cross-border cooperation), programul ISPA, programul SAPARD și Facilitatea pentru perioada de tranziție. Sumele anuale pentru alocãrile privind acțiunile structurale pentru România în perioada 2007-2009 vor fi de: 1 399 milioane Euro în 2007, 1 972 milioane Euro în 2008, 2 603 milioane Euro în 2009.

2.2. Pricipalele obiective ale politicii de dezvoltare regională în România

Dat fiind că politica de dezvoltare regională reprezintă un ansamblu de măsuri guvernamentale ce au drept scop sprijinirea creșterii economice și îmbunătățirea condițiilor de viață, prin valorificarea eficientă a potențialului regional și local, obiectivele sale principale au în vedere:

1) diminuarea dezechilibrelor regionale existente, cu accent pe stimularea dezvoltării echilibrate și pe revitalizarea zonelor defavorizate (cu dezvoltare întârziată), și prevenirea creării de noi dezechilibre;

2) pregătirea cadrului instituțional pentru a răspunde criteriilor de intregrare în structurile UE și de acces și de coeziune;

3) integrarea politicilor sectoriale la nivel regional și stimularea cooperării interregionale (interne și internaționale) în vederea dezvoltării economice și sociale durabile.

Aceste obiective sunt realizate în practică prin adoptarea de măsuri și strategii, finanțarea de proiecte și prin diverse programe, toate acestea însă fiind dezvoltate pe baza unui set de principii ce stau la baza elaborării și aplicării lor, după cum urmează:

1. principiul descentralizării procesului de luare a deciziei, prin trecerea de la nivelul central/guvernamental la cel regional;

2. principiul parteneriatului, prin crearea și promovarea de parteneriate între toți actorii implicați în domeniul dezvoltării regionale;

3. principiul planificării, în vederea atingerii obiectivelor stabilite;

4. principiul co-finanțării,adică obligativitatea contribuției financiare a diverșilor actori implicați în realizarea programelor și proiectelor de dezvoltare regională.

Aceste principii naționale nu exclud și nu sunt contradictorii principiilor care stau la baza funcționării politicii structurale la nivel comunitar, adică: principiul programării, principiul parteneriatului, principiul adiționalității și principiul monitorizării, controlului și evaluării; dimpotrivă, ele subliniază direcționarea politicii naționale înspre pregătirea accesului la instrumentele financiare ale politicii comunitare de dezvoltare regională.

Actualele obiective (1, 2 și 3) și cele patru inițiative comunitare (INTERREG III, Leader+, Equal și Urban II) vor fi reorganizate după 2007 în doar trei obiective:

Obiectivul 1: Convergență (sprijinind regiunile rămase în urmă din punct de vedere al dezvoltării economice);

Obiectivul 2: Competitivitate Regională și Ocupare (sprijinind regiuni, altele decât cele rămase în urmă ca dezvoltare, pentru atingerea țintelor Agendei Lisabona) și

Obiectivul 3: Cooperare Teritorială Europeană (promovând o dezvoltare echilibrată a întregului teritoriu comunitar, prin încurajarea cooperării și schimbului de bune practici între toate regiunile UE), organizat pe trei axe: cooperare trans-frontalieră, transnațională și inter-regională.

În noua arhitectură, România va fi eligibilă pentru obiectivele 1 și 3: Convergență și Cooperare Teritorială Europeană.

Din actualele cinci instrumente structurale (Fondul de Coeziune și patru fonduri structurale: Fondul European de Dezvoltare Regională – FEDER, Fondul Social European – FSE, Fondul European de Orientare și Garantare în Agricultură – FEOGA, secțiunea Orientare și Instrumentul Financiar de Orientare în domeniul Pescuitului – IFOP), politica de coeziune va fi structurată după 2007 pe doar trei fonduri (FEDER, FSE și Fondul de Coeziune). Pentru a simplifica lucrurile, fondurile pentru agricultură și pescuit au fost transferate către politicile aferente, respectiv Politica Agricolă Comună și Politica în domeniul Pescuitului. Totodată, Fondul de Coeziune va fi supus acelorași reguli ca și Fondurile Structurale (ex. programare multianuală, aprobarea proiectelor etc.). România va beneficia de toate cele trei fonduri FEDER, FSE și Fondul de Coeziune.

2.3 Aspecte legislative și instituționale

Cadrul legal al dezvoltării regionale și coeziunii sociale a fost stabilit în 1998, odată cu emiterea Legii privind Dezvoltarea Regională. Promovarea legii a fost facilitată de acțiunile anterioare, inclusiv de "Carta Verde a Dezvoltării Regionale în România", publicată în 1997 și adoptată formal de către Guvernul României cu ocazia Conferinței Internaționale asupra Dezvoltării Regionale de , din mai 1997, precum și de primele studii privind disparitățile regionale în România elaborate în perioada 1996-1997.

Legea 151 stabilește obiectivele politicii naționale în acest domeniu, cadrul instituțional competențele și instrumentele specifice promovării politicii de dezvoltare regională. Legea stabilește următoarele obiective principale ale politicii de dezvoltare regională:

Reducerea disparităților regionale prin sprijinul acordat zonelor rămase în urmă și prevenirea creării de noi dezechilibre.

Pregătirea cadrului instituțional pentru a răspunde criteriilor de integrare și eligibilitate în UE și ale Fondurilor Structurale și de Coeziune;

Integrarea politicilor sectoriale la nivel regional pentru o dezvoltare economică și socială durabilă;

Stimularea cooperării inter-regionale atât la nivel intern cât și internațional și a cooperării transfrontaliere în special în cadrul Euro -regiunilor.

Trebuie menționat că Legea 151 nu stabilește ca obiectiv major coeziunea economică și socială, cu toate că reducerea disparităților și prevenirea dezechilibrelor este una din modalitățile de realizare a acestui deziderat. Celelalte trei obiective sunt mai mult sau mai puțin mijloace de creare a unui cadru corespunzător pentru politica de dezvoltare regională, mai degrabă decât scopul în sine al politicii regionale.

Legea stabilește că regiunile pot fi înființate printr-o convenție semnată de reprezentanții Consiliilor Județene. Convențiile semnate au reprezentat actul de naștere al regiunii de dezvoltare. Înființarea acestor regiuni a trebuit aprobată de către Guvern.

Compoziția celor 8 regiuni a urmat îndeaproape recomandările „Cartei Verzi privind dezvoltarea regionala” elaborată în 1997. Structura lor se bazează pe principiile similarității și complementarității în raport cu caracteristicile economice și sociale.

Regiunile de dezvoltare nu sunt regiuni administrative și nu au un statut juridic. Ele sunt privite ca regiuni funcționale și de programare pentru implementarea politicii de dezvoltare regională la nivel teritorial. Cele 8 regiuni sunt de asemenea regiuni statistice și începând cu 1998 date statistice sunt colectate la nivel regional sunt raportate

Cele 8 regiuni de dezvoltare (se situează la nivelul statistic NUTS II, fiind similare cu alte niveluri regionale ale tărilor din UE, județele din România se situează la nivelul NUTS III, iar comunele și orașele corespund nivelului NUTS V) care au fost create între septembrie 1998 și octombrie 1999 prin asocierea benevolă a unor județe vecine, fără a fi o unitate admnistrativ-teritorială și fără a avea personalitate juridică și-au dezvoltat propriile structuri instituționale, în concordanța cu prevederile legale, și au capătat o anumită experiență pe parcursul ultimilor ani.Tabelul nr.1 Regiunile de dezvoltare în România

Sursa: prelucrări ale autorului

Cadrul legal al dezvoltării regionale este mult mai cuprinzător, a fost sau urmează sa fie corelat cu alte domenii înrudite și este completat prin Memorandumul de Întelegere semnat în 1998 între Guvernul României (GR) și Comunitatea Europeană (CE) privind înființarea Fondului Național și a Oficiului de Plați și Contractare PHARE (OPCP) și prin Memorandumul de Finanțare (MF) semnat în fiecare an de către GR și CE care stabilește modul de alocarea a finanțării europene pentru diferite arii geografice sau domenii.

După cum s-a menționat deja, în Documentul de Poziție există și alte domenii care sunt importante pentru asigurarea unui cadru coerent al politicii de coeziune economică și socială: ocuparea forței de muncă, politica agricolă, energia, mediul și dezvoltarea rețelei de transport.

Legea privind dezvoltarea regională a stabilit principalele instituții care trebuiau create. Aceste instituții au fost înființate pe baza unor Hotarâri de Guvern (HG) și a altor reglementări la începutul anului 1999 în conformitate cu prevederile legii.

La nivel territorial, fiecare Regiune de dezvoltare are un Consiliu de Dezvoltare Regională (CDR) și o Agenție de Dezvoltare Regională (ADR). Acestea sunt instituțiile regionale care au următoarele atribuții importante:

Consiliul de Dezvoltare Regională: organ deliberativ care analizează și decide cu privire la strategia și programele de dezvoltare regională și

Agenția de Dezvoltare Regională: organizație non-guvernamentală subordonată Consiliului de Dezvoltare Regională, non-profit, de utilitate publică si cu statut juridic, care elaborează si propune CDR strategia și programele de dezvoltare regională.

Membrii CDR sunt presedinții Consiliilor Județene și câte un reprezentant ales pentru fiecare dintre categoriile de Consilii Locale ale municipiilor, orașelor și comunelor. Directorul ADR este numit de către CDR. Cele mai multe din ADR-uri au în prezent un număr de 20 – 25 de angajați și au filiale în județele componente.

Structurile naționale stabilite prin lege sunt:

Consiliul Național de Dezvoltare Regională (CNDR): organism național responsabil pentru promovarea obiectivelor politicii de dezvoltare regională. CNDR aprobă Strategia Națională și Programul Național de dezvoltare regională;

Agenția Națională de Dezvoltare Regională (ANDR) – organ executiv al CNDR cu statut juridic propriu; rolul major al acesteia este elaborarea Strategiei Naționale și a Programului Național de dezvoltare regională;

Cadrul instituțional al instrumentelor de pre-aderare (PHARE, ISPA si SAPARD) tinde să devină din ce în ce mai complex și cuprinzător. Prin HG nr.497/2004, au fost desemnate ca autorități de management:

Ministerul Economiei și Comerțului pentru programul operațional privind creșterea competitivității economice

Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului pentru programul operațional privind infrastructura de transport

Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor pentru programul operațional privind infrastuctura de mediu

Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei pentru programul operațional privind dezvoltarea resurselor umane

Ministerul Afacerilor Interne pentru programul operațional privind dezvoltarea capacității administrative

Ministerul Integrării Europene pentru programul operațional regional

Ministerul Finanțelor Publice pentru programul operațional privind asistența tehnică

De asemenea, Ministerul Finanțelor publice a fost desemnat prin aceeași hotărâre, ulterior modificată, Autoritatea Națională de Plată (pentru Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European și Fondul de Coeziune). Capitolul referitor la cadrul instituțional pentru gestionarea fondurilor structurale, din Documentul complementar de poziție privind Politica Regională și Coordonarea Instrumentelor Structurale, conform HG 497/2004 prezintă lista preliminară a instituțiilor implicate în coordonarea, managementul și implementarea instrumentelor structurale. Acestea sunt prezentate în Anexa 1 (Schema interinstituțională). Sursele financiare necesare implementarii obiectivelor politicii de dezvoltare regionala provin conform legii, din doua surse principale:

Fondul National de Dezvoltare Regionala (FNDR) si

Fondul de Dezvoltare Regionala (FDR).

2.4. Procesul de programare

Programarea este definită prin Decizia Consiliului CE nr. 1260 /1999, care stabilește regulile generale pentru Fondurile Structurale, care reprezintă "procesul de organizare, luare a deciziilor și finanțare derulat într-un număr de etape pentru a implementa, pe o bază multianuală acțiunea comună a Comunității și a statelor membre în scopul atingerii obiectivelor stabilite 1": promovarea dezvoltării și ajustărilor structurale ale regiunilor a căror dezvoltare este ramasă în urmă (Obiectivul 1), susținerea conversiei economice și sociale a zonelor care se confruntă cu dificultăți structurale (Obiectivul 2) și susținerea adaptării și modernizării politicilor și sistemelor de educație, instruire și ocupare a forței de muncă (Obiectivul 3).

Cu toate ca s-a înregistrat un progres semnificativ, problema programării ramâne, în perspectiva aderării, o provocare majoră pentru următorii ani. Programarea nu înseamnă numai programare financiară multianuală, dar și aplicarea principiului parteneriatului, monitorizare și evaluare și în ultimul rând, dar nu cel mai puțin important, pregătirea Planului Național de Dezvoltare (PND).

Documentele de programare ale politicii regionale naționale în perspectiva aderării au ca document principal Planul Național de Dezvoltare (PND), ce conține prioritățile strategice de dezvoltare, regionale și sectoriale, pentru o perioadă dată. Planurile Naționale de Dezvoltare sunt elaborate pe baza Planurilor Regionale de Dezvoltare (PDR) și reflectă Strategia Națională de Dezvoltare și Programele Operaționale (PO) regionale și sectoriale.

Planul Național de Dezvoltare (PND) reprezintă documentul de planificare strategică și programare financiară multianuală care orientează și stimulează dezvoltarea economică și socială a țării, în conformitate cu principiile Politicii de Coeziune, în vederea reducerii decalajelor de dezvoltare față de Uniunea Europeană. (PND)

PND este un concept specific acestei politici comunitare având, printre altele, rolul de a fundamenta prioritățile și obiectivele strategice de dezvoltare ce vor fi negociate cu Comisia Europeană în vederea finanțării din Fondurile Structurale și de Coeziune în perioada 2007-2013.

PND 2002- identificat 7 axe prioritare de dezvoltare, în jurul cărora se vor constitui toate obiectivele, măsurile, programele și proiectele de dezvoltare regională și care sunt:

1) dezvoltarea sectorului productiv și a serviciilor conexe, întărirea competitivității activităților economice și promovarea sectorului privat;

2) îmbunătățirea și dezvoltarea infrastructurii;

3) întărirea potențialului resurselor umane, a capacității forței de muncă de a se adapta la cerințele pieței și îmbunătățirea calității serviciilor sociale;

4) sprijinirea agriculturii și a dezvoltării rurale;

5) protejarea și îmbunătățirea calității mediului;

6) stimularea cercetării științifice și dezvoltării tehnologice, inovării, comunicațiilor, tehnologiei informației și crearea societății informaționale;

7) îmbunătățirea structurii economice a regiunilor, sprijinirea dezvoltării regionale echilibrate și durabile.

Se impune sublinierea caracterului specific al PND 2007-2013. Acest document nu substituie o Strategie Națională de Dezvoltare Economică, ci trebuie să reprezinte una din componentele majore ale acesteia. Astfel, în accepțiunea Politicii de Coeziune, PND reprezintă un instrument de prioritizare a investițiilor publice pentru dezvoltare, orientat în principal asupra priorităților și obiectivelor compatibile cu domeniile de intervenție a Fondurilor Structurale și de Coeziune.

România se afla, în anul 2004, din punct de vedere al PIB/locuitor, la cca.32% din media UE-25. Având în vedere rolul PND de instrument dedicat reducerii disparităților, obiectivul său global este reducerea cât mai rapidă a disparităților de dezvoltare socio-economică între România și Statele Membre ale Uniunii Europene”. Se estimează că în perioada 2007-2013, România poate recupera 10 puncte procentuale din decalajul de dezvoltare actual.

În vederea atingerii acestui obiectiv, au fost stabilite, pornind de la o analiză cuprinzătoare a situației socio-economice actuale, șase priorități naționale de dezvoltare, ce grupează în interior o multitudine de domenii și sub-domenii prioritare:

Creșterea competitivității economice și dezvoltarea economiei bazate pe cunoaștere;

Dezvoltarea și modernizarea infrastructurii de transport

Protejarea și îmbunătățirea calității mediului

Dezvoltarea resurselor umane, promovarea ocupării depline și a incluziunii sociale și întărirea capacității administrative

Dezvoltarea economiei rurale și creșterea productivității în sectorul agricol

Diminuarea disparităților de dezvoltare între regiunile țării

Alături de PND stau Documentele Comune de Programare (DCP), vizează strategiile de

dezvoltare și prioritățile comune regiunilor transfrontaliere România – Bulgaria și România – Ungaria și sunt echivalente ale „Documentelor Unice de Programare (DUP) de la nivel comunitar.

De asemenea, ele conțin elemente similare Documentului Cadru de Sprijin Comunitar (DCSP) și Programelor Operaționale (PO). De reamintit că DCSP este rezultatul negocierii dintre Comisia Europeană și statul membru aferent pentru finanțarea din fondurile structurale, fiind fundamentat de către PND și transformat în PO – ce detaliază măsurile specifice implementării sale.

De menționat este faptul că, deși România nu este încă eligibilă pentru negocierea DCSP, au fost totuși identificate programele opraționale necesare a fi integrate în cadrul acestuia, după cum urmează:

– un Program Operațional Regional – cu 8 subprograme regionale, cuprinzând priorități care pot fi finanțate prin Fondul European de Dezvoltare Regională si Fondul Social European;

– un Program Operațional Sectorial pentru agricultură și dezvoltare rurală și pescuit – eligibil a fi finanțat prin Fondul European de Orientare și Garantare Agricolă – Secțiunea Garantare și Instrumentul Financiar pentru Orientare Piscicolă;

– un Program Operațional Sectorial pentru politica socială și de ocupare a forței de muncă, eligibil a fi finanțat prin Fondul Social European;

– un Program Operațional Sectorial pentru cercetare, dezvoltare tehnologică și inovare, eligibil a fi finanțat prin Fondul European de Dezvoltare Regională și, eventual, prin Fondul Social European.

Un program intermediar poate fi considerat RICOP, având drept scop susținerea restructurării industriale și conversiei forței de muncă. RICOP are următoarele componente: sprijin pentru IMM-uri, plăti compensatorii pentru disponibilizați, lucrări publice (infrastructura), măsuri active pentru diminuarea impactului social al procesului de restructurare, măsuri active pentru crearea de locuri de muncă, asistența pentru implementarea programelor și pentru întreprinderi, monitorizare, evaluare și control și altele.

Capitolul 3. Studiu de caz. Politica de dezvoltare în Regiunea V Vest

3.1 Caracterizarea Regiunii V Vest

3.1.1 Prezentarea generală a regiunii

Alcătuită din județele: Arad, Caraș-Severin, Hunedoara, Timiș, regiunea V Vest are o suprafață de 32.034 km2, ceea ce reprezintă 13,4% din suprafața României. Regiunea se învecinează cu Ungaria, , și cu Yugoslavia, (aproximativ din graniță fiind situată pe Dunăre). Județele învecinate regiunii sunt Bihor, Alba, Gorj și Mehedinți. Paralela 45 de grade latitudine nordică traversează centrul regiunii, în timp ce punctul cel mai vestic al regiunii deține coordonatele 20 15 longitudine estică (Beba Veche, județul Timiș). Astfel, se poate afirma că Regiunea Vest are o poziție geografică avantajoasă, aflându-se la intersecția unor importante drumuri europene. Populația totală a regiunii depașește cu puțin 2 milioane de locuitori. Mortalitatea infantilă la nivelul regiunii este de 21,30/00, sub media națională (22,00/00). Populația a scăzut lent după 1989 din cauza emigrației populației spre Occident (îndeosebi a populației cu studii superioare) și – după 1992 – din cauza sporului natural negativ.

Tabelul nr.2 Indicatori ai dezvoltării Regiunii V Vest

1)- 1998; 2) – 1996; 3) – (1997/1990); 4) Numai populația din comunitățile cu densităti demografice sub 100 loc/km2 5)- 1997; 6) La sfârșitul lunii iunie;

Sursa : www.mie.ro

3.1.2 Structura economică și ocuparea populației

Din punctul de vedere al dezvoltării socio-economice, Regiunea Vest se află printre cele mai dezvoltate regiuni ale țării. Sunt bine reprezentate toate sectoarele economice: industria, agricultura, serviciile, existând și bazele dezvoltării sectorului cuaternar. Cele mai importante industrii prezente în regiune sunt: industria alimentară, chimică, industria ușoară, industria de prelucrare a lemnului, si industria mijloacelor de transport feroviar. Întreruperea activității unor capacități de producție în industria constructoare de mașini, industria chimică, industria minieră și siderurgie, etc., a condus la reducerea numărului de salariați, industria devenind astfel principalul generator de șomaj. Somajul este una din problemele majore cu care se confruntă Regiunea, cele mai afectate zone fiind cele cu exploatări miniere și arii monoindustriale. Ca o consecință a procesului de restructurare a industriei, se poate prevedea o creștere a ratei șomajului, care în unele zone poate atinge valori foarte ridicate. Disparitățile intra-regionale tind sa se accentueze. În județul Hunedoara, care are multiple zone monoindustriale, metalurgice și miniere, există riscul agravării tot mai puternice a problemelor de dezvoltare regională. Un handicap al industriei regionale îl constituie absența unei rețele de promovare a industriilor locale, care să vină în sprijinul cooperărilor dintre oamenii de afaceri regionali și cei din exterior și să ducă la îmbunătățirea sistemului de comunicare și informare în domeniu. Principala tendință a ultimei perioade constă în scăderea constanta a producției agricole și industriale și dezvoltarea sectorului de servicii, mai puternic decât în orice altă Regiune. Nefiind elaborată o strategie regională de reconversie a zonelor monoindustriale, coroborată cu o strategie compensatorie de dezvoltare a sectorului de întreprinderi mici și mijlocii private, apariția șomajului ca urmare a restructurării industriale, creează mari probleme sociale în zonele respective. Deși avantajele cooperării dintre industrie și cercetare sunt evidente, în practică, majoritatea companiilor au renunțat la laboratoarele de cercetare, după 1990. Și în concepția lui Pelkmans trebuie să se țintească inovarea (sau reducerea costurilor acesteia), precum și a infrastructurii de telecomunicații. Companiile industriale se confruntă, în prezent, cu o criză a inovării, deși Regiunea dispune de resurse umane specializate în activitatea de cercetare. Agricultura este caracterizată de extinderea proprietății private. Datorită fragmentării foarte accentuate a terenurilor, a răspândirii reduse a formelor de asociere și a echipamentelor agricole insuficiente, uzate atât fizic cât și moral, potențialul agricol nu este valorificat la adevărata sa valoare. Pentru susținerea activității agenților economici s-a dezvoltat o infrastructură de afaceri care cuprinde zona liberă Curtici, Camere de Comerț, Industrie și Agricultură, incubatoare de afaceri, firme de consultanță etc. Deficiențele semnalate în legătură cu această infrastructură sunt lipsa unui sistem informațional și lipsa de programe coerente pentru susținerea acestor activități.

Ca urmare a creșterii ratei șomajului, au apărut probleme majore în privința calificării și recalificării personalului în zonele puternic industrializate, unde instituțiile specializate în training sunt insuficiente, ceea ce îngreunează posibilitățile de reintegrare pe piața muncii a persoanelor disponibilizate. Se poate afirma că Regiunea V Vest, în linii generale, este în continuare o regiune “curată” din punct de vedere al calității mediului, neexistând zone puternic industrializate, unde poluarea să constituie o problemă majoră. În cadrul Regiunii Vest, există trei tipuri de zone speciale. Existența acestora determină acordarea diverselor facilități tuturor potențialilor beneficiari:

Zonele defavorizate reprezintă arii geografice strict delimitate teritorial, care îndeplinesc cel puțin una dintre următoarele condiții:

ponderea șomerilor în totalul resurselor de muncă ale zonei să fie de cel puțin trei ori mai mare decât ponderea șomerilor în totalul resurselor de muncă la nivel național, în ultimele 3 luni care preced luna întocmirii documentației de declarare a zonei defavorizate;

sunt zone izolate lipsite de mijloace de comunicație, iar infrastructura este slab dezvoltată.

2. Zone libere. In zonele libere sunt admise mijloace de transport, mărfuri și alte bunuri, fără restricții privind țara de origine, de proveniență sau de destinație. Nu sunt admise bunurile al căror import este prohibit pe teritoriul României prin lege sau prin convențiile internaționale la care România este parte.

3. Zone de restructurare industrială sunt zone cu potențial de creștere economică, în sensul Hotărârii Guvernului nr. 399/2001, reprezintă concentrări geografice de localități cu întreprinderi aflate în dificultate, nivel ridicat al șomajului, probleme de poluare a mediului și care au totodată potențial de creștere economică.

3.2 Actori ai politicii de dezvoltare regională în Regiunea V Vest

3.2.1 Agenția de dezvoltare regională Vest

Instituție neguvernamentală, nonprofit și de utilitate publică, Agenția pentru Dezvoltare Regională a Regiunii Vest (ADR Vest) face parte din ansamblul organismelor și instrumentelor financiare, regionale și naționale descris în Legea 315/2004 drept sistemul național al dezvoltarii regionale. Acesta a fost instituit pentru a permite României absorbția fondurilor structurale în perioada de pre-aderare. Viziunea ADR Vest este, ca agenția să devină un reper profesional de nivel european ce va mobiliza voința politică și va gestiona competent resursele financiare disponibile în vederea susținerii și dezvoltării intense și armonioase a regiunii noastre. Misiunea ADR Vest este de a se implica în programarea strategică a dezvoltării economice și sociale a regiunii, în parteneriat cu actorii locali, de a gestiona competent programele și proiectele finanțate din fondurile structurale alocate pentru dezvoltarea regiunii, de a iniția programe pentru promovarea strategică a regiunii Vest și de a atrage noi resurse cu impact pentru bunăstarea comunității. Beneficiarii programelor și proiectelor regionale ale ADR Vest sunt instituții publice și private (consilii locale și consilii județene, societăți comerciale, ONG-uri, instituții de învățământ și asociații profesionale etc). Agenția pentru Dezvoltare Regională Vest se implică permanent în procesul de sprijinire a afacerilor care se deruleaza în Regiunea Vest, acționează în vederea creșterii prosperității și a încurajării investițiilor, și se angajează în procesul de restructurare industrială și de creare de noi locuri de muncă. Succesul activităților sale a transformat Regiunea Vest în regiunea cu cel mai propice climat de afaceri din România, în contextul localizării sale în vestul țării. Obiectivele de ansamblu ale agențiilor pentru dezvoltare regională fac referire, în mod tradițional, la creșterea economică eficientă prin reducerea diferențelor dintre regiuni, la optimizarea folosirii resurselor regionale în vederea determinării creșterii economice, precum și la stimularea structurii economice și sociale a regiunii respective.

Este vorba, de fapt, despre echilibrarea celor două tendințe existente: echitate interregionala (distribuirea echilibrată a veniturilor, a forței de muncă și a infrastructurii în spațiu), și atingerea unui grad de eficiență la nivel național (o alocare eficienta a resurselor pentru maximizarea beneficiului național net).

3.2.2 Consiliul pentru Dezvoltare Regională

A fost constituit odată cu semnarea Convenției de Asociere a celor patru județe din Regiune, Convenție care a fost semnată de către cei 16 membri ai acestuia, acesta fiind actul de naștere al Regiunii Vest cât și al Consiliului. Regulamentul Consiliului stabilește organizarea și funcționarea organului deliberativ, precum și atribuțiile și obligațiile conducerii și membrilor acestuia. Consiliul pentru Dezvoltare Regională (CDR) este organul deliberativ al Agenției pentru Dezvoltare Regională, care coordonează întregul proces de dezvoltare regională în cadrul Regiunii și este alcătuit din: presedinții consiliilor județene al Regiunii, cei patru reprezentanți ai consiliilor locale comunale din fiecare județ al Regiunii, cei patru reprezentanți ai consiliilor locale orașenești din fiecare județ al Regiunii, și respectiv cei patru reprezentanți ai consiliilor municipale din fiecare județ al Regiunii.

3.3 Strategia de dezvoltare regională în Regiunea V Vest

Regiunea Vest se confruntă cu probleme legate de: șomajul ridicat din zonele miniere și monoindustriale, necesitatea restructurării industriei grele și extractive, învechirea infrastructurii fizice și edilitare, subdezvoltarea spațiului rural, lipsa de performanță a agriculturii, emigrarea forței de muncă înalt calificată etc. Cu toate acestea, față de celelalte regiunii ale țării, Regiunea Vest dispune de o serie de avantaje și oportunităti, cum ar fi: industrie diversificată, forța de muncă calificată, potențial turistic și agricol ridicat, rețele de transport și telecomunicații extinse, investiții străine semnificative, existența unui învățământ superior cu tradiție, etc. Acest fapt a permis elaborarea unei strategii de dezvoltare focalizată pe punctele tari ale regiunii în vederea valorificării oportunităților identificate. Strategia de Dezvoltare Regională a Regiunii Vest este documentul complex elaborat pe baza Analizei Socio-economice a Regiunii si analizei SWOT. Aceste două analize au permis determinarea unor direcții strategice prioritare de dezvoltare care vizeaza în mod direct sectorul privat, dezvoltarea spațiului rural, dezvoltarea și promovarea turismului regional, protecția mediului. În cadrul fiecărei direcții de dezvoltare au fost identificate obiective strategice a căror realizare este urmărită prin acțiunile ce se vor întreprinde în viitor. Strategia s-a realizat în corelație cu Strategiile de Dezvoltare Județene elaborate de Prefecturi și Planurile de Amenajare Teritorială județene. Strategiile sectoriale ale ministerelor, care vizează perioada 2002-2004 au fost de asemenea luate în considerare. Strategia de Dezvoltare Regională reprezintă esența Planului de Dezvoltare al Regiunii Vest. Șase mari direcții prioritare de dezvoltare au fost identificate :

Direcția strategică I- Dezvoltarea sectorului privat și a serviciilor pentru întreprinderi

Direcția strategică II – Îmbunătățirea și dezvoltarea infrastructurii de susținere a activităților economico-sociale

Direcția strategică III – Dezvoltarea resurselor umane și a serviciilor publice

Direcția strategică IV – Dezvoltarea spațiului rural, crearea unui cadru favorabil

Direcția strategică V – Mediu

Direcția strategică VI – Cercetare, dezvoltare tehnologică, inovare și IT

Strategia acordă o importanță deosebită dezvoltării sectorului privat. Acesta se dorește a fi și o alternativă pentru ocuparea forței de muncă, astfel încât restructurarea industriilor grele și extractive să nu mai reprezinte o amenințare din punctul de vedere al șomajului. În cadrul acestui obiectiv strategic se acordă o atenție deosebită dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii si atragerii de investiții private în regiune. Un accent deosebit se va pune în continuare pe dezvoltarea sectorului privat prin susținerea cercetării-dezvoltării, inovării și transferului tehnologic. Prin susținerea acestui domeniu se urmărește crearea unor IMM-uri care sa folosească tehnologii de ultimă oră cu productivitate ridicată și care sa nu afecteze negativ mediul. Resursele umane sunt unul din principalele puncte tari ale regiunii. Dispunând de un centru universitar cu tradiție în Timișoara și de instituții de studii superioare în toate județele, de un învățământ liceal bine dezvoltat, regiunea beneficiază de un potențial uman calificat și înalt calificat, apt să se adapteze în cel mai scurt timp la noile cerințe ale pieței. Astfel, strategia de dezvoltare prevede măsuri pentru o mai bună ocupare a forței de muncă, prin crearea de noi locuri de muncă și intensificarea activitaților de calificare, recalificare și reorientare a forței de muncă. Spațiul rural din regiune este în cea mai mare parte puțin dezvoltat și se confrunta cu probleme economice și sociale diverse. Strategia de dezvoltare a regiunii preconizează realizarea de investiții pentru creșterea calității vieții în mediul rural și dezvoltarea de activități economice bazate pe tradițiile locale. În paralel se urmarește îmbunătățirea valorii economice a agriculturii, pentru valorificarea la un grad superior a potențialului agricol al regiunii, în scopul creării unei agriculturi intensive și nepoluante (biologice). De asemenea, se urmărește reluarea culturilor plantelor tehnice, la un nivel calitativ conform standardelor europene, ca principal furnizor pentru industria textilă în scopul reducerii importului de materii prime. Nu în ultimul rând, o atenție deosebită se acordă acțiunilor privind îmbunătățirea calității mediului. Se urmărește reducerea poluării din zonele afectate, prevenirea și stoparea degradării mediului, educarea populației în spiritul protecției mediului și retehnologizarea întreprinderilor productive în scopul reducerii poluarii mediului. Prin corelarea și implementarea acțiunilor prevăzute în cele șase direcții strategice se va realiza un cadru favorabil dezvoltării unei economii de piață competitive, se vor reduce costurile sociale ale reformei si vor crește nivelul de trai și calitatea vieții în regiune. Obiectivul general al strategiei de dezvoltare regională a fost definit ca fiind “Creșterea calității vieții prin dezvoltarea economico-socială a regiunii și ameliorarea condițiilor de mediu”. Pentru realizarea obiectivului general au fost stabilite următoarele obiective strategice, ca priorități ale strategiei de dezvoltare regională:

Dezvoltarea sectorului privat;

Valorificarea potențialului turistic al regiunii;

Crearea unui cadru favorabil dezvoltării spațiului rural;

Creșterea eficienței utilizării resurselor umane;

Îmbunătățirea calității mediului;

Îmbunătățirea infrastructurii de susținere a dezvoltării economice și sociale.

În acest sens, situația generală a Regiunii V Vest redată de diagnosticul și analiza SWOT este foarte contrastantă : -este considerată o regiune « câștigătoare », cu rezultate economice superioare mediei naționale, adesea pe locul doi, după capitala București. -a beneficiat de-a lungul timpului, de posibilitatea existenței și dezvoltării unei diversități culturale, ce a generat apariția unui puternic sentiment de identitate -a beneficiat de « efectul de frontieră », susținut de o cooperare transfrontalieră foarte dinamică -cu toate acestea, o asemenea percepție și abordare nu trebuie sa mascheze problemele reale de coeziune economică și socială, legate de disparitățile care există între cele patru județe și care riscă să se accentueze intrucât, pe de o parte, județele Arad și Timiș – cu o mai pronunțată dezvoltare economică – « privesc spre Vest » și doresc accentuarea descentralizării, în timp ce, pe de altă parte, județele Caraș – Severin și Hunedoara înregistrează, încă, rate ridicate ale șomajului și au nevoie de o puternică intervenție și susținere din partea statului. -în altă ordine de idei, depășirea obstacolelor în calea dezvoltării regionale și a realizării unei competitivități sporite depind încă, în mare măsură – la nivel național- de calitatea și stabilitatea mediului juridic și crearea unui cadru instituțional adecvat, iar, pe plan local, de capacitatea de mobilizare a tuturor actorilor regionali în susținerea și implementarea unor proiecte de dezvoltare. Ca urmare a unei analize parteneriale făcute la nivel de regiune, pentru perioada actuala au fost identificate opt domenii de intervenție : -existența unor rețele de infrastructuri învechite (sau chiar absența lor) – necesitatea apropierii standardelor privind calitatea factorilor de mediu de cele europene -necesitatea îmbunătățirii de fond a structurii de « cercetare și dezvoltare a tehnologiilor » -continuarea creșterii gradului de competitivitate al întreprinderilor -exploatarea superioară a potențialelor turistice existente -utilizarea superioară, orientarea și sprijinirea resurselor umane înalt calificate -rezolvarea unor probleme grave de restructurare industrială -relansarea agriculturii și revigorarea spațiului rural În aceste condiții, strategia de coeziune economică și socială propusă în Regiunea V Vest de grupurile parteneriale de lucru se bazează pe trei obiective strategice principale:

Dezvoltarea economiei și a competitivității regiunii prin investiții în : infrastructură, mediu, cercetare/dezvoltare și transfer tehnologic, competitivitea întreprinderilor și a IMM-urilor, turism

Investiții prioritare în domeniul resurselor umane, calificarea oamenilor și susținerea categoriilor de dificultate

Tratarea disparităților teritoriale, rezolvând problema restructurărilor industriale și sustinând dezvoltarea

Aceste obiective se vor realiza prin proiecte având un orizont de timp de aproximativ 10-12 ani (până în 2015) și vor fi adaptate în momentul aderării și cu ocazia programării 2007-2013. Este insă important de semnalat că partenerii au încercat să distingă obiectivele prioritare realizabile în cursul perioadei de programare 2004-2006. În același timp, actorii politicii de dezvoltare regională din Regiunea V Vest consideră oportun să prevadă, în cadrul fiecărei priorități și măsuri, asistența tehnică necesară realizării măsurii, astfel încât proiectele să prindă viață cât mai repede. Pentru atingerea acestor deziderate, se consideră esențiale susținerea colectivă a strategiei, coeziunea partenerilor și efortul concertat de a urmări scopurile comune, demersuri care trebuie să constituie expresia unei adevărate conștiințe regionale.

3.4 Planul de Dezvoltare Regională 2004 – 2006

Este instrumentul de planificare și programare regională care asigură justificarea necesității de finanțare din fondurile Uniunii Europene, în diverse sectoare economice care se regăsesc în Regiunea V Vest. Astfel, prin intermediul Planului de Dezvoltare Regională 2004 – 2006 sunt atrase sursele de finanțare externă (PHARE, ISPA și SAPARD), iar apoi sunt direcționate pe prioritățile de dezvoltare ale Regiunii Vest. Planul de Dezvoltare Regională al Regiunii Vest a fost elaborat de către ADR Vest în parteneriat cu o serie de instituții județene, precum direcțiile județene de statistică, agențiile pentru protecția mediului, camerele de comerț, industrie și agricultură, universități, etc. Planul de Dezvoltare Regională a fost corelat cu alte documente de programare elaborate la nivel de municipiu și județ. Structura Planului de Dezvoltare Regională este următoarea: – Analiza Socio – Economică a Regiunii Vest – Analiza SWOT elaborată pe baza analizei socio – economice – Strategia de Dezvoltare Regională a Regiunii Vest , care cuprinde Direcțiile Strategice de Dezvoltare.

3.5 Principalele proiecte finanțate prin instrumentele de pre-aderare în Regiunea V Vest

În perioada de pre-aderare, Comisia Europeană sprijină România în eforturile sale de a pregăti aderarea la structurile Uniunii Europene prin trei instrumente financiare: ISPA, SAPARD si PHARE. Primele două dintre acestea, ISPA și SAPARD vor avea o orientare sectorială asupra mediului, transporturilor și respectiv asupra dezvoltării rurale și a agriculturii, în timp ce programul PHARE va oferi sprijin pentru toate sectoarele.

Astfel, prin intermediul Agențiilor pentru Dezvoltare Regională din România s-a derulat , până în acest moment programul PHARE – Coeziune Economică și Socială. Scopul acestui program este acela de a sprijini Guvernul României să pună în aplicare politica regională integrată în concordanță cu strategia de coeziune economică și socială adoptată în contextul procesului de pre-aderare la structurile Uniunii Europene.

În cadrul programelor de dezvoltare regională este acordat sprijin financiar nerambursabil (granturi) numai acelor proiecte care se înscriu în obiectivele Strategiei de Dezvoltare Regională ale fiecarei regiuni de dezvoltare în parte. Comisia Europeană finanțează în acest an proiectul Strategia Regională de Inovare – Regiunea Vest propus de către Agenția pentru Dezvoltare Regională a Regiunii Vest în cadrul Programului Cadru 5 – Măsura „Strategii Regionale de Inovare în Țările Asociate". Prin intermediul acestui program al Uniunii Europene, se sprijină elaborarea și implementarea strategiilor regionale în domeniul inovarii (RIS) în țările Europei Centrale și de Est prin adoptarea metodologiei de inovare și transfer tehnologic care s-a dovedit eficientă în Țările Membre. Pentru realizarea acestui obiectiv, Regiunea Vest va fi asistată de regiuni partenere din Uniunea Europeană care au implementat deja o Strategie Regională de Inovare. În cazul aprobării, proiectul va avea o durată de maxim 32 de luni și va fi finanțat cu o sumă până la 400.000 EURO. Obiectivele prioritare ale Strategiei Regionale de Inovare în Regiunea Vest definite prin proiect sunt următoarele: – Conștientizarea la nivel regional a importanței introducerii conceptelor de inovare și transfer tehnologic drept cadru permanent al dezvoltării economice a Regiunii Vest; – Dezvoltarea unui consens regional asupra priorităților de investiție în domeniul cercetării, dezvoltării tehnologice și al inovației; – Creșterea nivelului de inovare în Regiunea Vest prin intermediul solidificării sectoarelor țintă ale IMM; – Sporirea potențialului inovativ în termeni de resurse umane, în special prin intermediul inovării tehnicilor manageriale; – Dezvoltarea structurii organizaționale și a cadrului de coordonare, intermediere și promovare a inovării în Regiunea Vest. Impactul elaborării și implementării unei Strategii Regionale de Inovare în Regiunea Vest este imens si se refera la un grup amplu de beneficiari, dintre care de menționat sunt IMM-urile, institutele de învățământ și cercetare, administrația publică sau firmele de consultanță. Pachetul de acțiuni și măsuri care va fi inclus în aceasta strategie presupune, în majoritatea etapelor proiectului, implicarea activă a actorilor locali și regionali cheie. Mai mult decât atât, se previzionează crearea unui grup consultativ care va asigura coerența viziunii pe termen lung asupra strategiei de inovare, grup din care vor face parte reprezentanți ai acestor instituții pe durata proiectului.

Deși Regiune V Vest se confruntă cu probleme inerente perioadei, agravate și de disparități intraregionale, din punctul de vedere al dezvoltării socio-economice, Regiunea Vest se află printre cele mai dezvoltate regiuni ale țării.

Concluzii

În momentul de față, în relațiile cu Uniunea Europeană, miza reală pentru România nu o constituie aderarea. Aceasta va avea loc cu certitudine fie mai devreme, fie puțin mai târziu. Miza reală o constituie cât de pregătită va fi România, la momentul aderării, de a absorbi fondurile substanțiale la care va avea acces. Cu alte cuvinte, miza reală o constituie construirea, în această perioadă, a unei capacități de absorbție corespunzătoare a fondurilor comunitare.

Este evident faptul că problematica și întărirea capacității de administrare a Fondurilor Structurale și de Coeziune interesează atât țările membre ale UE, cât și pe cele candidate. De aici rezultă necesitatea pregătirii temeinice pentru negocierile privind aderarea prin planificarea dezvoltării, ceea ce presupune ca țările candidate să înceapă prin „conceperea unor politici economice solide cu instrumente care să poată să răspundă în mod eficace necesităților de dezvoltare ale țării”. Concomitent, se impune și „sinergia dintre politicile economice naționale și ajutorul structural al UE”.

Politica de coeziune va rămâne un pilon principal al UE și după aderare, iar România va trebui să se adapteze regulilor privind politica de coeziune din UE, dar va trebui să-și dezvolte și propriul concept referitor la politica națională de coeziune. Chiar dacă politica de coeziune nu se realizează numai prin dezvoltare regională, aceasta rămâne, în acest moment, principalul instrument în cadrul UE.

Pe parcursul perioadei de implementare a tuturor programelor, au fost experimentate diferite scheme legate de rolul participanților cheie și de procedurile utilizate, ceea ce indică dorința de perfecționare și de găsire a celui mai adecvat sistem de aplicare a acestora. Dincolo de beneficiile legate de dobândirea de cunoștinte și de emulația creată de o asemenea diversitate de programe sectoriale și teritoriale, apare ca o necesitate stringentă stabilirea clară a rolurilor și atribuțiunilor diferitelor instituții implicate și a unui sistem mai bun de comunicare și de schimb de informații între acestea.

Dicrepanțele regionale, atât cele din cadrul Uniunii, cât și cele din cadrul statelor membre, au fost întotdeauna privite ca bariere a ceea ce inițial Tratatul de la Roma denumea ‘dezvoltare armonioasă’ sau, în urma Actului Unic European ‘coeziune’.

Deși progresele în domeniul dezvoltării regionale la nivel comunitar sunt evidente, există autori sceptici în privința succesului deplin al acesteia.

În ciuda unui progres considerabil în integrarea pieței, nu este deloc evident că funcțiile de ‘echitate’ ar trebui transferate la rândul lor la nivelul Uniunii. De fapt, atât aspectele sociale, cât și cele regionale ale echității sunt slabe la nivelul UE.

E posibil ca integrarea regională să o fi luat-o înainte prea repede. Puterea regiunilor într-o Europă integrată a devenit înt-adevăr o importantă chestiune politică. Efectul UE asupra regiunilor s-a exagerat adesea peste măsură,UE părând să fi acționat până acum ca o mașină de covergență, ducând la reducerea substanțială a diferențelor de venituri dintre țări.

Într-o Europă a Regiunilor, Tsoukalis vorbește despre învingători și învinși. Prin politica sa de dezvoltare regională, stimulată de povești de succes ca cele ale proiectelor realizate în Regiunea V Vest, România speră să se numere printre învingători.

ANEXA 1

ANEXA 2

Regiunile de dezvoltare în România

ANEXA 3

Regiunea V Vest

BIBLIOGRAFIE

Legislație

România

Documentul Complementar de Poziție 21 – Politica Regională și Coordonarea Instrumentelor Structurale

HG 479/2004 privind stabilirea cadrului instituțional pentru coordonarea, implementarea și gestionarea instrumentelor structurale

HG 1115/2004 privind elaborarea în parteneriat a Planului Național de Dezvoltare

HG 1179/2004 pentru modificarea și completarea HG nr.479/2004 privind stabilirea cadrului instituțional pentru coordonarea, implementarea și gestionarea instrumentelor structurale

Legea 315/2004 privind dezvoltarea regională în România

Uniunea Europeană

Regional Development Fund, the European Social Fund and the Cohesion Fund (COM (2004) 492 of );

Proposal for a Regulation of the European Parliament and of the Council on the European Regional Development Fund (COM(2004) 495 of );

II. Cărți și studii

BOLLEN, F., , Nicolaides Ph. – Fondurile Structurale ale UE dincolo de Agenda 2000 – Reformă și implicații pentru viitoarele state membre, Editura Economică, București, 2001

COJANU, V., Dima Alina, Mușetescu R., Pîslaru D., Stănculescu Manuela, Cerințe specifice ale gestionării instrumentelor structurale și implicațiile pentru România, Institutul European din România – Studii de impact II, Studiul nr.6

COMMELIN, B., Europa economică, Institutul European, Iași, 1998

CONSTANTIN, DANIELA-LUMINIȚA, Elemente de Economie Regională, Editura ASE, București, 2004

CONSTANTIN, DANIELA-LUMINIȚA, Initial Training in European Affairs for Civil Servants from the Central Public Administration in Romania – Regional Development Policy in Romania – Institutional Transformations and future challenges, Institutul European din România, București, 2005

DRĂGAN, GABRIELA, Uniunea Europeană între federalism și interguvernamentalism. Politici comune ale UE, Editura ASE, București 2005

MIRON, D., Economia Uniunii Europene, Editura Luceafărul, București, 2004

OPRESCU Gh., Constantin Daniela Luminița, Ilie Florinel, Pîslaru Dragoș, Analiza capacității de absorbție a fondurilor comunitare în România, Institutul European din România – Studii de impact III, Studiul nr.1

PELKMANS, J., Integrare europeană – metode și analiză economică, Institutul European din România, București, 2003.

PESCARIU, G., Stănculescu Manuela, Jula D., Luțaș Mihaela, Homel Edith, Impactul politicii de coeziune socială asupra dezvoltării economico-sociale la nivel regional în România , Institutul European din România – Studii de impact I, Studiul nr.9

TSOUKALIS, L., Ce fel de Europă?, Editura ALL, București, 2005.

WALLACE, Helen, Procesul politic în UE, Editura ARC, București, 2004

III. Site-uri Internet

Acasa

http://fonduriue.mfinante.ro/pnd/index.htm

www.ier.ro

http://www.mie.ro/Pdr/Romana/mdp_mie_ro/arhiva/plan_national/

http://www.recromania.ro/programe/pdr/pdr.htm