Dezvoltarea Economica a Uniunii Europenedocx

Diverse

Dezvoltarea Economica a Uniunii Europenedocx

Byadmin ianuarie 1, 2024

=== Dezvoltarea economica a Uniunii Europene ===

INTRODUCERE

Obiectivul principal al prezentei lucrări ,,Uniunea Europeană: centru de putere în economia mondială’’ este de a arăta cum a ajuns UE centru de putere pe scara comerțului internațional, făcând comparații cu situația la nivel global. Am ales această temă deoarece UE este un subiect de interes pentru mine.

În primul capitol, am luat în considerare factorii care au condus spre dezvoltarea economică a Uniunii Europene, motiv pentru care am am avut în vedere procesul de integrare economică, evoluția procesului până la efectele acestuia, apartenența la Organizația Mondială a Comerțuului, relația cercetare-dezvoltare-inovare și modalitatea în care influențează piața UE, globalizarea și apariția companiilor multinaționale și a ISD, dotarea cu resurse naturale și nu în ultimul rând migrația forței de muncă.

În al doilea capitol, am analizat comerțul Uniunii Europene și locul ocupat în economia mondială. Mai întâi am început cu comerțul intra-european, pentru a arăta ceea ce se întâmplă în interiorul UE și cum au evoluat fluxurile comerciale ale statelor membre, după care am continuat cu comerțul din afara Uniunii. În ambele cazuri, am analizat fluxurile comerciale după dinamică, structură și orientare geografică. În final, am vorbit despre acordurile de liber schimmb și importanța acestora asupra schimburilor comerciale.

În al treilea capitol, am luat în considerare investițiile străine directe și moneda euro. În ceea ce privește investițiile, am luat în calcul influența asupra creșterii economice, efectele acestora asupra economiei UE, dinamica fluxurilor de ISD cât și principalii indicatori macroeconomici. În privința monedei euro, am descris istoricul monedei euro, am arătat cum se realizează cooperarea monetară dar și care este rolul monedei euro în tranzacțiile internaționale.

CAP. 1 FACTORII CARE AU CONDUS LA DEZVOLTAREA ECONOMICĂ A UNIUNII EUROPENE

Lumea de azi este o lume interdependențelor. Nicio țară nu mai poate trăi izolat, în mod autarhic. Forța economică și politica extraordinară a companiilor multinaționale și transnaționale ne arată că interdependența a luat locul independenței absolute, care practic nu mai există nicăieri. Aceasta interdependență în plan economic generează interdependență în plan politic. Țările lumii se sprijină unele pe altele, cooperează între ele. Structurile economice mondiale și regionale sunt un rezultat nemijlocit al interdependenței. Nici Uniunea Europeană nu face excepție de la această evoluție.

Procesul de integrare economică

Analiza procesului de integrare economică presupune clarificarea prealabilă a accepțiunii pe care conceptul de integrare a dobândit-o în timp și de care se bucură în prezent. Noțiunea își are originea în limba latină, unde întâlnim formele integro, integrare și integratio, cu semnificația de a pune la un loc, de a reuni mai multe părți într-un tot unitar sau în vederea constituirii unui întreg, de a restabili, de a întregi. Folosit inițial în matematică, termenul de integrare este în prezent utilizat pe scară largă în diverse domenii ale științelor socio-umane, inclusiv în economie. Gottfried Haberler considera că integrarea reprezintă relația economică tot mai stransă între arii aflate în legătură, iar Bela Balassa o definește ca proces și stare de fapt. Privită ca proces, ea reprezintă ansamblul de măsuri destinate să suprime discriminările între unități economice aparținând diferitelor state participante, iar ca stare de fapt, este caracterizată prin absența diferitelor forme de discriminare între economiile naționale. Tot el consideră că integrarea economică totală, generală, presupune unificare monetară, fiscală, socială, a politicii anticiclice, precum și existența unei autorități supranaționale, ale cărei decizii să fie obligatorii pentru statele membre.

Primele contururi ale Europei economice se nasc din dorința de a pune capăt dificilei perioade de după război. În discursul său de la Zürich, din septembrie 1946, Churchill și-a exprimat dorința creării ,,Statelor Unite ale Europei” sub protecția ,,puternicii Americi”, a cărei primă etapă să fie reconcilierea franco-germană. Astfel, cu sprijinul Statelor Unite, a apărut în 1948 prima instituție economică europeană, Organizația Europeană de Cooperare Economică (OECE). Creată ințial pentru a putea repartiza între statele europene ajutorul american alocat în cadrul Planului Marshall, ea permite, de asemenea, o primă liberalizare a schimburilor și a plăților.

Uniunea Europeană reprezintă cea mai complexă structură politică și economico-monetară existentă pe continentul european. Dintre toate structurile europene (UE, NATO, UEO, Consiliul Europei), Uniunea Europeană reprezintă organismul cheie. Uniunea și-a început activitatea sub această denumire, la 1 noiembrie 1993 pe baza Tratatului semnat în februarie 1992 la Maastricht. De la 6 membri în 1952 (Belgia, Italia, Franța, Germania, Luxemburg și Olanda) Uniunea Europeană reunește – începând cu 1 ianuarie 1995 – 28 membri.

1.1.1. Evoluția procesului de integrare economică

Parintele integrarii europene se considera a fi Jean Monnet – directorul Organizatiei Nationale a Planificarii din Franta, numit in aceasta functie de generalul Charles de Gaulle in 1945. El organizase, in timpul primului razboi mondial, structurile de aprovizionare ale fortelor aliate, fusese consilier al presedintelui american Roosvelt si secretar general adjunct al Societatii Natiunilor. Acesta a propus ca productia de otel si carbune a Frantei si a Germaniei sa fie administrata de un organism supranational, evitandu-se astfel folosirea ei in scopuri razboinice.

Planul pentru Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO) anuntat de ministerul francez de externe, Robert Schuman, a constituit un nou inceput pentru Europa. „Planul Schuman” punand ramurile de baza ale industriei de armament sub control international prin intermediul unui tratat inviolabil, a constituit primul pas pe calea construirii unei Europe. Italia si tarile Benelux-ului au sprijinit imediat acest plan, iar la 18 aprilie 1951 a fost semnat „Tratatul de la Paris” intre Franta, Germania, Italia, Luxemburg, Belgia si Olanda instituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO). Acesta a intrat in vigoare la 23 iulie 1952. Adunarea sa parlamentara a fost creata la 10 august 1952.

Aceste sase tari din „prima linie” au semnat, la 25 martie 1957, „Tratatul de la Roma”, care a pus bazele Comunitatii Economice Europene (CEE) si ale Comunitatii Europene a Energiei Atomice (EURATOM). In 1967, institutiile celor 3 comunitati – CECO, CEE si EURATOM – s-au unit si au format Comunitatea Europeana (sau „Piata Comuna”). Din 1967 si pana in prezent, Uniunea Europeana a cunoscut cateva largiri succesive:

Ian. 1983 – adera Danemarca, Irlanda si Marea Britanie. Comunitatea numara, asadar, 9 state. Generalul de Gaulle a opus veto-ul sau la intrarea Marii Britanii in doua randuri: 1963 si 1967. Problema a fost reluata in 1969, dupa demisia generalului de Gaulle. Tratatele de aderare a celor 3 tari au fost semnate la 22 ian. 1973.

Ian. 1981 – adera Grecia. A facut cerere de aderare in 1975 dupa inlaturarea dictaturii coloneilor si restaurare democratiei.

Ian. 1986 – adera Spania si Portugalia. Odata cu aceste aderari, s-a intarit flancul sudic al UE. Aveau cereri de aderare inca din 1977. Acorduri semnate in iunie 1985.

Ian. 1995 – adera Austria, Finlanda si Suedia. Negocierile au inceput in toamna anului 1993 si s-au incheiat in 1994.

Mai 2004 – Prima extindere a Uniunii Europene în est a fost plănuită pentru 1 mai 2004. Negocierile de aderare au fost închise definitiv pentru toate statele. Au aderat: Cehia, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovenia și Slovacia.

Ian. 2007 – Bulgaria și România (care au completat cel de-al cincilea val de extindere inițiat în mai 2004).

Iulie 2013 – Croația s-a alăturat celorlalte 27 de țări membre ale uniunii politice și economice create în 1958, Uniunea Europeană.

Paralel cu procesul de extindere la 28 membri, Uniunea a cunoscut si un proces de aprofundare a integrarii. In 1987, intra in vigoare Actul Unic European al carui scop era sa aduca cooperarea politica in sistemul de tratate al CE. La 1 ianuarie 1993 a fost creata Piata Unica Europeana (Single Market), prin care au fost eliminate aproape complet barierele dintre statele membre. Au fost asigurate cele 4 libertati de circulatie pe teritoriul Comunitatii: a marfurilor/ bunurilor; a capitalurilor; a serviciilor si a persoanelor. La inceputul anului 1994 a intrat in vigoare Tratatul cu privire la Spatiul Economic European (SEE), incheiat intre Comunitate si tarile membre ale AELS (Asociatia Economica a Liberului Schimb) cu exceptia Elvetiei, unde a fost respins printr-un referendum. Apartenenta Austriei, Finlandei si Suediei la AELS si apoi la SEE a scurtat mult perioada negocierilor de aderare la UE.

Zona de liber schimb

Zona de liber schimb se compune din națiuni care au decis să elimine progresiv taxele vamale și restricțiile cantitative din calea liberei circulații a produselor originare din aceste țări și să-și promoveze politica comercială proprie față de țările terțe. Un exemplu, în acest sens, îl constituie AELS (Asociația Europeană a Liberului Schimb). Alt exemplu, mai recent, este intrarea în vigoare (la 1 ianuarie 1994) a NAFTA (Acordul de Liber Schimb Nord American) semnat între Canada, SUA și Mexic.

Prin Tratatul de la Roma privind crearea Comunității Economice Europene, țările semnatare isi propuneau ca, prin stabilirea unei piețe comune si prin apropierea progresivă a politicilor lor economice, să promoveze dezvoltarea armonioasă a activităților economice in ansamblul Comunității, o expansiune continuă si echilibrată, o crestere stabilă, o ridicare accelerată a nivelului de viață si relații mai stranse intre statele membre (art. 3).

Uniunea vamala

Baza teoriei integrarii economice o reprezinta teoria uniunii vamale. De altfel, uniunea vamala este si primul pas pe drumul integrarii economice a doua sau mai multe teritorii, avand drept principale caracteristici: eliminarea taxelor pe importurile provenite din tarile membre, adoptarea unui tarif vamal extra comun cu privire la importurile din tarile terte și distribuirea veniturilor din taxele vamale conform unei formule convenite.

In ceea ce priveste integrarea europeana, Tratatul de la Roma (actul constitutiv al Comunitatii Economice Europene) prevazuse o perioada tranzitorie de doisprezece ani pentru inlaturarea progresiva a barierelor vamale dintre statele membre ale CEE si punerea in practica a unui tarif extern comun. Pentru realizarea Uniunii Vamale erau prevazute trei etape. O prima etapa, in perioada 1958-1961, isi propunea reducerea taxelor vamale interioare cu cel putin 25%, cresterea contingentelor de import cu cel putin 60% si adoptarea legislatiilor vamale. In cea de a doua etapa, 1962-1966, se urmareau o noua reducere a taxelor interioare cu 25%, cresterea cu 80% a contingentelor de import si reducerea cu 30% a diferentei existente intre tarifele nationale si tariful vamal extern comun, calculat dupa media aritmetica a taxelor aplicate de fiecare tara la 1 ianuarie 1957. Ultima etapa, desfasurata in perioada 1967-1969, isi propunea eliminarea taxelor vamale interioare, a contingentelor si a tuturor obstacolelor din calea liberului schimb in interiorul comunitatii, aplicarea generalizata a tarifului vamal extern comun, precum si libera circulatie a persoanelor si bunurilor. La 1 iunie 1968, cu 18 luni in avans fata de data prevazuta prin Tratatul privind CEE, cele șase state membre eliminau toate tarifele vamale intra-comunitare asupra produselor industriale.

Piata comuna

Prin înlăturarea obstacolelor din calea liberei circulații a persoanelor, a bunurilor, a serviciilor și a capitalului, piața unică permite firmelor să își desfășoare activitatea la o scară mai mare, sporind astfel capacitatea lor de a inova, de a investi, de a deveni mai productive și de a crea locuri de muncă. Concurența crescută rezultată din procesul de integrare funcționează ca un stimulent puternic, care oferă consumatorilor europeni o mai mare varietate de produse mai ieftine și de mai bună calitate, astfel cum se arată în tablourile de bord ale piețelor de consum. Mobilitatea forței de muncă este esențială pentru realizarea unei veritabile piețe europene a muncii care să permită o bună corelare a nevoilor angajatorilor cu competențele solicitanților de locuri de muncă, sporind productivitatea întreprinderilor din UE și, prin aceasta, creșterea economică și ocuparea forței de muncă și contribuind la eliminarea existenței în paralel a unor niveluri permanent ridicate ale șomajului în mai multe domenii și a unei penurii de mână de lucru în regiunile UE care se dezvoltă mai rapid.

Articolul 2 din Tratatul CEE stipulează următoarele: „Comunitatea are ca misiune, prin instituirea unei piețe comune și prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor membre, să promoveze în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităților economice, o creștere durabilă și echilibrată, o stabilitate crescândă, o creștere accelerată a nivelului de trai și relații mai strânse între statele pe care le reunește”.

Necesitatea unei piete unice europene a devenit insa din ce in ce mai stringenta, intrucat CEE, divizta in piete mici si mijlocii, nu putea beneficia din plin de efectele pozitive ale productiei de scara, in contextul unei concurente globale din ce in ce mai puternice. Deoarece eliminarea taxelor vamale intre tarile membre CEE nu insemna deplina libertate de circulatie a bunurilor, existau reglementari fiscale (in special TVA), diferite atat ca nivel, cat si ca modalitate de percepere, și actionau ca veritabile bariere comerciale si faceau in continuare necesar controlul la frontiere. La acestea se adaugau normele tehnice, sanitare, interzicerea publicitatii pentru produsele importante, subventiile si preferinta nationala si alte reglementari care anulau beneficiile eliminarii taxelor vamale. Piata unica implica asadar in plus fata de uniunea vamala, suprimarea controlului vamal la frontierele interne, eliminarea barierelor netarifare si armonizarea legislatiilor fiscale. Deși într-un ritm mai lent, integrarea pieței bunurilor mai avansează încă și la 20 de ani de la lansarea pieței unice, schimburile comerciale în interiorul UE reprezentând aproximativ 17% din PIB-ul UE în 1999 și apropiindu-se de 22% în 2011. Creșterea exporturilor în afara UE a fost mai dinamică, dar valoarea lor este de numai aproximativ 12% din PIB-ul UE. Aceasta este o indicație a faptului că piața internă are încă o importanță semnificativă pentru societățile europene și că există încă potențial de ameliorare pentru a stimula schimburile comerciale în interiorul UE.

Desi incepand din 1987 au existat preocupari pentru liberalizarea serviciilor, in prezent comertul si activitatile transfrontaliere in acest domeniu raman limitate. Liberalizarea sectorului serviciilor a inregistrat dificultatile cele mai mari si progresele cele mai lente, in ciuda (sau tocmai din cauza) importantei economice a acestui sector. Nivelul de integrare în acest sector care reprezintă peste 70% din economie, continuă să fie semnificativ mai scăzut decât pe piața bunurilor.

Libera circulatie a capitalului a fost prima dintre cele patru libertati în care s-a realizat o directiva in acest sens (fiind adoptata inca din 1988) – Directiva 88/361, intrata in vigoare in 1990. In esenta, libera circulatie a capitalului presupune posibilitatea ca persoanele fizice sa efectueze operatiuni in strainatate iar companiile sa investeasca in alte tari sau companii din UE. In ceea ce priveste reducerea diferentelor legate de costul capitalului in tarile membre, un rol foarte important, pe langa programul pietei unice, l-a avut pregatirea pentru adoptarea monedei unice si armonizarea produsa in acest scop intre tarile membre ale zonei monetare. Pentru a beneficia insa la maximum de pe urma liberei circulatii a capitalului, este esentiala liberalizarea serviciilor financiare, care insotesc obligatoriu miscarile de capital.

Dezideratul liberei circulatii a persoanelor a existat inca de la constituirea CEE, initial legat doar de lucratori si familiile acestora, ulterior extinzandu-se la toate categoriile de cetateni. Primele masuri in aceasta directie dateaza din 1964, prin acordarea dreptului de practica in oricare tara membra pentru detinatorii profesiilor liberale. Esentiala pentru libera circulatie a fortei de munca este posibilitatea de echivalare a studiilor, iar pentru a inlesni acest proces, comunitatea a introdus in 1985, principiul recunoasterii reciproce a diplomelor, in locul procedeelor mai laborioase de armonizare a calificarii profesionale. Astfel, o diploma universitara obtinuta in oricare stat membru, in urma a cel putin trei ani de studiu, este recunoscuta in intreaga Uniune.

Uniunea monetara

Uniunea economică și monetară (UEM) reprezintă un pas major în procesul de integrare a economiilor UE. UEM presupune coordonarea politicilor economice și fiscale, o politică monetară comună și o monedă comună – euro. Cu toate că toate cele 28 state membre UE participă la uniunea economică, unele țări au dus integrarea mai departe prin adoptarea monedei unice. Împreună, aceste țări formează zona euro.

Decizia de a forma o Uniune economică și monetară a fost luată de Consiliul European în orașul olandez Maastricht, în decembrie 1991, fiind mai târziu prevăzută în Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht). Uniunea economică și monetară reprezintă un pas înainte pentru UE în procesul de integrare economică, început în 1957, odată cu crearea Uniunii. Integrarea economică aduce beneficii mai mari, eficiență internă și soliditate economiei UE, în general și economiilor statelor membre, în particular. Acest lucru oferă și oportunități pentru stabilitate economică, pentru intensificarea creșterii economice și pentru un grad mai mare de ocupare a forței de muncă – de care beneficiază direct cetățenii UE. În termeni practici, UEM înseamnă:

Coordonarea elaborării politicilor economice între statele membre

Coordonarea politicilor fiscale, în special prin stabilirea de limite pentru datoria și deficitul public

Politică monetară independentă coordonată de Banca Centrală Europeană (BCE)

In general, performanta unei monede este judecata dupa puterea sa de cumparare. Astfel, principalul obiectiv al Bancii Centrale Europene (BCE) este de a proteja puterea de cumparare a monedei unice prin mentinerea stabilitatii preturilor in zona Euro, ceea ce inseamna mentinerea inflatiei la un nivel rezonabil. Printre obiectivele Uniunii Economice si Monetare (UEM) se numara: coordonarea politicilor fiscale si economice, utilizarea euro ca moneda unica in tranzactiile internationale si aplicarea unei politici monetare comune. Moneda unica a fost introdusa in circulatie la 1 ianuarie 1999 ca moneda de cont (scripturala), folosita doar in scopul efectuarii de plati fara sa presupuna numerarul si in scopuri contabile. Abia la 1 ianuarie 2002, au fost introduse bancnotele si monedele.

Printre principalele avantaje economice ale euro putem enumera: riscul ratei de schimb, transparenta pietelor, cresterea economica, încurajeaza comerțul mondial, costurile tranzactiilor, piete financiare profunde, reforma structurala, stabilitatea macroeconomica, rate reduse ale dobanzilor si statutul de moneda in care se pastreaza rezervele. Euro are un rol tot mai important pe scara tranzactiilor internationale si confera Uniunii Europene statutul de vector principal in cadrul economiei globale. Pe langa principalele monede folosite (dolarul american, yenul japonez, francul elvetian) si moneda unica este utilizata in tranzactiile internationale si atrage investitii straine directe importante din toate regiunile lumii. Este important de precizat faptul ca statele din zona euro au inregistrat in 2011 un deficit bugetar mai scazut (4,1% din PIB) fata de SUA (9,6% din PIB) si Japonia (8,2% din PIB). Tot in 2011, aceleasi state au avut un nivel mai scazut al datoriei publice (87% din PIB) decat SUA (102,9% din PIB) si Japonia (229,8% din PIB).

1.1.2. Efecte ale integrarii economice europene

In ultimii ani, sub efectul catalizator al Pietei Unice, Uniunea Europeana si-a extins mai mult ambitiile sale economice. Comertul international a evoluat in paralel, de-a lungul ciclului Rundei Uruguay si o data cu crearea Organizatiei Mondiale a Comertului, astfel incat astazi comertul cu servicii, pietele din sectorul public si normele tehnice se negociaza atat la nivel european, cat si la nivel mondial.

Recent, Uniunea Europeana nu juca niciun rol in integrarea financiara, despre care se poate spune ca reprezinta forma cea mai avansata de interdependenta economica dintre tari. Dar atunci cand a decis sa liberalizeze miscarile de capital si de servicii financiare, e a facut-o de maniera urbi et orbi, caci o frontiera europeana comuna nu era nici de dorit, nici de realizat. Forma si intinderea acestei liberalizari i-au permis sa influenteze procesul de liberalizare a serviciilor financiare si bancare la scara mondiala.

Uniunea a utilizat, de asemenea, puterea banilor pentru a-si cumpara influenta si puterea internationala. In ultimii ani, ea a marit considerabil sumele pe care le-a consacrat ajutorului extern, chiar daca nu reprezinta decat o mica parte din ajutoarele bilaterale acordate de statele membre. Principalii sai beneficiari sunt partenerii privilegiati din imediata apropiere, precum si din vechile regiuni coloniale din tarile in curs de dezvoltare. Acest ajutor, este, in general, insotit de preferinte comerciale, dar Uniunea nu a cules inca fructele pe care le astepta din partea acestei politici, in parte datorita dificultatilor de a elabora o actiune coerenta si eficace.

Realizarea Pietei Comune a fost insotita de o deschidere foarte puternica a comertului international. În prezent, economia UE este mai vastă decât economia SUA. PIB-ul UE în 2013: 13 529 099.6 milioane EUR/euro.

Deschiderea internationala s-a realizat prin cresterea spectaculoasa a comertului intra-comunitar, a carui pondere exprimata prin raportare la PIB-ul Uniunii s-a dublat in cursul ultimelor trei decenii, in timp ce partea corespunzatoare comertului extracomunitar a ramas relativ stabila, in cursul aceleiasi perioade. O parte foarte dificil de cuantificat a acestei evolutii se explica prin reorientarea geografica a schimburilor (efectul Pietei Comune a fost inlocuit la inceputul anilor `90 de efectul Pietei Unice. Integrarea a fost continuata in cursul anilor `80, in special in currsul celei de a doua jumatati a deceniului, perioada care a inregistrat efectele integrarii Spaniei si Portugaliei, si, din nou, incepand de la mijlocul anilor `90, o data cu realizarea Pietei Unice si cu aderarea Austriei, Finlandei si Suediei. Vom observa ca schimburile de bunuri intermediare s-au dezvoltat, in mod special, in paralel cu europenizarea procesului de productie.

Ideea centrala care domina realizarea unei mari piete interne era ca eliminarea barierelor din calea schimburilor urma sa imbunatateasca alocarea resurselor printr-un proces de specializare pe baza avantajelor comparative si printr-o mai buna exploatare a economiei. Totusi, aceasta desfiintare a barierelor risca sa fie insotita de o reinchidere a pietelor nationale sub efectul comportamentelor concurentiale (carteluri, abuzuri de pozitie dominanta, ajutoare de stat etc.). Prin urmare, politica in domeniul concurentei devenea esentiala pentru a evita astfel de comportamente si pentru a traduce castigurile de eficacitate in preturi mai mici si o mai buna calitate pentru consumatori.

Un alt aspect al acestei evolutii consta in modificarea naturii schimburilor intracomunitare. Piata Unica nu a consolidat tendinta de specializare intre diferitele sectoare industriale, care era supusa logicii avantajelor comparative. Dimpotriva, in cadrul fiecarui sector s-a dezvoltat intre statele membre o specializare pe game de produse, in termeni de pret si calitate. Acest proces a condus mai degraba la o convergenta a structurilor industriale, importanta, in special, in perspectiva Uniunii Monetare.

Investitiile directe au fost si ele stimulate: Uniunea absorbea 28% din fluxul investitiilor directe provenind din restul lumii in 1980, comparativ cu 50% in 1998. O parte importanta a acestui flux era consacrata fuziunii si achizitiilor, care s-au multiplicat o data cu realizarea Pietei Unice, operatiunile intraeuropene reprezentand jumatate din totalul operatiunilor. Astfel, rezulta o evolutie foarte particulara a concentrarii intreprinderilor in Europa: diminuarea ponderii intreprinderilor dominante pe piata lor nationala, din cauza intaririi concurentei, are drept corolar cresterea ponderii acestor intreprinderi la nivelul comunitar prin europenizarea activitatii lor.

În ceea ce privește impactul pozitiv al pieței unice, putem spune că locurile de muncă create, creșterea economică și investițiile, vor permite plasarea de până la 300 miliarde € în investiții publice și private în economia reală în următorii trei ani pentru o mai bună utilizare a bugetului UE comun și a sprijinului acordat de Banca Europeană de Investiții.
Grafic 1. Impactul pozitiv al pieței unice

Exporturile intra-UE= 64% din exporturile totale

ISD intra-UE= 58% din totalul ISD

2,77 milioane de locuri de muncă

Sursa: Eurostat

Această investiție se va axa pe infrastructură, în special pe rețelele de bandă largă și de energie, precum și infrastructura de transport în centrele industriale; educație, cercetare și inovare; energia regenerabilă și eficiența energetică; și proiecte ce vor ajuta tinerii să găsească de lucru.

1.2. Apartenenta la OMC

Alături de Statele Unite, Uniunea Europeană a jucat un rol central în dezvoltarea sistemului comercial internațional în urma celui de-al Doilea Război Mondial. Precum GATT (și mai târziu OMC), UE a fost concepută inițial pentru a elimina barierele vamale și a promova comerțul între membrii săi. Piața unică a UE s-a inspirat, în parte, din principiile și practicile GATT. Uniunea fost întotdeauna unul dintre principalii promotori ai unui comerț internațional eficient, fondat pe statul de drept. Un astfel de sistem contribuie la garantarea unui acces echitabil la piețele externe pentru întreprinderile sale și astfel, susține creșterea economică, atât cea internă cât și cea din țările terțe, în special din țările mai puțin dezvoltate.

Politica comercială comună a UE este unul dintre domeniile în care Uniunea dispune de o competență deplină și directă. Cu alte cuvinte, atunci când UE intervine în cadrul OMC, aceasta acționează ca actor unic, fiind reprezentată de Comisie și nu de statele membre. Comisia negociază acordurile comerciale și apără interesele UE în fața Organului de soluționare a litigiilor a OMC, în numele celor 28 de state membre. Comisia consultă Consiliul și Parlamentul European și îi informează în mod regulat. De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Consiliul și Parlamentul sunt colegiuitori și, prin urmare, au competențe egale în ceea ce privește chestiunile comerciale internaționale.

Prin intermediul OMC, UE a urmărit, totodată, să promoveze un cadru multilateral pentru negocierile comerciale care să completeze și, dacă e posibil, să înlocuiască negocierile bilaterale. Totuși, având în vedere blocajul negocierilor din ultima rundă și faptul că alți parteneri comerciali s-au întors la negocierile bilaterale, UE a trebuit să revizuiască strategia sa de lungă durată și să se revină la negocierile bilaterale și regionale. Impasul în negocierile din cadrul OMC este, de asemenea, un semn că sistemul comercial internațional s-a schimbat în mod considerabil în ultimii 20 de ani. Vechiul sistem, dominat în principal de Uniunea Europeană și de Statele Unite, a evoluat spre un sistem mai deschis și complex, cu noi actori, în special țări în tranziție și în curs de dezvoltare, care joacă un rol central. Liberalizarea sistemului comercial internațional a fost benefică pentru unele țări în curs de dezvoltare, care au trecut printr-o etapă de creștere economică susținută fără precedent. Uniunea Europeană este conștientă de această evoluție și îndeamnă la o reflecție profundă privind evoluția OMC în secolul XXI.

1.3. Cercetarea-dezvoltarea-inovarea

Cercetarea și inovarea ameliorează condițiile de viață și de muncă ale europenilor, îmbunătățesc competitivitatea Europei, stimulează creșterea economică și creează locuri de muncă. Calitatea vieții crește datorită aportului cercetării și inovării în domenii precum asistența medicală, transporturile, serviciile digitale și dezvoltarea a numeroase produse și servicii noi. Cu toate acestea, UE se confruntă cu o concurență internațională din ce în ce mai acerbă în domeniul cercetării și al producției tehnologice. De aceea, trebuie să facem eforturi mai mari pentru a ne transpune ideile inovatoare în produse și tehnologii noi de succes. Fiecare stat membru are propriile politici și programe de finanțare a cercetării, dar există multe aspecte importante care pot fi cel mai bine rezolvate prin colaborare. Iată motivul pentru care cercetarea și inovarea sunt, de asemenea, finanțate la nivelul UE.

În domeniul cercetării și dezvoltării, investițiile făcute de companiile cu sediul în Uniunea Europeană au crescut în 2013 cu 2,6% în ciuda climatului economic nefavorabil. Creștere mai lentă față de anul 2012 când s-au înregistrat 6,8 puncte procentuale. Media mondială în 2013 a fost 4,9%, în Japonia 5,5% și în Statele Unite 5%. Rezultatele au fost publicate în Tabloul de bord al Uniunii Europene privind investițiile în cercetare-dezvoltare (2014). Concluziile au fost următoarele: primele 2500 de companii de pe plan mondial reprezintă aproximativ 90% din totalul cheltuielilor cu cercetarea și dezvoltarea.

Statisticile arată că valoarea investițiilor a 633 de întreprinderi cu sediul în UE in 2013 a fost de 162,4 miliarde EUR iar investițiile a 804 întreprinderi cu sediul în statele Unite au fost în valoare de 193,7 miliarde EUR, iar 387 de societăți din Japonia au creat investiții în valoare de 85,6 miliarde EUR. În ceea ce privește alocările bugetare în domeniul cercetării și dezvoltării, am făcut o analiză ca procent din totalul cheltuielilor publice, astfel:

Figura 1. Alocările bugetare de stat ca procent din totalul cheltuielilor publice

Sursa: Eurostat

În figura de mai sus, ne sunt prezentate alocările bugetare ale statelor europene pentru cercetare și dezvoltare din totalul cheltuielilor publice. Putem observa că cele mai multe alocări bugetare sunt înregistrate în Malta (18,5%), Slovacia (8,6%), Islanda (8,5%) și Estonia (7%). Pe de altă parte, alocările cele mai mici sub -1,5 sunt în Letonia (-14,5%) și în România (-12,2%).

1.4. Globalizarea si apariția companiilor transnaționale

Cresterea investitiilor straine directe in ultimele decenii reprezinta una dintre cele mai puternice dovezi ale globalizarii economice. Fluxurile globale de investitii straine directe (ISD) au crescut in ultimele trei decenii ale secolului trecut, cu perioade de declin la inceputul anilor `80 si `90. Per ansamblu, in perioada 1985-2000, ritmul de crestere a ISD a fost mai mare decat cel al comertului si productiei mondiale.

În sens larg, compania transnationala este compania care produce bunuri sau ofera servicii in mai multe tari, iar in sens restrans, este intreprinderea care, prin ISD, detine si administreaza filiale intr-un numar de tari, in afara bazei sale interne. Exista, de fapt, o multitudine de definitii si de termeni pentru a ilustra acest fenomen – de la firma internationala, globala, intreprindere multinationala, grup plurinational, societate transnationala pana la corporatie mondiala sau companie supranationala. Chiar daca nu exista un acord deplin intre cercetatori sau organizatiile internationale cu privire la terminologia folosita, conceptul cel mai larg utilizat in prezent este cel de firma (corporatie sau companie) transnationala (sau multinationala).

Asadar, o alta trasatura a globalizarii este internationalizarea crescanda a productiei, distributiei si marketingului, ca rezultat al globalizarii pietelor financiare si de capital, a cresterii fluxurilor de investitii straine directe, a difuzarii rapide a informatiilor prin noile tehnologii informationale si a adoptarii de catre CTN a unor noi forme de organizare a productiei. Expansiunea productiei globale a fost determinata de trei factori principali:

1. Liberalizarea politicii economice, dechiderea pietelor nationale si permiterea intrarii de ISD;

2. Dezvoltarea tehnologica rapida, care a permis si a determinat patrunderea pe noi piete pentru a diminua riscurile si costurile;

3. Competitia crescuta, care obliga firmele sa exploreze noi modalitati de crestere a eficientei, fie prin cucerirea unor piete, fie prin deplasarea anumitor

Beneficiile asteptate din investițiilr străine directe nu se limiteaza doar la o mai buna utilizare a resurselor ci contribuie la cresterea economica, aportul aducandu-se pe patru cai distincte: acumulare de capital, transfer tehnologic, acces la piata mondiala si creare de locuri de munca. Intr-adevar, ISD constituie o sursa suplimentara (alaturi de sursele nationale) de finantare a schimbului de proprietate si de formare bruta de capital, impusa de existenta numeroaselor capitaluri acumulate in tarile de tranzitie, daca fluxurile vizeaza finantarea investitiilor, sau indirect, daca investitorii, deveniti proprietari, faciliteaza transferul de tehnologie. In al doilea rand, investitiile straine directe si mai ales cele din sectoarele avansate, faciliteaza transferul de tehnologie, antrenand mutatii la nivelul specializarii industriale a tarii gazda, de la sectoarele traditionale la cele avansate. Acest lucru nu poate fi decat benefic dezvoltarii unei tari. In al treilea rand, accesul la piata mondiala este facilitat, date fiind relatiile de parteneriat deja stabilite de catre investitorul direct pe piata externa. In plus, produsele realizate sub o marca cunoscuta deja, au desfacerea asigurata pe piata mondiala. Crearea de noi firme, beneficiare de investitii straine directe, atrage dupa sine noi locuri de munca disponibile. Contributia ISD la cresterea economica, in general, si in Uniunea Europeana in particular, trebuie apreciata distinct, in raport cu tipul fluxului. Diferitele forme pe care le iau fluxurile de ISD (achizitie de tip ,,greenfield’’, in faza initiala sau la maturitate, de tip ,,market-seeking’’, ,,efficiency-seeking’’ sau ,,ressource-seeking”) au un impact asimetric asupra cresterii, datorita naturii lor contrare.

1.5. Resursele naturale

Utilizarea mai eficientă a resurselor implică sporirea productivității factorilor de producție, într-un ritm net superior creșterii economice, pentru ca aceasta din urma să nu afecteze rezervele de energie și, implicit, să nu accentueze impactul negativ asupra mediului. Decuplarea creșterii economice de degradarea continuă a mediului este posibilă deci prin îmbunătățirea eficienței și durabilității în folosirea resurselor. Pentru a dezvolta o viziune strategică și coordonată a abordării impactului de mediu în utilizarea resurselor, inclusiv a energiei, materialelor și produselor, Uniunea Europeană a lansat trei inițiative intercorelate în spiritul liniilor directoare stabilite de cel de-al șaselea program de acțiune. Prima este strategia utilizării durabile a resurselor naturale, a doua este strategia de prevenire și reciclare a deșeurilor și a treia este politica integrată a produsului pentru a măsura impactul de mediu al produselor prelucrate. Pentru a-și asigura îndeplinirea obiectivelor dezvoltării economice durabile, Uniunea Europeană are nevoie de un sector energetic sigur (care să confere un anumit coeficient de securitate a ofertei), durabil, sub aspectul performanțelor de asigurare a protecției mediului, și competitiv, sub aspectul capacității de a furniza servicii eficiente sectoarelor casnic și comercial, toate aceste atribute concurând în favoarea creșterii competitivității economiei europene și a calității vieții cetățenilor săi.

Uniunea Europeană ocupă locul 17 în producția mondială de petrol, locul doi în petrolul rafinat și locul patru privind gazul natural. Fiind al doilea consumator global de petrol rafinat și al treilea consumator de gaz natural, UE este cel mai mare importator mondial de gaz natural, de petrol rafinat și de energie, arătând o oarecare dependență față de Rusia. Uniunea Europeană a schimbat termenii dezbaterii privind politica energetică și schimbările climatice. Combaterea schimbărilor climatice, reducerea dependenței energetice a Europei, creșterea eficienței energetice și surselor regenerabile de energie au fost integrate într-o singură politică.

Ecologiștii au acceptat nevoia de competitivitate, în timp ce comunitatea de afaceri a îmbrățișat beneficiile economice de combatere a schimbărilor climatice.
Uniunea Europeană a inspirat obiectivele cele mai avansate obligatorii din lume pentru a combate schimbările climatice până în 2020, și că acestea sunt deja în lege iar Consiliul European din octombrie 2014 a fost de acord cu un cadru ambițios în domeniul climei și al energiei, în conformitate cu propunerea Comisiei din 22 ianuarie 2014.

Consiliul European, în special, a aprobat patru obiective:

un obiectiv obligatoriu al UE de 40% a emisiilor de gaze cu efect de seră până în 2030 (mai puțin, comparativ cu 1990)

un obiectiv de cel puțin 27% a consumului de energie din surse regenerabile

o creștere a eficienței energetice cu 27%

finalizarea pieței interne a energiei prin realizarea de energie electrică existentă care leagă insulele energetice – în special statele baltice și Peninsula Iberică.

Referitor la securitatea energetică, instituțiile Uniunii Europene au aprobat măsuri suplimentare pentru a reduce dependența energetică a UE și pentru a crește aprovizionarea sa de energie electrică și de gaze naturale.

Tabel 1. Politica energetică a principalelor centre de putere

Sursa: www.cait.wri.org

Politica energetică confirmă rolul de lider mondial a Uniunii Europene în domeniul acțiunii climatice. Uniunea Europeană a condus lupta internațională împotriva schimbărilor climatice și a redus în mod constant emisiile în ultimele două decenii cu 18% din 1990, în timp ce economia a crescut cu 45%. Uniunea Europeană importă 53% din energia pe care o consumă, costa mai mult de 1 miliard de € pe zi. UE a mediat în disputele energetice Rusia-Ucraina în 2006, 2009 și 2014 și investește 33 de miliarde în infrastructura europeană și în noi infrastructuri de diversificare a rutelor de aprovizionare și tranzit .

1.6. Migrația forței de muncă

Uniunea Europeană are o suprafață de peste 4 milioane de km² și se situează pe al treilea loc în clasamentul mondial al populației, după China și India. Indivizii părăsesc țara de origine pentru un trai mai bun, respectiv pentru venituri mai mari. Uiunea Europeană este o destinație ce oferă multe posibilități de angajare, în special studenților. Așa cum am menționat în primul capitol, studenții obțin după 3 ani de studiu o diplomă de absolvire, care este recunoscută în Uniunea Europeană. Există numeroase burse de mobilitate, cum ar fi bursa Erasmus+, Erasmus Mundus etc.

În anul 2012, s-au înregistrat în U niunea Europeană 1,7 milioane de imigranți din țări extra-europene. Astfel, aproximativ 3,4 milioane de persoane au imigrat în una din cele 28 de state membre, în timp ce cel puțin 2,7 milioane de emigranți s-au raportat că au părăsit un stat membru. Germania a raportat cel mai mare număr de imigranți (592 200) în 2012, urmată de Marea Britanie (498 000), Italia (350 800), Franța (327 400) și Spania (304 100). Spania a raportat cel mai mare număr de emigranți în 2012 (446 600), urmată de Marea Britanie (321 200), Franța (288 300) și Polonia (275 600). Cu toate acestea, în Bulgaria, Cehia, Irlanda, Grecia, Spania, Cipru, Polonia, Portugalia, România, Croația și cele trei state membre baltice, emigranții depășesc imigranții. În raport cu mărimea populației rezidente, Luxemburg a înregistrat cel mai mare număr de imigranți în 2012 (38 de imigranți la 1 000 de persoane), urmată de Cipru (20) și Malta (17). Cele mai ridicate rate de emigrare în 2012 au fost raportate pentru Cipru (21 de emigranți la 1 000 de persoane) și Luxemburg (20 emigranți la 1 000 de persoane).

În 2012, ponderea relativă națională a imigranților, cu alte cuvinte imigranții cu cetățenia statului membru care migrează, în numărul total de imigranți a fost cea mai mare în România (93% din totalul imigranților), Lituania (88%) , Letonia (72%), Portugalia (64%), Polonia (63%) și Estonia (58%). Prin contrast, Luxemburg, Cipru, Italia și Austria au raportat acțiuni relativ mici, unde migrația de întoarcere în ceea ce privește cetățenia în 2012 au reprezentat mai puțin de 10% din toată imigrația. Tot în 2012, Luxemburg a raportat cea mai mare parte de imigranți provenind dintr-un alt stat membru al UE (92% din totalul imigranților), urmată de Slovacia (82%) și România (81%); acțiuni relativ scăzute au fost raportate de Suedia (34% din totalul imigranților), Italia (33%) și Slovenia (24%). În ceea ce privește distribuția pe sexe a imigranților în UE în 2012, au existat ceva mai mulți bărbați decât femei (52% față de 48%). Raportarea în cea mai mare parte a imigranților de sex masculin a fost în Slovenia (61%); prin contrast, cea mai mare pondere a femeilor imigrante a fost raportată în Cipru (67%). Imigranții din UE au fost în medie, mult mai tineri decât populația rezidentă. La 1 ianuarie 2013, vârsta medie a populației Uniunii Europene a fost de 42 ani, în timp ce vârsta medie a imigranților a variat de la 26 ani (în Marea Britanie), la 40 de ani (în Bulgaria).

Mobilitatea forței de muncă în interiorul UE este în creștere, astfel în 2012, numărul migranților intra-UE era de 6½ milioane, în creștere cu 200 000 față de 2011, reflectând din ce în ce mai mult situația de pe piața muncii. În LV și LT, migrația netă negativă a fost mai moderată în raport cu anii anteriori, ceea ce reflectă o oarecare îmbunătățire a pieței muncii. În schimb, în PT și ES, creșterea ratei șomajului a dus la accelerarea fluxurilor de emigrare nete, acestea fiind însă compuse într-o măsură considerabilă din migranți din afara UE care se întorc în țara de origine. În același timp, țările cu rate ale șomajului relativ scăzute, cum sunt DE, AT și SE, au continuat să înregistreze creșteri ale imigrației nete. Migrația poate contribui la ajustare prin facilitarea realocării forței de muncă din sectoarele afectate de șomaj către cele în care cererea de forță de muncă este puternică. Cu toate acestea, țările care înregistrează o migrație netă negativă trebuie să implementeze în continuare politici pentru îmbunătățirea creșterii potențiale, astfel încât, pe termen mediu, să aibă capacitatea de a atrage forța de muncă calificată pe care pot să o piardă în această etapă de ajustare.

Prin urmare, efectele migrației forței de muncă în Europa sunt foarte complexe, legate atât de aspectul economic, cât și de cel demografic. Considerăm că viitorul va aduce o nouă extindere și noile state membre vor fi în continuare principalii furnizori de forță de muncă în spațiul comunitar. În anii ce vor urma, fenomenul migrației va avea un rol în creștere, producând efecte economico-financiare, sociale, culturale și politice pozitive. Din acest motiv, acceptarea noilor lucrători veniți ca mijloc de susținere a creșterii economice dar și a sistemelor de securitate socială și regimurilor de pensii va reprezenta o preocupare perpetuă pentru Uniunea Europeană. Asigurarea libertății de circulație a persoanelor, în special a lucrătorilor, dar și întreținerea unui nivel cât mai bun de securitate la frontiere prezintă atât avantaje certe pentru state membre ale Uniunii Europene, cât și o grijă în sensul potențialelor riscuri și amenințări pe care le pot aduce emigranții.

Capitolul 2. Locul Uniunii Europene în comerțul mondial

Prezentul capitol tratează dezvoltarea comerțului internațional al Uniunii Europene. Acesta ia în considerare cota deținută de UE pe piețele mondiale de import și export, comerțul în interiorul UE, principalii parteneri comerciali ai UE, precum și categoriile de produse ale UE cel mai frecvent comercializate. UE-28 desfășoară aproximativ o șesime din comerțul mondial cu mărfuri. Valoarea comerțului internațional cu mărfuri este semnificativ mai mare decât cea a serviciilor (de aproximativ trei ori), ceea ce reflectă natura anumitor servicii care constituie un obstacol în calea circulației transfrontaliere a acestora.

Uniunea Europeană a suferit multe schimbări după sfârșitul Războiului Rece. Numărul statelor membre a crescut de la 6 până la 28. Acest lucru a dus la răspândirea geografică a UE la noi domenii, cum ar fi Europa Centrala, de Est, Europa de Sud-Est și în Mediterana de Est. Crearea PESC și PESA a fost un punct de cotitură pentru integrarea europeană în materie de politică externă. Între timp, stabilirea UEM și o monedă comună simboliza un mare pas transmite în integrarea financiară europeană. Caracterizarea de "gigant economic" a avut influențe în literatura de specialitate privind rolul UE în politica mondială. Mai ales până în 1990, când UE a fost văzută ca o putere economică importantă, mai exact una dintre cele mai mari trei
puteri economice din lume, celelalte două fiind SUA și Japonia. Pe de altă parte, în viața politică nu a fost văzută ca un actor unit, deoarece statele membre și-au păstrat
suveranitatea în ceea ce privește politica externă și problemele de apărare.

Hanns W. Maull, consideră că instrumentul său de bază trebuie să fie cooperarea în relațiile sale cu alte state; în scopul de a realiza interesele sale, trebuie să utilizeze măsuri non-militare, în principiu, cele economice și trebuie să aibă voința de a ceda suveranitatea, cu scopul de a face aranjamente supranaționale. Cu alte cuvinte, statele membre trebuie să accepte "Dependența reciprocă".

Analizând poziția UE, putem spune că este acum cel mai mare bloc comercial din lume. Ea produce un sfert din producția totală globală. Aceasta oferă mai mult ajutor pentru țările în curs de dezvoltare decât orice alte țări sau organizații. Uniunea Europeană poate fi considerată drept "un bloc de putere economică".

2.1. Comerțul intra-european

Comerțul cu bunuri și servicii între statele membre ale Uniunii Europene are o influență deosebită asupra dezvoltării economice a acesteia. Drept pentru care importurile intra-grup au fost in valoare de 2 850.319 mld. USD iar exporturile in valoare de 2 934.743 mld. USD. Fiind mai mari exporturile decât importurile, se înregistrează o balanță comercială pozitivă cu un surplus de 84. 424 USD.

Grafic 1. Comerțul intra-european (2014)

Sursa: Eurostat, AMECO

Gradul de importanță al pieței interne a UE a fost influențat mai degrabă de fluxurile din interiorul UE față de cele extra-comunitare, cu câteva excepții. Ponderea acestora înregistrate în interiorul UE a variat considerabil și va varia între statele membre. Aceste diferențe constau în legături istorice și localizarea geografică.

2.1.1. Dinamica schimburilor comerciale

Fiind cel mai mare exportator mondial de bunuri și servicii și cea mai mare sursă de investiții străine directe, UE ocupă un loc fruntaș pe piața mondială. Cu toate acestea, în distribuția din comerțul mondial au loc modificări semnificative, iar natura participării Uniunii la comerțul mondial se schimbă — și odată cu acestea, și certitudinea poziției sale dominante. Eforturile exportatorilor europeni sunt afectate, însă, de bariere comerciale greu de depășit. Uniunea negociază o serie de acorduri de liber schimb pentru adepăși aceste obstacole și pentru a crea condiții echitabile pentru întreprinderile sale. Pe lângă faptul că în 2012 a fost cel mai mare exportator și investitor la nivel mondial, Uniunea Europeană a fost partenerul comercial principal pentru mai mult de 100 de țări din toată lumea.

Tabel 1. Importurile intra-grup (mld. USD)

Sursa: Eurostat, AMECO

Statisticile ne arată că totalul importurilor între statele membre ale UE a fost evaluat la 2 850.319 mld. USD. Din tabelul de mai sus putem observa că Germania, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Spania și Italia reprezintă cei mai mai mari importatori intra-grup. Din totalul importurilor din interiorul Uniunii Europene, Germania deține o pondere de 21,05%. Pe de altă parte, statele membre cu cele mai mici importuri provenind de la celelalte state membre sunt Malta, Cipru, Estonia, Letonia și Croația. În ceea ce privește România, aceasta deține o pondere de 1,55% din totalul importurilor intracomunitare, ceea ce înseamnă că nu este dependentă de importurile Uniunii.

Tabel 2. Exporturile intra-grup (mld. USD)

Sursa: Eurostat, AMECO

În privința exporturilor între statele membre ale Uniunii Europene, acestea au fost în valoare de 2 934.743 mld. USD, unde cea mai mare pondere în exporturi o deține tot Germania cu 22,40%, urmată de Olanda cu 13,08%. Printre statele cu cele mai mici exporturi se numără Cipru, Malta, Croația, Letonia și Estonia. Piața deschisă a Uniunii Europene conduce spre un grad mare de inserție în economia globală. Cel puțin 10% din forța de muncă a UE depinde de comerțul exterior. Drept pentru care Uniunea Europeană a avut un rol important în ceea ce privește organizarea sistemului comercial global, mai ales contribuția în înființarea Organizației Mondiale a Comerțului. Este categoric faptul că integrarea economică a adus numeroase avantaje printre care creșterea nivelului de trai. Uniunea Europeană este cea mai mare zonă de liber schimb din lume, fapt ce a creat milioane de locuri de muncă. Competitivitatea Uniunii Europene face din aceasta o destinație comună pentru investitorii globali.

2.1.2. Modificări în structura comerțului intra-grup

Structura schimburilor comerciale dintre statele membre din ultimii ani a suferit unele modificări. După cum arată tabelul de mai jos, între categoriile de produse există diferențe semnificative între import și export, drept pentru care vom face o analiză.

Tabel 3. Structura schimburilor comerciale intra-UE (mii €, 2014)

Sursa: Eurostat, AMECO

În anul 2014, statele membre au importat în principal Animale vii și produse de origine animală în valoare de 302.273 €, Grăsimi și uleiuri animale sau vegetale (62.944 €), Alimente preparate; băuturi, lichide alcoolice și oțet; tutun (40.106 €), Produse minerale (37.671 €) și Produse ale industriei chimice (31.696 €). În privința exporturilor, statele membre exportă între ele Animale vii și produse de origine animală în valoare de 56.128 €, urmate de Alimente preparate; băuturi, lichide alcoolice și oțet; tutun (16.551 €). Putem obseva din tabel că următoarele categorii au cele mai mici valori în comerț: Produse vegetale și Lemn și articole din lemn.

2.1.3. Orientarea geografică a comerțului intra-grup

Doctrina economică ne învață că pentru creștere economică avem nevoie de piață liberă, proprietate privată, libera inițiativă și intervenția minimă a statului în economie. Pe lângă acestea, și comerțul poate conduce la creștere economică. Schimburile comerciale sunt foarte importante pentru economia Uniunii Europene deoarece contribuie la creșterea locurilor de muncă. Motiv pentru care vom analiza comerțul din interiorul Uniunii Europene pentru perioada 2006-2014 pentru a vedea

Tabel 4. Exporturile de bunuri și servicii în interiorul Uniunii Europene (mil. EUR)

Sursa: Serviciul de statistică al Ciprului, disponibil la adresa www.mof.gov.cy

În tabelul de mai sus, am enumerat cei mai mari exportatori din interiorul Uniunii Europene. Exporturile de bunuri și servicii au atins valoarea de 2934.743 mld. USD în 2014. După cum se poate observa, exporturile intra-grup din timpul crizei economice globale au fost serios afectate. Astfel, în anul 2008, toate statele (cu excepția Germaniei unde exporturile au început să scadă cu 2010) au înregistrat scăderi importante ale exporturilor. În anul 2009 față de 2008, exporturile au scăzut pentru Grecia cu 8,2 mil. EUR, Marea Britanie cu 39,8 mil. EUR, Italia cu 17,9 mil. EUR, Olanda cu 3,7 mil. EUR, Franța cu 2,9 mil. EUR și Spania cu 17,7 mil. EUR.

Tabel 5. Importurile de bunuri și servicii în interiorul Uniunii Europene (mil. EUR)

Sursa: Serviciul de statistică al Ciprului, disponibil la adresa www.mof.gov.cy

Și în acest caz, anul 2008 a fost unul în care importurile au scazut dramatic, cu punct de minim în 2009 dar cu o ușoară redresare în 2010. Se observă cu ochiul liber cum importurile Spaniei, Franței, Olandei, Italiei, Germaniei și Marii Britanii fluctuează începând cu 2012 între 200 și 400 de mil. EUR.

Tabel 1. Ponderea statelor membre în importurile intra-grup

Sursa: Eurostat

Cu o pondere destul de mare, pe primul loc se află Germania, urmată de Franța cu 12,2%. Pentru a evidenția rolul in comerț, putem spune că primele patru state membre din cele 28 dețin peste 50% din importurile totale din interiorul Uniunii Europene. Ponderea României în importurile intra-grup este de 1,5%, mai mică cu 19,5 procente față de Germania.

Tabel 2. Ponderea statelor membre în exporturile intra-grup

Sursa: Eurostat

Observăm că pe primul loc este tot Germania care deține o pondere în exporturile intra-grup de 22,4%, urmată de Olanda cu 13,1%. Dacă in cazul anterior România se afla pe locul 15, de data aceasta se află pe locul 16 și cu o pondere în exporturile intra-grup de 1,3%. Procesul de integrare economică a condus spre liberalizarea comerțului cu reducerea sau chiar eliminarea taxelor vamale.

2.2. Comerțul extra-european

Statisticile arată că Uniunea Europeană deține 7% din populația globală, 25,8 % din PIB-ul global, iar comerțul exterior reprezintă 20 % din importurile și exporturile mondiale. Drept urmare, Uniunea Europeană reprezintă vectorul principal al comerțului internațional, cea mai mare economie în ceea ce privește PIB-ul și cel mai mare beneficiar de investiții străine directe.

2.2.1. Dinamica schimburilor comerciale ale Uniunii Europene

Uniunea Europeana datoreaza statutul de putere mondiala mai degraba rolului sau de actor comercial decat anvergurii sale politice. Performantele sale in cadrul schimburilor mondiale le depasesc chiar si pe cele ale celor mai mari parteneri, S.U.A. si Japonia. Nascuta ca bloc economic, Europa a ramas la fel pe măsura extinderilor sale si a cresterii responsabilitatilor interne.

Tabel 5. Importurile și exporturile de bunuri și servicii ale UE

Sursa: http://unctadstat.unctad.org/wds/TableViewer/tableView.aspx

După cum putem observa în graficul de mai sus, atât exporturile cât și importurile Uniunii Europene au crescut considerabil. Astfel, din 1990 până în prezent exporturile UE au crescut cu 5 881 513 mil. USD iar importurile au crescut cu 5 406 282 mil. USD, rezultând un excedent comercial de 475 231 USD. Acest fapt se datorează în principal extinderii UE, de la 6 la 28 de state membre. În al doilea rând, un alt factor ce a influențat fluxurile comerciale a fost liberalizarea comerțului. Așadar, procesul de integrare economică europeană a permis prin piața liberă, asigurarea unui cadru propice dezvoltării investițiilor străine directe.

2.2.2. Modificări în structura comerțului Uniunii Europene

În ceea ce privește fluxurile exporturilor, au fost înregistrate creșteri mici pentru bunurile exportate unde prevalează Bunurile manufacturate, Masinile si echipamentele de transport si Produsele chimice și produse diverse. Aceste bunuri din Tabelul 5 sunt exportate către statele enumerate in Tabelul 7.

Tabel 5. Exporturile Uniunii Europene pe grupe de produse (mil. EUR)

Sursa: Eurostat

Rata cea mai mare de creștere a exporturilor din Uniunea Europeană a fost înregistrată în cazul exporturilor de Bunuri manufacturate. Astfel, in 2014 valoarea acestora la export a fost de 120,703.7 EUR, in crestere cu 20,124.3 EUR față de anul 2010, adica a crescut cu 16,67%. Pe de alta parte, pe locul 2 se pozitioneaza Masinile si echipamentele de transport. Si in acest caz, valoarea lor este semnificativa. Este important de remarcat ca ponderea Bunurilor manufacturate, Masinilor si echipamentelor de transport depaseste 50%.

Tabel 6. Importurile UE pe grupe de produse (mil. EUR)

Sursa: Eurostat

In ceea ce priveste importurile, lucrurile sunt diferite dar nu in totalitate. Astfel ca pe primele locuri intalnim tot Bunuri manufacturate si Masini si echipamente de transport insa pe locul 3 se pozitioneaza Combustibilii minerali, lubrifianti si produse derivate. In cazul de fata, importurile primelor trei produse insumeaza o pondere de peste 50%. In cazul anterior, la exporturi, Uniunea Europeana exporta peste 50% doar din primele doua produse.

2.2.3. Orientarea geografică a comerțului Uniunii Europene

Datele din Tabelul 7 demonstreaza cat de importante sunt schimburile comerciale pentru Uniunea Europeana. Astfel putem observa ca UE a fost cel mai mare exportator mondial in 2013, urmata de China si SUA. In perioada 2010-2013 exporturile Uniunii Europene au crescut semnificativ de la an la an iar valoarea maximă a acestora a fost de 1,737 de miliarde EUR în 2013, o creștere cu 383.827 EUR față de 2010.

Tabel 7. Exporturile Uniunii Europene (mil. EUR)

Sursa: Eurostat

De asemenea, se mai poate observa ca pentru statele enumerate, Uniunea Europeana reprezinta un adevarat partener comercial, drept urmare, valoarea exporturilor inregistreaza cresteri, excepție făcând 2009, ca urmare a crizei economcie globale.

Tabel 8. Importurile Uniunii Europene (mil. EUR)

Sursa: Eurostat

Nu doar exporturile, ci si importurile Uniunii Europene au o importanta deosebita in studiul de fata. Printre cei mai importanti parteneri comerciali la import ai Uniunii se numara: SUA, China, Coreea de Sud, India, Canada, Mexic, Singapore, Rusia, Japonia si Brazilia. După cum vedem, principalul partener la import este reprezentat de SUA. Cu toate că importurile din SUA au crescut de la an la an, in 2013 au cunoscut o usoara scadere. Interesanta este evolutia importurilor din India. In 2010 importurile erau in valoare de 202,632 EUR în creștere cu 148,280 EUR față de 2013, ajungand la valoare de 350,912 EUR.

Tabelul 10. Ponderea în exporturile globale

Sursa: Eurostat

Uniunea Europeană deține o pondere de 16% în exporturile mondiale, ceea ce înseamnă că este o mare producătoare de bunuri, respectiv prestatoare de servicii. Pe locul doi se află China cu o pondere de 15,4%, urmată de SUA cu 11%. Împreună dețin aproape jumătate (42,4%) din exporturile globale, motiv pentru care putem afirma că reprezintă principalele centre de putere pe scara comerțului internațional.

Tabel 9. Ponderea în importurile globale

Sursa: Eurostat

În ceea ce privește contribuția statelor de mai sus în importurile globale, SUA dețin ponderea cea mai mare (15,9%). De data aceasta, Uniunea Europeană se află pe locul al doilea, însă diferența intre importurile Uniunii și cele ale SUA este de doar 0,7%.

UE este partenerul comercial cel mai mare al Chinei. În 2013, UE și China au lansat negocieri privind un acord global de investiții ce are ca scop facilitarea liberalizării progresive a investițiilor și eliminarea restricțiilor din calea investitorilor pe ambele piețe.

Tabelul 9. Exporturile cu principalele blocuri comerciale (mil. USD)

Sursa: http://unctadstat.unctad.org/wds/TableViewer/tableView.aspx

Dacă ne referim la blocurile comerciale, putem afirma că este o certitudine faptul că Uniunea Europeană, SUA și Japonia reprezintă principalele centre de putere în economia mondială. Principalele schimburi comerciale internaționale se produc între acestea. Uniunea Europeană este gruparea ce acordă cel mai mult ajutor financiar și tehnic țărilor mai sărace, acționând în domeniul economic, social, politic, al drepturilor omului și al relațiilor externe ale țărilor membre. După cum putem vedea în Tabelul 9, blocul comercial care exportă cel mai mult este Cooperarea Economică Asia-Pacific (APEC) cu valoarea de 10 770 953 mil. USD, urmată de Uniunea Europeană cu exporturi în valoare de 7 818 820 mil. USD.

2.3. Acordurile de liber schimb

Politica Uniunii Europene îi permite acesteia de a se angaja în negocierea de acorduri de liber schimb nu doar cu partenerii săi comerciali ci și cu grupări regionale. Acordurile de liber schimb oferă acces pe alte piețe și diferă în funcție de țară sau grup de țări dar mai ales, în funcție de obiective tocmai pentru că fiecare partener comercial are interese diferite. Negocierea acordurilor de liber schimb cu economiile emergente și țările dezvoltate se bazează pe deschiderea reciprocă a piețelor. Chiar dacă Uniunea Europeană se focusează mai mult pe acordurile cu Japonia, SUA sau Canada, asta nu înseamnă că nu sunt luate în calcul și economiile emergente cum ar fi gruparea BRICS. Acordurile de liber schimb oferă multe avantaje cum ar fi stimularea ocupării forței de muncă, creștere economică, modernizarea economiei etc. Părțile negociază un acord de liber schimb având ca obiective pătrunderea pe piețe, reducerea sau eliminarea taxelor vamale, atragerea de investiții străine directe etc.

Acorduri de liber schimb în vigoare

Vecinătatea de Est

Uniunea Europeană în 2013 a încheiat negocieri în ceea ce privește zona de liber schimb cu Moldova, Georgia și Armenia iar cu Ucraina în 2011. Negocierile cu Moldova, Georgia și Ucraina au fost ratificate în 2014. Armenia împreună cu Rusia au decis să adere la Uniunea vamală, motiv pentru care negocierile au luat sfârșit.

Peru și Columbia:

Semnarea acordului a fost în 2012, iar aplicarea cu titlu provizoriu în 2013. După primul an de aplicare, comerțul UE-Peru a avut valoarea de 8,7 miliarde de euro, iar cel dintre UE și Columbia la 13,5 miliarde de euro. În 2014, între UE și Ecuador negocierile s-au încheiat privind aderarea Ecuadorului.

3. Coreea de Sud: acordul a intrat în vigoare în 2011 și este primul acord finalizat dintr-o nouă generație de acorduri lansate de UE în 2007. După trei ani, exporturile către Coreea au crescut cu 35 %, în valoare de 41,5 miliarde de euro, față de 30,6 miliarde de euro în anul anterior acordului. În același timp, mărfurile care au fost total liberalizate au înregistrat o creștere de 46 %, iar cele parțial liberalizate 37 %.

4. Chile: În anul 2002, acordul de asociere a inclus un acord global de liber schimb care a intrat în vigoare în anul 2003. Tot în acest an, comerțul s-a dublat, ajungând la 18 mld. euro în 2013. Pentru Chile, UE este cea de a doua sursă majoră de importuri și cea de a treia piață de export.

5. Mexic: Schimburile comerciale s-au dublat datorită acordului din 2000, de la 21,7 mld. euro la 45 de mld. euro în 2013.

6. Africa de Sud: acordul a intrat în vigoare în 2000 și este un acord pentru cooperare, comerț și dezvoltare iar zona de liber schimb acoperă 90 % din schimburile comerciale bilaterale dintre UE și Africa de Sud.

7. Sudul Mediteranei: acordurile de asociere cu Liban, Algeria, Iordania, Tunisia, Egipt, Maroc și Israel între 1995 și 2002 au dus la semnarea unor acorduri de liber schimb care vizează comerțul cu produse.

8. America Centrală: acordul de asociere a fost semnat în 2012. Comerțul dintre cele două regiuni s-a cifrat, în 2013, la 12 miliarde de euro.

ACORDURI DE LIBER SCHIMB FINALIZATE, DAR NU ÎN VIGOARE

1. Singapore: Acordul a fost în cea mai parte parafat în 2013, iar negocierile privind protejarea investițiilor s-au încheiat în 2014. Singapore a devenit prima țară a Asociației Națiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN) care ajunge la un acord cu UE.

2. Canada: negocierile s-au finalizat în 2014. Acesta suprimă 99 % din taxele vamale și înlătură multe alte obstacole din calea comerțului. Odată implementat, ar putea contribui cu 12 mld. euro la PIB-ul UE.

3. Statele din Africa, Zona Caraibilor și Pacific (ACP): De peste 30 de ani, aceste țări au acces preferențial pe piața europeană. Totuși, acest lucru nu a stimulat suficient economiile locale, creșterea economică sau exporturile către UE. Acordurile de parteneriat economic sunt concepute pentru a ajuta integrarea în economia mondială, să obțină o creștere economică durabilă și să reducă sărăcia.

ACORDURI DE LIBER SCHIMB ÎN CURS DE NEGOCIERE

1. India: discuțiile au început în 2007 și reprezintă prima încercare a UE de a angaja o mare țară emergentă într-un exercițiu bilateral de deschidere reciprocă a comerțului.

2. ASEAN: negocieri bilaterale sunt în desfășurare cu anumite state membre, cum ar fi Singapore (a se vedea mai sus). Ele au început cu Malaysia și au continuat cu Vietnam și Thailanda. UE consideră acordurile de liber schimb cu țările ASEAN drept etape premergătoare pentru încheierea unui acord între regiuni, care rămâne obiectivul pe termen lung.

3. Mercosur: în 2013, Mercosur a fost a șasea destinație pentru exporturile UE, acestea cifrându-se la 57 mld. euro. În 2012, exporturile UE de servicii s-au ridicat la 21 de mld. euro. Dacă negocierile se încheie cu succes, un acord de liber schimb UE-Mercosur ar crea cea mai mare zonă de liber schimb între două regiuni ale lumii (Europa și America de Sud) și ar aduce beneficii substanțiale ambelor părți.

4. Consiliul de Cooperare al Golfului: Negocierile privind încheierea unui acord de liber schimb au fost suspendate în 2008, însă contactele informale continuă.

5. Japonia: în 2013, negocierile pentru un acord de liber schimb acoperă domenii cum ar fi liberalizarea comerțului, investițiile, achizițiile publice și eliminarea barierelor netarifare.

6. Maroc: negocierile au fost lansate în martie 2013.

7. Statele Unite: În 2013 au fost lansate negocieri referitoare la un Parteneriat transatlantic pentru comerț și investiții. Conform unui studiu independent, odată pus în aplicare, un astfel de parteneriat ambițios i-ar putea aduce Uniunii Europene câștiguri economice în valoare de 119 miliarde de euro pe an.

NEGOCIERI VIITOARE

Zona de sud a Mării Mediterane: în 2011, guvernele UE au aprobat mandatele de negociere pentru consolidarea și extinderea actualelor acorduri de liber schimb. Primele discuții au început în martie 2013 cu Marocul. Acordurile de liber schimb sunt o componentă-cheie a multor acorduri de asociere. UE este legată de multe țări vecine prin intermediul unor uniuni vamale. În Europa există acorduri în vigoare cu Insulele Feroe, Islanda, Norvegia și Elveția și cu țările din sudul Mediterane. Pe lângă acordurile de stabilizare și asociere cu țările din Balcanii de Vest, este în vigoare și un regim comercial autonom între UE și fosta Republică iugoslavă a Macedoniei, Albania, Muntenegru, Bosnia și Herțegovina, Serbia și Kosovo.

Capitolul 3. Investițiile străine directe și moneda unică Euro

In prezentul capitol vom analiza …

Investitiile internationale de capital se concretizeaza in investitii straine directe si investitiile de portofoliu. O diferenta intre aceste doua forme de manifestare a fluxurilor internationale de capital poate fi modalitatea de exercitare a controlului de catre investitor asupra investitiei. Fondul Monetar International da o definitie investitiilor straine directe cuprinsa in Manualul de Balanta de Plati, precum si in Suplimentul acestuia.

Conform acestei definitii, investitia straina directa este o categorie a investitiilor internationale care reflecta scopul unei entitati rezidente intr-o tara (investitorul direct) de a obtine un interes de durata intr-o companie rezidenta intr-o alta tara (investitia directa). Interesul pe termen lung presupune existenta unei relatii pe termen lung intre investitor si investitia directa, precum si participarea in mod semnificativ a investitorului direct la conducerea companiei respective. Relatia de investitie directa include atat tranzactia initiala intre cele doua entitati, precum si toate tranzactiile ulterioare ce au loc intre acestea si intreprinderile afiliate, incorporate sau neincorporate. Investitia straina directa poate fi realizata atat de persoane fizice cat si de persoane juridice.

3.1. Poziția UE pe piața globală de ISD

3.1.1. Dinamica fluxurilor de ISD in UE

Tensiunile geopolitice din estul Ucrainei, Peninsula Coreeană și Orientul Mijlociu sunt factori ce influenteaza investițiile companiilor multinaționale. În 2013, aproape 50% din fluxurile de ISD globale au fost găzduite de numai cinci țări: China, Statele Unite ale Americii, Brazilia, Canada și Rusia. Statele Unite ale Americii au menținut poziția de lider investitor, deși au înregistrat un declin anual pentru al doilea an consecutiv. Alte țări investitoare importante în 2013 au fost Japonia si China. De exemplu, in zona OCDE, fluxurile de ISD au crescut cu 11% în 2013 (până la 641 miliarde de dolari), în timp ce investițiile OECD în străinătate au rămas stabile la 933 miliarde de dolari (o scădere de numai 2%).

La nivelul Uniunii Europene, fluxurile de ISD sunt foarte volatile de la an la an, dar distribuția geografică reflectă evoluțiile globale importante (de ex: integrarea europeană și importanța tot mai mare a Asiei de Sud-Est. În 2012 și 2013, cota Uniunii Europene a scăzut sub 20%, iar volumul de 239 de miliarde de dolari a fost aproximativ egal cu SUA și China. În schimb, ponderea țărilor BRIC (Brazilia, Rusia, India și China) a ajuns la 29,2% în 2013.

Figura 1. Intrările de ISD Figura 2. Ieșirile de ISD

Sursa: OECD

Se poate observa in ambele figuri ca cele mai multe intrari de ISD sunt in Uniunea Europeana, contribuind la dezvoltarea economica a acesteia. Incepand cu 2007, volumul investitiilor a scazut datorita crizei economice și financiare nu doar din Statele Unite, ci la nivel global. Aceasta a avut ca si consecinta in 2009, o recesiune în Uniunea Europeana, China și SUA (a se vedea Figura 2), fiind urmată de o redresare în 2010. China cu 258 mld. USD a atras aproximativ 65 de miliarde mai mult decât SUA, ca al doilea cel mai mare beneficiar de ISD. Cu toate acestea, China se afla în continuare sub mărcile de înregistrare americane din 2000 și 2008, când fluxurile de investiții în SUA au depășit 300 de miliarde de dolari. Este important de retinut ca valoarea ISD pentru UE se calculează ca suma influxurilor de investiții tuturor țărilor individuale. Astfel, aceasta include atât intra-UE și extra UE-ISD. De fapt, majoritatea investițiilor directe în UE provin din alte țări ale UE, dar ponderea ce provine din și merge către țările din afara UE este în continuă creștere.

Între 2004 și 2012 ponderea extra-UE din totalul stocului interior a crescut de la 34% la 37%, și de la 37% la 42% din totalul stocului exterior. Poziția europeană dominantă până la mijlocul anilor 2000 se reflectă în stocuri de ISD considerabile. Investițiile în străinătate au o contribuție substanțială la venitul intern în UE.

Veniturile din ISD se acumulează sub formă de dividende, profitul reinvestit sau interese la creditele între întreprinderile afiliate. Anii 2010-2012 au inregistrat venituri ridicate din ISD si au oferit o ușurare pentru criza economica. În 2012, veniturile din ISD au fost marginal mai mici decât în anul precedent, dar au rămas peste 300 de miliarde de euro. În schimb, investițiile din țările non-UE în cadrul UE au generat un venit de 170 de miliarde de euro în 2012, care au fost de asemenea, ușor mai scăzute decât recordul de 178 miliarde de euro în 2011.

Ca și în anii precedenți, zona euro a primit 70% din venitul total derivat din UE-ISD. În ceea ce privește veniturile plătite în țările extra-UE, cota pentru zona euro a fost de 77% în 2011 și 2012.

Figura 3. Intrări de ISD Figura 4. Ieșiri de ISD

valoarea stocurilor valoarea stocurilor

Sursa:

OECD

Stocurile de ISD sunt, de asemenea, mai mari decât în economiile emergente (Brazilia, Mexic, China, India), deși acest lucru este obligat să se schimbe.
În termeni absoluți, țările cu cele mai mari stocuri de ISD sunt SUA, cu 3,2 trilioane de dolari, urmat de China (2,2 tr USD) și Marea Britanie (1,6 USD tr). Regatul Unit a fost, de departe, cel mai mare beneficiar a investițiilor străine în Europa, dar, în conformitate cu tendința europeană, intrările sunt în continuă scădere incepand cu 2007.

Rata de rentabilitate a stocurilor, calculata ca venitul ISD în anul t împărțit de stocul în t-1, a scăzut de la 8% la 6,8%. Randamentul stocurilor ISD s-a ridicat la 4,5% în 2012, aproximativ 1 punct procentual mai mic decât în 2010 și 2011. În ceea ce privește rentabilitatea, investițiile extra-UE sunt sub nivelul dinaintea crizei, când ratele de rentabilitate pe stocurile de ISD a ajuns la 10% pentru iesirile de ISD și 7% pentru ISD.

Figura 5. Intrările de ISD ca procent din PIB

Figura 6. Ieșirile de ISD ca procent din PIB

Sursa: OECD

Uniunea Europeană și-a pierdut poziția sa dominantă ca principal beneficiar al fluxurilor globale de ISD. Cu toate acestea, importanța economică a Chinei în creștere și a altor economii de piață emergente, creează de asemenea oportunități pentru UE de a atrage investiții din aceste țări. În timp ce investițiile greenfield sunt în creștere, acestea sunt încă rare. Astfel, atragerea mai multor investiții greenfield ar fi de dorit deoarece ele reprezinta un plus la stocul de investiții din țara gazdă. Unele țări din zona euro, care au fost mai putin afectate de criza datoriilor din Europa au primit mult mai puțin capital decât țările membre ale UE în trecut. Astfel, o economie reechilibrata și reformata structural ar putea atrage mai mult capital străin în viitor. Capitalul uman și piețele financiare bine dezvoltate sunt premise de creștere pozitivă de ISD, unde țările europene ar fi de fapt mai bine poziționate pentru a obține beneficii substanțiale din investițiile străine directe.

Mai ales în situația actuală, efectul pozitiv al investițiilor străine directe asupra creșterii interne poate fi chiar mai mare decât în vremuri "normale". O parte substanțială a companiilor din zona euro este constrânsa financiar și cu acces insuficient la finanțare. Ca urmare, cele mai multe dintre aceste companii sunt în măsură să facă investiții de afaceri substanțiale și crearea de locuri de muncă, cel puțin pentru moment.

3.1.1. UE ca sursă de investiții străine directe

Imaginea Uniunii Europene după recesiune a fost reflectată în performanța investițiilor străine directe. Anul 2014 s-a dovedit a fi un an record
pentru investițiile europene, ajungându-se la un nivel record de 4,341 de proiecte de investiții, cu 10% mai mult decât în 2013. În aceeași perioadă, locurile de muncă create prin investițiile străine directe au fost 188,583 în 2014, cu 12% mai mult față de 2013. În 2013, un proiect de investiții străine directe crea în medie, 42 de locuri de muncă, comparativ cu 60 de locuri de muncă per proiect în anii de dinaintea crizei.

Tabel 1. Top 15 țări după

proiectele de investiții

3.1.2. UE ca destinație a fluxurilor de ISD

Tabel 2. Top 15 țări creatoare de

locuri de muncă

Sursa:

EY's Global Investment Monitor, 2015

Uniunea Europeană este a doua cea mai mare beneficiară de ISD din lume, clasată pe locul al doilea la nivel mondial pentru intrările de investiții totale în 2013. Intrările au crescut cu mai mult de 25%, înregistrând cea mai rapidă creștere din orice regiune.

Tabel 1. Top 15 sectoare ale proiectelor de investiții