Dezvoltarea Durabila Si Reflectarea Sa In Principalele Acte Juridice Si Strategii Adoptate pe Plan Intern Si European
Cuprins
INTRODUCERE
Conceptul de dezvoltare durabilă desemnează totalitatea formelor și metodelor de dezvoltare socio-economică, al căror fundament îl reprezintă în primul rând asigurarea unui echilibru între aceste sisteme socio-economice și elementele capitalului natural.
Cea mai cunoscută definiție a dezvoltării durabile este cu siguranță cea dată de Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare (WCED) în raportul "Viitorul nostru comun",cunoscut și sub numele de Raportul Brundtland: "dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care urmarește satisfacerea nevoile prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi".
Dezvoltarea durabilă urmarește și încearcă să găsească un cadru teoretic stabil pentru luarea deciziilor în orice situație în care se regăsește un raport de tipul om/mediu, fie ca e vorba de mediu înconjurător, economic sau social.
Deși inițial dezvoltarea durabilă s-a vrut a fi o soluție la criza ecologică determinată de intensa exploatare industriala a resurselor și degradarea continuă a mediului și cauta in primul rand prezervarea calității mediului înconjurător, în prezent conceptul s-a extins asupra calității vieții în complexitatea sa, și sub aspect economic și social. Obiect al dezvoltării durabile este acum și preocuparea pentru dreptate și echitate între state, nu numai între generații.
Conceptul a fost legat initial de problemele de mediu si de criza resurselor naturale, in special a celor legate de energie de acum 30 de ani. Termenul insusi este foarte tanar si s-a impus in vara lui 1992, dupa Conferinta privind mediul si dezvoltarea, organizata de Natiunile Unite la Rio de Janeiro. Durabilitatea pleaca de la ideea ca activitatile umane sunt dependente de mediul inconjurator si de resurse. Sanatatea, siguranta sociala si stabilitatea economica a societatii sunt esentiale in definirea calitatii vietii. Discutiile de la care s-a ajuns la dezvoltarea durabila au pornit la inceputul anilor 70. In 1972, Conferinta privind Mediul care a avut loc la Stockholm a pus pentru prima data in mod serios problema deteriorarii mediului inconjurator in urma activitatilor umane, ceea ce pune in pericol insusi viitorul omenirii. In 1983, isi incepe activitatea Comisia Mondiala pentru Mediu si Dezvoltare (WCED), condusa de Gro Bruntland, dupa o rezolutie adoptata de Adunarea Generala a Natiunilor Unite. Doi ani mai tarziu, este descoperita gaura din stratul de ozon de deasupra Antarcticii si, prin Conventia de la Viena se incearca gasirea unor solutii pentru reducerea consumului de substante care dauneaza stratului protector de ozon care inconjoara planeta. In 1986, la un an dupa catastrofa de la Cernobal, apare asa-numitul Raport Brundtland, al WCED, cu titlul “Viitorul nostru comun”care da si cea mai citata definitie a dezvoltarii durabile (“sustainable development”): “Dezvoltarea durabila este cea care urmareste nevoile prezentului, fara a compromite posibilitatea generatiilor viitoare de a-si satisface nevoile lor”.
Raportul admitea ca dezvoltarea economica nu poate fi oprita, dar ca strategiile trebuie schimbate astfel incat sa se potriveasca cu limitete ecologice oferite de mediul inconjurator si de resursele planetei. In finalul raportului, comisia sustinea necesitatea organizarii unei conferinte internationale asupra dezvoltarii durabile. Astfel, in 1992, are loc la Rio de Janeiro “Summit-ul Pamantului”, la care au participat reprezentanti din aproximativ 170 de state. In urma intalnirii, au fost adoptate mai multe conventii, referitoare la schimbarile de clima (reducerea emisiilor de metan si dioxid de carbon), diversitatea biologica (conservarea speciilor) si stoparea defrisarilor massive. De asemenea, s-a stabilit un plan de sustinere a dezvoltarii durabile, Agenda 21. La 10 ani de la Conferinta de la Rio, in 2002, a avut loc, la Johannesburg, Summitul privind dezvoltarea durabila. Fiecare dintre noi, constient sau nu, putem contribui la dezvoltarea durabila. De fapt, putem spune ca avem o gandire durabila atunci cand aruncam deseurile din plastic sau hartie in locurile special amenajate. Recuperarea deseurilor menajere va deveni, probabil, aproape un reflex si in randul romanilor, dar este un proces de durata. Sa nu uitam ca dezvoltarea durabila este, de asemenea, un concept foarte “tanar”.
Deocamdata, de reciclarea deseurilor casnice par sa se ocupe, in prezent, doar carutasii care merg printre blocuri in cautare de fier vechi sau alte metale. In urma cu cativa ani, printre blocuri erau amplasate containere pentru colectarea selectiva a deseurilor – sticla, plastic, hartie, o initiativa laudabila care nu strica sa fie reluata. La nivel industrial, lucrurile s-au miscat mult mai repede. Astfel, multe fabrici folosesc deseuri drept combustibil, iar in anumite localitati se încearca implementarea unor sisteme de incalzire casnica pe baza arderii deseurilor. Companiile sunt primele care au constientizat importanta economica (dar si ecologica) a recuperarii si refolosirii deseurilor. Lester Brown atrage atentia, in lucrarea “Planul B 2.0” asupra conflictului dintre civilizatia industriala si mediul ambiant si mentioneaza doua aspecte: tendinta de epuizare a resurselor naturale de energie, de materii prime si de hrana, sau consumarea celor regenerabile intr-un ritm superior capacitatii lor de regenerare si deteriorarea fizica si poluarea factorilor de mediu: apa, aer, sol. In acest context, el puncteaza importanta reciclarii deseurilor. Lester Brown a creat in 1974 "Worldwatch Institute" si este promotorul unor serii de studii, materializate in rapoartele anuale privind progresele pe calea structurarii unei societati durabile: "Starea lumii" sau "Semne vitale". "O societate durabila, spune el, este cea care isi modeleaza sistemul economic si social astfel incat resursele naturale si sistemele de suport ale vietii sa fie mentinute".
Capitolul I
PROTECȚIA MEDIULUI CA FACTOR DE DEPĂȘIRE A CRIZEI ECONOMICE CONTEMPORANE
1.1. Depășirea crizei natural-umane a dezvoltării contemporane
Analiza cauzelor crizei social-umane a dezvoltării ajută să se ințeleaga că un sistem economic rămâne viabil doar atâta timp cât societatea are mecanismele de contracarare a abuzurilor, fie ale statului democratic, fie ale pieței concurențiale. Eficiența pieței concurențiale și legitimitatea ei pot fi un factor de progres economic și social-uman numai atunci când: concurența locală are la bază reguli adoptate democratic, fără influența puterii financiare; există o moralitate a pieței; o serie de bunuri, cum sunt investițiile pentru cercetare științifică fundamentală, siguranța publică și justiția, învățământul public și apărarea națională, nu sunt furnizate de piață; cel ce fabrică, comercializează și consumă bunurile suportă în întregime costul lor total, fiind eliminate posibilitățile de externalizare a costurilor sociale și ecologice; guvernele au forța și mecanismele de a restabili în orice moment justiția socială pe care forțele pieței o erodează mereu, de a stabili nevoile de viață normală, pentru asigurarea justiției sociale; se asigură comptlibilitatea mediului creat de om cu exigențele mediului natural, pentru păstrarea vie a egalității șanselor generațiilor care coexistă și se succed.
Pentru ca acțiunea oamenilor la scară globală să poată realiza noua alternativă a dezvoltării economice, trebuie respectate principiile care constituie pilonii înaintării într-un viitor comun, în care omul și nevoiile sale de viață normală să fie singurul judecător, astfel: a) principiul asigurării egalității șanselor generațiilor viitoare, expresie a dreptului de proprietate și a dreptului acestora asupra bunurilor exsistente (în viziunea mediului natural de reproducere, respectarea acestui principiu înseamnă că resursele epuizabile folosite să nu depășească capacitatea omului de a le înlocui, intrările poluante în mediul ambiant să nu depășească puterea acestuia de asimilare și neutralizare); b) principiul politicii inegalității economico-sociale, expresie a dreptului de a asigura generațiilor prezente și viitoare cele necesare unei vieți sănătoase, sigure, împlinite și productive (corespunzător acestui principiu, este firesc ca la contribuții mai importante la dezvoltarea economico-socială să se primească mai mult, dar în limitele exigențelor pe care le presupun trăirea unei vieți normale, altfel există pericolul să nu fie satisfăcute nevoile vitale ale fiecăiruia, sa fie defavorizate șansele generațiilor viitoare, iar distribuirea puterii economice să destabilizeze echilibrul înaintării; c) principiul diversității vieții biologice și spiritual-culturale – expresie a respectării și întreținerii potențialului de dezvoltare, a participării la procesul evoluției, corespunzător exigențelor distrugerii creatoare, formulate cu mult timp în urmă de J. Schumpeter; d) principiul suveranității populației expresie a dreptului oamenilor de a decide în legatură cu folosirea resurselor de care dispun, corespunzător aspirațiilor de a trăi o viată normală, astfel incât consecințele deciziilor să fie suportate de cei care le-au luat, și e) principiul responsabilității reciproce a celor care dețin resursele ecologice de a le administra în interesul generațiilor viitoare, iar a celor ce posedă cunoștințele speciale de a le impărtăși celor care ar putea să beneficieze de ele.
Depășirea crizei natural-umane a dezvoltării este un proces complex, de durată, deosebit de dificil, care presupune o perioadă de tranziție spre o nouă societate, al cărei succes se află în speranța comună a oamenilor de a trăi mai bine în pace și prietenie, în respectul pentru valorile fundamentale ale vieții și naturii, în egalitatea șanselor care trebuie asigurate pentru toate generațiile.Format într-o perioadă de aproximativ 500 de ani, actualul mod de a produce și de a consuma bunurile a adus imense avantaje, însă a avut și o serie de erori umane ce au însoțit cunoașterea, ca și aplicarea rezultatelor și în viața economică, socială și politică a colectivităților umane. În ansamblul lor, erorile acțiunilor umane se află la baza diminuării treptate a perspectivei alocării și utilizării resurselor rare, mărind costurile de oportunitate ale echilibrului economic și creând premise certe pentru dezechilibrarea balanței progresului, în dauna exigențelor social-umane și ecologice inpuse de egalitatea șanselor generațiilor. O asemenea dezvoltare, neavând viitor, nu poate avea nici prezent pentru colectivitațile umane, fiind asaltată permanent de efectete conjugate ale limitelor progresului.
1.2. Dezvoltarea umană durabilă, o nouă viziune asupra dezvoltării viitoare
1.2.1. Demersul teoretic spre o nouă concepție asupra evoluției economico-sociale a omenirii
Teoria economică asupra creșterii și dezvoltării s-a îmbogațit cu o nouă abordare conceptuală, anume dezvoltarea durabilă, și, în ultimă instanță, dezvoltarea umană durabilă. Modelarea economico-matematică a procesului creșterii nu poate face abstracție de acest fapt. Primele abordări teoretico-practice ale dezvoltării durabile au aparut la scară mondială, planetară. globală, pentru că la acest nivel au fost mai vizibile efectele negative conjugate ale concepției despre dezvoltarea omenirii de până acum; nu înseamnă însă că la nivel național nu s-au făcut eforturi în acest sens; diferite țări ale lumii au creat structuri juridice, economico-financiare si educaționale care să prefigureze și să susțină viitorul dezvoltării durabile.
Începând cu anul 1972 când a avut loc Conferința asupra mediului de la Stockolm, și până în prezent au fost identificate peste 60 de interpretări ale conceptului de dezvoltare în noua viziune a interdependențelor dintre problemele mediului îconjurator, bunăstării sociale și procesul creșterii economice. Aria acestor interpretări se înscrie între două limiări se înscrie între două limite extreme: cea a primului raport către Clubul de la Roma, unde se propunea stoparea creșterii economice, și cea a ecologiștilor (verzilor), care absolutizează rolul factorului natural. În raportul Bruntland (Viilorul nostru comun), prezentat la Conferința Națiunilor Unite de la Rio de Janeiro din iunie 1992, dezvoltarea durabilă este concepută ca o conciliere dintre economic și mediul înconjurător pe o nouă cale de cooperare (dezvoltare) care să susținaă progresul uman nu numai în câteva locuri și pe o perioadă limitată de timp, ci pentru întreaga planetă și pe o perioadă îndelungata. Punctul de vedere larg acceptat este de dezvoltare durabilă sau viabilă, sustenabilă, în cadrul căreia se urmărește interacțiunea compatibilă a celor patru sisteme: economic, uman, ambiental si tehnologic, astfel încât să se asigure satisfacerea nevoilor prezentului fară a compromite însă posibilitatea și capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi.
Pentru realizarea convenției de compatibilitate a celor patru sisteme care interacționează, strategia dezvoltării durabile include, ca un element esențial, indispensabil, simultaneitatea progresului în toate cele patru dimensiuni. Viziunea strategiilor privind dezvoltarea durabilă pornește de laînțelegerea faptului că economia unei țari înseamnă mai mult decât suma părților componente, că modificările produse într-un subsistem sau altul antrenează schimbări de ansamblu profunde în virtutea interdependențelor dinamice existente între componentele acesteia. În aceasta viziune, factorii care se interinfluențează în procesul dezvoltării sunt: populația, resursele naturale, mediul natural, producția agricolă, producția industrială, poluarea. Strategia dezvoltării durabile își propune să găsească criteriile cele mai adecvate de optimizare a raportului dintre nevoi și resurse, dintre obiectivele de atins și mijloacele necesare, pe baza compatibilității lor reciproce în timp și spațiu. Este vorba de a concepe și realiza un asemenea mediu economic care, prin intrările și ieșirile sale, să fie într-o compatibilitate directă, dinamică, cu mediul natural, dar și cu nevoile și interesele prezente și viitoare ale generațiilor care coexistă și se succed la dezvoltare.
1.2.2. Definirea dezvoltării umane durabile
Rezultă, din cele de mai sus, că dezvoltarea durabilă este definită prin trei dimensiuni: a) o dimensiune naturală – în sensul că există numai atâta vreme cât mediul creat de om este compatibil cu mediul natural; b) o dimensiune social-umană – în sensul că toate ieșirile din mediul creat de om trebuie să raspundă direct nevoilor și intereselor prezente și viitoare ale diferitelor generații, și c) o dimensiune național-statală, regională și mondială, în sensul compatibilității criteriilor de optimizare atât pe plan național, cât și la nivel regional sau mondial. Așadar, conceptul de dezvoltare durabilă, ca și strategia sa de realizare pun problema omului și, în general, a colectivității umane din perspectiva timpului și spațiului; de aceea, se consideră că este mai potrivt să se vorbească despre dezvoltarea umană durabilă. Asemenea perspective, pe care trebuie să le integreze dezvoltarea umană durabilă, depind de: cultura omului, experiența sa tecută, actualitatea și dificultatea problemelor cu care se confruntă la fiecare nivel, gradul de dezvoltare și încorporare a cuceririlor știintei și tehnicii, srategiile naționale și intenaționale de dezvoltare.Fără să neglijeze aspectele concrete ale vieții de zi cu zi,dezvoltarea umană durabilă, prin abordarea interdependentă a celor cinci probleme cu care se confruntă actualele strategii de dezvoltare, încearcă să conceapă scenarii de viitor, în cadrul cărora prezentul să-și găsească un loc tot mai bun și mai sigur.
Comparativ cu concepția de până acum, viziunea dezvoltării umane durabile integrează următoarele exigențe majore, la nivelul tuturor economiilor naționale și al sistemului global al economiei mondiale a) un comportament fundamental, revizuit esențial, ca modalitate directă de luptă cu restricțiile obiective și subiective ale dezvoltării și de colaborare cu mediul natural; b) îmbunătățirea substanțială, în termeni absoluți și relativi, a dezvoltării din statele slab dezvoltate, în raport cu statele avansate economic; c) o planificare strategică, cu elemente specifice și comune, aflate în compatibilitate directă, atât pe plan național, cât și pe plan internațional; d) atingerea unei stări raționale și durabile de echilibru prin schimbarea fundamentală a valorilor și obiectivelor la nivel individual, național și mondial; e) trecerea la realizarea unei dezvoltări durabile, în condițiile tradițiilor, educației și activităților curente, ale intereselor imediate, ceea ce face transformarea (tranziția) disputată și lentă, succesul find asigurat de înțelegerea reala a condiției umane în acest context de schimbări radicale – prin trecerea la dezvoltarea umană durabilă se urmărește crearea unui prezent pentru un viitor tot mai sigur; f) în acest proces fundamental este esențial ca știința să-l ajute pe om să se recerceteze pe sine, sub aspectul obiectivelor și valorilor sale, tot la fel pe cat dorește să cerceteze lumea pe care vrea să o schimbe, și g) în acest proces complex de mare întindere, cheia problemei dezvoltării umane durabile nu este numai pentru a supraviețui specia umană, ci chiar mai mult, dacă poate supraviețui fără a cădea într-o stare de exigență lipsită de valoare.
Dezvoltarea umană durabilă (sustainable development) este un gen nou de strategie umană ce răspunde necesităților prezentului, fără a compromite posibilitățile de satisfacere a trebuințelor generațiilor viitoare.
În esență, dezvoltarea umană durabilă este definită de următoarele elemente mai importante: a) compatibilitatea permanentă și sigură a mediului creat de om cu mediul natural; b) egalitatea șanselor generațiilor care există și se succed în timp și spațiu; c) interpretarea prezentului prin prisma viitorului, sub forma introducerii ca scop al dezvoltării durabile a securității ecologice în locul maximizării profitului; d) mutarea centrului de greutate în asigurarea bunăstării sociale, ca urmare a interdependenței tot mai puternice în plan geoeconomic și ecologic, și e) capitalul ecologic (natural) se află în interdependență si se integrează organic în capitalul uman (cultural) în cadrul unei strategii globale care își redefinește obiectivele economice și sociale și își extinde orizontul de cuprindere în timp și spațiu. Pornind de la necesitatea realizării acestor componente strategia dezvoltării umane durabile își propune să cuprindă: a) schimbarea tipului de creștere economică; b) controlul poluării; c) crearea unui cadru instituțional și legislativ adecvat și eficace; d) sistemul educațional în măsură să aprofundeze și să anticipeze cunoașterea instumentelor economice ca să prevină, să protejeze și să asigure resursele rare, și e) sistemul de indicatori specifici după care se apreciază calitatea dezvoltării și vieții oamenilor.
1.2.3. Politici de dezvoltare umană durabilă
Dezvoltarea umană durabilă necesită strategii pe orizonturi scurte și medii, glisante însă pe termen lung, în perspectiva a 20-25 de ani. În acest sens, sunt necesare politici la nivel regional, internațional și planetar, la nivel de stat și la nivel de firmă, cu obiective comparabile în timp și spațiu, pe baza unor criterii ce decurg din îmbunătățirea condițiilor de viață normală a oamenilor. Concomitent cu fundamentarea acestor politici, este esențial ca la fiecare nivel să funcționeze o serie de mijloace de reglementare, cu caracter economic, juridic și informațional, care sa asigure înfăptuirea obiectivelor propuse.
Pentru evaluarea mijloacelor de acțiune sunt necesare criterii de eficiență economică și socială, ecologică, echitate, fezabilitate, acceptabilitate și compatibilitate instituțională. Problema strategiei dezvoltării umane durabile se pune la orice nivel al societății, cu obiective clare de atins, cu criterii de apreciere și indicatori de măsură, cu mecanisme de susținere juridice, economice și spiritual-culturale, cu managementul ecologic al proceselor, pe fiecare ciclu de viață, ca și cu auditul ecologic necesar, cu dezvoltarea unor tehnologii curate care să atingă zero defecte. Teoria și practica dezvoltării umane durabile trebuie să se bazeze pe compatibilitatea politicilor de asigurare a calității activității umane cu politicile de protejare a mediului înconjurător, pe evitarea unor riscuri majore în desfășurarea activităților umane, pe elaborarea unei carte a afacerilor în această viziune. Carta afacerilor în viziunea dezvoltării durabile trebuie să conțină principii de urmat, de la costurile producției până la veniturile obținute împreună cu managementul educațional necesar, atât pentru cei ce produc, cât și pentu cei ce distribuie și utilizează produsele și serviciile necesare vieții.
Trecerea la dezvoltarea umană durabilă marchează intrarea omenirii în era mediuiui înconjurator, în care riscurile dezvoltării trebuie diminuate cât mai mult sau chiar înlăturate. Pentru aceasta, viziunea dezvoltării umane durabile își propune, mai întâi, sa modifice modul în care oamenii percep o serie de elemente ale vieții pe care o trăiesc. Prin educație, cultură oamenii pot depași un prag perceptual care îi determină să observe, să judece și să acționeze pe termen lung. În felul acesta, omenirea se poate îndrepta spre o nouă frontieră morală, care demonstrează că problema dezvoltării trebuie privită în interdependență în timp și spațiu. Depașirea unui prag perceptual are ca premisă indispensabilă informarea, astfel încât comunitățile umane să-și dea seama de amenințările care planează asupra lor, înainte ca astfel de catastrofe să se producă. Dezvoltarea umană durabilă implică organic ameliorarea mediului înconjurător. Dezvoltarea umană durabilă trebuie sa stea la baza construirii unei societați viabile, care să-și satisfacă nevoile fără a pune în pericol perspectivele generațiilor viitoare. Dezvoltarea umană durabilă presupune un nou cod de valori, care să se realizeze în cadrul unui proces general de tranziție către o societate viabilă, în care oamenii pot fi atrași de noi moduri de a-și orândui viața și, în aceeași măsură, ghidați de recunoașterea a ceea ce s-ar întâmpla dacă nu-și schimbă modul de viață.
1.3 Implicarea protecției mediului natural în procesul dezvoltării durabile
1.3.1 Mediul natural și mediul înconjurător
În literatura de specialitate noțiunile de mediu natural și mediu înconjurător, fără o delimitare precisă, apar ca forme sinonime de exprimare a unui domeniu în care oamenii trăiesc, îsi desfășoară activitatea și se realizează ca ființe sociale. Pornind de la faptul că unele activități umane generează anumite dereglări în natură, este necesar să se delimiteze noțiunile pentru că acțiunile de prevenire a degradării naturii și de reparare a ei să aibă destinații precise și de mare eficiență. Totuși, se înclină spre o abordare sistemică, orice unilateralizare a conceptelor riscând ingustime științifică sau eșec practic.
Astfel, mediul natural este alcătuit dintr-o multitudine de elemente ce pot fi descrise,măsurate și studiate cu ajutorul științelor fizice, chimice și biologice. Ele se manifestă divers, sub forma de plante, animale, sol, subsol, climă etc, formând un sistem complex în cadrul căruia se desfășoară viața oamenilor sub toate aspectele ei. Mediul înconjurător are o sferă mai largă, cuprinzând și mediul transformat de om. Mediului natural i se adaugă, astfel, mediul artificial. Mediul creat de om cuprinde: fondul de locuințe, căile de comunicație, instalațiile industriale și agricole, mijloacele de transport, imbrăcămintea, hrana etc., precum și deșeurile și reziduurile rezultate din producție și consum.
Mediul înconjurător nu reprezintă o simplă înșiruire de elemente naturale și antropice așezate întâmplător, ci o îmbinare strâns corelată prin legături de interdependență între componente ca într-un organism. Se poate constata că mediul înconjurător este o rezultantă a combinării unor întrepătrunderi între relații complexe, si anume relațiile între elemenentele abiotice, relațiile de natură abiotică și relațiile om-natură. Pe aceeași poziție se situează și alți cercetători care arată că mediului înconjutător i se dă un înțeles larg, incluzănd deci în această categorie atât mediul natural cât și cel artificial(economic, social, cultural și estetic) în care omul își desfășoară întreaga sa activitate, tot mai bogată și mai complexă.
Considerăm necesar să aratăm că, în condițiile dezvoltării economice, mediul natural devine mediu amenajat prin activitățile economice de protecție și dezvoltare, și efect materializat al eforturilor materiale de atragere și transformare a sa într-un mediu antropic. Din acest punct de vedere, considerăm completă și plină de conținut definiția dată mediului de academicianul N. N. Constantinescu, potrivit căruia mediul însuși este definit prin prisma înțelegerii sale ca parte integrantă a naturii și sens al dezvoltării generale, el reprezintă totlalitatea factorilor naturali și a celor creați la un anumit moment dat și într-un anumit loc prin care, prin strânsă interacțiune, influențează echilibrul ecologic, determină condițiile de viață și de muncă pentu om și perspectivele de dezvoltare ale societății. Rezultă o nouă concepție privind poziția omului față de natură, față de bogațiile ei. Este exclusă poziția demiurgică , triumfătoare în lupta cu forțele naturii.Mediul este un factor economic de cea mai mare importanță. Este interesantă și definiția mediului înconjurător, care apreciază că: prin mediu înconjurător sau resursă a mediului înconjurător se înțelege orice funcție atribuită sau obținută într-un ecosistem sau produsă de el .
Remarcăm în special punctul de vedere prin care mediul înconjurător devine resursă economică a ecosistemului, pe măura realizării unor funcții benefice omului. Însă, mediul nu poate fi limitat la funcția de furnizor de resurse și servicii recreative; el asigură, în primul rând, cel mai mare serviciu pentru umanitate: menținerea vieții pe pământ, bază a întregii vieți și activități economice.
Definirea mediului din punct de vedere economic pornește de la faptul că aici se afiă izvorul resurselor naturale, al cresterii economice, aI dezvoltării echilibrate. Este necesară, în acest sens,extinderea acțiunilor de protecție și conservare a mediului înconjurător, de folosire cât mai rațională a sa.
1.3.2 Conceptul de protecție al mediului natural
Preocuparea pentru protecția mediului natural a apărut în deceniul al V-lea al secolului trecut în tările industrializate, ca urmare a creșterii impactului negativ al producției și consumului asupra factorilor de mediu.Apariția uinor dezastre ecologice în Anglia, SUA, Belgia, Franța etc., a dus la afirmarea concepției privind protecția mediului natural.O seamă de oameni de știință au sesizat implicațiile atitudinii iresponsabile a omului față de natură. Din perspectiva timpului, se poate spune că un rol important în dezvăluirea impactului dezvoltării economice asupra mediului natural l-a avut Conferința Națiunilor Unite asupra Mediului Înconjurător, care a avut loc la Stockholm în iunie1972, care a creat un organism menit sa coreleze eforturile în acest domeniu al activității umane, numit Programul Națiunilor Unitie pentru Mediul Inconjurător.
Principalele probleme abordate la Conferința de la Stockholm au fost gestionarea resurselor naturale ale mediului, determniarea poluanților de importanță internațională, aspectele educative, sociale și culturale ale mediului înconjurător.
În ultimii ani, tema mediului înconjurător face obiectul unor ample manifestări științifice internaționale consacrate redresării economice și ecologice. Astfel, începând cu anul 1989 s-au organizat o serie de colocvii internaționale consacrate mediului și protecției lui, cum ar fi: Colocviul organizat de Laurent Fabius în Franța la 1 martie 1989 și Colocviul organizat de Margaret Thatcher la 5-6 martie in Marea Britanie despre atmosferă și climat (problematica stratului de ozon și efectul de seră), Conferința de la Haye din 11 martie 1989, după care 24 de state au propus crearea unei autorități mondiale a mediului înconjurător, Colocviul international "Planeta Terra" organizat la 12-13 iunie 1989 la Paris. Aceste manifestări au culminat cu întâlnirea la nivel înalt a celor 7 din iunie 1989, intâlnire care a stabilit o serie de măsuri pentru protecția mediului natural.
Conștiința faptului că intensitatea activității umane sporește presiunea asupra mediului fie prin consumul necontrolat de resuese și spațiu, fie prin producerea unor deșeuri pe cale naturală nu le mai poate absorbi fără suferințe a determinat comunitatea internațională să treacă la inițierea și susținerea unor acțiuni concrete pentru preîntâmpinarea, contracararea și diminuarea repercusiunilor factorilor perturbatori ai echilibrului ecologic.
Astfel, întâlnirea la vârf de la Rio de Janeiro din anul 1992 a declanșat procesul de negociere planetară, pe bază de rațiuni stiințifice, în priviința oricarui model de dezvoltare sau creștere, care nu mai poate fi conceput în afara opțiunilor politice bazate pe starea economico-ecologică a omenirii.Consecințele economice,sociale și politice ale dezechilibrelor eclogice au generat un sistem de acțiuni de prevenire și înlăturare a pagubelor aduse mediului natural, conservarea stiințifică a acestuia. S-a cristalizat, astlel, obiectul unei discipline tehnico-economice a protecției mediului natural.
Protecția mediului natural cuprinde totalitatea acțiunilor întreprinse de om pentru păstrarea echilibrului ecologic dinamic, menținerea și ameliorarea calității factorilor naturali, dezvoltarea valorilor materiale și spirituale, asigurarea condițiilor de viață și de muncă tot mai bune generațiilor actuale și viitoare.
În ultimii ani, în țara noastră au apărut o serie de lucrări valoroase cu rol sensibilizator în domeniul protecției, apărării, conservării și ameliorării mediului. În aceste lucrări, autori de diferite profesii propun o serie de direcții și măsuri de proetcție a mediului natural.De asemenea, s-au făcut pași importanți în direcția cadrului juridic corespunzător promovării politicii economico-ecologice eficiente atât în plan intern, cât și extern.
În actualele condiții, ale trecerii la economia liberalizată, concurențială sunt necesare noi acțiuni de așezare a protecției factorilor naturali pe o bază juridică nouă, care să asigure protecția agenților economici ce acționează în acest domeniu de activitate.
Importantele implicații asupra vieții ecunomice au dus la apariția, în cadrul științelor economice, a unor secțiuni noi, ca: "Economia prorecției mediului natural" și "Bazele economiei mediului", ce fundamentează, din punct de vedere teoretic și practic, activitatea economică de protecție a mediului natural, de stiudiere a mediului natural ca bun public, bazat pe autoreproducție.
În esență, scopul principal al acestor științe este gestionarea naturii, în condițiile maximizării eficienței efortului făcut în operația de gestionare a mediului. Problematica protecției mediului, în condițiile creșterii economice moderne, este complexă și dinamică, cuprinzând un ansamblu de acțiuni privind: cunoașterea temeinică a interdependențelor dintre sistemele social-economice și sistemele naturale: utilizarea rațională și cu economicitate maximă a resurselor naturale în ansamblul lor; stimularea cercetării științifice antipoluante și nonpoluante; prevenirea și combaterea severă a dezechilibrelor provocate de om și de factorii naturali; dezvoltarea unei stiințe a mediului natural, prin armonizarea sistemului intereselor imediate, de lungă durată și permanente ale societății umane în utilizarea factorilor naturali; elaborarea tehnicilor de evaluare în termeni monetari a fenomenelor legate de evoluția mediului și utilizarea unor metode de analiză ca suport decizional: conceperea și aplicarea instrumentelor politicii de mediu; fundamentarea trecerii de la modelul staționar de dezvoltare, propus de Consiliul de la Roma, la modelul dezvoltării durabile.
1.3.3 Protecția mediului și dezvoltarea durabilă
Neglijarea costului degradării și al pagubelor aduse mediului și sănătății umane au generat consceințe care au trebuit și trebuie suportate de intreaga societate. Observăm că se impune regândirea organizării și a modalităților de desfășurare a activităților economice și realizarea tranziției spre un comportament și mod de viață controlat și acceptat din punct de vedeee ecologic și uman. A trebuit să treacă mai mult de 30 de ani (Conferința asupra mediului din anul 1972) ca omenirea să recunoască faptul că problemele mediului înconjurator sunt inseparabile de cele ale bunăstării și ale dezvoltării și creșterii economice, în general.
Se pune întrebarea: Ce feI de calitate imprimăm creșterii economice ca de aceasta să beneficieze și generațiile viitoare? Rezolvarea a fost gasită tot de pe pozițiile economice, și anume dezvoltarea durabilă. Conceptul se referă la acea dezvoltare care satisface nevoile prezentului fără a compromite capactatea generațiior viitoare de a-și satisface propriile nevoi. Acest concept a fost acceptat și sprijinit pe plan mondial, fiind preluat de Conferința de la Rio din anul 1992. Obiectivul general al dezvotării durabile este de a găsi un optim al interacțiunii dintre patru sisteme: economic, uman, ambiental și tehnologic, într-un proces dinamic și flexibil de funcționare. Cerințele minime pentu realizarea dezvoltării durabile includ următoarele: redimensionarea creșterii economice, având în vedere o distribuție mai echitabilă a resurselor și accentuarea laturilor calitative ale producției; eliminarea săraciei, în condițiile satisfacerii nevoilor esențiale pentru loc de muncă, hrană, energie, apă, locuință și sănătate; asigurarea creșterii populației la un nivel acceptabil pentru reducerea creșterii demografice necontrolate: conservarea și sporirea resurselor naturale; întreținerea diversității ecosistemelor; supravegherea impactului dezvoltării economice asupra mediului; reorientarea technologiei și punerea sub control a riscurilor acesteia; descentralizarea formelor de guvernare, creșterea gradului de participare la luarea deciziilor și unificarea deciziilor privind mediul și economia.
Totuși, în acceptarea conceptului de dezvoltare durabiă s-au manifestat păreri pro sau contra. Astfe, din partea țărilor slab dezvoltate, incapabile să-și administreze resursele naturale și mediul natural pe termen lung, sunt temeri că, prin aceasta, se va întrona un nou totalitarism sub forma ,,dictaturii verzi" sau a barierei ecologice", acestea neavând resursele financiare și materiale de realizare a unei dezvoltări durabile cu luarea în considerare a protecției resurselor și mediului natural. Sunt contestate cele 22 de recomandări ale Raportului Brundtland care au stat la baza documentelor programate la Conferința de la Rio și care ar împiedica aplicarea unor strategii prioritare de dezvotare.
Pentru țările dezvoltate, aplicarea principiilor dezvoltării durabile ar însemna limitarea accesului larg la resursele naturale ale căror prețuri se situează în sfera unor consumuri încă ridicate, cheltuielile de conservare și protecție a mediului natural fiind transferate sistemstic spre țările sărace, dar exportatoare de asemenea resurse. De altlel, tendința de transferare a industriilor poluante și energofage dinspre țările dezvoltate nu mai surprinde pe nimeni astăzi, țările primitoare, sub impulsul efectului economic imediat, ignorând efectul negativ asupra mediuilui natural pe termen lung.
Trecând peste toate acestea, faptele obligă la regândirea politicilor de dezvoltare într-o perspectivă de reconciliere cu mediul înconjurător. Mesajul dezvoltării durabile se înscrie, în fond, în logica reconcilierii de perspectivă a economiei cu natura.Acestea sunt și concluziile specialiștilor români în fundamentarea Strategiei protecției mediului in România, elaborată de Banca Mondială. Realitatea economică și socială obligă deci la o noua conduită față de resursele naturale și mediul înconjurător în realizarea une dezvoltări durabile în noile condiții ale tranziției la economia moderna cu piață concurențială. Realizarea și funcționarea pe noi principii a pietei factorilor de mediu trebuie să conducă la căi și pârghii care să stimuleze atragerea, valorificarea superioară și, în același timp, conservarea resurselor naturale ale mediului înconjurător.
1.3.4 Protecția mediului înconjurător în economia concurențială
Realizarea creșterii economice este condiționată, așa cum am văzut, de factorii de mediu. În ultimul timp, aceștia au suferit unele degradări, necesitând protecția, apărarea, conservarea și ameliorarea lor. Din ansamblul activităților economice supuse mecanismelor de piață se disting unele activități specifice de protecție și ameliorare a mediului natural. Aceste activități urmăresc, pe de o parte, protejarea resurselor naturale împotriva exploatării neraționale, iar pe de altă parte, evitarea poluării mediului natural cu sbstanțe nocive care deteriorează calitatea acestuia. Sunt cunoscute, în acest sens, activitățile de protecție a apei folosite în industrie, agricultură și consumul casnic, de purificare a aerului, de protecție și ameliorare a solului și fondului forestier. Se disting,de asemenea, activitățile de colectare a deșeurilor și reziduurilor industriale, precum și activitățile de protecție a florei și faunei, și de conservare a peisajului. Se pune problema dacă aceste activitați pot aduce profit și dacă pot contribui la realizarea creșterii economice și menținerea unui mediu natural sănătos. În condițiile agravării crizei mediului natural, teoria economică încearcă să adapteze la sistemul concurențial al economiei de piață aceste activități profitabile și, totodată, indispensabile în asigurarea unui mediu natural capabil să susțină o dezvoltare economică durabilă. Câteva criterii de ordin teoretic și practic fac să se aprecieze că aceste activități sunt utile și că ele răspund acestui inperativ major al economiei prin următoarele cerințe: necesitatea acestora de a crea utilități și trebuințe în sens individual și social, capacitatea acestora de a crea sau adăuga valoare nouă; calitalea acestor activități de a fi rentabile, adică de a aduce profit și, deci, de a asigura premisele unei dezvoltări economice durabile.
În privința primei cerințe, activtiatea de protejare a mediului constă în acțiunea de prevenire a deteriorării factorilor naturali, de conservare și de reparare a daunelor provocate acestora. În literatura economică, aprecierea acestei actvități "producătoare" de utilități a dat naștere la o serie de opinii. Astfel, în unele lucrări se arată că munca de protejare a resurselor naturale și a mediului înconjurător, deși cuprinde muncă vie și muncă materializată, nu influențează asupra utilității sau valorii de întrebuințare a mărfii, a cărei producție a generat problema degradării mediuiui ambiant. Cu alte cuvinte, munca de protecție a mediuiui, pe lângă faptul că îl menține nealterat, îi dă și noi posibilități de progres și, prin urmare, nu numai că îi menține utilitatea dar și contribuie la sporirea calității lui.Deci, menționând caracteristicile inițiale ale factorilor de mediu și ale resurselor naturale, activitatea de protecție, apărare, conservare și ameliorare a mediuiui natural contribuie indirect la crearea mărfurilor ca utilități.
În alte lucrări, făcându-se referire la serviciile care conservă mediul natural, se arată că produc un bun efectiv utilizat în consumația productivă sau neproductivă. Apa, aerul, solul, subsolul, ca mijloace de consum și de producție, sunt tot mai mult bunuri economice produse prin activitatea umană. Totuși nu putem fi de acord cu afirmația că utilitățile oferite altădată gratuit de natură sunt acum progresiv create de activitatea umană. Nu se poate identifica procesul de producere a bunurilor materiale cu procesele naturale supuse legilor obiective ale naturii.
Ca procese de muncă, activitățile de protecție a factorilor de mediu se desfășoară în condiții specifice de înzestrare și calificare a forței de muncă.
Din acest punct de vedere, remarcăm aportul industriei, agriculturii, construcțiilor și transportului, silviculturii, a cercetării științifice etc., la crearea de bunuri instrumentale corespunzătoare acțiunilor de prevenire și reparare a daunelor provocate mediului natural. Cu ajutorul acestora se realizează nu numai activitatea de ameliorare a mediului, ci și recuperarea, refolosirea materiei și energiei care, prin prepararea (pe cale fizică sau chimică) și încorporarea lor în procesul productiv, se poate recupera o parte din cheltuielile pentru măsurile antipoluante. După unele aprecieri, cel puțin 40-50% din cantitatea de căldură conținută de gazele evacuate, care provoacă poluarea puternică a aerului, ar putea fi recuperată și refolosită in scopuri termoenergetice. Putem conchide că, în economia liberalizată, activitățile de protecție a mediului conservă utilități, iar prin serviciile de reparare și ameliorare se reface calitatea factorilor de mediu, conform cerințelor circuitului natural.
În aprecierea efortului depus pentru realizarea unui produs final este ncesar să se țină seama nu numai de cheltuielile directe și indirecte, dar și de cheltuielile exterioare numite externalități și care reprezintă un consum de muncă socială antrenat de primele categorii de cheltuieli. Deci, întregul cosum de muncă, inclusiv munca de protecție a mediului natural, contribuie la crearea sau adăugarea de valoare nouă și la aprecierea eficienței economice. Aceasta reflectă efortul real pe care agentul economic și, în general, societatea îl depune pentru dezvoltarea economico-socială. În condițiile actuale, asistăm la autonomizarea și, în același timp, la integrarea în sistemul economic cu piață concurențială a activităților de protecție a mediului natural, în scopul contracarării efectelor negative ale industrializării, urbanizării și chimizării exagerate a agriculturii. Având ca obiect protejarea resurselor de mediu deosebit de importante pentru existența umană: sol, subsol, apă, aer, peisaj, resurse de energie, floră, activitatea pentru protejarea mediului natural se inplică direct în procesul complex al dezvoltării economice actuale, dar și în asigurarea resurselor ncesare generațiilor viitoare.
Dacă avem în vedere că activitatea de protecție a mediului natural este menită să menină la un nivel corespunzător caliatea factorilor productivi și, prin aceasta, să asigure funcționalitatea fluxurilor economice, satisfacerea unui volum mai mare de trebuințe cu aceeași cantitate de utilități, avem și dimensiunea implicării sale în complexul economiei naționale. Însuși faplul că activitatea de protecție a mediului asigură menținerea calității factorilor productivi și, prin aceasta, creșterea utilității lor în actul de folosire, că produsul de bună calitate îngăduie societății să satisfacă aceleași nevoi cu un consum mai mic de timp sau de resurse, conduce la aprecierea că această activitate influențează mărimea rezultatului final al producției și, în același timp, al consumului. Autonomizată într-o anumită măsură, activitatea de protecție este, în același timp, angrenată în procesul producției sociale, făcând parte din ansamblul de factori care determină valoarea economică și, deci, prețul bunurilor și serviciilor. Această activitate contribuie, astfel, la obținerea produsului național, de unde și scoaterea sa din sfera muncilor considerate ca ineficiente.
În privința celei de-a treia cerințe, fie că se desfășoara distinct în untățile specializate, fie că este o conponentă auxiliară dintr-o îtreprindere, această activitate trebuie sa fie rentabilă, să aducă profit celui care o efectuează. Pornind de la îmbinarea intereselor particulare cu cele generale ale societății, această activitate presupune crearea produsului net. Pornind de la faptul că protecția mediului natural se impune ca urmare a impactului dezvoltării neraționale asupra factorilor naturali, obținerea profitului pentru orice agent economic care acționează în acest domeniu este o motivație cerută de însuși sistemul concurențial al economiei liberalizate.
Motivarea profitului este generată nu numai de necesitatea formării resurselor necesare satisfacerii nevoilor creșterii economice și a celorlalte nevoi generale, ci și de acțiunea legii valorii și de folosirea categoriilor legate de ea, în activitatea de protecție a mediuiui.În condițiile accentuării contradicției dintre mediul natural și creșterea economică sub aspectul nocivității acesteia din urmă, profitul devine una din pârghiile valorice principale și sursa din care se pot constitui și veniturile bugetului activității de protecție a mediuiui. Prin pârghia profitului trebuie să se considere că protecția mediuiui este nu numai o activitate de păstrare a calității mediuiui și de protecție a resurselor sale, ci și o sursă a dezvoltării. Activitatea de protecție se constituie dintr-un ansamblu de lucrări ce impun folosirea adecvată a resurselor materiale, financiare și umane, precum și a unor tehnologii specifice necesare acțiunii de regenerare a factorilor naturali, corectarea acestora și reglarea pe baze științifice a schimbului de materie și energie dintre om și natură.
Capitolul II
DEZVOLTAREA DURABILA
2.1 Conținutul și semnificația conceptului de dezvoltare durabilă
Când a fost publicat raportul Comisiei Brundtland, “Viitorul nostru comun”, în 1987, conceptul de dezvoltare durabilă a ocupat locul central în dezbaterile privind mediul natural versus dezvoltare.
„Conceptul a fost adoptat de Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii în 1980, dar a rămas în sfera dialogului conservatorist și, astfel, acesta a avut un impact limitat asupra gândirii guvernelor și agențiilor pentru protecția mediului”.
Conceptul a apărut în momentul în care discuțiile privind mediul înconjurător ocupau locul central în dezbaterile politice. Totuși, o problemă în legătură cu conceptul de dezvoltare durabilă ar putea apărea din înțelegerea greșită a acestuia de către oamenii politici, aceștia trebuind să conceapă proiectele și reformele economice cum mai multă grijă, realizând compatibilitatea acestora cu mediul înconjurător.
Un alt pericol este acela că dezvoltarea durabilă, ca obiectiv politic, poate deveni slabă și ineficace. În mare parte, acest lucru ridică probleme nu din cauză că conceptul este centrat pe sustenabilitate, ci pentru că folosește termenul dezvoltare. Conceptul dezvoltării durabile a făcut ca societatea să recunoască importanța calității mediului natural și a serviciilor oferite de acesta. Prin conștientizarea beneficiilor mediului înconjurător, dezvoltarea durabilă a reflectat o mai bună înțelegere a funcțiilor îndeplinite de natură, care se pot clasifica astfel:
– funcții ce contribuie direct asupra calității vieții. Mediul oferă oamenilor satisfacții prin faptul că ei apreciază și se bucură de frumusețea unui peisaj, ca un element esențial al activității de recreare și în mod indirect prin televiziune, film și radio;
– funcții ce contribuie indirect la calitatea vieții. Mediile naturale sărace contribuie la creșterea stresului și a îmbolnăvirilor.
Poluarea aerului și a apei afectează direct sănătatea ce va duce la scăderea bucuriei de viață și a capacității de a munci pentru a realiza progresul economic;
funcții ce contribuie direct asupra produsului național brut (venitul real) prin sectorul mediului înconjurător. Sectorul mediului natural generează atât cheltuieli pentru protejarea și prevenirea degradării acestuia, cât și venituri și locuri de muncă. În măsura în care cheltuielile de mediu sunt mai puțin eficiente pentru PNB decât alte cheltuieli prevăzute, creșterea economică este mai înceată decât în alte cazuri;
funcții cu contribuție directă asupra activității economice prin inputuri de mediu.
Mediul natural furnizează materii prime brute și energie sub formă de petrol, cărbune, gaze naturale, combustibil lemnos și minerale. Capacitatea agenților de mediu de a primi aceste inputuri, de a le absorbi și a transforma pierderile în beneficii reprezintă o resursă suplimentară;
– funcții ce contribuie la susținerea sistemelor suport de viața, în general. Deși unele servicii ecologice sunt definite corespunzător, cum ar fi funcțiile pădurilor tropicale de protecție împotriva apelor și de purificare a aerului, ele sunt adesea, ignorate de analiza economică asupra mediului înconjurător. Alte servicii, care adesea, sunt greu de caracterizat în termeni economici, au o importanță fundamentală, deoarece fără ele, economiile nu pot funcționa corect. Spre exemplu, stratul de ozon reglează nivelul radiațiilor ajunse pe pământ. Oceanele și mările sunt parte din ciclul carbonului și din ciclul hidrologic al vieții.
„Economia însemna, la bază, luarea în stăpânire a lucrurilor utile omului care dorea să trăiască în prosperitate. Ecologia presupune o conviețuire armonioasă a omului cu natura, o creștere economică în condiții de corectă gestionare ecologică, gestionare care trebuie să devină prioritate și responsabilitate”.
În acest context, dezvoltarea durabilă poate fi definită ca o dezvoltare care corespunde necesităților prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi. Cu alte cuvinte, ea arată că dreptul la dezvoltare trebuie exercitat astfel încât să fie satisfăcute, în mod echitabil, nevoile de dezvoltare și de mediu ale generațiilor prezente și viitoare. S-a constatat că pentru a realiza o dezvoltare durabilă, aceasta trebuie să se combine cu o dezvoltare economică și demografică care să asigure măsuri de protecție a mediului și de economisire a resurselor. Astfel, relația economie-mediu a cunoscut două direcții ideologice de abordare a sa, și anume tehnocentrismul și ecocentrismul.
Adepții tehnocentrismului susțin capacitatea omului și a tehnologiei de a se adapta oricărei lipse a vreunei resurse naturale datorită substituibilității factorilor de producție și nu stabilesc nici un fel de limite pieței nici pentru producători, nici pentru cumpărători. De cealaltă parte se află adepții ecocentrismului care susțin acțiunile de protecție a mediului combinate cu o limitare a nivelului producției, al consumului și al creșterii demografice.
Un model de dezvoltare durabilă ar trebui să cuprindă:
– obiective economice optime și nu maxime ale activității economice, specificându-se, în cazul reducerii acesteia, nivelul până la care se va ajunge;
– o înțelegere a faptului că mediul este guvernat de legi ale fizicii, cum sunt cele ale termodinamicii și, de aceea, energia liberă este permanent degradată în forme legate, entropizându-se;
– perfecționarea metodelor de cuantificare a impactului ecologic și a resurselor în vederea unei evaluări corecte a costurilor și beneficiilor;
– existența rarității economice și ecologice, deoarece Pământul este o sferă finită și, ca atare, cuprinde cantități finite din unele resurse naturale, în timp ce altele nu au aceeași rată de refacere ca cea de exploatare;
– existența unor constrângeri la nivel macroeconomic și introducerea unui sistem economic care să adopte decizii în favoarea mediului natural va duce la asigurarea unei libertăți de opțiune la nivel microeconomic pe termen lung;
– includerea costurilor de mediu în cele de producție și adoptarea unor modele economice ce se bazează pe resurse epuizabile finite și pe rate finite de reînnoire a resurselor de energie; o abordare favorabilă din partea clasei politice a problemelor de mediu și găsirea măsurilor corespunzătoare soluționării acestora.
Toate acestea pot conduce la noi oportunități, dar și la dispariția multor aspecte familiare ale vieții economice. Astăzi, în spațiul european, principiul integrării mediului înconjurător în politicile Uniunii Europene reprezintă baza acțiunilor desfășurate de Comunitate în ceea ce privește mediul natural. Tratatul de la Amsterdam prevede integrarea protecției mediului înconjurător în cadrul politicilor și activităților Comunității Europene. Obiectivul principal este dezvoltarea durabilă, și anume asigurarea că creșterea prezentă nu pune în primejdie generațiile viitoare.
Încă din februarie 1985, în cazul prezentat de Asociația franceză în apărarea intereselor în ceea ce privește arderea deșeurilor de petrol, Curtea de Justiție a hotărât că protecția mediului înconjurător era prioritară. De atunci, în virtutea Actului Unic European nevoia protecției mediului înconjurător a devenit o componentă a celorlalte politici comunitare.
Principiul integrării mediului în politicile comunitare a fost confirmat de tratatul Uniunii Europene care stipulează că necesitatea protecției mediului înconjurător trebuie integrată în definirea și implementarea altor politici comunitare. Au crescut ca număr strategiile privind integrarea legislației de mediu în politicile acelor sectoare care produc cele mai mari pagube mediului natural.
Uniunea Europeană și-a propus, încă din 1997, să realizeze o integrare a mediului natural în politicile UE în sectoare, cum ar fi transportul, energia și agricultura, în vederea definirii propriilor strategii, din punct lor de vedere. Acest proces a presupus realizarea unor măsuri specifice în sectorul energetic și analizarea progresului făcut în ceea ce privește nevoia integrării mediului înconjurător în acest sector.În ceea ce privește sectorul transportului a fost necesară o analiză comparată a diferitelor moduri de transport și a emisiilor de CO2 eliberate de acestea în mediul înconjurător. A fost necesară o evaluare a impactului măsurilor luate pentru reducerea emisiilor de CO2 și stabilirea unei politici cuprinzătoare pentru a acoperi toate modelele de transport.Politica agricolă comună, desfășurată după 1992, a presupus încurajarea unei agriculturi mai puțin intensive, reducerea excedentelor și programe pentru o agricultură ecologică și activități de împădurire.
Punând împreună toate măsurile și planurile realizate în cele trei sectoare, Consiliul European a propus un raport asupra pieței unice și mediului înconjurător care sublinia nevoia consolidării sinergiilor întreb piața unică și politicile de mediu și propunea măsuri care să determine sfârșitul integrării prin introducerea modelelor de producție și consum durabile. Astfel, s-a stabilit o strategie pentru integrarea dezvoltării durabile în politica cooperării dezvoltării economice, s-a creat un set de indicatori pentru integrarea mediului în sectorul transporturilor, energiei și agriculturii.
Acțiunile desfășurate de UE au condus către elaborarea unui raport ce prevede o dezvoltare durabilă globală. Raportul pornește de la ideea că acțiunile globalizării reprezintă o forță puternică pentru creșterea globală sustenabilă, oferind căi pentru a rezolva problemele internaționale, cum ar fi sănătatea, educația și mediul. Permițând dezvoltarea necontenită, forțele pieței cauzează și accentuează inegalitatea, putând produce pagube reversibile mediului. Globalizarea trebuie să meargă mână în mână cu măsurile realizate pentru prevenirea și diminuarea acestor efecte.
„Toate aceste măsuri adoptate în legătură cu globalizarea și mediul înconjurător au ca obiectiv principal asigurarea că globalizarea contribuie la dezvoltarea durabilă”. Din punct de vedere al comerțului, activitățile economice specifice globalizării au urmărit: îmbunătățirea integrării țărilor in curs de dezvoltare în economia mondială; schimbarea sistemului generalizat de preferințe pentru a ține cont de dezvoltarea durabilă; includerea dezvoltării durabile în acordurile bilaterale și regionale; reducerea utilizării netransparente a sistemului financiar internațional și adaptarea sa în mod mai eficient; încurajarea afacerilor europene pentru a fi responsabile din punct de vedere social etc.
În viziunea Uniunii Europene, dezvoltarea durabilă presupune un management durabil al resurselor naturale și al mediului incluzând o serie de activități cum ar fi: promovarea unui management durabil al resursei apă; cooperarea între state în ceea ce privește domeniul energiei și dezvoltării economice; promovarea unui acord internațional de mediu; realizarea unui plan de acțiune în vederea combaterii ilegalităților; prezentarea modului cum poți contracara dezastrele naturale etc.
În cadrul politicilor UE s-a urmărit integrarea dezvoltării durabile în acestea prin stabilirea unui sistem de evaluare economică, socială și ecologică a impactului activității economice asupra mediului; continuarea procesului de adaptare a politicilor la obiectivele dezvoltării durabile; combaterea efectelor negative ale emigrării. O dezvoltare durabilă nu poate fi realizată fără o implicare a societății civile, realizându-se o guvernare globală coerentă și eficientă din punct de vedere economic, social și ecologic.
2.2. Concepte si principii de dezvoltare durabila si de drept imternational al mediului
2.2.1. Introducere
Teoria dezvoltării durabile este relativ nouă și se află în curs de formare. Conceptul de dezvoltare durabilă s-a conturat într-un moment în care subiectul mediului înconjurător se afla în prim planul dezbaterilor politice. Comunitatea internațională a decis să trateze problemele mediului prin măsuri colective la nivel global, pe care a căutat să le definească și să le aplice prin intermediul unu cadru internațional adecvat. Acest cadru de acțiune la nivel internațional s-a format în timp și se află într-o evoluție dinamică, cuprinzând măsuri legale cu character obligatoriu în forma tratatelor sau convențiilor sau cu caracter neobligatoriu, în forma declarațiilor, rezoluțiilor sau seturilor de linii directoare și orientări politice, măsuri instituționale și mecanisme de finanțare viabile.
Comunitatea internațională s-a reunit pentru prima dată în 1972 la Conferința de la Stockholm privind Mediul Uman1, pentru a dezbate problema mediului global și a necesităților de dezvoltare. În urma conferinței au rezultat:
– Declarația de la Stockholm, conținând 26 de principii;
– Planul de Acțiune pentru Mediul Uman, cu trei componente:
– programul pentru evaluarea mediului global (Earthwatch);
– activitățile pentru managementul mediului;
– măsurile de sprijin.
Programul Națiunilor Unite pentru Mediu, al cărui Consiliu de Conducere și Secretariat au fost înființate în decembrie 1972 de Adunarea Generală a Națiunilor Unite.
Fondul voluntar pentru Mediu3, înființat în ianuarie 1973, în conformitate cu procedurile financiare ale Națiunuilor Unite.
Toate acestea sunt considerate a fi piatra de temelie a primului cadru internațional pentru tratarea problemelor mediului. Conferința a recunoscut că problemele de mediu ale țărilor industrializate, cum sunt degradarea habitatelor, toxicitatea și ploile acide nu reprezintă probleme neapărat importante pentru toate țările, adică strategiile de dezvoltare nu îndeplinesc necesitățile și prioritățile țărilor și comunităților celor mai sărace. Conferința a fost însă dominată în principal de problemele de mediu și a condos la creșterea conștientizării publice în acest domeniu.
De la înființarea sa, în baza recomandărilor Conferinței de la Stockholm, Programul Națiunilor Unite pentru Mediu a desfășurat o serie de activități pentru a-și manifesta în cadrul sistemului ONU, rolul său de catalizator și coordonator în domeniul mediului.
Activitățile programului pot fi clasificate în două mari grupe:
– orientate pe probleme sectoriale ale factorilor de mediu: poluarea apelor, a aerului și a solurilor (în special degradarea terenurilor);
– orientate pe probleme globale: ploi acide, epuizarea stratului de ozon, schimbările climatice, defrișarea și deșertificarea, conservarea biodiversității, traficul internațional de produse și deșeuri toxice și periculoase, protejarea mediului în perioadele de conflict armat.
Problemele globale ale mediului au început să devină predominante și au creat necesitatea inițierii unor acțiuni suplimentare pentru creșterea conștientizării publice, care să determine comunitatea internațională să ia în timp util măsuri funcționale, atât pe plan internațional cât și național. Evaluarea efectelor acestor “noi” probleme ale mediului a condus la recunoașterea faptului că s-a realizat un progres prea redus în integrarea protecției mediului în politicile și activitățile de dezvoltare, respective obiectivul consacrat prin principiul 13 al declarației de la Rio nu a fost realizat.
Pentru a realiza un management mai rațional al resurselor, care să conducă astfel la îmbunătățirea mediului, Statele trebuie să adopte o abordare integrată și coordonată a planurilor lor de dezvoltare, pentru a asigura că dezvoltarea lor este compatibilă cu necesitatea de a proteja și îmbunătăți mediul în beneficiul propriei populații.
Necesitatea reorientării eforturilor pentru realizarea obiectivului de integrare s-a concretizat după unsprezece ani de la Conferința de la Stockholm, respectiv în 1983, când Națiunile Unite au înființat Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare, cunoscută sub denumirea de Comisia Brundtland. Această comisie a elaborat și publicat în 1987 documentul “Viitorul nostru comun”5 (Raportul Brundtland), prin care s-a formulat cadrul care avea să stea la baza celor 40 de capitole ale Agendei 21 și a celor 27 de principii ale Declarației de la Rio și care a definit dezvoltarea durabilă ca fiind “dezvoltarea care îndeplinește necesitățile generației prezente, fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și îndeplini propriile necesități”.
În iunie 1992, la Rio de Janeiro s-a desfășurat Conferința Națiunilor Unite privind Mediul și Dezvoltarea, la care s-au reunit 115 de conducători ai statelor lumii. Cu această ocazie, pe plan internațional, a fost recunoscută oficial necesitatea de a integra dezvoltarea economică și protecția mediului în obiectivul de dezvoltare durabilă și s-a afirmat importanța, în continuă creștere, a dreptului internațional al mediului, ca mecanism de codificare și promovare a dezvoltării durabile. În urma conferinței au rezultat:
– Declarația de la Rio, conținând 27 de principii.
– Agenda 21 (cuprinsul Agendei 21 este prezentat în tabelul 1), care constituie un plan de acțiune pentru dezvoltarea durabilă cu începere din secolul al XXI-lea, concretizat în 40 de capitole destinate unor domenii de programe specifice, structurate în termenii:
– bazei de acțiune;
– obiectivelor de realizat;
– activităților care trebuie efectuate;
– modalităților de implementare.
Un document fără putere obligatorie, care conține principiile pentru managementul conservării și dezvoltării durabile a tuturor tipurilor de păduri6.
Organizarea instituțională a Comisiei Mondiale pentru Dezvoltarea Durabilă.
Mecanismul de finanțare pentru implementarea Agendei 21.
Summitul de la Rio a adus cu fermitate pe arena publică problemele de protecție a mediului și de dezvoltare. Alături de Agenda 21 și Declarația de la Rio, s-a ajuns la un acord cu privire la două convenții obligatorii:
Convenția privind diversitatea biologică și
Convenția cadru privind schimbările climatice.
Summitul de la Rio a generat de asemenea o serie întreagă de reacții pozitive, incluzând demararea a numeroase inițiative pentru implementarea Agendei 21 la nivel local și a reorientării politicii de protecție a mediului. În același an, în multe state s-au înființat comisii naționale pentru dezvoltarea durabilă și s-au întocmit strategii pentru dezvoltarea durabilă.
În ciuda acestor consecințe pozitive, obiectivul global al Agendei 21, care a făcut apel la o schimbare radicală a sistemelor de valori convenționale dominante existente și a proceselor instituționale, nu a putut fi atins.
Evaluarea progresului realizat la cinci ani de la Conferința de la Rio (New York, 1997), a evidențiat o serie de deficiențe, legate în particular de echitatea socială și sărăcie. Aceste aspecte au fost evidențiate prin:
– reducerea asistenței oficiale acordate pentru dezvoltare și creșterea datoriilor internaționale;
– eșecul îmbunătățirii: transferului de tehnologie, construcției capacităților pentru participare și dezvoltare;
– eșecul coordonării instituționale și
– incapacitatea de a reduce nivelurile excesive de producție și de consum.
Ca urmare, s-a făcut apel la ratificarea, întărirea și implementarea mai fermă a acordurilor și convențiilor internaționale privind mediul și dezvoltarea.
Summitul Națiunilor Unite privind Dezvoltarea Durabilă, care a avut loc la Johannesburg în perioada 26 august – 6 septembrie 2002, a reunit 104 conducători ai statelor lumii și a avut ca principlale rezultate:
– Declarația de la Johannesburg privind dezvoltarea durabilă și
– Planul de implementare a Summitului mondial privind dezvoltarea durabilă.
Summitul de la Johannesburg a reafirmat dezvoltarea durabilă ca fiind un element central al agendei internațioanle și a dat un nou impuls pentru aplicarea practică amăsurilor globale de luptă împotriva sărăciei și pentru protecția mediului. S-a aprofundat și întărit înțelegerea conceptului de dezvoltare durabilă, în special prin evidențierea importantelor legături dintre sărăcie, mediu și utilizarea resurselor naturale.
Guvernele au căzut de acord și au reafirmat un domeniu de obligații și ținte concrete de acțiune pentru realizarea obiectivelor de dezvoltare durabilă. Prin Declarația de la Johannesburg s-a asumat responsabilitatea colectivă pentru progresul și întărirea celor trei piloni interdependenți ai dezvoltării durabile: dezvoltarea economică, dezvoltarea socială și protecția mediului la nivel local, național, regional și global. Prin Planul de implementare se urmărește aplicarea de măsuri concrete la toate nivelurile și întărirea cooperării internaționale, în baza responsabilitățolor comune dar diferențiate, exprimate în Principiul 7 al Declarației de la Rio și integrarea celor trei piloni ai dezvoltării durabile. În acest sens, eforturile sunt cu precădere axate pe:
– eradicarea sărăciei;
– modificarea modelelor de producție și consum;
– protejarea sănătății și
– protejarea și managementul bazei de resurse naturale pentru dezvoltarea economică și socială.
Un important progres l-a constituit sprijinul pentru înființarea unui fond de solidaritate mondială pentru eradicarea sărăciei. De asemenea, opiniilor societății civile li s-a dat o importanță deosebită, ca recunoaștere a rolului esențial al societății civile în implementarea dezvoltării durabile și promovarea de parteneriate.
Toate aceste conferințe mondiale au influențat evoluția dreptului internațional al mediului. Există de asemenea numeroase acorduri bilaterale și multilaterale care conțin prevederi legate de unul sau mai multe aspecte care vizează protecțiea mediului, acoperind probleme de natură:
– subregională;
– regională
– globală.
De asemenea, în dreptul internațional al mediului s-a cristalizat un număr de principii fundamentale pentru protecția mediului. Fiind un domeniu relativ nou și în formare, dreptul și politica internațională în domeniul protecției mediului evoluează și pe baza rezoluțiilor și declarațiilor unor organizații internaționale, cum sunt Programul Națiunilor Unite pentru Mediu, Organizația Mondială a Sănătății sau Agenția Internațională a Energiei Atomice, care au jucat un rol important în cristalizarea principiilor internaționale pentru protecția mediului, deși de multe ori aceste principii nu sunt obligatorii. Prin repetare și practică statală, care vizează încorporarea acestor principii în sistemele legale naționale, acestea pot deveni obligatorii.Deși în prezent statele lumii au abordări diferite față de aceste principii, respectiv le consideră a fi principii de drept internațional în formare sau le recunosc ca fiind principii de drept internațional, ele stau la baza dezbaterilor actuale pentru luarea deciziilor politice privind protecția mediului la nivel internațional, și capătă o importanță din ce în ce mai mare pentru problemele legate de comerț și mediu.
2.3 Implicațiile economice ale dezvoltării durabile
În vederea realizării unui proces economic durabil, care să respecte principiile acestei dezvoltări trebuie să se țină cont și de următorii indicatori economici, după cum urmează:
INDICATORII SUSTENABILI (Schimbarea sistemului național de conturi) Indicatorul de bază al dezvoltării economice este produsul intern brut (PIB) care măsoară valoarea agregată a outputurilor economiei obținute într-un an. Produsul intern brut trebuie asociat cu prosperitatea societății, dacă este în creștere, dar acest lucru ne poate duce în eroare. PIB prezintă anumite probleme în ceea ce privește măsurarea bunăstării, precum și în înregistrarea daunelor făcute mediului înconjurător, care pot reduce bunăstarea economică. Doar pentru că efectele activității economice asupra mediului natural nu au, în general, o piață specială, aceasta nu înseamnă că ele nu au valoare economică. Prin măsurarea valorii outputului pe piață, PIB ignoră, în primul rând, mediul înconjurător. Orice pagubă adusă mediului natural trebuie evaluată și dedusă din produsul intern brut.
Experții din domeniul conturilor naționale sunt obișnuiți să estimeze suma deprecierii capitalului. Ei deduc această depreciere din PIB pentru a obține produsul intern net (PIN). Acesta realizează o mai bună măsurare a bunăstării decât produsul intern brut, deoarece permite descompunerea unor elemente ale belșugului, care permit realizarea PIB. PIN ignoră, oricum, avuția naturală, care, de asemenea, se depreciază. Acest lucru se petrece, de exemplu, când rezervele de petrol sunt epuizate sau stocul de păduri este redus. Nu este normal să optăm pentru o anumită formă de depreciere și pe celelalte să le excludem.
De aceea, sistemul de conturi ar trebui modificat, dar aceste schimbări sunt complexe și costisitoare. Un prim pas ar fi realizarea unui set separat de conturi pentru resurse care să arate, în unități valorice (monetare), numai ce se întâmplă cu resursele dintr-o anumită țară. Astfel de conturi există în Franța și Norvegia. Mai multe modificări, dar modeste, pot fi făcute în domeniul statisticilor mediului natural publicate în multe țări, pentru a-l dezvolta. Acest lucru, cel puțin, ar evita erorile de conducere a unei economii, chiar dacă nu sunt legate de mediul înconjurător.
Atribuirea unei valori economice corecte resurselor naturale este vitală și presupune două lucruri. Primul lucru este acela că prețul resurselor naturale ar trebui să reflecte valoarea lor totală. Acest preț este, de obicei, legat de costul de extragere sau producere a resursei.
Mecanismul pieței va asigura ca aceste costuri să fie reflectate în prețuri, dar procesul de extracție și producere impune și alte costuri. De exemplu, recoltarea materialului lemnos la întâmplare dintr-o pădure provoacă pagube prin poluarea râurilor și eroziunea solului, precum și prin tăieri de arbori la întâmplare. Aceste costuri datorate poluării și eroziunii nu sunt reflectate în prețul masei lemnoase și piața nu a reușit să includă în acesta valoarea serviciilor de mediu la care se renunță. Prețul ar trebui să reflecte nu numai costurile de extragere și producere a resursei, ci și costurile de mediu.
O altă reglare ar trebui să se facă în prețul resursei. Dacă o resursă este exploatată corespunzător, adică sustenabil, stocurile sale vor rămâne, în linii mari, constante de-a lungul timpului. Dacă nu este exploatată sustenabil, stocurile se vor reduce și ceea ce este pierdut nu mai poate fi folosit de generațiile viitoare. Acest profit viitor, care este pierdut datorită managementului necorespunzător, este numit cost de utilizator.
Evident, costul utilizatorului trebuie inclus în prețul resursei de fiecare dată când se extrage o resursă epuizabilă. Un cost al utilizatorului însoțește și o folosire necorespunzătoare a unei resurse regenerabile. Regula de bază este că prețul corect al unei resurse naturale trebuie să reflecte costurile de extragere sau producere plus costurile mediului înconjurător plus costurile utilizatorului.
Principiul fundamental al formării prețului unei resurse naturale include:
– costul extragerii sau producerii;
– orice costuri de mediu implicate de extragere, producere și utilizare;
– beneficiile viitoare uitate prin utilizarea unei unități din resursă în prezent.
„Costurile de exploatare sau producere sunt măsurate prin costul lor marginal (Cmg), care este costul exploatării unei unități suplimentare din resursă. Costurile de mediu ar trebui estimate ca o pagubă în plus cauzată de extragerea unității suplimentare din resursă și care este folosită, numindu-se cost marginal extern (Cmge). Costurile utilizărilor uitate ce pot fi făcute în viitor sunt, de asemenea, cunoscute drept costurile utilizatorului. Costul utilizatorului este, de obicei, estimat cu ajutorul costurilor de înlocuire pe care consumatorii viitori le vor avea.
Cel de-al doilea lucru necesar atribuirii valorii economice a unei resurse naturale este prețul mărfurilor. Deoarece producerea de bunuri și servicii utilizează servicii de mediu, pe care le tratează ca și cum ar fi gratis, prețul bunurilor și serviciilor produse este incorect.
Corectura necesară constă în aplicarea principiului “poluatorul plătește”, în care poluatorul trebuie să plătească costurile curățării mediului natural sau costurile pagubelor de mediu realizate prin producerea bunului respectiv. Acest lucru se poate face prin impunerea unei taxe asupra bunului ce conține poluare. O parte din cost va fi trecut consumatorului sub forma unui preț mai ridicat, ceeace face ca consumatorul produsului să plătească poluarea și nu poluatorul. Consumatorii sunt, în final, ultimii poluatori, deoarece ei spun producătorului ce vor și, ulterior vor plăti costurile totale ale producerii bunurilor.
În practică, costurile poluării sunt rare: principiul “poluatorul plătește” este, în mod obișnuit, implementat făcându-l pe poluator să plătească costurile pentru realizarea unui mediu înconjurător sănătos și pentru aceasta sunt necesare mai multe politici privind descărcările în mediu ce poluează.
A treia modificare cerută de implementarea dezvoltării durabile este legată de schimbarea modului de evaluare a investițiilor. Trebuie schimbat modul cum se măsoară efectele proiectelor asupra mediului înconjurător și integrarea valorii mediului natural în evaluarea economică, ceea ce nu este imposibil deoarece tehnicile pentru realizarea acestui lucru sunt accesibile. În modelul standard cost-beneficiu, un proiect poate fi acceptat dacă beneficiile (B) minus costuri (C) sunt mai mari decât zero. Trebuie să ne asigurăm că costurile includ orice pagubă produsă mediului natural și că beneficiile cuprind orice câștig al mediului natural datorat proiectului.
Capitolul III
PROTECȚIA MEDIULUI ÎN ROMÂNIA
3.1. Starea mediului în România
3.1.1. Caracteristici ale perioadei 1990-2008
În perioada de după anul 1990, în România activitatea de protecție a mediului a înregistrat evoluții sinuoase datorită complexității problemelor de mediu, lipsei resurselor materiale și umane, structurilor industriale moștenite, lipsei capacității instituționale, lipsei de experiență etc.Este important de menționat că, în urma începerii procesului de aderare la UE și a negocierii, sunt vizibile semne de schimbare în privința atitudinii și a modului de abordare a problemelor de protecție a mediului .
Ca și în cazul multor altor țări din Europa de Est, în România s-a acordat o atenție limitată problemelor de protecția mediului și nu au fost luate decât măsuri sporadice de control pentru reducerea efectelor poluării produse de industria chimică, metalurgie, energetică, activități extractive, industria cimentului etc. Apele uzate deversate de industrie și municipalități conțin niveluri ridicate de metale grele, alți poluanți toxici și substanțe consumatoare de oxigen. Aerul din orașe este poluat de particule solide, monoxid de carbon, dioxid de sulf și alți poluanți dăunători sănătății.
Odată cu trecerea la principiile pieței libere a serviciilor municipale (căldură, apă, canal și colectarea deșeurilor), administrația locală a moștenit o mulțime de proiecte neterminate, infrastructură în diferite stadii de degradare și o reducere a finanțării de la bugetul de stat pentru investiții noi și de înlocuire. Deși unele dintre localități au sisteme de canalizare, cel puțin 40% dintre orașele din România nu au nici un fel de sistem de epurare a apelor menajere, altele neputând probabil funcționa în regim normal. Depozitele de deșeuri nu au sisteme de control pentru materialele periculoase ce se pot depozita la un loc cu deșeurile menajere și prea puține dispun de sisteme de protecție a apei subterane sau de suprafață iar nici una nu are sistem de extragere a biogazului. Multe dintre practicile agricole din trecut se bazau din plin pe folosirea substanțelor chimice (îngrășăminte și agenți de protecție a culturilor) pentru mărirea producției. Dar practicile de aplicare a substanțelor chimice au condus la apariția unor efecte semnificative asupra mediului ce au afectat aprovizionarea cu apă, siguranța alimentară etc. Îngrășămintele cu azot aplicațe pe câmp, fără adoptarea precauțiilor necesare, au dus la poluarea solului și a apelor de suprafață. Deversările de la combinatele de creștere a animalelor au contribuit considerabil la supraîncărcarea cu substanțe organice a fluxurilor de apă, determinând înflorirea algelor și eutrofizarea. În plus, deșeurile animale concentrate determină scăderea cantității de oxigen din apă și uneori distrug biosistemele ce pot susține viața. Trebuie menționat că, după anul 1990, în agricultură a scăzut drastic cantitatea de îngrășăminte chimice și amendamente aplicate ceea ce a condus la scăderea poluării cu nitrați. O problemă importantă ce trebuie soluționată este cea a cantităților mari de pesticide expirate, rămase în custodia autorităților locale și care trebuie eliminate rapid, în condiții siguranță.
Infrastructura de mediu din România, deși a fost considerată mult mai bună decât cea din fosta Uniune Sovietică, se află mult în urma celei existente în occident. Înainte de colapsul economic, numai 60 – 65% dintre investițiile planificate pentru stații de epurare și controlul emisiilor atmosferice au fost terminate. Când s-au introdus restricții de utilizare a energiei, stațiile de epurare au fost printre primii consumatori debranșați.
Reducerea semnificativă a emisiilor poluante a fost unul dintre efectele secundare pozitive ale economiei în declin. Dar acest declin a însemnat că și alte investiții semnificative necesare pentru controlul poluării au trebuit să fie sistate. Deși în perioada 1992-2001 s-a înregistrat o creștere constantă a cheltuielilor pentru protecția mediului (calculate în Euro), nivelul lor a rămas la valori foarte mici față de nevoile curente. Astfel, în anul 1998 cheltuielile de protecție a mediului au înregistrat o valoare maximă, reprezentând 1,6% din PIB (571 milioane Euro) față de 1% în anul 1992 (1< milioane Euro). Din totalul cheltuielilor de protecție a mediului, investițiile au reprezentat mai puțin de 1/3, fiind cu totul insuficiente față de necesități (50-milioane Euro în 1992 și 238 milioane Euro în anul 1999). După cum se va arăta în continuare, aceste sume sunt total insuficiente pentru modernizarea infrastructurii de protecție a mediului.
Cheltuielile pentru protecția mediului au crescut în România în ultimii ani. Oricum, aceste cheltuieli reprezintă doar o parte din investițiile necesare pentru conformarea la legislația europeană. Serviciile Comisiei Europene au estimat că fostele țări candidate au trebuit să aloce pentru protecția mediului o cota între 2% și 3% din PIB, pentru implementarea completă a legislației de mediu a UE. Pentru mai multe țări, aceasta nu reprezintă o problemă majoră îneosebi datorită nivelului PIB. Dar nevoile de investiții diferă considerabil între țări: un studiu recent estimează că proporția din PIB necesară pentru investiții este de 2% pentru Republica Cehă și de 11 % pentru Bulgaria.
Pe măsură ce economia se redresează și industriile potențial poluatoare și-au reînceput activitatea și s-au dezvoltat industrii noi, este esențial ca actorul industrial să preia obligațiile ce îi revin privind managementul mediului, pentru a nu se confrunta în viitor cu probleme de poluare și mai complexe. După Conferința Interministerială „Un Mediu pentru Europa" de la Lucerna, din aprilie 1993, România și alte țări din Europa Centrală și Estică au întocmit Planuri Naționale de Acțiune pentru Protecția Mediului (PNAPM) pentru a-și prioritiza problemele din domeniul mediului. Accentul principal al primului PNAPM și al planurilor ulterioare s-a pus pe „punctele fierbinți"Între „punctele fierbinți identificate inițial se regăsesc: Copșa Mică, Baia Mare, Zlatna, Ploiești,Borzești, Bacău, Suceava, Pitești, Tg.Mureș, Tulcea, Ișalnița, Rovinari, Brașov și Govora. Au fost de asemenea identificate nivelur foarte mari de poluare a aerului în Municipiul Bucuresti. Situația punctelor fierbinți a rămas neschimbată și în anul 2008.
Ultima revizuire a PNAPM, din anul 2008, enumera 160 de propuneri de proiecte ce se doreau a fi abordate în următorii ani în domeniul dezvoltării instituționale și legislației orizontale (7 proiecte), conservarea biodiversității protecția naturii (30 proiecte), calității apelor (28 proiecte), gestiunii deșeurilor 40 proiecte) și calității aerului, schimbărilor climatice și IPPC (50 de proiecte).
3.1.2. Cadrul instituțional
Cadrul instituțional creat după 1990 a evoluat sinuos, fiind vorba de mai multe încercări de întărire a capacității administrative. Dacă în anul 1990 se crea primul Minister al Mediului din România, în anul 1992 acesta devine Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului (MAPPM). MAPPM funcționează vreme de opt ani, până în anul 2000. După doi ani, în anul 2002, Ministerul Apelor și Protecției Mediului este desființat complet. în schimb s-au creat două Departamente – Departamentul Apelor și Departamentul de Protecție a Mediulului, conduse de câte un secretar de stat – în cadrul unui uriaș Minister al Agriculturii, Pădurilor, Apelor și Mediului (MAPAM). În martie 2004 se reface Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor prin desprinderea de MAPAM a celor două departamente responsabile cu apele și mediul. La nivel teritorial, anul 1990 (luna mai) a însemnat crearea, în premieră a Inspectoratelor de Supraveghere și Protecție a Mediului care au fost transformate în Agenții în același an (august). Agențiile au funcționat și s-au consolidat vreme de 10 ani, până în anul 2000, când au fost transformate în inspectorate.
În anul 2008, potrivit noii versiuni a Legii Mediului, s-a trecut din nou la organizarea teritorială a Agențiilor de protecție a mediului. În anul 2004 a fost creată Agenția Națională de Protecție a Mediului și Agențiile județene au devenit Agenții Regionale de protecție a mediului. Se poate constata că, în România, cadrul instituțional al protecției mediului este deconcentrat sub formă piramidală, cu Ministerul Mediului și Protecției Apelor la vârf. În același timp implicarea autorităților locale este minimă.
3.1.3. Calitatea mediului
3.1.3.1. Calitatea aerului
În general, calitatea aerului din România s-a îmbunătățit, dar s-au înregistrat și deteriorări în ultimii 14 ani. Din păcate, date certe pentru verificarea acestei tendințe nu pot fi obținute ușor. Aceasta, în parte, datorită capacității scăzute de colectare a datelor și de generare a informațiilor(insuficientă monitorizare și grad mai redus de încredere a datelor culese),lipsei tehnicilor de modelare și interpretare a datelor și ezitării de a comunica și asigura accesul liber la aceste date. Este cunoscut însă că emisiile din surse staționare (în special din industrie și agricultură) s-au diminuat prin reducerea sau sistarea producției. Pe de altă parte, emisiile din surse mobile devin o preocupare tot mai importantă pe măsură ce crește parcul auto (în ultimii 10 ani parcul de autovehicule a crescut de peste 2,5 ori).
Sursele staționare.După anul 1990, emisiile principalilor poluanți ai aerului (SOx, NOx, NH.i, PM, COV) din surse fixe s-au redus semnificativ: emisiile de SO2 s-au redus cu 32%, cele de NOx cu 51% iar cele de CO cu 23%.În prezent, aproape 80% din totalul emisiilor din surse staționare provin din arderea combustibililor fosili pentru generarea energiei. Pe măsură ce economia se revitalizează, este posibil ca și emisiile din alte surse să crească. Nivelurile estimate pentru emisiile de gaze cu efect de seră arată că România se așteaptă ca emisiile din sectorul industrial să se dubleze în următorii 15 ani, chiar dacă se au în vedere măsurile de control al poluării. Datele cumulative ce pot demonstra schimbarea altor parametri de calitate ai aerului, ca de exemplu monoxidul de carbon, oxizii de azot și particulele materiale fine, sunt dificil de estimat.
Sursele Mobile.Dominate de un parc de autovehicule cu o vechime mai mare de 12 ani, șoselele României devin tot mai sufocate de trafic. Efecte locale ale surselor mobile asupra calității aerului vor trebui să fie mai atent analizate. Deși în România s-a demarat activitatea de încurajare a folosirii carburanților fără plumb, stimulentele economice care să ajute consumatorii să adopte acest tip de combustibil nu au fost încă puse în aplicare. De reținut că prețul carburanților fără plumb este cu 10% mai mic decât al celor cu plumb iar automobiliștii încep să consume carburanți fără plumb și, pentru că structura parcului auto se modifică prin creșterea ponderii automobilelor nepoluante.
Poluarea aerului cu oxizi de sulf (SOX) este importantă fiind 1 milion tone anual și se datorează în special utilizării de combustibili cu conținut ridicat de sulf (cărbune, petrol, păcură, motorină etc.).Prin transpunerea directivelor UE de limitare a conținutului de sulf în motorină și a conținutului de plumb în benzină, în România se va reduce poluarea provenită din surse mobile (prin hotărâre de guvern, conținutul de sulf din motorină la 0,1% iar din anul 2005 limita va fi așa cum specifică legislația UE în acest domeniu).
3.1.3.2. Calitatea apei
Calitatea apei este în directă legătură cu modul în care sunt utilizate resursele de apă în agricultură, industrie și municipalități și cu poluarea altor factori de mediu (aer, sol). Înainte de anul 1989, cererea pentru noi resurse de apă, pentru a face față nevoilor din sectoarele agricol și industrial, era mereu în creștere, însă, după anul 1989, cererea de apă a scăzut, reflectând situația economică și distrugerea sistemelor de irigații. În general, calitatea apelor de suprafață s-a îmbunătățit puțin datorită, pe de o parte, unei poluări mai mici a mediului prin deversări de poluanți industriali și agricoli și, pe de altă parte, atenției sporite acordate de Inspectoratele de Protecția Mediului respectării obligațiilor de mediu în unitățile industriale. Și în aceste condiții numărul sectoarelor de râu încă semnificativ degradate rămâne ridicat.
Există o serie de probleme importante de mediu pentru apele de suprafața din România, printre care cele mai importante sunt: a) încărcarea cu nutrienți organici (azot și fosfor), b) modificări de debit și regim de transport al sedimentelor; c) contaminare cu substanțe periculoase și consumatoare de oxigen, și d) competiție pentru apa disponibilă. În situația în care majoritatea localităților din România nu dispun de mijloace adecvate de epurare și se raportează că 42% din localități nu au nici un fel de sistem de epurare, apa menajeră deversată reprezintă o problemă uriașă. Activitățile industriale și miniere din România poluează semnificativ apele. Se utilizează încă tehnologii clasice, parțial învechite, management necorespunzător al resurselor, sisteme sau măsuri de reducere a poluării puțin sau în nici un fel și opțiuni necorespunzătoare de eliminare și tratare reziduurilor.
Impactul asupra calității apei, a ecosistemelor asociate sau dependente de apele de suprafață și a economiilor riverane poate fi substanțial. Printre efectele posibile se numără: a) eutrofizarea lacurilor naturale și artificiale; b) scăderea reproductivității piscicole și biodiversității ca urmare a diminuării cantități de oxigen dizolvat și creșterii toxicității (amoniac, metale grele, temperaturi etc); c) scăderea calității apei(în multe cazuri, degradare ireversibilă) și cantității de apă de calitate pentru rețelele de alimentare cu apă potabilă agrement; d) scăderea debitelor necesare susținerii ecosistemelor și a biodiversității.
Deși capacitatea de diluție și autopurificare a apelor de suprafață poate fi semnificativă, multe cursuri de suprafață nu pot face față deversărilor poluante din surse municipale, industriale și agricole. Din păcate, chiar și cursul principal al Dunării, cu o mare capacitate de diluție și atenuare, suferă încă de pe urma poluării excesive.
Calitatea apelor de suprafață nu este suficient de bine descrisă și nici ușor accesibilă în literatura de specialitate din România, având în vedere capacitatea limitată de analiză a probelor hidrogeologice. Din păcate, contaminarea subterană, mai ales a straturilor acvifere, a fost identificată ca una dintre cele mai dificile probleme ce trebuie rezolvate în domeniul mediului. Substanțele chimice folosite în agricultură sunt adeseori foarte miscibile (se dizolvă complet în apă), toxice și mobile și se știe că au contaminat deja o mare parte din sistemele de alimentare cu apă potabilă din zonele rurale. Măsurile desiguranță neadecvate pentru depozitarea și eliminarea deșeurilor solide și periculoase și managementul apelor uzate industriale au contribuit probabil la degradarea considerabilă a unor sisteme de ape subterane. Din nefericire, apa subterană nu are capacitatea de atenuare a poluanților similară cu a apelor de suprafață și contaminarea ei poate fi foarte persistentă.
3.2. Finanțarea investițiilor pentru mediu în România
În perioada de după anul 1990, fie că este vorba de construcția infrastructurii de mediu (stații de tratare a apei potabile, stații de epurare, instalații de eliminare a deșeurilor etc), de instalarea unor sisteme eficiente energetico-materiale pentru evitarea risipei de căldură sau materii prime, de retehnologizarea industriei pentru stoparea producției de deșeuri, sau chiar de îmbunătățirea monitorizării și managementului pentru îmbunătățirea calității mediului, motivul cel mai frecvent invocat pentru lipsa de progres este insuficiența banilor .
În România nu a existat o tradiție reală de conformare la cerințele de mediu și nici surse semnificative de stimulare care să oblige întreprinderile de stat sau particulare să respecte standardele de mediu.
Pe de altă parte, sunt foarte îndreptățite justificările legate de lipsa fondurilor necesare pentru aceste investiții. Necesitatea acestor investiții de protecție a mediului este indiscutabilă, dar pe piață nu există nici cerere și nici ofertă de fonduri pentru susținerea lor. Lipsa stimulentelor pentru investiții în protecția mediului a devenit de neacceptat cu atât mai mult cu cât accesul la credite pentru astfel de investiții este prohibitiv în România. Spre exemplu, pentru o investiție de reducere a poluării un industriaș român trebuie să plătească băncilor aceeași dobândă cu care se acordă creditele comerciale, chiar dacă respectiva investiție nu aduce un plus în fluxul de numerar, ci doar reduce poluarea. În continuare vom analiza unele mecanisme de finanțare a investițiilor de protecție a mediului în România, pentru a da o imagine a problematicii din acest domeniu.
3.2.1. Fondul pentru Mediu
3.2.1.1. Problematica generală a Fondului pentru Mediu din România (Legea nr. 73/2000)
În general, faptul că baza legală a Fondului pentru Mediu din România a fost stabilită printr-o lege, reprezintă o realizare importantă, ținând seama de faptul că în România instrumentele economice sunt o noutate. Ca majoritatea celorlalte fonduri de mediu, cel propus pentru România este o structură cu două părți: o unitate de management și un for de decizie. Legea prevede un organ de conducere cu largă reprezentare guvernamentală și participarea ONG-urilor, dar nu a soluționat o serie de incertitudini în ceea ce privește celelalte elemente administrative ale fondului de mediu. Între altele, acestea privesc modul în care fondul se va achita de o serie de sarcini, cum ar fi: a) colectarea veniturilor; b) managementul financiar; c) programul anual și elaborarea bugetului operațional; d) stabilirea criteriilor de eligibilitate pentru diferite tipuri de proiecte; e) identificarea proiectelor potențiale și solicitarea de oferte; f) aprecierea proiectelor; evaluarea finală și alocarea fondurilor; g) monitorizarea și evaluarea proiectelor și programelor. Toate aceste lipsuri au făcut ca legea să nu poată fi aplicată la un an de la promulgare.
Legea a fost redactată în mod „rapid și fără atenție la detalii" lucru care, ulterior, a făcut-o inaplicabilă în practică. A fost foarte rău că s-a întâmplat așa, având în vedere faptul că în România discuțiile despre crearea unui fond de mediu se purtau deja de peste 10 ani (din anul 1992) și că în regiune exista deja suficientă experiență privind atât avantajele cât și neajunsurile unor astfel de fonduri. Din perspectiva experienței internaționale, câteva dintre problemele fundamentale nerezolvate sunt: veniturile neclare, mecanismul defectuos de funcționare a fondului, mecanismul dificil de efectuare a plăților.
Cele mai importante neajunsuri ale legii au fost următoarele:
lipsa unui mandat clar și specific și a obiectivelor Fondului și lipsa clauzei de închidere;
lipsa unui statut juridic clar;
definirea neclară a responsabilităților diferitelor organisme din cadrul Fondului;
prevederi neclare în privința responsabilizării și transparenței;
lipsa prevederilor de eficiență economică;
surse de venit imprevizibile, distorsionate și cu bază legală slabă;
instrumente de plăți riscante și risc fiscal mare datorită răspunderilor neprevăzute în cazul garantării împrumuturilor.
De exemplu, în ceea ce privește claritatea prevederilor privind răspunderea și transparența legea nu prevede auditări externe efectuate de contabili autorizați independenți sau de autoritățile financiare (fiscale). Nu existau nici prevederi referitoare la auditările juridice (verificarea respectării legii) ce ar trebui făcute de autoritățile competente și nici la auditările de performanță (evaluarea față de obiectivele declarate și standardele de performanță) efectuate de autoritatea de resort. În lipsa unor astfel de prevederi, instituțiile publice de auditare nu ar putea să verifice fondul de mediu în mod curent pentru a-i confirma legalitatea operațiunilor.
De asemenea, legea nu include criteriile de performanță față de care pot fi evaluate activitățile Comitetului de avizare și ale Consiliului director. Această problemă putea fi corectată prin regulamentul de organizare și funcționare ce urma a fi elaborat.
Legea nu definea clar cărei autorități îi este subordonat Fondul și cine trebuie să elaboreze și să aprobe standardele de raportare. Există doar o formulare ambiguă în Art. 6(e) care spune că raportul privind destinația și utilizarea fondurilor trebuie făcut public. Nici faptul că structura ierarhică inferioară (Secretariatul executiv) trebuie să răspundă de raportare nu este conform cu standardele practicii internaționale.
În ceea ce privește sursele de venit au existat câteva probleme serioase. Pentru a-și realiza obiectivele, a-și respecta angajamentele și a întocmi programe și bugete realiste, Fondul are nevoie de un flux de venituri previzibil și stabil. De aceea, structura veniturilor prezintă o importanță deosebită. Din păcate, sursele de venituri enumerate în Art. 9 sunt foarte discutabile, fiind identificate mai multe dificultăți legate de baza de venituri a Fondului.
a) Instituția care răspunde de încasarea veniturilor.Legea nu identifica instituțiile responsabile cu încasarea veniturilor și cotele care vor reveni Fondului. Art. 9(2) spune că aceste aspecte vor fi stabilite prin hotărâre de guvern. În mod normal, nici o agenție guvernamentală nu ar fi interesată să încaseze aceste venituri, pe care apoi să le transfere unei alte instituții (în acest caz, Fondului pentru mediu), decât dacă ar avea obligația legală să o facă. Va fi greu ca agențiile guvernamentale să accepte să-și asume această nouă sarcină și cu atât mai greu ca ulterior să fie urmărite încasările, în general, aranjamentele de împărțire a veniturilor constituie de obicei stimulente pentru o colectare efectivă a sumelor. Legea nu menționa sancțiuni pentru întârzieri de plăți, în afara prevederii destul de vagi din Art. 12(2).
b)Veniturile existente în Legea 73 din mai 2000.Sursele de venituri erau un amestec ciudat de taxe administrative (Art. 9 l)(a)), drepturi de autor (Art. 9(1 )(b)), accize (Art. 9(1 )(c – primul alineat)), taxe pe vânzări (alineatele doi și șase), taxe pe poluare și altele. În majoritatea cazurilor sursele de venit pentru Fond implică o concurență între taxe și numai în Art. 9(1 )(b) se prevede o renunțare. La fel, Art. 9(l)(a) implică o concurență cu venitul pentru agențiile de protecția mediului (APM) și putea determina fie rezistențe față de încasarea acestor taxe din partea autorităților de protecție a mediului, fie pretenții la sumele din fond (substituirea finanțării administrației de la bugetul de stat) (sursele de venit din Legea 73/2000 sunt expuse în Anexa 21).
Lipsa definițiilor și formulări imprecise de genul: taxe pentru utilizarea unor combustibili cu conținut ridicat de elemente nocive; taxe pentru comercializarea pe piața internă a substanțelor și preparatelor periculoase și ale produselor cu potențial toxicologic ridicat asupra sănătății populației și mediului, indiferent de proveniența acestora; taxe pentru nerecuperarea de către comercianții de produse a ambalajelor recuperabile; taxe pentru ocuparea cu deșeuri a terenurilor; taxe pentru nerecuperarea uleiurilor minerale uzate; taxe pentru comercializarea produselor finite cu ciclu scurt de viață; taxe pentru neasigurarea de către furnizor a pieselor de schimb pentru funcționarea unor produse în conformitate cu durata normată de funcționare; taxe pentru activități generatoare de poluare sonoră au făcut practic imposibilă colectarea taxelor prevăzute prin lege.
c)Acordarea împrumuturilor.Dacă Fondul va putea acorda împrumuturi, așa cum face aluzie Art. 10(2)(c), și garanții pentru credite, legea ar trebui să specifice în mod explicit că rambursarea capitalului și dobânzii ca și plata taxelor pentru garantarea creditelor se pot constitui în venituri la Fond. Altfel, acestea ar fi surse ilegale. Din același motiv, dobânda la depozitele bancare ar fi trebuit specificată și ea ca sursă de venit dacă s-ar fi dorit ca Art. 8 să aibă eficacitate.
d)Impozitul pe venit și TVA.Legea nu scutea Fondul de impozitarea veniturilor (TVA și impozit pe venit) și nu face referire la amendamentele necesare la legea fiscală, nici nu deleagă Ministerul de Finanțe să aplice scutiri de taxe.
e) Distorsiuni și voluntarisme .Cele mai multe instrumente fiscale (sau cvasifiscale) de obținere de venituri pentru Fond par foarte distorsionante și lasă prea multă putere autorităților însărcinate cu încasarea lor. De exemplu nu se știe ce definiție juridică se folosește pentru a stabili produsele cu ciclu scurt de existență? Nu se cunoaște dacă toate aceste instrumente sunt deja folosite și dacă există deja definițiile, ratele, sistemele de facturare și încasare. Dacă nu, după cum lasă să se înțeleagă Art. 9(2), atunci pare foarte ambițioasă prevederea privind crearea acestor sisteme în trei luni ( Anexa 3 a legii)
O altă serie de probleme rezidă în instrumentele riscante de efectuare a plăților și riscul fiscal mare datorat răspunderilor neprevăzute.
Articolul 10(1) prevede o listă de proiecte eligibile, atotcuprinzătoare care va ajuta prea puțin Fondul cu privire la prioritățile cărora trebuie să răspundă și în ce fel.
Articolul 10(2) al legii prevede următoarele mecanisme de efectuare a plăților:
subvenții la dobândă pentru credite obținute din bănci;
garanții la împrumuturile guvernamentale pentru proiecte publice (de infrastructură);
■ garanții la credite bancare acordate firmelor și împrumuturi directe întreprinderilor pentru introducerea de tehnologii curate;
■ premii pentru realizări speciale ale întreprinderilor organizațiilor.
Dintre aceste instrumente, numai subvenționarea dobânzilor și premiile/premierile nu pot fi controversate. Subvențiile la dobândă sunt relativ ușor de gestionat, au efect important de atragere a altor fonduri și pentru a ajuta Fondul să dobândească experiență de gestiune financiară, contractare, apreciere a proiectelor etc.
Toate celelalte produse financiare enumerate în Art. 10 necesită cunoștințe avansate și sofisticate de management al riscurilor. Este esențial ca instrumentele de plăți să fie adaptate capacității instituționale și manageriale a administrației Fondului. Alte Fonduri din ECE și din fostele republici ale URSS au constatat că de obicei este mai bine să se permită fondului să folosească mai întâi instrumente mai simple, ca de exemplu împrumuturi directe nerambursabile și subvenții la dobândă pentru a căpăta experiență de management financiar, contractare, apreciere a proiectelor și monitorizare a implementării. Aceste instrumente de plată a subvențiilor sunt și mai transparente. Ori de câte ori fondurile nou-create și cu personal insuficient au eliberat produse financiare cu consum intensiv de resurse, ca de exemplu împrumuturi directe, participare la capital sau garanții la credite, au avut loc mari eșecuri financiare. Dacă nu se creează un departament special pentru împrumuturi (cu cel puțin 2-3 analiști de credit experimentați) care să analizeze bonitatea și garanțiile debitorilor, sau dacă această sarcină nu este delegată prin contract băncilor comerciale (contra cost), portofoliul de credite va deveni curând un inventar de active inutile.
Poate fi foarte periculos să se permită Fondului să acopere răspunderea neprevăzută, ca de exemplu garanții la credite. Majoritatea Fondurilor de mediu din ECE nu au voie să facă așa ceva. Experiența limitată în domeniul garanțiilor la credite a fost până acum nefericită. De exemplu, supra-angajarea garanțiilor la credite și angajarea anticipată a granturilor (în locul venitului așteptat) a creat riscuri serioase pentru lichiditățile Fondului de mediu din Cehia și a determinat înlocuirea conducerii, după care Fondul s-a prăbușit.
O altă prevedere, care a făcut ca toate sursele să devină greu de stabilit, este formularea „valorile și procedurile de încasare a veniturilor vor fi stabilite ulterior prin Hotărâre a Guvernului". Această prevedere este incorectă deoarece, în România, toate taxele și impozitele se stabilesc prin lege (parla-rentară) sau ordonanță de urgență (emisă de guvern cu putere de lege însă care trebuie apoi aprobată de parlament). Ca urmare a celor de mai sus, legea nu a putut fi aplicată după promulgare. Între timp, datorită presiunilor interne, a instituțiilor străine donatoare, rapoartelor UE etc, guvernul a emis o Ordonanță de Urgență pentru rezolvarea unora din lipsurile constatate.
3.2.1.2 Evoluția Fondului pentru Mediu
A. Veniturile din Ordonanța de Urgență 93/Iunie 2000.Ordonanța de Urgență Nr. 93/21.06.2001 trebuia să corecteze câteva erori și să opereze unele modificări în Lege, dar ea nu a rezolvat decât unele probleme din textul inițial și a introdus probleme cu totul noi.Prevederile referitoare la claritatea responsabilizării și transparență nu au fost incluse în ordonanță. Nu a fost clarificat nici mecanismul decizional în cadrul Fondului.
O mare și spectaculoasă schimbare, nemaiîntâlnită în alte țări ale ECE,este cea privitoare la venituri.Acum, cea mai mare contribuție la Fond consta în cota de 20% din exporturile de fier vechi și 30% cherestea (și bușteni) și deșeuri neferoase.Este important de observat că primele trei surse reprezintă cea mai mare contribuție. Pe lângă acestea mai există câteva surse nesigure cum ar fi donațiile, cadourile și alte contribuții.
Potrivit datelor din 2000 s-a estimat că în 2001 se pot încasa 93 milioane USD(6 luni) și peste 187 milioane USD în 2002 dacă volumul de exporturi, rămâne constant. Această ipoteză este foarte puțin probabilă, având în vedere elasticitatea acestor produse la suprataxe.
Datorită faptului că prevederile acestei Ordonanțe nu au fost discutate de reprezentanții sectorului de afaceri, a apărut imediat un masiv protest în presă din partea exportatorilor.
Încasarea veniturilor ar fi devenit o sarcină foarte dificilă dacă ținem seama că nici o țară din Europa nu a prevăzut așa ceva pentru un Fond de mediu. De asemenea, nu era stabilit nici mecanismul de încasare astfel că, în ciuda faptului că pe hârtie potențialul acestor venituri este substanțial obținerea efectivă a banilor devenea dificilă. O altă problemă ținea de faptul că produsele preconizate a fi taxate sunt foarte elastice și deci aplicarea acestei taxe va reduce exporturile și deci și veniturile. Extrem de delicată era și problema îngustimii și instabilității bazei de impozitare. Pare că, alegând aceste venituri, intenția ar fi fost de a reduce exporturile materiilor prime respective și nu aceea de a obține venituri pentru Fond.
Noua reglementare nu a rezolvat problema scutirilor de TVA sau a impozitului pe venit pentru activitățile Fondului. Îmbunătățirea se regăsește în mecanismul de efectuare a plăților; au fost adăugate mai multe opțiuni ca: împrumuturi nerambursabile, cofinanțare a proiectelor finanțate din surse străine, subvenții la dobândă, transferuri din anii anteriori. Din nefericire, prevederea referitoare la garanții oferite de fond nu a fost modificată decât prin limitarea garanției la 60% din valoarea împrumutului. Sistemul de venituri stabilit prin Ordonanța de Urgență 93/2001 prezintă o serie de avantaje și dezavantaje.
Printre avantaje se pot enumera
■ Sursele potențiale sunt suficient de mari și pot permite funcționarea fondului;
■ Monitorizarea exportatorilor și importatorilor poate fi realizată ușor;
■ Pot fi ușor și rapid introduse alocații de la bugetul de stat la orice rectificare a bugetului (2-3 ori pe an).
Dezavantajele sunt extrem de numeroase, putându-se menționa:
■ Taxarea se aplică unor categorii restrânse de contribuabili;
■ Sunt necesare Norme de aplicare clare (ex.listă de substanțe periculoase) pentru a elimina posibilitatea schimbării codului vamal cu altul neinclus în Ordonanță;
■ Apare riscul de reducere a veniturilor datorită sensibilității exporturilor menționate față de suprataxe;
■ Acest sistem de venituri va crea probleme dacă România își propune conversia datoriei externe în schimbul unor investiții de mediu.
În perioada scurtă de existență a ordonanței, Ministerul de Finanțe nu a produs normele de aplicare ceea ce nu a permis încasarea taxei decât de la un număr infim de exportatori care au virat sumele cuvenite iar apoi au cerut returnarea sumelor plătite.
B. Modificări aduse Fondului pentru Mediu de Legea nr. 293/2002.În septembrie 2001, Ordonanța de Urgență 93/2000 a fost prezentată pentru ratificare în parlament. După observațiile primite de la Comisia Uniunii Europene privind unele incompatibilități cu prevederile Acordului European și de la Organizația Mondială pentru Comerț referitoare la sursele de finanțare ale Fondului pentru mediu, s-a considerat necesară revizuirea Capitolului III -Venituri la Fondul de mediu. Acesta, împreună cu structura Comitetului de Avizare, au fost schimbate în ciuda faptului că mai erau și alte aspecte, deja menționate, care ridică probleme delicate.
Această nouă versiune a legii a fost un pas înainte în comparație cu soluțiile anterioare, dar multe probleme nu au fost soluționate. La finele anului 2002, s-au consolidat toate textele de lege privind Fondul pentru Mediu și s-a republicat Legea 73/2000. Această nouă versiune includea toate modificările anterioare și elimina unele erori de text.
Sursele de venituri pentru Fond, așa cum sunt precizate în Art. 8 al Legii nr. 73/2000 republicată sunt următoarele:
o cotă de 3% din veniturile încasate de agenții economici colectori sau valorificatori de deșeuri feroase și neferoase;
sumele încasate pentru emisiile de poluanți în atmosferă ce afectează factorii de mediu, prevăzute în anexa nr. 1 la Legea nr. 73/2000 republicată;
veniturile încasate din utilizarea de noi terenuri pentru depozitare a deșeurilor reciclabile, prevăzute în anexa nr. 2 la Legea nr. 73/2000 republicată;
o cotă de 3% din valoarea ambalajelor comercializate de producători și importatori, cu excepția celor utilizate pentru medicamente;
o cotă de 2% din valoarea substanțelor chimice periculoase comercializate de producători și importatori, prevăzute în anexa nr. 3 la Legea nr. 73/2000 republicată, mai puțin cele utilizate la producerea medicamentelor;
o cotă de 0,5% din valoarea substanțelor chimice periculoase comercializate de producători și importatori, utilizate în agricultură, prevăzute în anexa nr. 4 la Legea nr. 73/2000 republicată;
o cotă de 3% din prețul de adjudecare a masei lemnoase cumpărate de la Regia Națională a Pădurilor și de la alți proprietari de păduri, persoane juridice sau persoane fizice;
o cotă de 1,5% din valoarea încasată prin comercializarea produselor finite din tutun;
alocații de la bugetul de stat, vărsăminte, donații, sponsorizări și asistență financiară din partea persoanelor juridice sau fizice, române sau străine;
sume încasate din rambursarea creditelor acordate, dobânzi, alte operațiuni financiare derulate din sursele financiare ale Fondului pentru Mediu;
asistență financiară din partea unor organisme internaționale;
sumele încasate de la manifestări organizate în beneficiul Fondului
pentru Mediu.
C. Probleme ridicate de noile surse de venituri . Noile surse de venituri ridică o serie de probleme de eficiență și echitate care vor fi analizate mai jos. Analiza surselor de venit s-a bazat pe criterii larg acceptate pentru evaluarea surselor de venit pentru fonduri de mediu (de exemplu, Fonduri de mediu în perioada de tranziție, „Ghidul de la St. Petersburg pentru Fonduri de mediu în tranziția economică.
Există și alte criterii aplicabile instrumentelor economice spre deosebire de cele financiare, între care efectele asupra mediului, eficiența economică și promovarea de stimulente pentru un comportament favorabil mediului.Deoarece motivul inițial pentru alegerea instrumentelor de obținere a veniturilor de către Fondul pentru Mediu este acela de a genera venituri, nu se acordă multă atenție acestui aspect, decât pentru a recunoaște posibilitatea acestor efecte.
În plus, deși nu este strict un criteriu de evaluare a instrumentelor financiare, s-a acordat puțină atenție și experienței considerabile de utilizare a instrumentelor economice și financiare pentru generarea veniturilor pentru fondurile de mediu în alte țări ale ECE și comparației dintre instrumentele propuse pentru România și cele utilizate în alte țări din regiune.
a) Taxele și impozitele pe produse/deșeuri.Taxele și impozitele pe produse și deșeuri sunt adesea folosite pentru a genera venituri și a influența comportamentul firmelor și gospodăriilor cu privire la utilizarea produselor producătoare de poluare sau care creează dificultăți de eliminare definitivă după epuizarea existenței utile a produsului (ex.: baterii, anvelope, uleiuri uzate). În general, sistemele de impozitare a produselor implică încasarea unei taxe pe unitate de produs (de exemplu pe litru de carburant, baterie sau anvelopă etc.) și care sunt de obicei simplu de administrat o dată stabilită rata impunerii. Impozitele se percep adesea ca procent din valoarea produsului, necesitând mai multe informații pentru administrarea și evitarea declarării false a valorii (dacă plătitorul trebuie să raporteze valoarea tranzacțiilor).
Legea prevedea ca venituri pentru Fond următoarele taxe pe produse/deșeuri: impozit de 3% pe valoarea de vânzare a deșeurilor feroase și neferoase; taxă de 3% pe valoarea ambalajelor de plastic; impozit de 2% pe valoarea substanțelor chimice periculoase vândute de producători sau importatori; impozit de 3% din valoarea produselor din tutun; impozit de 1% din prețul de licitare al cherestelei achiziționate în România; impozit de 1% din vânzarea de faună și floră de origine terestră și acvatică.
Numai două dintre aceste impozite și taxe mai sunt folosite și în alte țări din ECE în scopul generării de venituri pentru fondurile de mediu. Acestea sunt taxa pe ambalajele de plastic și impozitul pe cherestea, sau, mai general, comercializarea lemnului. Chiar în cazul acestora, există diferențe importante între modul de impunere propus pentru România și cel existent în alte țări. Taxele pe produs pentru ambalaje sunt destul de frecvente în țările ECE, dar taxa este de obicei calculată în raport cu masa, volumul (sticlelor de băuturi), sau numărul de unități de ambalaje și nu pe valoare. Avantajul major al folosirii valorii ca bază pentru venituri este că se pot folosi o singură rată sau un număr mic de rate de impozitare pentru o gamă largă de produse. În cazul de față, valoarea materialului din ambalaje poate avea prea puțină legătură cu prejudiciile potențiale aduse mediului, ceea ce explică în parte abordarea alternativă a impunerii taxei în legătură cu numărul de unități. Impozitul pe valorificarea masei lemnoase implică atât o bază de valoare, cât și una de unități fizice. Un posibil dezavantaj al impozitului propus în România ține de tranzacțiile cu cherestea între particulari, unde pot apărea stimulente de declarare falsă a valorii vânzării pentru a evita plata impozitului (dar și mai probabil de către proprietar, pentru a evita un impozit mai mare pe venit).
Deși nu există o experiență comparabilă în țările ECE cu privire la impozitul propus pe substanțe chimice periculoase, impozitele pe substanțe chimice alimentare se folosesc frecvent în țările OECD și reprezintă o sursă majoră de venituri pentru acțiunile de depoluare de deșeuri periculoase în SUA. Una dintre problemele majore ale introducerii acestui impozit este cea a instalațiilor integrate pe verticală care produc substanțe chimice alimentare și apoi le utilizează intern în alte procese de producție. Totuși, gestionarea taxării a 150 substanțe chimice considerate periculoase este extrem de dificilă, mai ales că nu există o evidență statistică a deținătorilor și utilizatorilor acestor substanțe.
Celelalte trei impozite și taxe conțin dezavantaje serioase. Impozitul pe veniturile obținute din vânzarea deșeurilor feroase și neferoase servește ca element de descurajare a creării unor piețe de reciclare. Este de asemenea un impozit implicit asupra exporturilor, deoarece aceste materiale sunt expediate în afara României. Impozitele pe produse din tutun (și băuturi alcoolice) sunt folosite pretutindeni, dar de obicei veniturile sunt destinate acoperirii unor cheltuieli precise în domeniul sanitar sau merg la bugetul general și nu servesc unor obiective de protecție a mediului. Se poate argumenta deci că acest instrument este prea slab legat de principiul „poluatorul plătește" în raport cu taxele pe produs (la motorină și benzină).
Taxele și impozitele pe produse sunt printre cele mai ușor de administrat instrumente și au în plus avantajul că pot fi rapid concepute și introduse. In încheierea aprecierilor privitoare la aceste taxe trebuie avute în vedere următoarele:
■ Autoritatea centrală de protecția mediului și Parlamentul ar trebui să analizeze atent eliminarea impozitului propus pe deșeuri feroase și neferoase și produse din tutun de pe lista de surse de venituri. Posibila pierdere de venituri din aceste impozitări poate fi recuperată prin utilizarea unor taxe pe produse pentru care există legături clare între produs și prejudiciul adus mediului.
■ De asemenea, ar trebui avută în vedere o mai intensă utilizare a taxelor pe produse precum combustibilii, alte ambalaje în afară de cele din plastic și taxe (sau sisteme de depozit-garanție) pentru deșeuri obișnuite ca de exemplu baterii portabile sau anvelope. Taxele pe carburanți sunt de departe cele mai utilizate taxe pe produse. Motorina este o sursă majoră de particule fine, iar arderea benzinei determină o serie de probleme de poluare atmosferică. Dată fiind utilizarea frecventă a acestor taxe în alte țări ale ECE, nu ar fi greu să se determine ratele de impunere adecvate și să se preia din experiența acestor țări modul de concepere și introducere a sistemelor de impunere.
b) Taxe pe emisiile atmosferice.Taxele pe emisii sunt cele mai uzuale surse de venituri pentru fondurile de mediu din ECE. Pentru fondurile mai mari din regiune (Fondurile naționale din Polonia și Cehia), veniturile din taxe pe poluare reprezintă peste 50%.
Taxele propuse ca surse pentru Fondul pentru Mediu sunt impuse pentru emisii atmosferice de gaze cu efect de seră, particule, oxizi de azot și sulf poluanți organici și anumite metale grele. Introducerea taxelor pe emisii (taxe Pigouviene) ca sursă potențială de venit este extrem de benefică. Trebuie însă să analizeze, eventual să rezolve și în orice caz să cunoască următoarele aspecte:
■ Accentul cade exclusiv asupra emisiilor atmosferice. Majoritatea, țărilor utilizează taxe de mediu pentru evacuarea de poluanți în apă nu numai în aer, fiecare grup de surse generând niveluri de venit similare. Având în vedere că investițiile din sectorul apelor vor reprezenta probabil o prioritate majoră pentru Fond, având în vedere costurile estimate pentru aderarea la UE în domeniul directivelor privind apele și apele uzate din România, ar fi mai echitabil să se taxeze și poluarea apei.
■ Alegerea poluanților atmosferici este discutabilă – România ar fi singura țară care ar impune o taxă pe gazele cu efect de seră (deși în Polonia a existat cu ani în urmă o astfel de taxă). Având în vedere rata scăzută, problemele de estimare a nivelului de emisie pentru atât de multe surse și de încasare a taxei, pare mai înțelept să se aleagă poluanții atmosferici majori de la sursele de ardere, plus particulele, substanțele organice și metalele grele.
■ Ratele de impunere propuse sunt destul de scăzute comparativ cu alte țări din ECE care obțin venituri substanțiale din aceste surse. Cu rate atât de mici, eficiența administrativă este compromisă și nu mai există stimulenți de reducere a emisiilor. Autoritățile ar trebui să analizeze rate de impunere mai ridicate, ca să genereze nivelul de venit necesar Fondului pentru a juca un rol semnificativ în cofmanțarea conformării la prevederile UE. Dacă există temeri în legătură cu introducerea unor rate mari de impunere în prezent, România poate urma exemplul altor două țări din ECE – Lituania și Slovacia, care au introdus taxele pe o bază crescătoare, rata reală a impunerii crescând treptat de la un an la altul până la obținerea ratei dorite (mai ridicate).
■ Încasarea taxelor de la unități va pune mari probleme deoarece taxele depind de nivelul emisiilor, care nu sunt monitorizate continuu și în unele cazuri ar trebui calculate pe baza unor coeficienți tehnici pentru procesele de producție și de ardere ca și a informațiilor despre combustibil și alte rate de utilizare a intrărilor. Monitorizarea și încasarea acestor taxe poate fi mai costisitoare decât sumele încasate, dacă rata de impunere nu este foarte mare. Procesul de stabilire a sistemului de încasări va costa timp și bani.
c) Taxele pe utilizarea terenurilor. Taxa pentru utilizarea terenurilor pentru depozitarea anumitor deșeuri este cea mai problematică dintre sursele de venit propuse. În afară de descurajarea utilizării unor instalații noi (care să răspundă unor cerințe de amplasare mai stricte) în favoarea unor amplasamente existente și mai puțin protejate, există și alte aspecte. În primul rând, este într-adevăr nevoie de aceste noi depozite și dacă da, ar fi aceasta o sursă semnificativă pentru Fond? Exploatarea petrolului a scăzut în România și nu se vor mai construi alte bataluri, iar problema celor vechi nu va fi rezolvată prin impunerea acestei taxe. În ceea ce privește deșeurile din exploatarea lemnului, există tehnologii demonstrate pentru reciclarea și utilizarea acestora pentru energie în procese cum ar fi uscarea lemnului și a placajului. Depozitarea necontrolată a rumegușului ar trebui amendată deoarece este ilegală și nu ar trebui impozitată Necesarul de depozite pentru deșeuri din producția de alcool (probabil în întreprinderi mici sau producători particulari – legea nu precizează dimensiunea firmei) este probabil foarte mare și va genera venituri nesemnificative. Spre exemplu un teren pentru depozitarea rumegușului de 1000 m va genera un profit de 1 milion lei/an sau aproximativ 25 €/an. Cum aceste depozite sunt situate în păduri sau zone muntoase, identificarea lor va deveni o problemă. În cazul deșeurilor de la prelucrarea alcoolului situația este și mai extravagantă.Dacă un producător individual din mediul rural folosește o suprafață de depozitare a deșeurilor din alcool de 100 m2 atunci el va avea de plătit 50 000 lei/an (echivalentul a 1,1 €/an). Cum în România există mii de mici producători de alcool, costul colectării acestei taxe devine o mare problemă.
Prin menținerea acestor taxe derizorii se va crea o discrepanță mare între cei care plătesc și cei care sunt în imposibilitate de a plăti.
D. Restructurarea Fondului pentru Mediu potrivit Ordonanței de Urgență nr. 1132/25.09.2008; activități recente. Construcția legislativă a Fondului pentru Mediu a continuat și în anul 2008, la 10 luni de la ultima modificare legislativă. De această dată problema a apărut după restructurarea guvernului de la jumătatea anului 2008. Atunci au dispărut ministere cum ar fi Ministerul Apelor și Protecției Mediului, Ministerul Industriilor și Resurselor, Ministerul Administrației Publice, Ministerul Dezvoltării și Prognozei etc. Reprezentanții acestor ministere erau titulari în Comitetul de Avizare care asigura conducerea strategică a Fondului pentru Mediu și aproba activitatea conducerii operative (Comitetul director și Directorul general) etc. Practic Fondul a fost decapitat, fiind pus în situația de a nu mai putea funcționa.
Pentru restabilirea structurii de conducere a Fondului pentru Mediu, la finele lunii septembrie 2008, a fost emisă Ordonanța de Urgență nr. 1132 care corectează din nou Legea nr. 73/2000 republicată.
Ca o primă măsură, prin noua ordonanță de urgență se reface componența Comitetului de Avizare astfel: președinte este reprezentantul MAPAM, vicepreședinți sunt reprezentanții Ministerul Economiei și Comerțului și Ministerul Sănătății. Sunt desemnați drept membri reprezentanții Ministerului Finanțelor Publice, Ministerului Transporturilor și Ministerului Administrației și Internelor. La aceștia se adaugă un reprezentant al patronatului din domeniul proiectului supus avizării și un reprezentant al ONG-urilor din domeniul protecției mediului. Din Comitetul de Avizare au fost excluși cei opt reprezentanți ai Consiliilor de Dezvoltare Regională.
Privitor la venituri, s-a menținut structura anterioară a taxelor (taxele pe emisii atmosferice au rămas neschimbate), cu unele modificări la taxele privind ocuparea terenurilor. Astfel s-a introdus o taxă unică de 10000 lei/mp/an pe terenurile ocupate cu:șlamuri carbonifere, zgura de furnal, cenușa de termocentrală, cenușa de pirită, fosfogips, zguri provenite din metalurgie.Taxa pe ambalaje s-a modificat în sensul aplicării unei cote unice de 10000 lei/kg de ambalaje introduse pe piață, cu excepția celor utilizate pentru medicamente.
De asemenea s-a renunțat la taxa pe tutun deși unii producători interni și importatorii au plătit această taxă pe perioada scursă între cele doul modificări ale legii.
Potrivit prevederilor Ordonanței de Urgență nr. 1132/2008, după aprobarea în parlament a ordonanței, Legea 73/2000 se va republica, cu toate modificările acceptate de parlament.
În luna martie 2004 a avut loc din nou restructurarea guvernului prin crearea noului Minister al Mediului și Gospodăririi Apelor. Acest simplu fapt va bloca din nou funcționarea Fondului pentru Mediu deoarece trebuie emisă o nouă ordonanță de urgență pentru modificarea Comitetului de Avizare.
În anul 2008, activitatea Fondului a continuat. Potrivit Raportului, Guvernul României asupra progreselor înregistrate în pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeană în perioada septembrie 2002 – iunie 2OO3, publicat în luna iunie 2008, Administrația Fondului de Mediu dispune în prezent de un imobil propriu, repartizat prin adoptarea HG nr. 117/30.01.2008 (MO nr. 113/24.02.2008). De asemenea, bugetul de venituri si cheltuieli ale Fondului pentru Mediu pe anul 2008 a fost aprobat prin HG nr. 317/20.03.2008 (MO nr. 208/31.03.2008). De asemenea, în Raport se menționează că, pentru familizarea Manualului de Operare a Fondului de Mediu, exista o propunere de colaborare din partea International Financial Corporation – Banca Mondială.
Suma încasată până în luna februarie 2004 a depășit valoarea de 774 miliarde de lei (peste 35 milioane € la cursul de 40000 lei/€).
Este extrem de interesant de menționat că, la începutul anului 2008 Fondul pentru Mediu a lansat o campanie de presă și pe internet pentru finanțarea de proiecte în domeniul gestiunii deșeurilor. S-au lansat două scheme: o schemă de împrumuturi cu dobândă subvenționată și o schemă de granturi. În cele trei luni care au urmat au fost înregistrate 236 cereri de finanțare din partea unor firme private, din care 82 de cereri de finanțare rambursabilă, pentru investiții în domeniul gestionării, reciclării și eliminării deșeurilor (ambalaje, mase plastice, anvelope uzate, acumulatori auto, uleiuri uzate) și 154 de cereri de finanțare nerambursabilă, pentru acțiuni educative în domeniul gestiunii, reciclării și eliminării deșeurilor, cu o valoare de 1,1 miliarde de lei. Raportul asupra progreselor înregistrate în pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeană menționa că prima faza de evaluare și selecție a proiectelor s-a desfășurat în perioada 9-20 iunie 2008, sub coordonarea Comitetului de Avizare. Ca urmare a evenimentelor menționate mai sus această evaluare probabil nu a mai avut loc. După părerea multor specialiști, lansarea unei scheme de împrumuturi în domeniul protecției mediului, în ciuda întregii experiențe internaționale și a lipsei de resurse și de experiență (la data lansării schemei de împrumuturi Fondul avea doar patru angajați), a fost o greșeală care a întârziat și lansarea schemei de granturi. Practic Fondul colectează bani dar nu poate să finanțeze proiecte. Excesul de lichiditate are la bază și lipsa unei strategii de finanțare a proiectelor.
3.3 Răspundere civila si răspunderea penala-mijloace juridice de protecția mediului
3.3.1 Importanța răspunderii juridice în dreptul mediului
În domeniul protecției mediului, pentru atingerile aduse acestuia prin săvârșirea de fapte ilegale, care-l afectează, dar și pentru daunele ecologice produse, s-a impus necesitate stabilirii răspunderii juridice. Conștiința de mediu este considerată în doctrină ca fiind una din cele mai importante căi de realizare a cointeresării protecției și dezvoltării mediului. Realitatea confirmă însă că această conștiință ecologică sau este doar în formare la multe persoane, sau lipsește, iar consecințele negative asupra mediului sunt evidente. Din aceste motive, se apelează la legislație pentru suplinirea lipsei acestei conștiințe și pentru educarea oamenilor, chiar pe cale coercitivă. Dreptul stabilește regulile de conduită în domeniul, răspunderea juridică reprezintă una din căile importante și eficiente de realizare a cointeresării în domeniul protecției și dezvoltării mediului. Folosirea constrângerii juridice, a sancționării faptelor anti-mediu este un mijloc necesar, alături de mijloacele de conștientizare, de stimulare și de amplificare a interesului populației, în vederea ocrotirii și dezvoltării mediului.
Comportamentul oamenilor poate fi dirijat în direcția respectării regulilor de conduită impuse de dreptul mediului, prin instituirea unor forme de răspundere juridică severă.
În literatura de specialitate străină se apreciază că pentru starea actuală a mediului ar exista o responsabilitate colectivă ce aparține: comunităților științifice, savanților, tuturor oamenilor care doresc progresul deși sunt conștienți că el comportă riscuri la nivelul avantajelor avute tocmai din progresele realizate.
3.3.1 Importanța răspunderii juridice în dreptul mediului
Pot fi trase la răspundere juridică orice persoane fizice sau juridice care nu respectă legislația mediului. Persoanele care răspund juridic se pot afla în situații de agenți poluanți (când prin faptele lor poluează efectiv mediul) sau de agenți nepoluanți (când prin faptele lor ilicite nu poluează mediul propriu-zis dar acestea sunt sancționabile după normele de dreptul mediului).
3.3.2.1 Răspunderea juridică pentru faptele poluante
Prin faptele poluante se poluează mediul, se cauzează un prejudiciu ecologic. Răspunderea juridică pentru faptele poluante este o răspundere specială, de dreptul mediului, ce presupune existența unui element special- poluarea factorilor de mediu.
Poluarea mediului poate fi rezultatul acțiunii umane dar și rezultatul unor fenomene naturale, prin care agenții poluanți intoxică, poluează factorii de mediu. Poluarea factorilor de mediu (sol, subsol, păduri, ape, atmosferă), prin fapte poluante atrage răspunderea juridică.
3.3.2.2. Răspunderea juridică pentru faptele nepoluante
Normele de dreptul mediului, reglementează și acele fapte care deși nu poluează în mod direct mediul, sunt sancționabile în condițiile stipulate prin acestea și atrag răspunderea juridică. Legea – cadru în materie dar și alte legi speciale reglementează astfel de fapte, cum ar fi: schimbarea categoriei de folosință a terenurilor agricole sau forestiere fără aprobare; refuzul de prezentare autorităților pentru mediu a datelor privitoare la emisiile de poluanți; prezentarea de date sau informații false în studiile de impact asupra mediului etc.
3.3.3 Formele răspunderii juridice în dreptul mediului. Prezentare
Răspunderea juridică ca formă a răspunderii sociale este o categorie juridică specifică tuturor ramurilor de drept, ce sugerează ideea de sancțiune deoarece intervine în cazul încălcării prevederilor legale și are ca efect aplicarea de sancțiuni legale. În funcție de specificul normei juridice încălcate, răspunderea juridică îmbracă o serie de forme concrete, cum ar fi: răspunderea civilă, represivă (contravențională și penală), disciplinară și materială.
Legea nr.137/1995 republicată, stabilește în art.82 doar cele trei forme fundamentale ale răspunderii juridice ce intervine ca urmare a încălcării prevederilor sale, respectiv: răspunderea civilă, contravențională sau penală.
3.3.3.1 Raspunderea civila in dreptul mediului
Când prin fapta poluantă s-a cauzat un prejudiciu patrimonial unei persoane, intervine răspunderea juridică civilă (delictuală sau contractuală). În cadrul răspunderii juridice civile se sancționează, în general, o conduită antisocială a subiectelor de drept, care prin faptele lor ilicite produc pagube anumitor factori de mediu.
De regulă, răspunderea civilă are un caracter subiectiv (este dependentă de culpa autorului); când însă, legea prevede expres, poate interveni și o răspundere obiectivă, independentă de culpa autorului. În literatura de specialitate există o preocupare continuă pentru stabilirea și identificarea pagubelor ecologice precum și pentru stabilirea modalităților de reparare a acestora.
Răspunderea civilă delictuală în dreptul mediului, intervine în situația în care se întrunesc cumulativ, următoarele condiții:
săvârșirea unei fapte ilicite (acțiune-inacțiune);
cauzarea unui prejudiciu (daună) ecologic;
existența unui raport de cauzalitate;
capacitatea delictuală a autorului în momentul săvârșirii faptei ilicite;
culpa autorului faptei ilicite nu este necesar a fi dovedită, dat fiind caracterul obiectiv al răspunderii civile de mediu.
Noțiunea de “daună ecologică”
“Daună ecologică” este considerată ca fiind acea vătămare care aduce atingere tuturor factorilor de mediu, sub o formă sau alta, cu efecte ireversibile și cu consecințe greu de stabilit. Noțiunea de daună ecologică include prejudiciile cauzate mediului natural și artificial, protejate din punct de vedere juridic. Cu privire la victima daunei ecologice în literatura juridică de specialitate au existat controverse, respectiv, dacă victima unei asemenea daune este mediul sau este omul. Există opinii după care mediul este considerat cauza poluării și nicidecum victima pagubelor; alți autori consideră că dauna ecologică este provocată mediului de către om.
Daunele ecologice chiar dacă nu sunt cauzate direct persoanelor umane, sunt cauzate mediului care le înconjoară, factorilor de mediu și implicit și deținătorilor acestora.
Victima prejudiciului ecologic, se apreciază că este mediul, deoarece specificul răspunderii civile în dreptul mediului constă în faptul că prejudiciul este cauzat mediului, deoarece dacă prejudiciul ecologic ar fi creat omului și bunurilor sale s-ar angaja instituția răspunderii civile delictuale proprie dreptului civil, fără particularități. Deși daunele ecologice se răsfrâng în cele din urmă asupra omului, raportul de cauzalitate este cel dintre fapta ilicită și modificarea adusă mediului, indiferent dacă aceasta a condus sau nu la prejudicierea unor persoane. Tocmai în aceasta constă specificul răspunderii pentru prejudiciile cauzate mediului.
Prejudiciile ecologice pot fi cauzate factorilor naturali sau artificiali, și în funcție de gravitatea lor se grupează în: deteriorări ale mediului și dezastre ecologice.
3.3.3.2 Raspunderea penala in dreptul mediului
Răspunderea penală, alături de celelalte forme ale răspunderii juridice specifice dreptului mediului este un mijloc represiv important pentru protecția și dezvoltarea mediului. Din categoria instrumentelor juridice de protecție și conservare a mediului, mijloacele de drept penal sunt cele mai severe. Răspunderea penală pentru încălcarea legislației mediului, se înscrie în cadrul răspunderilor infracționale, specificul angajării ei în domeniul protecției mediului fiind determinat de natura obiectului ocrotit de lege, respectiv factorii de mediu, a căror atingere este adusă prin infracțiunea săvârșită.
Infracțiunea ecologică, poate fi definită ca fiind fapta socialmente periculoasă, săvârșită cu vinovăție, ce reprezintă o amenințare a intereselor societății în domeniul protecției mediului, a vieții și sănătății oamenilor. Infracțiunea ecologică este acea faptă periculoasă ce constă în poluarea mediului (natural sau artificial), perturbarea activității de prevenire, reducere sau înlăturare a poluării, de natură să pună în pericol sănătatea oamenilor, animalelor și plantelor sau să producă mari pagube economiei naționale. Infracțiunea ecologică este un element constitutiv al raportului de răspundere penală în dreptul mediului.
Raportul de dreptul mediului cuprinde: subiectele, conținutul și obiectul.
Subiectele raportului de răspundere penală în dreptul mediului sunt: subiectele active (persoane fizice și juridice) și subiectele pasive (statul). Răspunderea penală pentru infracțiunile ecologice atrage sancționarea penală.
CONCLUZII
Pentru a consolida baza de venituri a Fondului pentru Mediu din România trebuie, în primul rând, să se țină seamă de principalele instrumente folosite de către Fondurile de mediu din ECE și de specificul lor:
■ Taxele de utilizare încasate în mod specific pentru obținerea de venit pentru un serviciu public, ca de exemplu epurarea apelor uzate. Ca și taxele pe emisii, acestea pot fi calculate pe volumul de poluanți deversat.Taxele de utilizare au însă drept scop să acopere costurile unui serviciu public și ca atare nu sunt indicate ca surse de venit pentru un fond general, deși pot oferi o bază de venit pentru un fond special din care să se finanțeze serviciul respectiv.
■ Taxele pe materii prime se încasează pe produse sau materiale utilizate ca materii prime în procese generatoare de poluare. Taxele pe intrări la produs sunt deseori aplicate atunci când este dificil de identificat sursele specifice de poluare (de exemplu, surse non-punctuale cum ar fi substanțele chimice în agricultură) sau când este dificil de măsurat nivelul specific de poluare, așa cum este cazul surselor de poluare mici și difuze, ca de exemplu autovehiculele.
■ Taxele pe emisii poluante se încasează pentru poluanții emiși în aer apă sau pe sol. Acestea reprezintă la ora actuală venituri importante ale Fondurilor de mediu din țările Europei Centrale și de Est.
■ Taxele de consum asupra produselor se aplică pe produse finite ce produc prejudicii mediului în momentul când sunt consumate sau eliminate după consum. Spre deosebire de taxele pe materii prime, ele servesc ca mod indirect de impozitare a emisiilor generate în faza de producție.
■ Penalitățile și amenzile pot fi și ele folosite pentru a da o bază de surse de venit pentru Fondurile de mediu. Acestea nu pot asigura însă o bază stabilă de venituri și nu trebuie folosite ca sursă principală de venituri pentru Fond.
În al doilea rând trebuie redusă frecvența de modificare a veniturilor și. în general, a structurii fondului. Din anul 2000, când a fost promulgată legea Fondului pentru Mediu, și până la finele anului 2008 s-au emis patru acte normative care au modificat structura fondului și au introdus sau retras diverse venituri. Instabilitatea instituțională, menționată și de UE în rapoartele de țari nu permit funcționarea acestei instituții financiare.
De asemenea, ar fi bine dacă s-ar ține seama și de experiența altor țări în sensul reducerii numărului mare de taxe, foarte dificil și costisitor de administrat; avem în vedere taxele mici dar cu mulți plătitori. Există soluții, ca extinderea utilizării taxelor pe produse cum ar fi carburanți, materiale pentru ambalaje și deșeuri omniprezente, ca de exemplu baterii și anvelope; acolo unde este posibil se va viza și urmărirea experienței ECE de înlocuire a taxelor pe valoare cu taxe pe cantități.
Pe lângă recomandările de mai sus referitoare la posibile amendament aduse articolului privind veniturile, dorim să mai adăugăm câteva recomandări generale.
Capitalul circulant necesar: Fondul va trebui să estimeze mai bine nivelul de capital de lucru necesar cofinanțării investițiilor de mediu din România.Această strategie ar trebui pusă în relație cu programul guvernamental de conformare la cerințele de mediu ale UE. Un astfel de document poate ajuta Fondul să-și completeze resursele și cu contribuția donatorilor străini, dacă va putea demonstra disponibilitatea de cofinanțare a întreprinderilor și instituțiilor din România.
Lista finală a surselor de venit: Fondul va trebui să pregătească un plan de introducere a listei finale de surse de venit. Unele dintre aceste surse vor necesita un timp mai îndelungat de concepere și dezvoltare a capacității de colectare, ceea ce sugerează un plan de implementare în etape, cu accent pe pe venituri din taxe pe produse și transferuri de la bugetul de stat, urmate de introducerea treptată a unui sistem de taxe de mediu. Va trebui să se acorde atenție specială costurilor și eficacității sistemelor de administrare a taxelor și mediu. Planul de implementare va trebui să descrie și să stabilească procesul de revizuire anuală a ratelor nominale de impunere pentru a putea ține cont de inflație.
Integrarea cu politica de protecția mediului: Fondul pentru Mediu nu trebuie văzut ca o instituție singulară; acțiunile Fondului trebuie corelate și integrate cu politica de protecție a mediului și cu strategia de finanțare a investițiilor pentru protecția mediului; strategia de finanțare a investițiilor trebuie să furnizeze fondului trei seturi de informații referitoare la:
■obiectivele generale și proiectele prioritare;
■criterii de evaluare a proiectelor;
■profilul și criteriile de eligibilitate ale solicitanților.
Din cele arătate până acum se pot trage o serie de concluzii utile privind scurta existență a Fondului pentru Mediu din România. În primul rând, legea Fondului pentru Mediu a fost redactată extrem de deficitar, fără consultarea specialiștilor și fără a ține seama de bogata experiență internațională. Consecința acestui lucru este că, la patru ani de la promulgarea legii, fondul este încă nefuncțional. În al doilea rând, modificările succesive au fost făcute fără a avea o strategie sau logică de ansamblu în care Fondul pentru Mediu să joace un rol anume. Modificările au fost făcute la presiunea instituțiilor internaționale sau au avut rolul de a rezolva unele probleme punctuale și nu de a soluționa problema de ansamblu a Fondului pentru mediu.
Din motivele arătate este greu de crezut că Fondul pentru Mediu va reuși să rezolve problemele pe care le-a rezolvat în alte țări iar eficiența sa de ansamblu va fi extrem de redusă.
Această situație are mai multe cauze, dintre care amintim:
■ În România, înainte de anul 1990, nu a existat un Fond de Mediu și nici taxe sau impozite pe poluare așa cum a existat până și în fosta URSS. Din această cauză Fondul pentru Mediu a apărut ca o instituție cu totul nouă și nu a reușit să se încadreze în structura administrativă existentă.
■ Expertiza în domeniul economiei mediului sau a finanțării investițiilor de protecția mediului este extrem de redusă în România; deși există o școală de finanțe-bănci bine dezvoltată, problematica finanțării activităților de protecție a mediului este secundară iar lipsa de specialiști în acest domeniu este cronică; așa se explică și faptul că o lege ca cea a Fondului pentru Mediu, cu atât de multe greșeli și erori de fond, a trecut de Comisia de Finanțe a Parlamentului și a primit mereu aviz favorabil de la Ministerul de Finanțe.
Bibliografie selectiva:
1. Ayres.R.U. Și Keenze, A. Y. – Production, Consuption and Extenilities, l969.
2. Barre, R.- Economie politique, Paris, PUF 1963.
3. Bary.C. – Cercul care se închide, București, 1980.
4. Băcescu M., Băcescu A. – Dicționar de macroeconomic. București Editura All, 1993.
5. Bonnefous. E. – Omul sau natura? , București, 1976.
6. Carter P. Anne, Petri P – Viitorul economiei mondiale Studiu al ONU, București, E.S.E., 1977.
7. Cămășoiu C. ș.a. – Economia și sfidarea naturii, București. Editura Economică, 1994.
8. Cioplea, L. și Cioplea Al. – Poluarea mediului ambiant, București, Editura tehnică, 1978.
9. Ciurlău, C. ș.a. – Coordonate ale dezvoltării economice durabile, Analele Universității din Craiova, Seria Științe Economice, anul XXVII, nr. 27 ,1999, Editura Universitaria, Craiova.
10. Constantin D. L. – Introducere în teoria și practica dezvoltării regionale, București, Editura Economică, 2000.
11. Constantinescu N. N. – Economia protecției mediului natural , București 1976.
12. Constantinescu N.N. – Principiul ecologic și știința economică, în Reforma economică în folosul cui?, București, Editura Economică, 1993.
13. Desaques B. și Point P. – Les Methodes de determination d'indicaturs de
valeur ayant la dimension de prix pour les composants du patrimone naturel, în Revue econmique nr. 2, mars, 1990.
14. Dobrotă, N. (coord.) – Dicționar de economie, București, Editura Economică, 1999.
15. Dobrotă, N. – Economie politică, București, Editura Economică, 1997.
16. Frantic. I. ș.a. – Calul troian al civilizației, București, E.S.E., 1978.
17. Galbraith, J. K. – Știința economică și interesul public, Bucrurești, 1982.
18. Georgescu, G.(coord.) – Reforma economică și dezvoltarea durabilă, București, Editura Economică, 1995.
19. Giurgiu V. – Protejarea și dezvoltarea durabilă a pădurilor României, București, E.d. Arta Grafică, 1995.
20. Grădinaru, Ilie – Protecția mediului, București. Editura Economică, 2000.
21. Howe, C. W. – Economic, legal and hydrologic dimensions of potential
interesate water markets, in American Journal of Agriculture Economics, 67, 1985.
22. Iancu, A. – Creșterea economică și mediul înconjurător. București, 1979,
pag. 48-49.
23. Ionescu Al. – Fenomenul de poluare și măsuri antipoluant în agricultură,
București, Ed. Ceres, 1982.
24. Jouvenel de B. – Progresul în om, București, 1983.
25. Keynes. J. M. – Teoria generală a folosirii mâini de lucru, a dobânzii și a banilor, București, Editura Științifică, 1970.
26. Lipsey. R. ș.a. – Principiile economiei, București, Editura Economică, 2002.
27. Manea Gh. – Protecția mediului șansă de supraviețuire a întreprimdrilor industriale, București, 1996.
28.Manea Gh. – Industria și datoria de mediu în România, in Ecologie industrială,1998.
29. Mănescu, S. – Poluarea mediului și sănătatea, București, E.S.E. 1978,
30. Michalet Ch. A. – The Theorv of the International Firm, Collier McMillan, Toronto, 1972.
31. Murgescu C. – Japonia în economia mondială. București, E.S.E. 1982.
32. Negrei C.C. – Bazele economiei mediului, București, EDP, R.A ., 1997.
33. Negrițoiu, M. – Salt înainte. Dezvoltarea și investițiile străine directe, București, Editura PRO, Editura EXPERT, 1996.
34. Paul-Henry Chombart de Lauwe – Cultura și puterea, București, 1982.
35. Pillet, G. – Prix non payes en ecologie ti en economie de l’ enviroment,
Revue economique nr. 2, mars, 1990.
36. Porter, M. – The Competitive Advantage of Nations, The Free Press, A
Division McMillan Inc., New York, 1990.
37.Raymond. A. – Dixhuit lecons sur la societe industrielle, Paris, Galimard, 1962.
Rojanschi V. ș.a. – Protecția și ingineria mediului, București, Editura Economică, 2002.
Rojanski, V. – Politci și strategii de mediu, București, Editura Economică, 2002.
Sava. S. (coord.) – Dicționar MacMillan de economie modernă, București, Editura CODECS, 1999.
Soroceanu. V. – Creșterea economica și mediul natural, București, Eitura Economică, 2000.
Sârbu, C. – Munca productivă și neproductiva, București, 1976.
Tofler. A. – Al treilea val. București, 1980.
Trăistaru, I., Progresul economic, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1975.
Tufescu V. și Tufescu M. – Ecologia și activitatea umană, București, Ed.
Albatros, 1981.
Vișan Sanda ș.a. – Mediul înconjurător. Poluarea și protecția, București, Editura Economică, 2000.
45.*** Academia Româna, Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, București, Ed. Nova, 1999.
46.*** Dezvoltarea industrială durabilă a României în perspectiva integrării europene, 1998.
47.*** Dicționar de filozofie. București, 1978.
48.***Eco-managementul întreprinderilor industriale, Buletin economic legislativ, nr. I 1/1996.
49.*** Economie politică, București, Editura Economică, 1995.
50.*** Europa durabilă, orizont 2010 studiu de caz: România, în Suplimeni de economie teoretică și aplicată, nr. 37, 1996.
51.*** Legea nr. 69/1993 privind protecția Mediului, publicată în Monitorul Oficial al României nr.250/21 octombrie 1993.
52.*** Legea nr.137/1995 privind protecția Mediului, republicată în 2000 în Monitorul Oficial , modificată și aprobată prin Legea nr 294/14.07.2008 publicată in Monitorul Oficial la 13 octombrie 2008.
53.*** Legea nr. 73/2000 privind fondul pentru mediu,publicată în Monitorul Oficial la data de 21 octombrie 2004.
54.*** Legislația de mediu și activitatea agenților economici, Buletin
economic legislativ, nr. 7/1996.
55.*** Mic Dicționar Enciclopedic, București. L.S.H.. 1986.
56.*** Piață muncii în România – ocupare, flexibilitate, dezvoltare umană Centrul de informare și Documentare Economică, București, 1994.
57.*** Progress in Structural Reform, OCIW, Paris, 1092. p. 89.
58.*** Raportul național al dezvoltării umane. România, 1998.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dezvoltarea Durabila Si Reflectarea Sa In Principalele Acte Juridice Si Strategii Adoptate pe Plan Intern Si European (ID: 130917)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.