Dezvoltarea Durabila In Romania Prin Intermediul Fondurilor Structurale Nerambursabile

CAPITOLUL 1

CONSTRUCȚIA POLITICII DE COEZIUNE ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE

Judecând din punct de vedere economic, Uniunea Europeană este una dintre cele mai prospere zone din lume, iar din punct de vedere al pieței poate cea mai competitivă. În pofida acestor avantaje, diferențele privind bunăstarea și productivitatea între statele membre și între regiunile sale reprezintă o slăbiciune structurală majoră și reduc dinamismul ei global. În acest context general trebuie subliniat și explicat rolul dar mai ales modul în care coeziunea economică și socială definește evoluția Uniunii Europene recente.

Punctul de pornire în acest demers îl reprezintă explicația dată coeziunii economice și sociale în „Glosarul de termeni” aflat pe site-ul oficial al Uniunii Europene, care stipulează următoarele: „Coeziunea economică și socială este o expresie a solidarității între Statele Membre și regiunile Uniunii Europene. Scopul este dezvoltarea echilibrată a U..E, prin reducerea disparităților între regiuni și promovarea oportunităților egale pentru toți.” Această definiție stabilește, în fapt, punctul de reper al coeziunii economice și sociale, respectiv regiunile europene și, implicit, politica regională.

În alte cuvinte, coeziunea este privită ca procesul de diminuare a diferențelor de dezvoltare economică și socială între cele mai dezvoltate și cele mai sărace regiuni europene reprezintă un obiectiv fundamental al Uniunii Europene. De-a lungul timpului, pe măsură ce Uniunea Europeană s-a extins prin valurile succesive de aderare, s-au înregistrat progrese importante în evoluția politicii de coeziune. Politica de coeziune a avut rolul unui mecanism de plăți, de redistribuire a contribuțiilor bugetare ale Statelor Membre, pentru reducerea disparităților dintre regiunile europene. Valurile succesive de extindere, prin primirea unor țări cu regiuni slab dezvoltate, au adâncit disparitățile de dezvoltare dintre regiunile Uniunii Europene.

În comparație cu Europa celor 15, aceste inegalități sunt de peste două ori mai mari în Europa celor 27, care posedau înainte de aderarea Croației un număr de 268 de regiuni. Existența unor asemenea decalaje este incompatibilă chiar cu ideea de comunitate și solidaritate, care ar trebui să anime mișcarea de integrare europeană.

Urmare a celor menționate, se poate spune că politica de coeziune a Uniunii Europene este una dintre cele mai importante politici ale Uniunii Europene, responsabilitățile pentru această politică fiind împărțite între instituțiile europene și statele membre.

Acest reper este confirmat și de definiția politicii regionale aflată pe site-ul DG REGIO (Direcția Generală pentru Politică Regională din cadrul Comisiei Europene), unde se afirmă că politica regională europeană că „este o politică care promovează solidaritatea”. Această definiție a politicii regionale pune accent pe „solidaritate”, pe sprijinul acordat regiunilor cu probleme structurale în vederea depășirii acestora și dezvoltării economiilor lor, astfel încât rezultatele obținute să fie convergente, să conveargă în aceeași direcție de dezvoltare ca și regiunile bogate. Totodată, însă, politica regională este o politică care se definește în special prin instrumentele sale, denumite generic „instrumente structurale”, reprezentând fondurile utilizate pentru atingerea obiectivelor de reducere a disparităților între regiuni.

Pentru a înțelege coeziunea, este necesar ca analiza să înceapă cu trecerea în revistă a prevederilor din textele legislative, începând cu tratatele constitutive și continuând cu regulamentele în domeniu. Coeziunea economică și socială a fost promovată pentru prima dată în textul Actului Unic European, prin introducerea unui nou Titlu (al XIV-lea în Tratatul privind Uniunea Europeană, devenit al XVII-lea în Tratatul consolidat), denumit „Coeziunea Economică și Socială”, dezvoltat în textul Tratatului Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht). Astfel, în textul acestui Tratat, care a fost modificat nesemnificativ prin tratatele următoare din acest punct de vedere, referirile la coeziunea economică și socială se regăsesc în:

Preambul, care prevede că, prin prezentul Tratat, șefii de stat sunt: „Hotărâți să promoveze progresul economic și social al popoarelor lor, luând în considerare dezvoltarea durabilă în contextul finalizării pieței interne și al unei coeziuni și protecții a mediului întărite, și să implementeze politicile în așa fel, încât să se asigure că integrarea economică este însoțită de progresul în alte sectoare”.

Articolul 2, Titlul „Prevederi comune”, care stabilește ca un prim obiectiv al Uniunii Europene ca aceasta „să promoveze progresul economic și social echilibrat și durabil (și un nivel ridicat al utilizării forței de muncă și să obțină o dezvoltare echilibrată și durabilă), în special prin crearea unui spațiu fără frontiere interioare, prin întărirea coeziunii economice și sociale și prin stabilirea unei uniuni economice și monetare incluzând, în timp, o monedă unică în concordanță cu prevederile prezentului Tratat”.

Titlul XVII „Coeziunea economică și socială” (Art. 158-162), care stabilește următoarele aspecte:

Prevederea de a orienta acțiunile UE spre întărirea coeziunii economice și sociale este justificată, în primul rând, prin obiectivul general de obținere a unei dezvoltări armonioase de ansamblu a Comunității, și în special pentru reducerea disparităților între nivelurile de dezvoltare a regiunilor, precum și diminuarea rămânerii în urmă a regiunilor mai puțin favorizate sau a insulelor, inclusiv a zonelor rurale (Art. 158). Această prevedere reprezintă o recunoaștere explicită a faptului că disparitățile accentuate sunt intolerabile în cadrul comunității.

În al doilea rând, conform Tratatului, Statele Membre trebuie să-și coordoneze și să-și implementeze politicile economice astfel încât să contribuie la realizarea coeziunii economice și sociale, așa cum a fost stipulată mai sus. Totodată, Comunitatea trebuie să se asigure că formularea politicilor sale și implementarea pieței interne se face în concordanță cu obiectivele stabilite în Art. 158. Prin precizarea explicită a scopului de reducere a disparităților de dezvoltare economică, Tratatul solicită implicit ca politicile UE, și în special măsurile pentru coeziune, să influențeze dotarea cu factori de producție și alocarea resurselor, și astfel, să promoveze creșterea economică. Și mai specific, politicile de coeziune au ca scop creșterea investițiilor pentru realizarea unei creșteri economice ridicate și nu sunt preocupate neapărat de creșterea directă a consumului sau de redistribuirea venitului. Acestea diferă fundamental de politicile naționale de coeziune care, parțial, au ca scop transferul veniturilor către zonele cele mai sărace.

În plus, Tratatul stabilește și instrumentele financiare prin acțiunea cărora se intenționează obținerea coeziunii economice și sociale, respectiv Fondurile Structurale, acțiunile Băncii Europene de Investiții și alte Instrumente financiare europene, prevăzând și crearea Fondului de Coeziune (Art. 161). Tot prin Tratat s-a stabilit că o dată la trei ani, Comisia Europeană prezintă un raport privind progresele realizate în obținerea coeziunii economice și sociale, precum și asupra modului în care politicile comunitare au contribuit la realizarea acesteia.

Plecând de la aceste prevederi, pot fi concluzionate următoarele aspecte:

1. Coeziunea economică și socială este o politică de dezvoltare europeană, care are drept obiectiv – dezvoltarea armonioasă de ansamblu a Uniunii Europene prin reducerea disparităților între nivelurile de dezvoltare a regiunilor, și dispune de instrumente financiare pentru realizarea acestuia (Fondurile Structurale și de Coeziune, împrumuturile BEI). În plus, aceste instrumente financiare sunt implementate în baza unor strategii bine conturate, respectând principii clare și reguli stricte.

2. Politica de Coeziune economică și socială reprezintă o sumă de intervenții la nivel comunitar, incluzând atât politica de dezvoltare regională (orientată, în principal, către reducerea disparităților teritoriale, regenerarea zonelor industriale în declin), cât și anumite aspecte ale politicii sociale (precum combaterea șomajului pe termen lung, sprijinirea procesului educațional și de formare continuă, încurajarea acțiunilor ce vizează creșterea adaptabilității și a incluziunii sociale).

Inegalitățile între statele membre sunt complexe și sunt datorate diferențelor în ceea ce privește:

infrastructura;

calitatea mediului înconjurător;

șomajul și abilitățile forței de muncă relevante pentru dezvoltare;

mărimea și diversitatea afacerilor;

pragurile de inovație și utilizarea tehnologiei în afaceri.

Politica de coeziune reprezintă o sumă de intervenții la nivel comunitar, incluzând, atât politica de dezvoltare regională (orientată, în principal, către reducerea disparităților teritoriale, regenerarea zonelor industriale în declin), anumite aspecte ale politicii sociale (combaterea șomajului pe termen lung, sprijinirea procesului educațional și de formare continuă), precum și o parte a politicii agricole comune (asistența acordată dezvoltării rurale).

Astfel, este o politică structurală în sensul că, prin aplicarea acesteia, se urmărește eliminarea sau măcar atenuarea decalajelor dintre regiunile și cetățenii Uniunii Europene în vederea unei dezvoltări echilibrate. Aceasta, la rândul ei, duce la creșterea competitivității Uniunii Europene și generează creșterea veniturilor, aducând astfel beneficii pentru economia întregii Uniuni Europene. Politica de coeziune coroborată cu politicile de protecție a mediului și politica egalității șanselor conduc la promovarea unei dezvoltări durabile în cadrul Uniunii. Reducerea inegalităților contribuie la siguranța că toate regiunile și grupurile sociale pot contribui și beneficia de pe urma creșterii economice a Uniunii Europene. Orice stat membru sau regiune cu PIB mai mic de 75% din media de la nivel european va primi alocări la cel mai înalt nivel de finanțare prin obiectivul de convergență al Politicii de Coeziune a întregii Uniuni Europene pentru 2007-2013.

Contextul politicii de coeziune din perioada 2007-2013

Modalitatea de structurare dar mai ales de punere în aplicare a politicii de coeziune și a fondurilor structurale și de coeziune ale Uniunii Europene în perioada 2007 – 2013 a fost concretizat printr-o serie de Regulamente ale Fondurilor Structurale și de Coeziune a Uniunii Europene, cum ar fi următoarele:

Regulamentul nr. 1080/2006 al Parlamentului European și Consiliului European asupra Fondului European de Dezvoltare Regională;

Regulamentul nr. 1081/2006 al Parlamentului European și Consiliului European asupra Fondului Social European;

Regulamentul nr. 1082/2006 al Parlamentului European și Consiliului European asupra Cooperării Teritoriale;

Regulamentul Consiliului European nr. 1083/2006 care stabilește principiile generale ale Fondului European de Dezvoltare Regională, Fondului Social European și Fondului de Coeziune;

Regulamentul Consiliului European nr. 1084/2006 asupra Fondului de Coeziune

Regulamentul Consiliului European nr. 1828/2006 privind Implementarea Fondurilor Structurale;

Liniile Directoare ale Comunității Europene cu privire la coeziunea economică, socială și teritorială.

Repere în timp ale Politicii de Coeziune a Uniunii Europene

În afara unei trimiteri generale la necesitatea întăririi unității economice dintre statele membre ale blocului european, tratatul fondator de la Roma (din anul 1957) nu oferă un mandat precis cu privire la adoptarea unei politici de coeziune la nivelul comunității europene.

Astfel, în anul 1958 se instituie două Fonduri sectoriale:

1. Fondul Social European (FSE) și

2. Fondul European de Orientare și Garantare Agricolă (FEOGA).

18 ani au fost necesari ca politica de coeziune să înainteze pe agenda politică a comunității europene, și asta ca urmare a primei extinderi care includea state membre precum Irlanda și Marea Britanie și cu probleme însemnate de dezvoltare economică și socială, cuplate cu o domolire a dezvoltării economice din cauza crizei petroliere din anii '70.

La început, politica de coeziune avea o natură explicit redistributivă. În 1975, la nivelul comunității europene a fost creat un Fond European de Dezvoltare Regională (FEDR) în vederea reducerii decalajelor dintre gradul de dezvoltare a a regiunilor comunității. Procesul era însă de așa natură încât multe proiecte erau cofinanțate de acest fond special în baza unui sistem de cote naționale fără priorități explicite de dezvoltare pe termen lung și fără efect de multiplicare. Astfel că necesitatea unei reforme radicale a sistemului de distribuție s-a cristalizat după extinderea sudică, prin includerea Greciei (1981), a Spaniei și a Portugaliei (1986), toate considerabil în urmă față de media PIB-ului comunității europene de la acea vreme.

Grecia, spre exemplu, a negociat asiduu cu Comisia introducerea unor instrumente economice specifice zonei așa încât să existe o contrabalansare a presiunile economice și concurențiale ca urmare a aderării Spaniei și Portugaliei, ambele state beneficiind de o orientare economică similară a sectoarelor primare și secundare ale economiei lor.

Instituirea Programelor Integrate Mediteraneene (PIM) din perioada 1986 – 1992 a oferit Comisiei prima ocazie de a testa abordări inovatoare privind conținutul, metodele de aplicare și posibilile cerințele necesare pentru aplicarea politicilor sale.

În 1986 Actul Unic European (AUE) modifică Tratatele de la Roma, în vederea relansării procesului de integrare europeană și a realizării pieței interne și creează pe cale de consecință bazele unei politici reale de coeziune menite să compenseze constrângerile pieței unice pe care le resimt țările meridionale și alte regiuni mai puțin favorizate. Acesta modifică, totodată, regulile de funcționare a instituțiilor europene și extinde competențele comunitare, mai ales în domeniul cercetării și dezvoltării, al mediului și al politicii externe comune.

Consiliul European de la Bruxelles ce a vut loc în februarie 1988 reexainează modul de funcționare a fondurilor de solidaritate – cunoscute acum sub denumirea de Fonduri Structurale – și le alocă 68 miliarde de ECU (la prețurile din 1997).

Tratatul privind Uniunea Europeană (cunoscut și ca Tratatul de la Maastricht), semnat de Consiliul European la 7 februarie 1992 și care a intrat în vigoare în 1993, desemnează coeziunea ca fiind, împreună cu uniunea economică și monetară și piața unică, ținte majore ale Uniunii. De asemenea prevede și crearea Fondului de Coeziune (FC), în vederea sprijinirii proiectelor din domenii precum: mediul sau transportul în statele membre mai puțin prospere.

Consiliul European de la Edinburgh din decembrie 1993, hotărăște alocarea a circa 177 miliarde de ECU (la prețurile din 1999), nu mai puțin de o treime din bugetul comunitar, pentru politica de coeziune. Pe lângă Fondurile Structurale se creează un nou Instrument Financiar de Orientare pentru Pescuit (IFOP).

Tratatul de la Amsterdam din anul 1997 reiterează importanța coeziunii și include, ăn același timp, un Titlu privind problema ocupării forței de ocupare care subliniază necesitatea colaborării pentru reducerea șomajului.

Consiliul European de la Berlin (martie 1999) introduce reforma Fondurilor Structurale și aliniază organizarea și funcționarea Fondului de Coeziune. Instrumentul pentru Politici Structurale de Preaderare (ISPA) și Programul Special de Aderare pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală (SAPARD) întregesc programul PHARE în vederea promovării dezvoltării economice și sociale a țărilor candidate din Europa centrală și de est.

Nu în ultimul rând, politica de coeziune a Uniunii Europene trebuie privită ca parte integrantă a Strategiei de la Lisabona (2000), care își propunea să transforme Europa până în anul 2010. Strategia de la Lisabona a fost completată în anul 2001, în cadrul Consiliului European de la Goteborg cu noi obiective, printre care cel mai important a fost și asigurarea ideii de dezvoltare durabilă.

În alte cuvinte, politica de coeziune trebuia să cuprindă elemente atât ale obiectivelor de la Lisabona cât și de la Goteborg și în același timp să ridice standardul strategiei de creștere și ocupare și să devină un vector-cheie pentru realizarea lor prin intermediul programelor naționale și regionale de dezvoltare.

Având în vedere noul context european, marcat de extinderea Uniunii Europene și de provocările de la nivel global, începând cu anul 2007, a avut loc o nouă reformă a politicii de coeziune. Reforma urmărește să implementeze un nou cadru de programare a politicii de coeziune, să simplifice procedurile și să descentralizeze procesul de programare, implementare și de luare a deciziei. Astfel:

s-a adoptat un Nou Cadru Legal al Politicii de Coeziune 2007-2013,

s-au stabilit noi obiective de intervenție pentru principalele instrumente financiare prin care se realizează politica de coeziune.

Obiectivele Politicii de Coeziune a Uniunii Europene

Politica de coeziune în perioada 2007 – 2013, a avut trei obiective, fiecare beneficiind de propriile instrumente financiare. Aceste obiective sunt reglementate prin Regulamentul Consiliului Nr. 1083/2006 din 11 Iulie 2006 de stabilire a anumitor dispoziții generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European și Fondul de coeziune și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999.

Resursele disponibile în vederea angajării de fonduri, exprimate în prețurile de la nivelul anului 2004, se ridică la 308 041 000 000 EUR (348 miliarde EUR la prețurile de la nivelul anului 2007) pentru perioada 2007 – 2013.

Figura 1

În această perspectivă, Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR), Fondul Social European (FSE), Fondul de coeziune (FC), Banca Europeană de Investiții (BEI) și celelalte instrumente financiare existente ale Comunității contribuie, fiecare în mod adecvat, la realizarea următoarelor trei obiective:

(a) obiectivul de convergență – urmărește accelerarea convergenței statelor membre și a regiunilor cel mai puțin dezvoltate prin îmbunătățirea condițiilor de creștere economică și de ocupare a forței de muncă prin sporirea și îmbunătățirea calității investițiilor în capitalul fizic și uman, dezvoltarea inovației și a societății cunoașterii, adaptabilitatea la schimbările economice și sociale, protejarea și îmbunătățirea calității mediului, precum și a eficienței administrative. Acest obiectiv constituie prioritatea fondurilor;

Regiunile eligibile pentru finanțarea din fondurile structurale în temeiul obiectivului de convergență sunt regiunile care corespund nivelului 2 din nomenclatura comună a unităților teritoriale de statistică (denumită generic „NUTS 2”) în sensul Regulamentului (CE) nr. 1059/2003, al căror produs intern brut (PIB) pe cap de locuitor, măsurat în paritate a puterii de cumpărare și calculat pe baza datelor comunitare pentru perioada 2000-2002, este mai mic de 75% din PIB-ul mediu din Uniunea Europeană cu 25 de membri pentru aceeași perioadă de referință.

Resursele globale pentru obiectivul de convergență se ridică la 81,54% din resursele globale menționate mai sus și anume un total de 251 163 134 221 EUR.

Regiuni eligibile pentru obiectivul convergență:

Bulgaria: tot teritoriul;

Republica Cehă: Střední Čechy, Jihozápad, Severozápad, Severovýchod, Jihovýchod, Střední Morava, Moravskoslezsko;

Germania: Brandenburg-Nordost, Mecklenburg-Vorpommern, Chemnitz, Dresden, Dessau, Magdeburg, Thüringen;

Estonia: tot teritoriul;

Grecia: Anatoliki Makedonia, Thraki, Thessalia, Ipeiros, Ionia Nisia, Dytiki Ellada, Peloponnisos, Voreio Aigaio, Kriti;

Spania: Galicia, Castilla – La Mancha, Extremadura, Andalucía;

Franța: Guadeloupe, Martinique, Guyane, Réunion;

Italia: Campania, Puglia, Calabria, Sicilia;

Letonia: tot teritoriul;

Lituania: tot teritoriul;

Ungaria: Közép-Dunántúl, Nyugat-Dunántúl, Dél-Dunántúl, Észak-Magyarország, Észak-Alföld, Dél-Alföld;

Malta: toată insula;

Polonia: tot teritoriul;

Portugalia: Norte, Centro, Alentejo, Região Autónoma dos Açores;

România: tot teritoriul;

Slovenia: tot teritoriul;

Slovacia: Západné Slovensko, Stredné Slovensko, Východné Slovensko;

Regatul Unit: Cornwall and Isles of Scilly, West Wales and the Valleys.

(b) obiectivul de concurență regională și ocuparea forței de muncă – urmărește, în afara regiunilor cel mai puțin dezvoltate, consolidarea concurenței și a atractivității regiunilor, precum și a ocupării forței de muncă, anticipând schimbările economice și sociale, inclusiv a cele legate de deschiderea comercială, prin sporirea și îmbunătățirea calității investițiilor în capitalul uman, inovația și promovarea societății cunoașterii, spiritul întreprinzător, protejarea și îmbunătățirea mediului înconjurător, îmbunătățirea accesibilității, adaptabilitatea lucrătorilor și a întreprinderilor, precum și dezvoltarea piețelor de muncă inclusive;

Resursele globale pentru obiectivul de concurență regională și ocuparea forței de muncă se ridică la 15,95% din resursele globale menționate mai sus și anume un total de 49 127 784 318 EUR.

(c) obiectivul de cooperare teritorială europeană – urmărește consolidarea cooperării la nivel transfrontalier prin inițiative comune locale și regionale, consolidarea cooperării transnaționale prin măsuri favorabile dezvoltării teritoriale integrate legate de prioritățile Comunității și consolidarea cooperării interregionale și a schimbului de experiență la nivelul teritorial adecvat.

În sensul cooperării transfrontaliere, regiunile de nivel NUTS 3 ale Comunității situate de-a lungul tuturor frontierelor terestre interne și al anumitor frontiere terestre externe, precum și toate regiunile de nivel NUTS 3 situate de-a lungul frontierelor maritime separate, ca normă generală, de maxim 150 km sunt eligibile pentru finanțare, ținând seama de ajustările posibile necesare pentru asigurarea coerenței și a continuității măsurii de cooperare.

Resursele globale pentru obiectivul de cooperare teritorială europeană se ridică la 2,52% din resursele globale menționate mai sus și anume un total de 7 750 081 461 EUR.

În temeiul celor trei obiective menționate, intervenția din fonduri, în funcție de natura acestora, ține seama, pe de o parte, de particularitățile economice și sociale și, pe de altă parte, de particularitățile teritoriale. Aceasta susține, în mod adecvat, dezvoltarea urbană durabilă, în special în cadrul dezvoltării regionale și al revitalizării zonelor rurale și a zonelor dependente de pescuit prin intermediul diversificării economice. Aceasta susține, de asemenea, zonele afectate de probleme geografice sau naturale care agravează problemele de dezvoltare, mai ales în regiunile ultraperiferice, zonele septentrionale cu densitate foarte scăzută a populației, anumite insule și anumite state membre insulare și zonele de munte.

Finanțarea Politicii de Coeziune Economică și Socială

Instrumentele structurale (fondurile europene) constituie în fapt mecanismele financiare prin care comunitatea europeană acționează pentru diminiuarea diferențelor economice și sociale între regiuni, în scopul realizării unei coeziuni economice și sociale.

Această politica de coeziune este finanțată prin intermediul a trei fonduri:

Fondul European de Dezvoltare Regională – denumit și „FEDR”;

Fondul Social European – denumit și „FSE”;

Fondul de Coeziune denumit și „FC”;

1) Fondul European pentru Dezvoltare Regională (FEDR) este reglementat prin Regulamentul (CE) nr. 1080/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 5 iulie 2006 privind Fondul European de Dezvoltare Regională și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1783/1999. FEDR susține dezvoltarea economică durabilă la nivel regional și local prin mobilizarea capacităților locale și diversificarea structurilor economice. În acest context, Fondul European pentru Dezvoltare Regională finanțează:

ajutoare directe pentru investițiile în întreprinderi (în special, IMM-uri) în vederea creării de locuri de muncă durabile;

infrastructuri legate, în special, de cercetare și inovare, telecomunicații, mediu, energie și transporturi;

instrumente financiare (fond de capital de risc, fond de dezvoltare regională etc.) destinate să sprijine dezvoltarea regională și locală și să favorizeze cooperarea între orașe și regiuni;

măsuri de asistență tehnică.

a. Pentru obiectivul „convergență” FEDR își concentrează intervenția asupra:

cercetarea și dezvoltarea tehnologică, inovația și spiritul de întreprindere,

societatea informațională, inclusiv elaborarea unei infrastructuri de comunicații electrice, de conținut local, de servicii și aplicații, îmbunătățirea accesului sigur la serviciile publice on-line și dezvoltarea lor; ajutor și servicii pentru IMM-uri în scopul adoptării și utilizării eficiente a tehnologiilor informației și ale comunicației (TIC) sau exploatarea de idei noi;

mediul, inclusiv investițiile legate de aprovizionarea cu apă, precum și de gestionarea deșeurilor și a apei; tratarea apelor uzate și calitatea aerului; prevenirea și controlul deșertificării precum și combaterea acestui fenomen; prevenirea și controlul integrat al poluării; ajutoarele care urmăresc să atenueze efectele schimbărilor climatice; reabilitarea mediului fizic, inclusiv locuri și terenuri contaminate și necultivate; promovarea biodiversității și protecția naturii, inclusiv investiții pentru sit-urile Natura 2000;

turismul, inclusiv promovarea resurselor naturale ca potențial pentru dezvoltarea turismului durabil; protecția și valorificarea patrimoniului natural în sprijinul dezvoltării socio-economice; ajutorul care urmărește îmbunătățirea ofertei de servicii turistice prin intermediul a noi servicii cu o valoare adăugată mai considerabilă și facilitarea trecerii la noi modele de turism mai durabile;

investițiile culturale, inclusiv protecția, promovarea și păstrarea patrimoniului cultural; dezvoltarea de infrastructuri culturale în sprijinul dezvoltării socio-economice,

investițiile în transporturi,

investițiile legate de energie,

investițiile în favoarea educației, în special a formării profesionale, care contribuie la creșterea calității vieții;

investițiile în infrastructurile sanitare și sociale care contribuie la dezvoltarea regională

b. Pentru obiectivul de competitivitate regională și de ocupare a forței de muncă, FEDR își concentrează intervenția având în vedere următoarele trei priorități:

inovația și economia cunoașterii, în special prin crearea și consolidarea unor economii regionale eficiente ale inovației și a unor relații generalizate între sectoarele privat și public, universitățile și centrele tehnologice, ținând seama de necesitățile locale

mediul și prevenirea riscurilor

accesul la serviciile de transport și de telecomunicații de interes economic general

c. Pentru obiectivul de cooperare teritorială europeană, FEDR își focalizează asistența asupra următoarelor priorități:

dezvoltarea de activități economice, sociale și de mediu transfrontaliere prin intermediul strategiilor comune în favoarea dezvoltării teritoriale durabile;

instituirea și dezvoltarea cooperării transnaționale, inclusiv a cooperării bilaterale între regiunile maritime prin intermediul finanțării de rețele și de acțiuni propice dezvoltării teritoriale integrate;

consolidarea eficienței politicii regionale.

2) Fondul Social European (FSE), este reglementat prin Regulamentul (CE) nr. 1081/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 5 iulie 2006 privind Fondul Social European și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1784/1999. FSE sprijină acțiunile statelor membre în sensul priorităților enumerate în continuare:

creșterea capacității de adaptare a lucrătorilor, a întreprinderilor și șefilor de întreprinderi, în scopul de a îmbunătăți anticiparea și gestionarea pozitivă a schimburilor economice,

îmbunătățirea accesului la un loc de muncă și inserția durabilă pe piața muncii a persoanelor în căutarea unui loc de muncă și a persoanelor inactive, prevenirea șomajului, în special șomajul de lungă durată și șomajul în rândul tinerilor, încurajarea îmbătrânirii active, prelungirea vieții active și creșterea participării pe piața muncii.

intensificarea asimilării sociale a persoanelor defavorizate în vederea integrării lor durabile pe piața locurilor de muncă și combaterea tuturor formelor de discriminare pe piața muncii

consolidarea capitalului uman, promovarea parteneriatelor, pactelor și inițiativelor prin intermediul sistemului de rețea dintre părțile beneficiare în cauză, precum partenerii sociali și organizațiile neguvernamentale, la nivel național, regional, local și transnațional, în scopul realizării unei mobilizări în favoarea reformelor din domeniul ocupării forței de muncă.

3) Fondul de Coeziune, este reglementat prin Regulamentul (CE) nr. 1084/2006 AL Consiliului din 11 iulie 2006 de instituire a Fondului de coeziune și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1164/94. FC ajută statele membre cu un produs național brut (PNB) pe cap de locuitor de mai puțin de 90% din media comunitară să-și reducă diferențele dintre nivelurile de dezvoltare economică și socială și să-și stabilizeze economiile. Acesta susține acțiuni în cadrul obiectivului „Convergență” și se află sub incidența acelorași reguli de programare, de gestionare și de control ca în cazul FSE și FEDR.

Pentru perioada 2007-2013, Fondul de Coeziune se adresează următoarelor țări: Bulgaria, Cipru, Estonia, Grecia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Portugalia, Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia și Ungaria. Spania este eligibilă, pe bază tranzitorie, deoarece PNB-ul său pe cap de locuitor este inferior mediei înregistrate pentru Uniunea Europeană cu 15 state membre.

Fondul de Coeziune finanțează acțiuni care fac parte din următoarele domenii:

rețele transeuropene de transport, în special proiectele prioritare de interes european definite de Uniunea Europeană;

mediu. În acest context, Fondul de Coeziune poate interveni, de asemenea, în proiecte din domeniul energiei sau al transporturilor, atâta vreme ce acestea prezintă avantaje clare pentru mediu: eficacitate energetică, utilizarea de surse de energie regenerabile, dezvoltarea transportului feroviar, sprijinirea intermodalității, consolidarea transporturilor publice etc.

Suspendarea asistenței financiare furnizate prin intermediul Fondului de Coeziune se produce prin decizia Consiliului (hotărând cu majoritate calificată) în cazul în care un stat membru care înregistrează un deficit public excesiv nu a pus capăt situației sau acțiunile întreprinse se dovedesc a fi necorespunzătoare.

Obiectivele politicii de coeziune și finanțarea din Instrumentele Structurale

Figura 2

Principiile de intervenție ale Fondurilor Structurale și de Coeziune

Principiul complementarității, coerenței, coordonării și conformității

Fondurile Structurale intervin împreună cu măsurile naționale

Comisia și statele membre asigură coerența intervențiilor Fondurilor Structurale cu măsurile, politicile și prioritățile Comunității și complementaritatea cu celelalte instrumente financiare comunitare.

Comisia și statele membre asigură cordonarea dintre intervențiile din fonduri Structurale, FEDR, FEP, intervenția BEI și celelalte instrumente financiare existente.

Operațiunile finanțate din Fonduri sunt în conformitate cu dispozițiile Tratatului și din actele adoptate în temeiul acestuia.

Principiul programării multianuale: obiectivele Fondurilor Structurale sunt urmărite în cadrul unei programări multianuale efectuate în mai multe etape, care include identificarea priorităților, finanțarea și sistemele de gestiune și control.

Principiul parteneriatului: obiectivele Fondurilor structurale trebuie realizate printr-o strânsă consultare între Comisie și Statele Membre, împreună cu autorități și organisme numite de Statele Membre (autoritățile regionale și locale; partenerii economici și sociali; orice alt organism adecvat care reprezintă societatea civila). Parteneriatul include elaborarea, implementarea, monitorizarea și evaluarea programelor operaționale.

Nivelul teritorial al aplicării: implementarea programelor operaționale este responsabilitatea statelor membre la nivelul teritorial adecvat, în conformitate cu sistemul instituțional propriu fiecărui stat membru.

Gestiunea împărțită: Bugetul Uniunii Europene alocat Fondurilor Structurale este executat în cadrul gestiunii împărțite între statele membre și Comisie

Principiul adiționalității: Ajutorul Comunitar nu poate înlocui cheltuieli structurale publice echivalente ale Statelor Membre. Bugetele Programelor Operationale includ atât fonduri UE cât și fonduri naționale

Egalitatea între bărbați și femei și nediscriminarea: Statele membre și Comisia asigură promovarea egalității între bărbați și femei și integrarea principiului de egalitate de șanse în fiecare dintre diferitele etape ale aplicării Fondurilor.

Dezvoltarea durabilă: obiectivele Fondurilor sunt urmărite în cadrul dezvoltării durabile și a promovării, de către Comunitate, a obiectivului de protejare și îmbunătățire a mediului înconjurător.

CAPITOLUL II

CE REPREZINTĂ CONCEPTUL DE DEZVOLTARE DURABILĂ. ISTORIC ȘI APLICARE PE MODELUL EUROPEAN

În vederea stabilirii legăturii dintre politica de coeziune a Uniunii Europene și dezvoltarea durabilă, trebuie mai înainte de toate să se explice înțelegerea ultimului concept în literatura de specialitate, respective limba engleză, și sintagmele sinonime din vocabularul limbii române. În limba engleză se folosesc destul de des termeni precum „sustainability”, „sustainable” sau „sustainable development”, intrarea lor în lexicul limbii engleze datând cel puțin cu câteva sute de ani în urmă. La origine, ei provin din latinescul „sub” și „tenere” care înseamnă a susține sau a păstra.

În limba română există două concepte relativ similare: sustenabilitate și dezvoltare durabilă.

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, sustenabilitatea reprezintă „calitatea unei activități antropice de a se desfășura fără a epuiza resursele disponibile și fără a distruge mediul, deci fără a compromite posibilitățile de satisfacere a nevoilor generațiilor următoare. Când se referă la dezvoltarea economică de ansamblu a unei țări sau regiuni, este de obicei preferat termenul sinonim dezvoltare durabilă.”

Aceste concepte au intrat în jargonul limbii române după 1989, fiind folosite mai mult în documente tehnice și oficiale și mai puțin în limbajul curent.

Originile conceptului

Conceptul de dezvoltare durabilă își are originile în premisa că civilizația umană funcționează precum un subsistem al ecosferei, dependent de fluxurile de materie și energie din cadrul acesteia și de capacitatea ecosferei de autoreglare și menținere a unei stabilității constante. În același timp, trebuie avut în vedere că civilizația umană are la rândul ei un impact semnificativ asupra ecosferei.

Figura 3

În 1970, Clubul de la Roma, o asociație privată compusă din întreprinzători, oameni de știință și politicieni, a însărcinat un grup de investigatori din Massachusettes Institute of Technology (M.I.T.) sub conducerea profesorului Dennis L. Meadows să realizeze un studiu despre tendințele și problemele economice care amenințau la acea vreme societatea. 

La finalul studiului s-a publicat un raport intitulat „Limitele creșterii”, în cadrul căruia se susținea că Terra are o capacitate limitată de a satisface cererea crescândă de resurse naturale a sistemului socio-economic și de a atenua efectele distructive ale folosirii acestor resurse. În același timp, raportul susținea că procesul de dezvoltare a țărilor sărace va avea un impact puternic asupra degradării mediului înconjurator. In studiul mai sus – menționat, au fost utilizate tehnici de analiză ale dinamicii sistemelor mai avansate ale momentului respectiv. În primul rând s-au strâns date asupra evoluției primilor 70 de ani ai sec. XX corelate cu o sumă de variabile precum: populația, producția industrială și agricolă, contaminarea, rezervele cunoscute de ape minerale. Au creat formule care relaționau aceste variabile între ele – producția industrială cu stocurile de resurse naturale, contaminarea cu producția industrială, producția agricolă cu contaminarea, populația cu producția agricolă, etc. – și au dovedit că aceste ecuații servesc pentru a descrie cu fidelitate relațiile dintre datele cunoscute pe care le-au strans. În final au introdus sistemul complet într-un calculator și au calculat valorile viitoare ale acestor variabile. 

Acest lucru a determinat o reacție în lanț și în decursul ultimilor 40 de ani, au fost adoptate o serie de convenții internaționale care stabilesc obligații precise din partea statelor și termene de implementare privind schimbările climatice, conservarea biodiversității, protejarea fondului forestier și a zonelor umede, protejarea drepturilor omului și ale copilului. Totuși, realitatea prezentului arată că acestea nu au fost suficiente și este necesară o acțiune transformațională mult mai amplă.

Prima reuniune internațională în cadrul căreia a fost abordat conceptul dezvolării durabile și a examinat necesitatea adoptării unei concepții și a unor principii comune pentru ocrotirea și îmbunătățirea mediului ambiant, a avut loc la Stockholm, între 5-16 iunie 1972, cu participarea a 114 state, între care și România, sub egida Organizației Națiunilor Unite. În cadrul acesteia s-a realizat „Declarația finală asupra mediului”, prin care s-a evidențiat legătura strânsă existentă între calitatea vieții și calitatea mediului.

În urma conferinței au rezultat:

Declarația de la Stockholm, conținând 26 de principii;

Planul de Acțiune pentru Mediul Uman, cu trei componente:

programul pentru evaluarea mediului global (Earthwatch);

activitățile pentru managementul mediului;

măsurile de sprijin.

Programul Națiunilor Unite pentru Mediu (United Nations Environment Programme – UNEP, în traducere, în engleză) al cărui Consiliu de Conducere și Secretariat au fost înființate în decembrie 1972 de Adunarea Generală ONU;

Fondul voluntar pentru Mediu (Voluntary Environment Found) înființat în ianuarie 1973, în conformitate cu procedurile financiare ONU.

Toate acestea sunt considerate a fi piatra de temelie a primului cadru internațional pentru tratarea problemelor mediului.

Conferința a recunoscut că problemele de mediu ale țărilor industrializate, cum sunt degradarea habitatelor, toxicitatea și ploile acide nu reprezintă probleme neapărat importante pentru toate țările, adică strategiile de dezvoltare nu îndeplinesc necesitățile și prioritățile țărilor și comunităților celor mai sărace.

Conferința a fost însă dominată în principal de problemele de mediu și a condus la creșterea conștientizării publice în acest domeniu.

De la înființarea sa, în baza recomandărilor Conferinței de la Stockholm, UNEP a desfășurat o serie de activități pentru a-și manifesta, în cadrul sistemului ONU, rolul său de catalizator și coordonator în domeniul mediului.

Activitățile programului pot fi clasificate în două mari grupe:

orientate pe probleme sectoriale ale factorilor de mediu: poluarea apelor, a aerului și a solurilor (în special degradarea terenurilor);

orientate pe probleme globale: ploi acide, epuizarea stratului de ozon, schimbările climatice, defrișarea și deșertificarea, conservarea biodiversității, traficul internațional de produse și deșeuri toxice și periculoase, protejarea mediului în perioadele de conflict armat.

Problemele globale ale mediului au început să devină predominante și au creat necesitatea inițierii unor acțiuni suplimentare pentru creșterea conștientizării publice, care să determine comunitatea internațională să ia în timp util măsuri funcționale și necesare aferente, atât pe plan internațional cât și național.

Următorul moment cheie privind discuțiile internaționale asupra dezvoltării durabile a fost reprezentat de înființarea, în 1983, a Comisiei Mondiale pentru Mediu și Dezvoltare sub președinția doamnei Gro Harlem Brundtland. Comisia, cunoscută și sub denumirea de Comisia Brundtland, a fost înființată ca un organism independent al ONU. Misiunea acesteia fiind realizarea unei strategii de dezvoltare care să ia în considerare impactul negativ asupra mediului ca urmare a activității umane. Doi  ani mai târziu, în 1985, avea să fie descoperită gaura din stratul de ozon de deasupra Antarcticii și a avut loc catastrofa de la Cernobîl. Convenția de la Viena din 1985 a reglementat soluții pentru reducerea consumului de substanțe care dăunează stratului protector de ozon.

În anul 1987, comisia Bruntland și-a încheiat activitatea publicând raportul intitulat „Viitorul nostru comun”. Cu acest prilej s-a oferit prima definiție unanim acceptată a dezvoltării durabile. Aceasta presupune „o dezvoltare care satisface nevoile generației actuale fără a compromite șansele viitoarelor generații de a-și satisface propriile nevoi”. Pledând pentru o reconciliere între economie și mediul înconjurător, raportul țintește spre a găsi "o cale de dezvoltare care să susțină progresul uman nu numai în câteva locuri și pentru câțiva ani, ci pentru întreaga planetă și pentru un viitor îndepărtat".

Raportul a oferit, în același timp, o analiză a situației la momentul respectiv precum și sinteză a recomandărilor privind dezvoltarea durabilă care, în alte cuvinte, presupunea trei aspecte – economic, social și de mediu – care trebuiau avute în vedere în egală măsura la nivel politic. În practică, dezvoltarea economică este urmarită cu preponderență de majoritatea guvernelor, dar trecând, într-o oarecare măsură, celelalte două aspecte pe plan secund. Tot în 1986, Uniunea Europeană a introdus prin Actul Unic European, pentru prima dată, elemente de politică de mediu în cadrul unui tratat al Comunității Europene. Apoi în 1993, Tratatul de la Maastricht, cel prin care s-au realizat modificari majore ale tratatelor de la înființarea Comunității Europene și prin care s-au pus bazele Uniunii Europene, a conferit protecției mediului un statut complet în cadrul politicilor europene.

Raportul comisiei Brundtland a fost folosit în cadrul discuțiilor la nivel internațional între guverne, companii multinaționale și ONG-uri. Cele trei summit-uri denumite generic „Summitul Pământului” din 1992, 2002 și 2012, fiind rezultatul direct al activității acestei comisii.

Primul summit, din anul 1992, numit și Conferința Mondială pentru Mediu și Dezvoltare Durabilă, a avut loc la Rio de Janeiro. În cadrul acestei reuniuni mondiale, s-au definit programe concrete reunite într-o inițiativă numită „Agenda 21”.

Agenda 21 a reprezentat planul de acțiune adoptat în cadrul aceleiași conferințe în direcția dezvoltării la nivel național și global. Dimensiunile economică și socială au fost tratate împreună, principalele elemente luate în considerare fiind: combaterea sărăciei, schimbarea modelelor de consum, luarea în considerare a dinamicii demografice, protecția sănătății, promovarea unor modele durabile de așezare umană și integrarea componentelor de mediu și dezvoltare în luarea deciziilor.

Aceste programe se referă la combaterea sărăciei, modificarea obișnuințelor populației de consum, includerea considerațiilor de mediu în deciziile strategice, protejarea resurselor de apă, rolul comunităților locale, rolul fermierilor, rolul dezvoltării tehnologice, etc. „Agenda 21” a fost votată de cele 178 de state prezente și ulterior de altele. Ea a urmat să fie diseminata la nivel de țară și de administrațiile locale din fiecare dintre statele care au votat pentru ea.

În decembrie 1997, a fost negociat, de către 160 de țări, ceea ce astăzi cunoaștem sub denumirea de „protocolul de la Kyoto”. Acest acord reglementa reducerea emisiilor de carbon, pentru țările industrializate cu 5,2% în perioada 2008 – 2012. Prin intermediul acestui protocol au fost puse în mișcare unele mecanisme de reducere a impactului negativ asupra mediului în cadrul statelor care l-au ratificat.

În anul 1997, dezvoltarea durabilă (incluzand cele trei aspecte: economic, social și mediu) a devenit un obiectiv politic al Uniunii Europene, fiind inclusă în Tratatul de la Maastricht. Aceasta poziție avea să fie consolidată prin Tratatul de la Amsterdam, din 1999.

În anul 2000, șefii statelor membre ale Uniunii Europene s-au angajat în fața Consiliului European de la Lisabona să creeze, până în anul 2010, ”cea mai competitivă și dinamică economie bazată pe cunoaștere din lume capabilă de o creștere economică durabilă asociată cu locuri de muncă mai multe și mai bune și cu o mai mare coeziune socială”. Un an mai târziu, în cadrul Summit-ului de la Goteborg să fie adoptată Strategia de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene.

La nivel global, următorul moment esențial în dezvoltarea conceptului a fost reprezentat de Summit-ul Mileniumului al Națiunilor Unite, când au fost adoptate „Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului” (ODM). Acestea constau într-un set de opt obiective internaționale de dezvoltare, pe care toate cele 193 de state membre ale ONU prezente la summit și cele 23 de organizații internaționale au căzut de-acord să le atingă până în 2015. Cele opt obiective sunt:

Reducerea sărăciei severe;

Realizarea accesului universal la educația primară;

Promovarea egalității între sexe și afirmarea femeilor;

Reducerea mortalității infantile;

Îmbunătățirea sănătății materne;

Combaterea HIV/SIDA, malariei și a altor boli;

Asigurarea sustenabilității mediului;

Crearea unui  parteneriat global pentru dezvoltare.

În anul 2002, mai exact în perioada 26 august – 6 septembrie, al doilea „summit al Pământului” a avut loc în Johannesburg, în Africa de Sud. Acest summit a făcut apel la ratificarea, întărirea și implementarea mai fermă a acordurilor și convențiilor internaționale privind mediul și dezvoltarea.

Summitul Națiunilor Unite privind Dezvoltarea Durabilă (World Summit on Sustainable Development – WSSD, în traducere, în engleză), a reunit 104 conducători ai statelor lumii și a avut ca principlale rezultate:

Declarația de la Johannesburg privind dezvoltarea durabilă și

Planul de implementare a Summitului mondial privind dezvoltarea durabilă (JPOI).

Summitul de la Johannesburg a reafirmat dezvoltarea durabilă ca fiind un element central al agendei internațioanle și a dat un nou impuls pentru aplicarea practică a măsurilor globale de luptă împotriva sărăciei și pentru protecția mediului. S-a aprofundat și întărit înțelegerea conceptului de dezvoltare durabilă, în special prin evidențiere a importantelor legături dintre sărăcie, mediu și utilizare a resurselor naturale. Guvernele au căzut de acord și au reafirmat un domeniu de obligații și ținte concrete de acțiune pentru realizarea obiectivelor de dezvoltare durabilă.

Prin Declarația de la Johannesburg s-a asumat responsabilitatea colectivă pentru progresul și întărirea celor trei piloni interdependenți ai dezvoltării durabile: dezvoltarea economică, dezvoltarea socială și protecția mediului la nivel local, național, regional și global.

Planul de implementare urmărește aplicarea de măsuri concrete la toate nivelurile și întărirea cooperării internaționale, în baza responsabilitățolor comune dar diferențiate, exprimate în Principiul 7 al Declarației de la Rio și integrarea celor trei piloni ai dezvoltării durabile.

În acest sens, eforturile sunt cu precădere axate pe:

eradicarea sărăciei;

modificarea modelelor de producție și consum;

protejarea sănătății și

protejarea și managementul bazei de resurse naturale pentru dezvoltarea economică și socială.

Un important progres l-a constituit sprijinul pentru înființarea unui fond de solidaritate mondială pentru eradicarea sărăciei. De asemenea, opiniilor societății civile li s-a dat o importanță deosebită, ca recunoaștere a rolului esențial al societății civile în implementarea dezvoltării durabile și promovarea de parteneriate.

Ultimul Summit al Pământului a avut loc în iunie 2012, la Rio de Janeiro. În cadrul lui s-a decis lansarea unui proces prin care să se dezvolte Obiectivele Dezvoltarii Globale, care să continue procesul demarat de Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului după termenul limită a celor din urmă, anul 2015. De asemenea, în cadrul conferinței s-au adoptat liniile de bază pentru politica unei economii verzi, alături de o structură de programe desfășurată pe o perioadă de 10 ani care acoperă consumul sustenabil și modalități sustenabile de producție.

Aproape toate societățile din lume recunosc că au ca scop crearea și menținerea unui echilibru între dezvoltarea economică, protecția mediului și incluziunea socială, dar obiectivele specifice diferă la nivel global, între, precum și în cadrul societăților. Cu toate că nu s-a ajuns la un consens în ceea ce privește modul în care cele trei dimensiuni ale dezvoltării durabile (mediu, economic, social) pot merge mână în mână cu dezvoltarea economică și progresul tehnologic, necesitatea existenței unei asemenea sinergii reprezintă un consens global. Acest consens, însă, a încercat să își găsească expresia în documentul „Viitorul pe care ni-l dorim” („The Future We Want”, în traducere, în engleză), rezultat al Conferinței ONU privind dezvoltarea durabilă (Rio +20), care a avut loc la Rio de Janeiro în iunie 2012, document prin care statele mebre au agreat lansarea unui proces de negocieri care să aibă ca rezultat elaborarea unui set de obiective de dezvoltare durabilă (Sustainable Development Goals – SDGs), care să stea la baza Agendei ONU de dezvoltare post-2015.

Documentul în cauză cuprinde 17 obiective de dezvoltare durabilă și 169 de ținte caracteristice.  Cu toate că cele mai multe delegații și cei mai mulți observatori nu au fost complet satisfăcuți de propunerea finală, participanții au recunoscut faptul că documentul reprezintă cel mai bun rezultat la care s-ar fi putut spera.

Documentul rezultat include obiective precum:

eradicarea sărăciei în toate formele sale

eradicarea foametei

asigurarea securității alimentare și a nutriției adecvate

promovarea unei agriculturi durabile

educație inclusivă și echitabilă și oportunități de învățare pe tot parcursul vieții pentru toți

egalitate de gen

asigurea apei și managementul durabil al apei

promovarea unei creșteri economice susținute și inclusive

muncă decentă pentru toți. 

După mai multe încercări de-a lungul mai multor decenii, conceptul de dezvoltare durabilă pare să fie suficient de bine definit încât astăzi să se știe de ce este atât de necesar. Problema majoră, după definire conceptului, este implementarea obiectivelor și directivelor intens negociate. Indiferent cât de mult aș dori să cred că se fac progrese în acest sens, realitatea pare să indice că aceste acțiuni sunt mai degrabă prea lente raportate la viteza cu care se schimbă lucrurile. Fie că este vorba de componenta de mediu, social sau economic, țările întârzie să implementeze într-o manieră integrată toate cele trei componente și mai degrabă le prioritizează diminuând șansele ca dezvoltarea durabilă să își atingă la timp scopurile. În cazul comunității europene, abordarea este un pic diferită și pe această cale de consecință se speră că si rezultatele vor fi diferite.

Strategia UE pentru Dezvoltare Durabilă

Discuțiile cu privire la dezvoltarea durabilă în contextul Uniunii Europene trebuie să aibă ca punct de plecare modul în care acest principiu este reglementat în prezent în tratat. Principiul este definit în Titlul 1, art. 3(3) al tratatului privind Uniunea Europeană (versiunea consolidată), apărând ca un principiu și obiectiv fundamental, aplicabil întregii construcții comunitare.

Se prevede astfel că:

„Uniunea instituie o piață internă. Aceasta acționează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creștere economică echilibrată și pe stabilitatea prețurilor, pe o economie socială de piață cu grad ridicat de competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forței de muncă și spre progres social, precum și pe un nivel înalt de protecție și de îmbunătățire a calității mediului. Aceasta promovează progresul științific și tehnic. Uniunea combate excluziunea socială și discriminările și promovează justiția și protecția sociale, egalitatea între femei și bărbați, solidaritatea între generații și protecția drepturilor copilului. Aceasta promovează coeziunea economică, socialaă și teritorială, precum și solidaritatea între statele membre. Uniunea respectă bogăția diversității sale culturale și lingvistice și veghează la protejarea și dezvoltarea patrimoniului cultural european”.

Această situație este însă relativ nouă, dacă luăm în considerare faptul că la crearea Comunității Europene în 1957 atenția acordată aspectelor de mediu era limitată și că doar în anul 1997, principiul integrării devine parte a tratatelor comunitare.

La nivelul Uniunii Europene probabil cel mai important document în acest domeniu este Strategia privind Dezvoltarea Durabilă (denumit și SDD), un document ambițios, cu o viziune pe termen lung, care s-a dezvoltat plecând de la contextul internațional mai larg al procesului de la Rio. Această Strategie este un document în permanentă evoluție, fiind supus unui proces de revizuire și evaluare permanent.

În acest context, dezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv politic capital și al Uniunii Europene începând cu anul 1997, prin includerea sa în Tratatul de la Maastricht.

În iunie 2001, Consiliul European de la Goteborg, Suedia, discută documentul propus de Comisie cu titlul O Europă sustenabilă pentru a lume mai bună: O strategie europeană privind dezvoltarea durabilă. Este adoptată astfel prima Strategie de Dezvoltare Durabilă, cu scopul declarat de a permite Uniunii să atingă creștere economică, o coeziune socială mai mare precum și un mediu înconjurător mai bun.

Aspectele principale pe care Stategia se axează sunt: schimbări climatice, sănătate publică, sărăcie și excluziune socială, îmbătrânirea populației, mobilitate și transport precum și managementul resurselor naturale. Strategia de Dezvoltare Durabila conține două mari părți:

prima parte propune un set de obiective și politici menite să rezolve câteva dintre tendințele nesustenabile identificate

în timp ce cea de a doua parte, mai ambițioasă, îndemna la abordarea unui nou mecanism de adoptare și implementare a politicilor publice care să permită armonizarea și potențarea reciprocă a politicilor Uniunii în domeniile economic, social și de mediu.

Instrumentul principal pentru realizarea acestui obiectiv era crearea obligației pentru Comisie de a supune orice nouă politică majoră unui proces de evaluare a impactului. Strategia a fost completată cu o dimensiune externă (internațională) în februarie 2002 de către Consiliul European de la Barcelona, înglobând preocupări abordate în cadrul Summitului de la Johannesburg din 2002. Alte angajamente înternaționale înglobate se referă la Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului convenite în 2000, precum și un angajament de a crește ajutorul oficial destinat politicilor de dezvoltare și de a ține cont de nevoile țărilor în curs de dezvoltare în cadrul comerțului internațional. În plus, a mai fost inclusă o nouă abordare cu privire la procesul de realizare a politicilor publice, abordare ce presupunea, printre altele, coerență, evaluarea impactului, evaluarea contextului internațional, îmbunătățirea comunicării precum și mobilizarea cetățenilor și a companiilor.

SDD a adăugat o a treia dimensiune, cea privind mediul înconjurător, Strategiei de la Lisabona. Cele două strategii sunt complementare.

SDD revizuită (2006)

În ciuda unor pași importanți făcuți în ceea ce privește implementarea versiunii inițiale a SDD, există două rațiuni principale pentru revizuire. În primul rând anumite evoluții nesustenabile continuă să se regăsească cum ar fi îmbătrânirea populației sau accentuarea decalajului între săraci și bogați la nivel global. Apoi, există schimbări în mediul extern Uniunii: lărgirea acesteia la 25 de membri, o instabilitate crescută datorită amenințărilor teroriste, accentuarea globalizării precum și schimbări în economia mondială. Toate acestea accentuează nevoia de o strategie privind dezvoltarea durabilă cu un scop mai precis, o diviziune mai clară a responsabilităților, o integrare mai puternică a dimensiunii internaționale și o implementare și monitorizare mai eficace.

Procesul de revizuire al SDD începe în 2004 odată cu preluarea mandatului de către noua Comisie, presupunând un proces complex de consultări publice desfășurat din august 2004 până în octombrie 2004. In martie 2005, Consiliul European a decis că Strategia de la Lasabona în forma modificată ar trebui privită în contextul mai larg al SDD și că noua SDD ar trebui să conțină ținte, indicatori și un proces de monitorizare eficient, plus o integrare deplină a dimensiunii interne și externe (internaționale).

Viziunea Uniunii este precizată în declarația cuprinzând principiile directoare pentru SDD adoptată de Consiliul European din iunie 2005, ele urmând să reprezinte fundația pentru revizuirea primei SDD. Prin intermediul acestei declarații se afirmă că obiectivele cheie ale Uniunii și ale statelor membre sunt protecția și îmbunătățirea mediului înconjurător, prosperitate economică bazată pe inovare și economie de tip eco, promovarea echității sociale și a coeziunii în Europa în solidaritate cu restul lumii, precum și îndeplinirea responsabilităților internaționale privind pacea, democrația, securitatea și libertatea. Toate politicile Uniunii trebuie construite în spiritul celor zece principii directoare printre care implicarea cetățenilor, a mediului de afaceri și a partenerilor sociali, coerență politică și principiul precauției.

Este reafirmat faptul că cele două strategii – SDD și Lisabona se completează una pe cealaltă, făcând împreună posibilă crearea unei societăți europene sustenabile. Sinergiile dintre cele două strategii sunt mai bine puse în vigoare cu această versiune revizuită, mai ales prisma accentului pus pe schimbări climatice și energia bio.

SDD in forma revizuită a fost adoptată de către Consiliul European din iunie 2006. Cea mai mare provocare cu care se cofruntă se referă la schimbarea treptată a consumului și a producției precum și abordarea de tip non-integrat cu privire la procesul de elaborare a politicilor publice.

Scopul general al SDD în forma revizuită este să identifice și să dezvolte acțiuni care să permită Uniunii o creștere constantă a calității vieții atât pentru generațiile prezente cât și pentru cele viitoare prin intermediul creării de comunități sustenabile, capabile să folosească și să gestioneze resursele în mod eficient și a folosirii potențialului de inovare al economiei în domeniile ecologic și social, asigurând astfel prosperitate, protecția mediului și coeziune socială.

Această strategie care acoperă toate politicile Uniunii identifică șapte domenii de acțiune majore, multe dintre acestea fiind în strânsă legătură cu mediul înconjurător:

schimbări de climă și energie bio;

transport durabil;

consum și producție sustenabile;

conservarea și managementul resurselor naturale;

sănătate publică;

incluziune socială, demografie și migrație;

sărăcie la nivel mondial.

Pe lângă aceste domenii, Strategia revizuită cuprinde de asemenea patru arii orizontale:

educație;

cercetare și dezvoltare;

instrument financiar;

comunicare și monitorizare mai atentă a SDD însăși.

Și de această dată sunt propuse mecanisme în vederea realizării uei abordri mai integrate a procesului de politici publice, pe baza unui proces de reglementare îmbunătățit (evaluarea impactului) și a principiilor directoare adoptate de Consiliul European din iunie 2005. De asemenea dimensiunea externă a dezvoltării durabile – de ex. folosirea resurselor globale, preocupări vizând dezvoltarea la nivel global, este cuprinsă în procesul de politică publică internă a Uniunii precum și prin integrarea unor considerații de dezvoltare durabilă în politica externă a Uniunii.

Strategia de la Lisabona

În cadrul Consiliului European de la Lisabona, din 23 și 24 martie 2000, reprezentanții statelor membre (șefi de stat sau de guvern) și-au asumat angajamentul de a face din economia Uniunii Europene cel mai competitiv sistem din lume. De asemenea, și-au asumat întreprinderea tuturor măsurilor pentru a duce la îndeplinire alte două obiective îndrăznețe: locuri de muncă mai numeroase și creșterea economică până în 2010. Rezultatele nu tocmai încântătoare ale revizuirii la jumătatea perioadei a Strategiei de la Lisabona au impus relansarea și refocalizarea acesteia în 2005.

Instrumentele de guvernare a aplicării strategiei sunt Liniile directoare integrate pentru creștere economică și ocuparea forței de muncă, Programul comunitar Lisabona, rapoartele anuale ale Comisiei cu privire la aplicarea strategiei, programele naționale de reformă și rapoartele naționale anuale cu privire la aplicarea programelor naționale de reformă. Statele membre contribuie la aplicarea Strategiei Lisabona prin programele naționale de reformă, iar Comisia prin Programul comunitar Lisabona.

Implementarea Strategiei de la Lisabona a cunoscut trei cicluri până în prezent: martie 2000 – martie 2005; martie 2005 – martie 2008 și martie 2008 – martie 2010.

Strategia de Dezvoltare Durabilă versus Lisabona în privința dezvoltării durabile

Având în vedere complexitatea celor două documente vitale din perspectiva comunității europene (Strategia de Dezvoltare Durabilă și Strategia de la Lisabona) altfel ușor de confundat ca urmare a scopului pentru care au fost elaborate, este îndreptățită neînțelegerea cu privire la rolul jucat în privința promovării dezvoltării durabile.

Cu toate că scopul celor două strategii este complementar, conținutul și direcțiile acestora sunt ușor diferite.

Strategia de la Lisabona este o strategie dinamică ce are în vedere creșterea economică și locurile de muncă, la care se adaugă și o componentă de mediu. Ea promovează obiectivul general al dezvoltării durabile prin îmbunătățirea competitivității, a creșterii economice, prin crearea de locuri de muncă – fiind vorba, în fapt, despre rolul dezvoltării economice în realizarea unei societăți sustenabile.

De cealaltă parte, însă, Strategia de Dezvoltare Durabilă este un structură pentru orientare și raportare în ceea ce privește niște tendințe generale în procesul de dezvoltare și pentru promovarea unei reflecții pe termen lung cu privire la sustenabilitate.

În tot acest context, nu trebuie trecut cu vedere că există și alte strategii care se circumscriu într-un fel sau altul dezvoltării durabile: cum ar fi politica maritimă integrată, pachetul vizând schimbările climaterice sau energia, ori strategia în domeniul sănătății.

Soluția de compromis nu se dorește a fi însă contopirea acestor strategii întrucât ele îndeplinesc funcții oarecum diferite, cât mai degrabă este vorba despre clarificarea rolului Strategiei de Dezvoltare Durabilă în relație cu celelalte strategii, în special cu Strategia de la Lisabona, și despre o coordonare cât mai eficientă.

Strategia Europa 2020

În data de 3 martie 2010 Comisia a propus o nouă strategie economică pentru Europa denumită generic „Strategia Europa 2020”. Consiliul European din iunie același an, a adoptat strategia și a confirmat cele cinci ținte majore propuse. Această nouă strategie înlocuiește Strategia Lisabona (2000-2010) și își propune să ghideze economia Europei spre ieșirea din recesiune și să permită un standard de viață ridicat concomitent cu păstrarea modelului social european, creșterea gradului de ocupare a forței de muncă, a productivității și a coeziunii sociale.

trategia Europa 2020 își propune să asigure o creștere economică:

inteligentă, prin investiții mai eficiente în educație, cercetare și inovare;

durabilă, prin orientarea decisivă către o economie cu emisii scăzute de dioxid de carbon;

și favorabilă incluziunii, prin punerea accentului pe crearea de locuri de muncă și pe reducerea sărăciei.

Strategia se concentrează pe cinci obiective ambițioase privind ocuparea forței de muncă, inovarea, educația, reducerea sărăciei și energia/clima, după cum urmează :

Ocuparea forței de muncă

o rată de ocupare a forței de muncă de 75 % în rândul populației cu vârste cuprinse între 20 și 64 de ani;

Cercetare și dezvoltare 

alocarea a 3% din PIB-ul UE pentru cercetare și dezvoltare;

Schimbările climatice și utilizarea durabilă a energiei

reducerea cu 20% a emisiilor de gaze cu efect de seră (sau chiar cu 30%, în condiții favorabile) față de nivelurile înregistrate în 1990;

creșterea ponderii surselor de energie regenerabile până la 20%;

creșterea cu 20% a eficienței energetic;

Educație

Reducerea sub 10% a ratei de părăsire timpurie a școlii;

creșterea la peste 40% a ponderii absolvenților de studii superioare în rândul populației în vârstă de 30-34 de ani ;

Lupta împotriva sărăciei și a excluziunii sociale

reducerea cu cel puțin 20 de milioane a numărului persoanelor care suferă; sau riscă să sufere de pe urma sărăciei și a excluziunii sociale.

Pentru ca Strategia Europa 2020 să dea roade, a fost instituit un sistem de guvernanță economică menit să coordoneze acțiunile politice derulate la nivelul UE și la nivel național.

Conceptul de dezvoltare durabilă, recunoscut astăzi ca fiind un punct sensibil atunci când vine vorba de satisfacerea nevoilor prezentului fără a compromite șansele generațiilor viitoare a depășit cadrul unei simple filosofii stringente de mediu. Astăzi, dezvoltarea durabilă urmărește și încearcă să găsească un cadru teoretic stabil pentru luarea deciziilor în orice situație în care se regăsește un raport de tipul om – mediu, fie ca e vorba de mediul înconjurător, mediul economic sau mediul social. Mai mult, în prezent, conceptul s-a extins asupra calității vieții în toată complexitatea sa și asupra tuturor aspectelor ce le implică. Mărturie stau toate summit-urile/ întâlnirile/ negocierile pe care le-a generat în secolul trecut și o adevărată mașinărie procedurală pe care Uniunea Europeană încearcă să o domesticească de aproape un deceniu și jumătate.

CAPITOLUL III

CONCEPTUL DE DEZVOLTAREA DURABILĂ ÎN ROMÂNIA

Origini și etape

Modificările politice profunde începute odată cu căderea regimului din decembrie 1989 au extins rapid și considerabil aria preocupărilor în domeniul dezvoltării durabile. Au luat ființă, într-un timp foarte scurt, numeroase organizații non-guvernamentale și chiar partide politice ecologiste, urmând modelul existent în Europa Occidentală. La nivel instuțional, atât al structurilor executive cât și legislative, s-au constituit instituții centrate pe problematica de mediu, precum înființarea unui minister, a unor comisii parlamentare și s-au întocmit primele reglementări în domeniu.

Într-o fază incipiientă, înglobarea parțială a principiilor dezvoltării durabile în politicile publice naționale a avut loc sub impulsul dezbaterilor din cadrul ONU și a implicat asumarea unor obligații în baza declarațiilor și convențiilor la care România a devenit parte.

Perspectiva aderării la Uniunea Europeana a conferit un plus de seriozitate acestor preocupări. În perioada 1997 – 1999 a fost elaborată pentru prima dată, cu asistență din partea Programului ONU pentru Dezvoltare (PNUD), o Strategie Națională pentru Dezvoltare Durabilă, care a fost definitivată în urma unui proces de consultare și participare publică și adoptată ca document oficial al Guvernului României. Deși impactul acestui document asupra politicilor publice la nivel național a fost relativ restrâns, el a oferit cadrul conceptual și metodologia de consultare a factorilor interesați pentru implementarea cu succes a programului Agenda Locală 21 într-un număr de circa 40 municipalități și județe. După aderarea României la Uniunea Europeană, Strategia din 1999 a fost obiectul unei raportări către Comisia Europeană asupra aplicării obiectivelor dezvoltaării durabile, în iulie 2007.

Demersurile pentru adoptarea unei strategii privind dezvoltarea durabilă pe termen lung a continuat în anii următori dar nu se finalizează într-un document oficial. Există câteva momente cheie și documente care reprezintă repere importante (a se vedea Strategia de Dezvoltare Durabilă a României adoptată în 2008):

La 25 aprilie 2005 este semnat Tratatul de Aderare România – Uniunea Europeană, protocoalele anexate cuprinzând angajamentele concrete ale României de transpunere în practică a întregului acquis comunitar și unele decalări ale termenelor de implementare ale unor obligații de mediu (pâna în 2015 pentru instalațiile industriale cu grad ridicat și complex de poluare, până la 16 iulie 2017 pentru depozitele municipale de deșeuri, 2018 pentru extinderea sistemelor urbane de alimentare cu apă potabilă și tratare a apelor uzate).

Planul Național de Dezvoltare 2007-2013 (PND) reprezintă documentul de planificare strategică și programare financiară multianuală care orientează și stimulează dezvoltarea economică și socială a țării în concordanță cu principiile Politicii de Coeziune a Uniunii Europene. Planul stabilește drept obiectiv global reducerea cât mai rapidă a disparităților de dezvoltare socio-economică dintre România și celelalte state membre ale Uniunii Europene și detaliază obiectivele specifice ale procesului pe 6 direcții prioritare care integrează direct și/sau indirect cerințele dezvoltării durabile pe termen scurt și mediu:

Creșterea competitivității economice și dezvoltarea economiei bazate pe cunoaștere;

Dezvoltarea și modernizarea infrastructurii de transport;

Protejarea și îmbunătățirea calității mediului;

Dezvoltarea resurselor umane, promovarea ocupării și incluziunii sociale și întărirea capacității administrative;

Dezvoltarea economiei rurale și creșterea productivitaății în sectorul agricol;

Diminuarea disparităților de dezvoltare între regiunile țării.

Cadrul Strategic Național de Referință 2007-2013 (CSNR), aprobat de Comisia Europeană la 25 iunie 2007, stabilește prioritățile de intervenție ale Instrumentelor Structurale ale UE (Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European și Fondul de Coeziune) în cadrul politicii de coeziune economica și socială și face legătura între prioritățile Planului Național de Dezvoltare 2007-2013 și cele ale UE stabilite prin Orientările Strategice Comunitare privind Coeziunea 2007-2013 și Strategia Lisabona revizuită. Cadrul Strategic Național de Referință, împreună cu Programul Național de Reformă și Programul de Convergență răspund eforturilor de realizare a obiectivelor de convergență prin definirea direcțiilor de acțiune la nivel național pentru încadrarea în obiectivele politicilor și strategiilor europene.

Măsurile întreprinse de România pentru îndeplinirea celor 8 ținte convenite în cadrul ONU privind problematica globala a dezvoltarii durabile sunt prezentate în cel de-al doilea Raport asupra Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului, adoptat de Guvernul României la 18 septembrie 2007.

Strategia Națională privind Dezvoltarea Durabilă

România a avut și are multiple strategii care reflectă, în bună parte, strategiile europene și interesele naționale.

Printre cele mai importante strategii, cu impact direct asupra competitivității economice și implicit a dezvoltării durabile:

Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României (SNDD);

Strategia Națională de Cercetare Dezvoltare și Inovare (SNCDI);

Strategia Guvernamentală pentru Dezvoltarea sectorului IMM în perioada 2009- 2013;

Strategia Energetică a României pe perioada 2007-2020;

Planul Național de Dezvoltare 2007 – 2013.

Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă are ca scop racordarea României la o nouă filosofie de dezvoltare, adoptată de Uniunea Europeană și larg împărtășită la nivel global: cea a dezvoltarii durabile.

Strategia stabilește obiective concrete pentru trecerea, într-un interval de timp rezonabil și realist, la un nou model de dezvoltare propriu Uniunii Europene și larg recunoscut pe plan mondial.

Elaborarea Strategiei este rezultatul obligației asumate de România în calitate de stat membru al Uniunii Europene conform obiectivelor convenite la nivel comunitar, în special cele statuate în Tratatul de aderare, în Strategia Lisabona și în Strategia reînnoită a UE pentru Dezvoltare Durabilă din 2006.

În urma dezbaterii proiectului la nivel național și regional, cu implicarea activă a factorilor interesați și cu sprijinul conceptual al Academiei Romane, Strategia propune o viziune a dezvoltării României în perspectivă următoarelor două decenii, cu obiective clare structurate astfel:

Orizont 2013: Încorporarea organică a principiilor și practicilor dezvoltării durabile în ansamblul programelor și politicilor publice ale României;

Orizont 2020: Atingerea nivelului mediu actual al țărilor Uniunii Europene la principalii indicatori ai dezvoltării durabile;

Orizont 2030: Apropierea semnificativă a Romaniei de nivelul mediu din acel an al țărilor UE.

Îndeplinirea acestor obiective strategice va asigura, pe termen mediu și lung, o creștere economică ridicată și, în consecință, o reducere substanțială a decalajelor economico-sociale dintre România și celelalte state membre ale UE. Prin prisma indicatorului sintetic prin care se măsoara procesul de convergență reală, se creează astfel condițiile ca produsul intern brut pe cap de locuitor al României să depășească în anul 2013 media UE din acel moment, să se apropie de media UE în anul 2020 și să fie ușor superior nivelului mediu european în anul 2030. Evident aceste previzionări vor trebui rediscutate în contextul crizei economice dar orizontul de timp lung rămâne important.

Direcțiile principale de acțiune, detaliate pe sectoare și orizonturi de timp sunt:

Corelarea rațională a obiectivelor de dezvoltare, inclusiv a programelor investiționale în profil inter-sectorial și regional, cu potențialul și capacitatea de susținere a capitalului natural;

Modernizarea accelerată a sistemelor de educație și formare profesională, sănătate public și servicii sociale, ținând seama de evoluțiile demografice și de impactul acestora pe piața muncii;

Folosirea generalizată a celor mai bune tehnologii existente, din punct de vedere economic și ecologic, în deciziile investiționale; introducerea fermă a criteriilor de eco-eficientță în toate activitățile de producție și servicii;

Anticiparea efectelor schimbărilor climatice și elaborarea din timp a unor planuri de măsuri pentru situații de criză generate de fenomene naturale sau antropice;

Asigurarea securității și siguranței alimentare prin valorificarea avantajelor comparative ale României, fără a face rabat de la exigențele privind menținerea fertilității solului, conservarea biodiversității și protejarea mediului;

Identificarea unor surse suplimentare de finanțare pentru realizarea unor proiecte și programe de anvergură, în special în domeniile infrastructurii, energiei, protecției mediului, siguranței alimentare, educației, sănătății și a serviciilor sociale;

Protecția și punerea în valoare a patrimoniului cultural și natural național; racordarea la normele și standardele europene privind calitatea vieții.

Pentru ducerea la îndeplinire a obiectivelor și măsurilor formulate în Strategie, Hotărârea de Guvern stabilește mecanismele de implementare, monitorizare și raportare la nivelul autorităților publice precum și cele de consultare a societății civile și a cetățenilor pe întreg parcursul procesului. Încă din anul 2009 a început procesul de reevaluare complexă a documentelor programatice, strategiilor și programelor nationale, sectoriale și regionale pentru a le pune de acord cu principiile și practicile dezvoltării durabile și cu evoluția dinamică a reglementărilor UE.

Temele majore ale dezvoltării durabile la nivel național și indicatorii aferenți

Odată cu anul 2008 și mai ales cu elaborarea și adoptarea prin Hotărâre de Guvern, a Strategiei Naționale de Dezvoltare Durabilă prin includerea atât a obiectivelor Uniunii Europene în acest domeniu cât și a celor derivate din specificul național, în mod special în ceea ce privește recuperarea deficitului istoric de dezvoltare economică, conceptul de dezvoltare durabilă a început să devină o componentă fundamentală a politicilor naționale din domeniul economic, social și de mediu promovate în egală măsură de Guvernul și Parlamentul României.

Temele reprezentative ale dezvoltării durabile la nivel național se compun pe de o parte din obiectivele strategice ale Uniunii Europene așa cum au fost acestea stabilite prin Agenda Europa 2020 cât și, pe de altă parte, din dificultățile caracteristice contextului românesc precum decalajul istoric de dezvoltare economică în raport cu vestul Europei, adâncirea disparităților dintre estul și vestul țării, productivitatea scpăzută a resurselor și absența infrastructurii de bază cu precădere în mediul rural.

Astfel, în cadrul Strategiei Naționale de de Dezvoltare Durabilă, aceste teme au fost organizate în șase mari categorii:

a) Asigurarea sustenabilității pe termen lung a consumurilor energetice și materiale bazată pe evaluarea realistă a capacității de support a capitalului natural;

b) Modernizarea treptată a macrostructurii economiei pentru a corespunde cerințelor sociale și de mediu.

c) Creșterea productivității muncii și îmbunătăpțirea ratei de ocupare;

d) Îmbunătățirea managementului micro și macroeconomic;

e) Politica de investiții și diversificarea surselor de finanțare;

f) Menținerea echilibrelor macroeconomice.

Tematicile sus-menționate țintesc, în mod special, asigurarea stabilității macroeconomice, creșterea eficienței consumului de resurse natural și de energie, îmbunătățirea politicii fiscal, atragerea și utilizarea eficientă a fondurilor externe nerambursabile, continuarea reformelor structural, îmbunătățirea calității și infrastructurii serviciilor de sănătate, educație, formare profesională, cercetare și dezvoltare; asigurarea sustenabilității finanțelor publice; reforma administrației publice și îmbunătățirea mediului de afaceri.

Măsurarea gradului de îndeplinire a obiectivelor stabilite prin Strategia Națională de Dezvoltare Durabilă la nivel național se realizează de către Institutul Național de Statisitică prin intermediul unui set de 103 indicatori corespunzători celor 13 categorii de obiective stabilite prin Strategie la nivel europena și național necesare a fi îndeplinite la orizontul anilor 2030 pentru asigurarea unei dezvoltări durabile în România în calitate de stat membru al Uniunii Europene. Indicatorii sunt construiți pe baza informațiilor care sunt disponibile în Institutul Național de Statistică, Ministerul Mediului și Pădurilor și instituțiile în subordinea sau coordonarea acestuia și a metodologiilor care sunt armonizate cu cele ale Uniunii Europene. Principala funcțiune a indicatorilor este de a răspunde cerințelor de monitorizare, pe care Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă le exprimă, asociate cu termenele țintelor propuse, care la rândul lor reprezintă angajamente politice legate de obiectivele strategice ale dezvoltării durabile.

Setul de indicatori de dezvoltare durabilă pentru România este structurat pe obiectivele Strategiei Naționale de Dezvoltare Durabilă, cu ierarhizare pe trei niveluri:

nivelul 1: indicatori principali (de bază);

nivelul 2: indicatori complementari, utilizabili pentru monitorizarea și revizuirea programelor de dezvoltare durabilă;

nivelul 3: indicatorii de progres ai Strategiei Naționale pentru Dezvoltare Durabilă a României, acoperind  pachetul de politici pe care aceasta le generează, inclusiv a celor ce nu sunt cuprinse în Strategia UE.

Temele majore identificate prin Strategia Națională de Dezvoltare Durabilă se referă la următoarele domenii:

1. Transformări structurale și echilibre macroeconomice;

2. Schimbări climatice și energie curată;

3. Transport durabil;

4. Producție și consum durabile;

5. Conservarea și gestionarearesurselor naturale;

6. Sănătate publică;

7. Incluziune socială, demdografie și migrație;

8. Sărăcia globală și sfidările dezvoltării durabile;

9. Educație și formare profesională;

10. Cercetare științifică și dezvoltarea tehnologică, inovare;

11. Creșterea productivității muncii și îmbunătățirea ratei de ocupare;

12. Politica de investiții și diversificarea surselor de finanțare;

13. Capacitatea administrativă și calitatea serviciilor publice.

Tot prin Strategia Națională de Dezvoltare Durabilă s-au statuat și țintele strategice pe termen scurt, mediu și lung pentru dezvoltarea durabilă a societății românești:

Orizont 2013: Încorporarea organiză a principiilor și practicilor dezvoltării durabile în ansamblul programelor și politicilor publice ale României ca stat membru al Uniunii Europene;

Orizont 2020: Atingerea nivelului mediu actual al țărilor Uniunii Europene la principalii indicatori ai dezvoltării durabile;

Orizont 2030: Apropierea semnificativă a României de nivelul mediu din acel an al țărilor membre ale Uniunii Europene din punctul de vedere al indicatorilor dezvoltării durabile.

Provocări și aspecte specifice ale dezvoltării durabile la nivel regional în România

Dezvoltarea durabilă a început să devină, în România, o temă cunoscută la nivel local, la începutul anilor 200, odată cu implementarea Agendei 20 cu sprijinul Programului ONU pentru Dezvoltare (PNUD), în 41 de localități din diverse județe prin implicarea activă a responsabililor și actorilor locali, inclusiv a societății civile.

Realitatea obiectivă arată că, în plus față de adoptarea, odată cu integrarea în Uniunea Europeană, a modelului de dezvoltare durabilă a societății, România are de depășit anumite decalaje istorice față de țările avansate economic din Europa ceea ce implică ritmuri mai înalte de creștere a produsului intern brut și investiții importante în infrastructura de bază a țării din punctul de vedere al unor domenii precum mediu, transport sau educație. Din această perspectivă, fondurile europene reprezintă una din sursele principale de finanțare a proiectelor care, la rândul lor, vor contribui, la crearea de locuri de muncă cu valoare adăugată și contribuind în aceeași măsură la construcția unei economii durabile.

Fiecare dintre cele opt regiuni de dezvoltare are propriile sale caracteristici geografice, economice și sociale. Aceasta înseamă că politicile și măsurile stabilite la nivel național pentru realizarea obiectivelor dezvoltării durabile trebuie analizate în contextul particularităților regionale, în vederea găsirii soluțiilor optime de implementare.

În acest context general, obiectivele și măsurile planificate prin Programul Operațional Regional au menirea să completeze direcțiile de dezvoltare și investițiile stabilite la nivel național prin cele patru Programe Operaționale Sectoriale (Competitivitate, Transport, Mediu, Dezvoltarea Resurselor Umane), ținând cont tocmai de necesitatea unei dezvoltări economice și sociale durabile și echilibrată teritorial, a tuturor regiunilor României, potrivit nevoilor lor specifice.

Strategia Națională de Dezvoltare Durabilă a identificat pentru nivelul regional al dezvoltării durabile, un set de puncte slabe, confirmând constatările incluse în POR 2007 – 2013 adoptat în 2007 și care, la cinci ani de la integrarea României în UE au rămas încă nerezolvate chiar dacă, în această perioadă, în special prin POR, POS Mediu, POS-T și POS DRU s-a generat un portofoliu de proiecte care ar fi trebuit să conducă la atenuarea disparităților de dezvoltare în interiorul regiunilor și între acestea și Regiunea București – Ilfov.

Provocările cărora România trebuie să le facă față și să găsească soluții de atenuare a impactului lor negativ la nivel regional, potrivit SNDD și realității descrise de indicatorii de dezvoltare durabilǎ disponibili pe site-ul INS (ultima actualizare noiembrie 2011), sunt:

Concentrarea creșterii economice, impulsionată de investițiile străine directe, în jurul Bucureștiului și creșterea disparităților dintre regiunea București-Ilfov și celelalte șapte regiuni.

Declinul socio-economic al unui număr însemnat de centre urbane mari și diminuarea rolului lor în dezvoltarea arealelor adiacente și a regiunilor.

Accentuarea dezechilibrelor demografice la nivel regional, degradarea structurii pe vârste și îmbătrânirea populației (spor negativ al populației, rată migratorie negativă).

Pierderea funcțiilor urbane ale multor orașe mici și mijlocii, în special ale celor monoindustriale afectate de restructurare, frecvent asociată cu accentuarea problemelor sociale ca de exemplu creșterea infracționalității.

Reapariția dezechilibrului istoric de dezvoltare între jumătatea de est și cea de vest a țării.

Accesibilitatea redusă a unor zone cu efecte negative asupra dezvoltării locale.

Existența unor zone extinse cu deficit de forță de muncă datorită scăderii populației, migrației temporare masive, îmbătrânirii și gradului redus de ocupare.

Slaba competitivitate a multor afaceri, nivelul scăzut al productivității muncii, lipsa investițiilor de capital și a capacității manageriale, gradul scăzut de utilizare a tehnologiilor moderne, nivelul redus al cheltuielilor C&D&I în PIB, în special din partea sectorului privat și slaba legătură a acestuia cu mediul universitar.

Calitatea scăzută a infrastructurii publice, gradul redus de reciclare a deșeurilor, consumul excesiv de resurse pentru producerea unității de PIB.

În ceea ce privește aplicarea principiilor dezvoltării durabile la nivel regional, Strategia Națională de Dezvoltare Durabilă a identificat următoarele obiective cheie:

Sprijinirea dezvoltării economice și sociale echilibrate teritorial și durabile a regiunilor României corespunzător nevoilor și resurselor lor specifice prin concentrarea asupra polilor urbani de creștere; îmbunătățirea condițiilor infrastructurale și a mediului de afaceri pentru a face din regiunile României, în special cele rămase în urmă, locuri mai atractive pentru a locui, a le vizita, a investi și a munci.

Creșterea dinamismului economic al zonelor rurale din România în condițiile menținerii echilibrului social prin dezvoltarea durabilă a agriculturii, silviculturii și pescuitului, inclusiv a industriilor procesatoare aferente pentru satisfacerea optimă a nevoilor de hrană ale populației și pentru asigurarea conservării și îmbunătățirii resurselor naturale.

În acest scop, Strategia a prevăzut ca activități prioritare un set de acțiuni menite să conducă la creșterea substanțială a calității vieții în fiecare regiune prin reabilitarea infrastructurii urbane, îmbunătățirea serviciilor urbane, inclusiv a serviciilor sociale, și dezvoltarea structurilor de sprijinire a afacerilor și antreprenoriatului. Pentru a evita creșterea disparităților interne, s-au identificat prin POR acele orașe care acționează ca poli regionali și/sau locali de creștere și iradiază dezvoltare în zonele adiacente, acordându-se prioritate polilor de creștere localizați în regiunile și județele cu un nivel de dezvoltare mai scăzut în termeni de PIB pe locuitor și de rată a șomajului.

Un obiect major atât al SNDD cât și al PNDR a fost de reducere a decalajului de dezvoltare dintre Regiunea București – Ilfov și celelalte regiuni de dezvoltare ale României, prin:

Îmbunătățirea accesibilității regiunilor prin modernizarea infrastructurii de transport regionale și locale;

Consolidarea mediului de afaceri regional și local;

Reabilitarea siturilor industriale poluate neutilizate și pregătirea lor pentru noi activități (brownfield) prin: curățarea și ecologizarea suprafețelor acestor situri; demolarea clădirilor inutilizabile și planarea terenului; reabilitarea și extinderea clădirilor apte pentru activități de producție sau prestări de servicii; operaționalizarea infrastructurii de utilități publice; cablarea și conectarea la rețelele Internet etc. ;

Sprijinirea dezvoltării microîntreprinderilor pentru revitalizarea zonelor nedezvoltate, cu precădere a orașelor mici și mijlocii, în vederea utilizării potențialului endogen al regiunilor (resurse naturale, materii prime, resurse umane) și promovării tehnologiilor moderne și inovării. Dezvoltarea durabilă și promovarea turismului;

Dezvoltarea competitivității sectoarelor agricol, forestier și de pescuit bazat pe cunoaștere și inițiativă privată ;

Reducerea populației ocupate în agricultură în corelare cu crearea de exploatații viabile;

Reducerea gradului de fragmentare a suprafeței agricole și stimularea concentrării fermelor de mici dimensiuni;

Menținerea calității și diversității spațiului rural și forestier, urmărind echilibrul între activitățile umane și conservarea resurselor naturale.

Măsurile concrete necesare a fi aplicate pentru realizarea cerințelor de protecție a mediului la nivel regional și implicit pentru asigurarea unei dezvoltări durabile, vor conduce, pe termen scurt și mediu, la o creștere semnificativă a costurilor suportate de populație. Investițiile realizate de industrie se vor regăsi în prețurile de cost ale produselor, iar buna funcționare a tuturor sistemelor care asigură nu doar protecția mediului ci și utilitățile publice (alimentare cu apă și canalizare, gestionarea deșeurilor, transportul urban, alimentarea cu energie electrică) este condiționată de puterea financiară a populației de a suporta aceste costuri. Tocmai de aceea, este necesar ca, la nivel regional, să fie promovate acele proiecte de dezvoltare care să asigure atât cerințele dezvoltării durabile, cât și creșterea veniturilor populației.

CAPITOLUL IV

STUDIU DE CAZ: DEZVOLTAREA DURABILĂ ÎN ROMÂNIA PRIN INTERMEDIUL FONDURILOR STRUCTURALE NERAMBURSABILE

Politica de dezvoltare regională este una din cele mai importante dar și cea mai complexă dintre politicile Uniunii Europene, premisă ce reiese din ideea că, prin obiectivul său de diminuare a diferențelor economice și sociale existente între diversele regiuni ale statelor membre, acționează cu precădere asupra unor domenii cu competențe semnificative pentru dezvoltare, precum: protecția mediului, dezvoltarea urbană, ocuparea și formarea profesională, educația, egalitatea de gen, creșterea economică, agricultura sau sectorul IMM.

În Europa de astăzi, ideea pe a cărei fundații se clădește întreg conceptul de dezvoltare regională, durabilă și economică poartă numele de coeziune economică și socială (așa cum aceasta a fost prezentată în primul capitol al acestei lucrări) însemnând astfel că evoluția economică și socială a Uniunii Europene trebuie să se bazeze pe o structură spațială echilibrată bine definită.

Din această perspectivă, se apreciază că dezvoltarea inechitabilă a teritoriilor reflectă slăbiciuni economice ale ansamblului vizat, iar acestea nu pot sa fie acceptate întrucât, la rândul lor, pot da naștere la surse de instabilitate politică și economică, cu potențial risc de a genera obstacole care să stea în calea dezvoltării întregului ansamblu național și, implicit, internațional. Responsabilitatea lichidării sau diminuării unor astfel de dezechilibre este plasată, printre altele, politicii regionale, care devine astfel expresia intervenției statului pentru restabilirea echilibrelor teritoriale, în sprijinul zonelor ce necesită ajutor pentru rezolvarea problemelor lor particulare.

Gândită ca o politică a solidarității la nivel comunitar, politica regională se bazează în principal pe solidaritate financiară, adică pe redistribuirea unei părți din bugetul UE realizat prin contribuția Statelor Membre către regiunile și grupurile sociale mai puțin prospere în comparație cu altele. În fapt, se poate emite părerea că politica de dezvoltare regională are de fapt un puternic caracter instrumental și că prin intermediul fondurile sale de solidaritate (fondul de coeziune) contribuie la finanțarea altor politici sectoriale – cum ar fi politica agricolă, politica socială sau politica de protecție a mediului.

Mai mult, nu de puține ori, politicii regionale i-a fost adăugată eticheta de politică de extindere a Uniunii Europene, mai ales prin crearea fondurilor speciale de pre-aderare Phare (fond de sprijin pentru reconstrucția economică), SAPARD (program special pentru agricultură) sau ISPA (instrument al politicilor structurale, ce prefigura fondul de coeziune) și la care au avut acces țările ce erau în curs de aderare la comunitatea europeană și prin intermediul cărora a fost susținută tranziția acestora la standardele și cerințele de organizare ale Uniunii Europene.

Particularitatea complexă a politicii de dezvoltare regională este pusă în evidență și de maniera în care acesta împacă trei dintre obiectivele prioritare ale Uniunii Europene: coeziunea economică și socială, extinderea aplicării principiului subsidiarității și dezvoltarea durabilă.

Referindu-mă strict și aplicat la România, Planul Național de Dezvoltare (PND) este un concept specific politicii europene de coeziune economică și socială, menit să ofere o concepție coerentă și stabilă privind dezvoltarea durabilă a statelor membre ale Uniunii Europene, transpusă în priorități de dezvoltare, programe, proiecte, în concordanță cu principiul programării fondurilor structurale.

În contextul aderării României la UE în anul 2007, PND are rolul major de a alinia politica națională de dezvoltare la prioritățile comunitare de dezvoltare, prin promovarea măsurilor considerate stimuli de dezvoltare socio-economică durabilă la nivel european.

PND 2007-2013 reprezintă documentul de planificare strategică și programare financiară multianuală, aprobat de Guvern și elaborat într-un larg parteneriat, care va orienta dezvoltarea socio-economică a României în conformitate cu Politica de Coeziune a Uniunii Europene.

În accepțiunea politicii de coeziune, PND reprezintă un instrument de prioritizare a investițiilor publice pentru dezvoltare, orientat în principal asupra priorităților și obiectivelor compatibile cu domeniile de intervenție a Fondurilor Structurale și de Coeziune. În acest context, se impune sublinierea caracterului specific al PND 2007-2013, care nu substituie o Strategie Națională de Dezvoltare Durabilă și Economică, ci reprezintă una dintre componentele majore ale acesteia. PND 2007-2013 fundamentează, între altele, prioritățile și obiectivele strategice de dezvoltare durabile ce vor fi negociate cu Comisia Europeană în vederea finanțării din Fondurile Structurale și de Coeziune în perioada 2007-2013.

PND reprezintă documentul pe baza căruia vor fi elaborate Cadrul Strategic Național de Referință 2007- 2013 (CSNR), reprezentând strategia convenită cu Comisia Europeană pentru utilizarea instrumentelor structurale, precum și Programele Operaționale prin care se vor implementa aceste fonduri. În acest sens, redactarea PND s-a desfășurat în paralel cu cea a Programelor Operaționale pentru implementarea Fondurilor Structurale și de Coeziune, asigurându-se astfel coerența între aceste documente.

Elaborarea PND 2007-2013 s-a realizat conform prevederilor HG nr. 1115/2004 privind elaborarea în parteneriat a Planului Național de Dezvoltare, care stabilește principiile metodologice, cadrul de lucru inter–instituțional și mecanismele de consultare partenerială.

Strategia de dezvoltare a PND 2007-2013 este o reflectare a nevoilor de dezvoltare a României, în vederea reducerii cât mai rapide a decalajelor existente față de UE. Strategia PND 2007-2013 se axează atât pe orientările strategice comunitare privind coeziunea, cât și pe prioritățile Agendei Lisabona și obiectivele de la Göteborg, respectiv creșterea competitivității, ocuparea deplină și protecția durabilă a mediului, respectând inclusiv particularitățile dezvoltării durabile.

Programele operaționale sunt documente aprobate de Comisia Europeană care au ca obiectiv implementarea priorităților sectoriale și/sau regionale cuprinse în Planul Național de Dezvoltare care sunt aprobate spre finanțare prin Cadrul de Sprijin Comunitar.

1. Programul Operațional de Transport (POT)

Obiectivul general al POT este promovarea unui sistem de transport în România, care să faciliteze circulația rapidă și eficientă, în condiții de siguranță și la standarde europene, a persoanelor și bunurilor, la nivel național și internațional.

2. Programul Operațional de Mediu

Obiectivul global al Programului Operațional pentru Mediu este de a îmbunătăți standardele de viață și calitatea mediului punându-se accent în special pe respectarea acquis-ului comunitar privind mediul, POS Mediu urmărește reducerea decalajului dintre Uniunea Europeană și România în ceea ce privește respectarea standardelor de mediu, luând în considerare două scopuri pe termen lung:

Asigurarea accesului general la utilitățile publice de bază;

Îmbunătățirea calității mediului.

3. Programul Operațional Creșterea Competitivității Economice

Obiectivul general al Programului Operațional Sectorial „Creșterea Competitivității economice” (POS CCE) este de a îmbunătății productivitatea companiilor românești și de a reducere decalajul față de nivelul mediu al productivității ân UE. Ținta este o creștere anuală medie a PIB pe persoană angajată de aproximativ 5,5%. În acest fel, se preconiza ca până la finele implementării programului, România va putea atinge 55% din productivitatea medie UE.

4. Programul Operațional Regional

Scopul POR este de a accelera creșterea economică a Regiunilor rămase în urmă. Obiectivul poate fi atins doar printr-o coordonare strânsă cu acțiunile prevăzute pentru celelalte programe operaționale. POR va acorda prioritate regiunilor rămase în urmă, folosind resurse regionale și locale. Principalul mijloc de sprijinire a Regiunilor este finanțarea diferențiată, asfel încât Regiunile rămase în urmă să primească proporțional mai multe fonduri decât cele dezvoltate.

5. Programul Operațional Dezvoltarea Resurselor Umane

Obiectivele strategice ale POS DRU sprijină îndeplinirea obiectivelor comune la nivel European, în ceea ce privește participarea sporită pe piața muncii a unei forțe de muncă înalt calificate și adaptabile, îmbunătățirea sistemului educațional și creșterea adaptabilității acestuia la cererea pieței muncii, promovarea educației pe tot parcursul vieții, creșterea adapabilității angajaților și a întreprinderilor, asigurarea calificărilor și cunoștințelor necesare integrării și mobilității pe piața muncii și facilitarea dezvoltării economice. PO urmărește promovarea și dezvoltarea tuturor formelor de economie socială ca și modalitate de asigurare a incluziunii sociale a personalelor care aparțin grupurilor vulnerabile, minorităților etnice sau populației Rroma.

6. Programul Operațional pentru dezvoltarea capacității administrative

Obiectivul specific al acestui Program Operațional este acela de a contribui la îmbunătățirea performanței administrației publice din anumite sectoare care au un impact direct asupra coeziunii economice și sociale din România. Scopul programului operațional este de a îmbunătăți funcțiile de management în administrația publică.

7. Programul Operațional pentru Asistență Tehnică

Obiectivul Programului operațional pentru asistență tehnică la nivel național este de a asigura sprijin pentru coordonarea și implementarea instrumentelor structurale în România.

  Hotărârea de Guvern nr. 457/2008 reglementează cadrul instituțional, de coordonare și de gestionare a instrumentelor structurale (această hotărâre a abrogat HG 497/2004, republicată). Programele operaționale se implementează printr-un cadru instituțional specific, care cuprinde:

Autoritati de Management

Organisme Intermediare (care, dupa caz, implementeaza Programe Operationale Sectoriale – POS) și

Autoritate de Plata.

Tabelul alăturat conține lista Programelor Operaționale, Autoritățle de Management, precum și fondul alocat pentru PO respectiv.

Atunci când conceptul de dezvoltare durabilă este raportat la contextul politicii de dezvoltare regională în România se impun două precizări.

În primul rând, și cel puțin în această lucrare, se face referire exclusiv la programele și proiectele finanțate de Uniunea Europeană prin intermediul fondurilor structurale și de coeziune așa cum au fost acestea prezentate anterior.

În al doilea rând, cerința de dezvoltare durabilă trebuie urmărite pe două nivele separate:

1) Cu toate că principiul dezvoltării durabile orienteză întreaga dezvoltare regională a Uniunii Europene, există totuși Programe Operaționale care au axe strategice care vizează expres dezvoltarea durabilă, având acest concept chiar în titlu sau altele care, fără a folosi în mod explicit termenul, propun obiective subsumate de obicei dezvoltării durabile, cum ar fi, spre exemplu:

a. Programul Operațional Regional – POR.

Axa Prioritară 1: Sprijinirea dezvoltării durabile a orașelor – poli urbani de creștere

Axa Prioritara 5: Dezvoltarea durabilă și promovarea turismului

b. Programul Operațional Sectorial Creșterea Competitivității Economice – POS CCE

Axa prioritară 1 – Un sistem inovativ si eco-eficient de productie

Axa prioritară 4 – Cresterea eficienței energetice și a siguranței în aprovizionare, în contextul combaterii schimbărilor climatice.

c. Programul Operațional Sectorial pentru Dezvoltarea Resursei Umane – POS DRU

Axa prioritară 6 – Promovarea incluziunii sociale.

2) Toate proiectele finanțate din fonduri europene conțin ca o cerință de eligibilitate includerea pe parcursul ciclului de viață al proiectului al unor elemente subsumate dezvoltării durabile. Aceste elemente nu se referă neapărat la sopul general ci la modul în care sunt derulate activitățile cuprinse în proiect.

Exemple edificatoare în acest sens sunt cerințele ce vizează chiar dezvoltarea durabilă cuprinse în ghidurile solicitantului pe PODCA, care stipulează următoarele:

Proiectele care integrează dezvoltarea durabilă din stadii timpurii de viață au valoare adăugată atât pentru organizațiile promotoare, cât și pentru grupurile țintă vizate și pot deveni exemple de bună practică în domeniu. Importanța acestei teme trebuie să fie recunoscută în dezvoltarea proiectelor, în rândul factorilor de decizie și pe tot parcursul implementării proiectelor. Activitățile propuse prin cererile de finanțare depuse în cadrul cererilor de proiecte deschise de AM PODCA vor urmări respectarea principiilor dezvoltării durabile pe parcursul tuturor etapelor de implementare, prin măsuri care să permită disocierea creșterii economice de impactul negativ asupra mediului. În dezvoltarea proiectelor trebuie abordate toate cele trei dimensiuni ale conceptului dezvoltării durabile și anume dimensiunea ecologică, economică și socială. Dimensiunea ecologică privește consumul și producția durabile, conservarea și managementul resurselor naturale, schimbările climatice și energia curată. Dimensiunea economică se referă la dezvoltarea socio-economică (prosperitate economică) și transportul durabil, iar dimensiunea socială vizează incluziunea socială, schimbările demografice și sănătatea publică. Se așteaptă ca în urma implementării proiectelor efectele ecologice, economice și sociale ale activităților desfășurate cu sprijin financiar comunitar să fie sesizabile/vizibile. Un aspect obligatoriu este includerea în cadrul proiectului, în funcție de specificul acestuia, a unui modul/curs/seminar sau a unei conferințe, care să urmărească conștientizarea importanței conceptului de dezvoltare durabilă.

La nivel general, pentru a vedea modul în care dezvoltarea durabilă în România a avut un impact sau nu, este necesară studierea stadiul absorbției fondurilor structurale și de coeziune pe fiecare Program Operațional. Ultima raportare la momentul elaborării acestei lucrări este la 31 mai 2015.

Din ultima raportare transmisă de către Ministerul Fondurilor Europene, se poate observa că absorția fondurilor externe nerambursabile (raportată până la 31.05.2015) este situată la o valoare de 54.42%, asta în condițiile în care toate proiectele finanțate din instrumente structurale trebuie finalizate până la 31.122015. Absorția este însă neuniformă. Unele programe au performat mai mult decât altele. Se pot remarca astfel: Programul Operațional Dezvoltarea Capacității Administrative, Programul Operațional Regional și Programul Operațional Asistență Tehnică. Cu toate că POR are o alocare considerabil mai mare decât PO DCA sau PO AT, a reușit să contracteze un număr de 4.703 proiecte și să transmită declarații de cheltuieli la CE în valoare de 2.498 mil. Euro. Pe de altă parte, Programul Operațional Sectorial Creșterea Competitivității Economice este campion la contractare, semnând nu mai puțin de 5.620 de contracte, dar trimițând la CE declarații de cheltuieli care însumează 1.475 mil. Euro.

Pe de altă parte, studiile de evaluare ce privesc Programul Operațional Regional arată că Regio 2007 – 2013 are un impact pozitiv pentru beneficiarii care au apelat la finanțare, dublat de un efect de propagare în întreaga comunitate

Cum Programul Operațional Regional 2007-2013 – se apropie de final – ultimele proiecte aflate în implementare trebuie finalizate până cel târziu 31 decembrie 2015, în această etapă Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice (MDRAP) urmărește, prin Autoritatea de Management a programului (AMPOR), să măsoare impactul programului asupra dezvoltării regionale în România. În acest scop, AMPOR a contractat realizarea unor studii de evaluare a efectelor programului în care a fost folosită metoda contrafactuală.

Astfel, rezultatele arată faptul că Programul Operațional Regional 2007-2013 a contribuit într-o măsură semnificativă la creșterea calității vieții în orașele care au beneficiat de fonduri prin acest program, iar centrele urbane au devenit mai atractive pentru persoanele active și pentru mediul de afaceri. În domeniul turism, fondurile Regio 2007-2013 au contribuit la creșterea spațiilor de cazare, a numărului de turiști, a gradului de ocupare și a cifrei de afaceri – în unitățile beneficiare față de unitățile care nu au implementat proiecte Regio.

a. Evaluarea de impact a Domeniului Major de Intervenție 1.1. – Poli de dezvoltare urbană:

DMI 1.1. a avut ca obiectiv creșterea calității vieții și crearea de noi locuri de muncă în orașe, prin reabilitarea infrastructurii urbane și îmbunătățirea serviciilor urbane, inclusiv a serviciilor sociale, precum și prin dezvoltarea structurilor de sprijinire a afacerilor și a antreprenoriatului. Au putut solicita finanțare autoritățile administrației publice locale, asociațiile de dezvoltare comunitară care cuprind un oraș/municipiu centru urban, pol de creștere, respectiv pol de dezvoltare urbană sau parteneriate între unități administrativeteritoriale din mediul urban.

Până în decembrie 2013 au fost semnate 493 contracte de finanțare, cu o valoare de 2,0 miliarde de euro, din care contribuția comunitară a fost de 1,26 miliarde euro (gradul de contractare a fost de 117%). 115 proiecte dintre acestea, erau finalizate, cu o valoare totală eligibilă de 183,9 milioane euro, din care valoarea FEDR a fost de 104,0 milioane euro (9,6% din alocarea FEDR).

Principalele concluzii ale analizei au arătat faptul că măsurile finanțate prin DMI 1.1. au avut un impact pozitiv asupra dezvoltării urbane, contribuind semnificativ la creșterea valorilor indicatorilor care măsoară calitatea vieții:

1. În orașele participante la program, a crescut calitatea vieții și au fost create noi locuri de muncă: la începutul perioadei de finanțare (2007-2008), conectivitatea populației la nivel urban era unul dintre principalele obstacole în calea dezvoltării și creșterii economice. Investițiile în infrastructura de conectivitate au avut un efect net pozitiv asupra dezvoltării economice și sociale: indicele calculat de calitate a vieții pentru centrele urbane care au participat la program este cu12,7% mai mare față de cel calculat în orașele care nu au beneficiat de intervenție. În același timp, în implementarea proiectelor de infrastructură s-au constatat valori mai mari ale indicatorilor care descriu calitatea vieții față de orașele nonbeneficiare, astfel, numărul mediu al persoanelor angajate este mai mare cu 8,31%, iar rata șomajului este mai mică cu 0,89%, comparativ cu orașele non-beneficiare.

2. Centrele urbane care au derulat proiecte Regio au devenit mai atractive și au atras mai mulți imigranți decât cele care nu au participat la program: rata născuților vii este mai mare cu 5,5% iar rata migrației s-a dublat, ajungând la120,72%. Contribuția pozitivă a programului la lansarea și promovarea unei abordări integrate și colaborative a fost sprijinită de procesele de participare și consultare care au implicat cetățenii, asociațiile de interese, ONG-urile, actorii economici și universitățile. Analiza calitativă arată că multe dintre aceste proiecte nu ar fi putut fi realizate fără acoperirea mare a resurselor financiare puse la dispoziție de către DMI 1.1. Mai mult decât atât, și în cazurile în care proiectele ar fi fost finanțate din alte surse, respectiv bugetele locale, DMI 1.1 a făcut posibilă reducerea perioadei de timp necesare pentru a finaliza proiectele de dezvoltare locală.

b. Evaluarea de impact a Domeniului Major de Intervenție 5.2 – Crearea, dezvoltarea, modernizarea infrastructurii de turism pentru valorificarea resurselor naturale și creșterea calității serviciilor turistice:

Acest domeniu de intervenție a urmărit:

– să valorifice resursele naturale în scop turistic;

– să diversifice serviciile turistice;

– să creeze/extindă structuri de agrement turistic.

Astfel, POR a finanțat obiectivele cu potențial turistic care sunt localizate în: I) localitățile din mediul urban; II) localitățile din mediul rural în care sunt implementate proiecte cu o valoare mai mare de 6.400.000 lei; III) stațiunile turistice balneare, climatice și balneo-climatice (indiferent dacă sunt localizate în mediul rural sau urban).

Pentru atingerea acestor 3 obiective, o paletă largă de operațiuni au fost considerate eligibile:

Amenajarea obiectivelor turistice naturale cu potențial turistic (canioane, chei, peșteri, lacuri glaciare etc.);

Valorificarea potențialului turistic montan prin construirea infrastructurii necesare, respectiv reabilitarea și amenajarea căilor de acces către principalele obiective turistice naturale, refugii alpine, marcarea traseelor turistice, panouri informative, platforme de campare, posturi Salvamont;

Dezvoltarea turismului balnear – îmbunătățirea, modernizarea și dotarea bazelor de tratament, inclusiv a salinelor terapeutice, dezvoltarea rețelelor de captare și transport a izvoarelor minerale și saline etc.;

Crearea, reabilitarea și extinderea infrastructurii de agrement, inclusiv a utilităților aferente (exemplu, piscine, terenuri de mini-golf, tenis, paint-ball, turism feroviar pe linie ferată îngustă, în zonele de deal și de munte etc.).

Perioada analizată a fost între 1 ianuarie 2017 – 31 decembrie 2014, astfel încât un număr de 43 proiecte au fost supuse analizei ca urmare a finalizării acestora până la data de 31 decembrie 2013. Contribuția din Fondul European de Dezvoltare Regională – FEDR: 68,5 de milioane de euro.

Principalele concluzii ale analizei:

l. Creșterea numărului camerelor și locurilor de cazare nou create: DMI 5.2 are un efect net pozitiv echivalent cu +28,25 camere nou create/beneficiar IMM și cu +50,42 locuri de cazare nou-create per beneficiar IMM, prin comparație cu unități din turism similare care nu au beneficiat de intervenția DMI 5.2.

2. Creșterea numărului de „sosiri în unitatea de cazare” și de „înnoptări în unitatea de cazare”: Beneficiarii privați ai DMI 5.2 al POR au înregistrat în 2013, față de 2009, creșteri de 2-3 ori ale numărului de „sosiri în unitatea de cazare” și de „înnoptări în unitatea de cazare”.

3. Gradul de ocupare a infrastructurilor finanțate prin POR a crescut, ca medie, de la 37,44% la 45,63%, peste valorile înregistrate la nivel național, de aproximativ 25%.

4. Creșterea numărului de angajați/beneficiar IMM: DMI 5.2 are un efect net pozitiv de +12,40 angajați/ beneficiar IMM, față de grupul de non-beneficiari.

5. Creșterea cifrei de afaceri a beneficiarilor intervenției POR: creșterea cifrei de afaceri, inclusiv din turism, a fost superioară celei înregistrate de unitățile similare care nu au beneficiat de finanțare POR, și a fost echivalentă cu +1.122.536 lei/beneficiar IMM pentru cifra de afaceri totală și, respectiv, +933.995 lei/beneficiar IMM pentru cifra de afaceri din turism;

6. Proiectele implementate în cadrul DMI 5.2 al POR au un impact asupra dezvoltării socio-economice, mai puternic la nivel local și zonal, prin locurile de muncă create și taxele și impozitele virate la bugetul local, dar și prin stimularea altor investiții și a afacerilor conexe

7. Proiectele mai eficace fac parte din categoria celor implementate de beneficiari din orașele mari și din stațiuni turistice de interes național și local. Proiectele care au aplicat un concept „integrat” (în sensul modernizării și extinderii infrastructurii existente și diversificării produsului turistic prin dezvoltarea unei infrastructurii de agrement sau adăugarea unei astfel de infrastructuri sau a unei capacități de cazare deja existente) au un impact superior prin comparație cu investițiile realizate doar în infrastructura de cazare.