Dezvoltarea Durabilă în România
CUPRINS
Introducere……………………………………………………………………………2
CAPITOLUL I – Noțiuni de bază în legătură cu dezvoltarea durabilă………………3
CAPITOLUL II – Dezvoltarea durabilă în România……………………………………..12
2.1. Provocări ale dezvoltării durabile……………………………………………………………….12
2.2. Dezvoltarea durabilă economică în România……………………………………………….20
2.3. Orizonturi ale României în 2020 și 2030……………………………………………………..32
CAPITOLUL III – Studiu de caz – Strategia de dezvoltare durabilă a Municipiului Râmnicu Vâlcea………………………………….…………………………….41
3.1 Aspecte economice și ecologice în Râmnicu Vâlcea………………………..……41
3.2 Strategia de dezvoltare durabilă a mediului urban din Râmnicu Vâlcea………….49
CONCLUZII ȘI PROPUNERI………………………………………………………………..54
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………..55
INTRODUCERE
Orice comunitate urbană modernă trebuie să asimileze și să promoveze o viziune strategică în ceea ce privește dezvoltarea sa viitoare. Lipsa unei asemenea viziuni duce la o activitate administrativă haotică, în cadrul căreia se pot rata oportunități și se consumă irațional resurse prețioase.
Ținând cont că un mediu sănătos este esențial pentru asigurarea prosperității și calității vieții și de realitatea că daunele și costurile produse de poluare și schimbări climatice sunt considerabile, Râmnicu Vâlcea, promovează conceptul de decuplare a impactului și degradării mediului de creșterea economică, prin promovarea ecoeficienței și prin interpretarea standardelor ridicate de protecția mediului ca o provocare spre inovație, crearea de noi piețe și oportunități de afaceri.
Râmnicu Vâlcea dispune, pe lângă capitalul economic și de un capital natural și cultural deosebit de valoros în context național și european, care este relativ bine conservat, neexistând intervenții umane majore. Ecoturismul, turismul în natura și turismul rural sunt alternative de dezvoltare a turismului de masă sau a turismului de tip case de vacanță, aducând pe lângă conservarea capitalului natural și cultural și resurse financiare mai mari și pe teremen mai lung.
Prezenta lucrare își propune să prezinte și să analizeze aspectele economice și ecologice ce caracterizează orașul Rm. Vâlcea, precum și riscurile la care este supus acesta din cauza presiunii umane. Necesitatea unei asemenea abordări este primordială, deoarece trebuie indentificate corect problemele înainte de a căuta soluții eficiente. Deasemenea, vor fi prezentate strategiile și planurile locale de acțiune, precum și obiectivele pe termen mediu și lung elaborate pentru dezvoltarea urbană durabilă a orașului.
Se va avea în vedere în primul rând prevenirea posibilelor amenințări, și apoi tratarea problemelor existente. Se aplică conceptul “este mai important să previi decât să tratezi”. Astfel, această lucrare își propune să devină suportul necesar pentru identificarea unor soluții viabile și eficiente în ceea ce privește dezvoltarea urbană durabilă a orașului Rm. Vâlcea.
CAPITOLUL 1
Noțiuni de bază privind dezvoltarea durabilă
Pentru prima oara evocat in 1987 avand prilejul reuniunii comisiei mondiale pentru medii si dezvoltare , dezvoltarea durabila prin conceptul ei are numerosi sustinatori : organizme internationale si suprationale, puteri publice, societate civila etc.
Acest vast concept isi propune rezolvarea nevoilor fara a compromite supravietuirea generatiilor urmatoare. Ea are legatura cu economia precum si cu administratia publica si privata, pe langa acestea mai are legatura si cu protectia mediului inconjurator, sanatatea, educatia, dezvoltarea internationala, agricultura si turismul.
Actorii de pe scena politică, economică și socială trebuie să ia în considerare dezvoltarea durabilă în cadrul strategiilor lor. Gestionarea riscurilor care planează asupra mediului înconjurător, consultanță în domeniul ecologic, cod etic și deontologie, audit social sau ecologic și evaluare, comunicare financiară, guvernare, consultanță pentru o strategie durabilă… Profesioniștii în domeniu se înmulțesc și se specializează, oferta de formare în domeniu crește de la an la an și se diversifică. Profesioniștii în domeniu se găsesc în marile întreprinderi, la baza creării de noi întreprinderi, în cabinetele de consultanță, societățile de evaluare, bănci, ONG-uri, organizații internaționale, naționale și regionale.
Profesioniștii din domeniul dezvoltării durabile efectuează, în primul rând, o muncă de prospectare pe termen lung. Pentru a face acest lucru, înainte de a începe studiile în acest domeniu, studentul trebuie să dețină deja cunoștințe de economie, administrație, drept, inginerie, amenajare a teritoriului… De aceea, formările în dezvoltare durabilă sunt destinate persoanelor care au obținut deja o diplomă de formare inițială în domenii tradiționale și, mai ales, celor care se situează la nivelul de masterand (bac+4/5) și peste acest nivel.
Conceptul de Dezvoltare Durabilă reprezintă o nouă paradigmă a Dezvoltării, concept promovat în cadrul Conferinței Mondiale pentru Dezvoltare Durabilă organizată de Națiunile Unite la Rio de Janeiro în 1992 și reiterat cu mai mare forță la Johanesburg după 10 ani. Conceptul marchează o schimbare majoră în abordarea problemelor dezvoltării umanității prin opțiunile de asigurare a unui echilibru dinamic între componentele capitalului natural și sistemele socio-economice.
“Dezvoltarea durabilă răspunde necesităților generațiilor actuale fără a compromite abilitatea generațiilor viitoare de a răspunde propriilor necesități" (Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare). Astfel, dezvoltarea poate genera prosperitate, dacă se regenerează resursele și se protejează mediul.
Dezvoltarea durabilă a comunităților locale reprezintă o provocare și o prioritate în același timp. O provocare, pentru că o comunitate trebuie să fie receptivă la transformările și schimbările externe și interne care o pot afecta, adaptându-se acestor schimbări prin acțiuni și inițiative strategice locale. O prioritate, pentru că modul în care se dezvoltă localitatea îi afectează prezentul și șansele de viitor.
Dezvoltarea durabilă înseamnă "A gândi global și a acționa local". Strategiile de dezvoltare durabilă evidențiază interdependența între local și global, între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare, accentuând necesitatea cooperării în cadrul și între sectoarele economic, social și de mediu. Dezvoltarea durabilă a comunităților are ca obiective majore protejarea mediului, eradicarea sărăciei, îmbunătațirea calității vieții, dezvoltarea și menținerea unei economii locale viabile și eficiente. O comunitate durabilă apreciază și promovează ecosistemele sănătoase, utilizează eficient resursele, dezvoltă și asigură o economie locală viabilă.
Comunitatea durabilă are o viziune asupra dezvoltării susținută și promovată de toate sectoarele comunității, asociațiile civice, autoritățile locale, organizațiile religioase, tineri etc.
Politica actuală a Uniunii Europene este concentrată pe dezvoltarea durabilă a societății din toate punctele de vedere. Pentru aceasta ea pune la dispoziția statelor membre diverse instrumente financiare menite a-și rezolva problemele economice și sociale.
Pentru a atrage aceste fonduri în vederea finanțării de proiecte de dezvoltare locală, este absolut necesară definirea strategiei de dezvoltare a fiecărei regiuni din România. Respectând principiul subsidiarității, strategiile de dezvoltare locală trebuie să țină cont de strategiile județene, regionale și în final de Planul de Dezvoltare Național, astfel încât obiectivele prevăzute să nu între în contradicție la nici un nivel asigurând sinergie și complementaritate.
Conceptul de dezvoltare durabilă (sustenabilă) s-a cristalizat în timp, pe parcursul mai multor decenii, în cadrul unor dezbateri științifice aprofundate pe plan internațional și a căpătat valențe politice precise în contextul globalizării.
În istoria recentă, primă semnalare a faptului că evoluțiile economice și sociale ale statelor lumii și ale omenirii în ansamblu nu mai pot fi separate de consecințele activității umane asupra cadrului natural s-a făcut în raportul din 1972 al Clubului de la Roma intitulat Limitele creșterii (Raportul Meadows). Documentul sintetiza datele privind evoluția a cinci parametri (creșterea populației, impactul industrializării, efectele poluării, producția de alimente și tendințele de epuizare a resurselor naturale), sugerând concluzia că modelul de dezvoltare practicat în acea perioadă nu poate fi susținut pe termen lung.
Problematica raporturilor dintre om și mediul natural a intrat în preocupările comunității internaționale începând cu prima Conferință a ONU asupra Mediului (Stockholm, 1972) și s-a concretizat în lucrările Comisiei Mondiale pentru Mediu și Dezvoltare, instituite în 1985. Raportul acestei Comisii, prezentat în 1987 de G. H. Bruntdland și intitulat Viitorul nostru comun a oferit prima definiție acceptată a dezvoltării durabile ca fiind „o dezvoltare care satisface nevoile generației actuale fără a compromite șansele viitoarelor generații de a-și satisface propriile nevoi". Conceptul de dezvoltare durabilă reprezintă rezultatul unei abordări integrate a factorilor politici și decizionali, în care protecția mediului și creșterea economică pe termen lung sunt considerate complementare și reciproc dependente.
De la acest punct, problemele complexe ale dezvoltării durabile au căpătat o dimensiune politică globală, fiind abordate la cel mai înalt nivel la Conferința Mondială pentru Mediu și Dezvoltare Durabilă de la Rio de Janeiro (1992), la Sesiunea Specială a Adunării Generale ONU și adoptarea Obiectivelor Mileniului (2000) și la Conferința Mondială pentru Dezvoltare Durabilă de la Johannesburg (2002). S-au conturat, astfel, programe concrete de acțiune la nivel global și local (Agenda 21 Locală) conform dictonului „să gândim global și să acționăm local".
În cadrul acestui proces au fost adoptate o seamă de convenții internaționale care stabilesc obligații precise din partea statelor și termene stricte de implementare privind schimbările climatice, conservarea biodiversității, protejarea fondului forestier și zonelor umede, limitarea folosirii anumitor produse chimice, accesul la informații privind starea mediului și altele, care conturează un spațiu juridic internațional pentru aplicarea în practică a preceptelor dezvoltării durabile.
Se recunoaște, astfel, că Terra are o capacitate limitată de a satisface cererea crescândă de resurse naturale din partea sistemului socio-economic și de a absorbi efectele distructive ale folosirii lor. Schimbările climatice, fenomenele de eroziune și deșertificare, poluarea solului, apei și aerului, reducerea suprafeței sistemelor forestiere tropicale și a zonelor umede, dispariția sau periclitarea existenței unui număr mare de specii de plante și animale terestre sau acvatice, epuizarea accelerată a resurselor naturale neregenerabile au început să aibă efecte negative, măsurabile, asupra dezvoltării socio-economice și calității vieții oamenilor în zone vaste ale planetei.
Sustenabilitatea ori dezvoltarea durabilă este un obiectiv central al politicii Uniunii Europene. Prin integrarea în Uniunea Europeană, România adoptă automat acest obiectiv. Aceasta nu înseamnă că Uniunea Europeană ne furnizează și un ‚pilot automat pentru dezvoltarea durabilă’. Guvernul României, prin resursele uriașe pe care le gestionează, este singurul centru național credibil al managementului dezvoltării durabile a României. Dar misiunea în dezvoltarea durabilă poate fi susținută cu instrumente conceptuale adecvate și existente la stadiul dell’arte (‚state of the art’, în limba engleză), ctive ale folosirii lor. Schimbările climatice, fenomenele de eroziune și deșertificare, poluarea solului, apei și aerului, reducerea suprafeței sistemelor forestiere tropicale și a zonelor umede, dispariția sau periclitarea existenței unui număr mare de specii de plante și animale terestre sau acvatice, epuizarea accelerată a resurselor naturale neregenerabile au început să aibă efecte negative, măsurabile, asupra dezvoltării socio-economice și calității vieții oamenilor în zone vaste ale planetei.
Sustenabilitatea ori dezvoltarea durabilă este un obiectiv central al politicii Uniunii Europene. Prin integrarea în Uniunea Europeană, România adoptă automat acest obiectiv. Aceasta nu înseamnă că Uniunea Europeană ne furnizează și un ‚pilot automat pentru dezvoltarea durabilă’. Guvernul României, prin resursele uriașe pe care le gestionează, este singurul centru național credibil al managementului dezvoltării durabile a României. Dar misiunea în dezvoltarea durabilă poate fi susținută cu instrumente conceptuale adecvate și existente la stadiul dell’arte (‚state of the art’, în limba engleză), concepte care țin seama de realitate, concepte asimilate în acele universități care s -au transformat deja în veritabile comunități epistemice, asimilând paradigma raționalității instrumentale. În această paradigmă, instrumentele sunt mijloacele raționale folosite pentru atingerea unei ținte prestabilite. Aceste instrumente intelectuale sunt folosite în analizele, evaluările și interpretările pe care se sprijină deciziile politice în problematica dezvoltării economice cuplată cu salvgardarea calităților mediului înconjurător din țara noastră. Noile instrumente intelectuale pentru dezvoltarea durabilă la stadiul dell’arte constituie substanța discursivă a capitolelor Ecologiei Industriale.
A spune că dezvoltarea durabilă (sustenabilitatea) este identificabilă cu o preocupare exclusiv centrată pe starea mediului înconjurător, ori „prezervarea” mediului ambiant, înseamnă o simplificare excesivă și o sărăcire a conceptului ‚dezvoltării durabile’. În realitate, sustenabilitatea implică obligatoriu trei aspecte (numite și ‚principiile Brundtland’):
– o chestiune ambientală ;
– o chestiune economică ;
– o chestiune socială.
Raportul Brundtland definește "dezvoltarea durabilă drept dezvoltarea care împlinește necesitățile prezentului, fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a împlini propriile lor nevoi." Formularea exactă în limba engleză este : "Sustainable development îs development that meets the needs of the present without compromising the ability of future generations to meet their own needs." Să observăm că în acord cu economistul britanic John Maynard Keynes (1883–1946), întotdeauna ideile practice din economie și societate trebuie să se bazeze pe sprijinul intelectual al unui doctrinar ori al unui filosof. Definiția pentru dezvoltarea durabilă pe care o propune raportul comisiei Brundtland era inspirată, cel puțin în intenție, de principiul echității intergeneraționale, un principiu de justiție distributivă care a fost enunțat de filosoful american John Rawls (1921–2002). Dar, mai mult decât atât, comisia coordonată de Gro Harlem Brundtland a definit dezvoltarea durabilă drept o problemă cu obiective multiple, al cărei management cere să fie realizată o ‚performanță triplă’ (‚the triple bottom line’, spus pe englezește).
Din definiția dezvoltării durabile formulată prin Raportul Brundtland în 1987, reies următoarele aspecte:
a) introducerea sintagmei dezvoltare durabilă în vocabularul uzual al științei economice a reprezentat o necesitate obiectivă. Noțiunea a fost chemată și impusă să servească, pe plan teoretic, drept răspuns la criză economică și ecologică pe care o parcurge lumea la sfârșit de secol XX și început de nou mileniu.
b) la nivelul unanimității, în sondajul opiniei publice, se află ideea după care dezvoltarea durabilă are o puternică încărcătură morală. Se pleacă , aici, de la premisa realistă că, pe zestre pe care o moștenește, fiecare generație își construiește viitorul. Din acest punct de vedere, este de datoria generației actuale, că ea să ofere noilor și viitorilor veniți cel puțin aceleași șanse pe care ea le-a moștenit.
c) dezvoltarea durabilă va deveni tot mai mult o constantă a politicilor economice și sociale ale fiecărui stat.
d) dezvoltarea durabilă comportă un tratament diferit că nivel, mod de abordare și înțelegere, tehnologie, resurse la care se poate face apel și șanse de reușită. Altfel spus, căpăta sensuri și semnificații diferite în funcție de timp, spațiu, zonă geografică etc.
e) noțiunea de durabil trimite la durată, la un interval de timp îndelungat. Procesul trebuie convertit spre o dezvoltare umană durabilă, orientată prioritar spre calitatea vieții și a mediului.
Chiar dacă dezvoltarea durabilă este condusă după principiile Brundtland, trebuie să observăm că în primul rând provocarea ambientală este factorul ce focalizează modul de elaborare a strategiilor de astăzi în organizarea industrială. În cartea noastră propunem un proiect românesc de organizare a răspunsului la provocarea ambientală, un proiect de organizare a „parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă”, organizare facilitată de acele universități care s – au transformat deja în comunități epistemice pentru managementul proiectelor în Noua Economie.
Sub presiunea legilor și a reglementărilor naționale privind încărcările mediului înconjurător, a directivelor Uniunii Europene, a ratificării protocoalelor internaționale ambientale de parlamentele țărilor ai căror diplomați au negociat acele acorduri, ori pur și simplu în virtutea jocului competitiv impus de concurență, întreprinderile/organizațiile sunt obligate acum, în toate felurile descrise, să țină cont și de valorile ambientale atunci când își redactează planurile lor strategice.
O perspectivă nouă asupra relațiilor dintre mediul ambiant, om și industrie este adusă de Ecologia Industrială, despre care se poate aprecia, fără deriziune sau exagerare, că este știința dezvoltării durabile. În Ecologia Industrială se transgresează frontierele demersului tradițional al raționamentului efectuat judecând strict în termenii reducerii poluării la sursele punctuale (care pot fi modelate în spațiu ca un punct geometric), acționându-se deci numai la ‚capătul țevii’ (‚end of pipe’ acesta este chiar termenul consacrat în limba engleză) sau la „sursa de încărcare ambientală”, într-o abordare strict « ecologistă », indiferentă la costurile economice și condițiile sociale. Dezvoltarea durabilă ori ’sustenabilitatea’ cere și respectarea integrității ecologice a naturii și a biodiversității sale, alături de o considerare a eficienței economice, precum și de o măsurare a dimensiunii sociale ori a 'dimensiunii comunității' în dezvoltarea economiei.
Atunci când managerii organizațiilor economice antamează problema gestionării încărcărilor ambientale associate produselor/serviciilor pe care le furnizează pe piață, ei trebuie să ia în considerare abordarea pe ciclul de viață. Atenția nu trebuie focalizată doar asupra compoziției produsului, eventual și asupra fazei de procesare, ci pe întreaga viață fizică a produsului, din amonte în aval, adică de la extracția materiilor prime și până la finalul de viață al produsului. Abordarea pe ciclul de viață pentru managementul ambiental al produsului infuzează “responsabilitate ecologică” în economia de piață. Perspectiva pe ciclul de viață a lumii artefactelor industriale tinde să devină parte din cultura postmodernă. Reprezentarea ontologică asupra unui produs, din această perspectivă, poartă numele de Analiză pe ciclul de viață (ACV), fiind reprezentarea interacțiunii om – natură. Alegeri (‚Choices’) prin judecăți de valoare se fac în toate fazele executării corecte a unei Analize pe ciclul de viață. Pentru a nu construi o distopie, este necesar să existe compatibilitate între alegerile de valoare din toate fazele Analizei pe ciclul de viață. Această compatibilitate este asigurată prin folosirea perspectivelor arhetipale din Teoria Culturală.
Cunoașterea metodologiei ACV îngăduie achiziționarea unor competențe procedurale de tip 'know how' pentru dezvoltarea durabilă. Un produs industrial are asociat și impactul ambiental descris în studiul ACV al produsului (firește, în condițiile în care studiul nu a fost distorsionat prin malpraxis). Analiza pe ciclul de viață al produsului este instrumentală. Gândirea artefactelor industriale pe ciclul de viață a devenit parte a felului în care conceptualizăm chestiunile ambientale, și calea pe care abordăm gestionarea problemelor ambientale. Analiza pe ciclul de viață este parte dintr – un weltanschauung post-modern.
Analiza pe ciclul de viață este situată la intersecția celor trei tipuri de cunoaștere umană : teoretică, tehnico-productivă, și prudențială. Lectura “Raportului dezvoltării umanității” din anul 1997, –document oficial al Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), care-i clarificarea și continuarea temelor Agendei 21–, dezvăluie că o națiune devine bogată numai când stăpânește perfect cele trei tipuri de cunoaștere. Instrumentele de analiză ambientală care incorporează aspecte foarte distincte ale cunoașterii, așa cum este Analiza ciclului de viață al produselor, percepută de cercetătorii domeniului ca fiind "fascinantă și sofisticată", este instituționalizată în proiectul dezvoltării durabile. Strategia IPP adoptă această cultură organizațională în parcurile industriale.
La ora actuală, criză majoră este constituită de o deteriorare într-un proces continuu a stării sau « calității » mediului înconjurător. De exemplu, planificarea tradițională a dezvoltării parcurilor industriale implică alocarea unor largi parcele de teren ocupat inițial de ecosisteme, schimbarea destinației terenurilor și distrugerea ecosistemelor de pe acele terenuri, investiții publice pentru construirea și întreținerea unor infrastructuri costisitoare, înlocuirea sorburilor naturale de dioxid de carbon cu industrii care emit gaze cu efect de seră, deversări de lichide reziduale și mari cantități cumulate ale unor deșeuri solide eliminate de industrii, dar imposibil de reciclat, ignorarea agresivă de către investitori atotputernici sau doar « mafioți locali » a siturilor ambientale cu valoare recreațională și hedonică, perturbarea unor vaste arii de habitat.
Capitolele Ecologiei Industriale propun căi de rezolvare efective pentru stoparea acestei deteriorări, soluții ideologice primare, în sensul că sunt realmente niște idei eficiente, care pot să fie credibil înscrise pe o listă de alternative aflate dincolo de „globalizare”, pe care economistul Joseph Schumpeter (1883-1950), –care a predat la universitățile din Cernăuți și Harvard–, o numea "distrugere creativă". În principiu, alternativele la "distrugerea creativă" pot fi alese ca enunțuri decizionale cu valoare adăugată, într-o democrație participativă reală, unde există instituții normale (universități, academii etc) care pun asemenea liste cu variantele de soluții posibile la dispoziția oamenilor politici. Dar poate că în esența sa, ce nu aparține ‚mitului fatalist’ al relației om-natură, "Ecologia Industrială" este mai mult decât o simplă știință. Căci, prin principiul ei fundamental : „Din leagăn până la mormânt” („From the cradle to the grave”), adică din „baptisteriul” produselor industriilor (care nu mai sunt ‚produse industriale’ în sens clasic), și până la momentul lor „sepultural” –depozitul ambiental, groapa ecologică, incineratorul, sau buclele de reciclare totală din parcurile industriale cu tehnologie simbiotică–, "Ecologia Industrială" edifică o arhitectură ontologică a noilor artefacte – produse ce nu sunt detrimentale pentru om ori pentru ecosistemele planetei. Aceste reprezentări ale ’ontologiilor de artefacte’ din industrii și servicii pot furniza în ultimă instanță argumentele și vocabularul ideologic primar pentru construirea predicatelor necesare supraviețuirii noastre ca specie alături de alte specii existente pe un Pământ caracterizat, încă, printr-un anumit grad de biodiversitate pozitivă (pentru că există și o biodiversitate negativă, adică o lume populată cu HIV și Ebola). Deci în ideologia primară se cer șanse nu doar pentru om, ci și pentru biodiversitatea pozitivă a lumii. Iar într-o terminologie strict ecologică, se vorbește aici despre tranziția de la Capitalismul-r (malthusian), la Capitalismul-K (logistic). Parcurile industriale pentru dezvoltarea durabilă aparțin conceptual Capitalismului-K, și ele sunt o componentă importantă a strategiei dezvoltării în Noua Economie.
În general, 'parcurile industriale' reprezintă proiecte ale dezvoltării regionale realizate cu intenția atragerii de activități industriale ori servicii caracterizate printr-o valoare adăugată mare, și am folosit aici termenul cu semnificația lui riguroasă din economie. Ecologia Industrială aduce o dimensiune nouă în dezvoltarea industriilor și serviciilor, chiar când acestea adaugă valoare prin tehnologie : Fezabilitatea tehnică trebuie să posede și un Permis moral. Atunci când 'parcurile industriale' sunt organizate pe baza principiilor Ecologiei Industriale, ele se numesc fie 'parcuri industriale simbiotice', fie 'parcuri industriale ecologice' , fie 'parcuri eco- industriale', fie ’eco-parcuri’. Noi le denumim ‚parcuri industriale pentru dezvoltarea durabilă’.
După lansarea listei de condiționări pentru dezvoltarea durabilă, celebra Agenda 21, 'parcurile industriale' nu pot căpăta ființă concretă la ora actuală, într-o țară realmente democrată, decât prin alocarea terenurilor de către comunitățile locale, ori de către autoritățile regionale (județene, în condițiile României), respectândându-se prioritățile de pe o listă de ’teme ambientale’ prezente pe, –folosim mai întâi abrevierea frecvent întâlnită în documente electronice și pe hârtie consacrate dezvoltării durabile-, LA 21, acronimul expresiei ‚Local Agenda 21’, adică o 'Agenda 21 locală'. Se știe că taxonomia unei Agende 21 locale trebuie să fie organizată astfel încât să cuprindă și 'teme ambientale', ori subiectele de salvgardare ale teritoriului. Una dintre aceste 'teme ambientale' ce reflectă percepția societală despre „calitatea mediului ambient” se cheamă 'folosirea terenului'. Deci în mod automat, un 'parc industrial' care folosește corect, –din punctul de vedere al Ecologiei Industriale–, terenul pe care l-a primit este un 'parc industrial ecologic'.Punctul nostru de vedere nu este singular. Căci primul exemplu de ’simbioză industrială’ evidențiat în teren, aflat la Kalundborg, pe coasta marină daneză, este numit atât 'parc industrial', cât și 'parc eco-industrial'. Kalundborg mai este citat în studii semnate de autori foarte diferiți, ca exemplificare pentru conceptele : "simbioză industrială localizată", "coagulare industrială" (’industrial cluster’), "complex industrial echilibrat din punct de vedere ambiental", și "ecosistem industrial localizat", ori ‚pol de competență în Ecologia Industrială’.
Conceptul de dezvoltare durabilă are ca premisă constatarea că civilizația umană este un subsistem al ecosferei, dependent de fluxurile de materie și energie din cadrul acesteia, de stabilitatea și capacitatea ei de autoreglare. Politicile publice care se elaborează pe această bază, precum prezenta Strategie Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României, urmăresc restabilirea și menținerea unui echilibru rațional, pe termen lung, între dezvoltarea economică și integritatea mediului natural în forme înțelese și acceptate de societate.
Pentru România, ca stat membru al Uniunii Europene, dezvoltarea durabilă nu este una dintre opțiunile posibile, ci singura perspectivă rațională a devenirii naționale, având ca rezultat statornicirea unei noi paradigme de dezvoltare prin confluența factorilor economici, sociali și de mediu.
CAPITOLUL 2
Dezvoltarea durabilă în România
2.1. Provocări ale dezvoltării durabile
Ca orice proiect de anvergură, dezvoltarea durabilă presupune o evoluție procesuală realizabilă prin rezolvarea unor probleme. Unele sunt comune, aparțin procesului dezvoltării în general, altele sunt specifice. Cum dezvoltarea durabilă nu este decât o secvență a dezvoltării în general, vom încerca o succintă trecere în revistă a problemelor.
1 – Constrângerea demografică
Factorul populație și influența să asupra dezvoltării în general, a celei durabile, în special, pot fi analizate din multe puncte de vedere. Obiectivul preocupării noastre impune accentul asupra numărului, structurii și sănătății populației.
Structura populației nu pune mai puține probleme decât numărul ei.
Interesează aici, în primul rând, structura socio-profesională, gradul de instruire, calitatea populației. Dacă dezvoltarea durabilă este confruntată și are de rezolvat o problemă, aceasta se pune în următorii termeni: exact acolo unde creșterea economică trebuie să câștige, atât cantitativ cât și calitativ, adică în regiunile mai puțin dezvoltate, exact acolo nivelul de educație al populației suferă.
În al doilea rând, prezintă importanță, din punct de vedere al dezvoltării durabile, , repartiția populației în creștere pe cele 2 mari zone: urban și rural.
Se știe că o caracteristică a creșterii economice clasice a fost exodul masiv al populației de la sat spre oraș, exod care și-a avut logica lui, legată de împrejurări cum ar fi:
– accelerarea industrializării, cu toate avantajele ce decurg de aici pe linia locurilor de muncă, serviciilor ieftine, abundente și de calitate;
– defavorizarea zonelor rurale sub raportul investițiilor publice și private dar și în plan social, cultural, civic, de unde o forța și reacție de respingere a satului, asimilat cu mizeria și incultură.
Pentru oraș, suprapopularea a condus la apariția unor fenomene negative în planul:
– ocupării forței de muncă (șomaj masiv);
– locuințelor;
– serviciilor urbane;
– apariția unor periferii, insule ale mizeriei, sărăciei și promiscuității, contrastante sfidător cu centrele opulente;
– delicvența, violența, prostituție, droguri etc;
– dificultăților de aprovizionare cu alimente, energie, apă etc;
– dificultăților administrative.
Pentru satul depopulat, problemele nu au lipsit și nu lipsesc. Populația rămasă, trebuie să facă față unei sarcini colosale, de hrănire a întregii colectivității. Aceasta înseamnă o agricultură intensă, de mare randament, realizabilă prin mijloace cunoscute: mecanizare, chimizare, irigare etc. Agricultura intensivă angajează, la rândul ei, consumuri mari de energie, degradarea unor terenuri, epuizarea unor resurse, poluare cu insecticide, pesticide etc.
De aici și întrebările cărora dezvoltarea durabilă trebuie să dea răspuns: migrarea populației dinspre sat spre oraș poate continua? Dacă da, până când și în ce condiții?
Care sunt factorii implicați care influențează raportul optim populație urbană/populație rurală și unde se situează pragul critic al acestei proporții? Revoluția verde, industriile curate, programe de dezvoltare în care dimensiunea economică trebuie corelată cu cea socială, politică, culturală și, nu în ultimul rând ecologică, par a fi răspunsurile la această problemă.
Dezvoltarea durabilă este cea care face din calitatea vieții oamenilor obiectivul suprem. Nu se poate concepe și nu se poate vorbi despre calitatea vieții în afara sănătății. În procesul dezvoltării, sănătatea oamenilor apare în dublă ipostază: de condiție dar și de obiectiv al ei.
2 – Constrângerea tehnică
Întrebarea la care dezvoltarea durabilă trebuie, aici, să răspundă este următoarea: Care este nivelul maxim posibil al producției ce se poate realiza, în condițiile date ale progresului tehnic, fară a afecta echilibrul mediului?
Întrebarea este legitimă în condițiile în care știm că dezvoltarea implică creștere economică, deci, mărirea producției. Creșterea dimensiunilor producției, din păcate, creează poluare. Capacitatea de absorbție de către mediu a poluării este, pe de altă parte, limitată, de unde și preocuparea de a găsi o linie de echilibru între aceste mărimi.
Concluzia de maximă importanță pentru politica dezvoltării durabile este că:
1) nivelul maxim al producției ce se poate realiza fără modificarea calității mediului, se află în relație :
direct proporțională cu capacitatea de absorbție a mediului, a instalațiilor antipoluante de a reține emisiile poluante, capitalul investit în instalații antipoluante și volumul sau suprafața de dispersie a poluanților;
invers proporțională cu emisiile poluante care, la rândul lor, depind de nivelul producției și cel al consumului.
2) în regiunile dezvoltate, volumul mare al producției și consumului ca și capacitatea de absorbție a unui mediu deja poluat, pot coborî nivelul producției maxime ce se poate realiza cu menținerea echilibrului ecologic.
3) progresul tehnic este factorul cheie în menținerea unei rate acceptabile a dezvoltării economice cu menținerea calității mediului ambiant, ceea ce justifică importanța mare a investițiilor antipoluante în cadrul politicilor de dezvoltare care au în vedere menținerea și chiar refacerea mediului.
4) stabilirea punctului de echilibru este dependentă de factori importanți precum: structura economiei, a producției, vechimea capitalului productiv, gradul de poluare al mediului etc.
5) menținerea stării de echilibru și asigurarea unei producții maxime cu menținerea echilibrului ecologic, presupun intervenția autorităților publice prin politici de dezvoltare care să fie armonizate cu politicile de protecție a mediului.
3 – Echitate și compensare intra și inter- generații
Definiția dezvoltării durabile induce ideea ca realizarea ei devine fezabilă doar în condițiile în care între generații și în interiorul aceleeasi generații se manifestă un spirit asociativ, de toleranță, asociativitate și grijă reciprocă; unul în virturea căruia binele și bunăstarea unuia nu trebuie, în nici un fel, să afecteze fericire altuia.
4 – Economia mediului
Economia mediului reprezintă o provocare pentru teoria dezvoltării durabile în măsura în care ea încearcă, printre altele și tentativă de a umaniza și a ecologiza economia.
5 – Resursele Dezvoltării Durabile
Esența dezvoltării durabile a societății umane este dată de modul de gestionare, actuală și viitoare, a resurselor sale naturale, energetice, materiale și informaționale, în raport cu obiectivele creșterii economice și asigurarea unei calități din ce în ce mai bune a vieții și a mediului.
Dezvoltarea economică este realizată nu numai pentru satisfacerea nevoilor materiale de bază, ci și pentru a furniza resursele de îmbunătățire a calității vieții în direcții ca sănătatea, educația și un mediu bun. Multe forme de dezvoltare economică fac apel la mediu, în sensul că ele folosesc resursele naturale, energetice, materiale și informaționale și generează produse poluante și deteriorări ale mediului. Dar, în același timp există multe căi prin care anumite tipuri de activitate economică pot proteja sau îmbunătăți mediul înconjurător. Acestea includ măsurile de eficientizare a utilizării resurselor naturale, energiei, materialelor, informațiilor, tehnologii și tehnici îmbunătățite de management, o mai bună proiectare și marketing pentru produse, minimizarea deteriorărilor produse mediului (tehnologii nepoluante, tehnologii mici consumatoare de materiale și energie, tehnologii de valorificare a deșeurilor, biotehnologii etc.), practici agricole prietenoase pentru mediu, o mai bună utilizare a pământului și construcțiilor, eficiența îmbunătățită a transporturilor etc. Una din provocările majore ale dezvoltării durabile este de a găsi căi de încurajare a activităților economice prietenoase pentru mediul înconjurător și de a descuraja activitățile care provoacă deteriorări ale mediului (poluarea aerului, apelor și solului, respectiv subsolului).
În ceea ce privește resursele naturale și energetice, activitățile se desfășoară pe 2 direcții principale: utilizarea rațională a resurselor naturale prin tehnologii de prelucrare economică (reducerea și reciclarea deșeurilor), respectiv reducerea consumului și folosirea unor surse neconvenționale de energie. În prezent, aceentul se pune pe utilizarea rațională a resurselor naturale și energetice, devenit astfel un imperativ al prezentului. Alături de acestea, resursele materiale și informaționale completează ansamblul resurselor dezvoltării durabile.
6 – Principii și criterii ale dezvoltării durabile
Un principiu de sustenabilitate este un principiu avut în vedere la fundamentarea managementului strategic și integrat al dezvoltării durabile.
Un criteriu de sustenabilitate presupune că, la nivel minim, generațiile viitoare ar putea să trăiască mai rău decât generațiile actuale. Criteriul sustenabilității cere îndeplinirea condițiilor necesare pentru un acces egal la baza de resurse de către fiecare dintre generațiile viitoare.
Criteriile fundamentale ale dezvoltării durabile, stabilite de Comisia Comunității Europene încă din anul 1993, sunt următoarele ;
– menținerea în totalitate a calității vieții:
– menținerea unui acees continuu la resursele naturale;
– evitarea deteriorărilor permanente asupra mediului înconjurător;
Managementul strategic al dezvoltării durabile presupune, pe lângă stabilirea unor obiective pe termen lung (15-20 ani), compatibilizate cu cele pe termen scurt și mediu, și aplicarea unui set de principii și criterii validate eficient pe plan internațional
– Managementul integrat este principiul care presupune abordarea în maniera unitară a proceselor de producție, procesare, transport, distribuție, utilizare și depozitare, ținând seama de ciclul de viață al produselor și tahnologiilor, implicarea stakeholderilor și coordonarea interinstituțională ;
– Echitatea intergenerationala, este o cerință potrivit căreia generația prezentă are dreptul de a folosi și beneficia de resursele pământului, cu obligația de a ține seama de impactul pe termen lung al activității acesteia și de a susține baza de resurse și mediul global și în beneficiul generațiilor viitoare;
– Precauția reprezintă instrumentul decizional prin care se întreprind acțiuni de răspundere (contracarare) la amenințările legate de pagubele serioase și ireversibile cauzate sănătății umane și/sau mediului, atunci când nu dispunem de o informație științifică necesară;
– Abordarea ciclului de viață al bunurilor, serviciilor și tehnologiilor evaluează consecințele asupra mediului generate de efectele economice legate de diferitele stadii ale prelucrării și valorificării produselor de piață.
– Prevenția presupune stabilizarea prejudiciilor aduse sănătății umane și a capitalului natural de fenomenele și procesele economice care ar putea fi prevenite prin investiții și costuri de modernizare, reparații, tratare sau compensare; este cunoscut ca prevenirea unor prejudicii este cu mult mai eficientă decât înlăturarea consecințelor după ce acestea s-au produs;
– Substituția presupune înlocuirea unor produse și servicii ineficiente, mari consumatoare de resurse de mediu cu altele mai eficiente și cu impact ecologic mai redus și mai puțin dăunătoare;
– Principiul “poluatorul plătește” sau al internalizarii costurilor marginale externe (externalitatilor negative) stabilește folosirea mecanismelor de piață pentru ca poluatorii să suporte în totalitate costurile sociale și de mediu ale activității lor și că aceste costuri să fie reflectate în prețurile și tarifele bunurilor și serviciilor;
– Internalizarea externalitatilor pozitive (beneficiilor marginale externe) vizează folosirea unui sistem de subvenții corective, stimulente pentru activitățile care beneficii marginale la părțile terțe fără ca acestea să plătească ( cercetare-dezvoltare, protecția mediului, educație, dezvoltare regională, întreprinderi mici și mijlocii etc);
– Participarea publică presupune accesul nerestricționat la informația privind mediul și resursele sale, dreptul publicului de a lua decizii în domeniul mediului și a resurselor sale și de a lua în considerare consecințele acestora, dreptul de acunoaste din timp posibilele riscuri de mediu și asupra resurselor;
– Principiul bunei guvernări prevede ca autoritățile și instituțiile statului să-și desfășoare activitatea transparent, eficient și onest, în condițiile prevederii și penalizării poluării și ale promovării protecției mediului;
– Parteneriatele public-privat și privat-public se bazează pe cooperarea directă, inter și intrainstitutionala, între părțile interesate (stakeholders) reprezentate de autoritățile și instituțiile publice, ONG, grupuri și firme industriale, rețele și oameni de afaceri, care împreună pot obține o valoare adăugată superioară pentru sustenabilitatea creșterii economice la niveluri macro și microeconomic ;
– Cooperarea între state include responsabilități comune, dar diferențiate, în funcție de nivelul de dezvoltare al țărilor; se pot aplica o serie de abordări diferențiate în ceea ce privește obligațiile economico-financiare pentru protecția mediului la nivel local, regional și internațional, țările dezvoltate recunoscând faptul că le revine o responsabilitate mai mare, inclusiv în ceea ce privește acordarea de asistență țărilor în curs de dezvoltare sau cu economie de piață emegenta.
Principiile și abordările criteriale ale managementului strategic al dezvoltării economice durabile a României sunt în deplin consens cu spiritul și recomandările Declarației de la Rio, Agendei 21, Declarației Mileniului și al celorlalte documente aprobate prin consens la Summit-urile mondiale ale dezvoltării durabile
7 – Obiective și priorități ale pilonului economic al dezvoltării durabile în România
Pilonul economic al dezvoltării durabile a României, căruia i se adaugă în mod complementar și independent cel social, ambiental și cultural, are câteva obiective și priorități.
Un prim obiectiv economic fundamental este creșterea permanentă a PIB cu un ritm mediu anual de creștere în perioada 2007-2025 de cel puțin 6,5%. Această creștere presupune un efort investițional susținut, cu eficiență ridicată, o dinamică înaltă a productivității totale a factorilor de producție, dar mai ales satisfacerea criteriului ecoeficientei de a “realiza mai mult cu mai puțin” consum de resurse naturale, materiale, energetice și umane.
În cursa de diminuare a decalajelor economice și sociale dintre România și țările dezvoltate, managementul strategic la nivelurile macro și micro va fi nevoit să monitorizeze și evalueze strategii și substrategii ale creșterii economice durabile care să includă factorul ecologic, într-un proces de creștere/decrestere diferențiată a sectoarelor economice, a ramurilor, subramurilor și grupelor de produse și servicii, în concordanță cu evoluția parametrilor cererii viitoare interne și externe, de bunuri și servicii. În această idee, trebuie avută în vedere alinierea la legislația și standardele UE și respectarea lor ulterioară.
Managementul sustenabilității creșterii economice durabile în România are ca obiectiv de asemenea menținerea ratei anuale a inflației, în intervalul 1%-5%. Cea mai sănătoasă cale de reducere a nivelului inflației este reducerea costurilor, creșterea competitivității și a productivității mai rapid decât creșterea salariilor.
Un al treilea obiectiv major al pilonului economic al dezvoltării durabile se referă la asigurarea unui înalt nivel al gradului de ocupare a forței de muncă disponibile și reducerea ratei șomajului la nivelul său natural ( 4-5%), inclusiv prin promovarea unui parteneriat public-privat, generator de locuri de muncă cu productivitate ridicată.
Întreprinderea unor activități strategice și de coordonare pentru dezvoltarea economică durabilă la nivel național în prezent constituie o preocupare a marii majorități a statelor care se află în diferite stadii ale procesului de elaborare, implementare, monitorizare și evaluare a strategiei naționale de dezvoltare durabilă, ca urmare a recomandării Summit-ului Mondial al Dezvoltării Durabile de la Johannesburg (septembrie 2002). Puține state își permit să nu aibă o strategie a dezvoltării economice durabile ca reper pentru fundamentarea unor decizii eficiente pe termen lung.
Ca urmare a creșterii importanței și acutizării problemelor dezvoltării durabile, în anul 2000 a fost adoptată la Friibergh (Suedia) declarația privind promovarea Științei sustenabilității (Statement on Sustainability Science) care își propune să îmbunătățească substanțial interacțiunile dintre natura și societate, ținând seama că în ultimile decenii, direcția de dezvoltare a omenirii nu este sustenabila, precum și de necesitatea reconcilierii scopurilor evoluției sociale cu limitele ecologice ale planetei pe termen lung, acordându-se o atenție deosebită modului în care schimbările de mediu se repercutează asupra societății.
8 – Schimbări impuse de dezvoltarea durabilă
Conceptul de durabilitate, presupune schimbări drastice în mai toate domeniile vieții. Nu doar obiceiurile consumatorilor trebuie schimbate, lucru care este, cu siguranță, destul de greu în sine, ci, mai mult, trebuie schimbată concepția oamenilor despre economie, societate și politică.
Durabilitatea este simplă și complicată în același timp. Ne e greu să ne închipuim o societate cu adevărat durabilă. Pentru că practic, totul ar trebuie să se schimbe, și nu în ultimul rând, noi înșine.
În ceea ce privește domeniul economic, trebuie introduse noi forme de administrare, care să țină mai mult cont de factorul natură ca factor de producție. Aici nu va apărea însă doar întrebarea cum se poate transpune acest lucru în cazurile singulare – prin reglementări politico-administrative și/sau economice – vor apărea însă și dispute referitoare la cât de mare poate fi capacitatea de aclimatizare a economiei pe o piață globală care operează descentralizat, dacă nu se stabilesc la nivel internațional pașii pe calea unei dezvoltări durabile – acești pași putând fi chiar nerealizabili.
În domeniul social se impun revendicări cu totul noi în ceea ce privește principiul și practica echității în distribuție – iar acest lucru, din trei motive: ținând cont de faptul că acest concept de dezvoltare durabilă provine din discursul de politică a dezvoltării, este afectată în primul rând distribuția șanselor de dezvoltare în cadrul complexului problematic nord-sud. În al doilea rând este vorba despre cât de bine va fi tolerată în cadrul societății o modernizare ecologică, care nu va aduce cu sine doar noi șanse, ci și cu multe noi probleme. Cum se poate garanta faptul că posibilitățile de viață, de lucru și de consum vor fi distribuite cât de cât corect?
Celor două probleme de mai sus li se mai adaugă una, și anume "echitatea distributivă inter-generativă". Interesele generațiilor viitoare trebuie avute în vedere în cadrul distribuției de astăzi a șanselor, ceea ce înseamnă că societatea trebuie să țină cont de faptul că prezentul nu este altceva decât trecutul viitorului nostru, asupra ale cărui șanse decidem acum.
Această problemă extrem de importantă vizează disponibilitatea societății, a economiei și a fiecăruia dintre noi, de a accepta aceste schimbări în comportamentul nostru de producție și consum, ba chiar și în stilul nostru de viață. Cele mai importante schimbări trebuie să se petreacă însă în domeniul politic.
Încă de la formularea obiectivelor pentru o dezvoltare durabilă, sistemul politic actual, programat pe termen scurt, în funcție de succesul repurtat la alegeri și orientat în vederea creșterea nivelului de trăi din simplul motiv pentru a-și asigura puterea, este în mod cert suprasolicitat. Transpunerea acestor obiective dovedește necesitatea sporită de schimbare a politicului, pentru că noile orientări valorice și stilurile de viață emergente nu pot fi reglementate nici la nivel politic, nici la nivel administrativ, el neputând fi proliferate decât la nivel comunicativ. De aceea, în dezbaterea privind implementarea conceptului de "dezvoltare durabilă" s-a ajuns la un consens asupra faptului că o participare sporită a cetățenilor constituie premisa necesară pentru succesul acestei idei.
Asta înseamnă că, atât în ceea ce privește formularea obiectivelor, cât și transpunerea acestora, este nevoie de o cu totul nouă "cultură a dialogului", care presupune disponibilitatea responsabililor de la nivelul politicii și societății, de a elabora țelurile, precum și pașii întru implementare, la comun cu persoane, grupări și asociații angajate.
Politica durabilității ne cere tuturor să ne gândim fără egoism ce am putea realiza dacă interesele noastre personale ar coincide întru totul cu interesele comunității. Ideea durabilității ne conduce astfel, într-un salt calitativ, spre participare civilă și, până la urmă, la o modernizare a democrației.
Pentru că aici nu mai este vorba numai de participarea la acțiuni inițiate la nivel politic sau administrativ, ci de o participare conștientă, responsabilă, de o "consfătuire asupra problemelor comune" (Aristotel), asupra misiunii de organizare a politicii.
Asta înseamnă că actorii socio-politici trebuie să își asume o responsabilitate deosebită în ceea ce privește impunerea politică a durabilității, fapt care atrage după sine consecințe structurale, instituționale și financiare.
2.2. Dezvoltarea durabilă economică în România
Pentru realizarea unei dezvoltări durabile a economiei românești se impune realizarea unui comerț economic durabil (fair trade), unei agriculturi durabile, consum și utilizare de energie regenerabilă durabile și turism durabil și sustenabil.
Se pornește de la premisa că realizarea unei dezvoltări accelerate pe termen mediu și lung în toate cele trei componente esențiale (economică, socială și de mediu) nu este doar una dintre opțiunile posibile, ci reprezintă condiția esențială pentru reducerea treptată, într-un orizont de timp cât mai scurt posibil, a decalajelor care separă încă România de nivelul mediu al UE în privința calității vieții și pentru asigurarea unei coeziuni reale, atât la nivel național, cât și în cadrul mai larg al Uniunii Europene.
Evoluția economică a României din ultimii 7 ani, cu o rată medie anuală de creștere medie a produsului intern brut de peste 6%, față de un ritm de sub 2% în UE-25, demonstrează că realizarea acestui obiectiv este posibilă. Intrarea pe Piața Unică a Uniunii Europene, îmbunătățirea mediului de afaceri și a cadrului concurențial, consolidarea sectorului privat, creșterea ratei și calității investițiilor sunt factori încurajatori, care favorizează continuarea acestui proces.
În condițiile extinderii liberei circulații de bunuri și servicii și a efectelor globalizării, competitivitatea și eco-eficiența vor reprezenta factori determinanți ai sustenabilității creșterii economice. Asigurarea performanței pe termen mediu și lung a economiei românești impune, prin urmare, adoptarea de instrumente eficiente de politică economică, care să permită gestionarea și valorificarea substanțial îmbunătățită a potențialului existent în anumite domenii-cheie, care determină dezvoltarea durabilă într-un cadru concurențial.
Principalele obiective pe termen mediu, stabilite în domeniul economic prin documentele programatice naționale, în conformitate cu țintele prevăzute în Strategia Lisabona revizuită, în Liniile Directoare Generale de Politică Economică și în Pactul de Stabilitate și Creștere al Uniunii Europene, sunt:
• Menținerea stabilității macroeconomice, continuarea procesului de dezinflație și limitarea deficitului de cont curent;
• Îmbunătățirea predictibilității și performanțelor politicii fiscale, inclusiv atragerea și utilizarea eficientă a fondurilor europene nerambursabile;
• Continuarea și adâncirea reformelor structurale și furnizarea de servicii îmbunătățite de sănătate, educație, formare profesională, cercetare și dezvoltare, precum și continuarea reformelor necesare pentru a spori nivelul de responsabilizare și de eficiență;
• Asigurarea sustenabilității finanțelor publice pe termen lung;
• Îmbunătățirea mediului de afaceri, promovarea culturii antreprenoriale, creșterea flexibilității și participării pe piața muncii și o dezvoltare regională armonioasă;
• Reforma administrației publice.
O condiție esențială pentru îndeplinirea obiectivelor dezvoltării durabile este implementarea unei combinații adecvate de politici macroeconomice coerente, prin care să se asigure sustenabilitatea resurselor materiale și energetice folosite pentru creșterea economică, finanțarea investițiilor strict necesare pentru modernizarea și creșterea competitivității sectoarelor productive și de servicii, precum și a infrastructurilor, calificarea și perfecționarea continuă a forței de muncă în acord cu cerințele progresului tehnic și tehnologic. Din analiza evoluției economice a României în ultimii 18 ani rezultă că în acest scop se impune, de asemenea, soluționarea unor probleme de importanță principială:
• Îmbinarea optimă a inițiativei private cu o rațională intervenție publică pe baza unor politici flexibile de corectare a disfuncționalităților mecanismelor de piață. Intervenția statului în economie trebuie să vizeze numai domeniile în care se dovedește că piața ar soluționa problemele existente cu risipă de resurse sau într-un timp mai îndelungat, pornind de la investigații și evaluări prealabile realizate în mod imparțial, independent și transparent.
• Îmbunătățirea semnificativă a structurii și atribuțiilor instituțiilor publice centrale, regionale și locale, definirea mai precisă a responsabilităților și modului de conlucrare pentru a permite o evaluare corectă a performanțelor obținute și identificarea domeniilor în care se impun măsuri pentru creșterea eficienței actului administrativ la toate nivelurile.
• Accelerarea descentralizării conform principiului subsidiarității, concomitent cu măsuri pentru creșterea capacității administrative și a competențelor decizionale.
• Urmărirea sistematică a obiectivului coeziunii sociale ca premisă a dezvoltării durabile și re-examinarea periodică, din această perspectivă, a politicilor salariale, fiscale și sociale.
Fară a se substitui programelor existente de dezvoltare a României, prezenta Strategie propune o viziune focalizată pe atingerea unor obiective pe termen lung, care transced orizonturile curente de referință și ciclurile electorale, prin prisma criteriilor de sustenabilitate stipulate în Directivele Uniunii Europene și a tendințelor principale care se conturează pe plan mondial.
În ceea ce privește asigurarea sustenabilității pe termen lung a consumurilor energetice și materiale bazată pe evaluarea realistă a capacității de suport a capitalului natural, intensitatea energetică primară și cea finală sunt, în România, de peste trei ori mai ridicate decât nivelurile medii actuale din UE. De aici decurge constatarea că există un potențial important pentru reducerea consumului de energie, principala sursă fiind creșterea eficienței energetice în sectoarele productive de bunuri și servicii, și diminuarea pierderilor considerabile de energie în sectorul rezidențial.
Potrivit programelor naționale în domeniul eficienței energetice, se prognozează că intensitatea energiei primare se va putea reduce în anul 2013, față de 2006, cu peste o treime, de la 0,555 la 0,377 tone echivalent petrol (țep) pentru generarea unei valori de 1.000 euro în PIB, exprimată în prețuri constante și euro 2000, iar până în 2020 cu încă 23-24% (0,26 țep), ajungând la nivelul mediu al UE din 2006.
În aceste condiții, creșterile medii anuale ale PIB estimate pentru perioada 2010- 2020 se pot realiza prin decuplarea creșterii economice de consumul de energie primară.
Pentru asigurarea sustenabilității consumului total de resurse materiale în raport cu gestionarea responsabilă a capitalului natural se impune ca o preocupare prioritară ameliorarea semnificativă a productivității resurselor. Este de prevăzut că și legislația primară și secundară a UE în materie să evolueze în direcția stabilirii unor obiective mai ambițioase și a unor reglementări mai exigente, în conformitate cu Agenda Lisabona reînnoită.
Din analiza evoluției din ultimii ani a industriei prelucrătoare din România a rezultat, de exemplu, că în sectoarele energo- și material-intensive (metalurgie, prelucrarea țițeiului, substanțe și produse chimice, materiale de construcție), care, în plus, sunt poluante și reprezintă 25% din totalul producției, se constată tendința de reducere a productivității resurselor ca urmare a creșterii consumului intermediar. Comparativ cu anul 2000, în 2012 consumul total de resurse în industria metalurgică a crescut cu peste 48%, în timp ce valoarea adăugată s-a redus cu 2,6%. În industria de prelucrare a țițeiului, la o creștere cu 12,4% a valorii adăugate, consumul de resurse s-a majorat cu peste 50%. În anul 2012, productivitatea resurselor totale consumate în metalurgie a fost de numai 0,18, iar în prelucrarea țițeiului 0,34, față de 0,55 pe ansamblul industriei prelucrătoare.
Exemple similare pot fi furnizate și în privința productivității resurselor din agricultură și silvicultură. Și în acest caz, se observă că există un potențial însemnat pentru îmbunătățirea substanțială a situației, într-un termen rezonabil de timp, prin promovarea unor politici care să stimuleze modernizarea tehnologică și creșterea ponderii produselor cu prelucrare avansată, atât pentru export cât și pentru consumul intern.
Perfectarea, într-o primă etapă, a unor acorduri voluntare cu asociațiile patronale (așa cum se procedează deja în unele țări ale UE) și adoptarea ulterioară a unor reglementări pentru transferul unei părți din impozitul pe forța de muncă spre impozitarea consumului de resurse materiale și energetice ar stimula operatorii economici să acționeze pentru creșterea productivității resurselor, ceea ce va avea, în final, un impact favorabil asupra costurilor și competitivității și asupra sustenabilității consumului de resurse.
Având în vedere creșterea considerabilă în viitor a ponderii importurilor de resurse primare de energie și materii prime, este necesară elaborarea unei strategii speciale atât pentru diversificarea surselor de aprovizionare, cât și pentru securizarea acestora prin acorduri de lungă durată.
În analiza modernizării treptate a macrostructurii economiei pentru a corespunde cerințelor sociale și de mediu, se observă că creșterea ponderii serviciilor în formarea PIB de la 48,8% în 2006 la circa 55% în 2013 și 60-65% în 2020 (aproape de nivelul mediu actual din UE) și a calității acestora vă determina și sporirea eficienței economice și a competitivității în celelalte sectoare economice, cu efecte sociale benefice asupra mobilității verticale a forței de muncă și a nivelului de calificare și remunerare. Dezvoltarea serviciilor de cercetare, consultanță, expertiză, informatică, a celor financiare și de perfecționare managerială va contribui direct la creșterea productivității resurselor totale consumate pe ansamblul economiei, având în vedere că în sectorul serviciilor raportul dintre valoarea adăugată brută și consumul intermediar este net superior celui din agricultură, industrie și construcții.
Ajustarea structurilor intersectoriale va avea loc, în special, prin stimularea dezvoltării prioritare a substructurilor care realizează valoare adăugată mare cu un consum mai redus de resurse, cu accent pe folosirea resurselor regenerabile sau reciclabile.
În industrie, se va pune accentul pe dotarea cu tehnologii de complexitate medie și înaltă și pe dezvoltarea și introducerea în producția proprie a unor asemenea tehnologii cu efect important de antrenare și care pot avea o contribuție substanțială la creșterea volumului și eficienței exporturilor. Eco-eficiența și folosirea celor mai bune tehnologii disponibile vor deveni, într-o măsură crescândă, criterii esențiale în deciziile investiționale, nu numai în domeniul achizițiilor publice, ci și în alte sfere ale activității economice.
Schimbările cele mai profunde se vor produce în mediul rural prin înlocuirea în mare măsură, pe parcursul vieții unei singure generații, a structurilor arhaice, a practicilor de producție în agricultură și a înfățișării satului românesc, în condițiile păstrării identității locale și culturale specifice. Dezvoltarea producției agro-alimentare organice, antrenarea comunităților locale în activități de ecologizare și conservare a mediului natural, cointeresarea lor directă în protejarea monumentelor și siturilor cu valoare istorică sau de patrimoniu cultural, asigurarea accesului la serviciile comunale și sociale de bază, reducerea și eliminarea sărăciei, îmbunătățirea comunicațiilor și a relațiilor de piață vor contribui la estomparea treptată a discrepanțelor în privința calității vieții între sat și oraș.
Ținând seama de cerințele de dezvoltare în profil regional, de necesitatea unei absorbții optime a fondurilor cu cofinanțare comunitară și de nevoia de a atrage investiții suplimentare, mai ales pentru modernizarea infrastructurii edilitare, de transport și de susținere a agriculturii, se impune un efort sporit pentru constituirea și actualizarea permanentă a unui portofoliu de proiecte viabile, însoțite de analize de prefezabilitate profesional alcătuite, care să întrunească sprijinul activ al tuturor factorilor de decizie și al comunităților locale.
De asemenea, remarcam că nivelul productivității muncii pe ansamblul economiei (PIB pe persoană ocupată) cât și la nivel sectorial sau de întreprindere (valoare adăugată brută pe salariat) este încă mult inferior în România comparativ cu nivelul mediu al UE. Nivelul relativ scăzut al salariilor din România, în special al celor mici, se explică în parte prin acest decalaj de productivitate care se reflectă, aproximativ în același raport, în calitatea locurilor de muncă și volumul veniturilor dispozabile.
Reînnoirea lentă a bazei tehnologice, calitatea inferioară a infrastructurilor, subfinanțarea cronică, contribuția slabă a activităților proprii de cercetare-dezvoltare-inovare, performanțele scăzute ale produselor și serviciilor oferite pe piață, capacitatea insuficientă de adaptare la cerințele pieței globalizate au fost principalele cauze care au influențat negativ atât productivitatea muncii, cât și randamentul folosirii resurselor. Deși în ultimii ani ritmul de creștere al productivității muncii în România, mai ales în industriile procesatoare și în construcții, a fost mai mare decât media UE, diferența rămâne foarte ridicată.
Întrucât productivitatea resurselor materiale (randamentul utilizării) și productivitatea muncii sunt determinanții principali ai eficienței și competitivității și, implicit, ai sustenabilității dezvoltării economice și sociale, se impun eforturi considerabile, investiționale și de management, pentru remedierea situației și alinierea la standardele curente ale Uniunii Europene. Caracterul de urgență al acestor măsuri este pus în evidență și de evoluțiile demografice nefavorabile, cu tendințe de agravare în cazul României.
În același timp, este necesară îmbunătățirea ratei de ocupare a forței de muncă potențial active care, în perioada 2002-2006, a fost în România de 57,9%, comparativ cu media UE de 63,1%, în aceeași perioadă. Prin politicile de creștere a investițiilor în capitalul uman, se estimează o rată de ocupare a populației între 15 și 64 ani de peste 62%, în 2013, cu tendință de îmbunătățire constantă în perioadele următoare (64-65% în 2020).
În perioadele următoare, se impune o creștere considerabilă a calității managementului economic la toate nivelurile, de la cel național sau regional până la nivel de întreprindere sau exploatație agricolă, pentru utilizarea eficientă și completă a resurselor de capital disponibile și atragerea unor surse de finanțare suplimentare pentru investiții atât în dotarea cu tehnologie modernă, cât și în formarea și perfecționarea forței de muncă, în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare. Întrucât creșterea sustenabilă a produsului intern brut este determinată de evoluția valorii adăugate realizate de operatorii economici, extinderea managementului performant este crucială în toate verigile principale ale activității fiecărei unități producătoare de bunuri sau servicii: administrativ și tehnic, tehnologic, financiar, logistic, comercial, precum și în gestionarea resurselor umane.
În acest scop, este oportună stabilirea de criterii specifice de performanță pentru manageri în sectorul public și încurajarea aplicării unor standarde similare în sectorul privat, prin angajarea responsabilității acționarilor și consiliilor de administrație în monitorizarea performanței manageriale conform standardelor minimale stabilite pentru creșterea valorii adăugate, a competitivității și profitului.
Se are în vedere, de asemenea, revizuirea politicilor de amortizare a imobilizărilor corporale în corelare cu evoluția progresului tehnologic din fiecare domeniu pentru a preveni uzura morală a utilajelor, care generează consumuri majorate de resurse energetice, materiale și de muncă și are efecte negative directe asupra competitivității.
Implementarea în activitatea curentă a firmelor a elaborării de bugete multianuale, cel puțin pe termen mediu, este necesară atât pentru asigurarea unei viziuni pe termen lung privind perspectiva de dezvoltare, cât și pentru fundamentarea unor politici eficiente în domeniul investițiilor și pentru adaptarea volumului și structurii producției de bunuri și servicii la tendințele anticipate ale pieței.
Nevoile specifice de dezvoltare ale României și asigurarea compatibilității politicilor economice, sociale și de mediu cu filonul principal de evoluție în cadrul UE necesită implicarea activă și responsabilă a instituțiilor publice centrale și locale, a sectorului privat, a asociațiilor profesionale, partenerilor sociali și societății civile în menținerea unui mediu de afaceri favorabil investițiilor de capital autohton și străin destinate modernizării și dezvoltării durabile a țării.
Menținerea unei rate de investiții mai mari decât în țările cu economie matură din Europa este absolut necesară pentru realizarea unei convergențe în termeni reali. Modernizarea infrastructurii energetice, de transport și edilitare (apă curentă și canalizare), învățământului și sănătății publice, dezvoltarea rurală și reducerea decalajului tehnologic și informațional reclamă un mare efort investițional. În vreme ce în majoritatea țărilor UE asemenea probleme au fost rezolvate cu decenii în urmă, pentru România ele reprezintă priorități esențiale.
Dezvoltarea instrumentelor de economisire, pe baza practicilor aplicate cu succes în alte țări ale UE, pot include: dezvoltarea unei piețe pe care să se poată tranzacționa liber titluri de stat, obligațiuni publice și corporative, instrumente de plasament pe termen lung la care să aibă acces și persoane fizice; reglementarea unei piețe a ipotecilor în care să se poată tranzacționa liber atât drepturile cât și, mai ales, garanțiile ipotecare; stimularea instrumentelor și instituțiilor de plasament colectiv, respectiv a fondurilor suplimentare de pensii și asigurărilor de viață care pot atrage sume importante prin angajamente pe termen lung (15-20 ani); încurajarea băncilor de economisire să-și extindă activitățile în mediul rural. De asemenea, este util să se examineze costurile și beneficiile utilizării unor instrumente fiscale pentru stimularea economisirii.
Extinderea utilizării pieței de capital prin listarea companiilor la care statul mai deține pachete semnificative de acțiuni și îmbunătățirea reglementărilor în acest domeniu poate atrage un volum considerabil de capital pentru asigurarea finanțării suplimentare direcționate a marilor proiecte de infrastructură în scopul urgentării finalizării acestora, cu efecte economice și sociale benefice în profil spațial.
Dezvoltarea parteneriatelor public-privat nu trebuie să se limiteze la concesionări, deși acestea trebuie încurajate în continuare, în condiții economico-financiare favorabile dezvoltării durabile. Înființarea unor companii noi, capitalizate parțial prin oferte publice inițiale (IPO), în care statul sau autoritatea locală deține un pachet minoritar în compania care face investiția și o exploatează, dar care se capitalizează ulterior prin listarea pe bursă, poate constitui o altă soluție pentru reducerea efortului bugetar inițial și a cheltuielilor de întreținere după darea în exploatare în cazul investițiilor în infrastructură. Reducerea participării banilor publici diminuează în același timp potențialul de corupție și efectele negative asupra eficienței investițiilor.
Utilizarea completă și eficientă a fondurilor alocate prin programele UE poate contribui substanțial atât la creșterea ratei de investiții cât și la reducerea deficitului de cont curent, având în vedere că ponderea acestora în PIB a fost de circa 2,5% în 2008 și de peste 3% în perioada 2010-2013, în timp ce contribuția României la bugetul comunitar se reduce de la 0,98% din PIB în 2008 la 0,7-0,8% în 2013. Se estimează că absorbția completă a fondurilor structurale și de coeziune va duce la o creștere suplimentară a PIB de 15-20% până în anul 2015.
Realizarea unei creșteri economice sustenabile, definite prin ratele medii anuale de evoluție a PIB, și a țintelor operaționale ale prezenței Strategii la orizontul anului 2030 este condiționată de implementarea unui complex adecvat și coerent de politici economice care să fie în concordanță cu obiectivele convenite în cadrul UE, în special cu Strategia Lisabona revizuită.
Analizând problematica dezvoltării regionale, se observa că dezbaterile care au avut loc pe marginea proiectului prezentei Strategii în cele 8 regiuni de dezvoltare ale României confirmă constatările conținute în Programul Operațional Regional 2007-2013, adoptat în aprilie 2007, privind punctele slabe identificate la nivel regional:
• Concentrarea creșterii economice, impulsionată de investițiile străine directe, în jurul Bucureștiului și creșterea disparităților dintre regiunea București-Ilfov și celelalte șapte regiuni, precum și apariția problemelor de congestionare a orașului-capitală;
• Declinul socio-economic al unui număr însemnat de centre urbane mari și diminuarea rolului lor în dezvoltarea arealelor adiacente și a regiunilor;
• Accentuarea dezechilibrelor demografice la nivel regional, degradarea structurii pe vârste și îmbătrânirea populației căpătând dimensiuni alarmante în regiunile din sudul țării;
• Pierderea funcțiilor urbane ale multor orașe mici și mijlocii, în special ale celor monoindustriale afectate de restructurare, frecvent asociată cu accentuarea problemelor sociale;
• Reapariția dezechilibrului istoric de dezvoltare între jumătatea de est și cea de vest a țării, decuplarea economică a unor zone tradițional subdezvoltate din nordul și estul țării și de-a lungul Dunării;
• Accesibilitatea redusă a unor zone cu efecte negative asupra dezvoltării locale;
• Existența unor zone extinse cu deficit de forță de muncă datorită scăderii populației, migrației temporare masive și îmbătrânirii, ceea ce duce la o presiune sporită asupra serviciilor sociale și de sănătate;
• Posibila apariție a unui fenomen de stagnare economică în zonele montane;
• Slabă competitivitate a multor afaceri, în special în turism, nivelul scăzut al productivității muncii, lipsa investițiilor de capital și a capacității manageriale, gradul scăzut de utilizare a tehnologiilor moderne;
• Calitatea scăzută a infrastructurii publice, degradarea utilităților urbane, incapacitatea de a conserva bunurile istorice și culturale;
• Experiența și calificarea limitate ale autorităților locale în gestionarea unor programe complexe de dezvoltare durabilă incluzând componentele economice, sociale și de mediu.
Elementele strategice conținute în Programul Operațional Regional 2007-2013 au menirea de a da răspunsuri concrete și efective la punctele slabe identificate mai sus prin mobilizarea activă a resurselor și potențialului regional și local pe direcțiile care pot avea cea mai mare influență directă asupra dezvoltării regionale și locale. Pe această bază se fundamentează măsurile care intră în competența autorităților regionale, județene și locale pentru remedierea și îmbunătățirea substanțială a situației pe termen scurt și mediu.
Obiectivele specifice ale Programului au fost definite pe baza analizelor economice și sociale la nivel național precum și la nivelul celor opt regiuni de dezvoltare, analizei SWOT și viziunii strategice a Planului Național de Dezvoltare și Cadrului Național Strategic de Referință în concordanță cu prioritățile Uniunii Europene.
Orizont 2013. Obiectiv național: Sprijinirea dezvoltării economice și sociale echilibrate teritorial și durabile a regiunilor României corespunzător nevoilor și resurselor lor specifice prin concentrarea asupra polilor urbani de creștere; îmbunătățirea condițiilor infrastructurale și a mediului de afaceri pentru a face din regiunile României, în special cele rămase în urmă, locuri mai atractive pentru a locui, a le vizita, a învești și a munci. În scopul realizării acestui obiectiv central se va pune accentul principal pe creșterea rolului economic și social al centrelor urbane prin adoptarea unei abordări policentrice în vederea unei dezvoltări mai echilibrate a regiunilor.
Intervențiile sectoriale la nivel național vor fi completate prin acțiuni cu specific regional, subregional și local pentru a sprijini aplicarea principiilor dezvoltării durabile. Dezvoltarea echilibrată a tuturor regiunilor se va realiza printr-o abordare integrată, bazată pe combinarea investițiilor publice în infrastructura locală cu politici active de stimulare a activităților de afaceri și sprijinirea valorificării resurselor locale pe următoarele axe prioritare tematice:
În ceea ce privește sprijinirea dezvoltării durabile a orașelor ca poli urbani de creștere, acțiunile se vor concentra pe creșterea calității vieții și crearea de noi locuri de muncă prin reabilitarea infrastructurii urbane, îmbunătățirea serviciilor urbane, inclusiv a serviciilor sociale, și dezvoltarea structurilor de sprijinire a afacerilor și antreprenoriatului.
Pentru a contribui la o dezvoltare teritorială echilibrată a țării și pentru a evita creșterea disparităților interne, investițiile vor fi concentrate în acele orașe care acționează ca poli regionali și/sau locali de creștere și iradiază dezvoltare în zonele adiacente, acordându-se prioritate polilor de creștere localizați în regiunile și județele cu un nivel de dezvoltare mai scăzut în termeni de PIB pe locuitor și de rată a șomajului.
Având în vedere situația actuală din orașele României, este prevăzut că fondurile alocate dezvoltării urbane să fie utilizate în proporție de 60% pentru infrastructura publică urbană, 25% pentru infrastructura socială și 15% pentru îmbunătățirea mediului de afaceri.
Pentru îmbunătățirea infrastructurii sociale a regiunilor, se vor crea premisele necesare pentru asigurarea populației cu serviciile esențiale, contribuind astfel la atingerea obiectivului UE al coeziunii economice și sociale prin îmbunătățirea infrastructurii serviciilor de sănătate, educaționale, sociale, siguranță publică și pentru situații de urgență. Măsurile avute în vedere și țintele propuse pe termen scurt și mediu pentru descentralizarea și eficientizarea serviciilor de sănătate, sociale și educaționale și pentru întărirea responsabilităților autorităților regionale.
Investițiile în acest domeniu au ca scop îmbunătățirea calității acestor servicii și ridicarea lor la standarde europene, cu implicații pozitive asupra realizării personale, stării de sănătate și participării populației pe piața muncii, precum și în ceea ce privește gradul general de atractivitate a regiunilor.
Spre a consolida mediul de afaceri regional și local, se va acționa pentru înființarea și dezvoltarea structurilor de afaceri de importanță regională și locală, reabilitarea siturilor industriale și sprijinirea inițiativelor antreprenoriale conform specificului fiecărei regiuni, în special în zonele mai puțin dezvoltate sau aflate în declin economic. Dezvoltarea sustenabilă a structurilor de sprijinire a afacerilor cu impact pe plan regional și local, pe baza experienței pozitive acumulate în cadrul parcurilor industriale, zonelor de afaceri și platformelor logistice prin: construirea, reabilitarea sau extinderea de clădiri destinate exclusiv activităților de producție și servicii, cu excepția celor pentru incubatoare de afaceri; reabilitarea și extinderea sistemului de străzi din interiorul structurii de afaceri și a drumurilor de acces; asigurarea utilităților de bază (stații de tratare a apei, furnizare de energie și gaz, sistem de canalizare) și a rețelelor de cablare și conectare broadband; demolarea de clădiri redundante în perimetrele de afaceri, îndepărtarea molozului și deșeurilor, servicii de salubritate; activități promoționale.
Dezvoltarea durabilă și promovarea turismului prezintă măsuri stabilite ce vizează în principal valorificarea sustenabilă a patrimoniului cultural și a resurselor naturale cu potențial turistic precum și îmbunătățirea calității infrastructurii turistice de cazare și agrement în vederea creșterii atractivității regiunilor, dezvoltării economiilor locale (comerț, construcții, transporturi, alimentație publică, industria mică și artizanat) și creării de noi locuri de muncă. În acest fel regiunile, zonele și localitățile își identifică și consolidează o identitate proprie și își îmbunătățesc avantajele competitive în sectoare cu valoare adăugată mare și conținut calitativ și cognitiv ridicat, atât pe piețele tradiționale cât și pe cele noi, în formare. O parte însemnată a locurilor de muncă nou create oferă oportunități sporite pentru ocuparea forței de muncă feminine și a unor categorii defavorizate.
Restaurarea și valorificarea patrimoniului cultural și modernizarea infrastructurii conexe;
• Crearea, dezvoltarea și modernizarea infrastructurilor specifice pentru valorificarea sustenabilă a resurselor naturale și pentru creșterea calității serviciilor turistice prin: amenajarea obiectivelor turistice naturale cu potențial turistic (canioane, defileuri, peșteri, lacuri glaciare, Delta Dunării și alte zone umede etc.) în condițiile monitorizării permanente a presiunii asupra mediului în conformitate cu planurile de management pentru ariile naturale protejate, inclusiv siturile Natura 2000; valorificarea potențialului turismului montan, inclusiv amenajarea căilor de acces, a platformelor de campare și a refugiilor alpine, marcarea traseelor turistice, instalarea de posturi Salvamont; dezvoltarea turismului balnear; crearea, modernizarea și extinderea structurilor de cazare și de agrement precum și ale utilităților aferente.
• Promovarea potențialului turistic și crearea infrastructurii necesare în scopul creșterii atractivității României ca destinație turistică, prin proiectarea unei imagini pozitive a României, definirea și promovarea brandului turistic național, dezvoltarea turismului intern prin diversificarea ofertei și a activităților de marketing specifice, inclusiv prin realizarea unui sistem unitar de informare și statistică turistică on-line.
La nivelul anului 2015 se prevede implementarea a 400 de proiecte în domeniul infrastructurii de turism, sprijinirea directă sau indirectă a 350 firme în domeniul turismului, desfășurarea a cel puțin 10 campanii de promovare a brandului turistic la nivel național și internațional și înființarea a 10 centre naționale de informare și promovare turistică, având ca rezultat, printre altele, crearea unui număr de 1.000 de noi locuri de muncă.
În plus față de prevederile specifice ale Programului privind turismul balnear, se propune extinderea și diversificarea, în stațiunile balneo-climaterice, a procedurilor de tratament pe baza factorilor naturali, dezvoltarea unei rețele de parcuri balneare care să ofere servicii complexe de tip wellness, promovarea tratamentelor gerontologice cu medicamente și preparate originale românești.
Pentru realizarea obiectivelor Programului Operațional Regional 2007-2013 cheltuielile eligibile pot fi finanțate în proporție de 85% (circa 3,7 miliarde euro) din Fondul European de Dezvoltare Regională, cu o cofinanțare publică națională de 657,56 milioane euro și fonduri private estimate la184,76 milioane euro.
2.3. Orizonturi ale României în 2020 și 2030
Strategiile și programele existente privind dezvoltarea regiunilor nu conțin proiecții dincolo de actualul exercițiu bugetar UE 2007-2013, cu excepția unor ținte specifice programate la nivelul anului 2015.
Dezvoltarea rurală, agricultura, silvicultura și pescuitul – dispozițiile legale, documentele programatice și deciziile executive în aceste domenii sunt corelate cu directivele UE și reglementările comunitare, precum și cu strategiile naționale și programele sectoriale ale României.
Orizont 2013. Obiectiv național: Creșterea dinamismului economic al zonelor rurale din România în condițiile menținerii echilibrului social prin dezvoltarea durabilă a agriculturii, silviculturii și pescuitului, inclusiv a industriilor procesatoare aferente pentru satisfacerea optimă a nevoilor de hrană ale populației și pentru asigurarea conservării și îmbunătățirii resurselor naturale.
Obiectivele principale pentru perioada imediat următoare sunt:
• Dezvoltarea competitivității sectoarelor agricol, forestier și de pescuit bazat pe cunoaștere și inițiativă privată;
• Reducerea populației ocupate în agricultură în corelare cu crearea de exploatații viabile;
• Reducerea gradului de fragmentare a suprafeței agricole și stimularea concentrării fermelor de mici dimensiuni;
• Menținerea calității și diversității spațiului rural și forestier, urmărind echilibrul între activitățile umane și conservarea resurselor naturale.
Se vor implementa prevederile Planului Național Strategic pentru Dezvoltare Rurală 2007-2013.
Orizont 2030. Obiectiv național: Adoptarea în totalitate a politicilor și practicilor comunitare în domeniul agriculturii, silviculturii și pescuitului; finalizarea restructurării și modernizării acestor sectoare și a spațiului rural.
În această perioadă se vizează atingerea unui nivel înalt de competitivitate în sectorul agro-alimentar, care va deveni compatibil cu cel vest-european ca urmare a creării unor structuri agricole viabile, modernizării economiei rurale, diversificării producției și realizării unor produse de calitate. România va recupera decalajele de productivitate în sectorul agricol și se va apropia de nivelul de dezvoltare a industriilor alimentare din țările europene cu tradiție. Se vor asigura integral normele de siguranță a alimentelor prin respectarea cerințelor de eco-condiționalitate comunitare.
În urma aplicării programului multianual coerent în domeniul silviculturii, procentul de împădurire va ajunge, în anul 2030, la 34% din suprafața țării, cu perspectiva să evolueze în continuare spre procentajul optim de 45%.
Măsurile ce urmează a fi întreprinse precum și necesarul de finanțare urmează a fi stabilite în funcție de evaluarea rezultatelor obținute în perioadă anterioară, pe baza unor studii de specialitate care să ia în considerare diferite scenarii posibile, inclusiv volumul de investiții pe programe și obiective.
Implementarea Agendei Locale pentru secolul XXI (AL-21) – promovarea sistematică a principiilor și practicilor dezvoltării durabile a început în România încă din anul 2000 prin implementarea unor proiecte concrete la nivel local inițiate și cofinanțate de Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare – România în cadrul Agendei Locale 21.
Programul Agenda Locală 21 a pornit inițial de la nivelul municipiilor medii-mari și a fost diversificat atât în sensul extinderii ariei de implementare la nivel județean cât și prin restrângerea anvergurii proiectului până la nivel de oraș sau comunitate rurală.
În perioada 2000-2003 a fost definitivată metodologia și s-au elaborat primele seturi de documente AL-21 pentru 9 municipii-pilot. Rezultatele acestei etape au fost apreciate atât la nivelul autorităților și comunităților locale cât și la nivel central guvernamental, mai ales prin prisma calității contribuțiilor rezultate din dezbaterile publice, de care s-a ținut seama în definitivarea Planului Național de Dezvoltare al României.
Ca urmare, Guvernul României a decis extinderea programului Agenda Locală 21 la nivel național, cuprinzând peste 40 de noi localități sau unități teritoriale până la sfârșitul anului 2007. În acest sens s-a semnat o Convenție de colaborare între reprezentanții Guvernului, Federației Autorităților Locale din România și Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare prin Centrul Național pentru Dezvoltare Durabilă. Proiectele realizate în perioada 2003-2007 au inclus de această dată și 6 județe și 2 comune.
Programul a beneficiat de asistență tehnică din partea unor experți ONU, UE și ai Institutului Internațional pentru Dezvoltare Durabilă (Canada), precum și din partea unor agenții de dezvoltare internațională din Europa și America.
Amenajarea teritoriului și planificarea spațială în perspectiva dezvoltării durabile, spațiul geografic amenajat și locuit – cuprinzând elemente fizice naturale și antropice dar și elemente instituționale și culturale – reprezintă un complex funcțional care susține calitatea vieții populației și reprezintă acea parte a avuției naționale de care beneficiază toți cetățenii.
Obiectivul de a realiza coeziunea teritorială a Uniunii Europene este prezent în Tratatul de Reformă de la Lisabona (13 decembrie 2007) și a căpătat treptat contur în documentele adoptate la nivel ministerial încă 1983, cu o sistematizare mai precisă în Carta de la Leipzig (mai 2007). Coeziunea teritorială presupune adecvarea resurselor teritoriului (naturale și antropice) la necesitățile dezvoltării socio-economice în vederea eliminării disparităților și disfuncționalităților între diferite unități spațiale în condițiile păstrării diversității naturale și culturale a regiunilor.
Așezările umane, ca subsistem al teritoriului locuit, reprezintă spațiul unde problemele economice, sociale și de mediu trebuie coordonate la scări spațiale diferite, instrumentele de implementare fiind amenajarea teritoriului și urbanismul. Teritoriul, înțeles ca spațiu geografic locuit, include elemente fizice naturale și antropice, dar și elemente instituționale și culturale, toate integrate într-un complex funcțional al cărui principal scop și resursă îl reprezintă populația umană. Așezarea umană ca entitate funcțională, fizică, instituțională și culturală reprezintă cadrul de asigurare a unui cât mai înalt nivel al calității vieții. Așezările umane trebuie privite în calitate de consumatoare de resurse dar și de generatoare de bunăstare și potențială resursă de creativitate, în special în mediul urban.
Amenajarea teritoriului are un caracter predominant strategic, stabilind direcțiile de dezvoltare în profil spațial, care se determină pe baza analizelor multidisciplinare și a sintezelor interdisciplinare. Documentele care rezultă din acest proces au un caracter atât tehnic, prin coordonările spațiale pe principiul maximalizării sinergiilor potențiale ale dezvoltării sectoriale în teritoriu cât și legal, având în vedere că, după aprobarea documentațiilor, acestea devin norme de dezvoltare spațială pentru teritoriul respectiv. Aspectele tehnice, legale și politice integrate în planurile aprobate de amenajare a teritoriului constituie elemente care fundamentează planurile regionale de dezvoltare și constituie expresia coordonată spațial și temporal a politicilor de dezvoltare. Planurile de amenajare a teritoriului constituie fundamentarea tehnică și asumarea politică și legală a strategiilor în vederea accesului la finanțarea programelor și proiectelor din fonduri naționale și europene, în particular prin Programul Operațional Regional și programele operaționale sectoriale. În cadrul acțiunii de aplicare a Planului de Amenajare a Teritoriului Național au fost aprobate prin lege, pânâ în luna septembrie 2008, cinci secțiuni: rețele de transport, apă, arii protejate, rețeaua de localități și zone de risc natural.
În condițiile specifice ale României, clarificarea regimului juridic al proprietății asupra terenurilor – fie intravilane (construibile), fie extravilane (preponderent agricole, silvice sau perimetre naturale protejate) – printr-un sistem cadastral adecvat reprezintă obiectul principal al dezvoltării teritoriale sănătoase și precede stabilirea regimului tehnic și economic prin documentații de urbanism.
Planificarea spațială – conceptul de planificare spațială reprezintă un cumul de metode, programe, proiecte și acțiuni prin care se realizează dezvoltarea direcționată, ghidată de strategii explicite, a spațiului fizic pentru a echilibra componentele economice, sociale, culturale și istorice, de peisaj și mediu natural ale unui teritoriu. Planificarea spațială presupune demersuri interdisciplinare și include paliere diferite de analiză și proiectare, constituind baza conceptuală a politicilor de dezvoltare regională și intervenind pentru corectarea anomaliilor și disfuncționalităților care pot să apară în derularea acestora.
Strategiile, programele și planurile de amenajare integrată în teritoriu și localitățile din România vor trebui, prin urmare, să încorporeze orientările comune pentru spațiul amenajat european, cu referință prioritară la menținerea unui echilibru rațional între interesul privat și cel public, în condițiile respectării stricte a regimului juridic al proprietății asupra terenurilor. Se are în vedere evitarea dispersiei zonelor de locuit, asigurarea diversității sociale și culturale intraurbane, controlul jocurilor speculative de ocupare a spațiilor publice și peisajului, mixajul optim între elementele funcționale și cele sociale. În acest fel, dezvoltarea echilibrată a localităților, îmbinată cu respectarea spațiului cultural și natural, va oferi o contribuție esențială la ameliorarea calității vieții în armonie cu mediul ambiant, la folosirea corectă a resurselor și la prevenirea unor evoluții negative ireversibile.
Pentru întreaga perioadă până în anul 2030, îmbunătățirea condițiilor de locuit, inclusiv în cartierele de clădiri multietajate din orașe, în sprijinul dezvoltării urbane durabile vizează următoarele obiective:
• Adaptarea dinamicii și caracteristicilor locuințelor la nevoile prezente și viitoare ale populației;
• Precizarea direcțiilor de dezvoltare viitoare a construcției de locuințe (principii de construcție, materiale și structură adaptate la condițiile specifice);
• Dezvoltarea controlată a zonelor rezidențiale (asigurarea accesului la utilități, transport, servicii publice și sociale);
• Realizarea unor politici de locuire care să integreze grupurile vulnerabile și să asigure mixitatea socială;
• Constituirea de rezerve funciare suficiente și dispuse în amplasamente diverse prin realizarea unor politici locale coerente referitoare la folosința terenurilor;
• Asigurarea accesului la condiții de locuire sigure și sănătoase pentru persoanele care nu își pot achiziționa locuințe pe piața liberă.
Orizont 2013. Obiectiv național: Integrarea preceptelor științifice ale planificării spațiale în programele de dezvoltare regională; modernizarea cadrului legislativ și normativ în concordanță cu orientările de coeziune teritorială a UE și cu cerințele dezvoltării durabile.
În acest scop se prevăd, în completarea măsurilor stabilite prin Programul Operațional Regional și în concordanță cu prevederile Conceptului Național de Dezvoltare Spațială – România 2025, următoarele direcții de acțiune prioritare:
• Completarea cadrului legislativ pentru integrarea viziunii strategice de planificare spațială și amenajare a teritoriului în programele de dezvoltare regională;
• Determinarea viitoarelor centre urbane de polarizare a zonelor rurale pentru a mări gradul de accesibilitate a populației rurale la servicii de calitate (sănătate, educație, servicii sociale);
• Stabilirea cadrului legislativ și tehnico-normativ pentru demararea unui program multianual vizând strămutarea locuințelor aflate în zone de risc (cutremur, inundații, alunecări de teren, avalanșe, poluare chimică sau radioactivă);
• Elaborarea, aprobarea și aplicarea normelor care impun consultarea populației asupra deciziilor de urbanism și a celor care privesc dezvoltarea comunității;
• Limitarea prin lege a expansiunii spațiului intravilan al localităților urbane pentru o perioadă de 10 ani în favoarea restructurării (reciclării) terenurilor intravilane existente pentru noile investiții;
• Întocmirea planurilor strategice de dezvoltare a orașelor mari și aprobarea lor ca planuri-temă pentru planurile urbanistice generale, reactualizate conform principiilor de dezvoltare integrată și sustenabilitate urbană acceptate în cadrul UE;
• Întocmirea, la nivelul fiecărei localități, a planului local de dezvoltare durabilă (Agenda Locală 21) cu antrenarea largă și activă a comunității;
• Statuarea obligativității că planurile strategice și urbanistice pentru orașele mari să fie elaborate și aprobate în corelare cu cele ale unităților teritorial-administrative adiacente;
• Stabilirea și aplicarea planurilor de măsuri pentru realizarea centurilor verzi-galbene (spații verzi și terenuri agricole) în jurul orașelor de rangul I și ÎI; mărirea suprafețelor de spații verzi intravilane cu 10% pentru atingerea unui indicator de minimum 15 metri pătrați pe locuitor;
• Lansarea proiectelor pentru sporirea spațiilor de parcare în orașele mari;
• Promovarea orientărilor strategice ale UE privind cooperarea teritorială europeană prin implementarea programelor operaționale comune în interiorul frontierelor UE (cu Ungaria și Bulgaria) și în zonele frontierei externe (cu Serbia, Ucraina-Moldova, Ungaria-Slovacia-Ucraina, zona extinsă a Mării Negre), programului operațional de cooperare transnațională în sud-estul Europei (SEES) și programelor de colaborare inter¬regională ale UE, respectiv INTERREG IVC, URBACT II, ESPON 2013 și INTERACT 2007-2013. În acest scop se va utiliza în regim transfrontalier și experiența pozitivă a României în implementarea Agendei Locale 21.
Orizont 2020. Obiectiv național: Constituirea la nivel regional, conform strategiilor de dezvoltare spațiala, a sistemului policentric de arii funcționale urbane (aglomerări urbane) și de coridoare de urbanizare în lungul arterelor de transport de interes european (policentricitate de rețea).
Pe lângă continuarea acțiunilor inițiate în cadrul implementării programelor lansate în perioada 2007-2013, se vor urmări următoarele ținte orientative:
• Asigurarea în totalitate a terenurilor pentru construcții noi prin reciclarea terenurilor intravilane și extravilane desemnate prin planurile strategice sau restructurarea terenurilor subutilizate sau părăsite și limitarea expansiunii zonelor urbanizate;
• Realizarea structurilor fizice și instituționale care să permită declararea ca localități urbane a viitoarelor centre de polarizare a zonelor rurale;
• Reconfigurarea spațială la nivelul comunelor în vederea micșorării numărului de unități teritorial-administrative;
• Dezvoltarea spațială policentrică și echilibrată a ariilor cu funcțiuni metropolitane (București și Timișoara, apoi Constanța și Iași) și pregătirea accesului la categoria de metropole a 4 municipii cu peste 300 mii locuitori (Brașov, Cluj-Napoca, Craiova și sistemul urban Galați-Brăila);
• Realizarea efectivă a centurilor verzi-galbene din jurul orașelor de rangul I; atingerea unui indicator de spațiu verde de 26 metri pătrați pe locuitor pentru orașele de rangul I și ÎI;
• Atingerea unei valori medii pe țară a indicelui suprafeței locuibile de 15 metri pătrați pe locuitor;
• Reducerea la 40% a proporției locuințelor încălzite cu sobe cu combustibil solid prin înlocuirea instalațiilor și introducerea unor sisteme moderne de încălzire;
• Realizarea de spații publice de calitate în toate zonele principale ale orașelor;
• Rezolvarea problemei parcajelor pentru orașele de rangul I, inclusiv Municipiul București; dezvoltarea traseelor funcționale pietonale și pentru bicicliști în orașele de rangul I și ÎI;
• Obținerea unei mixități funcționale și sociale optime a localităților pentru a evita enclavizarea socio-economică;
• Continuarea și amplificarea programelor de colaborare transfrontalieră, transnațională și interregională pentru a asigura îndeplinirea obiectivelor de coeziune teritorială a Uniunii Europene și a îmbunătăți conectivitatea și interacțiunea cu spațiile învecinate.
Orizont 2030. Obiectiv național: Structurarea și dezvoltarea rețelei extinse de localități urbane și rurale ca premisă pentru afirmarea regiunilor României ca entități dinamice, atrăgătoare și competitive și pentru racordarea lor deplină la spațiul european.
În acest sens se prevăd ca ținte orientative:
• Creșterea nivelului de urbanizare până la 70% prin atingerea indicatorilor care să permită includerea a circa 650 de localități rurale în categoria de orașe și prin aplicarea generalizată a instrumentelor de dezvoltare urbană integrată;
• Realizarea principalelor elemente ale tramei naționale de interconectare funcțională a regiunilor României (inclusiv prin coridoarele transcarpatice) ca armătură a dezvoltării lor durabile și a racordării lor la sistemul european;
• Folosirea politicilor și instrumentelor de amenajare a teritoriului pentru refacerea fondului forestier, renaturarea luncii Dunării, re-crearea bazinelor naturale de retenție a apelor și reabilitarea zonei de litoral;
• Realizarea centurilor verzi-galbene în jurul orașelor de rangul II; atingerea unui indicator de spațiu verde de 35 metri pătrați pe locuitor pentru orașele de rangul I și ÎI;
• Încheierea programului de strămutare a locuințelor aflate în zone de risc la hazardurile naturale sau antropice;
• Atingerea unei valori medii pe țară a indicelui suprafeței locuibile de 17 metri pătrați pe locuitor.
Dimensiunea culturală a dezvoltării durabile – păstrarea patrimoniului cultural, creației contemporane și diversității culturale ca premisă a coeziunii și solidarității europene este menționată în mod expres în Strategia pentru Dezvoltare Durabilă a UE și se regăsește în principalele documente politice ale Uniunii Europene, inclusiv în Tratatul de la Lisabona, precum și într-o serie de convenții multilaterale adoptate sub egida UNESCO sau a Consiliului Europei. Importanța dimensiunii culturale la nivelul Uniunii Europene este evidențiată de faptul că în domeniul creației și serviciilor culturale lucrează aproximativ 6 milioane de cetățeni europeni, reprezentând 3,1% din totalul locurilor de muncă în UE.
Tema protecției și valorificării bunurilor culturale (imobile, mobile și imateriale, peisajele culturale) revine frecvent în dezbaterile Parlamentului European, generând inițiative importante cum ar fi introducerea unei sigle a patrimoniului european, măsuri suplimentare pentru protecția proprietății intelectuale, inclusiv pentru creațiile online, realizarea unui echilibru rațional între libertatea de acces și combaterea pirateriei digitale, promovarea unui cadru fiscal favorabil industriilor culturale. Se subliniază, de asemenea, valoarea intrinsecă și perenă a diversității și creativității culturale și se recomandă prudență în aplicarea mecanică a logicii strict economice la domeniul cultural.
Dezvoltarea durabilă ca obiectiv strategic fundamental presupune încetățenirea unor practici și instrumente libere și diverse de acces la educație și cunoaștere, la tezaurul cultural al propriei națiuni și al umanității în ansamblu, la toate resursele care pot dezvolta creativitatea și spiritul novator. Este vorba de asigurarea șansei pentru toți indivizii de a deveni producători de cultură, depășind astfel statutul de simpli consumatori de divertisment.
În esență, principiile dezvoltării durabile se aplică în egală măsură patrimoniului cultural ca și capitalului natural, fiind vorba de resurse moștenite de care trebuie să beneficieze și generațiile următoare. Întrucât avem de-a face cu resurse neregenerabile, eventuala lor irosire, din ignoranță sau neglijență, devine astfel irecuperabilă și ireversibilă.
Orizont 2013. Obiectiv național: Crearea și menținerea unui cadru legislativ și instituțional coerent, congruent cu reglementările și practicile existente în cadrul UE; implementarea primei faze a planurilor de măsuri pentru inventarierea, protejarea și valorificarea patrimoniului cultural național și racordarea lui deplină la spațiul european și universal al valorilor culturale; creșterea accesului tuturor categoriilor de populație, din toate zonele și mediile sociale, la informație și cultură și îmbunătățirea statutului social și economic al creatorului și artistului.
Proiectul de Strategie în domeniul Patrimoniului Cultural Național 2008-2013, elaborat în februarie 2008, definește patrimoniul național ca un ansamblu de resurse moștenite, identificate ca atare indiferent de regimul de proprietate, care reprezintă mărturia și expresia valorilor, credințelor, cunoștințelor și tradițiilor aflate în continuă evoluție și cuprinde toate elementele rezultate din interacțiunea dintre factorii umani și naturali de-a lungul timpului. Strategia evocă drepturile culturale de bază, așa cum sunt fundamentate la nivelul Uniunii Europene, și stabilește că principii generale: participarea cetățenilor, îmbunătățirea administrației în sectorul patrimoniului cultural, dezvoltarea resurselor culturale și folosirea durabilă a resurselor patrimoniului.
Prioritățile generale identificate în această Strategie sunt: realizarea inventarului și a codului patrimoniului cultural național precum și a unui sistem informațional operativ și eficient care să conecteze, în condiții de transparență, autoritățile centrale și locale, instituțiile specializate și formațiunile societății civile cu atribuții sau interese în domeniu.
CAPITOLUL III – Studiu de caz – Strategia de dezvoltare durabilă a Municipiului Râmnicu Vâlcea
3.1 Aspecte economice și ecologice în Râmnicu Vâlcea
Economia județului Vâlcea are un profil industrial – agrar. Repartizarea activităților economice pe teritoriul județului scoate în evidență dezvoltarea industriei în municipiul Râmnicu Vâlcea, cultura cerealelor și a viței de vie în sud, pomicultura și silvicultura în zona nordică. În Rm Vâlcea se află specializări remarcate în regiunea Sud Vest Oltenia a industriei textile și a produselor chimice.
Ponderea întreprinderilor mari din Vâlcea în regiune este de 19,9 %; în producția majorității întreprinderilor de top din județ și majoritatea din Rm Vâlcea: fabricarea produselor chimice de bază (SC OLTCHIM SA), transportul și distribuția aburului și apei calde( SC CET Govora SA), fabricarea produselor de morărit SC Boromir Ind SRL), energie electrică (Filiala pentru reparații și Servicii Hidroserv Rm Vâlcea). Investiții străine sunt la parteneri de top SC VILMAR (Franța), Magneto Wheels România SĂ.
Agricultură
Dezvoltarea și modernizarea agriculturii este o sarcină de prim ordin pentru asigurarea securității alimentare a cetățenilor oricărei localități. Prin fondul funciar de care dispune, Municipiul Râmnicu Vâlcea poate să-și asigure independența alimentară la o serie de produse, inclusiv anumite cantități pentru export.
Important este că pe aceste suprafețe să fie structurată o producție agricolă care să satisfacă prioritar nevoile populației orașului cu legume și fructe proaspete sau conservate, și să permit dezvoltarea unui puternic sector zootehnic pentru acoperirea nevoilor de carne, lapte și ouă. Impactul produs de apariția și dezvoltarea sectorului privat nu s-a reflectat firesc în creșterea producțiilor și aceasta datorită, în primul rând, unor cauze de natură financiară și funciară.
Industria
Sectorul industrial din Râmnicu Vâlcea este vast și include:
· Produse chimice și similare;
· Alimente și băuturi;
· Cherestea și produse forestiere;
· Textile;
· Produse petrochimice;
· Întreținere și reparații transport;
· Materiale de construcție;
· Galvanizare și fabricarea metalului;
· Fabricarea produselor metalice;
· Producția de energie electrică și termică.
Unitățile industriale din Râmnicu Vâlcea sunt grupate în esență în trei zone:
· Platforma Nordică;
· Platforma nord-centrală;
· Platforma sudică, care include marele complex de industrie chimică ce include Oltchim.
Industria orașului a cunoscut în ultimii ani un proces de restructurare . Totodată s-au constituit noi operatori economici cu capital privat care au compensat în parte urmările negative generate de inconsecvențele din acest interval de tranziție la economia de piață.
Din datele bilanțurilor pentru anul 2007 depuse de cele 5641 societăți comerciale ce funcționează în municipiu (93% din totalul societăților existente la nivel județ), se pot face aprecieri cu privire la structura și starea lor economică.
Construcțiile
Modificarea structurală a surselor de finanțare și reducerea potențialului investițional în zona industrială, la care se adăugă cadrul legislativ instabil și incoerent care nu a stimulat investițiile străine și autohtone, a făcut ca activitățile de construcții să înregistreze o scădere continuă într-o perioadă lungă de timp. Activitatea de construcții, prin prisma datelor de bilanț de la finele anului 2007, este prezentată în.
O pondere importantă și cu caracter de continuitate (la un nivel relativ stabil) au prezentat-o lucrările de construcții finanțate din fondurile Primăriei Municipiului Râmnicu Vâlcea, care au vizat rezolvarea unor priorități, precum: locuințe sociale, cămin de bătrâni, modernizări de clădiri, zona de agrement Nord, infrastructuri edilitare (extindere rețele distribuție apă potabilă și canalizare, reabilitare rețele termice, extindere rețea gaze naturale etc).
Cele mai mari probleme legate de construcții, sunt de natură financiară, în general fondurile alocate investițiilor având un parcurs greoi de la finanțator la constructor. Activitatea de construcții, investițiile în general, trebuie să reprezinte în viitor o principal modalitate de aplicare a atribuțiilor suplimentare ce revin administrației locale în urma procesului de descentralizare.
Lucrările finanțate de municipalitate sunt cele pentru modernizarea și reabilitarea școlilor, construirea graninitelor noi (ex: Gradinita Ostroveni 6) și modernizarea celor vechi, lucrările de modernizare a sălilor de sport de la școli (ex. sala de sport de la Școala generală nr 9).
Turismul
Situat la intersecția paralelei 45°07’ latitudine nordică cu meridianul 24°22’21’’ longitudine estică, la jumătatea distanței dintre Ecuator și Polul Nord, în plină zonă temperată, cu cele mai favorabile condiții de dezvoltare a vieții omenești, Municipiul Râmnicu Vâlcea este așezat pe una din principalele rute internaționale ce leagă Europa Centrală de Peninsula Balcanică (E 81; DN 7).
La numai 180 km de București, capitala României, 105 km față de Sibiu și 40 km față de Curtea de Argeș, orașe cu un bogat trecut istoric, Râmnicu Vâlcea deține importante vestigii istorice care au fost puse în valoare doar parțial.
Cadrul natural, condițiile noi create prin amenajările hidroenergetice de pe râul Olt care au „înzestrat” orașul cu două mari lacuri de acumulare cât și apropierea, la numai 18-20 km, de stațiunile balneoclimaterice Olănești, Govora, Călimănești – Căciulata – Cozia, avantaje la care se adaugă accesul deosebit de comod către zona Voineasa – Vidra, stațiuni montane în plin proces de afirmare, fac din municipiul Râmnicu Vâlcea una din localitățile României în care turismul poate să devină, în perspectivă, principala activitate economică.
În acest context al județului și municipiului Vâlcea pentru care acesta se situează pe locul 3 din punct de vedere al capacității de cazare și pe locul 3 al numărului de înoptări din regiune, înregistrându-se o discrepanță între potențialul turistic și capacitatea de exploatare, iar Vâlcea contrabalansează acest deficit prin practicarea „turismului social” care reprezintă numărul de turiști ce tranziteraza zona cu subvenții de la bugetul de stat, fiind caracterizat de cheltuieli reduse.
Astfel trebuie regândită și redefinită oferta turistică a orașului, care trebuie să permită dezvoltarea dotării materiale, a serviciilor complexe și atractive pentru turiștii din țară și din afara ei, și nu în ultimul rând atragerea investitorilor străini.
Comerțul
Activitatea de comerț, deși este reprezentată de 2212 agenți economici (peste 39% din numărul acestora pe municipiu) concentrează numai 13,64% din numărul mediu de salariați din oraș și participă cu aproximativ 23% la cifra de afaceri. Dezvoltând analiza de comerț, observăm că grupa societăților comerciale cu rata ridicată (ce este reprezentată de 740 agenți economici, adică 33,45%), deși concentrează 33,91% din numărul angajaților realizează 56,37% din cifra de afaceri , în timp ce la cei 1472 agenți economici din comerțul cu amănuntul (66,56% din total) cu 66,09% din numărul angajaților se înregistrează numai 43,63% din cifra de afaceri.
Din totalul agenților economici existenți, 39,2% desfășoară activități de comerț (inclusiv alimentația publică), aproape 31,6% sunt prestatori de servicii, 10,7% au activitate industrială, 8,6% lucrează în construcții, 9,0% au ca profil activitatea de transporturi și 0,9% se ocupă de agricultură și silvicultură.
În ceea ce privește activitatea ecologică la nivelul orașului Râmnicu Vâlcea putem spune că măsurile în acest domeniu sunt numeroase și constituie o prioritate pentru edilii municipiului. În ultima perioadă au avut loc diferite inițiative în ceea ce privește transformarea orașului într-unul cât mai ecologic.
Astfel, măsurile implementate până la ora actuală în ceea ce privește aspectul ecologic, sunt:
Reciclarea deșeurilor
În cursul anului 2006 la nivelul municipiului Râmnicu Vâlcea s-a implementat sistemul de colectare selectivă a deșeurilor reciclabile, având 4 componente : sticla (albă și colorată), hârtie, PET-uri și deșeuri organice biodegradabile. Au fost amplasați pe teritoriul municipiului recipienți pentru fiecare tip de deșeu și au fost distribuite la populație 33.000 minipubele pentru deșeurile biodegradabile rezultate din activități casnice.
O parte din materialele refolosibile (hârtie, carton, sticlă, fier) se recuperează direct de la producătorii de deșeuri sau indirect prin intermediul întreprinzătorilor particulari, printr-o unitate
specializată, REMAT. Această unitate are pe teritoriul orașului mai multe puncte de precolectare, unde populația și agenții economici pot depune deșeurile refolosibile contra cost. În anul 1999, cantitățile de materiale refolosibile colectate de REMAT Vâlcea au fost de 3356 tone, din care 2600 de tone oțel. Având în vedere că în 1999 au fost depozitate 114850 tone deșeuri, rezultă un procent de doar 3% de recuperare a materialelor refolosibile din deșeuri solide, ceea ce situează Municipiul Râmnicu Vâlcea sub media pe țară.
Ri – reciclabile intrate
Rv – reciclabile valorificate (Rv / Ri x 100)
Ip – indicator de performanța
Depozite ecologice pentru deșeuri
Un depozit ecologic construit cu fonduri europene a fost inaugurat la Râmnicu Vâlcea în octombrie 2009: depozitul ecologic Fețeni și Stația de Compostare, destinate deșeurilor solide nepericuloase din municipiul Râmnicu Vâlcea și construite cu fonduri europene.
Depozitul este amplasat la cinci kilometri de centrul municipiului Râmnicu Vâlcea, ocupă o suprafață activă de circa 73.000 m.p, și are o capacitate de depozitare de aproximativ 1.130.000 m.c, cu un timp de funcționare de 25 de ani.
Valoarea proiectului este de aproximativ 16 milioane de euro. Din această sumă, 11.04 milioane reprezintă fonduri nerambursabile din partea Uniunii Europene, prin Masura ISPA, 2.5 milioane de euro au fost asigurați de la bugetul de stat, 1.1 milioane de euro au fost contribuția bugetului local, iar 1.36 milioane de euro au fost asigurați conform OUG 135/2007 privind alocarea de la bugetul de stat a fondurilor necesare pentru continuarea și finalizarea masurilor ex-ISPA.
Conform declarației primarului municipiului, Primăria Râmnicu Vâlcea va continua să atragă fonduri externe. Orașul a fost primul municipiu din țară căruia i s-a aprobat, în anul 2009, Planul Integral de Dezvoltare, cu o valoare de aproximativ 80 de milioane euro, pe noua proiecte, care vor fi integral duse la finalizare.
Studiul de fezabilitate pentru construirea unei noi gropi de gunoi a fost aprobat în unanimitate la sfârșitul lunii ianuarie 2010, în ședință ordinară, organizată în cadrul Consiliului Județean Vâlcea.
Locația optimă aleasă a fost în localitatea Roești, unde se vor construi și două stații: una de compost și una de sortare. Valoarea totală a investiției este de 42 milioane de euro, iar proiectul urmează a fi finanțat de Programul Operațional Sectorial de Mediu.
Iluminat stradal cu becuri ecologice
Grija edililor pentru natura seacă bugetul local, dar autoritățile spun că investiția se recuperează. Primul bec ecologic experimental "pâlpâie" în fața primăriei. Dacă va fi rentabil, Râmnicul va fi iluminat de la soare.
Energie curată și becuri pe tehnologie LED pe toată Calea lui Traian, au promis edilii orașului pentru anul 2010. Având în vedere faptul că tehnologia de ultima generație nu se vinde ieftin, costul investitiei se ridica la 1,1 milioane de euro, pe care oficialitățile îl vor plăti din bugetul local.
Până la instalarea efectivă nu mai era decât un pas, întrucât studiul de fezabilitate fusese deja aprobat de Consiliul Local în ședința din lună martie a anului 2010. În acel moment, pe Calea lui Traian sistemul de iluminat public era format din echipamente vechi și noi reabilitate sau modernizate – o instalație uzată care nu mai corespunde standardelor. Noua și costisitoarea instalație de iluminat public se întinde de la un capăt la altul al Bulevardului Calea lui Traian, iar toate lămpile vor beneficia de tehnologie LED. Experții care au întocmit studiul de fezabilitate susțin că lămpile LED au o durată de viață de aproximativ 20 de ani, iar energia electrică pe care acestea o consumă este extrem de redusă. Pe acest lucru au mizat edilii, care afirmă că investiția se va recupera prin cheltuielile mici cu energia electrică, de-a lungul anilor următori.
Ca să fie eco până la capăt primăria a instalat și primul bec alimentat de energie solară chiar în sensul giratoriu din fața instituției. Deși nu este oficial, surse din primărie spun că este vorba de un experiment pentru a se observa dacă iluminatul public alimentat gratuit de la soare ar putea fi fezabil. În cazul în care experimentul dă rezultate, o parte din iluminatul stradal ar putea trece pe energie solară.
Un nou proiect în acest sens desfășurat în Râmnicu Vâlcea este iluminarea străzilor, școlilor și grădinițelor cu energie solară. Astfel, consilierii locali au aprobat achiziționarea unei suprafețe de 18.400 metri pătrați situată în zona industrială a orașului, pe strada Stolniceni, unde va începe amenajarea pentru construirea unei centrale fotovoltaice. Proiectul este în valoare de 10 milioane de euro, finanțarea fiind asigurată 98% de către Ministerul Economiei, iar 2% de Primăria Râmnicului. Administrația locală din Râmnicu Vâlcea va beneficia în viitorul apropiat de propria centrală de producere a energiei electrice pe bază de celule fotovoltaice. În acest mod vor fi iluminate mai multe instituții din oraș: producția de energie electrică a centralei va fi folosită pentru iluminatul primăriei, iluminatul stradal, dar și pentru creșe, școli, grădinițe și alte obiective ale administrației locale.
Energie verde – energie eoliană
Conform studiilor efectuate de reprezentanții prefecturii, județul Vâlcea are potențial eolian – există 12 amplasamente unde se poate produce energie verde. Acestea sunt la Voineasa, în zona Vidra și Obârșia Lotrului, la Mălăia, Brezoi și Horezu. Pentru astfel de proiecte există finanțare europeană, astfel încât Vâlcea s-ar putea transforma într-o zonă a energiei verzi.
Înălțimea eoliană optimă este de 1.500 de metri. Pentru a produce energie verde, autoritățile locale din zonele cu potențial trebuie să facă proiecte și să atragă fonduri europene pe Axa 4.2, putând obține finanțare de 98% din valoarea investiției. Proiectele au început să se depună de la 1 august 2009. Administrația publică locală are 2% cofinanțare și acest procent este plătit de stat. Autoritățile trebuie să găsească o firmă de consultanță pe energie verde ca să facă proiectul. Când va fi avizat, va fi plătită și firma de consultanță din cei 2%, pentru elaborarea lui. Vâlcea e specializată în energie verde și se găsesc specialiști, numai că trebuie să existe și voința. Au baza, bani sunt, rămâne ca autoritățile locale să facă proiecte, în acest fel fiind asigurate și locuri de muncă. De asemenea, proprietarii de terenuri vor beneficia de subvenții de la UE dacă vor fi amplasate pe proprietățile lor câmpurile eoliene.
Transport ecologic
Operatorul de transport public din Râmnicu Vâlcea, SC ETA SA, a primit pentru o perioadă de 2 săptămâni, în mod gratuit pentru probe și teste, un nou model de autobuz urban marca “Isuzu Citimark”, în luna noiembrie a anului 2009.
Toate cheltuielile ocazionate de exploatarea autobuzului, mai puțin cele cu combustibilul, vor fi suportate de firma importatoare, SC Anadolu Automobil Rom SRL. Autobuzul, numit în limbaj curent “midibuz”, datorită capacității și dimensiunilor sale (23 locuri pe scaune – 9 m), va fi utilizat pe traseul de microbuze A, Complex Hermes – Muzeul Satului Bujoreni, străbătând astfel cea mai aglomerată arteră a municipiului, Calea lui Traian. La sfârșitul perioadei, rezultatele testelor vor fi publicate în două reviste de specialitate, Tranzit și Cargo. Acest model de autobuz urban reduce semnificativ costurile operaționale datorită noului tip de motor amplasat în spate și care funcționează cu un consum redus de combustibil.
Acesta este rezultatul investițiilor și angajamentelor administrației locale a Râmnicului de a promova un transport la standarde europene, cu reducerea semnificativă a poluării.
Citimark oferă un confort sporit pasagerilor, având interiorul foarte spațios, uși mari și fiind prevăzut cu podea joasă în dreptul celei de-a două uși pentru a facilita accesul persoanelor cu dizabilități. Motorul, cu niveluri de zgomot și de emisii de dioxid de carbon foarte reduse, este produs de cel mai mare constructor de motoare Diesel, Isuzu Motors Ltd și dezvoltă 210 CP. Autobuzul poate transporta până la 72 de pasageri în funcție de modul de dispunere a scaunelor.
3.2 Strategia de dezvoltare durabilă a mediului urban din Râmnicu Vâlcea
Orice comunitate urbană modernă trebuie să asimileze și să promoveze o viziune strategică în ceea ce privește dezvoltarea sa viitoare. Lipsa unei asemenea viziuni duce la o activitate administrativă haotică, în cadrul căreia se pot rata oportunități și se consumă irațional resurse prețioase.
Experiența internațională a arătat că proiectele și programele operaționale funcționează cel mai bine atunci când fac parte dintr-un cadru coerent și când există o coordonare la nivel strategic. Procesul de planificare strategică a vizat definirea reperelor strategice de dezvoltare a comunității pe o perioadă de 5 ani.
Etapele metodologice principale ale procesului de planificare strategică au fost următoarele: realizarea unei analize preliminare, stabilirea viziunii asupra dezvoltării strategice a comunității, analiza sectorială a domeniilor strategice principale și articularea documentului strategic.
Principiile care au stat la baza procesului de planificare strategică au fost asigurarea validității științifice, implicarea comunității, transparența, obiectivitatea, coerența și continuitatea demersului.
Evaluarea prealabilă a sistemului socio-economic reprezentat de municipiul Râmnicu Vâlcea a scos în evidență toate vulnerabilitățile ce se manifestă la nivelul capitalului natural, economic și social, ce creează multiple disfuncționalități și presiuni atât în planul calității vieții individuale și comunitare, cât și în mediul economic și ambiental.
Analiza SWOT realizată cu ocazia evaluării stării sistemului mai sus amintit, subliniază punctele tari și pe cele slabe, cât și oportunitățile de care dispune administrația, pentru a combate amenințările potențiale.
Concluzia ce se desprinde din această analiză este că obiectivele generale ale strategiei de dezvoltare durabilă și să fie definite ca repere fundamentale ale Planului Local de Acțiune reactualizat sunt:
· crearea de noi locuri de muncă având în vedere scăderea numărului de lucrători în agricultură și alte câteva sectoare industriale,
· dezvoltarea durabilă a regiunii prin imbunătățirea infrastructurii , valorificarea zonelor urbane și a potențialului turistic creșterea atractivității locale,
· creșterea competitivității regionale prin sprijinirea întreprinderilor, dezvoltarea infrastructurii și calificarea resurselor umane.
Câteva priorități stabilite sunt: modernizarea și dezvoltarea infrastructurii, dezvoltarea turismului și a patrimoniului natural și a moștenirii cultural-istorice, dezvoltarea resurselor umane în sprijinul ocupării durabile și imbunatățirea serviciilor sociale, protecția și imbunătățirea calității mediului.
Pornind de la diagnoza prezentului, au fost identificate câteva probleme cu care se confruntă comunitatea locală legate de condițiile minime de viață (pentru domeniul apei: rețea, canalizare, epurare, salubrizare, drumurilor publice, transportului local, iluminatul public și altele necesare bunei funcționari a serviciilor de sănătate, învățământ, cultură etc).
Un veritabil instrument în acest sens ar putea fi cooperarea descentralizată ca urmare a evaluării importanței crescânde privind cooperarea descentralizată ca un veritabil instrument de muncă și de dezvoltare a politicilor locale într-un context european. O dată cu descentralizarea și deconcentrarea serviciilor publice sporește influența administrației publice locale.
Influența administrației centrale asupra administrației publice locale este slabă. Acest lucru se va îndrepta atunci când administrația centrală va dezvolta acele politici care să conducă la asigurarea stabilității macroeconomice la reglementarea cadrului legal național și la distribuirea veniturilor.
Acest lucru a dus la încetineală în acesarea fondurilor din finanțările deschise (elaborarea ghidurilor), de înțelegere a noilor principii, reguli, dificultatea pentru asigurarea cofinanțării și a intcmirii documentației necesare.
Astfel o primă soluție, un prim pas pentru dezvoltarea locală este realizarea de parteneriate împreuna cu partenerii săi europeni. Sistemul de realizare a unor obiective în sistemul parteneriatelor public-privat este soluția practică, concretă în crearea veniturilor proprii ale autorităților publice locale.
Situația actuală este ca autoritatea publică locală este mai bogată în active, imobiliare și mai sărace în lichidități pentru a fi în măsură să se finanțeze alte proiecte. Un alt aspect sunt proiectele de sute de milioane de euro pe care le avem active.
Aici există câteva aspecte practice pentru instrumentul Parteneriat Public Privat (PPP). Realizarea unui proiect ce nu poate fi finanțat integral poate fi combinat cu un alt proiect, ceea ce face ca ambele proiecte să poată fi finanțate mai ușor. Într-o astfel de situație de acest gen ambele părti sunt câștigătoare. Cele părți trebuie să fie într-o poziție de echilibru. Se pot aplica diferite tipuri de scheme. Atunci când se face un proiect întotdeauna există un partener privat. În schema PPP cei doi parteneri trebuie să lucreze împreună pentru realizarea unui obiectiv, iar finalul este realizarea și finalizarea unui serviciu.
În acest cadru amenințările, riscurile în realizarea unui PPP sunt: avizele, autorizațiile; calitatea – (de ex a lucrărilor, când după un timp se defectează); marketingul (credem că avem cui să vindem produsul); veniturile; costurile de exploatare; riscurile instituționale, seriozitatea sectorului privat.
Există unele sectoare care sunt foarte sensibile, iar oamenii se îndreaptă către sectorul privat. De asemenea există activități care nu pot fi private (de exemplu, poliția nu poate fi privată).
Un motiv important pentru autoritățile publice este să aibă la dispoziție mai mulți bani și un altul să asigure o bună valoare a banilor investiți. Este un criteriu foarte bun de apreciere și în UE, însă trebuie să se facă în conformitate cu legislația în vigoare. Acesta trebuie să fie în legătură cu reglementările europene.
În orice proiect trebuie să găsim o metodă de a găsi bani lichizi. Pentru unele proiecte publice există costuri care depășesc timpul planificat. De exemplu – se poate încheia un PPP cu un investitor pentru un proiect ce nu aduce bani (bază sportivă), insă se pot combina cu altele (magazine, restaurante), ce pot genera profit.
PPP este un mod simplu și comercial de a gândi lucrurile, este un mod simplu de a transpune ideile în practică.
Strategia de dezvoltare durabilă a orașului Rm. Vâlcea stabilește, urmărește anumite priorități, iar realizarea acestora necesită stabilirea unor măsuri concrete de acțiune.
La nivelul orașului Râmnicu Vâlcea au fost stabilite următoarele priorități și măsuri:
Sprijin pentru creșterea competitivității economice în sectorul privat:
Sprijin pentru dezvoltarea (inclusiv în cadrul administrației publice locale) capacității de cercetare/inovare/dezvoltare;
Sprijin pentru dezvoltarea capitalului privat.
Dezvoltarea și modernizarea infrastructurii:
Imbunătățirea unui transport modern;
Realizarea unor situri industriale, comerciale, tehnologice, meșteșugărești;
Îmbunătățirea infrastructurii sociale, educaționale;
Reabilitarea unor zone urbane (zone verzi, moșteniri culturale, sport, activități recreative, parcări, zone pietonale, control trafic, parcuri);
Crearea infrastructurii energetice și valorificarea energiilor regenerabile;
Crearea infrastructurii pentru cercetare și dezvoltare tehnologică pentru sectorul privat și autoritatea publică locală.
Dezvoltarea și promovarea turismului, culturii și istoricului zonei:
Sprijin pentru dezvoltarea infrastructurii în turism; dezvoltarea marketing-ului municipal.
Dezvoltarea resurselor umane în sprijinul unei ocupări durabile și imbunatățirea serviciilor sociale:
Dezvoltarea sistemului educației, formare profesională, facilitarea tranzacției de la școală la piața muncii;
Dezvoltarea sistemului de formare profesională continuă ; creșterea accesului și participarea la formare profesională continuă pe tot parcursul vieții;
Măsuri de instruire pentru șomeri, grupuri dezavantajate;
Dezvoltarea serviciilor medicale, sociale și de voluntariat, în sprijinul cetățenilor.
Protecția și imbunătățirea calității mediului:
Îmbunătățirea și extinderea infrastructurii de utilități (alimentare cu apă, canalizare, gaze naturale și termoficare);
Sisteme de tratare a apelor uzate;
Modernizarea sistemelor de gestionarea deșeurilor;
Dezvoltarea unui sistem integrat de monitorizare a mediului și intervenție rapidă;
Reabilitarea siturilor industriale poluante;
Reducerea impactului negativ asupra mediului generat de centralele de energie electrică;
Măsuri pentru reducerea zgomotului ambiental.
Strategia de dezvoltare durabilă a Municipiului Rm. Vâlcea nu conține doar prioritățile mai sus menționate, ci și Planul local de acțiune și Planul de acțiune 2008-2013.
Pe baza acestor informații au fost determinați următorii indicatori, ce reflectă, într-o manieră sintetică, solvabilitatea financiară și bugetară și eficiența managementului financiar: indicatori ai veniturilor sau care reflectă capacitatea de a genera venituri, indicatori ai cheltuielilor și indicatori care reflectă capacitatea de investire.
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Rm. Vâlcea este un pol de dezvoltare urbană , iar municipalitatea se află într-o luptă continuă pentru creșterea nivelului de dezvoltare a orașului. Dezvoltarea durabilă presupune elaborarea de strategii și planuri de acțiune adecvate caracteristicului orașului, ca astfel rezultatele să fie eficiente.
Conștientizarea problemelor cu care se confruntă comunitatea, atât de către factorii de decizie, cât și de către cetățeni va accelera găsirea soluțiilor optime necesare atingerii obiectivelor dezvoltării durabile. Orice proces de elaborare a strategiilor și planurilor de acțiune trebuie să fie supus consultării tuturor categoriilor sociale, pentru a avea siguranța ca odată adoptate ele vor fi puse în practică, pentru că reprezintă expresia voinței majorității membrilor comunității. Acest lucru se poate realiza prin : sensibilizarea și educarea oamenilor, prin consultarea și atragerea participării lor la realizarea măsurilor, prin crearea de parteneriate și prin măsurarea, supravegherea, evaluarea și declararea progreselor înregistrate pe calea dezvoltării durabile.
Râmnicu Vâlcea a înregistrat succese în domeniul protecției mediului, al protecției sociale și al dezvoltării economice prin implementarea eficientă a unor programe locale, cu implicarea autorităților locale, a societății civile, și a sectorului privat. Municipalitatea a învățat că este imposibil să separi protecția mediului, protecția socială și dezvoltarea economică atunci când este vorba de a asigura un viitor durabil, dezvoltarea unui program într-un domeniu având influențe pozitive și în alte domenii.
Eforturile primăriei nu se axează doar pe asigurarea protecției mediului, a protecției sociale, sau dezvoltării economice, ci pe realizarea unor schimbări eficiente în fiecare sector în același timp. Aceste eforturi implică nu doar un sector al societății, ci pe toate: civil, politic, administrația locală și sectorul privat. Țelul autorităților locale nu se realizează într-o zi ci este un proces care va continua neîncetat pentru a asigura generațiilor următoare o calitate mai bună a vieții.
Bibliografie
Albu L., Dobrescu E., Dezvoltarea durabilă în Romania, Editura Expert, București, 2005
Androniceanu, A. – Noutăți în managementul public, Ed. Universitară, București, 2004;
Barret S. – Economic Development and Environmental Policy, FAO, 1996;
Băltărețu Andreea, Ecoturism și dezvoltare durabilă, Editura Prouniversitaria, București, 2007;
Bran F. – Componenta ecologică a deciziilor de dezvoltare economicî : studiu de caz (silvicultura și turism), Ed. ASE, București, 2002;
Bran F. – Probleme ecologice și riscuri economice, Ed. ASE, București, 2000;
Bran F., Rojanschi V., Grigore F. – Elemente de economia și managementul mediului, Ed. Economică, București, 2004;
Bran, F.; Cândea, M.; Cimpoieru, I. – Organizarea, amenajarea și dezvoltarea durabilă a spațiului geografic, Ed. Universitară, București, 2006;
Constantinescu, M., Stahl, H., Drăgan, I. – Urban Growth Processes în Romania, Ed. Meridiana, București, 1974;
Daduianu, V. I. – Mediul și Economia, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1997;
Galbraith, J. K. – Știinta economică și interesul public, Ed. Politică, București, 1982;
Goodland, R.; Ledec, G. – Environmental management în Sustainable Economic Development, Internațional Association of Impact Assesment, 1987;
Iancu, A. – Creșterea Economică și mediul înconjurător, Ed. Politică, București, 1984;
Matei Elena, Ecoturism, Editura Top Form, București, 2004;
Munaginghe, M. – Environmental Economics and Sustainable Development, World Bank Environment Paper 3, The World Bank Washington DC, 1993;
Muja, S. – Dezvoltarea spațiilor verzi, în sprijinul conservării mediului înconjurător în România, Ed. Ceres, București, 1994;
Nistoreanu Puiu (coordonator), Ecoturism și turism rural, Editura A.S.E., București, 2003
Plumb, I. ; Androniceanu, A. – Managementul serviciilor publice , București, Ed. ASE, 2003;
Profiroiu, A. ; Profiroiu, M. – Îmbunătățirea calității – condiție a modernizării serviciilor publice, Economie și administrație locală v. 11, nr. 4, p. 11-13, București, 2006;
Profiroiu, M. ; Bărbulescu, C. – Contribuții la elaborarea strategiei de dezvoltare la nivelul colectivităților teritoriale, Ed. ASE, București, 1999;
Profiroiu, M. ; Popescu, I. – Politici europene , București, Editura Economică, 2003;
Rojanschi, V.; Bran, F. – Politici și Strategii de Mediu, Ed. Economică, București, 2002;
ANMP-Starea Privind Mediul 2008-Cap. 10. Mediul Urban Național;
“Mediul Urban în Rm. Vâlcea”, Vali Butanescu, 2008;
România în Mediul European – Județul Vâlcea;
Raport privind starea mediului în Județul Vâlcea pe 2009;
Raport ANMP privind starea mediului la nivel național pe 2008;
Strategia de Dezvoltare Durabilă a Municiupiului Rm. Vâlcea 2008-2013;
*** Earth Summit Agenda 21, The United Nations Programme of Action from Rio, United Nations, 1992;
*** Strategia de ecoturism a României. Cadru teoretic de dezvoltare, Autoritatea Națională pentru Turism, București, 2004;
*** Sustainable Tourism Development: Guide for Local Planners, OMT, Madrid, 1997
*** The World Ecotourism Summit, OMT, Madrid, 2002.
www.anmp.ro;
www.adevarul.ro.
www.primariavl.ro;
www.ecomoagazin.ro.
Bibliografie
Albu L., Dobrescu E., Dezvoltarea durabilă în Romania, Editura Expert, București, 2005
Androniceanu, A. – Noutăți în managementul public, Ed. Universitară, București, 2004;
Barret S. – Economic Development and Environmental Policy, FAO, 1996;
Băltărețu Andreea, Ecoturism și dezvoltare durabilă, Editura Prouniversitaria, București, 2007;
Bran F. – Componenta ecologică a deciziilor de dezvoltare economicî : studiu de caz (silvicultura și turism), Ed. ASE, București, 2002;
Bran F. – Probleme ecologice și riscuri economice, Ed. ASE, București, 2000;
Bran F., Rojanschi V., Grigore F. – Elemente de economia și managementul mediului, Ed. Economică, București, 2004;
Bran, F.; Cândea, M.; Cimpoieru, I. – Organizarea, amenajarea și dezvoltarea durabilă a spațiului geografic, Ed. Universitară, București, 2006;
Constantinescu, M., Stahl, H., Drăgan, I. – Urban Growth Processes în Romania, Ed. Meridiana, București, 1974;
Daduianu, V. I. – Mediul și Economia, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1997;
Galbraith, J. K. – Știinta economică și interesul public, Ed. Politică, București, 1982;
Goodland, R.; Ledec, G. – Environmental management în Sustainable Economic Development, Internațional Association of Impact Assesment, 1987;
Iancu, A. – Creșterea Economică și mediul înconjurător, Ed. Politică, București, 1984;
Matei Elena, Ecoturism, Editura Top Form, București, 2004;
Munaginghe, M. – Environmental Economics and Sustainable Development, World Bank Environment Paper 3, The World Bank Washington DC, 1993;
Muja, S. – Dezvoltarea spațiilor verzi, în sprijinul conservării mediului înconjurător în România, Ed. Ceres, București, 1994;
Nistoreanu Puiu (coordonator), Ecoturism și turism rural, Editura A.S.E., București, 2003
Plumb, I. ; Androniceanu, A. – Managementul serviciilor publice , București, Ed. ASE, 2003;
Profiroiu, A. ; Profiroiu, M. – Îmbunătățirea calității – condiție a modernizării serviciilor publice, Economie și administrație locală v. 11, nr. 4, p. 11-13, București, 2006;
Profiroiu, M. ; Bărbulescu, C. – Contribuții la elaborarea strategiei de dezvoltare la nivelul colectivităților teritoriale, Ed. ASE, București, 1999;
Profiroiu, M. ; Popescu, I. – Politici europene , București, Editura Economică, 2003;
Rojanschi, V.; Bran, F. – Politici și Strategii de Mediu, Ed. Economică, București, 2002;
ANMP-Starea Privind Mediul 2008-Cap. 10. Mediul Urban Național;
“Mediul Urban în Rm. Vâlcea”, Vali Butanescu, 2008;
România în Mediul European – Județul Vâlcea;
Raport privind starea mediului în Județul Vâlcea pe 2009;
Raport ANMP privind starea mediului la nivel național pe 2008;
Strategia de Dezvoltare Durabilă a Municiupiului Rm. Vâlcea 2008-2013;
*** Earth Summit Agenda 21, The United Nations Programme of Action from Rio, United Nations, 1992;
*** Strategia de ecoturism a României. Cadru teoretic de dezvoltare, Autoritatea Națională pentru Turism, București, 2004;
*** Sustainable Tourism Development: Guide for Local Planners, OMT, Madrid, 1997
*** The World Ecotourism Summit, OMT, Madrid, 2002.
www.anmp.ro;
www.adevarul.ro.
www.primariavl.ro;
www.ecomoagazin.ro.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dezvoltarea Durabilă în România (ID: 139051)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.