Dezvoltarea Creativitatii la Prescolari Prin Intermediul Activitatilor Artistico Plastice
Dezvoltarea creativității la preșcolari prin intermediul activităților artistico-plastice
Cuprins
Introducere
Capitolul I INTRODUCERE ÎN COMUNICARE
1.1 Introducere în comunicare
1.2 Comunicarea de masă. Definiție
1.2.1 Comunicarea în școală
1.2.2 Comunicarea vizuală
Capitolul II PREȘCOLARUL ȘI CARACTERISTICILE PERSONALITĂȚII
ACESTUIA
2.1 Sociologia etapelor vârstei
2.2 Vârsta preșcolară
2.2.1 Caracteristicile etapei preșcolare
2.2.2 Personalitatea preșcolarului
2.2.3 Metode de învățare la vârsta preșcolară
2.2.4 Psihologia preșcolarului
2.2.5 Preșcolarul între acasă și mediul instituțional de învățământ
2.3 Dezvoltarea creativității la vârsta preșcolară
Capitolul III CULTURA ATISTICO-PLASTICĂ ȘI NECESITATEA EI ÎN
DEZVOLTAREA CREATIVITĂȚII PREȘCOLARILOR
3.1 Ce este cultura și cum o comunicăm?
3.2 Arta ca parte expresivă a culturii
3.2.1 Artele plastice
3.2.1.1 Simbolurle în arta plastică
3.2.1.2 Imaginea în artele plastice
3.2.1.3 Estetica artei
3.3 Comunicarea în artă
3.4 Rolul activităților artistico-plastice la preșcolari
3.5 Implementarea culturii artistico-plastice în grădinițe
Capitolul IV DEZVOLTAREA CREATIVITĂȚII LA PREȘCOLARI PRIN
INTERMEDIUL ACTIVITĂȚILOR ARTISTICO-PLASTICE
4.1 Retrospectivă. Ipoteza de lucru
4.2 Propuneri pentru activități artistico-plastice
4.3 Strategii practice de dezvoltare a creativității preșcolarului
4.4 Strategii de dezvoltare a creativității preșcolarilor bazate pe activitățile
artistico-plastice
4.5 Impactul activităților artistico-plastice asupra creativității preșcolarilor
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Lumea în care noi trăim astăzi, se confruntă cu o serie de schimbări la nivel global atât din punct de vedere al cunoașterii, economiei dar și al relațiilor sociale pe care le avem fie că facem referire la oameni, instituții sau relațiile pe care cultura își pune amprenta atunci când elevii învață despre artele plastice și caută să transmită în creații, ceea ce au primit de la generațiile trecute. Situația pe cât de complexă pe atât de imprevizibilă, face ca această schimbare să fie greu de controlat și stăpânit. Noi oamenii, ca parte a unei societăți ne regăsim afectați de acest fenomen de mare amploare, ale cărui efecte ne fac să gândim altfel, ne purtăm diferit și în final, aparținem unor grupuri care împărtășesc aceleași viziuni. Unul din factorii schimbării este lipsa creativității pe care copii o dezvoltă din ce în ce mai des. Preșcolarii sunt sub procesul de creștere și dezvoltare ce are loc în egală măsură atât în sânul familiei, prietenilor cât și al grădiniței și doresc să se afirme ca indivizi particulari preluând tot ceea ce văd, aud și citesc și transformând aceste exemple în idealuri de viață. Activitățile întreprinse la grădiniță își pun astfel amprenta asupra dorințelor acestora și îi ghidează în această alegere. Dar atunci când se pune problema dezvoltării creativității celor mici spre a fi pregătiți în fața tuturor schimbărilor care survin vremurilor prezente, sunt activitățile artistico-plastice un ghid bun sau mai degrabă, o pistă greșită?
Cu toții știm faptul că cei mici învață încă din grădiniță despre artele plastice. Chiar până în ultimul an de liceu. Iar manualele care stau ca suport în educarea lor nu sunt schimbate anual, așa cum tendințele o fac. Și atunci, mai sunt activitățile artistico-plastice un remediu pentru înlocuirea nevoii de tehnologie pe care copii o au de la o vârstă cât mai fragedă? Pot trata aceste activități problema cu care copii din ziua de azi se confruntă? Secialiștii sunt de acord că da. A desfășura activități artistico-plastice încă din perioada grădiniței, va ajuta în procesul de dezvoltare a creativității copiilor și astfel, se elimină din șansele destul de periculoase ca ei să devină niște adulți riguroși, stricți, indiferenți. Este necesar ca preșcolarii să cunoască arta, prin bucuria pe care desenul și artele plastice încă o plasează în sufletele celor mici. Cum poți știi ce este într-adevăr desenul dacă nu exersezi cu creionul pe hârtie? Poți găsi fericirea în rutina acestei vieți dacă nu cunoști semnificațiile culorii? Care sunt simbolurile de care sculptura trebuie să țină cont atunci când creațiile iau naștere? Cine îți poate explica mai bine care sunt tehnicile de construcție a unei structuri solide în arhitectură?
Manualele rămân cele mai sigure surse de a transmite, fără deviații, cultura artelor plastice, așa cum este ea într-adevăr și cum am fost obișnuiți înainte de a ne alătura schimbărilor. Pe de altă parte, educatorii caută să țină preșcolarii conectați la o lume care se vede altfel prin intermediul artei și nu întârzie să transmită această cultură. Toate aceste aspecte fac subiectul de cercetare ale acestei lucrării. Se mai întreprind activități artistico-plastice în grădinițe? Au nevoie preșcolarii zilelor noastre de creativitate? Cum dezvoltă activitățile artistico-plastice, creativitatea preșcolarilor?
Confirmarea ipotezei de lucru: dacă schimbările secolului în care trăim și amprenta societății cade asupra personalității copiilor îndepărtându-i de tradiții, cultură și abilitatea de a vedea frumosul în tot ceea ce îi înconjoară atunci singura modalitate de a dezvolta creativitatea copiilor este de a desfășura activități artistico-plastice încă din perioada preșcolară, constituie obiectivul lucrării de față.
Dezvoltarea creativității la preșcolari prin intermediul activităților artistico-plastice își propune o lărgire a cunoașterii și nu în ultimul rând, își propune schimbare de atitudine.
Capitolul I
COMUNICAREA DE MASĂ
Introducere în comunicare
Puterea stă în informație; această paradigmă a devenit o condiție sine-qua non a
epocii contemporane. Informația, de oricare natură, ne ajută să dobândim avantaje într-un proces sau într-o acțiune aflate în derulare. Informația se obține prin intermediul comunicării. În acest mod, comunicarea devine mijlocul principal prin intermediul căruia putem să ne adaptăm la realitățile generate de social. În opinia lui Jean Claude Bertrand informația „este un stoc de date (mesaje, semnale, simboluri) care se transformă prin procesul de comunicare. Comunicarea face ca ființa umană să creeze noi semnificații, să interpreteze mesajele, să transforme ideile și cunoștințele prin dialog cu semenii săi”. În aceeși nuanță, Bertrand afirmă că „termenul de comunicare implică neapărat o relație între două entități”. Analizând comunicarea din punct de vedere etimologic, Mihai Dinu conchide: „acțiune de a face comun, a fi în relație cu”. Dicționarul Explicativ Român atribuie comunicării trei dimensiuni: 1. acțiunea de a comunica și rezultatul ei 2. anunț, aviz, înștiințare, mesaj 3. informație, știre, veste. Pentru a înțelege mai bine ce reprezintă informația (de la latinescul informo, -are = a da formă, a fasona, a face cunoscut, a pune la curent) vom trece prin câteva definiții caracteristice ale acesteia:
– nevoie a creierului, formă de bază a nutriției psihice, cu funcții importante în realizarea cunoașterii și afirmării omului ca ființă sociabilă;
– ansamblul activităților, instituțiilor și efectelor care au ca obiect primirea, transmiterea, alegerea și prezentarea faptelor considerate ca semnificative pentru viața socială;
– un proces brut sau semifinit care, departe de a fi rar, este în general abundent;
– măsura a ceea ce este nou, imprevizibil în mesaj.
Dar informația nu este relevantă pentru cei care o folosesc, datorită definiției pe care aceasta o posedă, cât pentru ce reprezintă ea și care sunt atuurile acesteia. De astfel, pentru a nu induce în eroare cu o interpretare greșită a acestor avantaje ale informației, subliniem ceea ce diferiți teoreticieni au punctat ca fiind acestea. Alain Touraine spune că a fi informat înseamnă a ști nu numai ce se petrece, ci și a cunoște rațiunile și metodele de decizie … Absența informației, deci, lipsa participării la sistemele de decizie și organizare definește alinierea. Michel Crozier declară că "informația înseamnă putere, reprezintă instrumentul esențial al puterii."
Francis Dessart afirmă că "informația este un puternic catalizator al progresului (…) Este necesară o cooperare internațională și interguvernamentală între statele dezvoltate și cele mai puțin dezvoltate, pentru ca informația și comunicarea pozitivă să contribuie la întărirea păcii și înțelegerii internaționale, la promovarea drepturilor omului." În inchiderea acestor șiruri, aducem în prim plan pe Robert E. Cahn și Agenția pentru proiecte de cercetare avansată în domeniul apărării a SUA, care vine cu o caracteristică a informației pe cât de importantă pe atât de interesantă: "Națiunea care stăpânește domeniul prelucrării informației va poseda cheile la conducerea lumii în secolul XXI."
Și totuși, informația nu este doar un avantaj al celor care o posedă, este mai mult decât atât, mergându-se până în extrema în care informația este un drept. În 1949 Declarația Universală a Drepturilor Omului proclamă dreptul omului la informare și comunicare. Astăzi, informația se află în mâna tuturor, iar acest fapt ne face să fim din ce în ce mai competitivi și răi uneori; pentru că există tendința ușoară de a exagera cu puterea pe care informația ne-o aduce.
Dacă acum câteva decenii bune, societățile erau conduse de una sau două persoane care dețineau puterea informației și conduceau prin aceasta pe toți ceilalți, acum putem vorbi despre o societate informațională în care fiecare din noi posedă, într-o mai mare sau mai mică măsură, informații care pot aduce pe loc avantaje, poziției noastre în societate și în raport cu ceilalți. Înțelegem nu doar că este un avantaj să posezi informație, pentru a reuși mai bine decât ceilalți sau a te menține într-un ritm care oricum pare din ce în ce mai alert, dar din exemplele vieții, trebuie să reținem că informația este esențială în lupta supraviețuirii.
Astfel, informația nu mai este doar un avantaj, ea este o condiție a existenței. Există desigur, mai multe feluri de informație iar acestea vor fi prezentate în cele ce urmează.
"Conceptul de informație tinde să devină un concept fundamental al științei și civilizației contemporane." Legătura dintre știință și informație este evidentă, deoarece știința este o materie a informației exacte care aduce celor care o studiază, puterea de a realiza rezolvări. Dar în același sens, informația este baza cu care oricine poate călători într-o civilizație contemporană; e ca un scut al celor care vor să se protejeze sau dimpotrivă, să acționeze. După cum am spus și anterior, informația poate fi clasificată în mai multe feluri. Astfel, există:
– Informație directă, care este comunicată între două sau mai multe persoane într-o poziție ce îi găsește față în față.
– Informația indirectă, comunicată de obicei prin mijloacele mass media.
Emilian Dobrescu adaugă totuși o sesizare în care notează faptul că "informațiile de ultimă oră, materializate în noi produse și imagini ale minții umane pot fi considerate tot informații directe, dacă transmiterea lor de către emițător nu este mediată." Reținem că informația este un instrument de cunoaștere și înțelegere. Referitor la domeniul juridic al informației, specialiștii au trecut-o într-o strânsă legătură cu libertatea,e și comunicare. Astăzi, informația se află în mâna tuturor, iar acest fapt ne face să fim din ce în ce mai competitivi și răi uneori; pentru că există tendința ușoară de a exagera cu puterea pe care informația ne-o aduce.
Dacă acum câteva decenii bune, societățile erau conduse de una sau două persoane care dețineau puterea informației și conduceau prin aceasta pe toți ceilalți, acum putem vorbi despre o societate informațională în care fiecare din noi posedă, într-o mai mare sau mai mică măsură, informații care pot aduce pe loc avantaje, poziției noastre în societate și în raport cu ceilalți. Înțelegem nu doar că este un avantaj să posezi informație, pentru a reuși mai bine decât ceilalți sau a te menține într-un ritm care oricum pare din ce în ce mai alert, dar din exemplele vieții, trebuie să reținem că informația este esențială în lupta supraviețuirii.
Astfel, informația nu mai este doar un avantaj, ea este o condiție a existenței. Există desigur, mai multe feluri de informație iar acestea vor fi prezentate în cele ce urmează.
"Conceptul de informație tinde să devină un concept fundamental al științei și civilizației contemporane." Legătura dintre știință și informație este evidentă, deoarece știința este o materie a informației exacte care aduce celor care o studiază, puterea de a realiza rezolvări. Dar în același sens, informația este baza cu care oricine poate călători într-o civilizație contemporană; e ca un scut al celor care vor să se protejeze sau dimpotrivă, să acționeze. După cum am spus și anterior, informația poate fi clasificată în mai multe feluri. Astfel, există:
– Informație directă, care este comunicată între două sau mai multe persoane într-o poziție ce îi găsește față în față.
– Informația indirectă, comunicată de obicei prin mijloacele mass media.
Emilian Dobrescu adaugă totuși o sesizare în care notează faptul că "informațiile de ultimă oră, materializate în noi produse și imagini ale minții umane pot fi considerate tot informații directe, dacă transmiterea lor de către emițător nu este mediată." Reținem că informația este un instrument de cunoaștere și înțelegere. Referitor la domeniul juridic al informației, specialiștii au trecut-o într-o strânsă legătură cu libertatea, fără de care, de multe ori, nu poate exista. Amintim câteva dintre drepturile pe care aceasta încă se discută:
– dreptul individului și dreptul colectivității;
– libertatea informației sau a celui ce informează;
– dreptul de acces la sursele de informare;
– ineficacitatea drepturilor de rectificare;
– dezechilibru în repartizarea spectrului de emisie.
Trebuie să recunoaștem importanța pe care informația o are în orice societate existentă și să înțelegem că numai prin ea, popoarele se pot dezvolta și co-exista, într-o lume imprevizibilă. De la începuturile lumii, când informația era de multe ori un mijloc de a știi să conduci, să controlezi, să negociezi, s-a ajuns ca astăzi, informația să ia atâtea fețe, încât nouă nu ne mai rămâne decât să extragem ceea ce informația aduce bun și ceea ce riscăm cu ea. Am putea concluzioa cu: informația este baza oricărei comunicări. Dar ce este comunicarea?
În studiul Process and Effects of Mass Communication, Wilbur Schram propune o definiție prin care comunicarea reprezintă un proces prin care se stabilesc idei, identități de reflecție între emițătorul și receptorul unui mesaj care se transmite printr-un canal. Referindu-se la comunicare din perspectivă sociologică, Emilian Dobrescu apreciază: „Comunicarea semnifică încercarea de a stabili o comunitate cu cineva, de a pune în comun informații, idei, atitudini, de a le asocia, raporta sau de a stabili legături între ele”. Daniela Cotoară definește comunicarea ca „o formă particulară a relației de schimb între două sau mai multe persoane, între două sau mai multe grupuri care are ca elemente esențiale relația dintre indivizi sau dintre grupuri, schimbul, transmiterea și receptarea de semnificații, modificarea voită sau nu a comportamentului celor angajați”. O remarcă definitorie pentru analiza informației și realitatea socială contemporană o face N. Udroiu: „Lumea, privită strict prin vizorul spațiului informațional, ni se înfățișează diversă, dinamică, dar și plină de inegalități, de contradicții”.
Analizând definițiile anterioare constatăm că în procesul socializării comunicarea este instrumentul fără de care omul nu ar putea interacționa. Comunicarea devine astfel, baza unei societății sănătoase, în care, procesele sociale rezistă în prezent și durează într-un viitor cât mai îndelungat. Referindu-se la tipologia comunicării Emilian Dobrescu consideră că aceast proces poate fi clasificat astfel:
directă sau indirectă;
unilaterală sau reciprocă;
privată sau publică.
Combinarea primelor patru tipuri de comunicare de la a) și b) poate naște alte patru forme de comunicare – cele mai întâlnite de altfel:
reciprocă directă (față în față);
reciprocă indirectă sau interactivă (prin intermediul radioului, telefonului);
unilaterală directă (într-o conferință)
unilaterală indirectă (prin intermediul discului, suporturi magnetice în mișcare, filmul, scrisorii).
Pe de altă parate, J. L. Aranguren clasifică comunicarea în funcție de tipurile de
activități umane; comunicarea fiind: obișnuită (comună), științifică, tehică, de noutate, publicitară, pedagogică, artistică, socială, economică, politică, religioasă, etc. Comunicarea umană are rolul de a da sens unei informații verbale (fie că informația are loc prin scris sau oral) și a informației non verbale, prezentată în acțiunile paralimbajului, mișcării corpului și folosirea spațiului. „Noțiunile de limbaj, limbă, comunicare au mai multe sensuri, fiind considerate polisemantice. Acest fapt se datorează complexității pe care comunicarea, limba, limbajul le au, devenind discipline științifice studiate (lingvistica, psihologia, sociologia, semiotica); acestea aduc propriile lor perspective de abordare, nu întotdeauna identice sau măcar complementare. Principala problemă pe care o presupune studiul noțiunii de comunicare este aceea a stabilirii conținutului și a mijloacelor prin intermediul cărora acesta este transmis. Cât privește conținutul, aceasta are un conținut informațional, un conținut afectiv-emoțional, un conținut motivațional și un conținutul volitiv. În general, se comunică trei tipuri de informații: cognitive; indiceale; injonctive sau conative. În ceea ce privește comunicarea, canalul reprezintă mijlocul fizic de transmitere a mesajului, numit și drumul ipotetic sau calea urmată de mesaj. În comunicare se folosesc următoarele canale:
Canale tehnologice: telefoane, casetofoane, computere, video, pager, radio;
Canale scrise: scrisori, rapoarte, afișiere, memo-uri, formulare, cărți, reviste, ziare;
Canale față-n față: conversații, interviuri, întâlniri, prezentări, cursuri, lecturi.
Mediul comunicării este mijlocul tehnic sau fizic care transformă mesajul în semnal. Astfel spus, mediul comunicării este reprezentat de către spațiul în care se comunică; mediul oral este atunci când au loc vorbirea sau ascultarea, iar mediul în scris este reprezentat de momentele scrierii sau citirii. În cazul unei comunicări, răspunsul receptorului la mesajul transmis ne demonstrează dacă acesta a fost bine înțeles, dacă s-a făcut comunicarea corect. Reacția respectivă se numește feedback și încheie cercul comunicării deoarece receptorul, la rândul său, codifică o informație și o comunică transmițătorului. Putem deci considera că în procesul comunicării rolurile se schimbă mereu: receptorul devine transmițător și invers”.
Autorul Bertrand consideră că în comunicare se găsesc 5 niveluri, și anume: comunicarea intrapersonală, comunicarea interpersonală, comunicarea de grup, comunicarea de masă, comunicarea publică sau mediatică. „Comunicarea poate fi obstrucționată sau doar perturbată de o serie de factori care se interpun între semnificația intenționată și cea percepută. Barierele în comunicare pot fi deterninate de alterarea oricărei dintre componentele comunicării (emițător, mesaj, canal, receptor), sau de interacțiunea lor. Cei mai importanți factori care duc la alterarea sau blocarea comunicării sunt: uneori statutul prea înalt al emițătorului în raport cu receptorul poate cauza o înțelegere defectuoasă a mesajului, ceea ce duce la o comunicare ineficientă. Specialiștii au tendința să folosească un jargon profesional în comunicare, neținând seama de faptul că ceilalți poate nu au același vocabular, cauzând probleme în comunicare; persoanele cu statut mai ridicat au tendința de a se exprima într-un mod mai sofisticat, greu de înțeles pentru persoane cu un nivel de școlarizare scăzut. În alegerea canalelor sau a momentelor trebuie alese canalele corecte pentru fiecare informație și de asemenea și momentul trebuie să fie bine ales; o situație urgentă nu are sorți să fie îndeplinită dacă este cerută la sfârșitul orelor de program sau la sfârșitul săptămânii. O rețea organizațională complicată duce la o comunicare lentă. Iluminatul necorespunzător, zgomote parazite, temperaturi excesiv de coborâte/ridicate, ticuri, elemente ce distrag atenția (telefon, cafea, ceai etc.) devin astfel, factori fizici perturbatori ai comunicării. Este de dorit crearea unor situații care să faciliteze antrenarea elevilor în exerciții de comunicare, în care să se pună un accent sporit pe comportamentul civilizat, pe manierele elegante, pe formarea unei culturi interioare și exterioare în armonie cu cerințele vieții spirituale corespunzătoare societății pe care o definește”.
Pentru a reuși o clasificare cât mai corectă a comunicării, după ce am analizat conținutul și importanța pe care informația o are în procesul comunicării, propunem câteva criterii prin care se vor evidenția tipurile comunicării:
– Comunicarea directă sau indirectă: Astfel spus, se poate vorbi despre o comunicare audio (care are loc prin radio, casete audio, discuri telefon etc;) comunicare video (realizată prin TV, aparat video, videotelefon, satelit etc,) comunicarea scrisă în manuale, cărți, presa scrisă, scrisori și comunicarea artistică pe care o întâlnim în comunicarea prin film, teatru, poezie, muzică, arte plastice etc.
– Din punct de vedere al sensului, comunicarea poate fi unilaterală sau reciprocă;
– În funcție de numărul receptorilor, putem vorbi de comunicare privată sau publică,
individuală sau socială (comunicarea socială poate fi interpersonală, interumană, de grup sau de masă.)
Comunicarea intrapersonală se manifestă prin comunicarea cu sinele fiecăruia. De cealaltă parte, comunicarea interpersonală reprezintă cea mai des formă de comunicare întâlnită în lume și este reprezentată de comunicarea cu cei din jurul nostru. Această a doua formă de comunicare, reprezintă baza categorică a existenței sociale a ființei umane, și nu o putem evitata în niciun fel deoarece viața de familie, relațiile cu prietenii, activitatea profesională, toate depind de această calitate. Comunicarea de grup este o modalitate de comunicare care se manifestă în interiorul grupurilor formate dintre două sau mai multe persoane.
Dar cea mai importantă clasificare a comunicării pentru cercetarea de față o reprezintă comunicarea de masă.
1.2 Comunicarea de masă. Definiție.
Comunicarea de masă necesită un autor instituționalizat adresându-se unui public variat și numeros. Însă, acest tip de comunicare prezintă un dezavantaj care ulterior, afectează comunicarea deoarece nu se beneficiază de un feedback concret. Comunicarea publică sau mediatică este o formă specializată a comunicării interumane care are rădăcinile în retorica antică. Trăsătura esențială a comunicării publice este aceea de a acționa la nivelul reprezentărilor sociale și de a permite o rapidă modificare a discursurilor publice; ea diferă în mod esențial de alte tipuri de comunicare prin finalitatea sa."
În a susține analiza comunicării de masă, găsim o explicație pe care Jose Ortega y Gasset o demarează: "massa – este omul mediu, este calitatea comună, ceea ce aparține tuturor și fiecăruia, este omul atât cât el nu se diferențiază de ceilalți oameni".
În opinia lui Abraham Moles, mesajele transmise pot fi: sonore (limbajul oamenilor, limbajul senzațiilor și limbajul lucrurilor, tradusă prin zgomote și vizuale, reprezentate de simboluri ale textelor, mesajele acestora dar și mesaje artistice. Nu trebuie uitat totuși importanța pe care cuvântul o are în relația omului cu lumea prin procesul comunicării; fără de care nu ar putea fi posibilă. Ion Biberi găsește elemente comune și esențiale între cuvânt și comunicarea verbală, prezentate toate în cartea Arta de a scrie și de a vorbi în public.
După ce am vorbit despre tipurile comunicării, trebuie să analizăm funcțiile comunicării. Astfel, diferiți specialiști clasifică:
a) 1. informativă
2. de exprimare și cristalizare a opiniilor
3. de instruire și educare
4. de distracție, destindere, deconectare și folosire a timpului liber
5. de convingere, integrare socială și întărire a participării sociale a individului
b) 1. instructivă
2. educativă, culturalizatoare
3. de control social
4. de compensare, deconectare
5. publicitară.
Desigur, o definiție mai clară și amplă a acestor funcții ne-o oferă Gregory Bateson și Jurgen Ruesch:
primirea, stocarea și transmiterea mesajelor;
prelucrarea informațiilor;
amorsarea și modificarea proceseor psihologice;
influențarea și dirijarea unor evenimente exterioare.
Relevant pentru cercetarea noastră este comunicarea de masă, astfel, urmărim în
continuare funcțiile comunicării de masă propuse de Harold D. Lasswell:
supravegherea mediului
corelarea segmentelor societății
transmiterea moștenirii culturale.
Celebrul Jean Claude Bertrand, vorbește despre:
– supravegherea mediului înconjurător;
– furnizarea unei imagini a lumii;
– transmiterea culturii;
– servirea forumului;
– divertismentul.
În relația comunicării cu oamenii, J. R. Dominick subliniază:
– funcția de control;
– funcția de interpretare;
– funcția de legătură;
– funcția de transmitere a valorilor;
– funcția de divertisment.
Aceeași autori Gregory Bateson și Jurgen Ruesch afirmă că funcțiile comunicării de masă, în opinia lor sunt:
– primirea, stocarea și transmiterea mesajelor;
– prelucrarea informațiilor;
– amorsarea și modificarea proceselor psihologice;
– influențarea și dirijarea unor evenimente exterioare.
Ca să concluzionăm partea care vorbește despre funcțiile comunicării, aducem în
discuție și un autor român, foarte cunoscut pentru operele despre comunicare, Mihai Coman. Acesta crede că funcțiile comunicării sunt:
de informare;
de interpretare;
de legătură;
culturalizatoare;
de divertisment.
Și totuși, știind ce este comunicare și ce transmitem (informația); cum putem realiza procesul comunicării către mase? Prin ce transmitem? Canalele comunicaționale sunt mijloacele și căile prin care se transmite o comunicare de la un emițător către un receptor. Comunicarea directă este un canal comunicațional. Apariția telefonului, radio, tv, film, teatru etc. duce la mijlocirea comunicării și la apariției comunicări indirecte. Există, de asemenea și o diferență ale acestor canale, împărțite în medii tradiționale de comunicare și noile media de comunicare, pe care Francis Balle le împarte în trei familii:
– media autonome: audio și video casete, videodiscuri, discuri și echipamente
informatice etc;
– media de teledifuzie: care permit conectarea la diferite rețele de difuzare (radio,
tv, convenționale, tv prin cablu, videotransmisie);
– media de telecomunicație: în care volumul schimburilor este posibil în ambele
sensuri (fax, poștă electronică etc.)
Relevant pentru lucrarea Efecte ale mijloacelor de comunicare în masă asupra culturii artistico-plastice este și comunicarea în școală; punct pe care subcapitolul următor, îl dezbate.
1.2.1 Comunicarea în școală
Școala are la bază mai multe clase cu elevi de diferite vârste, medii sociale, religii etc dar care au ca scop comun, educarea. În vederea obținerii unei educații prin școală este nevoie de un mediu propice, un educator, atenție și desigur, o comunicare deschisă, în urma căreia ambele părți vizate să fie mulțumite de rezultat. Pentru ca toate acestea să conlucreze fără bariere care să întrerupă bunul demers al acumulării de cunoștințe, se elaborează un set de reguli care conferă identitate și personalitate școlii.
Procesul instructiv-educativ necesită o bună organizare și desfășurare condus de un grup profesoral care să cunoască foarte bine metode didactice de a transmite elevilor cunoștințe ce sunt menite să îi formeze în spiritul cerințelor formulate de societate. În spatele unei educații reușite în mediul școlar stă o comunicare bine pregătită. Dar care este primul rol al acestei comunicării în școală? Iată câteva răspunsuri:
Să se confere legitim diferența de posturi între cei prezenți în clasă centrând toată
atenția și activitățile de predare pe cei care ascultă și învață, nu pe profesor. Acest fapt este explicat de poziția profesorilor care stau în fața clasei (la catedră), formându-se parcă un unghi de atenție, iar elevii sunt cu toții îndreptați către acesta. Înainte de toate, poțizionarea personajelor vorbește despre rolul acestora- respectiv unul vorbește, ceilalți ascultă (vezi situațiile discursurilor istorice în care un conducător vorbește mulțimii);
Democratizarea relației profesor-elev, pentru că o comunicare modernă rezolvă
toate problemele de înțelegere și face ca procesul de educare să mulțumească ambele părți.
Comunicarea este regizorul care dă startul creări unei scene de scurt metraj, cu
ajutorul căruia actorii implicați în procesul educării pot desprinde reale lecții de viață.
Astăzi, deși au la dispoziție numeroase mijloace de a căuta informații și tehnici de a le transmite mai departe elevilor, profesorii continuă să practice o comunicare bazată pe autoritate dusă uneori până la exces. Fapt pentru care elevii continuă să învețe de frică, nu pentru că au găsit o plăcere în a acumula informații și cunoștințe care, ulterior, le va folosi în demersul vieții lor. În aceste condiții, cu toții ne întrebăm ce se poate face pentru ca elevii, care mai mult ca niciodată sunt bulversați de o doză considerabilă de curiozitate pe care și-o manifestă ori de câte ori simte nevoia, să participe la dialogul școlar? Cum pot profita aceștia de libertatea de exprimare pe care o au în fața oricărei neînțelegeri sau a unei situații în care doresc să își sporească numărul de cunoștințe despre diverse subiecte? Ce se poate face pentru a le oferi ajutor elevilor în a-și folosi șansa fantastică pe care au obținut-o de a se dezvolta liber, fără constrângeri venite din sisteme învechite? Răspunsul se învârte în jurul comunicării și se referă la faptul că elevii nu întotdeauna sunt implicați în procesul de comunicare așa cum ar trebui (unele școli se vor moderne și adoptă un sistem occidental care permite elevului să pună întrebări și se bazează foarte mult pe discuție liberă și caută să ofere elevilor, programe care să le ofere încredere în ceea ce îi așteaptă).
Cauzele pentru care elevii nu sunt implicați în acest proces de comunicare sunt diverse. Una dintre acestea este faptul că elevii se simt constrânși la vederea unei probleme și teama că nu o pot rezolva sau că răspunsurile lor sunt ridicol, îi determină să rămână în umbră și să nu îndrăznească să participe la o discuție. Această temere se poate înlătura tot cu ajutorul comunicării, pentru că numai profesorul poate conferii încredere elevilor prin felul în care aceasta se expirmă și își expune așteptările la ore. Specialiștii comunicării pedagogice propun și alte motive pentru care elevii refuză să se implice în procesul comunicațional din timpul orelor de curs. Acestea vizează:
gradul prea mare de solicitare pe care elevii o resimt în realizarea sarcinilor
școlare;
lipsa atractivității materiei studiate și/sau a îndrumătorului de curs;
lipsa capacității de stimulare a clasei de elevi;
gradul scăzut de satisfacție a fiecărui elev în relația lui cu profesorul dar și relația
lui cu materia studiată;
măsura în care interacțiunea cerută insistent, nu reușește să satisfacă toate
speranțele, așteptările sau aspirațiile elevului; etc.
Poate că cele mai importante cauze sunt cele care se referă la autoritatea pe care
școala ca mediu de educare o degajă (climatul pe care insistuția de învățământ îl degajă) și natura personalității fiecărui elev în parte (depinde de firea fiecăruia, elevii pot fi pasivi, timizi, nesociabili sau introveriți). Multe cărți de sociologie, ne explică faptul că socializarea copilului prin școală și pregătirea lui pentru integrarea în viața socială se desfășoară corelat cu procesul formării personalității multilateral dezvoltate, necesitate impusă de caracteristicile societății, în actualul stadiu de dezvoltare. În capitolul de față trebuie să înțelegem că personalitatea elevului joacă un rol important în procesul comunicării în școală. De multe ori, în funcție de personalitate, elevul acționează diferit, iar acțiunile acestuia pot afecta relația pe care acesta o are cu profesorii. Un elev care crește gândindu-se doar la el și la viitorul strălucit pe care îl poate avea pentru că are ajutorul părinților, va fi mult mai deschis în fața acestora, și mai puțin probabil să se folosească de timiditate sau tertipuri de a nu participa la procesul comunicațional benefic educației lui, pe când, un elev, care crește închis în sine și care este preocupat de viitorul său, înțelegând că nu are niciun sprijin, va reacționa contrar. Va înțelege că multe lucruri țin de el și astfel, preferă să spună mai puține și să lase în urma sa, interpretări ale gesturilor sau acțiunilor. Autoarea Emilia Bătrânu, ne explică: "Formarea personalității este un proces care se continuă pe toată durata vieții, dar bazele sale se pun înainte ca școala și alte instituții educative să intervină în mod intenționat în această direcție. La vârsta când copilul începe școala, el a învățat deja în cadrul familiei, din interrelațiile membrilor ei, cum să controleze, să pună frână anumitor dorințe. Așadar, prima formă de socializare, cea mai simplă, se referă la totalitatea normelor de conduită pe care societatea le transmite noilor generații prin intermediul familiei."
Înțelegem că mediul familial este cel dintâi vinovat de personalitatea pe care elevul o va avea chiar și la orele de clasă; personalitate care va reuși să pună piedică procesului de comunicare sau nu. Dar, dacă personalitatea elevului s-ar forma exclusiv în familie, probabil că nu ar mai exista factori de risc în ceea ce privește relația elev – profesor. Astăzi, elevi – viitori sau actuali adolescenți, înțeleg mai puțin nevoia familiei în perioada pubertății și preferă anturajul, strada, cartierul, prietenul/prietena cel/cea mai bun/bună. Astfel, părinții pierd din controlul absolut asupra formării personalității adolescentului. De multe ori, specialiștii sociologici și psihologici, cred că exact factorii externi familiei, influențează mai mult formarea unui anume tip de personalitate la adolescent. "Punerea bazelor perosnalității în cadrul familiei este determinată de necesitatea psihologică fundamentală a acestei vârste de a se atașa afectiv de persoana adultă. (…) Personalitatea se creează diferit pe baza a ceea ce moștenește și a ceea ce experimentează din chiar primii ani de viață. (…) În procesul de formare a personalității, școala continuă ceea ce a început familia, dar se poate să și răstoarne ceea ce aceasta a pus la temelie prin înlocuirea modelelor oferite de familie cu altele noi, uneori total opuse. Aceasta se întâmplă când din diferite motive, familia nu constituie un mediu educativ, când anumite carențe în structura și interrelațiile ei, dar mai ales în metodele ei de educație, o transformă într-o comunitate generatoare de climat favorabil deviațiilor comportamentale. Din fericire, sistemul educațional poate corecta multe lacune ale peronalității create de familie."
Așadar autoarea cărții Educația în familie, punctează foarte bine cei mai importanți factori care pot apărea între elevi și profesori. Revenind la ultima afirmație a acesteia, trebuie să trecem în revistă faptul că noua societate contemporană se bazează pe noile tehnologii și științe, care, practic, guvernează noile generații. Informația nu este doar mesajul dinspre profesor către elev și viceversa. Informația este, se pare și rivalul familiei, care neputând ține pasul cu ceea ce este nou, se declanșează o diferență vizibilă între modul părintelui de a comunica și modul pe care îl abordează școala. Ca să nu mai punem la socoteală, faptul că părinții, par mereu preocupați de serviciu, de traiul familiei, de problemele de cuplu și astfel, uită să se ocupe cu desăvârșire de elev și problemele pe care acesta trebuie să le înfrunte de unul singur. Nu doar că părinții nu mai au același timp de copil, ca atunci când era mic, dar lasă elevul să decidă singur pentru el. Iar de cele mai multe ori, elevul decide timpul său liber, care îi permite să se lase influențat de factori externi, ce vor afecta, în final, personalitatea
Zăbovim mai mult la factorul autorității în influența formării personalității elevului și adăugăm: "O personalitate bine orientată, normal educată, este capabilă să asculte pe cei ce au autoritate, este capabilă să colaboreze ușor cu cei din colectivitatea socială din care face parte, să își asume responsabilități și să poată avea, la rândul său, autoritate. Toate aceste aspecte se învață în familie, care pentru a le obține, acționeză gradat, în funcție de vârsta copilului. Dacă în perioadele de cristalizare a personalității nu există unitate de vederi și de măsuri în familie, școală și celelalte microremedii educative apar fisuri în sistemul educațional, care pot duce tânărul pe drumul inadaptării sociale. Concordanța și continuitatea influențelor socializatoare impun familiei necesitatea cunoașterii științifice a specificului fiecărei perioade de vârstă și a rolului educatorului în fiecare dintre aceste perioade." Este nevoie de înțelegere, calm, răbdare și acceptarea unor noi influențe care vor genera pe parcurs nu doar neplăceri ci și modalități perfecte de a ajuta părinții în procesul educării și formării unei personalității adolescentului. Iar atfel de elemente sunt ușor generate de profesori în școală. Ca o concluzie a formării personalității elevului tragem linie și să acceptăm consemnările făcute până acum:
Familia este baza formării personalității elevului;
De multe ori, familia se luptă cu toți ceilalți factori externi ce intervin în
formarea personalității, astfel, elevul, pierde din educația de acasă, primind în schimb, noi informații care se bat cap în cap, cu condițiile pe care familia i le impune pentru noua vârstă;
Revenind la cauzele care explică de ce elevii nu se implică în procesul comunicațional în școală, propunem și neșansa unor profesori de a pune la dispoziție elevilor săi metode de predare care să stimuleze interacțiunea unora cu ceilalți. Astfel de profesori au avut parte de un sistem comunist de instruire și au puține șanse să se auto-ajute în a ține pasul cu noile reguli și tot ce mai pot face ei este să se agațe de surse care îi pot ajuta să supraviețuiască. Astăzi, se pune mult accent pe lucru în echipă (exerciții în grup) iar unii profesori nu se sfiesc să spună clar și direct, recunoascând că nu stăpânesc asemenea tehnici de a învăța prin cooperare. Astfel că în ceea ce privește relația dintre elev-profesor și invers, numai o comunicare propice va rezolva atât mediul educațional cât și procesul propriu-zis de educare. În acest sens, propun ca în practica educațională, elevilor să li se ofere des ocazii de a comunica.
Și dacă elevii sunt reținuți să participe la comunicarea pe care profesorii o propun în rezolvarea unor exerciții, atunci, aceștia pot fi antrenați cu ajutorul colaborării între elevi, în cadrul grupurilor (în comunicarea elev-elev se pune accent pe colaborarea dintre elevii buni care îi va sprijini pe cei mai slabi, urmărindu-se astfel stimularea învățării prin cooperare). Astfel de lecții despre comunicarea în școală sunt îndrumate de către un număr imens de autori ai literaturii pedagogice care afirmă că situația în care profesorul este cel care vorbește tot timpul și ocupă cea mai mare parte a unei activități școlare în timp ce elevii tac, trebuie schimbată. Profesorul care până acum era singurul personaj într-o poziție activă de transmitere a mesajului trebuie să adopte noul model profesional care permite prin diversificarea registrului metodologic, un real avantaj al procesului de comunicare în școală.
1.2.2 Comunicarea vizuală
Atâtea tipuri de comunicare și tot atâtea modalități de a fi transmise. Un alt tip de comunicare despre care se vorbește foarte mult astăzi în domeniul mass media este cel al comunicării vizuale (fie că vorbim despre televizor, afișe, diapozitive, filmele din cinematograf, calculator, toate acestea folosesc cu precădere comunicarea de tip vizual). Relevant pentru lucrarea de față este faptul că așa cum în comunicarea verbală se folosește un limbaj pentru ca mesajul să poată fi transferat de la emițător la receptor și comunicarea vizuală, presupune un cod care se compune din culoare și formă. Ceea ce rezultă aspectul de sinteză pe care acest tip de comunicare și-l poate însuși (cum propozițiile sunt împărțite în cuvinte prin prisma gramaticii, așa și în cazul imaginilor, care pot fi descompuse la nivel vizual în formă și culoare). Despre ceea ce înseamnă acest tip de comunicare vom afla mai multe în acest subcapitol care își propune să reprezinte baza recunoașterii culturii artistico-plastice.
Înainte de a începe concret, să vorbim despre ce înseamnă și cum se manifestă comunicarea vizuală, țin să menționez faptul că imaginile au în primul rând un echivalent emoțional datorită senzațiilor care se transmit și abia apoi, rațional (iată și explicația pentru care culorile, de exemplu au fost împărțite în culori reci și calde). Acestea au rolul de a trezi sau crea o anumită stare de spirit. La fel se întâmplă și în cazul formelor, în urma cărora se transmit stări precum dinamism, agresivitate, ocrotire, etc. Astfel spus, imaginile cu formele și culorile lor au un impact puternic asupra psihicului, gândirii și sensibilității celor care iau contact cu acestea. Fie că vorbim de comunicarea vizuală prezentă la televizor, presa scrisă, cinematograf sau pur și simplu comunicarea artistică (vezi primele subcapitole ale capitolului III) trebuie să parcurgem elementele cunoașterii conceptelor care fac ca mesajul comunicării vizuale să fie decodificat și acceptat (senzația, percepția, reprezentările etc.). Astfel spus:
Senzațiile vizuale sunt compuse din tonul cromatic, luminozitate și saturație. Acestea împreună sunt rezultatul final al acțiunii undelor electromagnetice asupra analizatorilor vizuali; sau mai puțin tehnic vorbind, senzațiile vizuale sunt rezultatul undelor luminoase care se propagă de la soare către obiectul vizat, transmițând astfel, o imagine clară. Perepția pe de-o parte reprezintă prima imagine pe care o preluăm de la ceea ce vedem, cu toate informațiile cu care aceasta vien la pachet (însușirile concrete ale obiectelor). Reprezentarea atrage cu sine imaginea mentală și poate fi definită ca un proces cognitiv-senzorial.
Comunicarea vizuală poate avea mai multe mijloace de transmitere dar important este că indiferent prin ce va fi aceasta transmisă, imaginile sunt cele care vorbesc. Acest tip de comunicare este efectul unei nevoi moderne de a a avea alături de un mesaj, o imagine care să ajute la reprezentarea acestuia mai bine. Imaginea poate fi o schiță, o fotografie, o hartă, grafice etc. Cel mai cunoscut canal de transmitere a imaginii este cu desăvârșire televiziunea care astăzi, practic cu asta se deosebește față de toate celelalte mijloace de comunicare în masă: o imagine vorbită, o imagine care se plimbă și se schimbă, o imagine care completează mesajul transmis.
În acest context înțelegem că, capacitatea decodării mesajelor este una esențială în acest proces, pentru că deseori ne întâlnim cu situații în care deși mesajul este însoțit de o imagine care vorbește de două ori mai mult despre o situație dată, sunt persoane care interpretează, neluând în seamă ajutorul pe care imaginea o oefră spre a clarifica ceea ce se transmite. Termenul de imagine provine de la latinescul Imago care înseamnă suma percepțiilor pe care noi le avem față de obiecte. Dr. Elena Abrudan (Conf. Univ. La Universitatea Babeș Balyai) definește în schimb imaginea ca fiind "portretul subiectiv, impregnat psihologic și cultural al realității." Extragem idea că imaginea reprezintă un mediu sau un mijloc prin care comunicarea vizuală transmite o informație compusă din formă și culoare. Ceea ce trebuie să reținem este faptul că nu numai ochiul ca organ al trupului este cel căruia imagine i se adresează ci, așa cum am menționat anterior, totalitatea corpului este activ la producerea și receptarea informațiilor vizuale prin crearea senzațiilor și ulterior, sentimentelor.
Astăzi ne confruntăm cu o necesitate a exprimării unui mesaj într-o imagine sau cu ajutorul unei imagini. Imaginați-vă elevii unei clase care trebuie să învețe despre pictură fără să vadă vreodată vreo imagine de genul. Este important să comunicăm prin imagini și la fel de important este să știm să decodăm ceea ce ni se transmite prin acestea. Ele ne ajută să ne formăm o idee mai clară, concisă și sigură despre obiectele din jurul nostru. Impactul vizual este avantajul principal al comunicării vizuale deoarece o imagine poate cuprinde zeci de pagini scrise și economisește timp și spațiu. În aceași manieră explicativ-ajutătoare, Elena Abrudan dezvălui care sunt în opinia dumneaei, funcțiile comunicării vizuale:
Stabilirea și definirea unor relații – contactul pe care individul îl are cu
obiectul în sine necesită un anume tip de interacțiune bazată pe vizual, și în urma căreia se subînțeleg factorii care vor ajuta la evoluția relației privire adresare; privire răspuns;
Canalul de control – sugerează faptul că oricine poate interveni asupra
mesajului;
Manifestul emoțiilor – comunicarea vizuală este bazată pe transmiterea
emoțiilor prin creier (creierul este nivelul la care se propagă în primă fază, imaginea). Emoțiile față de ceea ce se vede pot fi diferite în funcție de conținutul imaginii (de la bucurie la tristețe etc.);
Feedback-ul – reacția de răspuns la mesaj este cu atât mai vizibilă dacă
aceasta se transformă într-o acțiune a stării și nu în cuvinte.
Astfel spus, ca o concluzie a acestui subcapitol, comunicarea vizuală este un element foarte important al lucării de față, aceasta reprezentând, practic, baza cercetării culturii artistico-plastice transmisă prin mijloacele de comunicare în masă către elevi. În ceea ce privesc noile canale media folosite în comunicarea de masă, trecem în revistă presa scrisă, radioul, televizorul, internetul etc. Epoca modernă mulțumește unei istorii succesive ale principalelor mijloace de comunicare în masă. Fiecare mijloc a debutat furtunos, găsindu-ne plini de uimire și lăsându-ne cu un gust plăcut după fiecare atmosferă pe care o respirăm în fiecare moment al apariției presei scrise, radioului sau al televiziunii, în viețile noastre.
Capitolul II
PREȘCOLARUL ȘI CARACTERISTICILE PERSONALITĂȚII
ACESTUIA
2.1 Sociologia etapelor vârstei
Singura carte de specialitate care dezbate domeniul etapelor vârstelor și care este adesea preluată în tot felul de cercetări și reprezintă baza surselor bibliografice a multor studii este cea a autorilor Ursula Șchiopu și Emil Verza. Aceștia segmenteză viața unei persoane în 8 etape, care se resimt de-a lungul anilor nu numai asupra statutului fizic al persoanei ci și a caracterului și personalității acesteia. Iată în cele ce urmează, lista etapelor, propuse de autorii amintiți:
Perioada prenatală;
Perioada de nou născut și sugar;
Copilăria timpurie (1-3 ani);
Vârsta preșcolară (3-6 ani);
Vârsta școlară mică (6/7 – 10/11 ani);
Preadolescența – pubertatea (10/11 – 14/15 ani);
Adolescența (14/15 – 20 ani);
Vârsta adultă tânără (20-40 ani);
Vârsta de mijloc (40-65 ani);
Vârsta adultă târzie – bătrânețea (după 65 de ani).
Pentru că lucrarea de față dezbate dezvoltarea creativității la preșcolari (prin
intermediul activităților artistico-plastice), consider necesar să nu dezbat toate celelalte șapte etape ci să ma opresc exact la domeniul de activitate a cercetării și anume, perioada preșcolară: 3-6/7 ani.
2.2 Vârsta preșcolară
Vârsta preșcolară are în vedere copiii iar manualul Didactică preșcolară ne amintește faptul că ”fiecare copil este diferit”. Această afirmație ne trage atenția asupra unei realități care ne cere să desfășurăm diferite așteptări și procese de lucru cu aceștia (copiii care aparțin vârstei preșcolare sunt diferiți față de copiii vârstei școlare sau adolescenți). Această diferență dintre copii, atrage după sine o calitate unică: fiecare este special. Această calitate valorifică procesul de educație pe care cadrele didactice trebuie să îl intruiască și să îl implementeze cu succes la orele de clasă.
Dintre toate diferențele care îi separă de ceilalți copii de vârsta lor, sunt totuși anumite elemente comune care le regăsim la toți aceștia și anume: nevoia de securitate, hrană și dragoste. Copiii sunt ființe firave, aflate în plin proces de dezvoltare iar acest fapt necesită o doză mai mare de grijă pe care părinții și în general, toți adulții, trebuie să o acorde copiiilor. Hrana este elementul esențial fără de care omul nu poate trăi, iar dragostea reprezintă la vârsta preșcolară, condiția dezvoltării armonioase a celui mic. ”Toți copiii cresc și se dezvoltă după un model. Ceea ce diferă este ritmul personal al fiecăruia. Trebuie să știm că mai repede nu înseamnă în mod necesar și mai bine. Dezvoltarea are loc pe mai multe paliere: fizic, intelectual, social și emoțional.”
Știm deja că ritmul copiiilor de creștere este mai alert, astfel că procesul de concretizare a trupului devine din ce în ce mai sigur. Copiii acumulează mai repede cunoștințele astfel că intelectual lor este precum un burete care absoarbe informațiile. Din punct de vedere social și emoțional, preșcolarii dezvoltă prietenii și sentimente de dragoste față de toată lumea. Toate aceste dezvoltări sunt amintite și de autorii Pantelimon Golu, Mielu Zlate și Emil Verza în cartea Psihologia copilului: ”preșcolaritatea aduce schimbări importante în viața copilului, atât în planul dezvoltării somatice, cât și a celei psihice, dar și în ceea ce privește planul relațional. Marea majoritate a copiilor sunt cuprinși în învățământul preșcolar, cadrul grădiniței depășind orizontul restrâns al familiei și punând în fața copiilor cerințe noi, mult deosebite față de cele din familie și mai ales de cele din etapa anterioară. Aceste diferențe de solicitări antrenează duoă ele, pe de o parte, surescitarea tuturor posibilităților de adaptare a copilului, pe de altă parte, diversificarea conduitelor sale. Motorul dezvoltării psihice îl va constitui însă adâncirea contracțiilor dintre solicitările externe și posibilitățile interne ale copilului, dintre dorințele, aspirațiile, interesele copilului și posibilitățile lui de a le satisface; dintre modul oarecum primitiv de satisfacere a trebuințelor și modul civilizat de satisfacere a lor, în concordanță cu anumite norme comportamentale și socioculturale. Toate aceste contradicții sunt nu numai un punct de plecare, dar și factori acceleratori ai dezvoltării explozive a comportamentelor copilului, a diferențierii și individualizării acestora, a socializării treptate, dar sigura, a copilului.”
La fel de importantă precum maturizarea din punct de vedere emoțional este la fel de importantă ca și celelalte dezvoltări (fizice și intelectuale) deoarece în următorii ani, copilul va reprezenta viitorul adult care va da piept cu o societate în care mediul său interior se va reflecta în toate activitățile pe care el va întrerprinde. Emotivitatea este un segment esențial în creșterea copilului iar acest factor devine principalul sâmbure în schimbarea comportamentului acestuia. Copiii pot fi deseori, isteți și descurcăreți, reușind să întreprindă tot felul de lucruri. Însă, în realitate, micuții aceștia depind absolut de ceilalți deoarece lumea pe care ei o cunosc este una restrânsă. În această etapă, tot mediul exterior al copilului se învârte în jurul acestuia (”lumea copilului preșcolar se mărește treptat și continuu. Cu toate acestea copilul preșcolar rămâne egocentric și raportează tot ceea ce vede și cunoaște la propria lui persoană. Observați cât de des folosește el cuvintele legate de sine: eu, mie, ori, al meu – mingia mea, mămica mea – precum și pe vreau. Din punctul său de vedere, fiecare lucru din această lume îi aparține sau ar trebui să îi aparțină.”)
Dacă la început, singurele ființe cu care copilul lua contact erau familia și câțiva prieteni ai familiei (poate un vecin, o vânzătoare, frizerul, asistenta medicală etc.), atunci când acesta ajunge la grădinița, universul său se lărgește. Întânlirea cu mai mulți copii îi conferă micuțului o altă perspectivă asupra lumii. Se întâmplă adesea, ca acest contact să devină repede o situație greu de controlat deoarece, în anumite condiții, preșcolarul poate trăi un șoc social, manifestat prin teama de a mai merge la grădiniță (apare sentimentul de izolare, se crează confuzia neadaptării la mediul grădiniței și ajunge să trăiască cu adevărat realele provocări ale vârstei).
O altă remarcă importantă asupra vârstei preșcolare este faptul că cel mic trăiește prin cumulul multor încercări: ”copilul încearcă. El le încearcă pe toate. Este grăbit să exploreze lucrurile, este nerăbdător să adauge repertoriului său fiecare nouă achiziție sau cunoștință, cât de măruntă ar părea aceasta în ochii adultului. Modalitățile în care copilul experimentează țin evident de vârsta lui, de nivelul de dezvoltare, de starea lui de sănătate, de mediul cultural și social din care provine, și deloc în ultimul rând, de personalitatea sa.” Intenția de a spune tot timpul ”NU” la ceea ce adultul cere să se îndeplinească, devine cu ajutorul unei educații propice în cadrul grădiniței, un ”DA”, care transformă copilul activ și de necontrolat, într-o persoană capabilă să înțeleagă și să asculte. Astfel, preșcolarul învață să coopereze și denotă simpatie.
Vârsta preșcolară este și vârsta incipientă a fenomenului de întrebări maraton: ”de ce?”, ”cum?”, ”când?” etc. Aceste întrebări sunt practic, rezultatul unor curiozități de a cunoaște mai bine lumea înconjurătoare, ajutând la o dezvoltare uniformă a copilului și adaptarea sa corectă la acest mediu exterior.
Pentru că am amintit la începutul acestui subcapitol faptul că fiecare copil este unic, denotă necesitatea manifestării unui proces unic-special care să se plieze pe caracterul fiecăruia în parte. Pentru a reuși să dezvolte creativitatea copilului care face parte dintr-o clasă de încă 15-18 alți colegi – total diferiți unul de celălalt – educatorii trebuie nu doar să propună și să implementeze cu succes un plan de activitate artistico-plastică, ci, în primul rând, să cunoască caracteristicile etapei preșcolare.
2.2.1 Caracteristicile etapei preșcolare
Scara dezvoltării etapei preșcolare se măsoară în 3 stadii. Dacă Ursula Șchiopu, Emil Verza menționează faptul că vârsta preșcolară este cea care vizează anii 3-6/7 ani, autorii Pantelimon Golu, Mielu Zlate și Emil Verza împarte vârsta preșcolară după cum urmează:
preșcolarul mic (3 ani – 4 ani); Marea problemă a copilului preșcolar este faptul
că încă se simte dependent de mamă și nu se poate adapte imediat la mediul grădiniței; tocmai pentru că nu înțelege ce i se spune. Jocul reprezintă principala sa activitate de a petrece ziua. ”Jocul activează la copi funcții mintale și motrice, funcția principală fiind realizarea eului, manifestarea personalității. Funcțiile secundare au rolul de divertisment, de element odihnitor, de relaxare.” Este curios, investigativ, perceptiv la tot ceea ce îi atrage atenția, memorează mai repede, dispune de un limbaj cu caracter situativ iar emoțiile lui se schimbă repede traversând starea aceastuia de la un moment la altul. Preșcolarul mic ”manifestă interes pentru adulți, îi place să fie plimbat de aceștia. În timpul plimbărilor adresează adultului nenumărate întrebări în lanț, un răspuns devenind pretext pentru o nouă întrebare. Acest joc mintal este practicat cu multă voluptate, fapt care îi exasperează adeseori pe adulți.”
preșcolarul mijlociu (4 ani – 5 ani); Acest stadiu al preșcolarului este puțin
diferit față de preșcolarul mic; desemnând practic o perioadă de tranziție între cele două margini (începutul și sfârșitul vârstei preșcolare). Copilul ”se adaptează cu mare ușurință mediului grădiniței (…) Preocupările lui devin mai variate, jocul mai bogat în conținut, activitățile obligatorii mult mai solicitante. Cercul cunoștințelor despre lume se îmbogățește simțitor. Realitatea externă începe să-l preocupe din ce în ce mai mult ca atare, întreaga dezvoltare psihică a copilului se va produce într-un ritm alert. Specific pentru procesele intelectuale este desprinderea lor treptată de acțiune și instruirea lor în procese de sine stătătoare, independente.” Forma sa de receptivitate se concretizează în acțiunea perceției. Limbajul preșcolarului se dezvoltp și mai mult iar imaginația și creativitatea se largesc. Renunță la dorințele sale trecătoare manifestând în schimb o voință organizatorică desăvârșită. La acest stadiu se concretizează și mai mult caracteristicile personalității celui mic.
Preșcolarul mare (5 ani – 6/7 ani). Acest tip de preșcolar este exact cum ne
așteptam, genul cel mai bun și dezvoltat: se adaptează nu doar mediului grădiniței ci și oricărui alt mediu exterior, continuă să să se joace dar adaugă la această activitate și altele de învățare sistematică, responsabil (pregătirea pentru școală atrage după sine o serie de sarcini în plus față de celelalte stadii ale preșcolarului), mult mai organizat, critic față de propriile activități, percepția se transformă în observație, limbaj mai închegat și atenție voluntară. ”Preșcolarul mare dispune de mai multă forță și agilitate, chiar și de capacitatea de a se inhiba. Se adaptează ușor, se atașează repede, opoziția față de adult oscilează cu tendința de reconciliere cu acesta. Organizarea diferitelor structuri psihocomportamentale, inserția mai bună în mediuș social constituie premise importante pentru intrarea în școală.”
Raportat la procesul de creștere al preșcolarului, ambele tratate (Psihologia vârstelor, Emil Verza și Florin Emil Verza; Psihologia vârstelor, Ursula Șchiopu și Emil Verza) sunt de acord cu faptul că: "între 3-6 ani, are loc o temperare a procesului de creștere ca ulterior să se intensifice ușor". Dacă la 3 ani copilul se prezintă ca o ființă firavă, la vârsta de 4-5 ani, greutatea și forma corporală a acestuia se concretizează mai bine. La 6 ani, preșcolarul este deja un copil gata pregătit pentru o etapă extrem de importantă a vieții sale (și anume, intrarea la școală). Somnul și o alimentație sănătoasă reprezintă elemente esențiale în creșterea și dezvoltarea corectă a celui mic. La această etapă este necesar desfășurarea unei educații fizice cât mai prelungite și ale cărei exerciții trebuie să țintească exact nevoile acestuia. Intelectual vorbind, ”gândirea preconceptuală și intuitivă a preșcolarului este o gândire egocentrică și magică. Mentalitatea sa egocentrică derivă din incapacitatea de a distinge suficient de bine realitatea obiectivă de cea personală, copilul crezându-se a fi în centrul universului și atribuindu-și o mare forță.”
2.2.2 Personalitatea preșcolarului
Dintre toate caracteristicile perioadei precșolare, cea mai importantă este reprezentată de faptul că preșcolaritatea formării inițiale a personalității ”perioada apariției primelor relații și atitudini ce constituie un nivel superior de organizare a vieții psihice a copilului”. Ca și caracteristici ale personalității preșcolarului se amintesc, detașarea, desprinderea copilului de câmpul perceptiv, stabilizarea comportamentelor, o organizare mai bună etc. Factorii principali care stimulează aceste caracteristici să ia naștere, nu mai sunt de natură biologică (așa cum se înțelege în perioada de început a grădiniței), ci factotii de natură socială. Colegii, educatorii și prietenii unui preșcolar pot influența în mod categoric viața socială a acestuia. Dintre toate acestea, găsim rolul familiei ca fiind cel mai influențabil în vederea creării unei personalități la preșcolar (acest subiect va fi dezbătut mai pe larg în subcapitolul 2.2.5 Preșcolarul între acasă și mediul instituțional de învățământ).
Multe cărți de sociologie, ne explică faptul că socializarea copilului prin familie și pregătirea lui pentru integrarea în viața socială se desfășoară corelat cu procesul formării personalității multilateral dezvoltate, necesitate impusă de caracteristicile societății, în actualul stadiu de dezvoltare. În acest subcapitol, personalitatea preșcolarului este dată de însăși relația părinte – copil (familie – preșcolar). De multe ori, în funcție de personalitate, preșcolarul acționează diferit, iar acțiunile acestuia pot afecta relația cu cei din jurul său (colegi, prieteni, educatori și chiar membri ai familiei). Un preșcolar care crește gândindu-se doar la el și la viitorul strălucit pe care îl poate avea pentru că are ajutorul părinților, va fi mult mai deschis în fața acestora, și mai puțin probabil să se folosească de timiditate, pe când, un preșcolar, care crește închis în sine și care este preocupat de viitorul său, înțelegând că nu are niciun sprijin, va reacționa contrar. Va înțelege că multe lucruri țin de el și astfel, preferă să spună mai puține și să lase în urma sa, interpretări are gesturilor sau acțiunilor. Așadar, formarea personalității este punctul de la care relațiile copilului cu părinții, pot ascende sau descende. Autoare Emilia Bătrânu, ne explică: "formarea personalității este un proces care se continuă pe toată durata vieții, dar bazele sale se pun înainte ca școala și alte instituții educative să intervină în mod intenționat în această direcție. La vârsta când copilul începe școala, el a învățat deja în cadrul familiei, din interrelațiile membrilor ei, cum să controleze, să pună frână anumitor dorințe. Așadar, prima formă de socializare, cea mai simplă, se referă la totalitatea normelor de conduită pe care societatea le transmite noilor generații prin intermediul familiei. (…) Chiar și după începerea școlarizării nu se renunță la aportul familiei, deoarece are o influență covîrșitoare asupra copilului într-o perioadă în care el este foarte maleabil."
Este adevărat însă ca familia pierde teren în fața celorlalte instituții și microgrupuri sociale, căci copilul nu mai este fiinșa de care poate avea grijă în permanență ca până în momentul când acesta va merge la grădiniță (sarcina educației se împarte între cei doi actori: familia și educatorii). Dacă personalitatea preșcolarului s-ar forma exclusiv în familie, probabil că nu ar mai exista factori de risc în ceea ce privește relația părinte – preșcolar sau educator – copil (observați că nu vorbim despre relația simplă aflată sub control de către autorii inițiatori educator – preșcolar sau familie – copil). Astăzi, copii grădinițelor din România, înțeleg mai puțin nevoia familiei în perioada preșcolară și preferă anturajul colegilor, prietenilor, partenerilor de joc, prietenul/prietena cel/cea mai bun/bună. Astfel, părinții pierd din controlul absolut asupra formării personalității preșcolarului. De multe ori, specialiștii sociologici și psihologici, cred ca exact factorii externi familiei, influențează mai mult formarea unui anume tip de personalitate la preșcolar. "Punerea bazelor personalității în cadrul familiei este determinată de necesitatea psihologică fundamentală a acestei vârste de a se atașa afectiv de persoana adultă. (…) Personalitatea se creează diferit pe baza a ceea ce moștenește și a ceea ce experimentează din chiar primii ani de viață. (…) În procesul de formare a personalității, școala continuă ceea ce a început familia, dar se poate să și răstoarne ceea ce aceasta a pus la temelie prin înlocuirea modelelor oferite de familie cu altele noi, uneori total opuse. Aceasta se întâmplă când din diferite motive, familia nu constituie un mediu educativ, când anumite carențe în structura și interrelațiile ei, dar mai ales în metodele ei de educație, o transformă într-o comunitate generatoare de climat favorabil deviațiilor comportamentale. Din fericire, sistemul educațional poate corecta multe lacune ale personalității create de familie. Pe măsură ce crește, copilul simte nevoia să iasă din cercul restrâns al familiei pentru a învăța și alte deprinderi sociale de care va avea nevoie ca adult, și mai ales pentru a-și satisface anumite nevoi psihologice ce apar odată cu vârsta. Dintre acestea, cea mai importantă este cea de experimentare a rolurilor în raport cu sexul în cadrul unor comunități de aceași vârstă.
Din clipa în care copilul se atașează unui grup din afara familiei, controlul conduitei lui devine o problemă. Grupurile de preșcolari își creează în cadrul lor coduri de valori și norme de conduită proprii, în majoritatea cazurilor de cele ale familiei din care provin, ceea ce duce la conflictul dintre familie și personalitatea ușor contradictorie a preșcolarului. În societatea contemporană, acest conflict este agravat de faptul că, datorită transformărilor rapide prin care societatea trece, se creează o mare deosebire între codul moral al părinților, format la vârsta când aceștia au fost și ei copii, și cel al actualei generații. În plus, preșcolarul are în societatea de astăzi foarte multe și variate posibilități de a-și petrece timpul liber și mai ales de a se informa. Cantitatea de informație acumulată poate fi, de asemenea, o cauză a discrepanțelor dintre generații."
Așadar autoarea cărții Educația în familie, punctează faptul că noua societate contemporană se bazează pe noile tehnologii și științe, care, practic, guvernează noile generații. Informația de care tocmai am amintit, nu este doar mesajul dinspre părinte către copil și viceversa. Informația este, se pare și rivalul familiei, care neputând ține pasul cu ceea ce este nou, se declanșează o diferență vizibilă între modul părintelui de a comunica și modul pe care îl abordează preșcolarul. Ca să nu mai punem la socoteală, faptul că părinții, par mereu preocupați de serviciu, de traiul familiei, de problemele de cuplu și astfel, uită să se ocupe cu desăvârșire de copil și problemele pe care acesta trebuie să le înfrunte de unul singur. Nu doar că părinții nu mai au același timp de copil, ca înainte de a merge la grădiniță când toate sarcinile erau lăsate în grija acestora, dar lasă preșcolarul să decidă singur pentru el sau, să decidă educatorii prin prisma activităților desfășurate. Iar de cele mai multe ori, copilul decide timpul său liber, care îi permite să se lase influențat de factori externi, ce vor afecta, în final, personalitatea preșcolarului.
"O personalitate bine orientată, normal educată, este capabilă să asculte pe cei ce au autoritate (educatorii), este capabilă să colaboreze ușor cu cei din colectivitatea socială din care face parte, să își asume responsabilități și să poată avea, la rândul său, autoritate. Toate aceste aspecte se învață în familie, care pentru a le obține, acționeză gradat, în funcție de vârsta copilului (de exemplu, imediată pe care o pretindem unui copil de 5 ani nu o putem impune unuia de 14 ani). Dacă în perioadele de cristalizare a personalității nu există unitate de vederi și de măsuri în familie, școală și celelalte microremedii educative apar fisuri în sistemul educațional, care-l pot duce pe drumul inadaptării sociale. Concordanța și continuitatea influențelor socializatoare impun familiei necesitatea cunoașterii științifice a specificului fiecărei perioade de vârstă și a rolului educatorului în fiecare dintre aceste perioade. În majoritatea cazurilor, părinții nu știu când sfârșește și când începe o nouă perioadă în creșterea și dezvoltarea copilului, iar valorile, caracteristicile și exigențele fiecărei vârste sunt rigid înțelese, fapt care duce la conflicte în cadrul familiei." În ceea ce privesc aceste afirmații, nu ne rămâne decât să întăresc ideea cu următoarele argumente:
părinții care educă copii sub influența autorității, pot câștiga un fiu/fiică
ascultător/ascultătoare, care niciodată nu va aduce probleme, înțelegând mecanismul de acasă, în care a fost crescut; sau, pot câștiga un fiu/fiică rebel/ă, care să fugă din frânele pe care mereu le-a avut sub familia sa și care ori va deveni un personaj rău al societății la care va lua parte, ori un model de conduită, prin prisma gândirii că ceea ce a avut el acasă, nu va da niciodată nimănui, (în special în relația lui ca viitor părinte și copii lui).
Există și categoria copiilor care înțeleg din autoritate, un factor extrem de
necesar cizelării oricărei personalități. Acești copii, sunt viitorii adulți bază a unei societăți sănătoase.
Este nevoie de înțelegere, calm, rabdare și acceptarea unor noi influențe care vor
genera pe parcurs nu doar neplăceri ci și modalități perfecte de a ajuta părinții în procesul educării și formării unei personalității copilului cu vârsta cuprinsă între 3 și 6/7 ani. Astfel spus, familia nu trebuie să forțeze lucrurile și să caute cu orice preț ca al său copil să rămână mereu un copil, prin prisma temerii că nu s-ar descurca de unul singur, căci astfel, acest copil, nu va ajunge niciodată un viitor adult capabil de o serie de provocări viitoare. Părinții ar fi trebuit să se dedice acestei perioade a copilului lor și să încerce să comunice cât mai mult cu persoana în cauză, căci a afla răspunsuri la întrebările ce îi macină și a obține ajutor în problemele cu care se confruntă, sunt acțiuni esențiale pentru personalitatea preșcolarului de astăzi.
Revenind la titlul subcapitolului, 2.2.2 Personalitatea preșcolarului, trebuie să tragem linie și să acceptăm consemnările făcute până acum:
Familia este baza formării personalității copilului de 3-6/7 ani;
Grădinița este un mediu în care personalitatea se concretizează;
De multe ori, familia se luptă cu toți ceilalți factori externi ce intervin în
formarea personalității, astfel, preșolarul, pierde din educația de acasă, primind în schimb, noi informații care se bat cap în cap, cu condițiile pe care familia i le impune pentru noua vârstă;
Conflictul cauzat de lipsa timpului și a grijei absolute pentru cel mic, joacă un
rol important în relația părinte – preșcolar, iar de cele mai multe ori, părintele pierde afecțiunea și încrederea celui mic, iar acesta pierde sprijinul ferm și sigur al părintelui;
– în vederea creării unei personalități puternice, se propune dezvoltarea ariei sociabile a preșcolarului. Pentru a se obține acest aspect, mult citați autori Pantelimon Golu, Mielu Zlate și Emil Verza recomandă: ”educarea sociabilității se face prin încredințarea unor sarcini și responsabilități sociale prin antrenarea copiilor în jocuri și activități colective sau prin recompensarea lor pozitivă.”
2.2.3 Metode de învățare la vârsta preșcolară
”Corelată cu progresul tuturor domeniilor de activitate, nevoia obiectivă de sporire a eficienței procesului de învățământ la nivelul întregului sistem a condus la definirea și fundamentarea teoriei și metodologiei obiectivelor educaționale, și astfel s-a constituit o nouă secțiune din pedagogie cu arie proprie de investigare, cu principii, metode, reguli de acțiunepractică și un limbaj specific.” Această preocupare se manifestă astăzi într-o metodologie aparte care stă la baza tuturor activităților întreprinse de educatori. Metodica care impune programa școlară are în vedere definirea obiectivului educațional raportat la grupul de copii cărora li se adresează (în funcție de vârstă și clasă, metodica învățării este diferită de celelalte).
Raportându-ne doar la metoda de învățare la vârsta preșcolară, consider esențial mai
întâi, să amintim care sunt acele caracteristici ale mediului grădiniței deoarece, aceste metode educative (indiferent de etapa școlară) sunt influențate de către mediul în care acestea trebuei implementate. Astfel că, autorul Elinor Schulman Kolumbus recomandă ca atunci când se construiește/deschide o grădiniță, trebuie să ținem cont de următorii factori fundamentali:
– ”atunci când vă amenajați clasa gândiți-vă mai întâi la ce anume au copiii nevoie;
luați în considerare trăsăturile activităților școlare;
luați în considere structura arhitecturală a sălii de clasă (materiale, echipamente
și mobilier, spălătorul, locurile de dormit, bucătaria, terenul de joacă, grădina, animalele, materiale și echipamente de curte etc).”
Procesul de educație reprezintă un concept primordial al pedagogiei preșcolare. Educabilitatea, așa cum mai este ea cunoscută, face obiectul multor cercetări de specialitate și dispune de o serie largă de definiții, printre care, amintesc:
”educabilitatea reprezintă un concept fundamental al pedagogiei desemnând capacitatea umană de a fi receptivă la influențele educative corelând:
forța exercitată de educație în formarea personalității umane;
disponibilitatea omului (a copilului în special) de a fi receptiv la influențele
educației;
intensificarea, amplificarea competențelor și caracteristicilor personale ce
permit individului învățarea eficientă și permanentă.”
”capacitatea (disponibilitatea) omului de a fi receptiv la influențele educative și de a realiza, pe această cale, acumulând progresive concretizate în diferite structuri de personalitate”;
”capacitatea posibilă de a educa și de a fi educat”;
”capacitatea (particularitatea sau calitatea) specifică psihicului uman de a se modela structural și informaționa sub infleunța agenților sociali și educaționali;”
”o caracteristică a personalității umane care desemnează capacitatea acseteia de dezvoltare pedagogică. Dezvoltarea pedagogică este rezultatul acțiunilor și influențelor educaționale care asigură evoluția personalității umane în plan psihologic și social, progresivă, permanentă, continuă.”
În ceea ce privește sistemul de învățământ în grădinițe, acesta se structurează în mai multe segmente. Astfel:
Funcțiile învățământului preșcolar sunt împărțite după cum urmează: funcția de realizare a educației timpurii, funcția de dezvoltare a personalității copilului (după capacitățile și nevoile sale) și funcția de pregătire a copilului pentru activitatea școlară și învățătură.
Structura învățământului preșcolar este integrat în structura învățământului preuniversitar, cu grupele: mici, mijlocii, mari și pregătătoare. Acesta se organizează astfel: program normal (5 ore pe zi), program prelungit (10 ore pe zi) și program săptămânal (art. 18, alin. 1).
Tendințele de evoluție ale sistemului învățământului preșcolar are în vedere: generalizarea grupei pregătitoare pentru școală, încercarea copierii modelului de învățământ occidental, punerea în armonie a politicilor educaționale în raport cu situația și cerințele comunității, satisfacerea nevoilor, inspirațiilor și aspirațiilor copiilor, egalizarea șanselor la educație etc.
Metodele specifice ale învățământului preșcolar depind foarte mult de obiectivul urmărit, evoluția istorică a acestora (dacă sunt metode tradiționale sau moderne), activitatea didactică prioritară etc. Aceste metode se împart în două mari domenii:
Metode de comunicare: narațiunea sub formă de povestire,
explicația,
definiția,
descrierea,
demonstrația,
modelarea,
activitatea cu cartea,
conversația.
Metode de explorare a realității: metoda observației,
experiențele dirijate,
lucrurile practice,
exercițiul.
”Modernizarea metodologiei didactice reprezintă un element fundamental al reformei pedagogiei deoarece, în formarea copilului, metodele joacă rolul unor prețioase instrumente de cunoaștere a realității, de acțiune reală, de integrare în societate. Ele nu privesc doar educatorul, care le vehiculează, ci și copilul, care devine prin metodele moderne principalul beneficiar al propriei activități de descoperire, de activitate reală sau fictivă, însușindu-și alături de cunoștințe, priceperi, deprinderi și calea de a ajunge la ele, de a le utiliza în situații noi, de a face transferuri între diferite categorii de cunoștințe sau de la teorie la practică și invers. Metoda astfel concepută nu mai este exterioară în raport cu cel educat, ci devine un instrument propriu de muncă intelectuală sau productivă, inserându-se în cunoștințele sale strategice și proceduale, în competențele sale reale.”
2.2.4 Psihologia preșcolarului
Cunoașterea psihologiei preșcolarului este o condiție esențială în vederea desfășurării procesului de educare în grădiniță deoarece rezultatele caracteristicilor preșcolarului poate reprezenta un punct important de reper în ceea ce privește metoda de învățare aleasă. Aceste caracteristici fac de cele mai multe ori, referire la: nevoile și interesele celui mic, disponibilitățile și abilitățile lor generale, aptitudinile specifice, temperamentele lor, fondul emoțional, atitudinile, caracterul, abilitatea intelectuală etc. Cunoscând aceste caracteristici, autorii Pantelimon Golu, Mielu Zlate și Emil Verza explică că: ”realizând o îmbinare a cunoașterii și recunoașterii trăsăturilor psihice stadiale și de vârstă, cu informații privind trăsăturile psihice individuale prezentate ale copilului, educatorul va putea să întrevadă cum va evalua copilul ulterior, să emită predicții cu privire la probabilitatea șanselor și reușitelor sale. Pentru aceasta este însă necesar ca rezultatele cunoașterii psihologice a copilului, puse în evidență cu ajutorul diverșilor revelatori de aptitudini și atitudini, furnizați, la rândul lor, de formele de activitate și de solicitările oferire copilului, să fie incluse într-un demers de caracterizare a acestuia.”
Autoarea Georgeta Pânișoară este de părere că familia și mediul de acasă, au un impact covârșitor asupra psihologiei preșcolarului deoarece părinții trăiesc dependent de copil și la rându-i, copilul trăiește dependent de părinte. În Psihologia copilului modern, aceasta argumentează: ”părinții sunt responsabili pentru copiii prea mici pentru a-și avea singuri grijă și pentru a se dezvolta corespunzător (conform capacităților la o anumită vârstă). Copilul este dependent de adult pentru că nu și-a dezvoltat încă abilitățile pentru a-și satisface nevoile.” În acest sens, găsesc oportun să dezbat în acest moment al lucrării, factorul care influențează cel mai mult psihologia preșcolarului și anume, tranzitul dintre mediul casei și mediul instituțional de învățământ.
2.2.5 Preșcolarul între acasă și mediul instituțional de învățământ
„Niciun aspect al formării personalității preșcolarului nu îi este străin familiei, ea poate aduce, în condiții normale, o prețioasă contribuție la formarea tuturor laturilor acesteia. Pe această realitate se bazează activitatea comună a școlii cu familia. Mai mult chiar, familia dispune de un ansamblu de condiții propice educației pe care nici un alt factor educativ nu îl are: acel climat spiritual bazat pe afectivitatea absolut necesară dezvoltării omului în prima etapă a vieții sale. Ea constituie, de asemenea, mediul moral cel mai potrivit formării conștiinței cetățeanului societății noastre, cu condiția să fie posesoarea unor valori spirituale cu ajutorul cărora să poată influența pozitiv comportamentul social al copilului. Fiind cea care are posibilitatea de a sădi în conștiintă, din fragedă copilărie, principiile umane, familia este răspunzătoare de ceea ce dă societății pe linia împlinirii acestui ideal. Iată de ce familia trebuie să fie pregătită să țină pasul cu societatea."
Emilia Bătrînu își începe cercetarea educației în familie printr-o pledoarie ce amintește că baza unei societăți solide, sigure pentru consumatori și demnă de aspirat, este familia. Nu putem contrazice această idee, căci, într-adevăr, familia și percepția acesteia despre cum funcționează lucrurile, influențează demersul societății. Nu ne mai gândim că membrii familiei muncesc într-o societate, preșcolarul familiei studiează în societate și tot ceea ce ei acționează, se revarsă asupra societății. De asemenea, multe din comportamentele lor individuale sau în grup, afectează în mod vizibil demersul societății. Felul în care familia este în strănsă legătură cu societatea, poate ajuta și preșcolarul în viitorul acestuia către o personalitate puternică și de succes. Așadar, familia este celula de bază a societății.
Și de ce trebuie menționat acest aspect? Pentru că tranzitul preșcolarului între aceste două medii (familia și școala), au un impact covârșitor asupra felului în care cel mic gândește, simte, percepe și acționează. Astfel spus, este extrem de important ca aceste două medii să colaboreze pentru educația preșcolarului, căci un conflict de interese între aceste medii ar crea un adevărat haos și disconfort pentru cel mic.
Familia este micro-mediul social în care începe socializarea individului, și astfel, principala sursă care oferă preșcolarului cele mai generale modele de comportament. Prin modelele pe care le pune la dispoziție, familia este o adevărată școală de formare a personalității. Nu este de mirare că investigația familiei a devenit, în ultimele decenii, centrul de atracție al cercetărilor sociologice, psihologice și pedagogice. Aceeași autoare ne introduce într-un capitol ce vorbește despre funcțiile familiei în ceea ce privesc generațiile de după aceasta: "interesul din ce în ce mai mare pe care omul zilelor noastre îl are față de viața socială obligă familia să își schimbe permanent modul de existență pentru a se putea adapta la noile condiții ale vieții. Asistăm la închegarea unui nou tip de familie. O familie deschisă, gata să se plieze la diferitele funcții – economice, politice, sociale – pe care membrii ei le îndeplinesc în actuala societate. (…) În evoluția sa, familia a devenit o instituție care conține și apără interese umane foarte variate și care pune accentul pe sinceritatea sentimentelor ce-i leagă între ei pe membrii săi. Această trăsătură profund umană a familiei se accentuează în societatea industrială, care se caracterizează prin multiple solicitări bazate pe contacte convenționale, impersonale, ce fac ca individul să se simtă izolat, să se simtă singur, în pofida aglomerării din marile centre urbane. S-a constatat că anumite tensiuni psihice create de complexitatea vieții moderne sunt depășite de individ atunci când sunt împărtășite unor ființe apropiate.
Familia este colectivitatea socială capabilă să îi asigure individului acea capacitate emoțională absolut necesară echilibrului psihic, să îi asigure încrederea de care el are nevoie pentru a rezolva cu succes problemele vieții." Astfel, înțelegem importanța deosebit de mare a familiei în viața preșcolarului. Indiferent cum va decurge viitorul acestuia, este necesar sprijinul familiei și în acest sens și societatea funcționează normal. Familia devine astfel, pionul principal în viața preșcolarului care trebuie să se integreze în lumea înconjurătoare. Cu cât acesta înțelege mai bine mecanismul acestei lumi, cu atât se poate integra mai ușor. Cum oare reușește familia să colaboreze cu mediul instituțiilor de învățământ spre binele preșcolarului? Comunicarea, educația prin comunicare, autoritatea și muncă. Consultând o lucrare mai recentă a lui H. J. Ezsenck am găsit o lungă caracterizare a tipologiilor preșcolarilor. Din trăsăturile menționate în cartea respectivă, reținem două, care ne vor fi de folos pe parcursul analizei din capitolul IV al acestei lucrării: responsabilitatea și inteligența. Procesul integrării preșcolarului în condițiile societății contemporane nu este nici simplu și nici ușor. "Elementul fundamental în procesul de integrare socială este dat de caracteristicile obiective ale structurilor sociale în care tânărul se formează și se integrează. (…) Încercând o sumară enumerare a funcțiilor familiei, ele ne apar: ca funcții interne – cele biologice, cultural – educative, de asigurare a condițiilor materiale de viață, de creare a climatului afectiv, de unitate și solidaritate familială; ca și funcții externe – cele de pregătire a integrării individului pe toate planurile vieții: profesional, moral, cetățenesc."
Astfel, familia are rolul primordial de a-i oferi celui mic protecție de societate, prin societate. Preșcolarul de multe ori fuge de responsabilitate, gândindu-se că încă mai este timp ca familia sau școala să decidă pentru el. Preșcolarul zilelor noastre se luptă pentru a se identifica cu un stil, cu o atitudine diferită. Aceștia vor să fie priviți ca niște oameni mari, cărora opinii lor să conteze. Familia trebuie să fie cea care îi ajută, îi înțelege și le acceptă capriciile. Cu atât mai mult, cu cât preșcolarul luptă cu insăși familia (atunci când mediul școlar îl avantajează mai mult și simte o discrepanță uluitoare între ceea ce se întâmplă la grădiniță și ceea ce se petrece acasă). Când nu se simte bine spiritual, preșcolarul refuză să își comunice starea verbal și de cele mai multe ori, adoptă jocul interpretării în urma unui limbaj nonverbal. Abia atunci înțelegem că cel mai greu rol, îl au părinții și educatorii; "trebuie să înțelegem că familia nu este singurul factor al integrării sociale; școala și alte instituții culturale de petrecere a timpului liber, microgrupurile sociale – strada, cartier, grup de prieteni – exercită aceeași acțiune paralel cu familia. Bazându-se însă pe atașamentul natural pe care copilul îl are față de părinți, familia reușește să aibă o mai mare pondere în această acțiune." Așadar, orice ar face părinții, nu doar ei sunt vinovații unei non integrări a preșcolarului în celelalte medii, acest rol, revenind și altor factori. Familia, grădinița și alte microgrupuri sociale, constituie medii de viață cu ponderi diferite de influențare asupra preșcolarului. Comportamentul lui nu poate fi înțeles decât totalizând ansamblul acestor influențe. Aceași Emilia Bătrânu explică faptul că: "în prima copilărie semnalăm că cel mai important lucru este relația dintre mediul familial și dezvoltarea limbajului." Nu putem da vina, însă pe părinți, pentru faptul că la vârsta preșcolară, cel mic nu reușește să dezvolte un limbaj corect. Pentru această problemă, educatorii întreprind activități care să dezvolte limbajul celor mici. Întrebarea esențială a acesti subcapitol se reflectă în: reușesc cele două medii să colaboreze în vederea educării preșcolarului? Sau familia se află într-o poziție dezavantajoasă pentru că vremurile de astăzi, pun familia într-un loc secundar tendințelor moderne? Emilia Bătrânu, argumentează că da: "drama personalității omului modern constă în faptul că este determinată de valori culturale permanent noi și deseori contradictorii. Același individ este obligat să desfășoare pe parcursul vieții roluri sociale diferite, cu conținut cultural diferit, fapt ce poate duce ușor la depersonalizarea lui. Întregul proces educativ este, de fapt, un proces de preluare și asimilare involuntară a unor valori culturale din mediul imediat în care individul trăiește sau din medii exterioare. La ceea ce copilul primește din familie se adaugă ceea ce îi dă școala, televizorul, cinematograful, strada, grupul de joacă etc."
Am demonstrat deja că reușita influențelor educative ale familiei depinde, în primul rând de atmosfera ambientală în care copiii și părinții conviețuiesc. "Climatul familial în care copilul se dezvoltă și se formează îi marchează în mod inevitabil, personalitatea. O atmosferă familială veșnic frământată de tensiuni, deformată de lipsa de afecțiune reciprocă a membrilor, viciată de defectele caracteriale ale părinților, plină de certuri și acte de violență constituie un mediu traumatizant pentru copil. Sunt primele forme de neadaptare pe care le manifestă copilul crescut într-un astfel de climat. (…) Ambianța familială poate fi calmă sau plină de efervescență, amorțită sau agitată, tolerantă sau intolerantă, sensibilă sau insensibilă la dorințele membrilor ei. Ținând seama de aceste stări de spirit, care domină relațiile dintre membrii unei familii, avem climate familiale de solidaritate sau de ostilitate și rivalitate, climate senine sau tensionale. Toate aceste forme se datoresc relațiilor dintre soți, relații ce alcătuiesc fondul ambianței în care se plămădește și se dezvoltă personalitatea copilului. Căminul constituie pentru copil un micromediu la nivelul căruia el trăiește, în proporții adecvate, toată experiența acumulată de omenire până în clipa respectivă. El este alcătuit de membrii familiei și locuința în care aceștia sunt împreună cea mai mare parte a existenței lor." De cele mai multe ori, relațiile între membrii familiei se concretizează într-un anume mediu, ce influențează mai mult sau mai puțin demersul acestei relații. De pildă, copilul care trăiește în sânul unei familii care se iubește și care se respectă, va înțelege care sunt condițiile esențiale ale unei atmosfere plăcute, și totodată va înțelege importanța comunicării în rezolvarea problemelor. Copilul (preșcolar) care trăiește o poveste traumatizantă, se va închide în el și va refuza comunicarea logică, cea a cuvintelor, în schimbul limbajului nonverbal adoptând o poziție de timiditate. Înțelegem de fapt, că una dintre cheile succesului în colaborarea mediului familial și mediul preșcolar, relația este atmosfera mediului în care copilul crește. Este adevărat că există uneori cauze exterioare care tulbură echilibrul căminului, dar care pot fi înlăturate cu ajutorul cunoașterii și înțelegerii ce revine fiecăruia. Așadar, mediul familial trebuie să ajute preșcolarul pentru o dezvoltare fizică, intelectuală și afectivă. Siguranța este nevoia unui climat sănătos. Și pentru a obține un climat sănătos, fiecare dintre părinți trebuie să își rolurile în serios. "Ce este mama pentru copil? Primul intermediar al său cu lumea și de aceea nu ne poate fi deloc indiferent dacă această primă legătură a sa cu viața este plăcută sau neplăcută, dacă ea răspunde sau nu primelor sale necesități afective. Ce este mama pentru copil? Un permanent exemplu de cum să trăiești și cum să te porți. Copilul vede și înțelege lumea așa cum o vede, o înțelege și o exprimă mama. În relația cu mama, copilul cunoaște primele relații umane. (…) Absența femeii din cămin, impusă de sarcinile profesionale, micșorează rația de afectivitatea la care copilul are dreptul. Sunt însă și mame care, deși nu lipsesc din căminul dau dovadă de o crasă indiferență față de proprii lor copii. (…) În epoca pubertății, când copilul trece prin schimbări fiziologice și psihologice profunde, prezența mamei este absolut necesară." Este foarte interesant de înțeles că în relația părinți – preșcolar, deși se așteaptă ca fiecare dintre aceștia să conclucreze pentru binele preșcolarului, neexistând un termen de comparație între ceea ce trebuie să întocmească fiecare, totuși, mama pare a fi stâlpul personalității preșcolarului. Dacă relația acestora stă în mâinile mamei, nu ar fi mai ușor pentru întreaga familie; căci mama deține de obicei, cheia comunicări? Citind mai departe, din surse bibliografice, ajungem la un consens: mama răspunde de creșterea și educarea copilului. Pentru toate eșecurile ea este trasă la răspundere dar nimeni nu înțelege oboseala și descurajarea de care mama, de multe ori are parte. De aceea, se presupune că în orice familie, există și un sprijin: tatăl. Care este rolul tatălui în ceea ce privește climatul familial al preșcolarului? "În primii ani din viața copilului rolul mamei este maxim; el merge descrescînd, treptat, până când acesta devine adult. Rolul tatălui, redus în prima copilărie, merge crescând în aceeași măsură în care cel al mamei scade. Începând de la 7 ani cele două roluri au o importanță egală. Ele descresc paralel până când copilul atinge aceea autonomie care îi permite să înlocuiască relațiile copilărești cu părinții prin relațiile de la adult la adult. (…) Un tată lipsit de autoritate are o mai proastă influență asupra copilului decât absența lui totală. (…) tânăr sau matur, tatăl timpurilor noastre nu mai constituie pivotul care susține și decide în familie, această sarcină este preluată de cuplu." Cercetările nu se opresc aici. Iar noi nu trebuie să înțelegem că tatăl, contează mai puțin în formarea personalității preșcolarului. Ceea ce urmărim de fapt, este să înțelegem că familia ca un tot unitar, nu dă la o parte tatăl și apropie mama, dar comunicarea, pe care, de multe ori, mama o posedă cel mai bine, este esențială în procesul formării personalității. Oare, în acest sens, mama reprezintă cheial succesului mediului familiar în viața preșcolarului?
Familia, de obicei, cuprinde indivizi, de la cei mai mari, la cei mai mici, puternici și slabi, tineri și vârstnici, bărbați și femei. Astfel, copilul trăiesște în centrul familiei o gamă întinsă de relații inter-individuale. "Viața în familie facilitează copilului cunoașterea celor mai importante comportamente sociale: apărarea propriilor drepturi, respectarea drepturilor altuia. Jocul continuu de interrelații din sânul familiei îi asigură simultan individualizarea și socializarea, proces dialectic din care se naște personalitatea. Dar, ca orice proces dialectic, și acesta nu se desfășoară fără contradicții; ele apar mai ales sub forma conflictelor dintre generații." Răbdarea și înțelegerea trebuie să nu facă familia să se sperie de nonconformismul celui mic, ba din contră, lipsa acestuia ar trebui să aducă niște semne de întrebare, căci poate ascunde blazare sau lipsă de personalitate. Existența conflictelor dintre cele două medii importante este absolut normală, având în vedere că acestea funcționează relativ diferit. Pentru evoluția psihică normală a preșcolarului este necesar ca el să poată exprima ceea ce gândește și ceea ce simte; iar un preșcolar, este bombardat cu gânduri si sentimente noi. Majoritatea conflictelor dintre părinte și preșcolar se nasc din necesitatea copilului de a se afirma ca persoană independentă. Părinții nu înțeleg acest aspect, căci nu este ușor să își vadă copilul, pus în grija unor educatori în care trebuie să aibă toată încrederea.
Dacă de la mamă se așteaptă multă dragoste și afecțiune, de la tată se așteaptă autoritatea. Indiferent de opinia noastră, ne lovim de acești doi factori de care ne simțim legați în procesul relaționării: dragostea și autoritatea. Ca ele să conlucreze bine împreună, ar trebui manifestate prin comunicare și nu altfel. "Părinții ar trebui să își dea seama că nu te poți comporta decât așa cum te-au educat ei. Dacă te-au crescut cum trebuie, să îți acorde și mai multă încredere. Dacă totuși greșești, și e normal ca un copil să greșească, să îți arate cu răbdare greșeala și să nu folosească bătaia." Raporturile de prietenie dintre părinți și preșcolari, vor înlocui atitudinea excesiv de severă și disprețuitoare a părinților. Copiii știu să aprecieze acest tip de prietenie. Dar trebuie încă o dată înțeles faptul că o bună comunicare, aduce cu sine și o bună relație părinte – preșcolar. Etapa preșcolară complică foarte mult relația acestora. În acest sens, intervenția educatorilor pare singurul salvator.
Dezvoltarea creativității la vârsta preșcolară
"Perioada preșcolară este vârsta care poartă pe cel mic pe aripile entuziasmului spre cele mai înalte culmi ale idealurilor. Pe plan fizic se atinge un alt nivel de dezvoltare; copilul simțind plăcere să își etaleze forța fizică, să se depășească; Pe plan afectiv, emoțiile puternice dar confuze ale vârstei fac loc sentimentelor profunde câștigate doar în mediul familiei. Prietenia se luptă cu dragostea, care îi ia locul. Gândirea atinge și ea un alt grad al dezvoltării. Este epoca căutărilor, a cunoștințelor și revendicărilor sociale. În această perioadă de vârstă raporturile copilului cu familia ies de sub dominația afectivității, devenind complet noi. Preșcolarul se crede o persoană independentă și dorește să afirme această independență. Cheia educației la această vârstă este înțelegerea bazată pe dragoste și fermitate."
Dacă mediul familial este unul avantajos în viața preșcolarului, atunci educația din cadrul grădiniței va completa cu succes încercarea de a dezvolta toate abilitățile celui mic. În cazul în care familia nu satisface întocmai nevoile preșcolarului, atunci, sarcinile educatorilor devin din ce în ce mai dificile și pline de responsabilitate. Dar cum rămâne cu latura estetică a celor mici? Mai contează sau mai este timp și pentru dezvoltarea creativității preșsolarului? Sau în graba îndeplinirii tuturor celorlalte activități, dezvoltarea creativității devine mai degrabă un moft decât o necesitate?
Elisabeta Voiculescu, consideră că numai cultivând capacitățile de a aprecia frumosul din artă, ambianță, natură și viața socială, preșcolarul poate dezvolta creativitatea iar acest aspect este esențial nu doar în crearea unei personalități construite perfect a viitorului copil/adolescent/adult, ci și în adaptarea tuturor mediilor cu care acesta intră în contact și îmbunătățirea abilităților de a trata situațiile provocante din viață. Grădinița nu este egală cu școala din punct de vedere al sarcinilor pe care aceasta le are în ceea ce privește copilul. Dacă acumularea a cât mai multe cunoștințe devine principalul obiectiv al orelor de clasă a elevilor, în școală, educatorii știu că sarcina lor (transpusă în tot felul de activități) au rolul de a dezvolta creativitatea căci: ”toate activitățile organizate în grădiniță au valențe estetice, dar un rol deosebit revine activităților comune de educare a simțului estetic al preșcolarului (activitățile de creație plastică, jocuri cu text și cânt, teatru de păpuși, activități manuale, îngrijirea florilor, amenajarea interiorului, drumeții, excursii etc.).” Educatorii au o paletă largă de activități pe care le poate întreprinde în vederea dezvoltării creativității preșcolarului, printre care: pictură, modelaj, sculptură, dans, gimnastică ritmică, muzică vocală sau instrumentală, activități opționale de folclor etc. Toate acestea includ metode creative, activizarea preșcolarilor prin povestiri, jocuri de creație, desene, picturi, modelaj etc.
Demersul acestei lucrări până în acest punct, a scos în evidență faptul că atât familia cât și grădinița trebuie să colaboreze pentru dezvoltarea abilităților copiilor și construirea unei personalități prielnice. Mai mult, un eventual conflict între cele două, va reprezenta un bruiaj puternic în vederea acestui demers. Însă, printre toate celelalte activități de educare pe care cadrele didactice le desfășoară în grădinițe, este esențial ca programa lor școlară să includă metode de învățare specifice care să dezvolte creativitatea preșcolarilor. Iar lucrarea metodico-științifică actuală, va încerca să demonstreze prin prisma unui exemplu concret, cum pot educatorii să dezvolte această creativitate prin desfășurarea activităților artistico-plastice.
Capitolul III
CULTURA ATISTICO-PLASTICĂ ȘI NECESITATEA EI ÎN
DEZVOLTAREA CREATIVITĂȚII PREȘCOLARILOR
3.1 Ce este cultura și cum o comunicăm?
Mass media are o puternică influență asupra publicului. Decidem să cumpărăm ceea ce reclamele ne arată că este mai bine; gândim în funcție de felul în care ne sunt prezentate situații și ajungem astfel, să facem parte dintr-o societate care aparține, neoficial, unei puterii deși strajnic simțite, nevăzută. Înțelegem influența pe care mass media o are asupra publicului adult al societății noastre, dar imaginați-vă influența pe care acestea o au asupra preșcolarilor. Un aspect ce nu trebuie deloc neglijat este situația în care publicitatea prin mass media, folosește practici frecvente de manipulare a conștiințelor încă necoapte. Copiii sunt cel mai ușor de manipulat public. Iată cum descrie acest proces, o revistă de specialitate a agențiilor de publicitate: "Spiritele pot fi astfel formate încât să-și dorească produsele voastre! În școlile din America, există aproape 23 de milioane de fete și băieți. Acești copii consumă alimente, folosesc îmbrăcăminte, utilizează săpunul. Astăzi, sunt consumatori, mâine vor fi cumpărători; ei reprezintă o piață largă de desfacere a produselor voastre. Băgați-le în cap marca voastră și ei vor insista pe lângă părinți să le-o cumpere". În acest sens, "copii sunt o pradă visată și legitimă". Astfel, mijloacele de comunicare în masă dau dovadă de mult spirit convingător, ceea ce le rezervă un caracter autoritar. Cultura este un domeniu aparte, datorită responsabilității pe care și-o asumă iar transmiterea acesteia prin mijloacele de comunicare este un adevărat proces de creație, difuzare și percepție. Înainte de toate, propun să înțelegem ce este cultura pentru ca analiza lucrării de față să aibă o bază solidă. Astfel: "Cultura, care vine de la cuvântul latin colere ce se traduce prin "a cultiva"/"a onora" se referă în general la activitate umană. Definiția dată de UNESCO consideră cultura ca "o serie de caracteristici distincte a unei societăți sau grupă socială în termeni spirituali, materiali, intelectuali sau emoționali".
Cultura reprezintă o moștenire ce se transmite cu ajutorul codurilor de comunicație specifice cum sunt gesturile ori cuvintele, scrisul și artele, mass media (presa, radioul, televiziunea), media interactivă (telefonul). În același fel se transmit gesturile, ritualurile, cunoștințele teoretice, normele abstracte, religia. Cultura poate fi însușită prin diverse forme ale memoriei subiective (reflexe, cuvinte, imagini) dar și prin intermediul memoriei obiective (obiecte, peisaje, cărți, numere, reguli).
Uzul popular al cuvântului cultură în multe societăți occidentale poate reflecta chiar caracterul stratificat al acelor societăți. Mulți folosesc acest cuvânt pentru a desemna bunuri de consum ale elitelor și activități cum ar fi bucătăria, arta sau muzica. Alții folosesc eticheta de "cultură înaltă" pentru a o distinge pe aceasta de cultura "joasă", desemnând toate bunurile de consum care nu aparțin acestei elite."
Cultura reprezintă un ansamblu de limbaje, simboluri și semnificații care sunt curpinse într-un amplu și complex proces de comunicare. Pentru că la începutul tuturor lucrurilor nu existau nici litera și nici cuvântul scris, ne permitem să credem că ființele umane comunicau prin semne; iar dovezile ulterioare atestă că aceste semne s-au transpus în desene. Astfel, înțelegând că semnele au devenit astăzi parte a culturii care ne definește ca și oameni și care inevitabil, vorbește despre caracteristicile noastre umane, despre istoria noastră etc., cultura a devenit emblema omului, o emblemă importantă, apărută prin îmbogățirea naturii. Pentru individ, cultura reprezintă mediul specific de existență. Cunoaștem tot mai multe țări și tot mai multe culturi. Fiecare stat aparține unei forme diferite a manifestărilor sale sociale, religioase, economice, culturale etc. Înțelegem astfel nu doar că această cultură este indispensabilă dar cultura a devenit cartea de vizită a fiecărei organizații/spațiu/ființă de pe pământ.
Prin intermediul culturii se modelează personalitatea oamenilor, tocmai pentru că prin cultură se transmit modele comportamentale, atitudini sociale, reacții dobândite în urma unor experiențe și întreagul background al omului ca ființă socială. Cultura păstrează experiența socială și aspectele de cunoaștere dobândite pe tot parcursul vieții, deține modalitățile prin care se exprimă conștiința de sine a unei societăți, desăvârșește și întreține mecanismele prin care se afirmă însăși creația umană. Însă un lucru este cert: cultura se dobândește, în mod impetuos, prin acțiunea fundamentală a existenței ființei umane și anume: comunicarea.
„Limbajul este faptul cultural prin excelență”
Cultura reprezintă fără dar și poate, un schimb continuu de informații, mesajele și semnificații între indivizi și grupuri, fapt care conferă consistență și bogăție fenomenului cultural. Ea este esența vieții sociale a individului, deoarece viața în comun, stocarea informațiilor și transmiterea moștenirii sociale către noile generații nu s-ar putea manifesta fără a lua în calcul acestor forme de semnificare prin procesul comunicării.
Comunicarea culturii este așadar privită ca o structură ce însumează orice formă de relație a omului cu lumea naturală și socială. Cu toții știm că, comunicarea este cea mai importantă componentă a vieții noastre, tocmai pentru că indiferent de împrejurare sau situație în care ne regăsim, suntem nevoiți să comunicăm. Fie că ne exprimăm oral, în scris, prin semne, limbajul non verbal, sentimente, gesturi, toate aceste forme ale comunicării permite conștientizarea comunicării și astfel, ea nu poate fi negată. Nici în cazul în care nu reușim să obținem un feedback, căci, de regulă, orice grimasă sau lipsa ei, este o formă de exprimare.
„Comunicarea este cea mai veche artă.
Dacă ne gândim la strămoșii noștrii ne dăm seama că limbajul nu era principala lor formă de comunicare. Aceștia se înțelegeau prin gesturi asemeni animalelor. Și-au dezvoltat un stil propriu de-aș transmite cunoștințele mai departe, și anume prin desenele rupestre. Tot ceea ce ne înconjoară comunică și ne transmite ceva. Chiar și un ciob prin formă și culoare ne poate învăța ceva anume. Natura comunică tot timpul, gândiți-vă numai la arcuirea copacilor atunci când bate vântul sau la felul cum se adună norii înainte să înceapă ploaia. Toate acestea țin de cultură. Omul nu poate fi lipsit de cultură. Există cultura pe care o aprofundăm și cea pe care ne-o însușim din propriile experiențe. Odinioară, oamenii, învățau să privească cerul pentru a cunoaște ora sau pentru a se orienta către un loc anume. Alții au învățat ce semnifică fiecare bătaie a vântului, fiecare șoptit al mării sau freamăt al pământului. Și lucrurile acestea fac parte din cultura noastră. Cultura nu este ceva adiacent condițiilor materiale, nu este un lux, ci o latură indispensabilă a existenței umane, un sistem de creații care răspund unor cerințe existențiale concrete. Cultura este un patrimoniu al valorilor, un univers axiologic în care omul își dobândește demnitatea sa. În cultură omul se întâlnește mereu cu sine însuși.
Din păcate, în zilele noastre, cultura este folosită în alte scopuri. Comunicăm pentru a ne informa, pentru a ști cum să ne dezvoltăm din punct de vedere material uitând să ne alinăm sufletul. Nu este suficientă acea cultură elementară pe care o dobândim cu toții într-un fel sau altul. Pentru a ne hrăni și a ne ferici sufletele este nevoie de mult mai mult, însă aceste nevoi sufletești au fost date la o parte pe măsură ce timpul a trecut”.
Vom mai reuși vreodată să comunicăm doar pentru a ne îmbogăți sufletul de cultură? Pornind de la afirmția "Comunicarea este cea mai veche artă" propun următorul subcapitol.
3.2 Arta ca parte expresivă a culturii
Auzim atât de des cuvântul artă atunci când ne aflăm în preajma frumosului că imediat, am asociat tot ceea ce este esteticizat ca fiind artă. Dar ce spuneți de expresia arta de a muri! Se pare că arta nu înseamnă numai o imagine bună ci și negativă uneori, doar dacă reușești să scoți în evidență spontaneitatea elaborată de care dă dovadă. Gânditorul progresist, Henri Piéron face următoarea observație: "există cuvinte pe care toată lumea crede a le cunoaște bine sensul cu condiția să nu trebuiască a le defini." Înțelegem cât de greu este să dăm o definiție artei atâta timp cât ea înseamnă și frumosul dar și urâtul. Un domeniu atât de amplu și ambiguu datorită artiștilor și alurii acestora de a da mii de interpretări unei opere. Stilizarea este procesul care face ca arta să fie complexă dar uneori, tot stilizarea este vinovatul unui grad prea mare de artificialitate. Și în acest caz, mai este arta o vibrație a culturii autentice? Un vechi proverb românesc pretinde că gusturile nu se discută astfel că arta indiferent de cum este ea creată, atâta timp cât își menține aria de originalitate, este parte esențială a unei culturi.
În schimb, arta care se adresează copiilor, respectiv preșcolarilor, nu trebuie să conțină tot atâtea condiții dar nici tratată ca pe o artă infantilă. În acest sens, autorul Nicolae Argintescu-Amza afirmă că: "arta copiilor nu mai este socotită un fenomen pueril, dar pe această cale se ajunge la o altă exagerare poate mai gravă: se acordă implicit sau explicit valoare estetică propriu-zisă artei infantile. Nu destulă lume își dă seama că acest fenomen se ascunde oroarea publicului cultivat față de degradările artei profesionale mediocre, oroarea de falsul academism încă perseverent, dacă nu prosper uneori. Această oroare se amplifică prin justificata detestare a falsului tradiționalism, pseudorealist sau dulceag sentimental, a viziunilor semănătoriste de carte poștală ori folclorice." Acestea sunt reale argumente pentru care publicul, preferă spontaneitatea și grația naturală a preșcolarilor.
Mulți consideră arta copiilor o latură mai mică a culturii, din cauza lipsei de explorare obiectivă, lipsa unei scheme, rigiditatății, nuanțării subtile etc. Preșcolarii dau dovadă în schimb, de o libertate specifică, care îi ajută să creeze originalități remarcabile. Diferența aceasta nu o reprezintă în mod deosebit, vârsta și deci cantitatea experienței acumulate, ci și cei care conduc evoluția pe plan artistic, a preșcolarilor. Oskar Kokoschka, în calitate de renumit pictor, declara dezamăgit: "Toți copiii sunt geniali, dar cei mai mulți, din motive necunoscute, pierd de timpuriu această zestre extraordinară. La douăzeci de ani, câte genii; la treizeci de ani, cât de puține talente!" Copii se nasc cu un spirit artistic pe care, ulterior, dacă acesta nu este îndeajuns de antrenat, se va pierde. Este de dorit crearea unor situații care să faciliteze antrenarea preșcolarilor în exerciții de comunicare prin artă, în care să se pună un accent sporit pe comportamentul civilizat, pe manierele elegante, pe formarea unei culturi interioare și exterioare în armonie cu cerințele vieții spirituale corespunzătoare societății pe care o definește.
În cartea sa, Artă și comunicare, Dumitru Matei vorbește despre artă ca fiind o creație a omului, în afara naturii (eliminând orice legătură între aceștia) "Natura nu creează. Ea se dezvoltă. Natura nu poate decât să execute programul genetic înscris în structura acizilor nucleici din cromozomi. Natura are tendințe, nu intenții. Ea nu este nici vitregă, nici binevoitoare, ci indiferentă. Numai omul este creator, deoarece numai el, inventând unealta și vorbirea, a reușit să iasă din natură, să i se opună și încetul cu încetul să o cunoască și să o stăpânească. Creația este un act de răzvrătire. Omul este nemulțumit cu ceea ce îi oferă natura și de aceea începe să-i adauge cultură." Iată așadar o altă viziune asupra subiectului; cultura devine după părerea lui Dumitru M. un moft pe care omul îl are și nu o necesitate. O invenție care alimentează poftele omul de a trăi altfel decât natura îl învață. În opoziție au fost dintotdeauna și gândirea cu sensibilitatea. Este oare acest aspect esențial pentru cercetarea de față? Încercăm să deslușim legătura. Dumitru Marin pretinde că, gândirea este susținută de rațiune și sentimentele de creație. Arta este cu desăvârșire creație. Arta este cea care întreține sentimentele vii. Dar asta înseamnă că în același sens, arta refuză rațiunea ca element din care se naște; trebuie să fii sensibil ca să creezi artă și la fel de sensibil ca să o înțelegi. Rămâne de văzut dacă aceasta este valabil și în cazul preșcolarilor.
De reținut felul în care același autor decide să își încheie capitolul Creația "prin limbaj, societatea pune la dispoziția fiecăruia principalul instrument de creare a ideilor." Limbajul este o metodă de a da naștere artei iar noi știm că limbajul poate fi de mai multe feluri. Filozoful francez Brice Parain declară indignat "cred că un om nu este niciodată cu adevărat liber, deoarece are mereu limbajul în spinare." Nu este alt mijloc de comunicare în afara limbajului. Este așadar, limbajul o trăsătură a artei? Atâtea întrebări și numai un răspuns: "Comunicarea umană pretinde membrilor ei să-și comunice ceea ce este comun în lucruri și în atitudinea lor față de ele. Nu este comunicabil decât ceea ce este și ceea ce poate deveni un bun comun. Ceea ce este strict individual nu este comunicabil unei comunități umane, deoarece nu face parte din cultură, ci din natură. Fără a fi liniștită, natura e tăcută. Grăitoare nu este decât cultura. Tăcerea nu poate exista decât dincoace de cultură, în natură, sau dincolo de cultură, în cosmos; în cultură răsună necontenit trecere vorbirii în gândire și a gândirii în vorbire. A gândi nu înseamnă a nu vorbi, ci a nu rosti. În cultură, tăcerea nu înseamnă lipsa vorbirii, ci întreruperea exteriorizării ei. Așa se explică de ce tăcerea oamenilor poate fi atât de elocventă."
Crearea unor opere de artă sunt rezultatul tăcerii evidente, dar a unei comunicării care vorbește dincolo de sentimente. O optică bine realizată este ipoteza precum că drumul omului către fericire nu este realizat numai prin conflict, ci mai degrabă prin poezie, culoare, fantezie, impulsionarea idealului, prin artă. Fericirea este condiționată de artă. Și atunci, felul de a da viață culturii devine o responsabilitate demnă de cei care o transmit. Înainte de toate, trebuie clarificat în termeni de specialitate, faptul că, educația artistico-plastică este "procesul dirijat de formare a competențelor de comunicare artistică și de creare a imaginii artistico-plastice la preșcolari" proces care are loc în toate în instituțiile de învățămînt preuniversitar din România. Ideea principală a conceptului de educație plastică se referă la în faptul că imaginea artistico-plastică este rezultatul actului de creație și metodă de instruire. Parte a culturii artistico-plastice sunt și artele plastice fapt pentru care dezbatem în cele ce urmează definiția lor, funcțiile, impactul și felul de a le comunica preșcolarilor.
3.2.1 Artele plastice
Înainte de a deschide un lung șir de definiții a ceea ce înseamnă artele plastice, menționez încă de la început rolul acestora de a stimula creativitatea și imaginația copilului. Astfel spus, artele plastice sunt un important factor în educația copiilor, respectiv a preșcolarilor. De asemeni, efectele benefice pot continua și ajunge până la dezvoltarea fizică a acestora, socială, cognitvă și deloc de neglijat, emoțională. Și ce sunt totuși, artele plastice?
Wikipedia face lămurire în acest caz evidențiind că "artele plastice regrupează toate practicile sau activitățile care realizează o reprezentare artistică, estetică sau poetică, prin forme sau volume". Acest termen provine din limba franceză (art plastiques) și mulți specialiști consideră că este doar o altă denumire a ceea ce înseamnă arte vizuale. O perioadă de apogeu a artelor plastice poate fi considerată chiar și vremea lui Napoleon, deoarece în timpul programului oficial, erau vizile portrete oficiale, teme istorire etc. care asigurau valoarea artelor vizuale în aceea perioadă. Astăzi, cinstim această cultură prin a o învăța și transmite mai departe prin însuși orele de curs în care acestea se predau dar și prin instituționalizarea artelor plastice (în România avem o universitate de arte care, din 1931 și până în 1942, s-a numit Institutul de Belle Arte; numele fiind schimbat ulterior între 1950-1990 cu Institutul de arte plastice).
Dar care sunt acele domenii de cercetare ale artelor plastice? Încă de la începutul apariției lor și până astăzi, vorbim de patru mari genuri (desenul a venit cu foarte puțin timp pe urmă):
Pictura;
Sculptura;
Desenul;
Arhitectura.
Desigur, ca oricare alt domeniu apărut cu mult timp în urmă, putem vorbi și de
două delimitări de timp în ceea ce privesc artele plastice: contemporană și modernă. De-a lungul acestor două lumi, s-au dezvoltat pas cu pas, forme de creație artistică, tendințe și zeci de stiluri care au reușit să influențeze pe de o parte arta și pe cealaltă, viața oamenilor. Dacă tot am vorbit anterior (capitolul I) despre comunicarea vizuală, trebuie precizat că deși inițial nu ai nevoie de un limbaj vizual universal, sunt specialiști care recomandă utilizarea decodării mesajelor vizuale pentru a putea fi înțelese ș transpuse mai bine în sentimente. Secolul al XIX-lea a fost un deschizător de drumuri pentru noi talente și opere de artă care aparțin unor culturi mai degrabă spirituale decât a faptelor concrete; culturi care au dezvoltat gusturile estetice, filosofice dar și morale ale societăților.
În ceea ce privesc funcțiile artelor plastice putem menționa faptul că acestea sunt extrem de necesare copiilor, indiferent de vârstă tocmai pentru că:
– stimulează ambele emisfere ale creierului – după cum am învățat tot la școală, creierul nostru este format din două emisfere: cea stângă și cea dreaptă. Fiecare în parte, funcționează diferit în ceea ce privește informația. Dacă emisfera stângă este responsabilă cu cititul, scrisul, științele de tot felul și matematica emisfera dreaptă a creierului are în subordine aspecte ale artei, muzicii, sportului etc. Pe scurt, o emisferă se confruntă cu probleme ale rațiunii și cealaltă cu imaginația, percepțiam sentimentele. Preșcolarii merg la grădiniță unde au parte de tot felul de activități tocmai pentru că se știe că este nevoie ca ei să își stimuleze aceste două emisfere ale creierului. În ceea ce privesc artele plastice, ambele emisfere sunt active (prin imaginație, creativitate, gândirea abstractă) și ajută în urma lor la dezvoltarea copiilor.
– dezvoltă concentrarea și atenția preșcolarilor – în timpul realizării activităților care presupun lucrul cu artele plastice, atenția preșcolarilor strict ațintită asupra creării operelor artistice, reușind să îi facă răbdători și pregătiți pentru problemele maturității.
– dezvoltă procesele intelectuale și cognitive – expresia artistică reprezintă rezultatul unor procese cognitive. Dacă preșcolarii cărora le este predat cursul artelor plastice vor fi provocați să gândeacă în anumite situații date, capacitatea intelectuală reușind să stimuleze cu ușurință imginația și creativitatea.
– artele plastice reprezintă un mod de exprimare a afirmării de sine – am edificat încă de la începutul acestei lucrări faptul că artele plastice sunt o formă a comunicării (comunicarea vizuală) care au menirea să transmită ca toate celelalte mijloace o părere, o idee, un punct de vedere despre persoana care a realizat creația. Astfel, putem înțelege ce se întamplă cu preșcolarul care a realizat o anumită creație artistică (probleme de comportament, probleme de exprimare, de adaptare etc.).
– contribuie la dezvoltarea socială – datorită șansei de a interacționa unii cu alții, preșcolarii pot schimba păreri, afla lucruri noi, împărtăși experiențe comune și astfel lega prietenii.
– lucrează abilitățile motorii – dezvoltarea acestor abilități vine în urma activităților în care preșcolarii își realizează creațiile artistice (indiferent de genul artelor plastice pe care l-au ales și la care sunt sau nu îndemânatici) cu mâinile.
– crează un vocabular specific și ajută la îmbogățirea culturii generale – la grădiniță preșcolarii cunosc și învață foarte multe lucruri noi despre artele plastice, opere de mare valoare, artiști, epoci ale culturii etc. Vorbind despre ele își dezvoltă un vocabular specific acestei arii și cine știe, oricând poate deveni un specialist.
Astfel spus, în urma contactului cu artele plastice, preșcolarii nu doar că au beneficii de moment dar își pot crea o întreagă carieră în domeniu. Acest lucru se poate efectua cu ajutorul cunoașterii tehnicilor consacrate ale oricăruia dintre pictură, desen, arhitectură și sculptură. O doză de decodificare a comunicării vizuale și un suport care să asigure toate materialele necesare, fac ca această disciplină să asigure cu succes niște competențe profesionale desăvârșite. În concluzie, educația plastică trebuie studiată încă de la grădiniță și până la sfîrșitul liceului, lăsând copiii să aleagă dacă, pe mai departe, își doresc o carieră în domeniu sau nu, aprofundând cursurile într-un ciclu universitar de licență sau masterat.
3.2.1.1 Simbolurle în arta plastică
Arta este și a fost dintotdeauna o ramificație de semnificații dintre cele mai artistice domenii. Pentru ca aceste semnificații să existe, a fost nevoie de o serie de simboluri care să inspire creatorii și să insufle mesaje proprii. Desigur, mulți se așteaptă ca simbolul să fie ceva vizibil, un obiect care să poată fi paplpabil, dar nu întotdeauna este așa. Simbolurile se referă și la concepte mentale care stârnesc reacții în subconștient, simboluri care nu descriu în particular o anumită cultură ci se referă la valoarea universală pe care acesta o poate însuși. Precum spun autorii Jean Chevalier și Alain Gheerbrant „fiind universal, simbolul are capacitatea de a ne introduce simultan atât în inima individului, cât și în cea a grupului social."
Se presupune că fiecare dintre noi avem o stare de profundă conștiență în care deși aparent, ne purtăm normal, suntem prinși în visare. Simbolul este cel care generează această stare de visare la artiști și în urma căruia creațiile iau naștere. Sau, după cum susține Ernest Cassier, omul nu mai poate da piept cu realitatea directă pentru că activitatea simbolică a omului parcurge încet cu încetul spre o cunoaștere spirituală care devine paralelă cu cea în care trăiește.
Dar iată așadar cum stau cu lucrurile în ceea ce privește simbolul în artele plastice: o imagine a unui câmp cu flori reușește să trezească în mintea interlocutorului senzații de aromă, olfactive simțind la nivel perceptibil, reacții care îl fac să se transpună în acea imagine. Preșcolarii care desenează păsări visează la călătorii și libertate etc. Astfel, simbolurile sunt cele care dirijează creațiile artistice. Ele există fizic, numai atunci când ne facem timp pentru ele ca să le conștientizăm. Simbolurile intervin în momentul în care nu mai reușim să vedem natura lucrurilor. Deci, putem considera simbolul ca un element ajutător psihologiei artiștilor în a da viață unor imagini cu semnificații specifice.
Simbolurile în arta plastică se axează pe domenii care s-au consacrat pe toată perioada vieții omului precum religia, cosmosul, sociologia, psihologia etc. Dar sunt situații în care cel care crează operele vine dintr-o cultură diferită decât cel care urmează să o privească, înțelege și aprecia. Astfel semnificațiile vor fi variate pentru fiecare simbol în parte. Și pentru că niciodată nu vom ajunge să decodăm toate semnificațiile, mereu ne vom trezi puși în situația de a interpreta.
Arta fără simboluri ar părea o continuă rătăcire condusă de derutare într-o lume a obiectelor. În arta plastică din România avem foarte mulți artiști consacrați dintre care amintim: Constantin Brâncuși, Mircea Eliade, pictorul Luchian etc. Simbolurile în artele plastice, clasificate astfel, Mircea Eliade distinge următoarele două feluri de simboluri:
Simbolurile uraniene (zei, ființe cerești, mistică lunară, culte solare etc.)
Simbolurile chtoniene (pământ, pietre, femeie, naștere etc.) la care mai
adaugă simbolurile spațiului și timpului.
Pe de altă parte Sigmund Freud axează simbolurile pe plăcere argumentând că aceasta este cea care le focalizează cel mai bine. Gilbert Durand obține o altfel de clasificare și anume:
simboluri diairetice (focul purificator, armele războinicilor etc.)
simbolurile spectaculare (soare, lumină, auriul, albul, ochiul etc.)
simbolurile ascensionale (muntele sacru, îngerul, pasărea, războinicul etc)
simbolurile catamorfe (frica, căderea etc.)
simbolurile nictomorfe (femeia fatală, păianjenul, apa tristă etc.)
simbolurile terimorfe (bestiarul etc.)
Dar suntem conștienți că trăim într-o lume plină de simboluri, care se fac resimțite
în aproape toate domeniile, de la religie (simbolul porumbelului care înseamnă Duhul Sfânt) până la publicitate unde regăsim simbolul bună stării. Astfel spus, trăim într-o lume plină de semnificații și mai puțin una a obiectelor. Desigur, în cazul preșcolarilor care învață în grădiniță artele plastice acesta va avea în vedere să se ghideze după simboluri care îi conferă o identitate culturală specifică zonei unde locuiește, precum tradițiile locului, istoria, educația, vârsta, hrana etc. Ei nu sunt încă capabili să facă diferența între simboluri și semne în artele plastice dar se simt ușor inspirați să creeze opere de artă spontane dar spectaculoase. Dar când această cultură artistico-plastică este transmisă de mass media (un mijloc care nu se poate axa fix pe un singur public țintă provenit dintr-o anumită zonă geografică) identitatea culturală nu are cum să țină cont de limbă, unitate teritorială și interacțiune, realizându-se astfel un mix cultural. În spatele rolului artei pentru artă, artistul trebuie să construiască o altfel de armonie, care să conducă la consens. Astfel că atât grădinițele cât și mijloacele de comunicare în masă se simt legate într-un total spirit al consonanței și consensului prin cultură. Preșcolarii se exprimă pe ei, exprimă grupul din care fac parte și pe cei care le apreciază creația. Partea frumoasă în activitățile artelor plastice la preșcolari este că aceștia nu se simt constrânși de șabloane, granițe etc. Simbolurile sunt cele pe care preșcolarii le stabilesc ca fiind piste care le exprimă cel mai bine starea în care se află.
3.2.1.2 Imaginea în artele plastice
"Arta nu este o imitație a realității, ci o descoperire a acesteia." Această afirmație scoate în evidență poziția pe care arta o are vis-a-vis de realitate. Remarcăm refuzul de a considera arta o copie a realității (uneori deloc plăcute) și asocierea acestui element al culturii cu un instrument de cunoaștere prin care noi putem descoperi realitatea. Fără artă, am rămâne la stadiul în care nu știm cine suntem, unde suntem, ai cui și ce avantaje ne aduce spațiul în care trăim. La fel de adevărat ca această afirmație, este și imaginea este un element vital al artei plastice deoarece, pornind de la noțiunea imginii care înseamnă reprezentare (de la lat. imago), atragem următoarele definiții:
– "Decupaj concret al experienței sensibile actuale sau actualizate, investit cu noi
semnificații, primite mai ales de la o formă plană (topologică) sau în spațiu (tensională) pe care o creează un anumit artist, pictor, desen, sculptor etc. (remarcați asocierea imaginii cu artele plastice);
– Produs exculsiv al imaginarului, al fanteziei, fără concursul memoriei, dar hrănită de gândirea plastică; sin.: icon; v. configurație, formă totală, viziune (spațială)."
Un alt autor, de data aceasta, un autor al cursurilor școlare, adaugă "1. imaginea este o reflectare în mintea noastră a realității pe baza impresiilor primite prin simțuri (imagini auditive, vizuale etc.); 2. reprezentare a unui obiect, a unei scene din realitate etc., prin desen, fotografie etc., tablou, priveliște. Imaginea artistică este un produs specific creației artistice care exprimă generalul într-o formă senzorial-concretă, în unitate nemijlocită cu individualul (folosind cuvinte, sunete, culori, etc.)." O altă legătură pe care ne permitem să o facem prin prisma experienței literare a Germaniei medievale, în care bilde înseamna orice reprezentare figurală, este aceea de a lega imaginea de cea de chip (înfățișarea unei persoane). Dar atunci când ne aflăm în situația de a transpune imaginea într-o formă, constatăm cu stupoare că există diferențe de la o creație la alta. Spre exemplu, imaginea unei ființe va fi întotdeauna pictată diferit de ceea ce se aștepta inițial; rezultând regula care spune că între imagine și formă în artele plastice, intervine un ce personal. Acest ce, definește atribuția nostră ca om, personalitate. Gândire, experiențe etc. Iar acest fenomen este ușor explicabil prin faptul că receptorii de culoare ai ochiului obosesc după ce vizualizează intens o anumită culoare și produc o imagine iluzorie de aceași formă a culorii după îndepărtarea stimulului inițial, fenomen numit imagine remanentă de către cercetătorul american Arthur F. Jones (pe scurt, imaginea care ne rămâne pe retină după ce terminăm de privit obiectul).
Imaginea în artă este un subiect dezbătut și disputat de mulți specialiști în domeniu, fiecare dintre ei, acordându-i mai multe sensuri (exceptând celelalte arte precum muzica, dansul, teatrul etc. care nu fac subiectul lucrării noastre de față, preocupându-ne exculsiv asupra artelor plastice). Unul dintre aceste sensuri este cel pe care același Arthur F. Jones, îl evidențiază ca fiind transpunerea ideilor și sentimentelor în formă vizuală.
Acest tip de transpunere este denumit de specialiști și autori ai cercetărilor artelor plastice ca fiind imagine artistică. Noțiune care ne permite să înțelegem că imaginea este ceea ce oglindește arta și o face să existe și să capete semnificații – fiind o metodă de reflectare, pătrundere și de transformare artistică a artei. Un alt termen legat atât de arte plastice cât și de imaginea artistică este cel de design care, reprezintă proiectarea artistică prin grafic. Am hotărât împreună că imaginea artistică este ceea ce se reflectă atât în fața creatorului înainte de a-i da o formă cât și produsul finit pe care consumatorul îl privește. Astfel, această imagine, rămâne imprimată în conștiința spectatorilor operelor de artă. Ceea ce este foarte important și reprezentativ pentru subcapitolul ce urmează este faptul că imaginea artistică reprezintă valoarea estetică a operei de artă. Legătura permanentă între idea artistică și forma rezultată prin procesul de creație este stabilită de imagine – rezultat al unei valori a frumosului, a emoțiilor și aspectelor cognitive.
În concluzie, noțiunea de imagine în artă este dependentă de cultură și comunicare.
3.2.1.3 Estetica artei
Arta nu este pentru toată lumea. Asta spune José Ortega y Gasset în Dezumanizarea artei și alte eseuri de estetică; "nu e o artă pentru oameni în genere, ci pentru o clasă foarte particulară de oameni care s-ar putea să nu fie mai valoroși decât ceilalți, dar care, evident, sunt distincți." Dar noi am mai spus înainte că arta este un drum către succes pentru cei care au talent, o studiază și decid să continue studiile în domeniu, chiar și după terminarea liceului, unde pot alege să aprofundeze arta în facultate sau master. Dar artele plastice sunt pentru toată lumea și mai mult, sunt obligatorii în grădinițele din întreaga lume. Fie că vorbim despre desen, pictură, sculptură sau arhitectură, toate aceste discipline sunt un necesar preșcolarilor pentru a înțelege partea frumoasă a realității înconjurătoare și pentru a putea crește împreună cu acestea spre a fi persoane pregătire din toate punctele de vedere în societatea în care vor păși ca oameni adulți (vezi subcapitolul Arte plastice).
Estetica artei este de fapt, plăcerea pe care toți spectatorii o resimt atunci când se află în fața unei opere de artă. Această plăcere reflectă stări precum cele de euforie, tristețe, exaltare, surprindere etc; Stări care se vin în urma sentimentelor de iubire, ură, suferințe sau bucurii pe care creațiile le reprezintă prin forme, creând imagini (imaginea artistică). Iată așadar legătura între formă ca instrument de creație, imagine ca rezultat al creației și estetica ca modalitate de a trăi creația prin ceea ce exprimă. Arta plastică nu trebuie înțeleasă pentru că necesită studii pentru a înțelege de designul a dat o altfel de formă decât una normală sau de ce culorile alese nu seamănă cu ceea ce se aștepta, dar arta plastică merită simțită. Aici se resimte diferența între imaginea artistică și estetica artei (imaginea este vizibilă, estetica se simte). Mulți se întreabă dacă nu cumva subiectele de creație pe care copii le folosesc sunt epuizate și vor ajunge să realizeze opere care se vor repeta, precum aceleași câmpii verzi cu flori, copaci cu crengi ridicole, chipuri strâmbe etc. Același filozof spaniol José Ortega y Gasset lămurește: "În artă, orice repetare e nulă. Fiecare stil care se ivește în istorie poate produce un anumit număr de forme diferite în cadrul unui tip generic. Vine însă o zi când măreața carieră se epuizează. Asta s-a întâmplat, de pildă, cu romanul și teatrul romantico-naturalist. E o greșeală naivă să crezi că sterilitatea actuală a ambelor genuri se datorează absenței de talente personale. Ceea ce se întâmplă este că s-au istovit combinațiile posibile din cadrul lor." Așadar, personalitatea fiecăruia dintre preșcolari va fi imprimată în creația sa, iar acest lucru, îi face să pară diferiți pentru că sunt atâtea feluri de personalități, câți preșcolari sunt într-o clasă.
Am acceptat de la început să nu intrăm prea mult în istoria artei pentru a evita să nu ne pierdem într-un subiect care ne duce departe de ceea ce lucrarea Dezvoltarea creativități la preșcolari prin intermediul activităților artistico-plastice și-a propus să accentueze, și anume, propunerea unor exemple concrete a unui set de activități artistico-plastice care au în vedere dezvoltarea creativității la preșcolari.
3.3 Comunicarea în artă
O operă de artă rezultă dintr-un amestec dintre un obiect și o imagine vizuală. Dacă la început, arta era cea prin care se înțelegeau funcții ale societății, pe cine trebuia să venerezi, etc. astăzi, artele plastice nu mai sunt reprezentări simple ale unor funcții (sociale, religioase, politice etc.) ci un mijloc prin care esteticul transmite plăcere. Parte a culturii artistico-plastice, arta se crează iar artistul este un creator al unor lumi senzoriale, afective imaginare. Astfel, în ceea ce privesc preșcolarii, în timpul orelor de curs al artelor plastice, ei transmit prin creație ceea ce simt, au văzut, au auzit, au trăit, ceea ce sunt. Creația este astfel o operă individuală sub amprenta artistului. Dacă artele precum muzica, dansul, teatrul comunică prin scena care desparte lumea artiștilor de cea a spectatorilor, artele plastice comunică prin însăși imaginea lor (tablouri, sculpturi, fotografii) provocând reverberații spirituale. Imaginea artistică este ea însăși o formă a comunicării artei. Mesajele comunicate oferă posibilitatea accesări unei altfel de lumi, plină de senzații, visare și euforii. O lume care prezintă o viață frumoasă, lipsită de griji, trăită în armonie. Prin imagine, opera de artă vorbește. Desenul, sculptura, pictura și arhitectura solicită concentrare și ințelegere a intențiilor autorului pentru a descifra mesajul transpus în imagine. Doza de concentrare, relevă faptul că imaginea arată o anumită formă, dar estetica acelei imagini, spune mult mai multe despre operă. Momentul lecturării operei este identic cu cel al descifrării semnificațiilor simbolurilor.
Simbolurile, despre care am discutat anterior sunt se pare, cele mai importante elemente de transmitere a mesajelor operelor de artă în jurul cărora se învârte esența esteticului care trebuie transmis și resimțit de către spectator. Imaginea artistică oscilează între realism și irealism, drept dovadă atâtea opere de artă fantastice și chiar intenția preșcolarilor de a transpune fenomene sau lucruri ireale în creațiile lor în timpul cursurilor de arte plastice, de parcă acestea ar fi o sursă de eliberare din această lume și trăirea exactă a ceea ce și-ar dori să aibă tot timpul. Fie că vorbim de piatră, lemn, marmură etc, sculptura va înfățișa mereu forme abstracte pentru că asta este ceea ce toți ceilalți își doresc să observe – elemente noi care să îi facă să evadeze din obișnuita realitate. O formă este transpusă în imagine cu ajutorul unui material, linie, culoare etc. Datorită conduitei culturale pe care o primesc de la educatori, preșcolarii mereu vor ține cont de un cod cultural în care atributele simbolice vor reprezenta mereu același lucru sau, vor fi mereu sub create cu aceași culoare sau formă (preșcolarii vor picta mereu cerul albastru, câmpia verde etc). Acest exemplu susține idea că pentru cei mici, arta plastică va încerca mai mult să imite ceea ce deja știu decât să îndrăznească să iasă din tipar, atingând abstractul (cum de multe ori, elevii de la liceu o fac).
3.4 Rolul activităților artistico-plastice la preșcolari
“Desenul să fie studiat pentru dezvoltarea sentimentului frumosului și să nu devină o meserie!“ În acest subcapitol vom încerca să explicăm de ce a afirmat filosoful Aristotel că desenul nu ar trebui să devină o meserie ci mai degrabă un stil de viață. Familiarizarea cu domeniul activităților artistico-plastice sensibilizează preșcolarii față de cultura plastică națională și universală, oferind posibilitatea de a forma sau dezvolta (după caz) sentimentele estetice percepția, înțelegerea și exprimarea mesajului artistico-plastic. Astfel spus, posedarea unui limbaj plastic este una din elementele de creare a capacității de înțelegere a valorilor culturii artistico-plastice și un factor pozitiv care duce la excluderea copierii altor opere dar și a felului în care oamenii se copiază în viața cotidiană.
Dezvoltarea creativității artistico-plastică cu ajutorul activităților întreprinse de educatori se realizează din formarea competențelor de exprimare liberă a propriilor viziuni dar și a preferințelor în ceea ce privește redarea temelor și subiectelor lucrărilor plastice. Cel mai important rol al activităților artistico-plastice este acela de construire a eu-lui propriu; perspectivă ce îi conferă siguranță și o poziție mai bună în societate. Educația artistico-plastică, propune următoarele principii și obiective (generale și de cadru) a activităților artistico-plastice la preșcolari. Acestea sunt:
"1. Principiul universalității artei și a instruirii prin artă.
2. Principiul predării artei plastice ca fenomen artistic-educativ.
3. Principiul unității dintre activitățile practice și dezvoltarea competențelor de receptare a artei și a realității înconjurătoare.
4. Principiul acordării condițiilor pedagogice la cerințele artei.
5. Principiul aplicabilității cunoștințelor și competențelor în practica artistică și în viața cotidiană.
6. Principiul unității mijloacelor de autoexprimare și de dezvoltare a creativității plastice.
Obiective generale:
1. Formarea cunoștințelor elementare în domeniul artelor plastice.
2. Dezvoltarea competențelor de creare, receptare a imaginii plastice și de comunicare artistică.
3. Dezvoltarea imaginației și a creativității artistice.
4. Sensibilizarea față de artă, natură, societate.
5. Asimilarea valorilor general-umane, a valorilor artistice naționale și universale;
Obiective-cadru:
1. Cunoașterea și utilizarea diverselor materiale, tehnici și instrumente.
2. Cunoașterea și utilizarea elementelor de limbaj plastic.
3. Reprezentarea plastică a structurilor și fenomenelor naturii.
4. Crearea compozițiilor grafice, picturale, decorative și sculpturale.
5. Receptarea și exprimarea mesajuluil artistic al operei de artă plastică."
Simona Șofron scrie în Rolul activităților artistico-plastice pentru educarea creativității preșcolarilor că pentru a te numi creator este nevoie în primul rând să fii capabil să stabilești legături artistice noi, pe neașteptate. Dar și că aceste legături necesită un bagaj de cunoștințe de specialitate pe care numai cu ajutorul educatorului le poți dobândi. "Educatoarei îi revine sarcina de a încuraja orice încercare a copilului, utilizând metode de stimulare a creativității, folosind cât mai multe procedee de obținere a unor forme spontane. Activitățile artistico-plastice contribuie, în mod deosebit, la educarea gustului pentru frumos și trezesc interesul copiilor în a-și compune singuri modelele determinându-i să-și exprime ideile originale și să-și pună în practică inițiativele."
Creativitatea este baza oricărei activități artistico-plastice. Să înțelegem mai bine ce înseamnă creativitatea înainte de a-i da acesteia o valoare esențială în procesul dezvoltării unei personalități durabile, încă din perioada grădiniței, la preșcolari. În opinia lui G.W. Allport (autorul introducerii în psihologie a termenului de creativitate) nu putem limita personalitatea unui preșcolar doar la atitudini, aptitudini sau trăsături de temperament. Personalitatea acestuia este definită de produsele creației care îi reprezintă. Și pentru a fi catalogată ca o creație în adevăratul sens al cuvântului aceasta trebuie să îndeplinească câteva condiții precum rezolvarea unei probleme, o soluție nouă, un alt punct de vedere decât cele obișnuite; tot ceea ce sporește relațiile de viață așe creatorului printr-o schimbare în bine.
În psihologie, termenul de creativitate înseamnă a crea ceva nou, original și adecvat realității. „Creativ este cel care se caracterizează prin originalitate și expresivitate, este imaginativ, generativ, deschizător de drumuri, inventiv, inovativ.” Pe de altă parte, Popescu-Neveanu susține ,,creativitatea presupune o dispoziție a personalității spre nou, o anumită organizare (stilistică) a proceselor psihice în sistem de personalitate.” În schimb, în domeniul educației, Rodari G. (pedagog și scriitor italian) pune la dispoziție o definiție mai largă a ceea ce înseamnă creativitatea în învățământ: "Creativitatea e un concept alăturat celui de gândire divergentă, gândire capabilă, adică să rupă schemele experienței. E creativă o minte totdeauna în lucru, totdeauna pornită să întrebe, să descopere probleme unde alții găsesc răspunsuri satisfăcătoare, nestingherită în situațiile fluide în care alții presimt numai pericole, capabilă de judecăți autonome și independente, care respinge ceea ce este codificat, care manipulează din nou obiecte și concepte fără să se lase inhibată de conformisme. Toate aceste calități se manifestă în procesul creativ“. În ceea ce privesc cognitiviștii, aceștia sunt de părere că numai prin acțiune se poate realiza un nou produs, fapt pentru care, noutatea și originalitatea acestuia îi conferă termenul de creativitate; „un proces prin care se realizează un produs.” În demersul analizei acestei lucrării, trebuie să amintim că fără elementele de ingeniozitate, fluență, flexibilitate, originalitate, expresivitate și senzitivitate, nu putem vorbi despre creație.
Astfel spus, toate capacitățile preșcolarului se îmbină într-un proces în urma căruia un produs nou, inedit, se poate numi creație (sau cum spunea, în creație este nevoie de 99% transpirație și 1% inspirație). Puterea creativității este astăzi prezentă în toate domeniile: științifică, pedagogică, tehnică, economică, organizatorică, artistică etc. În ceea ce privește rolul activităților artistico-plastice la preșcolari, creativitatea este atât un proces cât și un produs al dezvoltării persoanlității acestora, ceea ce îi ajută în demersul întregii lor vieți. Sau cum ar spune Simona Șofron "în învățământ, nu se pune problema de a forma creatori de valori originale, cât e vorba de a forma și cultiva trăsături care vor permite viitoare manifestări creatoare." Parte a culturii artistico-plastice, desenul, pictura, arhitectura și sculptura. Ca primă disciplină a culturii artistico-plastice, sunt mai degrabă un mjloc de comunicare cu sine și ceilalți decât numai un proces de autodezvoltare și autocunoaștere. "Culorile alese, tipul de instrument pentru desen, modul în care desenează, suprafața ocupată pentru a se exprima, toate acestea sunt detalii foarte importante pentru cunoașterea persoanei. Desenul îi ajută să comunice, să accepte și să colaboreze." Astfel spus, preșcolarii își exteriorizează sentimentele, nevoile, trăirile, identitatea, sinele prin activitățile artistico-plastice. La fel este și în cazul picturii. Aceste patru metode de a comunica sunt o șansă pentru preșcolari de a pune jos o poveste cu introducere, cuprins și încheiere. Pensula, creionul, culorile, forma, materialele, toate acestea sunt instrumente care îl ajută să se exprime despre ceea ce trăiește, ceea ce are nevoie, ceea ce visează.
În acest demers profesorii și familia preșcolarilor au rolul de a-i încuraja și sprijinii pentru dezvoltarea gustului pentru frumos, artă și o personalitate puternică. Aceste activități artistico-plastice formează preșcolariloe capacitatea și îndeletnicirea de a lucra (uneori chiar și în echipă), capacitatea de a se exprima, dezvolta expresivitate, creativitate și armonie, toate numai pentru un alt stil de viață mai bun. Cultura artistico-plastică presupune inițiere și formare într-o lume aparte, determinată de artă indiferent că aceasta se numește desen, pictură, scultură sau arhitectură. Necesită timp, îndeletnicire, răbdare și o doză considerabilă de teorie și practică sub supravegherea unui specialist (îndrumător; rol jucat adesea de către educatori). În cazul elevilor de liceu, cultura artistico-plastică este un mijloc de crearea a unui echilibru ce are loc între pregătirea cultural șiințifică și cea literar-artistică. La preșcolari, se remarcă o necesitate crescută de stimulare a potențialului creativ, curios, gata de a fi exprimat în diferite metode, încurajarea și dispunerea de toate resursele necesare. Valorile morale sunt cultivate în operele de artă pe care aceștia le realizează. Toate aceste avantaje pe care activitățile artistico-plastice le aduce preșcolarilor sunt de fapt, rolul benefic pe care îl exprimă prin importanța de a fi studiate și încercate în grădinițe. În capitolul 3.1 al acestei lucrări, cultura a fost definită ca o moștenire (uneori o moștenire populară) pe care o primim și o dăm mai departe generațiilor care vin pentru a fi păstrată o tradiție care vorbește frumos despre noi. Cum transmitem noi cultura artistico-plastică preșcolarilor? Cercetarea subcapitolor următoare, ne-a arătat că grădinița cu teoria și cursurile practice sunt o modalitate de a transmite celor mici, ceea ce înseamnă desenul, pictura, sculptura și arhitectura. Atâta timp cât ei sunt parte a unui sistem de învățământ calitățile lor pot fi șlefuite și ancorate într-un demers către artă. În afara grădinițelor, copiilor nu le mai rămâne decât să întreprindă ce au reușit să învețe în cadru grădiniței. Lucrarea de cercetare științifică Dezvoltarea creativității la preșcolari prin intermediul activităților artistico-plastice continuă să analizeze cum transmite grădinița cultura artistico-plastică, preșcolarilor și care este efectul acestui mijloc de transmitere coordonați de educatori.
3.5 Implementarea culturii artistico-plastice în grădinițe
Arta va fi comoara tuturor, atunci când orice om va știi să o prețuiască. Această situație presupune o legătură între cel care crează și cel căruia rezultatul artei i se adresează. De aceea, educația artistico-estetică este o necesitate în grădinițe și școli de care cu toții ne bucurăm. Această necesitate conferă preșcolarilor și școlarilor o educație și o instruire aparte care să îi ajute să înțeleagă demersul creației și a tuturor aspectelor frumosului. Din punct de vedere estetic, desenul, sculptura, pictura și arhitectura sunt discipline de bază prin care arta devine completă; astfel spus, acestea sunt unele din mijloacele prin care cultura estetică se poate transmite de la o generație la alta, prin intermediul preșcolarilor (copii de vârste încă fragede). Educatorii sunt înclinați să sprijine creativitatea elevilor prin activități artistico-plastice șlefuind noi talente sau doar descoperind aptitudini care produc o reală plăcere. De ce este atât de important acest domeniu? Și de ce, mai ales trebuie să educăm preșcolarii în acest sens? Începem cu definiția artelor plastice pe care wikipedia o propune: "Arte plastice, din franțuzescul arts plastiques, regrupează toate practicile sau activitățile care realizează o reprezentare artistică, estetică sau poetică, prin forme sau volume. (…) Termenul de "arte plastice" se înrudește cu un altul, mai rar folosit, de "arte frumoase" sau de "belle arte", echivalent cu "beaux-arts" (în franceză) și "belle-arti" (în italiană)." Această definiție confirmă încă o dată idea că prin activitatea artistico-plastică copiii sunt ajutați să vadă frumosul; copiii au nevoie de frumos încă din primii lor ani de viață pentru a înțelege că binele este ceea ce ei trebuie să caute și pentru a știi să își ghideze întreagă viață spre fapte bune, spre avantaje, prietenii și iubire. Preșcolarii sunt învățați să nu treacă pe lângă valorile frumosului pe care viața și mediul i le oferă, fără ca aceștia să le observe. Fapt pentru care, preșcolarii atunci când studiează educația artistico-plastică, sunt îndreptați să accentueze valori esențiale: aspecte ale naturii, arta, folclorul, tradiții. Iar aceste frumuseți vor fi exprimate prin ceea ce educatorii lor le vor cere ca teme de desen;
Platon, spunea odată că “frumosul se educă prin frumos”. Cultura artistico-plastică care ne-a fost lăsată de generațiile trecute, este tema cea mai sacră pe care trebuie să o dăm mai departe preșcolarilor, prin activități în care aceștia își folosesc aptitudinile în a construi frumosul.
Atunci când un preșcolar își realizează tema într-o activitate artistico-plastică, se poate oberva cu ochiul liber, că folosirea hârtiei, a culorii, a foarfecii, a plastilinei sau a lipiciului formează calități precum îndemânarea, răbdarea, simțul estetic și cel al perfecționării; calități ce se transformă în trăsături de personalitate ceea ce înseamnă nu neapărat o carieră în domeniul artistic, dar cu siguranță un stil de viață care să se bazeze pe fericire, sensibilitate, iubire și speranță. Astfel spus, activitățile artistico-plastice exercită o influență benefică asupra preșcolarilor pentru că se adresează unui nivel moral, estetic, intelectual și afectiv al acestora, iar într-un astfel de proces, educatorul își asumă o mare responsablitate. Mai târziu, acest educator, se transformă în orice mijloc de comunicare care ajunge la preșcolar, iar lucrarea de față Dezvoltarea creativității la preșcolari prin intermediul activităților artistico-plastice va analiza implicarea educatorilor în transmiterea acestei culturii dar și efectul dezvoltării creativității de care preșcolarii se vor bucura pe termen lung.
În procesul educării artistico-plastic, preșcolarii vor fi învățați să îmbine talentele cu emoția pentru a da viață unor opere de artă. În această sintagmă, emoția este expresia sufletului și a stării pe care creația de moment ți-o oferă. Marele pictor Ștefan Luchian spunea în acest sens că ”poți să ai talent, dacă nu lucrezi e degeaba. Mâna trebuie să-ți umble. Și poți să desenezi bine, să ai culoare cât de frumoasă, dacă nu pui simțire nu iese nimic… Noi artiștii privim cu ochiul, dar lucrăm cu sufletul…” Pentru a desluși tainele culturii artistico-plastice o să trecem în cele ce urmează obiectivele acesteia:
Cel mai vizibil și puternic, totodată, obiectiv este acela al stimulării
potențialului creativ al preșcolarilor. Copiii dețin suficiente resurse cu ajutorul cărora să realizeze opere de artă, consumând astfel, creativitate;
Familiarizarea cu materiale de lucru specifice artistico-plastice (nu doar a
le recunoaște ci și pentru a le folosi cât mai corect);
Asimilarea elementelor de limbaj plastic asigurându-se un nivel propriu de
înțelegere al domeniului.
Cultura artistico-plastică este un tezaur pe care preșcolarii trebuie să îl primească, folosească și transmite mai departe, realizând un echilibru între generații. Balanța acestui echilibru este dată de legătura dintre planurile afective și intelectuale pe care le posedă preșcolarii. Educația artistico-plastică îi ajută pe aceștia să fie mai receptivi la nou, să accepte situații, să fie deschiși și chiar să dezvolte o legătură interdisciplinară, având drept obiectiv relațiile dintre educația artistico-plastică cu celelalte discipline. Desenul, pictura, sculptura și arhitectura sunt discipline artistico-plastice care formează împreună cu altele cultura poporului român (și nu numai) cu care preșcolarii trebuie să ia contact.
Dacă preșcolarii, au parte de toate cele patru discipline, în cadrul cursurilor la grădiniță, atunci când ajung la liceu, aceștia își pot canaliza întregul set de aptitudini asupra uneia singure, deoarece, liceul le oferă posbilitatea unei specializări; deci, a aprofundării unui singur domeniu (licee cu specializare pe desen tehnic, desen artistic, design, arhitectură, pictură etc). Instrumentele de lucru cu care preșcolarii iau contact sunt pensule, hârtie, materiale specifice sculpturii cum ar fi lemnul, marmura, dalta etc. Astfel spus, cultura artistico-plastică urmărește în primul rând formarea personalității preșcolarului. În al doilea rând, se urmărește dezvoltarea capacității de percepere și de înțelegere justă a frumosului în realitate (frumos care se revarsă din natură, familie, relațiile din jurul lor, muncă etc). Aceste obiective pregătesc preșcolarii pentru actul de valorizare-receptare-asimilare și pentru cel de creare a valorilor artei. Autoformarea este în acest proces, o subdivizie a stimulării și promovării creativității. Atunci când sunt puși să lucreze, preșcolarii adoptă o puternică aspirație a trăsăturilor morale care rezultă din trăirile afective în fața temelor date, fie că acestea sunt din aria desenului, muzicii, artelor practice sau artelor textile. Preșcolarii vor fi puși în situația de a observa tot ceea ce este corect și frumos în comportamentul celorlalți participanți la aceași activitate. Educația artistico-plastică este un mijloc sigur prin care preșcolarii sunt disciplinați și educați spre un bine ce le va servi toată viața. Gustul estetic este principala țintă a educației artistico-plastice, identificat cu capacitatea de a reacționa spontan la ceea ce ne place sau nu. O vorbă populară spune că "gusturile nu se discut" ceea ce argumentează foarte bine faptul că gustul estetic aparține sensibiliății și imaginației fiecăruia iar acest lucru este de necontestat. În cazul preșcolarilor, gustul se manifestă prin plăcerea de a privi încântat/atras de frumos, de a lucra cu obiecte colorate, de a alege întotdeauna obiecte luminate etc. Astfel, gusturile preșcolarilor deși neargumentate, sunt cele care reușesc să facă diferența dintre o operă spontană bine realizată și munca de ani de zile pentru a reuși o creație bună. Iar acest gust estetic vine automat odată cu trăsăturile tuturor copiilor; doar că pentru a fi îmbunătățit, individual, preșcolarii sunt educați în timpul grădiniței. Artele plastice sunt categoric, cele care contribuie la un simț estetic al preșcolarilor (de câte ori un copil are la îndemână un creion, acesta începe să "măzgălească", fără a căuta în mod special să dea viață unui desen, ci doar ca pe o cale de a se exprima).
Desigur, pentru ca această acțiune să aibă loc fără întreruperi, educatorii trebuie să lase libertate de exprimare preșcolarilor, stimulându-i prin încurajări și sugestii, dar niciodată impunându-le ceva. Creația spontană exprimă personalitatea preșcolarului, preferințele și interesul acestuia, iar pentru asta, îndrumătorii trebuie să îi pună la dispoziție materialele, tehnicile și modalitățile de exprimare. "Singur copilul n-o să reușească să însușească ce culori pot să îmbine pentru a obține o culoare dată, unde trebuie să situeze un punctișor în locul ochiului. El poate să afle lucruri frumoase, noi, care duc la o dezvoltare mai înaltă. Să ne folosim de acele trepte senzitive identice acelei perioade de dezvoltare a copilului corespunzatoare vârstei. Copacul se desenează în felul următor, învățând copiii să redea o linie verticală, orientând copilul cu vârful pensulei din partea de sus conduce pensula în jos și câteva crenguțe situate în formă de unghi. Pe baza cunoștințelor intelectuale creăm, dezvoltăm la copii potențialul creativ. Trebuie să respectăm niște etape. Având abilități practice născociri teoretice putem să dezvoltăm creativitatea. Să formăm cunoștințe, priceperi, deprinderi, să formăm capacități de analiză, sinteză, comparare, să învățăm copilul să mediteze asupra celora ce este în mediu. (…) Să-și poată alege o temă după capacitățile și posibilitățile sale. Copilul trebuie să știe să-și poată proiecta, de ce, cum poate începe lucrarea. De educat în așa fel, de dirijat copilul ca el să aibă încredere în forțele proprii." Astfel cu ajutorul cursurilor, preșcolarii vor găsi plăcută activitatea practică deoarece sunt stimulați să exprime sentimente, atitudini, dorințe, idealuri cu ajutorul propriilor mijloace de reprezentare. Formele, culorile, nunțele etc . toate acestea dezvoltă priceperea preșcolarilor în a-și realiza singuri imaginea frumosului dar și sentimente de siguranță emoțională precum bucuria, liniștea. Armonia este un element benefic al activităților artistico-plastice care stimulează fantezia preșcolarilor în cadrul creațiilor. Cultura se transmite atunci când toate noțiunile specifice artei vor fi înțelese, folosite și date mai departe noilor generații spre a consolida tradiția meșteșugurilor populare din România și nu numai. Astfel se dezvoltă și sentimentele de mândrie față de popor. Vedem câte avantaj și câte obiective se desprind din activitățile artistico-plastice dar cel mai important devine și faptul că lucrările preșcolarului îl oglindesc pe acesta; astfel spus, arată-mi ce a lucrat ca să îți spun cine ești. Și revenim la educatori, care reprezintă de multe ori, un puternic antidot față de atitudinea pe care familia preșcolarului o are în ceea ce privește încrederea și potențialul acestuia. "Un educator, tratând copiii cu egală considerație, poate să aducă o iluminare pentru copil care se luptă să înțeleagă relațiile umane și care provine dintr-o casă unde o asemenea considerație este inexistentă. Pedagogul care refuză să accepte concepția negativă despre sine a unui copil și care promovează continuu o imagine mai bună despre competențele acestuia are uneori puterea de a salva o viață." Majoritatea pedagogilor își doresc să aducă o contribuție pozitivă în dezvoltarea minților pe care îi învață artele. Aceștia sunt conștienți că preșcolarilor le lipsește respectul de sine și în acest sens, atribuțile lor devin serioase și motivaționale pentru a ajuta preșcolarii să își conștientizeze potențialul artistic.
În concluzie, transmiterea culturii artistico-plastice nu ar fi posibilă fără dorința preșcolarilor de a încerca, responsabilitatea educatorilor, instrumente sau materiale specifice și o libertate de exprimare deplină.
Capitolul IV
DEZVOLTAREA CREATIVITĂȚII LA PREȘCOLARI PRIN
INTERMEDIUL ACTIVITĂȚILOR ARTISTICO-PLASTICE
4.1 Retrospectivă. Ipoteza de lucru
Iată prin urmare perspectivele pe care a vrut să le deschidă încercarea de față. Recapitulând, vom încerca să înțelegem pe scurt de ce și cu ce scop au fost folosite toate aceste puncte de trecere. În încercarea de a justifica teoria împărțită pe capitole, voi aminti importanța cronologică a celor trei domenii. Prima dată a trebuit să definim comunicarea și a-i găsi rădăcinile. Astfel, în centrul tuturor relațiilor stă comunicarea. Această afirmație susține idea unei nevoi concentrate de a înțelege necesitatea comunicării atât în relațiile umane cât și în relațiile pe care indivizii le întreprind cu mediul extern. Comunicarea este cu siguranță, în parte, transmitere de informație. Aceasta este prima sa modalitate de existență. Însă, comunicarea nu poate fi doar o modalitate de informare. Ea este un proces mult mai complex decât un simplu schimb de informații. Iar capitolul Introducere în comunicare a deschis orizontul unei palete largi de metode și instrumente a descifrării domeniului comunicării către subramuri din ce în ce mai segmentare, precum comunicarea de masă (subcapitolul 1.2), comunicarea în școală (subcapitolul 1. 2.1) și comunicarea vizuală (1.2.2).
Capitolul II s-a învârtit în jurul înțelegerii vieții, caracteristicile, personalitatea și modul în care preșcolarul de astăzi, se definește. Fiecare individ în parte este unic, iar pentru a reuși să te raportezi la nevoile fiecăruia trebuie mai întâi să îi înțelegi esența din care este făcut. Preșcolarii sunt copiii cu vârsta cuprinsă între 3 și 6/7 ani iar la această etapă a vieții, cei mici încearcă să cunoască lumea printr-o curiozitate justificată și care le certifică dreptul de a se comporta în multe feluri. Bucuria dar și agitația pe care aceștia o exprimă denotă influența pe care vrem sau nu să recunoaștem o resimțim atunci când cei mici își manifestă trăirile. Cel mic trăiește alături de familie și prieteni, într-un mediu în care tehnologia captează din ce în ce mai mult interesul dar care presară dezavantaje iremediabile asupra competențelor preșcolarilor, limitându-le creativitatea și lumea imaginară pe care să o transpună în creații, situații, sentimente, cuvinte etc. În cazul preșcolarilor, dispozitivele electronice (televizorul, telefonul, tableta etc.) sunt ca niște arme în fața căruia nu doar că nu se pot lupta, ba mai mult, le place să se regăsească în acest joc captivant, tot timpul în atenția a ceea ce este nou, aventuros, interesant și care îți asigură o postură aparte în prezent. În încercarea de a înțelege psihologia preșcolarului, specialiștii au deprins două medii categorice care au un impact covârșitor asupra dezvoltării creativității la preșcolari: în cadrul familiei sau acasă. Iar subcapitolul 2.2.5 explică faptul că familia nu are toate resursele sau timpul necesar pentru a îndeplini această nevoie preșcolarului, astfel că întreaga sarcină cade automat pe umerii educatoarei, desfășurând activități artistico-plastice în cadrul orelor de clasă.
Capitolul III, ne induce în lumea artei prin simboluri, semne, imagini, estetică și poziția preșcolarilor în fața culturii artistico-plastice. Cercetarea științifică care urmează în Studiu de caz va scoate în evidență felul în care cultura artelor plastice este transmisă preșcolarilor prin intermediul activităților artistico-plastice din cadrul orelor de la grădiniță și care sunt acele efecte (pozitive sau negative) care se remarcă în acest proces. Cronologic, lingvistic, social, aceste treceri pornind de la comunicare și ajungând la puterea activităților artistico-plastice de a dezvolta latura creativă a preșcolarilor, au o importanță decisivă în argumentarea metodei de alegere a analizei. Pentru a înțelege cum pot ajuta aceste activități la dezvoltarea creativității preșcolarilor, trebuie să analizăm modul de transmitere a culturii prin predarea cunoștințelor și importanța desfășurării acestei activități de către preșcolari. Astfel, metoda de cercetare ce va susține analiza studiului de caz al lucrării mele, este reprezentată analiza de conținut, transpusă prin discurs.
Discursul reprezintă mijlocul prin care un autor își poate transmite un mesaj. Mesajul educatoarei poate fi înțeles ca un discurs general care amalgamează și focalizează cunoștințele și credințele despre ce a fost, este și ar trebui să fie, evident cu accentuarea prezentului, dar fără excluderea memoriei și prospectivei. Daniela Rovența-Frumușani vorbește într-una din cărțile sale despre "discursul unei mase definit în sens larg ca enunțare despre realitatea socială și caracterizat de diversitate, polimorfism și ubicuitate". Discursul este, de fapt, structura profundă a textului căruia îi asigură linearizarea. Investigarea discursului nu este posibilă decât prin intermediul "urmelor" lăsate în textele-performanță. În viziunea lui R. De Beaugrande și W. Dressler, cercetările privind frontierele textului, actualizările sale sintactico-semantice și pragmatice au permis identificarea unor standarde de textualitate:
Coeziunea ca relație de dependență gramaticală (acord, acțiune, selectarea unei
propoziții etc) la nivelul suprafeței discursive;
Coerența ca reacție de compatibilitate între elementul lumii textuale la nivelul
structurii de adâncime, mai precis modul în care aceste elemente sunt mutual accesibile și relevante;
Intenționalitatea ca atitudine a producătorului de text de a construi un text coeziv
și coerent;
Acceptabilitatea ca atitudine a receptorului de a considera setul de fraze drept un
text coerent;
Informativitatea ca organizare cognitiv-discursivă adecvată a raportului
cunoscut/necunoscut, așteptat/neașteptat;
Situaționalitatea ca ancorare corectă în contextul de comunicare;
Intertextualitatea ca raport între discursul prezent și discursurile anterioare
preluate, criticate, în orice caz modificate și inserate într-un nou context discursiv.
Când vorbim de discurs, din start implicăm limbajul. "A înțelege limbajul discursului înseamnă a înțelege lumea care îl generează, iar pentru a înțelege lumea trebuie să depășim cadrele lingvisticii". Limbajul este mai mult decât un stoc de cuvinte, este un instrument și o emblemă a puterii ce încearcă să fie acaparată (Michel Foucault consideră că puterea asupra lumii este una dintre cele mai importante dimensiuni ale puterii). Întorcându-ne la analiza discursului observăm că înainte de construcția lui, autorul își pune problema efectului și a reușințelor acestuia. "Analiza discursului nu trebuie doar să explice de ce anumite enunțuri și nu altele au fost perfecte, ci să dea seamă despre modul în care acele anunțuri au mobilizat forțe, au influențat rețele sociale". Astfel, discursul își exprimă valoarea nu ca și construcție ci ca abordare și efect. "De fapt, când vorbim astăzi de lingvistica discursului avem în vedere nu o disciplină cu un obiect bine determinat, ci un ansamblu de cercatări care abordează limbajul plasând în prim plan activitatea subiecților, dinamica enunțiativă, relația cu contextul social". Diferența de discurs o face persoana la care acesta trebuie să ajungă. Discursul este canalul de transmitere a ideilor. Idei ce influențează odată trecute de granița construirii. De ce am ales ca metodă de cercetare, discursul? Pentru că eu consider că atunci când vrei să dezvolți o arie sensibilă a preșcolarilor cea mai bună modalitate de a atinge obiectivele propuse este de a practica activități artistice iar în acest caz, discursul se transpune în modalitatea în care acest proces de dezvoltare are loc (consider că tema principală a lucrării mele nu este propunerea unor activități artistico-plastice pentru o grupă de preșcolari, pentru că sarcina mea ar deveni atunci una prea simplă și banală, ci mai degrabă de a demonstra relația de transmitere a mesajului desfășurării activităților artistico-plastice către preșcolari; iar discursul reprezintă acestă modalitate de evidențiere a efortului întreprins de către educatori. În încercarea de a confirma teoriile dezvoltării creativității la preșcolari, voi analiza în cele ce urmează, procesul de transmitere a noțiunilor estetice dar și de creare a sentimentului de frumos, din punct de vedere al discursului de masă. Ceea ce urmează, nu este numai o analiză a discursului ca efect ci și ca mod de construcție, atunci când este transpus în activități practice.
Preșcolarii sunt o țintă sigură a oricărui discurs al educatorilor. Vârsta fragilă, lipsa experienței și capacitatea de a face diferența între bine și rău sunt efecte secundare ale psihologiei preșcolarilor. Pentru că astăzi, copiilor le lipsește latura creativă, educatorii se folosesc de un discurs bine construit, transpus prin propunerea și desfășurarea de activități artistico-plastice pentru ca cei mici să reușească o dezvoltare armonioasă și rapidă a laturii lor sensibile. Cultura și artele plastice ar fi trebuit să se bucure de un real succes în rândul preșcolarilor dacă transmiterea acestora ar fi avut loc și prin dispozitivele electronice pe care copiii familiilor de astăzi le îndrăgesc și le folosesc tot mai des. Ele ar avea puterea de a face de două ori mai mult decât o pot face educatorii și manualele în cadrul grădiniței. Pentru a analiza procesul de transmitere a culturii artistico-plastice trebuie să ne raportăm la discursul pe care activitatea artistico-plastică îl înfățișează în procesul de dezvoltare a creativității la preșcolari. Cercetarea metodico-științifică are drept obiectiv confirmarea următoarei ipoteze de lucru (forumulată de asemeni, încă din introducerea acestei lucrări): dacă schimbările secolului în care trăim și amprenta societății cade asupra personalității copiilor îndepărtându-i de tradiții, cultură și abilitatea de a vedea frumosul în tot ceea ce îi înconjoară atunci singura modalitate de a dezvolta creativitatea copiilor este de a desfășura activități artistico-plastice încă din perioada preșcolară.
4.2 Propuneri pentru activități artistico-plastice
Activitățile artistico-plastice reprezintă undeva în jur de 70% din totalul activităților pe care educatorii le desfășoară cu preșcolarii săi în cadrul orelor de clasă. Așadar, acestea sunt o prezență în viețile copiilor cu vârsta cuprinsă între 3 și 6/7 ani. Putem spune astfel, că preșcolarii sunt nu numai o țintă sigură unor metode care vizează exprimarea sentimentelor și dezvoltarea creativității dar și transmiterea unei culturi a frumosului și binelui care trebuie să primeze în viețile prezente și viitoare a celor mici. Dacă prietenii și interesele proprii ale preșcolarilor se vor schimba pe tot parcursul vieții, grădinița are în schimb, doar un aport pe termen determinat. În schimb, lecția care predă sensibilizarea și dezvoltarea creativității va fi alături de aceștia încă din copilărie și prin toate situațiile prin care aceștia trec sau vor trece. Din cauza importanței pe care și-a asumat-o, educatorii au o temă specială care se concretizează în a desfășura activități artistico-plastice la orele de curs. Sarcinile acestor activități care planează asupra personalității preșcolarilor sunt categorice:
schimbarea imaginii asupra lumii;
crează, modifică și/sau dezvoltă sentimente;
schimbă atitudini;
modifică comportamente și modul de acțiune al preșcolarilor;
dezvoltă creativitatea acestora.
Sub astfel de efecte preșcolarii au o singură oportunitate: de a colabora (participând, arătând interes, asimilând cunoștințele, a se deschide emoțional, a propune și desigur, a transmite prin fiecare por și gest care demască personalitatea sa, latura creativă născută din desfășurarea acestor activități artistico-plastice coordonate de către educatori). Discursul activităților artistico-plastice se explică prin faptul că pentru mulți dintre noi, reprezintă doar un mijloc eficient de exteriorizare a sentimentelor (pe de altă parte, acestea înseamnă și rezolvarea unor trăiri interioare). În schimb, personalitatea și psihologia preșcolarului își pune amprenta asupra a tot ceea ce acesta gândește, face și pronunță. În ceea ce îi privește, activitățile artistico-plastice au puterea de a-i ajuta să decidă asupra unei direcții de viață. Dacă familia și grădinița apar ca elemente certe în educarea și dezvoltarea preșcolarului, timpul liber este un alt factor care are o amprentă destul de bine definită în ceea ce privește perioada preșcolară, căci perioada de tranziție a celui mic este punctul culminant în vederea manifestării curiozității dar și a asimilării unor cunoștințe (discursuri) care îl pot influența pe cel mic (revărsându-se asupra personalității acestuia); Preșcolarul are nevoie de sprijinul educatorilor ca să înțeleagă mai bine și mai ușor, mecanisul vieții pe care acum caută să o cunoască și înțeleagă mai bine. În mare parte, preșcolarul este supus unor multe provocări și astfel, puterea lui de a accepta devine un statut necesar, dar pe care de multe ori, îl refuză din starea de oboseală, după o luptă tot mai acerbă cu aceasta. Situațiile la care este expus, îl fac pe cel mic să nu mai aibă timp de a-și demonstra abilitatea creativă tocmai pentru că tendințele noii vieți îi ia acest drept, cu desăvârșire. În dezvoltarea creativității, părinții nu pot intreveni decât în cea mai mică măsură și doar atunci când preșcolarul pare nedumerit sau cere ajutor (din lipsa timpului sau a cunoștințelor necesare despre psihologia etapei preșcolare).
De multe ori, în perioada în care preșcolarul este încă un copil care abia acum începe să crească, trebuie lăsat singur să înțeleagă pe propria-i piele cum funcționează lucrurile ce guvernează existența acestuia. Dacă până acum, preșcolarii erau rezultatul culturii educaționale ale părinților, astăzi, părinții devin din ce în ce mai ocupați sau preocupați de diverse probleme și astfel, preșcolarul rămâne singurul său sprijin. Văzându-se singur în lupta lui cu societatea, refuză să creadă că sunt și alții care îi mai pot controla deciziile. "Oamenii se deosebesc unii de alții și prin caracter, acesta stând la baza relațiilor permanente cu tot ceea ce îi înconjoară. A cunoaște și influența caracterul este destul de greu, din cauza complezității și, mai ales, diversității lui. Viața ne probează la fiecare pas că nu numai aptitudinile intelectuale, ci și trăsăturile caracteriale sunt hotărâtoare în existența individului. Nu totdeauna cei mai dotați reușesc cel mai bine în viață; trăsături de caracter ca tenacitatea, perseverența își spun cuvântul în aceeași măsură cu inteligența. Unii copii mai puțin dotați, dar cu mai multă voință, reușesc să-i întreacă pe cei înzestrață, dar cărora nu le place să facă eforturi deoarece nu au fost educați în acest sens. Trăsăturile de caracter se fac vizibile cu mult înaintea aptitudinilor. Formarea caracterului începe din primii ani ai copilăriei, ajungând la stabilizare după pubertate, în timp ce aptitudinile ating maximum de dezvoltare mult mai târziu. Va trebui deci să profităm de perioada în care trăsăturile de caracter nu sunt încă stabilizate pentru a le influența; mai târziu va fi uneori prea târziu. Există o mare diversitate de caractere, deci și o mare diversitate de moduri de a le influența."
Astfel, caracterele și personalitatea preșcolarilor sunt foarte ușor de influențat. Iar educatorii știu asta. Timpul liber este cel care îi ajută pe micuți să descopere și să se descopere. Dacă timpul său liber ar fi relația cu familia, atunci, preșcolarul ar coexista cu aceasta sub aceleași principii și condiții de viață. Dar cum, în perioada preșcolară, cel mic fuge de sub aripa protectoare a părinților și acceptă provocări, de unul singur, situația devine mai complicată pentru părinți; "adulții trebuie să se intereseze ce fac copiii și să îi aprecieze pozitiv sau negativ felul în care ei s-au distrat, fără ca aceste aprecieri să aibă intensitatea și insistența celor referitoare la munca de grădiniță."
Pentru elevi, timpul liber este foarte important, căci numai în afara familiei, va putea descoperi noi provocări ce îi vor excita gândirea. În cadrul familiei, ei vor fi ținuți ca niște lei în cușcă. Copilăria este de fapt, timpul liber al adolescentului de a descoperi de ce se învârt lucrurile în jurul său și care este scopul acestora. Multe răspunsuri vin din afara familie, deaorece, din diverse motive, familia nu le știe sau nu le poate da. Mass media însă, pare atotștiitorul care vine mereu cu răspunsuri și soluții. Este momentul să reamintim modul în care preșcolarii zilelor noastre sunt bombardați cu rezultate ale tehnologiei și științei, ce îi fac dependenți de astfel de mecanisme și felul în care aceștia se înneacă parcă, într-un ocean, din ce în ce mai adânc, de informații. Dispozitivele electronice și desenele animate din ce în ce mai standardizate, împreună cu prieteni care vin din arii diferite de educație, medii diferite ce reprezintă locuri de joacă etc., fac ca preșcolarii să funcționeze astăzi ca niște roboți, cu un proces de gândire gata calculat.
Mai mult ca niciodată, preșcolarii secolulul nostru, sunt și mai influențați. Și se descoperă, pe zi ce trece, o dorință și o nevoie tot mai mare a acestora de a fi influențați. Din punct de vedere al identității, preșcolarii constată dorința de noi interese, aspirații spre a fi cel mai bun, identificare și imitarea unor persoane pe care le admiră etc. Și toate acestea ca rezultat al unei strategii ale tehnologiei. Ce afectează cel mai mult? Cultura (sau subcultura) preșcolarilor. Relația dintre tehnologie și procesul dezvoltării creativității preșcolarilor a stârnit dintotdeauna numeroase discuții, deoarece efectele manifestate asupra acestora sunt numeroase. Dacă la persoanele adulte (mature) există capacitatea de sinteză, de receptare a unor mesaje pe categorii, analiza efectelor și rolurilor, pentru preșcolari situația este diferită pentru că aceștia se află în "plin proces de maturizare intelectuală, afectivă, morală și civică și sunt mai ușor de influențat în sens negativ."
Va câștiga tehnologia lupta în fața sistemului de învățământ? Sau simte cel din urmă vreo amenințare în ceea ce privește educarea și dezvoltarea creativității preșcolarilor, din partea tuturor mijloacelor tehnologice care impun o lipsă a imaginației preșcolarilor? Ei bine, astăzi, sistemul tradițional de învățământ are o caracteristică defavorizată în lupta cu tehnologia: faptul că are un acces limitat de cunoștințe iar acestea nu mai corespund cu normele dezvoltării personalității elevilor (tehnologia este într-o continuă căutare de informații, în schimb, manualele nu se redactează și tipăresc în fiecare zi pentru programa școlară). Și atunci, înțelegem de ce este atât de important ca în cadrul orelor de la grădiniță, educatorii să propună și să desfășoare activități artistico-plastice, chiar dacă, de exemplu, specialiștii în educația copiilor menționează faptul că: "dispozitivele electronice pot reprezenta instrumente utile pentru individ în realizarea educației permanente, deoarece au capacitatea de a sprijini, cu rezultate semnificative, îmbogățirea orizontului de cunoaștere, contactul cu valorile culturii, adaptarea la tendințele manifeste în societate." Pentru a susține această afirmație, Ioan Cerghit adaugă : „.mass-media formează al patrulea mediu constant de viață al copilului, alături de cel familial, de cel școlar și de anturajul obișnuit de relații. Mass-media nu se substituie grădiniței, iar influența sa este complexă, reprezentând un element fundamental în relația dintre om și mediul înconjurător." Ceea ce aduc aceste dispozitive electronice în plus față de efortul orelor de la grădiniță este o altfel de educație și cu siguranță o dependență de reflexia ecranului de sticlă. În clasă, la cursurile de educație artistico-plastică, dorințele și curiozitățile preșcolarului nu pot fi pe deplin satisfăcute până să nu existe șansa de a primi ajutor extrașcolar. Dacă sunt percepute și folosite așa cum trebuie, aceste dispozitive tehnologice, pot reprezenta un real ajutor sistemului de învățământ pentru că ele folosesc instrumente care să creeze o idee clară asupra subiectelor de interes (audio-video); reușind astfel să contribuie la îmbunătățirea cantității și calității învățământului; "astfel acestea pot servi ca suporturi tehnice în predare și învățare sau ca simple mijoace de informare pentru pregătirea și specializarea cadrelor didactice, alfabetizare și educație elementare, educarea adulților, lărgirea sferei de acțiune a grădiniței, promovarea acțiunilor de dezvoltare a comunităților în rândul preșcolarilor." Valorile artistico-plastice ale poporului român, reprezintă cultura de care preșcolarii au nevoie să știe cum să ia contact în întreaga lor perioadă de creștere și dezvoltare a minții. Deși lucrează împreună pentru același scop (transmiterea unei educații care să ferească tânărul de situații neplăcute) dispozitivele electronice și sistemul de învățământ lucrează separat. Preșcolarii merg la grădiniță după un program bine stabilit și învață după o programă a ministerului educației. După terminarea acestui program, timpul lor liber le permite o altfel de educare și în acest caz, intervin gadgeturile. Mulți copii preferă televizorul, tableta și internetul ca metodă de educare în defavoarea cărților de la școală care par, uneori, plictisitoare, prea grele, lipsite de atractivitate etc. Metoda pe care aceste dispozitive o folosesc este spontană și difuză. Influența acestora asupra preșcolarilor este mai mare și mai sigură decât în cazul adulților, efectele fiind atât pozitive cât și negative. Dacă la vârsta de 4 ani copiii sunt interesați de tot ceea ce le captează atenția în culori (desenele animate), atunci când aceștia împlinesc 5 sau 6 ani și descoperă un alt univers decât cel pe care îl știau până atunci, preșcolarii dezvoltă o altfel de gândire, denumită de Piaget, gândire intuitivă sau gândire în imagini. Adică, ceea ce văd sau aud, trezește în preșcolar o puternică dorință de imitare. Acesta își manifestă energia prin acțiuni de cele mai multe ori contrare educației venite din partea părinților (se vorbește tot mai des de un conflict de generații încă de la cele mai fragede vârste). Dată find necesitatea de a primi comunicare specifică vârstei lor, preșcolarii găsesc în emisiunile TV, desenele animate, revistele ale căror conținut li se adresează etc., un adevărat mijloc de a-și modela caracterul, pasiunile și felul de a acționa. Astăzi, tot ceea ce se transmite la televizor, spre exemplu, nu mai respectă relația de bun simț dintre ora de difuzare și mesajul transmis, astfel, preșcolarii fiind puși în fața unor emisiuni sau desene animate ale căror conținut nu ar trebui să fie difuzat. Astfel de subiecte pot provoca conștiința și personalitatea unui preșcolar intenția de a imita și reușesc să transforme tineri fragili în potențiale victime ale lipsei acute de creativitate, imaginație și originalitate. Pentru că realitatea acestor situații definește cultura artistico-plastică ca fiind din ce în ce mai lipsită din viața preșcolarului, consider impetuos desfășurarea unor activități artistico-plastice în cadrul orelor de la grădiniță pentru a dezvolta creativitatea preșcolarilor.
4.3 Strategii practice de dezvoltare a creativității preșcolarului
După toată această analiză a importanței și necesității activităților artistico-plastice în cadrul orelor de la grădiniță pentru dezvoltarea creativității la preșcolari, întrebarea este: care sunt practic, acele activități pe care educatorii le pot propune și desfășura cu copiii, pentru ca rezultatul lor să se reverse asupra unei personalități bogate, creative și originale (unice) ale copiilor?
Răspunsul deloc așteptat, va oferi acele oportunități tocmai pentru că exprimă nu o șansă limitată de desfășurare și o întreagă serie de strategii ce pot fi folosite; și anume: ”materialele pentru aceste activități se găsesc toate în jurul nostru”. Astfel spus, activitățile artistico-plastice ce pot fi poropuse de către educatori pot fi numeroase, la îndemâna participanților și disponibile în orice moment al propunerii. Activități precum desenul, pictura, sculptura, artele plastice, lucrul manual, etc., reprezintă exemple de strategii practice de dezvoltare a creativității preșcolarilor.
Cei mici se descoperă natural și se identifică cu transmiterea frumosului și esteticului, încep din clipa în care arta le acaparează simțurile (iar această situație se întâmplă încă din perioada preșcolară). Autoarea Elinor Schulman Kolumbus, explică: ”de fiecare dată când un copil aflat la joacă desenează în nisip cu degetul, el creează. De fiecare dată când copilul zgârie cu un bețișor pământul, pentru a desena imagini ori simboluri, el înfățișează prezentări ale lumii așa cum o vede el. Fie că desenează cu cărbune pe trotuar, cu bețișorul pe pământ ori cu creionul pe hârtie, copiii din toată lumea utilizează, petru a se exprima, tot ce găsesc la îndemână.” Astfel spus, nevoia de a-și exterioriza sentimentele și a reprezenta creativitatea de care dispune prin prisma personalității sale, se manifestă încă de la vârsta de 1 an și jumătate (doi) când cei mici măzgălesc fără a avea intenția neapărată de a reprezenta ceva anume. Ulterior, preșcolarii încep să dea viață unor forme mult mai conturate, ce caută să imită case, copaci, ființe etc. Deși noi ca adulți, nu găsim opera preșcolarului, o adevărată atracție, educatorii știu că acele grafice reprezintă mult mai mult decât o creionare, și anume: exprimarea unei creativități ce necesită a fi lăsată să iasă la lumină și care cere sprijin pentru a fi dezvoltată. Astfel că, educatorii includ în activitățile desfășurate în cadrul orelor de clasă, o serie largă de activități artistico-plastice care să ajute pe cel mic să se exprime și mai bine iar personalitatea lui să resimtă un adevărat efort de dezvoltare a creativității.
Am menționat în cadrul părții teoretice a acestei lucrării, faptul că fiecare copil este unic. Educatorii au înțeles că elementul definitoriu care îi face diferiți pe preșcolari nu este personalitatea (mulți preșcolari pot manifesta același tip de personalitate), ci însăși doza de creativitate. Oferirea posibilități de a-și manifesta această creativitate, impune educatoarei să propună în mod repetat diferite posibilități de activități artistico-plastice precum: desenul, pictura, lipire, decupare, confecționarea, modelarea etc. Pentru a îmbunătăți demersul acestor activități, astfel încât să se obțină de fiecare dată un rezultat cert și obiectiv, aceași autoare amintită anterior, propune câteva modalități prin care activitățile artistico-plastice vor fi mereu interesante și stimulatoare pentru preșcolari:
”schimbați mereu uneltele (pensulă, cretă, creion, foarfecă etc.);
schimbați materialul pe care se desenează ori se pictează (ziare, carto, frunze late
etc.);
modificați forma acestui material (tăiați hârtia în forme circulare ori alte forme
geometrice; în forme de fructe sau legume, în forme de animale).”
Recomandare primordială pentru educatori, este de a încerca să îi lase pe cei mici să exploreze cât mai mult și să le permită utilizarea ideilor originale, evitându-se situația în care li se cere acestora să imite sau să copieze lucrări deja existente și elaborate de către alți autori.
4.4 Strategii de dezvoltare a creativității preșcolarilor bazate pe activitățile artistico-plastice
Libertatea de exprimare este prima condiție pe care educatorii trebuie să o ceară (dar și să o manifeste) față de activitățile artistico-plastice desfășurate de către preșcolari. Pentru a-și îmbunătăți capacitatea de a imagina situații, obiecte, ființe, fenomene etc., preșcolarii au nevoie de a explora mediul înconjurător și astfel, vizitele în afara sălii de clasă, sunt o recomandare bună pentru educatori. Aceste ieșiri, vor stimula creativitatea și vor reprezenta nu doar suporturi de reprezentare ulterioare în artă, dar și elemente ajutătoare în stabilirea poziției preșcolarului în raport cu obiectul, mediul, ființa asupra căruia își oprește atenția. Astfel, înțelegem că există o mulțime de modalități de a stimula imaginația preșcolarilor iar cunoștințele și sentimentele lui va fi ulterior, exprimat în creațiile sale artistice.
Pentru desfășurarea acestor activități artistico-plastice, este nevoie de:
materiale (dispunerea de toate materialele necesare, favorizează procesul de
dezvoltare a creației la preșcolari). De preferat ca toate materialele să fie curate și să nu pună viața preșcolarului în pericol (foarfece ascuțite etc.);
un spațiu bine organizat;
asumarea dezordinii de după (pentru a avea un rezultat bun în ceea ce privește
creația preșcolarului, educatorii trebuie să îi lase pe aceștia să se manifeste în voia lor, fără a le îngrădi libertatea de manifestare);
încurajările (aprecierile pe care educatorii le pot face asupra operelor realizate de
către preșcolari pot avea un impact extraordinar de mare și benefic, asupra orgoliului celui mic, creând satisfacție, încredere și mulțumire în inima celui mic).
În cele ce urmează, voi dezbate în parte, toate acele activități artistico-plastice pe care educatorii le pot propune și desfășura, în vederea dezvoltării atristico-plastice a preșcolarilor în grădinițele din România:
Desenul, este prima activitate pe care preșcolarii reușesc să o desfășoare în cadrul cursurilor de la grădiniță. Familiarizarea cu creionul sau culoarea, are loc încă din etapa antepreșcolară, când acasă, copilului i se pun la dispoziție culori și foi albe pentru a măzgăli. De remarcat este faptul că specialiștii recomandă folosirea unor creioane mari și groase pentru că pot fi folosite și apucate mai bine de mânuțele mici ale preșcolarilor.
Decuparea și lipirea atrag după sine abilități precum dexteritate, concentrare, coordonare eficientă ochi-mână, motricitate și dezvoltarea musculaturii fine a mâinilor. În cadrul acestui proces, așa cum am mai menționat, educatorii trebuie să nu uite să nu ascute vârfurile foarfecelor, ci să le rotunjească, pentru a evita orice prilej ca preșcolarul să se rănească. În ceea ce privește acțiunea de a lipi, copiii se vor simți mereu mai atrași și distrați pentru că aceea substanță lipicioasă le va stârni amuzamentul.
Colajul reprezintă activitatea de lipire a unui obiect pe un fond (suport) în intenția de a construi o imagine. Utilizarea unui număr variat de materiale pentru colaj (coji de ouă, poze, pene, pietricele, iarbă uscată, nisip, boabe de grâu, plante, țesături etc.) va oferi posibilitatea preșcolarilor de a-și testa abilitatea de alegere, viziune, perspectivă din ansamblu etc.
Pictura reprezintă una dintre cele mai reprezentative activități artistico-plastice pe care preșcolarii o pot desfășura. Ea desemnează cea mai originală metodă de a transpune în formă și culoare, atât o imagine cât și o serie de sentimente și trăiri pe care preșcolarul le manifestă în momentul respectiv. Manualele de specialitate dezvălui faptul că pictura poate fi realizată în mai multe moduri și anume:
pictura cu pensula;
pictura cu buretele;
pictura sfoara (se taie o bucată mică de sfoară, se înmoaie în culoare și se trag linii
peste o hârtie);
pictura cu trestia sau paiul;
ștampilarea;
pictura cu degetele;
pictura murală.
Astfel spus, oricare dintre aceste tipuri de pictură au rolul de a dezvolta latura creativă a
preșcolarului pentru că îi oferă acestuia posibilitatea de a-și imagina foarte multe situații pe care să le transpună în imagini șai mai mult, poate interveni creativ, asupra acestora, ori de câte ori simte nevoia de a-și lăsa amprenta peste creație.
Modelajul necesită materiale de lucru precum argila, plastilina, papier maché-ul etc. Inițial, primul impact al acestei activități artistico-plastice este determinat de curiozitatea și interesul preșcolarului de a cunoaște și testa materialul pentru modelaj. Procesul de familiarizare cu acesta, reprezintă și momentul oportun de a conștientiza și propune sfera următoarei creație (încă din etapa inițială de pipăire a materialului, preșcolarul va previzualiza ceeace își dorește să modeleze). Folosirea unor accesorii precum, scobitori bețișoare de urechi sau de chibrituri, va completa creația și va acorda un plus de fantezie.
Activitățile cu lemnul sunt destinate tuturor preșcolarilor deoarece ajută foarte mult la dezvoltarea deprinderilor motrice atât fetelor cât și băieților, de vârsta a 3, a 4 a, a 5 a sau a 6/7 a. Lucrul cu lemnul nu este o deprindere doar pentru copiii care vor deveni cândva tâmplari, ci o activitate menită de a dezvolta creativitatea preșcolarilor. Cum este posibil? ”Copilul pipăie suprafața lemnului. Îi simte aroma specifică și vede cum bucățelele și praful zboară din lemn atunci când îl taie cu fierăstrăul. Aude loviturile ciocanului când bate cuiul. Pentru copilul mic, lucrul în lemn este o acțiune plăcută de mișcare și sunet.” Oferindu-le materiale solide sau lichide din natură, educatorii vor învăța preșcolarii să respecte mediul înconjurător și să acorde importanță fiecărui element vital al vieții omului. Raportându-se la necesitatea lemnului în ceea ce privește condiția umană, preșcolarul va înțelege că arta înseamnă și responsabilitate, astfel, procesul de dezvoltare a creativității atinge un anumit nivel de maturizare, care se va răsfrânge cu desăvârșire asupra personalității preșcolarului.
Muzica și mișcarea sunt activitățile care animă cel mai mult preșcolarii. Dacă se urmărește evaluarea cu atenție a unui copil mic, veți observa că cel mic va avea tendința de a fredona tot timpul, cântecele sau sunete care par fragmente din melodii știute doar de ei; dar și înclinația către a se mișca tot timpul, pe un ritm imaginar. Plăcerea de a asculta și apoi, de a transpune sunetele auzite, se manifestă încă din etapa în care copiii aud tot felul de zgomote (vocile oamenilor mari, lătratul unui câine, alarma unui ceas, apa care curge, vântul care bate etc.). Educatoarele pot contribui la dezvoltarea creativității preșcolarilor dacă le va oferi acestora libertatea de mișcare în timpul dansului, așa cum simt ei cel mai bine. Propunerea unor activități de dans sau cântare, va determina preșcolarii să se manifeste creativ în raport cu ritmul, tonul și atitudinea receptată.
Există, ce-i drept, foarte multe activități artistico-plastice pe care preșcolarii le pot întreprinde în cadrul grădiniței cu scopul de a-și dezvolta creativitatea (printre care mai amintim și interpretarea de roluri, fotografierea, sculptura etc.) dar cel mai important aspect al acestora este impactul pe care ele îl au asupra acestui scop.
4.5 Impactul activităților artistico-plastice asupra creativității preșcolarilor
În ultimele decenii, am fost martorii unor evoluții uluitoare a comunicării. Astăzi, comunicarea reprezintă 85% din succesul unei persoane. În relațiile noastre cu cei din jur, comunicarea reprezintă rezultatul unei legături sănătoase. Numai așa putem răzbate, într-o lume în care tehnologia parcă ne tratează ca pe niște roboți. Suntem într-o lume dominată de comunicare. Iar ceea ce noi întreprindem este un rezultat al comunicării noastre cu noi înșine sau cu ceilalți.
Dispozitivele electronice care folosesc pe rând, în egală măsură, preșcolarilor pentru că înainte de toate, ei sunt copiii aflați într-un proces de creștere și care au nevoie de informații sănătoase pentru a se dezvolta armonios, au devenit dușmanul numărul 1 al cretivității preșcolarilor. Nimeni nu pune astăzi, la îndoială rolul pe care aceste dispozitive îl au în oricare societate, atribuindu-se atât avantaje cât și dezavantaje ale utilizării lor de către preșcolari. Fie că vorbim despre sport, muzică, sănatate sau educație, aceste aparate tehnologice, crează un adevărat impact de imitare asupra preșcolarilor, impunându-le un tipar pe care să îl copieze, limitând astfel potențialul creativ al acestora. Din teama de a nu fi în tendințe, așa cum fac oamenii mari, preșcolarii preiau ca niște mici roboți tot ceea ce văd, aud sau citesc. În această situație, putem da vina pe tehnologie pentru lipsa creativității și originalității pe care o remarcăm cu stupoare la copiii noștri? Unde sunt părinții care ar trebui să îi supravegheze pe cei mici? Și care este rolul grădiniței în educația și dezvoltarea creativității la preșcolari?
Ar face o echipă pe cinste, am putea spune, dacă creatorii acestor dispozitive electronice și grădinițele ar avea același punct de vedere și aceași viziune asupra ceea ce reprezintă dezvoltarea creativității la preșcolari. Doar că, una conservă iar alta aspiră către ceea ce vremurile aduc. Și dacă 2015 este un an al curajului, nuanțelor deschise, formelor extraordinare, materiale tari, scorțoase și ideilor nonconformiste, tehnologia se simte datoare să îi pună la curent pe cei mici cu aceasta; iar grădinițele să aibă grijă ca înainte de a lăsa preșcolarul să decidă următorul pas, să îl facă conștient de ceea ce înseamnă cu adevărat artă, exprimarea frumosului, manifestarea emoțiilor, puterea nelimitată de gândire, transpunerea în numeroase situații, exteriorizarea dozei de originalitate care îi fac unici, numai și numai, desfășurând activități artistico-plastice la care să îi invite pe cei mici să participe. Să fie oare astăzi, preșcolarul, o victimă pentru că se trezește în fiecare zi într-o lume în care nimic nu mai seamănă cu ce a fost ieri sau un răsfățat pentru că tehnologia îi pune la dispoziție numeroase mijloace de a percepe cultura și experimenta un altfel de arte plastice? Concluzia acestei cercetări va urmări răspunsul acestei întrebări chinuitoare.
Concluzii
Preșcolarii preiau totul. Acest fapt l-am înțeles deja. Imită ceea ce văd, reproduc ceea ce aud și se poartă așa cum citesc că este la modă. În această ordine am demonstrat că preșcolarii grădinițelor din România sunt presați de același flux de informații, atractivitate și dependență de tehnologie care, inițial viza doar adultul. Cultura a fost și este o moștenire pe care suntem obligați să o transmitem generațiilor viitoare prin copiii noștri. Fie că lăsăm sistemul educațional să o predea încă din grădiniță, pe baza manualelor tipărite cu mult timp în urmă sau a desfășurării activităților artistico-plastice coordonate integral de către educatoare, că ne angajăm noi ca părinți să o facem – dar cu riscul de a părea nesiguri pe un domeniu despre care copiii noștri merită să știe mai multe, sau acceptăm ajutorul care vine din partea acestor dispozitive, dar fără să îi reproșăm că alege să arate ceea ce nu ne-am dorii să ajungă și la copii noștri, preșcolarii anului 2015, trebuie să aibă parte de o modalitate sigură și corectă de a-i dezvola creativitatea. Grădinița este în continuare, o instituție care se ocupă de educarea preșcolarilor. Să își întărească aceasta tehnicile de predare? Să fie schimbate manualele de arte plastice cu unele ale căror informații ar trebui să reprezinte mai multă atracție? Să se impună educatorilor în vârstă urmarea unor cursuri de specialitate despre cum se pot îmbina tehnologiile din zilele noastre cu metodele de predare pentru a dezvolta creativitatea preșcolarilor, sau pur și simplu, să propună pe cât de des posibil, activități artistico-plastice?
În realitatea elevilor înțelegem că desenul este astăzi, o artă a formelor concave, că pictura se poate realiza și fără muze sau culori, sculptura trebuie să sperie sau să incite ca sa trezească interes, iar arhitectura este o lume a imaginației fără limite, dar în cazul preșcolarilor arta reprezintă forma inițială (primitivă) a manifestării unei creativități unice, originale, care nu caută să imită sau să copieze niciun model impus de vreo tendință. Este impetuos necesar ca educatorii să desfășoare activități artistico-plastice precum desenul, sculptura, lucrul în lemn, pictura, dansul, cântarea, modelajul, fotografierea, interpretarea scenetelor etc., în programa de lucru a preșcolarilor, deoarece numai aceste activități pot salva latura sensibilă a micuților, într-o lume în care, în afara grădiniței, această calitate, se pierde și devine treptat o istorie a generațiilor de copiii (preșcolari) viitori.
Imaginea asupra frumosului pe care tehnologia o transmite copiilor, crează mare confuzie preșcolarilor, făcându-i, nu să priceapă că artele au ajuns prea departe față de ceea ce știu ei învață la grădiniță, ci că trebuie să se supună vremurilor și trebuie să înceapă să copieze ceea ce văd.
Care este rezultatul tehnologizării creativității preșcolarilor din grădinițele de pe teritoriul României? Impactul pe care aceasta îl are asupra gândirii, comportamentului, stilului de a trăi, personalității și lipsei creativității preșcolarilor într-o societate în care frumosul înseamnă speranță iar arta, a devenit realitatea obiectivă a sentimentului de fericire. Altfel spus, lupta dintre activitățile artistico-plastice versus sclipirea dispozitivelor tehnologice care se răsfrânge asupra dezvoltării (stagnării sau pierderii) creativității preșcolarilor.
Rezultatul acestei îndelungi cercetări confirmă așadar ipoteza de lucru lansată în introducere: dacă schimbările secolului în care trăim și amprenta societății cade asupra personalității copiilor îndepărtându-i de tradiții, cultură și abilitatea de a vedea frumosul în tot ceea ce îi înconjoară atunci singura modalitate de a dezvolta creativitatea copiilor este de a desfășura activități artistico-plastice încă din perioada preșcolară. Iar răspunsul întrebării formulate la sfârșitul subcapitolului anterior oferă credit educatorilor în a desfășura activități artistico-plastice deoarece, globalizarea tehnologiei a atins până și latura intelectuală și afectivă a preșcolarilor, determinându-i să renunțe la propriile idei și manifestări creative, în detrimetrul oferirii unor modele deja create, pentrua fi urmărite. Acestea fiind spuse, consider că singura șansă de supraviețuire a culturii artistico-plastice și a dezvoltării creativității preșscolarilor rămân grădinițele, educatorii și activitățile artistico-plastice (toate celelalte activități – sau mai bine spus, lipsa lor – fiind niște bariere în demersul cunoașterii adevăratei culturi artistico-plastice și a exprimării adevăratului eu a preșcolarului, îngreunându-i șansa de a construi o personalitate puternică, armonioasă și inteligentă emoțional).
Bibliografie
Aranguren, J., L., Sociologie de l'information, L'Univers de connaissances, Paris, Hachette, 1967, cap. III
Argintescu-Amza, Nicolae, Expresivitate, valoare și mesaj plastic, capitol Arta copiilor, Ed. Meridiane, București, 1973
Arthur, F., Jones, Introduction to Art, HarperCollins Publishers, Inc. Seria, 1992
Balle, Francis, Medias et Société, cinquième édition augmenté et mise á jour, Paris, Montchrestien, 1990
Bărbulescu, O., Dicționar de artă, Termeni de atelier, Ed. Sigma, București, 1993
Bătrînu, Emilia, Educația în familie, Ed. Politică
Balle, Francis, J., Padioleau, Sociologie de l’information, Paris, Larousse, 1973
Bateson, Gregory Bateson, Jurgen Ruesch, Communication et société, Seuil, Paris, 1988
Beugrande, Robert, Dressler, Wolfgang, Introduction to Text Linguistics, Editura Longman, London, 1981
Bertrand, Jean, Claude, Les fonctions des medias, Medias, Paris
Bertrand, Jean, Claude, O introducere în presa scrisă și vorbită, Editura Polirom, Iași, 2001
Biberi, Ion, Arta de a scrie și de a vorbi în public, București, Editura Enciclopedică Română, 1972
Bontaș, Ion, Pedagogie, Editura All, București, 1998
Breton, Philippe, Manipularea cuvântului, Institutul European, Iași, 2006
Calcii, Maria, Cemortan, Stela, Dezvoltarea creativității la preșcolari, Ed. Universitas, Chișinău, 2001
Cassirer, Ernest, Eseu despre om, 1994
Cerghit, Ioan, Mass-media și educația tineretului școlar, Ed. Didactică Pedagogică, 1972
Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicționar de simboluri, Editura Artemis, București, 1994
Cojocaru, Silvia, Eleonora, Barbas, Vitalie, Malcoci, Ursachi, Rodica, Zinaida, Ursu, Educația artistico-plastică Curriculum pentru învățământul gimnazial clasele a V a – a VII a, Ed. Univers Pedagogic, Chișinău, 2006
Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass media, București, Editura Carro, 1996
Cosmovici, A., Metode de investigare a personalității, (coord. B. Zorgo), Academia R.S.R., 1980
Cotoară Daniela, Modele ale comunicării
Crăciun, Cătălina, Mass-media ca factor educativ, www.c-cultural.ro
Cristea, S., Dicționar de pedagogie, Grup editorial Litera-Litera Internațional, Chișinău-București, 2000
Dicționarul Explicativ Român, Editura Academiei, București, 1975
Dinu, Mihai, Comunicarea, Editura Științifică, București, 1997
Dobrescu, Emilian, Sociologia comunicării, Editura Victor, București, 1998
Dominick, J., R., The Dynamics of Mass Communication, A. W. Publ., 1983
Dumitru, Matei, Artă și comunicare, Editura Meridiane, București, 1971
Eysenck, H., J., Pesonality structure and measurement, Routdlege and Kegan
Gârboveanu, Maria, Desenul și culoarea – activitate ludică , în Copilul și jocul, București, 1975, E.D.P.
Golu, Pantelimon, Zlate, Mielu, Verza, Emil, Psihologia copilului, Editura Didactică și pedagogică, București, 1997
Hâncu, D., Dicționar explicativ școlar, Editura, Știința, Chișinău, 1999
Herbert, A., Simon, The New Science of Management Decision, Prentice Hall, New Jersey, 1977
Hristu, Barbu, Mateiaș, Alexandra, Rafailă, Elena, Popescu, Eugenia, Șerban, Filofteia, Pedagogie Preșcolară, Editura Didactică și pedagogică, București, 1997
Ilombi, Mahélé, L’information bloquée, Cabay Libraire – Editeur, Louvain la Neuve, 1984
Jose, Ortega, y Gasset, La revolte des masses, Paris, Stock, 1961
José, Ortega, y Gasset, Dezumanizarea artei și alte eseuri de estetică; Editura Humanitas, București, 2000
Kolumbus, Elinor, Schulman, Didactica pedagogică, Editura V&I Integral, București, 1998
Macavei, Emilia, Pedagogie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996
Maingueanu, Dominigue, L'analyse du discours. Itroduction aux lectures d'archive, Editura Hachette, Paris, 1991
Mitu, Florica, Antonovici, Ștefania, Metodica activităților de educare a limbajului în învățământul preșcolar, Ediția a II a revizuită, Editura Humanitas, București, 2005
Moles, Abraham, Sociodinamica culturii, București, Editura Științifică, 1976
Păun, Emil, Curs de pedagogie, coordonat de I. Cerghit, L. Vlăsceanu, București, 1988
Pânișoară, Georgeta, Psihologia copilului modern, Editura Polirom, 2011
Parain, Brice, Entretiens avec B. Pingaud, Gallimard Paris, 1966
Piéron, Henri, Vocabulaire de la psychologie, ediția a II a
Popescu-Neveanu, Dicționar de Psihologie, Ed. Albatros, București, 1978
Udroiu, Neagu, Eu comunic, tu comunici, el comunică, Editura Politică, București, 1983
Udroiu, Neagu, Gutenberg sau Marconi?, București, Editura Albatros, 1981
Roco, M., Creativitatea individuală și de grup – studii experimentale, Ed. Academiei Române, București, 1979
Rodari, G., Gramatica fanteziei, Ed. Univers, București, 1983
Roșca, A., Creativitatea generală și specifică, Ed. Academiei R.S.R., București, 1981
Rovența-Frumușani, Daniela, Analiza Discursului, Editura Tritonic, București, 2005
Schiffrin, Deborah, Approachers to Discourse, Editura Blackwell Publishers, Oxford & cambridge, 1944
SNSPA, Facultatea de Cibernetică, Statistică și Informatică Economică, Mass media în educație – efecte pozitive și negative, București, 2010
Șchiopu, Ursula, Verza, Emil, Psihologia vârstelor. Ciclurile vieții, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997
Șofron, Simona, Rolul activităților artistico-plastice pentru educarea creativității preșcolarilor, Romanian Journal of Education, Volumul I, nr. 3-4
Teleșpan, Constantin, Informația – factor de creștere economică, în Studii de economie teoretică și aplicată nr 31, supliment al ziarului Economistul nr 681/18 octombrie 1995
Voiculescu, Elisabeta, Pedagogie preșcolară, Editura Aramis, București, 2001
Wunenburger, Lean-Jaques, Filosofia imaginilor, Iași, Polirom, 2004
http://www.trafic.ro/vizitatori/top-siteuri-arta-cultura-arte-plastice/saptamana
http://psihologiesociala.uv.ro/?file=psihologie-sociala/comunicarea
http://lenusa.ning.com/group/dinlumeadunatesilalumedate/forum/topics/comunicarea-cea-mai-importanta
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dezvoltarea Creativitatii la Prescolari Prin Intermediul Activitatilor Artistico Plastice (ID: 113912)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.