Dezvoltarea Creativitatii la Persoanele Adulte cu Diziabilitati Prin Tehnici Experentiale de Grup

Lucrare de Licență

Dezvoltarea creativității la persoanele adulte cu dizabilități prin tehnici experențiale de grup

Rezumat

Lucrarea conține o mică introducere în care se fundamentează actualitatea temei și cinci capitole, fiecare având mai multe subcapitole și o listă cuprinzatoare de referințe bibliografice.

În primul capitol al lucrării sunt prezentate caracteristicile generale ale creativității: niveluri, factori, procese, blocaje ale creativității cât și desfășurarea creativității individuale și de grup.

Al doilea capitol cuprinde definirea conceptelor de deficiență, dizabilitate, handicap, caracteristici ale dezvoltării adultului cu dizabilități fizice și câteva clasificări ale deficiențelor fizice.

Al treilea capitol cuprinde aspecte ale integrării sociale, educației și implicării persoanelor adulte cu dizabilități în activități ocupaționale.

Capitolul patru cuprinde noțiuni despre orientarea umanist experiențialistă, particularități ale grupului de dezvoltare personală cât și metode și tehnici de lucru.

Partea aplicativă cuprinde designul cercetării structurat în obiective, ipoteze, numarul subiecților participanți la studiu, descrierea instrumentelor utilizate și interpretarea rezultatelor.

În final sunt prezentate câteva concluzii, precum și ideile esențiale ale lucrării

practice și teoretice.

CUPRINS

Introducere

Capitolul 1

Creativitatea, forma cea mai înaltă și mai complexă a comportamentului uman

1.1. Eternitatea creației

1.2. Definiții ale conceptului de creativitate

1.3. Calități ale creativității

1.4. Niveluri de creativitate

1.5. Factorii creativității

1.5.1. Factori psihologici

1.5.2. Factori biologici

1.5.3. Factori sociali

1.6. Procesele fundamentale ale imaginației

1.7. Fazele procesului creativ

1.8. Creativitatea individuală și de grup

1.9. Blocaje ale creativității

1.9.1. Blocaje culturale

1.9.2.Blocaje emoționale

1.9.3.Blocaje metodologice

1.9.4.Blocaje perceptive

1.9.5. Blocaje legate de relația individ grup

Capitolul 2

Persoana cu dizabilități fizice

2.1. Delimitări conceptuale: deficiență, dizabilitate, handicap

2.2. Caracteristici ale dezvoltării adultului cu dizabilități fizice

2.3. Clasificări ale deficiențelor fiziceCapitolul 3

Adultul cu dizabilități fizice și integrarea socială

3.1. Integrarea socială a persoanei cu dizabilități

3.2. Aspecte ale educației

3.3. Implicarea adultului cu dizabilități în activități ocupaționale

Capitolul 4

Specificul orientării umanist-experiențialiste

4.1. Orientarea umanist-experiențialistă

4.2. Particularități ale grupului de dezvoltare personală

4.3. Metode și tehnici de lucru

4.3.1. Art-terapia

Capitolul 5

Design experimental

5.1. Necesitatea studiului

5.2. Ipoteza studiului

5.3. Obiective

5.4. Subiecți participanți

5.5. Instrumente utilizate pentru evaluarea capacităților creative la începutul și sfârșitul programului de intervenție

5.6. Program de intervenție

5.7. Analiza cantitativă și calitativă a rezultatelor

Concluzii

Bibliografie

Anexe

INTRODUCERE

Consider importantă această temă întrucât activitatea de dezvoltare a creativității presupune o dezvoltare personală, o încredere în forțele proprii, o trecere peste barierele impuse de problemele persoanelor cu handicap.

În jurul nostru există oameni, unii normali, alții având trăsături și comportamente care se abat de la normalitate. Aceștia din urmă sunt de multe ori, din păcate, catalogați ca persoane „handicapate”(în sens peiorativ), ignorați sau, și mai rău, considerați irecuperabili, inutili pentru societate.

Întâlnim pretutindeni oameni cu deficiență. Perceperea lor socială nu este întotdeauna

constantă, ea variază de la societate la societate, furnizând semnificații diferite în funcție de cultura și valorile promovate. Mulți oameni au reticențe față de aceștia deoarece au o concepție greșită despre ei.

Persoanele cu un anumit handicap sunt oameni cât se poate de obișnuiți, oameni cu vise, speranțe, aspirații, dar cu mai multe dureri și mai multe obstacole cu care se confruntă.

În general, persoanele cu dizabilități sunt extrem de sensibile. În relațiile lor cu ceilalți, atitudinea și comportamentul manifestat de cei cu care vin în contact au o semnificație deosebită pentru psihicul lor. Un gest prietenesc sau o vorbă bună valorează mai mult decât un ajutor material sau financiar.

Ca ființă socială, omul este dependent de ceilalți oameni. Această dependență înseamnă, de fapt, ajutor, posibilitatea de a comunica și coopera. Acest lucru dă naștere la sentimentul de apartenență și solidaritate umană, precum și la sentimentul de securitate al individului.

Într-o relație normală, bazată pe respect reciproc, actele în care sunt implicate cele două părți, sunt schimburi din care toți au câte ceva de câștigat. Câștigând încrederea unei persoane cu dizabilități primim darul de a vedea o altă față, cea a adevăratului om ascuns poate până atunci într-o carapace. Vom constata că acel om are calități care le epatează pe ale celor din jur.

O persoană cu dizabilități va avea nevoie de puțin mai mult timp pentru a face ceva, iar cel de lângă ea va avea nevoie de puțin mai multă înțelegere și răbdare.

O persoană oricare i-ar fi handicapul trebuie să știe că alături sunt oameni afectuoși, ea prin aceasta se maturizează, își formează capacitatea de independență sigură, revigorîndu-și forțele fizice și intelectuale, deprinderea sa învingînd toate obstacolele vieții.

Rolul organizațiilor neguvernamentale (ONG) în reintegrarea persoanei cu handicap este recunoscut și apreciat în mai multe state cu un sector nonguvernamental dezvoltat. Importanța acestuia în reconstituirea capacităților de bază a persoanei cu handicap și a factorilor de implicare capătă amploare.

Conștientizarea problemelor cu care se confruntă persoanele cu dizabilitati și familiarizarea cu acestea a comunității reduce considerabil mecanismul de etichetare, marginalizare și excludere de la viața socială a persoanelor disabilitate.

Multe speranțe se leagă astăzi de activitățile non-guvernamentale care cu ajutorul lor se încep a deschide diferite centre de zi și centre de activități pentru persoanele cu handicap si inițierea a mai multor proiecte, programe de suport pentru aceste persoane, diferite forme de întrajutorare toate aceste fiind în interesul persoanelor cu handicap , unele din ele apărând drepturile și libertățile acestor persoane.

Orice persoană are nevoie de anumite abilități pentru a putea duce o viață la un nivel de calitate acceptabil, pentru a se dezvolta și a menține relații normale cu ceilalți, pentru a-și realiza scopurile propuse într-o anume perioadă de viață și pentru a face față diferitelor dificultăți.

Beneficiarii centrului în cadrul căruia îmi desfășor activitatea sunt numai persoane adulte cu handicap. În cadrul centrului, ei relaționează, au diverse discuții pe teme literare, sociale, povestiri despre trăirile personale, conduite sociale.

De asemenea, ei desfașoară activități în cadrul atelierelor vocaționale: artizanat, pictură, fotografie, operare calculator, atelier literar unde compun poezii, precum și momente de relaxare prin jocuri de sah, table etc.

Atelierul protejat este spațiul adaptat nevoilor persoanelor cu handicap, unde acestea desfășoară activități de formare, dezvoltare și perfecționare a abilităților; poate funcționa în locații din comunitate, în centre de zi, în centre rezidențiale și în unități de învățământ speciale.

Atelierul protejat are un numar de 15 beneficiari direcți. Acești beneficiari sunt numai adulți cu handicap care vin să desfășoare activități creative de pictură, artizanat, croitorie, confecționat ghivece pentru plante naturale, felicitări, suporturi pentru flori, pernuțe decorative, obiecte decorative pentru aniversări și diverse sărbători, tablouri etc.

Se lucrează cu grupe de beneficiari care participă cu plăcere și mult interes la aceste activități.

Toate obiectele confecționate sunt expuse în cadrul unor expoziții cu vânzare, chiar la sediul unde ei, desfășoară aceste activități.

În lucrul cu handicapații fizici, preocuparea principală se va lega de selecționarea celor mai potrivite activități pentru aceștia, în care ei vor putea realiza succese, care sa contribuie la redarea încrederii în propriile capacități .

Efortul pe care îl face persoana cu dizabilități în rezolvarea unei sarcini presupune o mare

mobilizare a proceselor psihice de cunoaștere, volitive și motivațional – afective: gândirea,

memoria, imaginația, limbajul, voința, motivația și atenția. Dintre procesele cognitive cea mai solicitata și mai antrenată este gândirea.

CAPITOLUL 1

Creativitatea, forma cea mai înaltă și mai complexă a comportamentului uman – caracterizare

1.1. Eternitatea creației

Activitatea de creație, sub orice formă ar fi ea, științifică, tehnică, artistică, literară etc. este specifică ființei umane. ,,Prima ființă umană, descoperită de geologi a fost numită ,,homo sapiens”. Fără a nega înțelepciunea, ca o caracteristică a ființei umane, cred că însușirea cea mai adecvată ființei umane este capacitatea de a crea – creativitatea- și ca o denumire mai potrivită ar fi ,,homo creator”. Mai mult decât atât, consider că însuși sensul vieții noastre pe acest pamânt este creația, în orice domeniu ar fi ea.”(acad. Radu P.Voinea, 2005, pag.1).

Omul a fost și se află într-un continuu proces de creație. Omul zilelor noastre are nevoie de culturalizare, în interiorul propriei lui ființe, deoarece goliciunea interioară corespunde unei apatii exterioare, incapacității de a înțelege realitatea și de a avea comportamente adecvate.

Prin originea ei, natura umană este creatoare. Omul se justifică pe sine în fața Creatorului nu numai prin ispășire, ci și prin creație (N. Berdiaev).

Creativitatea nu înseamnă doar receptarea și consumul de nou, ci în primul rând crearea noului.

După C. Rogers (1961), adaptarea creativă naturală pare a fi singura posibilitate prin care omul poate ține pasul cu schimbarea caleidoscopică a lumii sale. În condițiile ratei actuale a progresului științei, tehnicii și culturii, un popor cu un nivel scăzut al creativității, cu o cultură limitată nu va putea rezolva eficient problemele cu care se confruntă.

În 1950, J.P. Guilford arata că, în sens larg creativitatea are în vedere abilitățile pe care le întâlnim la majoritatea oamenilor, findcă aceasta se referă de fapt la modul sui-generis în care se reunesc însusirile de personalitate la nivelul fiecărui individ. Pattern-ul trasăturilor de personalitate este propriu, specific fiecăruia dintre noi.

Activitatea creatoare este stimulată de aspirațiile, credințele, idealurile oamenilor.

În plan axiologic, omul se definește ca o ființă caracterizată de acțiuni conștiente, orientate, în mod ineluctabil, spre un ideal.

1.2. Definiții ale conceptului de creativitate

Autorii care au studiat istoria conceptului creație au constatat că termenii de creație, creativitate , creator, a crea etc. s-au impus relativ târziu și cu dificultate în cultura europeană, trebuind să învingă numeroase prejudecăți și opoziții de natură lingvistică, filozofică, artistică.

După cum precizează Wladyslaw Tatarkiewicz, cel care a studiat istoria lor în relație cu alte concepte de bază ale esteticii, ,,Timp de aproape un mileniu denumirea de creație n-a existat”-grecii nici nu aveau expresii corespunzătoare pentru creație, creator, iar romanii le foloseau în limbajul curent într-o accepțiune aparte: ,,creator urbis”- întemeietorul, părintele orașului

(109, pag.356).

În acest sens, conceptul ,,creație” și ceilalți termeni derivați au fost definiți în relația cu natura, arta, poezia, religia, știința etc.

Gânditorii antichității, de pildă, considerau că natura este perfectă, că se conduce dupa legi pe care omul este dator săicii și culturii, un popor cu un nivel scăzut al creativității, cu o cultură limitată nu va putea rezolva eficient problemele cu care se confruntă.

În 1950, J.P. Guilford arata că, în sens larg creativitatea are în vedere abilitățile pe care le întâlnim la majoritatea oamenilor, findcă aceasta se referă de fapt la modul sui-generis în care se reunesc însusirile de personalitate la nivelul fiecărui individ. Pattern-ul trasăturilor de personalitate este propriu, specific fiecăruia dintre noi.

Activitatea creatoare este stimulată de aspirațiile, credințele, idealurile oamenilor.

În plan axiologic, omul se definește ca o ființă caracterizată de acțiuni conștiente, orientate, în mod ineluctabil, spre un ideal.

1.2. Definiții ale conceptului de creativitate

Autorii care au studiat istoria conceptului creație au constatat că termenii de creație, creativitate , creator, a crea etc. s-au impus relativ târziu și cu dificultate în cultura europeană, trebuind să învingă numeroase prejudecăți și opoziții de natură lingvistică, filozofică, artistică.

După cum precizează Wladyslaw Tatarkiewicz, cel care a studiat istoria lor în relație cu alte concepte de bază ale esteticii, ,,Timp de aproape un mileniu denumirea de creație n-a existat”-grecii nici nu aveau expresii corespunzătoare pentru creație, creator, iar romanii le foloseau în limbajul curent într-o accepțiune aparte: ,,creator urbis”- întemeietorul, părintele orașului

(109, pag.356).

În acest sens, conceptul ,,creație” și ceilalți termeni derivați au fost definiți în relația cu natura, arta, poezia, religia, știința etc.

Gânditorii antichității, de pildă, considerau că natura este perfectă, că se conduce dupa legi pe care omul este dator să le descopere, să le cunoască și să li se supună. În concepția lor, arta nu presupune creație, ci abilitatea de a executa, de a reproduce obiecte din natură, prin însușirea unor reguli precise, prin concentrarea pe un ,,model etern”- cum scria Platon. De aceea, în artă nu se prețuia originalitatea lucrării, ci perfecțiunea cu care erau reproduse, imitate obiectele din realitate.

Același Wladyslaw Tatarkiewicz constata că timp de aproape un mileniu cuvântul creație a fost folosit exclusiv în teologie, capacitatea de a crea fiind atributul divinității. Până în epoca Renașterii creatorul era sinonim lui Dumnezeu, distincția între ,,a face” și ,,a crea” fiind tot mai clară.

Natura divină capacității creatoare revine ca un laitmotiv în gândirea multor artiști. Igor Stravinski recunoștea harul divin al personalității creatoare: ,, La sursa fiecărei creații – scria în Poetica muzicală – se afla posesiunea a ceva ce e mai presus de roadele muncii omenesti”(apud 109, p.367).

Numitorul comun al creațiilor literare, artistice, științifice, tehnice etc. este imaginația, iar trăsătura care le deosebește este noutatea ( procesului de creație). Această nouă viziune a condus la multiplicarea termenilor înrudiți cu noțiunea de creație, meniți să-i nuanțeze accepțiunile: creativitate, creator, creative etc. dar și la utilizarea în diverse contexte a unor concepte conexe de tipul: invenție, inovație, descoperire, talent etc.

Cercetătorii au formulat diferite definiții sau au preluat din alte discipline științifice accepțiuni similare sau apropiate concepției lor.

Creativitatea, arată Al. Roșca (1981), este un fenomen foarte complex, cu multiple aspecte, fațete, laturi sau dimensiuni.

Al. Roșca definește creativitatea atât în sens restrâns, cât și în sens larg.

În sens restrâns, creativitatea este activitatea sau procesul care conduce la un produs caracterizat prin noutate sau originalitate și valoare pentru societate.

În sens larg, creativitatea se referă la găsirea de soluții, idei, probleme, metode, procedee, etc., care nu sunt noi pentru societate, dar la care s-a ajuns pe o cale independentă.

Maslow considera că a fi creativ înseamnă a-ți realiza în chip autentic potențialul.

H. Jaoui, definind creativitatea ca aptidudinea de a realiza ansambluri originale și eficiente plecând de la elemente preexistente, considera că oricine poate fi creativ.( H. Jaoui, 1990, p. 70).

Creativitatea este forma superioară de manifestare comportamentală a personalității creatoare, prin care se produce în etape un bun cultural original, cu valoare predictivă pentru progresul social (A. Stoica, 1983)

U. Șchiopu (1997) definește creativitatea drept o dispoziție spontană de a crea și inventa, care există la toate persoanele, la toate vârstele.

Potențialul creativ reprezintă orice abilitate intelectuală care poate contribui la succesul producției creatoare ( J.P. Guilford, 1966).

C. Levy (1999) consideră creativitatea drept o aptitudine complexă, distinctă de inteligență și de funcționare cognitivă și existentă în funcție de fluiditatea ideilor, de raționamentul inductiv, de anumite calități perceptive și de personalitate, ca și în funcție de inteligența (gândirea) divergentă, în măsura în care ea favorizează diversitatea soluțiilor și rezultatelor.

Indivizii creativi, arată C. Levy Leboyer, dau dovadă de imaginație, de spirit inventiv și de originalitate.

În ultimele decenii cercetările de creativitate au căpătat un caracter preponderent experimental și o amploare fără precedent, exprimată atât în numărul mare de studii, cât și în varietatea de aspecte abordate. Mulți autori sunt obligați să recunoască însă că noțiunea de creativitate este încă insuficient definită, studiată. Această situație se explică prin complexitatea procesului creativ, dar și prin diversitatea domeniilor în care se poate realiza creația.

I.A. Taylor consemnează că a întâlnit mai mult de o sută de definiții diferite ale noțiunii de creativitate. Gama definirii se întinde de la înțelegerea creativității ca o atitudine, indiferent dacă persoana care are o astfel de atitudine elaborează sau nu un produs creativ, până la identificarea acesteia cu o producție creatoare de înalt nivel, cu realizări neobișnuite în diverse domenii.

A fi creativ inseamnă a vedea același lucru ca toată lumea, dar a te gandi la ceva diferit. Creativ este cel care se caracterizează prin originalitate și expresivitate, este imaginativ, generativ, deschizător de drumuri, inventiv, inovativ etc.

A creea înseamnă: a face să existe, a aduce la viață, a cauza, a genera, a produce , a fi primul care interpretează rolul și dă viață unui personaj, a compune repede, a zămisli etc.

Conceptul de creativitate admite o mare contribuție a influențelor de mediu și a educației în formația creativă a fiecăruia. Psihologii consideră că oricare din activități poate fi desfășurată la un nivel înalt de creativitate.

În psihologie, conceptul de creativitate are trei accepțiuni:

de comportament și activitate psihică creativă;

de structură a personalității sau stil creativ;

creativitate de grup, în care interacțiunile și comunicarea mijlocesc generarea de idei noi si duc la efecte creative.

1.3. Calitați ale creativității

Au existat tendințe de a limita creația la productivitate, utilitate, valoare, calități care sunt necesare, dar nu și suficiente pentru delimitarea crativității. Definitorii pentru creație sunt noutatea și originalitatea.

Productivitatea se referă la numarul mare de idei, soluții lucrări de specialitate, produse mai mult sau mai puțin materiale.

Utilitatea privește în special rezultatele acțiunii, care trebuie să fie folositoare, să contribuie la bunul mers al activității.

Eficiența are în vedere caracterul economic al performanței, se referă la randametul acțiunii, la performanțele care se pot obține prin folosirea rezultatelor activității creatoare.

Valoarea produselor activității creatoare trebuie să prezinte însemnătate din punct de vedere teoretic sau practic, să fie recunoscută și respectată în plan social.

Ingeniozitatea presupune eleganța și deosebita eficacitate a metodelor de rezolvare.

Noutatea se referă la distanța în timp a lucrurilor, ideilor. Exista lucruri foarte noi care pot să aibă un grad redus de originalitate.

Originalitatea se apreciază prin raritatea ideilor soluțiilor sau produselor. De obicei, sunt considerate originale rezultatele creativității care apar o singură dată într-o singură colectivitate, deci sunt unice.

1.4. Niveluri de creativitate

I.A. Taylor diferențiază cinci niveluri de creativitate:

– creativitatea expresivă – reprezintă treapta de bază, o expresie independentă pentru care originalitatea și calitatea produsului nu sunt esențiale, iar caracteristica principală a acestei creativități o constituie spontaneitatea și libertatea

– creativitatea productivă – implică punerea în funcțiune a talentelor sau aptitudinilor dezvoltate și controlate (cazul unui muncitor calificat – el punând în practică tehnici cunoscute, originalitatea fiind minimă)

– creativitatea inventivă – face posibile invențiile, îmbunătățirile aduse produselor, aparatelor, suficient de importante pentru a fi brevetate și difuzate în producție.

– creativitatea inovatoare superioară – duce la modificari ale principiilor ce stau la baza unui domeniu, la noi modalități de exprimare specifice talentelor. Este caracteristică unei minorități, unei elite.

– creativitatea emergentă – se manifestă la omul de geniu care revoluționează un domeniu științific, ori la creația artistică, deschizând căi noi de abordare, asa cum a realizat A Einstein în fizică sau Beethoven în muzică.

În raport cu aceste trepte de creativitate, orice om normal e capabil cel puțin de ,, creativitate productivă.” Când avem de soluționat o problemă (când o situație nu se poate realiza imediat pe baza cunoștințelor acumulate), gândirea implică un minim de efort imaginativ, în sensul găsirii unei soluții anterior necunoscute.

Un rol aparte revine “inventivității” considerată premisă a creativității elevului și cadrului

didactic în măsura în care aceștia au capacitatea de a “produce” relații instrucționale și

educaționale noi față de realizările anterioare și pot autoperfecționa permanent activitatea, cu

efecte optime atât pe plan psihopedagogic cât și socio-economic.

1.5. Factorii creativității

1.5.1. Factori psihologici

Inițial, creativitatea era redusă la inteligență, de către M. Terman, iar J.P. Guilford prezintă creativitatea ca pe o sinteză a întregii personalități, care include gândirea divergentă și trăsături de personalitate. În această primă categorie, a factorilor psihologici sunt incluși factori intelectuali și nonintelectuali:

a. Factori intelectuali, care includ trei dimensiuni: gândirea divergentă, gândirea convergentă, stilul perceptiv (aprehensiunea).

Gândirea divergentă, ca noțiune psihologică, a fost introdusă de J.P. Guilford, prin modelul tridimensional al intelectului, fiind o dimensiune din categoria operațiilor și descrisă ca fiind o gândire de tip multidirecționat, care include aptitudinile: fluiditate, flexibilitate, originalitate, elaborare, sensibilitatea, redefinire.

– fluiditatea reprezintă volumul și rapiditatea debitului asociativ, sau numărul de răspunsuri obținut; formele fluidității pot fi: verbală, ideațională, asociativă, expresională;

– flexibilitatea este aptitudinea de restructurare a demersurilor gândirii în raport de noile cerințe sau de varietatea răspunsurilor formulate presupunând apelul la centrări și decentrări succesive; Al. Roșca o consideră ca fiind factorul cel mai important pentru creativitate;

– originalitatea este abilitatea unui subiect de a da răspunsuri neobișnuite, neuzuale, cu o frecvență statistică redusă.

b. Factori nonintelectuali, menționați în literatura de specialitate, sunt motivația, caracterul, afectivitatea, temperamentul, rezonanța intimă.

Motivația este esențială pentru înlăturarea eventualelor obstacole ce pot apărea, susținând efortul creatorului. Dintre formele motivației, cea intrinsecă este foarte importantă pentru demersul creator, deși T. Amabile crede că și motivația extrinsecă are rolul ei, mai ales pentru sarcinile pe termen lung.

În opinia lui G.R. de la Grace, principalele fenomene motivaționale ce stimulează creativitatea sunt: nevoia de ordonare a complexității, de senzații tari, nevoia de a excela, tendința de asumare a riscului. Vasile Pavelcu sintetizează importanța motivației pentru creativitate astfel: „Înțelegerea actului creator nu se poate dezvălui decât în contextul și dinamica motivațională a personalității.”(V. Pavelcu, 1974)

Caracterul este stimulator pentru creativitate prin următoarele tipuri de trăsături caracteriale: puterea de muncă, perseverența, răbdarea, conștiinciozitatea, inițiativa, curajul, încrederea în sine, independența, nonconformismul, capacitatea de asumare a riscului (A. Munteanu, 1994).

A. Roe crede că o trăsătură comună a creatorilor, indiferent de domeniul în care creează, este tenacitatea în muncă.

Afectivitatea asigură energizarea și valorificarea dimensiunilor caracteriale, a celor cognitive, a aptitudinilor speciale, așa cum arăta și R. Zazzo.

Temperamentul nu este un factor ce diferențiază indivizii creativi de cei mai puțini creativi, deci nu putem vorbi de existența unui tip temperamental nepotrivit pentru creativitate, ci poate exista o adecvare după natura domeniului respectiv. Al. Roșca credea că temperamentul influențează mai ales stilul activității creatoare, continuu sau în salturi, care poate influența productivitatea și eficiența (Al. Roșca, 1972).

Rezonanța intimă este un factor stilistic al personalității, ce reprezintă modul în care experiențele trăite se reflectă la nivel individual, și cele două categorii care pot exista sunt tipul centripetal, orientat spre propria interioritate, și tipul centrifugal, orientat spre mediul exterior. M. Bejat a constatat că persoanele înalt creative sunt, în general, ambiegal orientate.

c. Aptitudinile speciale. În cadrul potențialului creator putem distinge două dimensiuni majore, potențialul creativ general și cel specific, constituit dintr-un ansamblu de însușiri care permit obținerea unor performanțe în domenii cum sunt: arta, literatura, știința, tehnica.

Dezvoltarea aptitudinilor speciale asigură atingerea nivelurilor superioare ale creativității, cel inovativ și emergentiv, prin direcționarea, specializarea și susținerea potențialului creativ general.

Aptitudinile speciale se constituie ca o rezultantă a combinării, cu ponderi variabile a următoarelor componente:

– senzoriale (acuitate vizuală, auditivă);

– psihomotrice (dexteritate manuală, coordonare oculo-motorie);

– intelectuale (inteligența);

– fizice (forța fizică, memoria chinestezică).

Inteligența are ponderi diferite în funcție de aptitudinea specială implicată; astfel are o pondere ridicată în știință și matematică, mai redusă în tehnică și literatură, și cel mai redus nivel în muzică, arte plastice, sport, coregrafie.

Unele dintre aptitudinile speciale, implicate în diferite domenii de activitate, cu prezentarea dimensiunilor, componentelor implicate la fiecare din ele, a căror cunoaștere este esențială pentru demersurile educative, pentru dezvoltarea și stimularea creativității sunt:

Aptitudinea organizatorică sau de conducere este definită de V. Oprescu astfel: „O însușire complexă a personalității, ce constă dintr-un ansamblu de procese și calități ale omului, care-i asigură acestuia posibilitatea de a-i mobiliza pe alți oameni pentru îndeplinirea în comun și cu randament calitativ-cantitativ superior a unei activități” (V. Oprescu, 1991). Calitățile pe care le reunește această aptitudine sunt următoarele:

– trăsături volitiv-caracteriale: conștiința responsabilității sociale, inițiativă, capacitatea de risc, capacitatea de a depăși greutățile, exigența față de sine și față de alții, spirit de răspundere, principialitate, fermitate, corectitudine, sinceritate, modestie.

– calități intelectuale: inteligență, spirit critic și autocritic, capacitatea de clarificare și coordonare, capacitatea de predicție a consecințelor unei acțiuni, capacitatea de cunoaștere a oamenilor;

– trăsături afective: dragoste față de muncă, capacitatea de a se entuziasma și a-i mobiliza pe alții, capacitatea empatică;

– structura temperamentală: se consideră că sangvinicul poate fi mai potrivit pentru funcții de conducere, prin calitățile sale: forță psihică, echilibru, mobilitate psihofizică, adaptabilitate la situații noi, sociabilitate, optimism, din care pot rezulta un stil democratic de conducere;

– extraversiunea, importantă prin calități cum sunt dinamismul,sociabilitatea;

– trăsături fizice care pot favoriza: înfățișarea agreabilă, talia înaltă.

Aptitudinea matematică desemnează un ansamblu de însușiri care asigură desfășurarea, cu succes, a activității în domeniul matematicii. În privința vârstei, se consideră că această aptitudine se cristalizează la nivelul gimnaziului și se afirmă plenar în liceu. Calitățile relevante pentru această aptitudine sunt:

– factori intelectuali: dimensiuni ale gândirii (capacitatea de abstractizare, de generalizare, originalitate, fluență, capacitatea de problematizare, viziune spațială, analiză critică), atenție, memorie, mai ales logică;

– factori nonintelectuali: interes și pasiune pentru matematică, putere de muncă, perseverență.

Aptitudinea pedagogică este consecința interiorizării acțiunii educative, în care sunt incluse trăsături psihologice, psihopedagogice, psihosociale (A. Munteanu, 1994). În acest sens, este relevantă opinia lui C. Noica: „O școală în care profesorul nu învață și el este o absurditate.

Cred că am găsit un motto pentru școala mea: Nu se știe cine dă și cine primește.” Calitățile specifice aptitudinii pedagogice sunt:

– științifice;

– psihopedagogice;

– psihosociale.

Aptitudinea muzicală implică niveluri superioare la simțul ritmului, al înălțimii și intensității sunetului, al timpului. Calitățile necesare pentru structurarea acestei aptitudini sunt:

– intelectuale: inteligență, imaginație;

– calități psihofizice: discriminarea auditivă și anumite funcții motorii.

Aptitudinile pentru desen și pictură implică mai ales factori psihofiziologici: acuitatea vizuală, abilitatea manuală. Componentele esențiale ale aptitudinii artistice ar fi următoarele:

– fixarea rapidă, precisă și durabilă a imaginii vizuale a obiectelor;

– tendința de percepere a întregului, cu o înclinare mai redusă spre analiză;

– aprecierea corectă a abaterii liniilor de la verticală sau orizontală;

– aprecierea sau reproducerea corectă a proporției obiectelor;

– aprecierea sau judecata artistică (capacitatea de a distinge între copia și originalul unui tablou).

Aptitudinea literară este interesant descrisă de Tolstoi, care credea că în scriitor trebuie să se întâlnească trei persoane: gânditorul, care ridică o problemă importantă din punct de vedere social, artistul care pune ideea în imagini artistice, criticul care analizează intenția operei și realizarea, obiectivarea ei.

1.5.2. Factori biologici

În această categorie sunt luați în considerare patru tipuri de factori: ereditatea, vârsta, sexul și sănătatea mentală.

1. Ereditatea indică nivelul superior până la care se pot dezvolta potențele creative înnăscute, dar fără a garanta, în mod obligatoriu, atingerea acestora. Argumentele științifice aduse în literatura de specialitate în favoarea susținerii importanței eredității sunt cele care vorbesc de copii superior înzestrați din punct de vedere al unor aptitudini speciale și existența mai multor generații cu talente deosebite în cadrul aceleiași familii.

2. Vârsta. Creativitatea are un parcurs invers proporțional cu vârsta, datorită creșterii puterii de judecată, diminuarea plasticității, diminuarea motivației, scăderea puterii și rezistenței fizice, a acuității vizuale și a stării de sănătate, în general;

3. Sexul, cel de al treilea factor biologic, luat în considerare în analiza dinamicii factoriale a creativității, nu este un element de diferențiere în nivelul potențialelor creatoare.

4. Sănătatea mentală. Autori cum sunt Platon, Cicero, Horațiu, vorbesc de o relație existentă între genialitate și nebunie, dar înzestrarea și genialitatea nu pot fi explicate prin nebunie, ci putem vorbi, mai bine zis, de un nonconformism comportamental întâlnit la marii creatori. Percepția populară a relației genialitate-nebunie are la bază viziunea romantică asupra nebuniei, conform căreia nebunia este o modalitate diferită de a interpreta existența, diferită de cele tradiționale, conformiste.

În contradicție cu autorii care pun creativitatea în relație cu nebunia, umaniștii, Rogers, Maslow, cred că există o relație de inversă proporționalitate între genialitate și nebunie.

Bolile mentale pot fi prezente la persoanele geniale, dar fără a se constitui în premisă sau consecință a acesteia, dovadă stau multiplele exemple din istoria culturii care arată că multe personalități geniale nu au prezentat tulburări psihice, ci au dat dovadă de robustețe și longevitate, cum ar fi: Leonardo da Vinci, B. Michelangelo, J.W. Goethe, V. Hugo, G.B. Shaw, G. Verdi.

Efectele terapeutice ale creației sunt amintite în cazul lui Balzac, pentru care opera sa a avut consecințe salvatoare, fiind un mijloc de protecție împotriva dezordinii psihice, întrucât se crede că exprimarea ordonată prin scris se poate constitui în metodă de înlăturare a unor tensiuni .Chiar munca poate fi un refugiu, un act terapeutic, prin reorientarea către alte orizonturi de trăire în care disconfortul legat de problemele vieții se estompează.

1.5.3. Factori sociali

Atât omul de știință, cât și artistul se află sub puternica influență a mediului ambiant, în special a celui social. Motivația, aspirațiile unei personae depind extrem de mult de cerințele societății în care ea s-a dezvoltat. Așa se explică avântul artelor plastice din Italia, în secolele XV și XVI. Atunci negustorii italieni se imbogățiseră și își clădeau palate pe care le doreau împodobite cu alese picturi și sculpturi. Ca urmare s-au creat școli de pictură și sculptură, iar talentele, existente totdeauna în sânul unui popor, au avut condiții optime de înflorire, ajungând pe înalte culmi de perfecțiune artistică.

O puternică influență exercita asupra elevilor predecesorii, profesorii lor: Socrate l-a influențat pe Platon, J. Haydn pe L. van Beethoven. Chiar dacă discipolul se îndepărtează de modelele inițiale, acestea au avut un deosebit rol în faza inițială a pregătirii lor.

1.6. Procesele fundamentale ale imaginației

Imaginația, componenta principală a structurii mentale creative, are la bază două procese fundamentale: analiza și sinteza.

Analiza realizează o sfărâmare a unor asociații, o descompunere a unor reprezentări care apoi, prin sinteză, sunt reorganizate în alte structuri deosebite de cele percepute sau gândite anterior.

Sinteza are loc în diferite modalități numite de obicei “ procedeele imaginației”:

1.Aglutinarea- părți descompuse din anumite ființe sau obiecte sunt recombinate altfel, dând naștere unor obiecte cu aspect eterogen ( Sfinxul, Centaurul );

2.Modificarea dimensiunilor umane a dus la imaginarea de uriași și de pitici;

3.Multiplicarea șerpilor a creat imaginea balaurului cu șapte capete;

4.Schematizarea feței umane (caricatura);

5.Analogia (procedeu prezent în tehnică și în știință).

1.7. Fazele procesului creativ

Procesul creativ poate fi realizat în mod intenționat, el poate fi învățat și dezvoltat la un mare număr de oameni.

Procesul creativității poate să parcurgă urmatoarele faze:

– faza de pregătire – această fază constă în acumularea de informații, asimilarea și relaționarea lor, integrarea lor în anumite sisteme de gândire;

– faza de incubare – este asemenea unei magazii de reprezentări virtuale, estetice și artistice. Urmează mai multe încercări de combinare a acestora pe baza unor noi relații și a găsirii unor configurații originale cu o anumită expresie;

– faza de verificare – este o reluare pe plan mintal sau pe plan practic a procesului ultimei combinări și a ultimei soluții. Aceasta se adaptează unor materiale de lucru, unor suporturi de diferite mărimi.

1.8. Creativitatea individuală și de grup

Cele două forme ale creativității, cea individuală și cea colectivă, sau de grup, nu pot fi considerate ca fiind total separate, întrucât fiecare colectiv este alcătuit dintr-un anumit număr de membri, și în fiecare demers creativ al grupului este implicat potențialul creativ al fiecărui individ din grup.

A. Munteanu evidențiază factorii care sunt comuni celor două forme ale creativității:

– două coordonate majore – aptitudini și atitudini;

– trei segmente: orientativ-motivațional, operațional-cognitiv, volițional-reglatoriu.

Adeptă a unei abordări sistemice, M. Roco stabilește trei planuri la care se poate structura creativitatea de grup, și anume:

a. planul individual care cuprinde totalitatea aptitudinilor, atitudinilor și a pregătirii profesionale la nivelul fiecărui membru al grupului;

b. planul interacțional care include două componente: cea profesională (relațiile stabilite între membrii grupului în scopuri profesionale, de realizarea a sarcinilor profesionale) și cea interpersonală (ansamblul conduitelor membrilor în cadrul grupului);

c. planul organizațional desemnează mărimea, structura, funcțiile grupului, sistemul de evaluare și personalitatea liderului (A. Munteanu, 1994).

M. Roco face distincția între nivelul performanței, la care s-a constatat superioritatea individului față de grup și randament, caz în care grupul este superior individului dacă asigură valorificarea maximă a potențialului fiecărui membru, randamentul în colectiv poate fi planificat, dirijat.

Structura grupului suferă modificări atunci când au loc treceri de la o sarcină la alta, de exemplu când se trece de la o sarcină de dezbatere la una creativă.

În grup se realizează o zdruncinare reciprocă a stereotipiei, a atitudinilor rigide în abordarea problemelor, ceea ce duce la o creștere a flexibilității gândirii membrilor grupului, factor important al creativității.Mai sunt și alți factori care intervin, cum ar fi motivația colectivă, atitudinea de cooperare etc.

Eterogenitatea este stimulativă pentru creativitatea de grup, atunci când este prezentă la nivelul trăsăturilor de personalitate, atitudini și stiluri cognitive, pregătire și experiență profesională, întrucât pot fi identificate mai multe soluții, dintre care poate fi aleasă cea mai potrivită. Dar, uneori, eterogenitatea poate duce la dificultăți în comunicare, sau la situații conflictuale.

Omogenitatea poate avea efecte pozitive când este prezentă la nivel aptitudinal și motivațional. Cel mai important este asigurarea unei corespondențe între tipul sarcinilor de rezolvat și structura de comunicare între membrii grupului, pentru eficiența profesională și creativă.

Relațiile interpersonale din cadrul grupului au o importantă influență asupra formării, stabilității și eficacității în grup. J. Maisonneuve arăta că toleranța indivizilor este mai mare în conviețuirea în comun și în cadrul activităților de timp liber la care participă membrii grupului.

Un lider care este stimulativ pentru creativitate este acela la care abilitățile motivaționale se îmbină cu cele atitudinale și sunt însoțite de asimilarea normelor deontologice, și care va reuși să pună în accord sarcina comună, interesele individuale și cele de grup, interacțiunea dintre membrii grupului.

Mărimea grupului este recomandabil să fie redusă, dar această mărime este variabilă de la o modalitate grupală a creativității la alta. S-a constatat că un grup redus este benefic pentru viteza, eficiența și productivitatea activității respective, iar cel extins are o influență pozitivă asupra calității soluțiilor identificate.

Aranjarea membrilor grupului este benefică atunci când se face în jurul meselor rotunde, după cum arată Steinzar, dar sunt autori care nu sunt de acord cu această sugestie, întrucât fiecare îl privește doar pe cel din față, cu care comunică mai mult.

Astfel, A. Munteanu crede că mai potrivită este o masă semicircurală, care permite o comunicare mai bună între indivizi.

1.9. Blocaje ale creativității

Pentru stimularea creativității trebuie să fim conștienți și să combatem anumite piedici în calea manifestării imaginației, creativității. Aceste obstacole sunt denumite de obicei blocaje.

1.9.1. Blocaje culturale

– conformismul, cei care se comportă diferit sunt sancționați de ceilalți, priviți cu suspiciune și, în consecință, persoanele creative sunt descurajate; atitudinile pe care le putem include aici sunt: dorința de a se conforma modelelor sociale, de apartenență, conformism la ideile vechi, slabă capacitate de a transforma sau modela ideile, încredere exagerată în statistici și experiența trecută, sentimentul că îndoiala este un inconvenient social;

– neîncrederea în imaginație, în fantezie, prin acordarea unei atenții exagerate raționamentelor, unde putem include: primordialitatea factorilor practici în luarea deciziilor, slaba capacitate de a

modifica ideile, încredere exagerată în rațiune.

1.9.2. Blocaje emoționale

– teama de a nu greși;

– teama de a fi minoritar;

– graba de a accepta prima idee;

– descurajarea rapidă;

– tendința exagerată de a-i întrece pe alții;

– capacitatea redusă de a se destinde, de a lăsa incubația să lucreze;

1.9.3. Blocaje metodologice sunt cele ce reflectă procedeele de gândire:

– rigiditatea algoritmilor folosiți anterior sau insistența în aplicarea acelorași algoritmi pe care i-am mai folosit în situații în care nu sunt potriviți;

– fixitatea funcțională este folosirea obiectelor potrivit funcției lor obișnuite, fără a încerca să le utilizăm și în alt mod;

– critica prematură, evidențiată de Al. Osborn, unul din promotorii cultivarii creativitatii, este frânarea sugestiilor ce pot apărea pentru rezolvarea diferitelor probleme;

1.9.4. Blocaje perceptive:

– incapacitatea de a se interoga asupra evidentului;

– incapacitatea de a face distincția dintre cauză și efect;

– dificultăți în definirea problemei;

– dificultăți în defalcarea problemei în elementele sale componente, care ar putea fi abordate mai ușor;

– dificultatea de a distinge între fapte și problemă;

– discordanță între proiectul realizat și cel personal.

1.9.5. Blocaje legate de relația individ-grup:

– lipsa de comunicare care poate avea formele: comunicare imposibilă din cauza discordanței limbajului, vocabularului; comunicare incompletă; comunicare deformată, denaturată voluntar;

– marginalizarea individului creativ, întrucât comportamentul său nu respectă normele sociale;

– lipsa de autenticitate datorită presiunilor exercitate de constrângerile sociale sau culturale;

– izolarea, fie datorită respingerii de către ceilalți, fie din inițiativă personală determinată de teama de a nu greși;

– dependența încurajată de grup, obținută prin intermediul recompenselor și pedepselor, a informațiilor, a căilor financiare.

Cunoașterea acestor blocaje ale creativității este importantă pentru a le înlătura și pentru a introduce spiritul novator în grupuri și organizații.

CAPITOLUL 2

Persoanele cu dizabilități

2.1. Delimitări conceptuale: deficiență, dizabilitate, handicap

Problematica persoanelor cu cerințe speciale formează un câmp semantic complex, aflat într-o continuă schimbare și, în același timp, se recomandă o atenție sporită modului în care sunt folosiți termenii respectivi, deoarece nu întotdeauna reprezintă realitatea și pot aduce prejudicii demnității umane.

În literatura psihopedagogică se folosesc mai mulți termeni considerați sinonimi: deficiență, incapacitate, handicap care, în funcție de modul de abordare a problematicii persoanelor cu cerințe speciale, pot clarifica o serie de delimitări semantice utile în înțelegerea corectă și nuanțată a fenomenelor avute în vedere (Gherguț, 2001, p. 12): aspectul medical – deficiența, aspectul funcțional – incapacitatea sau dizabilitatea, aspectul social – handicapul.

Aspectul medical – deficiența – se referă la deficitul stabilit prin metode si mijloace clinice sau paraclinice, explorări funcționale sau alte evaluări folosite de serviciile medicale, deficit care poate fi de natură mintală, senzorială, psihică, motorie sau de limbaj.

Prin deficiență se înțelege pierderea, anomalia, perturbarea cu caracter definitiv sau temporar a unei structuri fiziologice, anatomice sau psihologice și desemnează o stare patologică, funcțională, stabilă sau de lungă durată, ireversibilă sub acțiunea terapeutică și care afectează capacitatea de muncă, dereglând procesul de adaptare la locul de muncă sau în comunitatea din care face parte persoana în cauză.

Dicționarul explicativ al limbii române notează: „deficiența este scăderea, lipsa,

greșeala, rămânerea în urmă, lipsa de integritate anatomică și funcțională a unui organ, absența anumitor facilități fizice sau psihice”.

Noțiunea de deficiență deseori face abstracție la efectele sale asupra întregului organism și respectiv a întregii personalități umane. S-ar putea spune că la un deficient motor, care are o amputație de antibraț, apoi acest fapt privește numai activitatea brațului respectiv și nu întreaga persoană. Lipsa antibrațului duce la modificarea integrității corporale deoarece deficiența nu ține numai de un organ, dar desemnează întreaga personalitate.

Literatura de specialitate reține denumirea de deficiență pentru a desemna locul unde s-a

produs aceasta. Astfel se cunosc deficiențe senzoriale care se caracterizează prin tulburări ale aparatului vizual. Deficiențele mintale care includ tulburări ale structurilor funcțiilor creierului și deficiențele de limbaj care presupun tulburări ale structurilor și funcțiilor sistemului limbajului.

Aspectul funcțional – incapacitatea sau dizabilitatea– reprezintă o pierdere, o diminuare totală sau parțială a posibilităților fizice, mintale, senzoriale etc., consecință a unei deficiențe care impiedică efectuarea normală a unei activități. Indiferent de forma de manifestare, incapacitatea conduce la modificări de adaptare, la un anumit comportament adaptativ, la performanțe funcționale care determină forme, mai mult sau mai puțin grave, de autonomie personală, profesională sau socială.

În categoria oamenilor cu dizabilități poate intra oricine, în orice moment, ca urmare a unor înprejurări nefericite, cum sunt unele boli și accidentele.

Handicapul se referă la dezavantajul social, la pierderea sau limitarea șanselor unei

persoane de a lua parte la viața comunității, la un nivel echivalent cu ceilalți membrii ai

comunității.

După Boltanschi, termenul de ”handicap” implică ideea de concurență. Mettey dă termenului o explicație interesantă și deosebit de evocatoare. După autorul citat, se poate spune hand in cap, adică “mînă în pălărie”. Deci jocul „handicap” este un joc al hazardului ce constă în extragerea unor bilețele adunate într-o pălărie.

În acest sens, principala distincție este cea dintre handicap și dizabilitate, în sensul că nu există persoană cu handicap, ci doar persoană care are o incapacitate, această incapacitate îi produce o dizabilitate, adică persoana respectivă este incapabilă să facă anumite lucruri sau le face cu ajutor.

2.2. Caracteristici ale dezvoltării adultului cu dizabilități fizice

Etimologic cuvântul „adult” (adultus) vine de la participiul trecut al lui „adolesco” (ceea ce s-a întărit, dezvoltat, a crescut). Adult semnifică deci ceea ce a crescut, este format; adică sinonim cu matur.

Conceptul de dezvoltare semnifică modificările secvențiale ale unui organism de la nastere pană la moarte, modificări determinate de ereditate sau de interacțiunea cu mediul si factorii educogeni, care se desfăsoară pe mai multe paliere (Gherguț, 2005, p. 52): dezvoltarea fizică, dezvoltarea cognitivă, dezvoltarea psihosocială.

„Arhitectura cognitivă” a psihicului uman permite individului să invețe din raporturile sale cu mediul sau din experiența personală.

Tulburările specifice ale procesului dezvoltării la persoanele cu dizabilități au loc în

diferite paliere ale structurii personalității, orice deficiență prezentand și o serie de tulburări derivate, mai mult sau mai puțin accentuate, care afectează în special funcțiile și procesele psihice complexe: psihomotricitatea, limbajul, mecanismele reglatorii conștiente, autocontrolul etc.

Persoanele cu dizabilități au o dezvoltare atipică, foarte greu de raportat la o anumită „schemă”. Ei sunt diferiți si „unici” în acelasi timp. Dezvoltarea lor normală este îngreunată datorită unei „rămâneri în urmă” , datorită unui alt ritm de evoluție, propriu și inconfundabil.

O dizabilitate odată apărută, duce la un handicap, care, la rândul lui, provoacă o altă dizabilitate și lanțul continuă adâncind diferențele dintre aceștia și oamenii normali, recuperarea fiind și mai dificilă. Capcanele care îi așteaptă sunt depresia, izolarea, lipsa de motivație.

Deficiențele fizice reprezintă categoria tulburărilor care afectează în special componentele motrice ale persoanei, având o serie de consecințe în planul imaginii de sine și în modalitățile de relaționare cu factorii de mediu sau cu alte persoane.

Deficiențele fizice sunt definite ca abateri de la normalitate, în forma și funcțiile fizice ale organismului, care tulbură creșterea normală și dezvoltarea armonioasă a corpului, modifică aspectul exterior, reduce aptitudinile și puterea de adaptare la efortul fizic și diminuează capacitatea de muncă productivă a individului.

Dizabilitățile fizice pot avea diferite forme, pot apărea la orice vârstă și pot fi temporare sau permanente, fluctuante, stabile sau degenerative și pot afecta părți ale corpului sau întreg corpul.

Deficiențele fizice se caracterizează prin modificări morfologice mai mult sau mai puțin accentuate, produse în forma și structura corpului și manifestate printr-o încetinire în creștere sau printr-o creștere excesivă, printr-o tulburare a dezvoltării sau o dezvoltare disproporționată, prin deviații, deformații sau alte defecte de structură, urmate sau precedate de tulburări funcționale.

Deficiențele fizice se constituie, ca invalidități corporale care slăbesc puterea și mobilitatea organismului prin modificări patologice exterioare sau interioare, localizate la nivelul întregului corp sau numai la nivelul unor segmente ale sale.

Categoria respectivă de handicap cuprinde atât infirmii motorii sau locomotori (de motricitate), cât și pe cei care suferă de unele boli permanente – cronice (boli respiratorii, cardiopatiile, diabetul etc.) ce influențează negativ capacitatea fizică a individului. Tot in aceasi categorie pot fi încadrate și persoanele cu afecțiuni senzoriale (surzii și orbii).

În lipsa altor anomalii, deficienții fizic sunt normali din punct de vedere al capacităților intelectuale, dar prin situația lor de excepție și într-un mediu nefavorabil, personalitatea lor poate deveni fragilă, cu pronunțate note de frustrare și de anxietate, cu conflicte și tensiuni interioare, cu dificultăți de relaționare cu cei din jur și de integrare în viața social-profesională.

Deficiențele fizice sunt considerate – în majoritatea țărilor, printre care și Marea Britanie – o formă de deficiență în dezvoltare (din punct de vedere calitativ) alături de deficiența mintală și de deficiențele de adaptare.

Când se suferă de oarecare dizabilitate fizică, unul dintre aspectele negative este debutul bolii, secundar handicapului, și anume depresia psihica care lasă subiectul total astenic, demotivat și lipsit de voință. În acest scop este nevoie de un mediu adecvat, un ambient favorabil care să ofere stimuli și adevarată motivație pentru recuperare.

Pentru a cunoaște viața psihică a unei persoane cu dizabilități, se pot aborda mai multe perspective.

Astfel, perspectiva biologică ajută la stabilirea unei legături între acțiunile umane și modificările biochimice care au loc în interiorul organismului la nivelul sistemului nervos și în special, la nivel cerebral.

Perspectiva behavioristă ajută la identificarea și înțelegerea activităților exteriorizate ale organismului, activități care pot fi măsurate și observate.

Perspectiva cognitivă ajută la punerea în relație a mai multor procese psihice( percepția, raționamentul, luarea deciziei și rezolvarea problemelor), prin stabilirea legăturilor existente între acestea și comportamentul uman.

Perspectiva psihanalitică subliniază rolul motivației inconștiente, și mai ales, efectul refulărilor anumitor impulsuri din copilarie în conduita actuală.

Personalitatea, definită la modul general ca o structură complexă și dinamică de disponibilități generale și caracteristice pe care le exprimă o persoană în raport cu cei din jur și care conturează identitatea ei specifică, se caracterizează prin câteva trasături fundamentale: stabilitate ( modalitate de exteriorizare și de trăire interioară relativ neschimbată în timp), integrare și plasticitate( reprezintă posibilitatea de reorganizare a personalității, astfel încât individual să facă față unor schimbări capitale ale condițiilor de viață și să se poată adapta la ele.

Anumite elemente care intră în structura personalității persoanelor cu dizabilități – imaginea de sine și stima de sine- capătă o importanță deosebită și influențează în mare măsură raporturile cu cei din jur și, nu în ultimul rând acceptarea de sine.

Pentru o persoană cu deficiență locomotorie vizibilă este foarte important să fie incurajată și susținută în acțiunile sale pentru a-i întări convingerea că poate fi la fel de bună ca o persoană normală. Astfel, printr-o atitudine constantă de valorizare își poate construi o stimă de sine favorabilă, cu efecte majore în procesul adaptării și integrării sociale.

Un aspect particular este întălnit la cei cu deficiențe de auz sever care comunică prin limbajul mimico gestual, ceea ce îi face să-și construiască grupul/cercul lor, diferit de al celorlalți cu care nu pot comunica și care, prin atitudinea și comportamentul lor, ajung să îi evite constant și să le inducă sentimentul de inferioritate și marginalizare, cu consecințe asupra stimei lor de sine.

În cazul deficiențelor de vedere, construirea stimei de sine prezintă o serie de caracteristici determinate de imposibilitatea perceperii propriei imagini și a reacțiilor celor din jur în relația cu aceștia. Dominanta informațiilor venite pe canalul auditiv le permite receptarea de mesaje de la cei din jur și, astfel, își pot forma nucleul unei stime de sine care să-i susțină și să le mărească încrederea în propriile forțe și calități.

Procesul de analiză și cunoaștere a personalității indivizilor cu dizabilități ridică o serie de probleme și dificultăți determinate de tipologia tulburărilor și deficiențelor, limitele impuse de gravitatea deficienței, atitudinea și gradul de acceptare față de sine și de către cei din jur.

2.3. Clasificarea deficiențelor fizice

În unele studii deficiențele fizice sunt grupate alături de deficiențele senzoriale, în categoria deficiențelor somatice sau biologice.

Deficiențele fizice se împart:

din punctul de vedere al evoluției:

– deficiențe neevolutive( statice, fixate definitiv, foarte greu de corectat) și

– deficiențe evolutive (care progresează sau regresează, putând fi corectate, într-o proporție mai mare sau mai mică, mai ușor sau mai greu);

din punct de vedere al gravității există:

– deficiențe fizice ușoare care includ micile abateri de la normalitatea corporală și sunt considerate atitudini deficiențe globale, care prin executarea de mișcări corective se pot corecta destul de ușor și total;

– deficiențe de grad mediu, în care sunt înglobate defectele morfologice și funcționale staționare sau cu o evoluție lentă, care ramân nemodificate;

– deficiențe accentuate care constau în modificari patologice ajunse într-un stadiu avansat de evoluție ca urmare a unor paralizii, traumatisme osoase și articulare, a unor infecții ale oaselor, mușchilor articulațiilor sau ale vaselor de sange;

din punct de vedere al localizării și al efectelor deficienței există:

deficiențe morfologice (când este afectată forma corpului sau a segmentelor lui)

deficiențe funcționale ( când sunt afectate structura și funcționarea organismului)

Cele morfologice pot fi globale ( deficiențe de creștere, de nutriție, ale tegumentelor, ale oaselor, articulațiilor etc.) și parțiale( deficiențe ale capului, fetei, gâtului, toracelui, coloanei vertebrale, bazinului etc.).

În cadrul deficiențelor globale sunt incluse cele ale aparatului neuromuscular( paralizii, tulburări de mers,de echilibru) și ale marilor aparate și funcțiuni ale organismului.

Încadrarea în grad și tip de handicap a adulților cu handicap se face de comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap.

CAPITOLUL 3

Adultul cu dizabilitați și integrarea socială

3.1. Integrarea socială a persoanei cu dizabilitați

Adaptarea socială este procesul prin care o persoană sau un grup social devine capabil să traiască într-un nou mediu social, ajustandu-și comportamentul după cerintețe noului mediu.

Integrarea este o acțiune exercitată asupra unei persoane, implicând o continuă transformare și restructurare a potențialului și însușirilor individuale pentru a permite familiarizarea cu mediul, modificarea unor stereotipuri vechi și punerea lor în acord cu o nouă situație.

Abilitațile și competențele necesare adaptării și integrării sociale sunt rezultatul unui proces continuu de antrenament al deprinderilor persoanei cu dizabilitați în situații diverse de viață.

Ca ființă socială, omul are o independență de sine stătătoare. Această independență înseamnă de fapt posibilitatea de a comunica, de a avea o stare funcțională în societate. Acest lucru conduce la solidaritate și apartenență față de o rețea socială, față de societate în general, dând naștere și la sentimentul de securitate al individului.

Societatea trebuie să beneficieze de experiența de viață și de valoarea umană a fiecărei

persoane, inclusiv a celei cu dizabilități. Recunoașterea individualității, a necesităților

și intereselor specifice și de grup ale persoanelor cu dizabilități – recunoașterea diversității – presupune umanizarea, democratizarea și îmbogățirea comunității.

A face parte din societate înseamnă a fi acceptat: “a fi acolo” (în familie, în grupul

de prieteni,), “a fi afectat de ceea ce se întâmplă” (a comunica cu ceilalți), “a fi văzut ca parte a grupului” (a nu fi discriminat, a nu fi stigmatizat, exclus).

Integrarea semnifică faptul că relațiile dintre indivizi sunt bazate pe o recunoaștere a integrității lor, a valorilor și drepturilor comune pe care le posedă. Când lipsește recunoașterea acestor valori, se instalează alienarea și segregarea între grupurile sociale.

Pentru persoana cu dizabilități, integrarea socială înseamnă depășirea dificultăților

pe care persoana le întâmpină pe fondul dizabilității, urmată apoi de schimbarea statutului dintr-unul de dependență de familie / societate într-unul activ din punct de vedere social.

De multe ori indivizii cu dizabilități sunt catalogați de către cei din jur ca fiind “buni de nimic”, această etichetă reprezentând un impediment în calea integrării sociale.

Pentru a realiza integrarea socială a persoanelor cu dizabilități este important să plecăm cu toții de la schimbarea mentalității. Societatea trebuie să acorde credit unei persoane cu deficiențe, să-i ofere posibilitatea de a se manifesta activ. A se manifesta activ înseamnă a comunica cu semenii, a participa la viața socială, a avea un loc de muncă. În clipa în care primește această șansă, sarcina individului cu deficiență fizica constă în a demonstra că poate fi util și că poate desfășura cu succes activități care sunt în concordanță cu aptitudinile de care el dispune.

Mulți indivizi consideră că întreaga responsabilitate în privința integrării revine societății care nu le oferă șanse de integrare, uitând că și ei au un rol foarte important în desfășurarea procesului.

Dacă persoana cu deficiențe reușește să se integreze social, avantajele nu întârzie să apară. Există avantaje atât pentru persoană, cât și pentru societate.

Dintre avantajele care rezultă pentru persoana cu dizabilități:

• formarea sentimentului de apartenență la grup, conduce la dezvoltarea și utilizarea

potențialului persoanelor cu dizabilități, a capacităților creative, a participării sociale;

• imbunătățirea accesului persoanelor cu dizabilități în ceea ce privește utilizarea

serviciilor oferite de mediul social, comunitate ca urmare a formării de abilități de viață independentă;

• ameliorarea relațiilor sociale între persoanele cu dizabilități fizice și membrii comunității (vecini,colegi, oameni de pe stradă, etc.);

• creșterea încrederii în sine și în ceilalți.

3.2. Aspecte ale educației

Nikolai Frederik Severin Grundtvig (1783-1872), funcționar și scriitor danez este considerat drept fondator al tradiției nordice de “a învăța pentru viață”. Conceptul său de “învățământ pentru oameni simpli” s-a bazat pe ideea că educația trebuie să fie accesibilă oricui pe tot parcursul vieții și ar trebui să cuprindă nu doar cunoștinte dar să includă și responsabilitate civică, dezvoltare personală și culturală.

Gradul de educație și atitudinea personală stabilesc rolul și locul fiecărui cetățean în comunitate,indiferent dacă are sau nu o deficiență.

Persoanele cu handicap au acces liber și egal la orice formă de educație, indiferent de vârstă, în conformitate cu tipul, gradul de handicap și nevoile educaționale ale acestora. Persoanelor cu handicap li se asigură educația permanentă și formarea profesională de-a lungul întregii vieți.

Activitatea educativă trebuie să pornească de la punctul de vedere ca individul cu dizabilitate poate fi educat și că el nu este predestinat biologic anormalității.

Folosind metode adecvate, într-un mediu stimulativ, se pot elabora motivații gradate pentru activitați și abilități care să faciliteze procesul instructiv – educativ de un anumit nivel.

Eficiența instituțiilor consacrate educației și instruirii deficienților este apreciată prin măsura în care ele reușesc să-i faca apți pentru asigurarea unei existențe totale sau parțiale prin munca pe care o vor desfasura. În general se admite că randamentul în muncă al deficientului este mai bun și reusita profesională vizează, de regulă, diverse aptitudini psihmotorii, senzoriale, fizice, precum și factori non-intelectuali de personalitate (motivații, aptitudini).

Munca dă deficientului încredere în sine, îl face mai stapân din punct de vedere afectiv, îl apropie de modul de viață al normalului. Cu cat este mai repede integrat social și în special în activitatea de muncă specifică nivelului său , cu atât se evită mai mult apariția tulburărilor de conduită.

Educația nonformală, poate fi rezumată ca "învățare prin experiența practică". Sectorul în care educația non-formală pare să fi fost folosită cu cel mai mare succes este acela care are în vedere persoanele care au eșuat în domeniul educației formale, sau nu au avut acces la aceasta.Cu alte cuvinte pesoane social defavorizate, marginalizate. Acestora, educația non/formală le dă o a doua sansă, le ofera o cale pozitivă alternativă pentru împlinire, afirmare și recunoaștere.

3.3. Implicarea adultului cu dizabilitați în activități ocupaționale

Termenul de ocupațional se referă la folosirea direcționată spre un anumit scop al timpului, a energiei, la suscitarea interesului pentru participarea activă la activitățile zilnice, la activități de muncă și producție, la activități de joacă și destindere. Conceptul de ocupație include și conceptul de modele de performanță ocupațională.

Orice activitate umană are la bază o comonentă motivaționala, o structura auto( organizată) și un scop bine stabilit, în raport cu care se autoregleaza.

Conform definiției propuse de "Council on Standards" (1972), terapia ocupațională este arta și știința de a dirija participarea omului pentru îndeplinirea anumitor sarcini, cu scopul de a restabili, susține și spori performanța, de a ușura învățarea acelor abilități și funcții esențiale pentru adaptare și productivitate, de a diminua sau corecta aspectele patologice și

de a promova și menține sănătatea. Terapia ocupațională se bazează pe organizarea unor

servicii specifice pentru acei indivizi ale căror capacități de a face fața sarcinilor de zi cu zi sunt amenințate de tulburări de dezvoltare, infirmități fizice, boli sau dificultăți de natură psihologică sau socială.

Terapia ocupațională este centrată în primul rând pe asigurarea sănătății și funcționării optime a individului în mediul său de existență, ajutându-l să-și dezvolte deprinderile adaptative ilustrate în comortamente învățate, care îi permit să-și satisfacă nevoile personale și să raspundă eficient cerințelor mediului.

Activitatea de terapie ocupațională acționează în trei mari domenii generale:

formarea deprinderilor de viață cotidiană;

cultivarea capacitaților și aptitudinilor pentru muncă;

educarea abilitaților pentru diverse jocuri și petrecerea timpului liber.

În trecut, terapiile ocupaționale erau adresate în special persoanelor cu deficiențe fizice.În zilele noastre, activitățile de terapie ocupațională se adresează unei game mai mari de subiecți cum ar fi: subiecți care prezintă retard mintal, cu dificultăți în invățare, cu tulburări afective, nevăzători, persoane cu pierderi grave de auz, bolnavi psihic.

Cadrul instituțional în care se desfășoară activitățile este foarte divers, cuprinzând spitale, clinici, centre de zi, școli, ateliere, precum și alte asezăminte comunitare.

Principalele forme de ocupații ale ființei umane sunt: munca, jocul și activitățile de muncă cotidiană.

Handicapurile determină instaurarea unor deficite în funcționarea personalității, fapt ce necesită intervenția prin metodele terapiei ocupaționale, în vederea restabilirii nivelului maxim posibil de funcționare al individului.

Efectele pozitive ale activității de muncă sunt vizibile la persoane cu diverse tipuri de handicap, unde procesul de recuperare al deficiențelor trebuie să includă și activități de muncă și de profesionalizare, iar mai tarziu, in cazul imposibilitatii integrarii lor profesionale, este necesar să fie menținuți în cadrul unor activități de ergoterapie.

Activitățile ergoterapeutice cu ajutorul uneltelor, ajută la dezvoltarea membrelor superioare și contribuie la progresul capacităților de coordonare. În general, prin activitățile de ergoterapie se obține progresul și nu regresul personalității umane, fie ea cu handicap sau nu.

Obiectivele pentru activitățile de ergoterapie sunt:
• dezvoltarea deprinderilor manuale
• dezvoltarea respectului față de rezultatele muncii lor
• consolidarea deprinderilor tehnice (ex. tăiat, lipit, îndoit, bobinat, înșurubat și formarea unor noi deprinderi- împletitul, îmbinarea)
• consolidarea abilităților de a finaliza lucrul început și disciplina păstrării materialelor în ordine
• educarea răbdării, respectării regulilor, cooperarea cu alte persoane în vederea realizării unor lucrări de grup
• familiarizarea persoanelor cu dizabilități cu diferite materiale, pe care încep să le analizeze în timp ce le folosesc: formă, marime, culoare, consistență.

Activitățile ergoterapeutice pun accentul pe reeducarea gestualității, a îndemânării, învățarea unor deprinderi noi, utile, dezvoltarea expresivității, readaptarea/ adaptarea la efort.

Activități ca desenul, pictura, modelajul sunt foarte importante în dezvoltarea proceselor gândirii, pentru o mai bună coordonare oculară și manuală, pentru dezvoltarea motricității fine (dactilo-pictură și modelaj).

L. Perguin (1980) arata că programul ergoterapeutic nu trebuie restrâns numai la munca creatoare de bunuri materiale ci trebuie extins și la activitățile distractive, culturale, figurative.

Capitolul 4

Specificul orientării umanist-experiențialiste

4.1.Orientarea umanist-experiențialistă

În centrul psihologiei umaniste se situează ,,omul și problematica sa umană, viața sa personală și relațională presărată cu nimicurile cotidiene sau cu marile ei drame, ipostazele devenirii și autoconstrucției omului și experienței sale, atitudinea activă a omului față de propria sa existență, și aceasta nu doar cu scopul de a cunoaște și înțelege mai bine omul, ci pentru a-l dota cu mijloace specifice de acțiune în vederea depășirii dificultăților cu care se confruntă”. (cf. M. Zlate, 2000, p. 104).

Orientarea umanist-experiențialistă s-a conturat de-a lungul ultimei jumătăți a secolului XX ca o reacție față de psihanaliză (care considera că omul este implacabil determinat de instinctele și conflictele inconștiente, care îi ghidează existența și evoluția) și teoriile comportamentaliste (care transformă omul într-un automat ce poate fi programat și condus), bazându-se pe o concepție profund umanistă asupra naturii ființei omenesți. Terapeuții acestei orientări pun accent pe unicitatea omului, pe potențialul latent care se află în fiecare dintre noi și care se cere descoperit și valorificat, pe unificarea dintre corp, minte și spirit.

Abordarea umanist-experiențială pornește de la premisa că patologia psihică și psihosomatică apare ca urmare a faptului că experiențele negative de viața blochează „forțele pozitive” care stau la baza personalității noastre. Pentru a debloca aceste forțe pozitive care promovează direct starea de sănătate și implicit, pentru a ameliora patologia, este nevoie de asigurarea unui context psihoterapeutic caracterizat prin empatie, acceptare necondiționată a pacientului și congruență, la care se pot adăuga anumite proceduri terapeutice.

Rădăcinile psihoterapiei umanist-experiențialiste se nutresc din filosofia existențialistă și

din gândirea fenomenologică, ambele preocupate de trăirea și devenirea ființei umane.

Obiectivele psihoterapiei umanist-experiențialiste sunt atât intrapersonale – se referă la descoperirea propriului ego, a propriei individualităti dincolo de măști sociale și mecanisme de apărare – cât și transpersonale – se referă la orientarea spirituală, la descoperirea unității prin intermediul căreia omul are șansa de a-și depăși limitele propriului eu.

Terapia este focalizată asupra momentului prezent (“aici și acum”) și presupune trăirea experienței actuale și exprimarea sentimentelor. Este adevărat că întâmplările din trecut și planificarea viitorului sunt importante și nu pot fi ignorate. Dar experiențialiștii subliniază că viața clientului se desfășoară în prezent, iar emoțiile și impresiile autentice sunt cele care apar în momentul actual și mai puțin cele despre care povestește ori cele la care se așteaptă.

Centrarea pe aici și acum, specifică demersului experiențialist, îi permite pacientului să aibă acces direct la propriile percepții, gânduri, trăiri și să-și conștientizeze principalele strategii pe care le pune în acțiune pentru a face față provocărilor realității.

Psihoterapeuții de factură experiențialist-umanistă nu interpretează comportamentele persoanei, așa cum se procedează în psihanaliză, și nici nu încearcă să le modifice, propunându-și propriul punct de vedere ca alternativă corectă, așa cum lucrează terapeuții comportamentaliști.

Această formă de psihoterapie își propune să-l ajute pe individ să-și exploreze propriile sentimente și gânduri și să-l asiste pentru a reuși să-și găsească soluția personală.

Rolul terapeutului într-un astfel de demers nu este acela de a-l modifica pe pacient, ci de a-i oferi situații de experimentat. Premisa de pornire este aceea că prin traversarea de situații noi, provocative, acesta are ocazia să devină conștient de propriile disponibilități, pe care apoi le poate utiliza în scopul dezvoltării propriei personalități.

În cadrul orientării umanist-experiențialiste se înscriu o multitudine de școli psihoterapeutice, printre care: terapia centrată pe client (Carl Rogers), psihodrama (Jacob Levy Moreno), gestaltterapia (Frederick Perls), analiza tranzacțională (Eric Berne) etc.

Psihoterapiile experiențiale folosesc momentul actual pentru a-l ajuta pe client să înțeleagă aspecte din viața sa trecută și din modul său obișnuit de funcționare, iar apoi să evolueze către viitor, mobilizăndu-și și folosindu-și activ resursele de care dispune.

Relația terapeutică este în acest tip de terapie, o relație umană mutual încărcată afectiv, în cadrul căreia fiecare din cei doi parteneri încearcă în mod sincer și deschis să comunice unul cu altul atât prin mijloace verbale cât și non-verbale.

Omul nu poate fi cunoscut numai prin analiza comportamentului său manifest, ci și prin înțelegerea trăirii (experienței) lui interioare.

4.2. Particularități ale grupului de dezvoltare personală

Grupul de dezvoltare ( Mitrofan,1997), este o terapie de grup centrată pe dezvoltarea personală a fiecărui participant. Inițial a fost creat pentru acei oameni care vor să învețe să comunice mai bine cu ceilalți, având conștiința valorilor și emoțiilor personale.

Grupul de dezvoltare personală este o formă de intervenție care răspunde în mod autentic nevoii de creștere și maturizare a ființei umane. Desprins din cadrul consilierii și psihoterapiei, grupul de dezvoltare personală oferă oricărei persoane oportunități de autocunoaștere, de învățare a unor strategii care să îmbunătățească modul de relaționare și de adaptare la mediul social.

Un astfel de grup oferă participanților posibilitatea de a se cunoaște mai bine pe sine, de a-și descoperi resursele personale și de a le valorifica în interacțiunea cu ceilalți, astfel încât aceasta să fie productivă pentru fiecare. Grupul oferă membrilor suport emoțional, facilitează comunicarea sinceră, deschisă, dezvoltarea unor sentimente de încredere și acceptare de sine prin integrarea în grup. Permite de asemenea, realizarea unei comunicări empatice, exersarea unor roluri și a unor comportamente asertive.

Dezvoltarea personală implică autocunoaștere, creștere, maturizare și schimbare.

În viața cotidiană, oamenii pun în aplicare automatisme. Într-un grup de dezvoltare personală însă, cu ajutorul moderatorului, participanții au ocazia să identifice clar sursele dificultăților lor și pot face noi alegeri care să le schimbe viața.

În opinia lui Pantelimon Golu (1974, p. 166) grupul se întemeiază pornind de la atracțiile de tip diadic – cupluri interpersonale fundamentale; el consideră că cele mai stabile diade sunt cele reciproc pozitive (ale căror membri se asociază liber, care comunică fără rezerve, se comportă cordial unul cu altul, își manifestă și își percep reciproc atractivitatea – factor motivațional cu funcție coezivă), dar și ale diadelor reciproc negative (ale căror membri sunt orientați către un comportament de evitare a asociației, comunicării spontane și a cordialității). Diadele reciproc pozitive care constituie grupul se bazează pe atracția interpersonală, care are drept consecință emiterea de mesaje de încurajare și sprijin, adică de „gratificații“. Membrii grupului se percep inițial ca fiind potențial egali, dar poziționarea pe trepte diferite de rol conduce la instalarea unor nedorite bariere de comunicare.

4.3. Metode și tehnici de lucru

,,A considera creativitatea ca fiind atributul doar al anumitor persoane, este din punct de vedere al științei psihicului o eroare fundamentală. Marile invenții sau operele de artă sunt doar ,,vârfurile de lance”, limita superioară a aptitudinilor transformate în talent creativ. Orice ființă umană este creativă și aceasta începând încă din cea mai fragedă copilarie.”(psih. Augustin Mihailă, 2005, pag 14).

4.3.1. Art-terapia

Principalele programe din S.U.A. și , precum și cele din alte țări de pe continentul

american și din Europa au stabilizat și au consolidat identitatea art-terapiei, printr-o

combinare a artei, psihologiei și psihoterapiei.

Prima publicație asupra artei ca terapie este realizată de un artist plastic, Adrian Hill, care

publică la Londra lucrarea Art as an Aid to Illness: an Experiment in Occupational Therapy ("Arta ca ajutor pentru boală: un experiment în terapia ocupațională") in 1943. Apoi, în 1945, în cartea An versus Illness ("Artă versus boală") , autorul pretinde că a creat termenul art-terapie pentru a descrie activitatea sa artistică, atunci când a fost bolnav de tuberculoză, activitate care l-a ajutat să se recupereze.

Art-terapia este o metodă terapeutică originală care pune accent pe munca creativă, plecându-se de la conceptul că sentimentele condiționează existența artei. Creația plastică declanșează sublimarea și catharsisul, mecanisme ce eliberează tensiunea intrapsihică a persoanei.

Art-terapia este o modalitate psihoterapeutică specifică, pusă la dispoziția persoanei pentru a se cunoaște, pentru a face față dificultăților vieții cotidiene și pentru a surmonta aceste dificultăți.

Grație unor tehnici ca: pictura, desenul, modelajul, sculptura, foto-montajul, măștile, marionetele etc., persoana poate să își activizeze potențialul creativ cu scopul de a explora și de a-și înțelege mai bine emoțiile și sentimentele.

Mecanismul psihologic pe care se bazeaza utilizarea tehnicilor este proiecția. Problemele neconștientizate sunt exprimate simbolic în produsele creației artistice ale persoanei. Prin intermediul tehnicilor sunt aduse la suprafață gânduri, atitudini, tipuri de comunicare și relaționare.

Tehnicile creative îl ajută pe individ să se înțeleagă pe sine, să se elibereze de anxietate și tensiunile accumulate.

Experiențele artistice cu deficienții motori evidențiază posibilitatea și utilitatea proiectării unor activități de art-terapie astfel încât să devină posibilă reprezentarea psihică a unei activități care nu poate fi realizată fizic (Rodriguez, Troll, 2001, p. 163). De asemenea, în ceea ce privește persoanele cu deficiențe motorii, art-terapeutul  va  acționa pentru a suplini – în deverse moduri – funcțiile deficitare, prin punerea la punct a unei organizări spațiale specifice. De exemplu, crearea posibilității de acces în atelierul de art-terapie a deficienților motori, aflați în cărucioare rulante; fixarea filelor de desen, a pânzelor pentru pictură pe suporturi accesibile deficienților etc.

În art-terapie atenția nu este îndreptată asupra valorii estetice a activității artistice, ci

asupra procesului psihoterapeutic, asupra implicării persoanei în activitatea imaginativă/creativă, în perceperea și interpretarea produsului artistic, a trăirilor afective . D.W. Winnicott afirma că ,,procesul de creație este mai important decât produsul finit”.

,,Dintre toate activitățile umane de comunicare, arta pare a fi cea mai adecvată în diferite tipuri de deficiențe”( V. Preda pag.72, 2003). Arta poate să ajute individul cu o anumită deficiență să comunice mai bine decât prin limbajul verbal.

Creațiile persoanelor cu handicap sunt expresia imaginilor mintale ale acestora, deschizând o

fereastră spre descifrarea viziunii lor asupra lumii și mai ales permițând o mai adecvată înțelegere de către noi a modului lor specific de imaginare și de comunicare. Aceste creații realizează o legătură afectivă singulară între ei și noi, făcându-ne să le respectăm personalitatea, să cunoaștem mai bine diferențele și să le apreciem potențialul creative pe care îl pot avea și exprima prin intermediul artei.

A crea nu înseamnă a reproduce, ci înseamnă a face să survină ceva nou, a avea viziunea proprie despre ceva ce nu a fost încă văzut, despre ceea ce alții nu au văzut încă. De exemplu, într-o expoziție internațională la , în anul 2000, în fața unor picturi realizate de tineri și adulți deficienți, contemplatorul, nu percepea handicapul. Prin viziunea, prin forța lor, operele au placut și au atras atenția.

Expozițiile cu lucrări ale unor persoane cu deficiențe motorii pot fi benefice, având un efect

terapeutic.

Printre altele, arta este un domeniu și un mijloc prin care aceste persoane se pot exprima pe

deplin, departe de prejudecățile care se mai întâlnesc la unele persoane valide.

,,A deschide persoanelor cu deficiențe accesul la exprimare și comunicare prin intermediul artei înseamnă a le permite să încerce să ajungă la esența lucrurilor, să își canalizeze emotivitatea, să își dezvolte cunoștințele, să își descopere propria lume interioară, crescându-le stima de sine”.(V.Preda pag.73, 2003).

Finalitatea art-terapiei o reprezintă dezvoltarea personală,vindecarea emoțională și transformarea individuală.

Desenul

Desenul este un mod de a descrie povestea care nu poate fi spusă în cuvinte.

La deficienți, în lipsa limbajului verbal, sau prezența sa în plan secundar, în combinație cu mimico-gesticulația, desenul devine un mod de limbaj, de comunicare, depășind adesea, ca posibilități de transmitere cele ale unui mesaj, limbajul verbal.

Desenul este utilizat în scopul investigării psihodiagnostice a personalității deficientului bazandu-ne pe funcția sa expresivă și proiectivă, de exteriorizare a conținutului intrapsihic, pe funcția de comunicare și pe capacitatea lui de a reprezenta aspecte pe care deficientul nu știe, nu poate sau chiar nu vrea să le verbalizeze.

De asemenea desenul poate constitui o metodă eficientă, acționand ca proces de invățare, reinvățare și reinstrumentalizare a funcțiilor mentale. Astfel prin desen sunt transmise cunoștințele, se fixează deprinderi se formează și se dezvoltă structuri logice ale gandirii, se dezvoltă procesul de comunicare interpersonală.

Desenul se prezintă astfel ca o formă de reprezentare plasticostatică a imaginilor realității obiective (exterioare sau interioare) proprii subiectului care le produce.

Interpretarea desenului pune în discuție mai multe puncte de vedere orientate spre două direcții: cea estetică și cea psihologică, acestea fiind justificate impreună deoarece desenul inainte de a fi o “lucrare” este un “limbaj”, un sistem simbolic informațional neuropsihologic.

Desenul vehiculează conținutul intrapsihic al individului, reflectand personalitatea globală a

acestuia. El constituie o formă fundamentală de comunicare a evenimentelor interiorizate, a ideilor, a dorințelor, a sentimentelor.

Astfel in cazul formării și structurării unor conduite de expresie grafică și plastică, există mai multe modalități de a folosi desenul.

Desenul liber este o modalitate prin care subiectul este lăsat să deseneze fără nici o indicație, deci numai ceea ce el dorește. În etapele următoare vor fi impuse teme pe care subiectul trebuie să le aleagă prin proprie opțiune, apoi indicarea unei teme și excluderea ei.

Pictura și desenul artistic

Pictura și desenul artistic sunt îndeletniciri recuperatorii foarte agreate, putand fi practicate din orice poziție și necesitand doar pensulă, panză, culori sau creion și hartie.

Sunt abordabile de toți handicapații care au mai mult sau mai puțin simț artistic. Bolnavii hemiplegici pot picta cu piciorul, cei tetraplegici cu gura. Această activitate induce un sentiment de satisfacție și utilitate.

Modalitățile folosite sunt în funcție de deficiențe, merg de la pictura cu degetul sau cu pensula în gură pană la rafinamente moderne, prin aruncare, pulverizare, tamponare,etc. Picturile pot fi calme sau violente, trădând tot atatea stări sufletești cu substrat psihic.

Modelajul

Modelajul reprezintă – nivelul bazal – al posibilității de exprimare artistică. Contactul cu materialul induce o stare de satisfacție, de reconfort. Produsul realizat, indiferent de valoarea sa artistică, intărește motivația existențială și contribuie la schimbarea imaginii de sine.

Colajul

Se realizează prin atașarea mai multor materiale: hârtie, materiale textile, piele, plastic, imagini din reviste orice material ușor și cu o suprafață cât de cât plată. Aceste îmbinări se realizează cu un anumit scop, crearea unei imagini, a unui tablou etc. Este o metodă prin care se stimulează creativitatea, dexteritatea manuală, orientarea spațială, atenția și nu în ultimul rând comunicarea.

Sculptura

Sculptura este inclusă de unii autori în tehnici de artterapie. Lemnul sau alte materiale, prin rezistența lor, necesită o activitate psihomotrică mai incordată și mai susținută, cu importanță în decontractarea motorie, fenomen de bază în tehnicile de relaxare.

Ajustarea unor materiale din natură și transformarea lor în obiecte de artă și cu utilitate, pot pune in evidență anumite tensiuni interioare și totodată asigură descărcarea tensiunilor psihice prin fenomenul de catharsis.

Decorațiunile pe materiale

Decorațiunile pe materiale de toate felurile – lut, sticlă, os, marmură, mozaic, stofă, piese foarte mici (pietricele, scoici etc), pe pereți intregi, pe pavimente făcute din marmură sau mosaic.Decorațiunile pot fi folosite pentru a lupta impotriva tulburărilor de percepție a culorilor, dar și a altor deficiențe.

Muzica

Valoarea terapeutică a muzicii rezultă din multiplele influențe pe care le are asupra psihicului uman, datorate complexității fenomenului muzical însuși.

Muzica determină o serie de stări afective tonice, induce subiectului o stare de liniște, conducand la reducerea stărilor de tensiune și anxietate, contribuie la învingerea unor obstacole cum ar fi stările de boală sau handicap, facilitează comunicarea între persoane, ameliorează comportamentul și socializează individul. Muzica declanșează procese afective dintre cele mai variate și neașteptate, de la emoția muzicală cu o gamă largă de manifestare – bucurie, trăire interioară, sentimentul armoniei, înălțare spirituală – pană la descărcări explozive de exaltare colectivă.

Murphy a demonstrat că meloterapia îi ajută și pe cei cu tulburări relaționale, deoarece favorizează participarea spontană la “activități de grup” (S.Ionescu).

Practicarea muzicii în cor determină adulții să se asculte individual, dar și pe ceilalți, pot deprinde capacitatea de a asculta interpretări model , de a se autocontrola în vederea interpretării la semnal și a sincronizării cu corul.

Cercetările au demonstrat că, instrumentele de percuție, cum ar fi castanietele, clopotele, tamburinele, țambalele, xilofoanele, facilitează comunicarea.

Jocul

Pentru omul adult, jocul provoacă plăcere, distrează, amuză, contribuind mai ales la reenergizarea sa și la anularea oboselii. La varstele adulte jocul capătă ăi veleități de activitate recuperatorie.

Din punct de vedere psihologic există numeroase asemănări cât și deosebiri între joc și artă -jocul este eliberare- ca și arta el descătușează, eliberează de realitate. Ca și arta el este creația unor tendințe profunde.

Utilizarea jocului are efecte remarcabile în dezvoltarea senzorială, motrică, cognitivă și socială.

Totuși, se poate spune că jocul este o activitate placută, voluntară, este o activitate în cadrul căreia participanții se simt liberi, neconstrânși, își explorează și își pun în valoare abilitățile cunoscute și mai puțin cunoscute.

Jocul este o activitate guvernata de reguli, care genereaza o situație de competitivitate.

Ca avantaje, promovează învățarea activă, asigură feedback imediat, crește interesul participanților, stimuleazț implicarea emotională, crește gradul de învățare, îmbunătățește reținerea informațiilor și deprinderilor.

Ca dezavantaje, consumă timp, uneori se monitorizează dificil, poate exista un anume grad de risc.

Scopul jocului este că, asigură un mod nonintrusiv de a prezenta sau recapitula materialul.

Jocul de rol

Jocul de rol permite trăirea unor situații de viață reală, într-un cadru securizant cu risc minim. Ca avantaje dezvoltă competențe, participanții au ocazia să practice ceea ce învață, dobândesc conștientizarea propriului lor comportament.

Ca dezavantaje participanții dezvoltă rezistență, pot aparea situații penibile, necesită multă planificare. Scopul jocului de rol este că, ajută participanții să-și exerseze abilitățile în interacțiuni variate.

Scopul tehnicilor prezentate mai sus nu este numai acela de a ameliora motricitatea, ci și de a acționa asupra întregii personalități a persoanei adulte cu handicap.

Capitolul 5

Design experimental

5.1. Necesitatea studiului

Pentru a cunoaște mai bine procesul de creativitate la persoanele adulte cu dizabilități, este necesară realizarea unui studiu privind această temă.

Astfel pentru a surprinde particularitățile creativității la adulții cu dizabilități este nevoie de un studiu a acestui fenomen. Prin acest lucru se deschide o cale spre cunoaștere adecvată a posibilităților manifestării potențialului creativ a persoanelor respective.

În general, oricare ar fi natura sau gradul handicapului, persistă întotdeauna germeni ai creativității, capacități creatoare intacte de un anumit nivel.

Experimentul constituie piatra unghiulară a terapiei experiențiale de grup (Zinker). Spre deosebire de exercițiu care este pregătit de terapeut înainte de ședința de grup, experimentul răsare dintr-o situație de grup la un moment dat.
Materialele folosite sunt de obicei foarte simple, art-terapia implicând mai mult acțiunea. Ea dă posibilitatea înțelegerii, interpretării, conștientizării de sine.

Alegerea metodelor de dezvoltare a creativității s-a făcut pentru a interacționa direct cu subiecții participanți la studiu.

Principiile de la care am plecat în alcătuirea listei de metode sunt cele specifice lucrului în grup.

Activitatea de grup presupune ca un grup de persoane sa lucreze împreună, să combine diferitele lor competente și talente și să-și valorifice reciproc punctele forte în scopul rezolvării unei sarcini.

5.2. Ipoteza studiului

Demersul experimental urmează să verifice urmatoarea ipoteză:

– Parcurgerea programului de dezvoltare prin tehnici experențiale de grup determină la adulții cu handicap fizic o creștere a capacităților creative.

5.3. Obiectivele studiului

1. Dezvoltarea potențialului creativ prin asigurarea de metode adecvate adulților cu dizabilități fizice

2. Dezvoltarea autonomiei persoanelor cu handicap prin punerea în valoare a talentului, imaginației, priceperii și îndemânării;

3. Dezvoltarea capacitații de a desfășura în mod independent o anumită activitate;

4. Stimularea comunicării între persoanele cu handicap și a lucrului în echipă;

5. Folosirea art-terapiei la persoanele cu dizabilități fizice, va crește fluiditatea, originalitatea și flexibilitatea ca laturi ale creativității.

6. Dezvoltarea unei imagini pozitive asupra propriei persoane și îmbunătățirea încrederii în sine.

5.4. Subiecții participanți

Subiecții participanți sunt persoanele adulte cu deficiențe fizice din cadrul Centrului de zi pentru persoanele adulte cu dizabilități

În descrierea grupului persoanelor participante sunt folosite trei criterii: vârstă, sex și gradul handicapului, astfel rezultand:

– vârsta: 31 ani – 2 subiecți; 37 ani – 3 subiecți; 40 ani – 2 subiecți; 46 ani – 1 subiect;

– sex: feminin – 3 subiecți; sex masculin – 5 subiecți;

– grad handicap: accentuat – 6 subiecți; grav – 2 subiecți;

5.5. Instrumentele utilizate pentru evaluarea capacităților creative la începutul și sfârșitul programului de intervenție

Ca instrumente, au fost utilizate:

testul de gândire creativă (TTCT) care permite, în cazul de față, evaluarea formei de creativitate: figurală

metoda observației

Test de gandire creativă

Testul Torrance l-am folosit în două etape de evaluare:

etapa inițială

etapa finală

Pentru început participanților li s-a aplicat un test de imaginație creatoare, pentru a se cunoaște nivelul de creativitate al fiecărui participant.

În cadrul studiilor de adaptare și etalonare a testului de gândire creativă am lucrat pe eșantionul mai sus amintit.

TTCT– forma figurală cuprinde două activități:

– Activitatea 1: Construcția unui tablou;

– Activitatea 2: Completarea de desene;

Timp de lucru pentru fiecare activitate în parte: 10 minute.

Exemplu pentru Activitatea 1- Construcția unui tablou

Pe pagină aveți o formă rotunjită. Gândiți-vă la un desen sau la un tablou ori la un obiect pe care să desenați incluzând această figură ca o parte integrantă. Încercați să vă gândiți la un tablou la care nimeni nu s-a gândit. Adăugați primei idei care vă vine în minte altele noi, astfel încât să concepeți o poveste cât mai interesantă cu putință. După ce ați completat tabloul vostru, gândiți-vă la un nume sau la un titlu pentru el, pe care să-l scrieți în partea de jos a paginii, în spațiul prevăzut pentru aceasta. Găsiți un titlu cât mai inteligent și mai neobișnuit care să descrie povestea voastră. Întrebările se pot pune doar acum înainte de a începe proba. Aveți 10 minute la dispoziție.

Am folosit Ghidul de scorare/notare și instrucțiuni, pe care l-am urmat cât mai fidel cu putință, acceptând standardele acestuia ca bază de judecată.

Exemplu pentru Activitatea 2- Completare de desene

Adaugand linii la figurile incomplete, puteti schita cateva obiecte sau desene. Incercati sa va ganditi la lucruri la care nimeni altcineva nu s-ar gandi. Faceti povestea voastră cât mai completă și mai interesantă cu putință, adaugând noi construcții în jurul primei idei care vă vine în minte. Sub acestea, elaborați un titlu original pentru fiecare din desen. Vă veți opri din lucru atunci când vi se va cere. Nu este obligatoriu să completați toate desenele. Întrebările se pot pune doar acum înainte de a începe proba. Aveți 10 minute la dispoziție.

Metoda obervației

Este cea mai frecvent utilizată și, din punct de vedere tehnic, cel mai ușor de aplicat. Ea este prima metodă în ordine cronologică , la care s-a recurs pentru cunoașterea și descrierea stărilor sufletești și conduitelor celorlalți.

Pentru a-și spori eficieța și obiectivitatea, observația trebuie să îndeplinească anumite condiții și anume să fie discretă, subiectul netrebuind să stie sau să surprindă că este observat; să fie sistematică, să se urmarească fenomenul propus.

În principiu, observația este mai eficientă în cunoașterea și descrierea trăsăturilor fizice, bioconstituționale (talie,trasăturile feței) și dinamico-energetice (temperamentale) ale personalității.

5.6. Program de intervenție

Tehnicile experiențiale de grup facilitează persoanelor cu handicap, într-o manieră ușoară și plăcută, accesul la propria interioritate. Conștientizarea resurselor personale, accesarea și deblocarea acestora ca și exersarea unor bune practici de relaționare interpersonală permit o avantajoasă integrare socială.

Toate activitățile s-au desfășurat în urma unui program stabilit, însă adaptat nevoilor persoanelor .

Mai jos vor fi redate o parte din activitățile de grup cu persoanele adulte cu handicap fizic.

Atelier de creație:

Activitatea atelierului de creație s-a dezvoltat pe 2 direcții principale :

Confecționarea unor obiecte decorative, ornamente;

Organizarea unor evenimente speciale cu rol de motivare și recompensare a participanților.

Beneficiile sunt date de modul de organizare și desfășurare, de adaptarea activităților în funcție de preferințele, interesele, capacitatea și ritmul de lucru a fiecărei persoane. Cu o atitudine potrivită, de încurajare și apreciere îmi propun să devină o experiență pozitivă care să conducă la dezvoltarea unor abilități de viață importante, precum:

– Formarea unor comportamente, atitudini și valori pozitive față de muncă:

Planificarea activității, pregătirea materialelor;

Menținerea ordinii în spațiul de lucru;

Respectul față de rezultatele muncii proprii și a celorlalți;
– Dezvoltarea abilităților de comunicare și relaționare în grup:

Lucrul în echipă;

Colaborare, cooperare;

Recunoaștere a meritelor individuale;

Apreciere și încurajare reciprocă.

În cadrul atelierelor de creație, cei opt beneficiari participă două zile pe săptămână, evitându-se apariția stării de încordare psihică și repulsia față de activități.

În prima etapă se prezintă beneficiarilor, materialele pe care le au la dispoziție. Fiecare are libertate deplină în combinarea materialelor alese, fiind încurajat să ia decizii în ceea ce privește tipul și modul în care acestea pot fi combinate.

S-au desfășurat următoarele activități:

1. Obiecte decorative prin tehnica șervețelului

Materiale necesare: servețele cu diverse modele, lac adeziv, pensulă.

Obiective:

– se dezvoltă o mai bună coordonare oculo-manuală

– îmbunătățirea motricității fine prin rupere, mototolire, tăiere, îndoire etc.

Mod de lucru: beneficiarii au decupat din șervețel modelul dorit, au aplicat un strat subțire de lac-adeziv, pe suprafața pe care urma să o decoreze și au fixat șervețelul, netezindu-l ușor pentru a nu ramâne cute. Cu pensula au aplicat un strat de lac-adeziv pentru fixarea și protejarea mai bine a materialului.

Produse obținute: tablouri, suport creioane, vaze, cutii decorative.

2. Decorațiuni din materiale naturale

Materiale necesare: , conuri de brad, fructe uscate, crengi flexibile, spice de grâu, lac, poliestiren, lipici, sclipici, bronz, pensulă, carton.

Obiective:

cultivarea în sufletul persoanelor cu dizabilități a unui respect deosebit față de toate lucrurile existente în natură

cultivarea simțului artistic și estetic

Mod de lucru: beneficiarii au achiziționat materialele naturale, fiecare, alegând obiectul care urma să fie decorat. Conurile de brad au fost vopsite cu bronz și lipite pe suport decupat din carton. Pentru a le da o notă de strălucire și pentru a avea o durabilitate mai mare în timp, acestea au fost date cu lac.

Produse obținute: vaze cu spice de grâu, tablouri cu pictate, coronițe din conuri de brad.

3. Confecționarea ghivecelor din ipsos

Materiale necesare: pahare plastic, ipsos, apă, acuarele tempera, ulei de in, foarfecă

Obiective:

stimularea imaginației

coordonarea mișcărilor

Mod de lucru: beneficiarii au început cu prepararea compoziției de ipsos pe care au turnat-o în pahare din plastic. După un timp scurt, plasticul a fost îndepărtat prin decupaj. Astfel, fiecare suport din ipsos obținut a fost pictat și lăcuit, lăsat la uscat și umput cu pământ în care beneficiarii au sădit diverse plante.

Produse obținute: ghivece din ipsos cu flori

4. Confecționarea tablourilor din panză de sac

Materiale necesare: pânză de sac, lipici, și flori uscate, sclipici, carton, foarfecă

Obiective:

dezvoltarea motricității a mâinii și degetelor prin folosirea foarfecelor

stimularea creativității prin combinarea elementelor care alcătuiesc tabloul

Mod de lucru: decupajul cartonului, lipirea pânzei de sac, aplicarea frunzelor și florilor uscate.

Produse obținute: tablouri din pânză de sac decorate

5. Pictura colectivă

Cei opt beneficiari au avut ca sarcină realizarea unei picturi colective fără a avea o temă dată.

Materiale necesare: coli albe de hârtie, acuarele tempera, ulei de in.

Obiective:

stimularea și dezvoltarea creativității

dezvoltarea capacității de exprimare non-verbală a emoțiilor și sentimentelor

exprimare personală

eliberarea de tensiuni, frustrări, sentimente negative

Mod de lucru:

Într-o atmosferă de relaxare pe fond muzical relaxant, beneficiarii au fost îndemnați să picteze pe hârtie ceea ce simt în acel moment, liber, fără să se gândească la un subiect concret.

După terminarea desenelor sunt încurajați să vorbească despre ceea ce au desenat, au simțit, la ce s-au gândit sau ce reprezintă pentru ei ceea ce au realizat.

Pot exista și persoane care nu doresc să vorbească, astfel că, li se respectă opțiunea, rămânând la alegerea lor momentul când vor dori să o facă.

Am ales un fond muzical relaxant pentru că, la anumite categorii de deficienți limbajul este greoi, motiv pentru care se poate apela la mediul non-verbal, în care limbajul și cuvintele nu sunt necesare, fapt ce determină o experiență mai accesibilă pentru o persoană cu dificultăți în vorbire și exprimare. Prin muzică, cântând sau nu, subiecții pot exprima sentimente de: furie, tristețe, reținere sau chiar o lume interioară haotică.

6. Ziarul nou

Materiale necesare: ziare vechi, lipici, foarfece, foi albe de hârtie.

Obiective:

dezvoltarea comunicării și a lucrului în echipă

stimularea cunoașterii reciproce

Descrierea activității:

Fiecare persoană a făcut o pagină de ziar despre propria persoană, prin tăierea unor cuvinte din ziare, astfel încât prin aranjarea lor să formeze noi titluri. Acestea au reprezentat mesaje pozitive referitoare la fiecare individ și au descris ce anume apreciază fiecare la propria persoană.

Odată ce fiecare a reușit să creeze un ,,ziar nou” a trebuit să citească ceea ce a realizat în fața grupului.

7. Spectacolul ,, Magia Crăciunului”

Scop:

recunoașterea utilității și valorii persoanelor cu handicap

Obiective:

responsabilizarea persoanelor

autocontrol

încredere în forțele proprii

dezvoltarea cooperării

Mod de desfășurare:

Persoanele adulte cu handicap fizic au interpretat în grup colinde, cântece și poezii specifice sărbătorilor de iarnă într-un cadru decorat cu ornamente create de către ei.

5.7. Analiza cantitativă și calitativă a rezultatelor

La testul Torrance am identificat urmatoarele rezultate:

Evaluarea inițială

Activitatea 1

Scorare activitate 1: Construcția unui tablou

Se calculează scorurile pentru originalitate, abstractizare semantică și elaborare.

Pentru originalitate scorarea a fost făcută pe o scară cuprinsă între 0-5 puncte, corespunzătoare etapelor din eșantionul studiat.

Adultii cu handicap fizic au obținut punctajele astfel:

5 puncte: 0 persoana

4 puncte: 1 persoană

3 puncte: 2 persoane

2 puncte: 2 persoane

1 punct: 1 persoană

0 puncte: 2 persoane

La abstractizarea semantică (sau originalitatea titlului) se scorează pe o scală de la 0 la 3 puncte:

titluri banale: 0 puncte

titluri descriptive concrete: 1 punct

titluri descriptive dar imaginative: 2 puncte

titluri abstracte dar adecvate: 3 puncte

Scorarea celor 8 persoane s-a făcut astfel:

0 puncte: 6 persoane

1 punct: 2 persoane

La elaborare se acordă puncte în funcție de numărul de elemente, detalii sau idei adăugate la figura de stimul inițial, indiferent dacă aceste detalii sunt plasate în interiorul sau exteriorul figurii-stimul

Scorarea celor 8 persoane s-a facut astfel:

1 punct: 4 persoane

2 puncte: 3 persoane

3 puncte: 1 persoană

Scorare activitate 2: Completare de desene

Se calculează scorurile pentru factorii: fluiditate, flexibilitate, originalitate, abstractizare semantică, elaborare și rezistența la închidere.

Fluiditatea

Pentru determinarea scorului se determină numarul total de figuri completate inteligibil, cu sens. Scorul maxim este de 10 puncte. Dacă două sau mai multe figuri sunt combinate într-un singur desen, se acordă câte un punct pentru fiecare figură folosită.

Scorarea celor 8 persoane s-a făcut astfel:

10 puncte: 1 persoană

9 puncte: 2 persoane

8 puncte: 5 persoane

Flexibilitatea

Se calculează prin numarul total de categorii diferite în care se pot încadra răspunsurile. În determinarea categoriilor trebuie folosite atât desenele cât și titlurile acestora.

Lista cu categorii în care se incadrează răspunsurile obținute pe eșantionul de 8 subiecți:

vehicule (automobil, trotinetă, bicicletă)

aerospațiale (avion, rachetă, delta plan)

animale (corp, cap, pisică, câine)

insecte (fluturi, albină)

păsări

locuință (casă, bloc, palat)

nor

ou

floare

corp ceresc

ființă umană

simbol și desen abstract

copac (frunze, ramuri)

fenomene naturale (fulgi de zăpadă, ploaie)

Originalitatea

S-a notat pe o scală de la 0 la 2 puncte.

Scorarea celor 8 persoane este:

1 punct: 1 persoană

2 puncte : 1 persoană

3 puncte: 5 persoane

4 puncte : 1 persoană

Abstractizarea semantică

Se punctează titlul fiecărei figuri completate, apoi se adună tot obținându-se un scor pentru toată activitatea. Se scorează pe o scală de la 0 la 3 puncte:

0 puncte: titlu banal care repetă desenul

1 punct: titlu descriptiv concret

2 puncte: titlu descriptiv dar imaginativ

3 puncte: titlu abstract dar adecvat

Scorarea celor 8 persoane este:

0 puncte: 1 persoană

1 punct: 2 persoane

2 puncte: 4 persoane

3 puncte: 1 persoană

Elaborarea

Se acordă câte un punct fiecărui detaliu sau amănunt:

1 punct: pentu 0-8 detalii

2 puncte: pentru 9-17 detalii

3 puncte: pentru 18-28 detalii

4 puncte: pentru 29-39 detalii

5 puncte: pentru 40-50 detalii

6 puncte: pentru peste 51 detalii

Scorarea celor 8 persoane este:

1 punct: 7 persoane

2 puncte: 1 persoană

Rezistența la închidere

Persoana creativă este capabilă ,,să mențină deschisă”și să amâne închiderea impusă de desenul-stimul suficient de mult pentru a permite saltul mental ce face posibilă apariția unei idei originale. Persoana cu creativitate scăzută are tendința de a închide figurile incomplete de la activitatea 2 prin linii drepte sau curbe, pierzând șansa de a desena imagini originale. Fiecare răspuns se evaluează în concordanță cu urmatoarea scală:

0 puncte: figura este închisă pe cea mai rapidă și directă cale printr-o linie dreaptă sau curbă simplă. Literele din alfabet sau numerele sunt notate cu 0 puncte;

1 punct: figura este închisă dar dincolo de închiderea simplă. Ea poate fi prelungită și apoi închisă, s-au poate fi închisă direct și apoi să fie adăugate detalii în afara închiderii;

2 puncte: închiderea nu este completă sau figura este inchisă cu linii neregulate, care formează mai degrabă o parte a desenului decât o linie dreaptă sau o curbă simplă.

Scorarea celor 8 persoane este:

4 puncte: 1 persoană

5 puncte: 1 persoană

7 puncte: 5 persoane

9 puncte: 1 persoană

Evaluarea finală

Activitatea 1

Scorare activitate 1: Construcția unui tablou

Se calculează scorurile pentru originalitate, abstractizare semantică și elaborare.

Pentru originalitate scorarea a fost făcută pe o scară cuprinsă între 0-5 puncte, corespunzătoare etapelor din eșantionul studiat.

Adulții cu handicap fizic au obținut punctajele astfel:

5 puncte: 0 persoană

4 puncte: 2 persoane

3 puncte: 2 persoane

2 puncte: 2 persoane

1 punct: 2 persoane

0 puncte: 0 persoane

La abstractizarea semantică (sau originalitatea titlului) se scorează pe o scala de la 0 la 3 puncte:

titluri banale: 0 puncte

titluri descriptive concrete: 1 punct

titluri descriptive dar imaginative: 2 puncte

titluri abstracte dar adecvate: 3 puncte

Scorarea celor 8 persoane s-a făcut astfel:

0 puncte: 2 persoane

1 punct: 6 persoane

La elaborare se acordă puncte în funcție de numărul de elemente, detalii sau idei adăugate la figura de stimul inițial, indiferent dacă aceste detalii sunt plasate în interiorul sau exteriorul figurii-stimul.

Scorarea celor 8 persoane s-a facut astfel:

1 punct: 2 persoane

2 puncte: 5 persoane

3 puncte: 1 persoană

Scorare activitate 2: Completare de desene

Se calculează scorurile pentru factorii: fluiditate, flexibilitate, originalitate, abstractizare semantică, elaborare și rezistența la închidere.

Fluiditatea

Pentru determinarea scorului se determină numărul total de figuri completate inteligibil, cu sens. Scorul maxim este de 10 puncte. Dacă două sau mai multe figuri sunt combinate într-un singur desen, se acordă cate un punct pentru fiecare figură folosită.

Scorarea celor 8 persoane s-a făcut astfel:

10 puncte: 3 persoane

9 puncte: 4 persoane

8 puncte: 1 persoană

Flexibilitatea

Se calculează prin numarul total de categorii diferite în care se pot încadra răspunsurile. În determinarea categoriilor trebuie folosite atât desenele cât și titlurile acestora.

Lista cu categorii în care se încadrează răspunsurile obținute pe eșantionul de 8 subiecți:

vehicule (automobil, trotinetă, bicicletă)

aerospațiale (avion, rachetă, delta plan)

animale (corp, cap, pisică, câine)

insecte (fluturi, albină)

păsări

locuință (casă, bloc, palat)

nor

fruct

ou

floare

corp ceresc

ființă umană

simbol și desen abstract

litere, numere

copac (frunze, ramuri)

fenomene naturale (fulgi de zăpadă, ploaie)

ornamente

Originalitatea

S-a notat pe o scală de la 0 la 2 puncte.

Scorarea celor 8 persoane este:

2 puncte : 1 persoană

3 puncte : 5 persoane

4 puncte: 1 persoană

5 puncte : 1 persoană

Abstractizarea semantica

Se punctează titlul fiecărei figuri completate, apoi se adună tot obținându-se un scor pentru toată activitatea. Se scorează pe o scală de la 0 la 3 puncte:

0 puncte: titlu banal care repetă desenul

1 punct: titlu descriptiv concret

2 puncte: titlu descriptiv dar imaginativ

3 puncte: titlu abstract dar adecvat

Scorarea celor 8 persoane este:

1 punct: 1 persoană

3 puncte: 3 persoane

4 puncte: 3 persoane

5 puncte: 1 persoană

Elaborarea

Se acordă câte un punct fiecărui detaliu sau amănunt:

1punct: pentu 0-8 detalii

2 puncte: pentru 9-17 detalii

3 puncte: pentru 18-28 detalii

4 puncte: pentru 29-39 detalii

5 puncte: pentru 40-50 detalii

6 puncte: pentru peste 51 detalii

Scorarea celor 8 persoane este:

2 puncte: 6 persoane

3 puncte: 2 persoane

Rezistența la închidere

Scorarea celor 8 persoane este:

5 puncte: 1 persoană

6 puncte: 1 persoană

7 puncte: 3 persoane

8 puncte: 2 persoane

9 puncte: 1 persoană

Subiectul nr.1

Nume: I.L.,vârsta: 37 ani, sex: masculin, diagnostic: osteosarcorn, tibie dreaptă cu amputație membru inferior drept, grad handicap: II, accentuat.

Rezultate:

Subiectul nr.2

Nume:L.V.,vârsta: 40 ani, sex: masculin, diagnostic:triplegie flasca post vaccinală, grad handicap: I, accentuat

Rezultate:

Subiectul nr.3

Nume:I.I.,vârsta: 37 ani, sex: masculin, diagnostic: sechele postcombustionale, grad handicap: II, accentuat

Rezultate:

Subiectul nr.4

Nume:O.C.,vârsta: 37 ani, sex: masculin, diagnostic: hemipareza partea stangă, grad handicap: II, accentuat

Rezultate:

Subiectul nr.5

Nume:M.P.,vârsta: 37 ani, sex: feminin, diagnostic:miopie medie, grad handicap: II, accentuat

Rezultate:

Subiectul nr.6

Nume:V.G.,vârsta: 31 ani, sex: masculin, diagnostic:membru inferior amputat, grad II accentuat

Rezultate:

Subiectul nr.7

Nume: N.H, vârsta: 40 ani, sex: feminin, diagnostic: articulație blocată la membrele inferioare, grad handicap: I, grav

Rezultate:

Subiectul nr.8

Nume:G.H.,varsta: 37 ani, sex: feminin, diagnostic: malformatie congenitală de antebraț si mână bilaterală, grad handicap: II, accentuat

Rezultate:

La activitatea 1 a testului de gândire creativă, la creativitatea de grup se observă o îmbunătățire a punctajului după cum urmează:

Observația s-a derulat în situații cât mai variate, datele obținute fiind consemnate fără a atrage atenția participanților la studiu și fiind corelate cu cele furnizate de alte metode.

Am observat la adulții cu dizabilități fizice fapte de conduită ce aparțin unui anumit tip de temperament :

– coleric– precipitați în acțiune, reacții motorii abundente, devin nervoși când greșesc – I.L, L.V., ;

– sangvinic – echilibrat afectiv, egal în manifestări, stăpân pe sine, răbdător, comunicativ, cu

inițiativă, vesel, optimist, ușor adaptabil în situații noi – I.I, O.C;

– flegmatic – echilibrat afectiv, egal în manifestări, stăpân pe sine, răbdător, calm, greu

adaptabil în situații noi, tenace, meticulos, execută activitatea în tăcere, gesturile și cuvintele sunt aproape absente, nu se manifestă zgomotos la reușită – V.G. ;

– melancolic – se decide greu pentru acțiune, are gesturi șovăielnice, e vădit emoționat

înainte de probe, tendința de supraestimare a sarcinii, dar de subapreciere personală, se pierde în caz de eșec, are nevoie de încurajare pentru a relua lucrul, se închide uneori în sine și „se blochează” total – M.P., H.G., H.N.

M-am orientat asupra temperamentelor , pentru că pe terenul fiecărui temperament, formarea unui sistem de lucru sau trăsături de caracter se produc diferit.

Concluzii:

Arta influențează psihicul sensibil la adulții cu handicap fizic, determinând puternice emoții ce se manifestă în schimbarea atitudinii în comparație cu comportamentul de zi cu zi. Stările emoționale îmbogățesc viața afectivă, îi stimulează să-și însușească variate forme ale artei, le stimulează memoria, imaginația, atenția.

Atenția se constituie ca o instanță de reglare și control a comportamentului pentru desfășurarea optimă a proceselor senzoriale, cognitive și a oricărei activități destinate atingerii unui scop.

Prin exerciții specifice și temeinice, însușirile atenției pot deveni aptitudini (concentrarea, mobilitatea, distributivitatea). Terapia cognitivă prin varietatea exercițiilor și jocurilor contribuie la dezvoltarea atenției.

O mare valoare compensatorie o are atenția postvoluntară, prin exersarea temeinică și îndelungată a deprinderii de a fi atent (în timpul unor activități practice manuale, implicate inițial în contexte ludice, iar apoi în situații reale, de viață).

Cu cat este mai puternică motivația ce orientează un anumit comportament, acesta devine mai intens. Forța motivațională influențează direct persistența comportamentului.

Motivația dinamizează persoana cu dizabilități și îi facilitează adaptarea, îi orientează conduita și îi dă o anumită culoare activității depuse. Dacă motivația este slabă, apare plictiseala, monotonia, descurajarea, care sunt percepute sub formă de oboseală. O motivație puternică duce la o creștere a concentrării atenției.

În cadrul atelierului de creație, prin obiectele realizate, participanții au avut ocazia de a lucra în echipă, de a relaționa cât mai direct și de a se relaxa și bucura de rezultatele muncii lor.

Folosirea metodelor active și de cooperare în cadrul grupului, au avut un impact benefic asupra adulților cu handicap, în sensul că au contribuit la dezvoltarea abilităților de comunicare și de lucru în echipă.

În activitățile realizate în grup am observat, spre exemplu, că H.G. devine comunicativ, sociabil, iar aprecierile pozitive au un efect benefic asupra acestuia.

În asamblarea materialelor, patru dintre beneficiari: L.V., I.I., V.G., O.C., au depus multă răbdare, perseverență, dibăcie și nu în ultimul rând talent. Am putut observa cum s-au ajutat între ei, inspirându-se unul de la celălalt și cum își asteptau rândul folosind diverse materiale (foarfeca, lipici etc.).

Urmărind activitatea beneficiarilor am constatat că desenele reflectă clar starea emoțională din momentul executării lor. Pentru unii dintre ei, explicațiile reprezintă ceva mai mult decât desenul în sine, deoarece pornind de la desen vorbesc mai deschis despre starea lor, despre emoțiile, dorințele lor, și uneori găsesc chiar și soluții la problemele care îi framântă.

Pe viitor diversificarea metodelor și tehnicilor experențiale de grup, va avea ca rezultat dezvoltarea creativității persoanelor cu handicap și implicit integrarea lor în mediul social.

Bibliografie:

– Alois Gherguț (2001) Psihopedagogia persoanelor cu cerințe speciale, Ed.Polirom, Iași

– Alois Gherguț ( 2005 ) Sinteze de psihopedagogie specială, Ed. Polirom, Iași – Andrei Cosmovici, Luminița Iacob (1999) Psihologie școlară, Editura Polirom, Iași

– Cerghit, I.(2007) Metode de învățământ, Ed. a IV-a., Ed. Polirom, Iași

– Elena Anghel (2011) Psihologia educației pe tot parcursul vieții pentru specialiști și aduți interesați de propria lor dezvoltare, Ed. For You, București

– Gabriela Popescu ( 2007) Psihologia creativității , Ed. Fundației României de Mâine, București

– Ioan Căpâlneanu (1978) Inteligență și Creativitate, Editura Militară, București

– Ioan Nicola (2003) Tratat de Pedagogie Școlară, colecția Educația XXI, Editura Aramis,

– Maria Moldoveanu (2001) Mentalitatea creativă – perspectiva psihosociologică- Ed. C.N.I. ,,Coresi” S.A., București

– Margareta Dincă (2001) Teste de creativitate, Ed. Paideia, București

– Mihai Golu (2005) Fundamentele psihologiei, Ed. Fundației României de Mâine, București

– Mihaela Roco (2001,2004) Creativitate și inteligență emțională, Editura Polirom, Iași

– Stoica Ana ( 1983), Posibilități de cunoaștere și educare, Ed. Didactică și pedagogică, București,

– Vasile Preda(2003) Terapii pri mediere artistică, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca

– www.firststeps-project.eu

– http://sănătate-mintală.info

– http://www.apd.ro

– http://www.împreună.arts.ro

– http://www.psychologies.ro

– Revista Univers Psycho nr.8/1995 – Creativitatea – Societatea Știință & Tehnică

– Strategie de includere a tinerilor cu oportunități reduse în contextul programului Tineret în Acțiune 2010 – 2013

– Lege nr.448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap

Bibliografie:

– Alois Gherguț (2001) Psihopedagogia persoanelor cu cerințe speciale, Ed.Polirom, Iași

– Alois Gherguț ( 2005 ) Sinteze de psihopedagogie specială, Ed. Polirom, Iași – Andrei Cosmovici, Luminița Iacob (1999) Psihologie școlară, Editura Polirom, Iași

– Cerghit, I.(2007) Metode de învățământ, Ed. a IV-a., Ed. Polirom, Iași

– Elena Anghel (2011) Psihologia educației pe tot parcursul vieții pentru specialiști și aduți interesați de propria lor dezvoltare, Ed. For You, București

– Gabriela Popescu ( 2007) Psihologia creativității , Ed. Fundației României de Mâine, București

– Ioan Căpâlneanu (1978) Inteligență și Creativitate, Editura Militară, București

– Ioan Nicola (2003) Tratat de Pedagogie Școlară, colecția Educația XXI, Editura Aramis,

– Maria Moldoveanu (2001) Mentalitatea creativă – perspectiva psihosociologică- Ed. C.N.I. ,,Coresi” S.A., București

– Margareta Dincă (2001) Teste de creativitate, Ed. Paideia, București

– Mihai Golu (2005) Fundamentele psihologiei, Ed. Fundației României de Mâine, București

– Mihaela Roco (2001,2004) Creativitate și inteligență emțională, Editura Polirom, Iași

– Stoica Ana ( 1983), Posibilități de cunoaștere și educare, Ed. Didactică și pedagogică, București,

– Vasile Preda(2003) Terapii pri mediere artistică, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca

– www.firststeps-project.eu

– http://sănătate-mintală.info

– http://www.apd.ro

– http://www.împreună.arts.ro

– http://www.psychologies.ro

– Revista Univers Psycho nr.8/1995 – Creativitatea – Societatea Știință & Tehnică

– Strategie de includere a tinerilor cu oportunități reduse în contextul programului Tineret în Acțiune 2010 – 2013

– Lege nr.448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap