Dezvoltarea Comertului cu Impact Metropolitan

Dezvoltarea comerțului cu impact metropolitan

Teoria economiei spațiale

"Sistematizarea teritoriului şi a localităţilor se desfăşoară în concordanţă cu prognozele şi pe baza prevederilor planului naţional unic de dezvoltare economico- socială a ţării şi contribuie la dezvoltarea armonioasă a întregului teritoriu, la valorificarea superioară a resurselor materiale şi umane, la repartizarea raţională şi echilibrată a forţelor de producţie, urmărind îmbinarea organică a criteriilor de eficienţă economică cu cele de ordin social".

Teoria economiei spațiale își concentrează atenția asupra a două caracteristici globale ale vieții economice: spațiul (zonă) și timpul (distanță). Într-o societate bazată pe cunoaștere și informație este clar că piața forței de muncă este influențată de aceste două caracteristici, dar din ce în ce mai mult constrângerea geospațială asupra muncii începe să dispară.

“Ştiinţa regională are drept obiect de studiu fenomene şi procese în care spaţiul, distanţa, localizarea au un rol decisiv pentru distribuţia teritorială a activităţii economice. Forţele motrice care influenţează amplasarea spaţială a producţiei şi a consumului au reprezentat obiectul de cercetare atât pentru teoriile comportamentului consumatorului, cât şi pentru cel al producătorului.”

Teoria tradițională referitoare la comportamentul consumatorului are în vedere elementele bunăstării fără a face referință la criteriile localizării și teoria consacrată a comportamentului producătorului ține cont de variabila costului de producție, referindu-se la parametrii care servesc la alegerea locului stabilit pentru activitatea de producție.

În asemenea cadru teoretic, distribuția optimală a bunurilor economice între consumator, factori de producție și între producerea cantității optime a bunurilor pot fi atinse în cazul în care: pentru toți agenții economici prețul factorilor de producție și a bunurilor sunt identice; factorul de producție este perfect mobil; egalitatea prețului bunului cu costul marginal determină volumul de producție.

“Confruntarea acestor premise teoretice cu realitatea economică denotă, însă, precaritatea lor:

• preţurile bunurilor şi a factorilor de producţie diferă în timp şi spaţiu ca urmare a existenţei costurilor de transportare, a repartiţiei teritoriale neuniforme a agenţilor economici, a diferenţierii produselor;

• rigidităţile existente stopează mobilitatea perfectă a factorilor de producţie prin existenţa frontierelor, a barierelor de intrare a disponibilităţilor de capital şi asimetriei informaţionale;

economiile externe, prezenţa sectoarelor cu randamente crescătoare şi imperfecţiunea pieţei permit unor firme de a beneficia de o putere de piaţă în detrimentul optimului social.”

Prin urmare, privind sub aspect economic spațiul, nu este neutru, deoarece activitățile economice se concentrează în anumite spații locale și regionale. Din această cauză au apărut două întrebări majore la care trebuia găsite răspunsuri, explicații teoretice: “Care este motivul unei anume distribuţii teritoriale a activităţilor economice? Ce forţe motrice modifică amplasarea spaţială a producţiei şi a consumaţiei?”. Principalele contribuţii teoretice aduse de gândirea economică la apariţia şi dezvoltarea economiei spaţiale sunt legate de fondatorul teoriei localizării activităților economice, Iohann Heinrich Von Thünen, James Stuart, Galiani,William Alonso, Richard Muth și mulți alții.

Deși aspectele spațiale sunt tratate adesea dispersat și subordonate altor probleme, se poate încerca o grupare a lor ca și a punctelor de vedere, astfel:

1. Problema teritoriului și a puterii economice, cu următoarele aspecte:

– forța militară și forța economică;

– populația;

– dimensiunea statelor.

Forța militară oferă o stabilitate și o integritate în timp a producătorului. Forța economică conferă producătorului o stabilitate în a-și vinde produsul la un preț competitiv. Dimensiunea statului și implicit populația oferă o piață de desfacere stabilă.

2. Problema circuitelor economice și a frontierelor, cu următoarele aspecte:

– frontierele externe și interne;

– căile de comunicații;

– circuitele economice și distanțele.

Dezvoltarea căilor de comunicație și a circuitelor economice reprezintă o posibilitate de dezvoltare a producătorului de bunuri, dezvoltare ce se vede în acopararea piețelor necunoscute până atunci.

3. Problema cadrului geografic și a diviziunii muncii, cu următoarele aspecte:

– influența cadrului geografic asupra diviziunii muncii;

– diviziunea muncii regionale.

Prin cadrul geografic și geopolitic producătorii pot să-și perfecționeze producția prin atragerea forței de muncă mai ieftine din zone geografice mai sărace.

4. Problema distribuției teritoriale a prețurilor;

Având în vedere că producătorul caută să-și vândă producția la cel mai bun preț trebuiesc luate în vedere atât piețele interne cât și cele externe și în todeauna trebuie cântărită posibilitatea vânzărilor și pe piața internă și pe cea externă fără a periclita funcționarea optimă a producției.

5. Problema distribuției bogăției în teritoriu și a finanțelor locale, cu următoarele aspecte:

egalitatea/inegalitatea veniturilor în teritoriu;

diferențierea impozitelor și descentralizarea sistemului de impozitare.

Sunt anumite teritorii într-o țară care dețin mai multe bogății sau au avantaje de infrastructură, avantaje provenite din bogățiile naturale, demografie (forță de muncă). În aceste condiții trebuie să intervină statul (guvernul) pentru a echilibra sistemul de impozitare diferențiat și ajutarea zonelor sărace.

6. Probleme de localizare și amenajare a teritoriului, cu următoarele aspecte:

– situarea orașelor;

– amplasarea zonelor agricole;

– amenajarea teritoriului.

Pentru dezvoltarea pe termen lung trebuie luat în vedere zonele cu potențial economic, industrial unde merită să se facă investiții majore pentru a dezvolta, de exemplu, un oraș.

La amplasarea zonelor agricole trebuie luat în vedere ce fel de culturi urmează să se dezvolte în zona respectiva pentru că pentru culturi de tip legumicole este indicat ca aceste zone să fie aproape de zone locuite (orașe). Acest lucru este important pentru ca transportul pentru satisfacerea clienților să fie redus și acest tip de agricultură necesită multă forță de muncă. Pentru culturile mari (cereale) sunt indicate amplasamente departe de zonele locuite pentru că: aceste culturi necesită în special muncă mecanizată; terenurile fiind departe de zonele locuite sunt mai ieftine.

7. Alte probleme, cu următoarele aspecte:

– spațiul internațional;

– spațiul economic abstract.

Pentru a avea un succes în producția agricolă a unei țări trebuiesc analizate piețele internaționale și mai ales din țările învecinate și dezvoltate culturi care sunt deficitare pe aceste piețe. Totodată trebuie foarte atent analizat geografia, clima și posibilitățile de producție a țării producătoare și armonizat cu cererile pieții. Bineînțeles se analizează atât prețul de producție cât și prețurile reale cu care se pot valorifica produsele.

Stuart (1767) și Galiani (1770) sunt doi nume mari în ceea ce privește analiza amplasării unor zone producătoare. Galiani se ocupa de amplasarea zonelor producătoare de grâu în Franța.

Galiani susție că trebuie încurajat exportul dacă provincia producătoare de grâu se alfă în centrul regatului, iar dacă se amplasează la frontieră trebuie combătut, sau modificat. El ilustrează afirmația sa prin două exemple paralele, exemplul Franței și al Spaniei.

Figura nr.1 Compararea poziționării provinciilor producătoare de grâu între Spania și Franța.

Analizând ilustrația lui Galiani în Spania principala provincie producătoare de grâu se află în centrul orașului, iar în acest caz exportul liber nu se face în detrimentul comerțuilui exterior. El susține că intensitatea fluxului de marfă depinde de diferența economică și preț care includ cheltuielile și riscurile de transport. În cazul Spaniei, diferența de preț dintre zona principala producătoare de grâu, unde prețul este scăzut, și zonele deficitare, cu prețuri ridicate o să creeze un important flux de grâne important în interiorul regatului. Datorită distanțelor scurte, costurile și riscurile de transport vor fi mici și abia după o anumită saturare a cererii din provinciile deficitare va genera un flux de grâu spre exterior.

În cazul Franței provinciile producătoare de grâu se află la frontieră. De multe ori, străinătatea este mai apropiată decât provinciile deficitare și din această cauză, în mod normal fluxurile de grâu vor avea tendința de a migra spre țara vecină. De aceea este nevoie ca taxele și prohibițiile puse în calea acestor fluxuri să depășească costurile și riscurile de transport în teritoriul regatului, pentru ca grâul să fie îndreptat spre provinciile deficitare.

Preocupările lui Stuart se întind și spre localizarea manufacturilor. El consideră că trebuie să țină seama de anumite regului, și anume: manufacturile să fie cât mai aproape de sursele de energie, locurile manufacturilor să fie aleasă după prețurile scăzute a bunurilor necesare traiului lucrătorilor, liniile de transport pentru materia primă și produsul finit să nu fie lungită.

În viziunea lui Stuart, localizarea culturilor din jurul orașelor se face în funcție de posibilitățile de transport.

Fig. nr. 2. Orașele și zonele de culturi agricole.

Stuart (1767) consideră că zarzavaturile care sunt mărfuri perisabile vor fi amplasate în imediata apropiere a orașelor. După mărfurile persiabile va urmări produsele mai ușor de transortat (carnea și produse lactate), din această cauză pășunile destinate acestor animale se regăsesc în cercul următor. Grânele vor fi amplasate în penultima zonă și cea din urmă o să fie pășunile destinate animalelor pentru îngrășat, deoarece frecvența vânzărilor este mai mică, iar animalele pot fi deplasate în turme.

O altă situație, opusă celei ilustrată de Galiani este analizată de Smith (1776) în care contestă probleme legate de protecția la import cu o zonă producătoare de frontieră. Își exemplifică ideea prin importul de vită din Irlanda, unde deplasarea vitelor irlandeze este îngreunată de zona maritimă și de regiunile producătoare de vite engleze. Din această cauză aceste mărfuri vor concura cu cele englezești și vor resimți balastul costurilor de transport mult mai mult decât cele autohtone.

Fig. nr. 3. Cazul exportului de vite irlandeze.

Meritul dezvoltării economiei spațiale aparține economiștilor germani. Unul dintre acești care a dezbătut tema economiei spațiale este Thünen (1826), în lucrarea Statul izolat din 1826. Această lucrare a lui Thünen (1826) este de fapt un exemplu al economiei închise, în care pământurile au fertilitate uniformă. În centrul acestei economii, care este înțeleasă ca o piață, se află orașul, iar în jurul orașului sunt situate ferme agricole specializate, care sunt grupate în cercuri concentrice. În viziunea lui cu cât distanța față de oraș este mai mare, cu atât producția agricolă va avea un caracter tot mai pronunțat, ceea ce înseamnă că de la producerea de legume din zona apropiată a orașului se ajunge și la pășunile din zonele mai îndepărtate. După numeroase analize statistice, Thünen observă că renta funciară este influențată de scăderea prețurilor cerealelor. Datorită acestor rezultate, scopul lui Thünen este să inventeze un model de utilizare a terenurilor agricole astfel încât fiecare cultură să fie situată la o distanță adecvată față de oraș, care aduce cea mai mare rentă funciară proprietarului. El susție că diferențele la costul transportului provoacă un tip specific de rentă diferențială unde unele produse sunt mai scumpe, dar necesită cheltuieli de transport mai mici. Concluzia lui este că felul, distanța și greutatea produsului determină costurile de producție și de transport, care determină prețurile relative și care din urmă va determina mărimile diferite ale rentei funciare. Prin urmare Thünen amplasează în următoarea ordine culturile care să producă o rentă funciară maximă, începând cu cea mai aproape de oraș: cultivarea legumelor,fond forestier,cultura cerealelor,zootehnia,vânătoarea.

Thünen (1826) distinge un lucru foarte important: venitul net este maxim atunci când valoarea produsului marginal coincide cu costul marginal al factorului.

Teoria lui Thünen oferă un cadru interesant de analiză pentru economia agrară a unor ţări subdezvoltate. Cu un secol mai târziu, modelul thunian a fost reluat de către Alonso (1964), apoi de către Muth (1969), pentru a fi aplicat la mediul urban, dat fiind faptul că agenţii economici sunt puşi în faţa alegerii variantei optimale de investire în imobil în vederea maximizării veniturilor obţinute din viitoarele chirii.

Fig. nr. 4. Ariile de producţie in modelul lui Von Thünen

Weber (1907), în lucrarea ”Teoria localizării industriei”, a elaborat primul model de alegere a localizării întreprinderilor industriale cu scopul de a evidenția factorile determinanți ai așezării industriale și determinarea impactului lor asupra localizării optimale. Ca și subiect de analiză a devenit o companie de tip Leontieff, iar premise – două piețe de materii prime și una a bunuli final, plasate în locuri diferite, iar costurile de transportare fiind în funcție lineară față de distanță. Această ipoteză lansată a fost bazată pe faptul că, în condițiile unei localizări fixe a pieței bunurilor de consum final și a factorilor de producție, doar trei factori din cei examinați aduc un impact relevant asupra alegerii localizării: costurile determinate de forţa de muncă, costurile de transportare, efectul aglomeraţiei.

Weber a pornit de la problema geometrică, numită triunghiul Varignon, care minimizează suma distanţelor faţă de vârfurile unui triunghi, aportul lui la soluţionarea problemei poziţionării unităţilor industriale. Contribuția lui la rezolvarea problemelor legate de poziționarea unităților industriale a primit ulterior denumirea de triunghiul lui Weber. În opinia lui Weber optimizarea localizării implică trei etape: prima etapă constând din determinarea locului de așezare, unde costul de trasport între punctul de achiziționare a materiilor prime, producere și consum este cel mai mic; a doua etapă fiind ajustarea locației la costurile forței de muncă; și în ultimul rând ajustarea locației la economiile de aglomerare.

“Figura 5 ilustrează procesul de minimizare a costurilor de transportare. Astfel, pentru producerea unui produs (M) de w tone în vederea vinderii lui pe piaţa M, devin necesare materiale furnizate de la S1 şi S2 în cantităţile w (S1) şi, respectiv w (S2) de tone. Scopul constă în a găsi un punct optimal P al locaţiei unităţii industriale, pornind de la distanţele d(M), d(S1) şi d(S2).”

Fig. nr. 5. Triunghiul locaţiei a lui A. Weber

Domeniile în care a fost aplicat modelul lui Weber au fost multiple: metalurgice, a reţelei Coca-Cola, a materialelor de construcţie, a unităţilor de producţie ale companiilor multinaţionale, localizarea industriei încălţămintei şi pielăriei, a spitalelor, staţiilor de pompieri şi a altor obiecte de interes public, depozitelor, Ulterior modelul weberian a fost supusă criticilor pentru abstracţiile admise, mai importante fiind următoarele: caracter static al modelului, fiind ignorată dinamica inovaţională la nivel microeconomic şi evoluţiile în distribuirea veniturilor la nivel macroeconomic; supraaprecierea importanţei costurilor de transportare faţă de costurile de producţie; neluarea în calcul a factorilor de producţie intangibili (informaţia, competenţele, mediul social); supoziţia unei cereri ilimitate şi inelastice la preţ; ineficienţa mobilităţii geografice a bunurilor în cazul creşterii costurilor de transportare. Aceasta a determinat perfecţionarea lui prin aplicarea aparatului matematic al analizei vectoriale şi programării lineare.

În opinia lui Duranton (2008) economia spaţială s-a concentrat pe existenţa unor nonconvexităţi în ceea ce priveşte costurile de transport, având ca motivaţie aceea că, deşi avantajul comparativ constituie o explicaţie atrăgătoare pentru înţelegerea fluxurilor comerciale la nivel mondial, acesta oferă în cel mai bun caz o explicaţie parţială pentru modelele de localizare industrială în interiorul ţărilor şi nu poate explica concentrarea populaţiei în zonele metropolitane mari. Pe de altă parte, nonconvexităţile în producţie sau consum par să ofere răspunsuri mai convingătoare la întrebările de bază ale economiei spaţiale. Cel mai simplu mod de a modela aceste nonconvexităţi este de a asuma unele indivizibilităţi într-un cadru de echilibru spaţial.

În lucrarea publicată de OECD (2014), Economia spațială dintr-o privire în 2014, specialiștii definesc economia spațială ca acesta ține în suspensie industria de apărare și aerospațială, sectorul spațial a fost timp de decenii un sector relativ discret, dezvoltat pentru a servi obiectivelor strategice în multe economii OECD și non-OECD, cu aplicații de securitate, știință și explorarea spațiului. Sectorul spațial, la fel ca multe alte domenii sensibile high-tech, atrage acum mult mai mare atenție în întreaga lume, pentru că guvernele și investitorii privați sunt obligați să caute noi surse de creștere economică și inovație. Economia de spațiu, a devenit un domeniu interesant, aducând capacități de inovare interesante, precum și noi oportunități comerciale.

Sectorul spațial la nivel mondial este o nișă de înaltă tehnologie, cu un ecosistem complex, care a angajat cel puțin 900 000 de persoane din întreaga lume în 2013, inclusiv administrațiile publice (agenții spațiale, departamente de spațiu în cadrul organizațiilor civile și din domeniul apărării), industria prelucrătoare spațiu (construirea rachete, sateliți, sisteme terestre); furnizori directe către această industrie (componente), iar sectorul serviciilor de spațiu mai larg (de telecomunicații prin satelit, în principal comerciale). Dar aceste estimări nu iau în considerare universități și instituții de cercetare, care joacă, de asemenea, un rol-cheie în R & D, în calitate de receptori de contracte de achiziții publice și inițiatorii de o mare parte a sectorului inovare spațiu.

Zonele metropolitane

Definițiile zonelor metropolitane

Dezvoltarea metropolitană în țara noastră presupune două acțiuni distincte: definirea și apoi delimitarea acestor zone. Una din primele definiții ale zonei metropolitane a fost dată în anii 1980, în timpul recensământului din S.U.A., sub denumirea “Zona Statistică Metropolitană” (Statistical Metropolitan Area), care cuprindea un oraș și localitățile înconjurătoare, între care au fost stabilite relații de interdependență, însumând minim 50.000 de locuitori, numărul acestora ajungând în anul 1990 la 254. În afara acestor zone metropolitane, în funcție de relațiile de colaborare stabilite, care au impus o contribuție financiară, economică precum și un număr sporit al populației, s-au constituit “Zonele Metropolitane Consolidate”.O zonă metropolitană se referă la un teritoriu care conține un număr de unități administrative, autonome, punându-se accent deopotrivă pe independența metropolitană și pe coordonarea afacerilor metropolitane. Un nou element definitoriu, pe langă teritoriu și organizarea administrativă, va fi pentru zona metropolitană, populația.În conformitate cu legislația franceză “o aglomerare de comunități reprezintă o entitate publică ce regrupează mai multe municipalități care formează o arie geografică locuită de cel puțin 50.000 de locuitori. Cel puțin una din aceste localități trebuie să fie locuită de minimum 15.000 de locuitori, misiunea entității fiind aceea de a formula un program comun pentru dezvoltare urbană și planificarea modului de folosire a terenului”, toate acestea conform legii Chevenement din 1999, din Franța.

Criteriul reprezentat de populație nefiind suficient pentru a defini în mod satisfacător zonele metropolitane, numărul locuitorilor reprezentând efectul statistic la o altă cauză reprezentată demigrația factorilor de producție care generează o creștere economică distribuită pe un teritoriu vast care din punct de vedere strctural, este fragmentat între diverse administrații alese și între diverse agenții sectoriale înființate pentru rezolvarea unor aspecte variate de ordin economic, social sau teritorial. Serviciile de interes metropolitan aducând o altă perspectivă asupra definirii zonelor metropolitane, fiind clasificate după o serie de indicatori economici, tehnici, financiari, sociali și politici. Analiza economică urmărind identificarea optimului în ceea ce privește asigurarea de servicii din punct de vedere al eficienței economice, iar aspectele sociale vizând înegală măsură accesul la servicii și la un loc de muncă în scopul controlului apariției disparităților, segregării, dar și a siguranței locuitorilor, în vreme ce structurile politico-adiministrative vizează capacitatea partidelor și a administrației de a formula și aplica programe eficiente, care să urmărească proiectarea unei structuri eficiente pentru zona metropolitană.

Dezvoltarea metropolitană presupune o nouă etapă a dezvoltării sistemului urban prin extindere și în afara granițelor inițiale. Dezvoltarea metropolitană reprezintă o provocare economică și administrativă în ceea ce privește coordonarea și gestionarea unor resurse.

Această formă de extindere a orașului în spațiul înconjurător este specifică țărilor dezvoltate.

Dezvoltarea metropolitană are loc în mod cronologic, precum și structural dezvoltării urbane, acest lucru presupunând o nouă etapă a dezvoltării sistemului urban prin extinderea acestuia în afara granițelor inițiale, deoarece odată cu creșterea populației din zonele înconjurătoare ale orașelor, în special prin emigrarea din orașe, dar și prin atragerea populației din alte localități, granițele geografice și administrative ale orașelor devin inadecvate pentru a defini aglomerările urbane rezultate astfel. Această extindere este generată în egală măsură de un amplu proces endogen de dezvoltare economică locală și asocierea mai multor comunități locale în jurul unui centru urban care își exercită astfel calitatea de pol de creștere. Dezvoltarea metropolitană reprezentând astfel o provocare administrativă și economică în ceea ce privește gestionarea și coordonarea unui număr semnificativ de resurse, fiind cunoscută în țările dezvoltate, fiind o caracteristică a unei noi faze a dezvoltării urbane care este ulterioară etapelor de concentrare a populației în orașul actual și de formare a suburbiilor, astfel de zone socio-economice fiind definite de către specialiști drept zone metropolitane.Prin urmare, rezultatul procesului dezvoltării metropolitane este reprezentat de apariția zonelor metropolitane, proces denumit în același timp și metropolizare, ce reprezintă procesul de constituire, construcție și dezvoltare al metropolelor.

Autorii Dumitrică și Dinu (2013) consideră că dezvoltarea metropolitană este datorată dezvoltării urbane, care presupune o etapă de dezvoltare a sistemului urban. Cu creșterea populației din aceste zone metropolitane, unde populația se îndreaptă din cauza aglomerației urbane, granițele geografice sunt modificate, cauzând date inadecvate pentru definirea corectă a aglomerațiilor urbane. Acestă extindere generează o dezvoltare economică locală, care are ca scop, mărirea nivelului de competivitate prin asocierea mai multor comunități locale. Acestă dezvoltare metropolitană, prin urmare este, atât o provocare administrativă, cât și economică din punct de vedere al coordonării noilor resurse sporite. Dezvoltarea metropolitană este acea formă de extindere a orașului, care este specifică țărilor dezvoltate.

Procesul de dezvoltare metropolitană, este numită metropolizare care reprezintă procese de construcție și dezvoltare al metropolei. Metropolizarea are ca scop o integrare spațială prin dezvoltarea localităților fără schimbarea granițelor. Observăm o concentrare al populației în marile orașe și în jurul lor, deoarece aceste sunt zonele unde firmele își construiesc noile afaceri, creând noi locuri de muncă.

Pentru abordarea corectă a acestui proces de metropolizare trebuie cunoscută noțiunea de spațiu metropolitan, precum și a noțiunii de metropolă. Spațiul metropolitan este definit ca: “Spre deosebire de zona metropolitană, constituită prin asocierea legală a oraşelor şi comunelor cu metropola, spaţiul metropolitan include şi alte comune şi oraşe care nu au dorit să se asocieze cu aceasta. În consecinţă, conceptul de spaţiu metropolitan este mult mai potrivit din punct de vedere al analizei academice, decât acela de zonă metropolitană.”

Spațiile metropolitane ocupă un rol important în creșterea teritoriilor naționale. “Spaţiul metropolitan se caracterizează prin efecte multiple la scară mare: reabilitarea sistemică a centrului istoric, operaţie necesară unei imagini de marcă a metropolei; renaşterea centrului oraşului prin apariţia unui centru modern de afaceri de tipul CBD (Central Business District – Districtul Central al Afacerilor); apariţia de noi centre în zonele periferice, paralel cu un fenomen de periurbanizare accentuat.

Se poate afirma că funcţiile spaţiului metropolitan se transpun în peisaj, exercitând o influenţă puternică asupra modalităţii de organizare a teritoriilor.”

Spațiul metropolitan se află în jurul unei metropole care ar de peste un milion de locuitor, și prin capacitatea sa susține metropola în dezvoltarea acesteia în spațiu regional și național. Cantitativ, 80% din fluxurile de intrare-ieșire asigură spațiul metropolitan. Acest spațiu necesită o analiză complexă care includ aspecte de organizare politică de planificarea teritoriului sau de proceduri administrative și nu în ultimul rând asigurarea unor servicii publice care sunt evidențiate în unități administrativ-teritoriale. Orașul constituie elementul central din spațiul metropolitan. Esența acestor elemente centrale reiese din poziția pe care ocupă în structuri comerciale, sociale, politice sau culturale pe plan regional, național sau la nivel global.

Cunoscând istoria, de-alungul anilor orașele și regiunile urbane constituie factorul care ajută la dezvoltarea socială, economică sau culturală.

Orașele metropole au ca principala trăsătură dorința de a-și valorifica potențialul și de a deveni entități valoroase pe plan european și global prin opțiuni specifice care au la bază competitivitatea și dezvoltarea durabilă.

În trecut prin metropolă se înțelegea un oraș foarte mare de locuitori. În zilele noastre se denumesc zone metropolitane, zone care cuprind un oraș mai mare și localitățiile limitrofe. Prin crearea acestor zone se pot atrage mai multe fonduri pentru dezvoltare și implicit mult mai atractive din punctul de vedere al investitorilor.

Procesul de urbanizare a condus pe teritoriul european la o dezvoltare interdependentă a metropolelor cu localități care se află în zona de influență, astfel formând realități metropolitane care și dacă nu sunt denumite fiind acest tip de zonă, practic funcționează ca zone unitare, care sunt relativ independente. Miles (1970) consideră că primele caracteristici ale acestor zone metropolitane poate fi reprezentată prin formele distincte ale așezărilor umane, unde, în jurul unui oraș de mare densitate locuiește un număr mare de oameni.

Problemele strategice de amenajare urbană nu pot fi tratate direct, numai la nivel de zonă metropolitană, prin care se facilitează dezvoltarea producției, a consumului de bunuri sau a schimburilor la nivelul Uniunii Europene. Diminuarea dezechilibrelor din centru și aria geografică se face prin amenajarea integrală a teritoriului la nivel regional. Politica de dezvoltare constă din buna cooperare între localități, locuințe, infrastructură, protecția mediului, dezvoltarea economică sau prin utilizarea resurselor umane. Acțiunile cele mai performante sunt legate de transportul în comun, prelucrarea deșeurilor, alimentarea cu apă și prin crearea unor proiecte investiționale.

Relația simbiotică pe latură politică, economică și socială dintre oraș și suburbii au fost întotdeauna legate. Această relație influențează economia și politica zonelor suburbane. Structurile metropolitane din punct de vedere administrativ, care nu se pot realiza ca formă finită într-un birou, sunt dependente de factori politici, economici, sociali, geografici.

Coordonarea metropolitană este estențială pentru buna funcționare a zonei metropolitane. Rolul conducerii metropolitane constă în stabilirea rezultatelor așteptate din partea diverselor forme de administrare. Așadar rolul conducerii este axată asupra dezvoltării economice, a infrastructurii, al elaborării de politici fiscale sau de reglementarea pieței de terenuri. Asigurarea unei dezvoltări durabile presupune o strategie care are la bază nevoile economice și sociale ale populației, bazându-se pe opțiune de planificare unde în urma evaluării unui impact sunt compensate cele mai bine pierderi de resurse care nu pot fi înlocuite sau imediat refăcute, deci în prim plan nu limitează dezvoltarea zonei în anii următori. Perspectiva acestei dezvoltări durabile are nevoie de existența unei imagini asupra stării mediului, de reînnoire urbană și de regenerarea resurselor, care ajută la dezvoltarea metropolitană durabilă asigurată.

Impactul zonelor metropolitane în privința dezvoltării teritoriale

Relațiile de cooperare între regiunile de dezvoltare presupune existența sau realizarea unei dezvoltări teritoriale.

Prin dezvoltarea teritorială, se adaugă o creştere economică suplimentară la creşterea economică de ansamblu, surplus care provine din caracterul local al acţiunii ce nu poate fi realizat prin politici economice adoptate la nivel naţional.

Dezvoltarea metropolitană se axează în special pe capacitatea economică a actorilor locali, pe resursele deţinute de către aceştia şi pe complexitatea interdependenţei relaţionale dezvoltate între diverse unităţi administrativ- teritoriale.

Apare în aceste condiţii problema raportului optim dintre dezvoltarea teritorială şi dezvoltarea economiei naţionale în ansamblul său. Realizarea acestui raport presupune integrarea organică a elementelor componente ale teritoriului unităţii administrativ-teritoriale, a sectoarelor de activitate, în cadrul ansamblului economic naţional, în condiţii de eficienţă economică ridicată. Optim, în dezvoltarea teritorială, înseamnă alegerea acelei variante de dezvoltare a unui teritoriu sau a zonei care asigură fie maximizarea efectelor la nivelul resurselor existente în teritoriu, fie minimizarea eforturilor pe unitatea de resursă consumată.

Criteriul fundamental al optimizării teritoriale este reprezentat de minimizarea consumului de resurse materiale, umane, financiare şi de orice altă natură, implicate în procesul dezvoltării teritoriale.

Optimul economic presupune realizarea lui în fiecare din compartimentele economiei naţionale: sectoare, unităţi de producţie, zone geografice – adică, realizarea optimelor parţiale. Acesta înseamnă că se poate vorbi de un optim economic atât la nivelul unei activităţi, al unui sector, dar şi la nivel teritorial, zonal sau regional.

Optimul economic teritorial sau zonal poate fi definit ca: acea stare a economiei-determinată de condiţii naturale, de climă şi sol, structura resurselor disponibile şi atrase în procesul dezvoltării, structura populaţiei şi a nevoilor sale, legăturile economice şi sociale în profil teritoriale, modul specific de integrare în sistemul economic naţional care necesită cel mai mic consum de resurse pe unitate de efect util obţinut.

Condiţia esenţială pentru înfăptuirea optimului economic este starea de echilibru. Pornind de la faptul că echilibrul economic „este o stare de concordanţă între laturile interdependente ale producţiei sociale, rezultatele din acţiunea conjugată a factorilor tehnici, economici, sociali şi politici”, acesta urmăreşte în profil teritorial realizarea unor corelaţii necesare între sectoarele economice şi între activităţile producătoare de bunuri materiale din diferite zone ale ţării, pe baza resurselor de care acestea dispun, în corelaţie cu nevoia socială reală.

Acesta este motivul pentru care realizarea la nivelul unităţilor administrativ teritoriale a optimului economic presupune în primul rând satisfacerea nevoilor în special pe baza resurselor endogene şi activitatea antreprenorială desfăşurată de agenţii economici locali, ca principali promotori ai progresului economic regional.

În acest context, principala sarcină a unităţilor administrativ-teritoriale este aceea de crea acel mediu favorabil în care agenţii economici să poată să se exprime pe baza unor criterii de raţionalitate şi eficienţă economică/ competitivitate. În acelaşi timp, este necesară stimularea complementarităţilor activităţilor firmelor, în condiţii de iniţiativă, inovare şi cooperare.

Complementaritatea nu exclude competiţia dintre agenţii economici în cadrul zonelor teritoriale, fiecare fiind interesat în a produce bunuri şi servicii cu costuri cât mai mici, ceea ce înseamnă posibilităţi sporite de valorificare a producţiei, cu apariţia în acest sens a condiţiilor de realizare a acesteia şi de derulare a producţiei pe o scară lărgită, diversificată, în consens cu nevoile existente, cu cererea exprimată de locuitorii propriului teritoriu şi a altor teritorii.

Într-un astfel de context economic concurenţial, rolul unităţilor administrativ-teritoriale este unul esenţial, prin capacitatea acestora de a atrage investiţii, apariţia zonelor metropolitane în cadrul sistemului administrativ contribuind la dezvoltarea procesului dezvoltării locale şi regionale.

Autorii Heffner și Malgorzata (2015) analizează impactul de centre comerciale în zonele rurale și orașele mici din zona metropolitanăprin exemplul Voievodatul Silezia. Ei susțin că centrele comerciale din Voievodatul Silezia au un impact semnificativ asupra unităților de decontare mai mici, situate în zone exterioare ale aglomerărilor. Conține în principal în modificări legate de sferele sociale, economice, precum și funcționale și spațiale. Studiile arată că, centrele comerciale preiau tot mai multe funcții de ordin superior (servicii, cultura publică, administrație) și restrânge activitatea economică în zonele rurale, zonele exterioare ale aglomerărilor. În etapa a procesului de nestăpânit de suburbanizare a zonelor rurale înconjurătoare, aglomerările urbane mari și schimbările structurale în orașe, sunt dificil de evaluate în mod concludent, consecințele funcționării centrelor comerciale din zonele metropolitane exterioare. Impactul de centre comerciale pe orașele mici și zonele rurale este un proces foarte dinamică și necesită cercetări sistematice.

În studiul lui, Trejo (2012), legat de Eficiența economică a regiunilor metropolitane mexicane între 1998 și 2008, este de părere că în prezent spațiile metropolitane sunt referințe teritoriale cheie de analiză și acțiune. Ele sunt de importanță economică, socială și politică critică. Cu trei decenii în urmă structura urbană mexicană a fost caracterizată prin existența unui oraș principal, Mexico City, cu cea mai mare concentrație de populație, industrie, servicii și locuri de infrastructură. Cu toate acestea, sistemul urban a devenit mai complex. Restructurarea a luat forma de apariția a mai multor orașe cu calități de zone metropolitane. Aceste aglomerări metropolitane se concentreze mai mult de 70% din capacitatea de producție și, prin urmare este de așteptat cea mai mare parte a creșterii economice la originea în metropole. Acest lucru creează provocări pentru aceste regiuni, cum ar fi necesitatea de locuri de muncă și a acumulării de capital, dar oferă, de asemenea cea mai bună oportunitate de a extinde din punct de vedere economic și de a îmbunătăți calitatea vieții pentru populația. Cu toate acestea,productivitatea, profiturile și eficiența sunt distribuite heterogen între zonele metropolitane. Cele mai multe factorii mobile de producție, de capital și de cunoștințe tehnologice, sunt dominate de câteva centre urbane, astfel alte orașe au rămas cu capital fizic învechite și lucrătorii mai puțin calificați. În prezent, țara se confruntă cu provocarea de a extinde beneficiile de dezvoltare urbană pentru toate orașele și locuitori.

Autorii Istrate și Alupului (2012) sunt de părere că în prezent, dezvoltarea orașelor mari ridică probleme de specialiști, care trebuie să găsească soluții la cele mai diverse procese de concentrare, la numeroasele probleme ale comunităților strâns legate de zonele metropolitane / polilor de creștere. Formarea zonelor metropolitane atinge nu numai cele mai frecvente probleme legate de creșterea nivelului de trai, dar și modalitățile concrete de soluționare a crizelor și reducerea formelor legate de problemele actuale metropolitane. Obiectivul acestui articol este de a prezenta principalele aspecte favorabile ale proceselor de metropolizare, subliniind avantajele implementării unor astfel de zone din România.

Bogdana Neamțu (2008) este de părere că începând cu primele decenii ale secolului al XX-lea pe plan mondial se conturează tendinţa de formare a unor zone metropolitane din ce în ce mai extinse, în cadrul cărora centrele urbane existente îşi pierd poziţia de actori principali în ceea ce priveşte dezvoltarea economică şi socială, iar noile comunităţi suburbane se dezvoltă în zone preponderent rurale/agricole după un model relativ uniform, dar deficitar în ceea ce priveşte capacitatea lor de a asigura funcţii vitale (petrecerea timpului liber/artă/ cultură, posibilităţi de interacţionare între membrii comunităţii, accesul facil la centre comerciale etc.). Acest fenomen s-a manifestat mai pregnant în Statele Unite dar el se regăseşte în prezent atât în ţările dezvoltate cât şi în cele în curs de dezvoltare. Dezvoltarea periurbană reprezintă un fenomen relativ recent în România, care până în prezent a fost ignorat atât de literatura de specialitate cât şi de practicieni. Cu toate acestea, experienţa altor ţări în privinţa dezvoltării periurbane arată că există efecte negative asociate cu acest fenomen, mai ales atunci când planificarea urbană este defectuoasă sau lipseşte cu desăvârşire.

Dezvoltarea spaţială

Dezvoltarea spaţială se referă la evoluţia teritoriilor sub toate aspectele (economic, social, de mediu, fizic). Observarea dezvoltării spaţiale, realizarea de analize ale tendinţelor de dezvoltare spaţială şi de studii de prognoză privind dezvoltarea spaţială sunt acţiuni necesare pentru pregătirea politicilor de dezvoltare spaţială. „Politica dezvoltării spaţiale” este un concept destul de recent, apărut în anii 1990, însemnând o politică ce promovează dezvoltarea spaţiului în conformitate cu principiile generale.

Proiecte de dezvoltare spaţială

Proiectele de dezvoltare spaţială sunt proiecte elaborate sau controlate de organisme publice care contribuie pozitiv la dezvoltarea teritorială la diferite niveluri. Proiectele de dezvoltare spaţială pot cuprinde lucrări de infrastructură, promovarea şi dezvoltarea economică a unor zone specifice, măsuri de reabilitare urbană, restaurarea ecosistemelor deteriorate etc. În general, proiectele de dezvoltare spaţială sunt elemente ale unor strategii mai amănunţite de dezvoltare spaţială. În timp ce unele proiecte de dezvoltare spaţială au un caracter top-down (de sus în jos) şi implică în principal autorităţi publice, altele au un caracter bottom-up (de jos în sus) şi pot implica în mare măsură societatea civilă şi interese private (cum ar fi parteneriatul public-privat).”

Zona metropolitană reprezintă un mediu propice pentru aplicarea și dezvoltarea aceea ce Francois Perroux denumea “Teoria polilor de creștere”. Potrivit teoriei polilor de creștere, apariția și dezvoltarea zonelor metropolitane apare asemenea unui proces dezechilibrat, dar în același timp ierarhizat în spațiul regiunii de dezvoltare, în cadrul căruia un anumit număr de unități economice joacă un rol esențial, fapt care le pune în evidență. Aceste unități care reușesc să se facă evidențiate sunt denumite “poli de creștere”, iar în categoria acestora intrândmarile întreprinderi, platformele industriale, elemente importante de infrastructură cum ar fiporturile, aeroporturile care reușesc ca prin simpla existență să atragă și să faciliteze crearea anumeroase activități sau chiar apariția unui pol urban care să aibă propia activitate. Acționând asemenea unui magnet, polii de creștere vor putea atrage întreaga capacitate de inovare și dezvoltare existentă, dar calitatea efectelor de difuziune poate conduce la generalizarea persistenței dezechilibrelor și creșterii cumulative a inegalităților în dezvoltare în cazul zonelor metropolitane. În același timp există posibilitatea apariției fenomenelor de filtraj a activităților care difuzează dezvoltarea în plan regional, astfel că vor persista dezechilibrele, zona metropolitană devenind astfel un model de dezvoltare economico-administrativ bazat pe teoria locurilor centrale.

Teoria locurilor centrale este unul dintre cele mai elaborate modele de analiză a spațiului. Se afirmă că fără această teorie “nu ar fi fost posibil să se vorbească de o geografie teoretic independentă de alte științe”. Dintre modelele de dezvoltare care se axau pe teoria locurilor centrale amintim: modelul lui Christaller, modelul lui Losch, modelul lui Zipf. Christaller considera că funcția principală a orașului esteaceea de a distribui bunuri și servicii pentru spațiul din care face parte, iar extrapolând zonametropolitană poate satisface toate aceste cerințe necesare satisfacerii interesului general metropolitan.Existența determinanților metropolitani este vitală dacă se dorește ca aceasta să fie una funcțională.Existența acestei piețe facilitează apariția unei teorii care susține că fiecare punct din teritoriul teoretic(rural, omogen și pe care populația este repartizată uniform) are acces la toate bunurile și serviciileposibile. Însă, bunurile și serviciile oferite de către zona metropolitană nu au toate importanță egală, cisunt ierarhizate, în funcție de cerințele consumatorilor, nevoilor zilnice, săptămânale, lunare, ocazionale.Ierarhizarea lor antrenând ierarhia locurilor centrale ca și cea a ariilor de influență corespunzătoare.

În lipsa unor bariere referitoare la migrația populației și a forței de muncă, apariția unor “poli de creștere” poate fi însoțită de importante deplasări ale populației, ceea ce constituie o altăproblemă demografico-economică, iar în cele mai multe situații, direcția acestor deplasări depopulație fiind dinspre zonele slab dezvoltate spre cele dezvoltate și vizează populația tânără șide varstă medie, precum și cea cu pregătire superioară. Rezultă de aici că zonele dezvoltateimpun procese de filtraj a fluxurilor de intrare ale forței de muncă. Astel se produce o depopulareîn special calitativă, a zonelor slab dezvoltate din jurul zonei metropolitane, influențând șimodificând ritmul evoluției demografice, natalitatea, nupțialitatea, accentuând îmbătrânireademografică și implicit o scădere a competitivității regiunii.În structura zonelor metropolitane pot fi identificate trei componente majore:“identitatea culturală, o bază economică și socială necesară susținerii dezvoltării zonei și o formă de putereprivind luarea deciziilor”, acestea constituind doar câteva dintre elementele necesare constituiriiunor “coaliții ale dezvoltării” publice și private, alături de teritoriu, leadership, legăturile externeși strategiile de dezvoltare.Funcționarea zonei metropolitane presupune o atentă analiză a implicațiiloradministrative în ceea ce privește coordonarea metropolitană precum și o analiză a implicațiiloreconomice pe care o astfel de structură le poate genera, rolul conducerii metropolitane fiind acelade a stabili rezultatele așteptate de la diverse forme de administrare în aceeași dinamică aeconomiei urbane în domeniul formulării ș i dezvoltării strategiilor economice, a reglementărilorîn piața terenurilor, a dezvoltării infrastructurii, a elaborării de politici fiscale.

Astfel, definirea zonelor metropolitane presupune o atentă analiză a implicațiilor administrativeîn ceea ce privește coordonarea metropolitană precum și o analiză a implicațiilor economice pecare o astfel de structură le poate genera.

Comerț

Termenul de comerț este definit în Dicționarul Enciclopedic (2009) ca fiind o ramură a economiei naționale prin care se desfășoară circulația mărfurilor.

“Noţiunea de comerţ, are un conţinut complex, determinând o funcţie economică ce constă în a cumpăra materii prime sau produse pentru a le revinde în acelaşi stadiu fizic, dar în condiţii convenabile consumatorilor. În acelaşi timp, aceeaşi noţiune defineşte profesiunea unui corp de agenţi economici care acţionează în cadrul pieţei, asigurând actele de schimb.

Sub aspect juridic, noţiunea de comerţ defineşte transferul titlurilor de proprietate asupra materialelor sau serviciilor, precum şi prestaţiile de servicii realizate între diferitele stadii ale producţiei sau direct între producător şi consummator care, de asemenea, se consideră că reprezintă acte de comerţ. La aspectele prezentate mai sus se mai adaugă faptul că, prin codul commercial care, în realitate, se aplică la toate activităţile economice organizate în scop lucrativ, sunt definite ca acte de comerţ actele de producţie industrială, de transport.”

Privit în context istoric, comerțul a fost prezent încă din momentul în care oamenii au început să comunice între ei. Totodată cu dezvoltarea civilizației, nevoile oamenilor au crescut și nu au mai putut fi satisfăcute decât prin schimb, creând căutări și curente reciproce. Aceste au cunoscut o dezvoltare continuă, până când au ajuns să fie rezolvate prin comerț. Prin analiza evoluției în timp a schimburilor, specialiștii teoriilor comerciale subliniază faptul că începuturile civilizației comerciale se întind într-un trecut de peste 4.000 de ani.

Primul stadiu al comerțului se numea “troc”, stadiu în care schimburile erau efectuate direct – produs contra produs. În această perioadă pentru a achiziționa un bun, omul renunța din bunuri excedente în schimbul unui produs de care avea nevoie. Pentru o bună funcționare a trocului era necesară ca bunurile care urmau a fi schimbate să aibă o valoare aproape egală și dorințele celor interesați să coincidă.

Rapin (1983) afirmă că după introducerea unei mărfi intermediare, numită monedă, schimbul de bunuri a devenit mult mai simplu, trocul fiind împărțit în două operațiuni și anume, vânzarea și cumpărarea. Rapin consideră că după această schimbare a început adevăratul comerț.

Începutul secolului XI aduce o adevărată revoluție comercială. În această perioadă reprezentanții schimburilor mai diversificate și mai largi între zone și domenii s-au întâlnit cu susținătorii economiei închise, creându-se astfel puternice centre de consum și de producție. Revoluția comercială rezultă totodată apariția negustorului – mercatorului – care la început a fost itinerant, dar apoi s-a stabilizat în orașe. Astfel s-au născut și s-au dezvoltat primele puncte de întâlnire a mărfurilor din Nord și din Sud, care, ulterior au cedat locul marilor târguri europene.

Prin transformarea continuă a societății, meseriașii au ales să trăiască în orașe unde găseau debușee pentru produsele lor. Datorită specializării neîncetate al agriculturii, acesta a devenit o sursă de produse care depășea necesitățiile familiilor și al zonei, care a cauzat valorificarea produselor prin intermediul schimburilor.

Comerțul îndeplinește numeroase funcții, datorită cărei asigură un flux regulat al producției spre piețele de consum. Principala și cea mai importantă funcție a comerțului este achiziționarea mărfurilor de la producători și mutarea lor în depozite cu scopul de a fi pregătite pentru revânzare către clienți finali sau intermediari. A doua funcție o constituie stocarea mărfurilor care prin forma unor preocupări permanente asigură în cadrul pieței echilibru între cerere și ofertă. O funcție tipică comerțului este crearea condițiilor de realizare efectivă a contractului de vânzare-cumpărare. Nu în ultimul rând vorbim despre funcția generată de dezvoltarea societății care o constituie cercetarea dorințelor consumatorilor, sugestiile lor, capacității lor de cumpărare.

În studiul lui Tănăsoiu (2011) susține că, clienții sunt sursa de profit a companiilor de comerț, ei fiind un element relevant pentru a evalua produsele, pentru că este o expresie a cererii efective, care se manifestă la un moment dat pe piață. Sursa de profit a companiei sunt clienții și nu produse și servicii. Acestia reprezintă un activ al companiei ce pot fi reunite în circuitul economic al firmelor, instituțiilor și al indivizilor companiei care își oferă produsele și serviciile.

Într-un alt studiu, Tănăsoiu (2011) este de părere că în România firmele comerciale operează într-un mediu economic complex, marcat de criza economică, în timp ce evidențiază creștere în ceea ce privește intensificarea concurenței. Analiza permite evidențierea principaliilor factori care influențează propunerile necesare de către management pentru creșterea eficienței și competitivității firmelor de comerț.

Într-un articol, publicat de Claudiu Gamulescu (2015) este de părere că era timpul potrivit pentru introducerea unui nou termen în ceea ce privește comerțul, și anume termenul de omni-channel. Omni-channel este un nou concept care vine peste multi-channel, care indică înglobarea a mai multor canale. Omni-channel înseamnă tot, înțeles în așa fel încât afacerile sunt conduse înțelegând complet modul în care informația circulă și produsele sunt vândute. Gamulescu consideră că acest concept nu este deloc lipsit de sens într-o lume care se află zn completă schimbare tehnologică.

Figura nr.6 Evoluția către omni-channel.

În contiuare vă voi prezenta câteva lucrări Forrester publicate în anul 2015 care se concentreză pe tema comerțului electronic și necesitatea lui în ceea ce privește evoluarea unei companii și puterea lui de vânzare.

Adam Silverman consideră că tehnologiile sunt transformarea operațiunilor de vânzare cu amănuntul, care permite magazinelor si asociațiilor magazine să funcționeze mai eficient și cu o mai mare flexibilitate. Pentru a concura în fața unei întreruperi digitale, organizația de vânzare cu amănuntul trebuie să se transforme, ca și un lider eBusiness, care trebuie să utilizeze un comerț modern și să implice tehnologiile moderne, pentru îmbunătățirea experienței clienților.

În viziunea companiei Acustom Apparel, în modelul de afaceri primul este pus clientul, și folosesc un nou, model dinamic de afaceri de vânzare cu amănuntul. În lucrarea lui Adam Silverman sunt comparate modelul tradițional liniar de afaceri de vânzare cu amănuntul cu noul model dinamic de afaceri.

Modelul tradițional liniar de afaceri de vânzare cu amănuntul

Modelul dinamic de afaceri de vânzare cu amănuntul

Figura nr.7. Transformarea modelului de afaceri