Dezvoltarea Cognitiva Si Socio Cognitiva a Prescolarului

CAP.I.3. Dezvoltarea cognitivă și socio-cognitivă a preșcolarului

Termenul cognitiv, derivat din latinescul cognosco (a cunoaște), se referă la activitățile implicate în achiziția, procesarea, organizarea și utilizarea cunoștintelor. Cu alte cuvinte, este vorba despre toate acele abilități asociate cu gândirea și cunoașterea.

De-a lungul timpului, au existat numeroase controverse în ceea ce privește dezvoltarea cognitivă. Unii cercetători credeau că mediul oferă doar conținutul pentru structurile mentale existente deja, iar aceste structuri înnascute sunt fundamentele în dezvoltarea capacităților cognitive. Alții susțin că toate aspectele dezvoltării sunt explicabile în condițiile stimulării din partea mediului, iar dacă se dorește a înțelege achiziția de cunoștințe, trebuie să se investigheze experiențele de învațare ale copilului.

Cea mai cunoscuta teorie privind dezvoltarea cognitivă este teoria stadial-constructivistă elaborată de Jean Piaget (1896-1980), renumit psiholog, biolog, logician și epistemolog elvetian. El s-a preocupat de studiul devoltării inteligenței la copil. Conform teoriei sale, dezvoltarea intelectuală se realizează numai prin interacțiunea dinamică și continuă dintre copil și mediu. Pentru a înțelege cum achiziționează copiii cunoștințele, Piaget consideră că este necesară detalierea felului în care copiii acționeaza asupra mediului și mediul asupra lor, de-a lungul anilor. Dupa parerea sa, cunoașterea este construită tocmai prin acestă interacțiune mai sus amintită: copil-mediu. Ea nu este nici înnascută, nici oferită doar din experiență, ci apare din explorarea activă a obiectelor, iar mai târziu,a ideilor. Deci, achiziția de cunoșințe este un proces bazat pe acțiune și nu unul bazat pe acumulare pasivă a informației., iar acest lucru este valabil la toate vârstele. Un bebeluș acționează asupra unei jucării ca să îi descopere proprietățile, iar la vârsta școlară, un copil trebuie să acționeze asupra ideilor,să le reorganizeze, ca să descopere toate posibilitățile. A explica mecanismele de asimilare și utilizare a cunoștințelor, înseamnă pentru psihologul elvețian,.a explica inteligența prin modalitatea în care ea se construiește.

Pentru Piaget, inteligența înseamnă, în primul rând o formă superioară de adaptare între organism si mediu. Toate organismele biologice depun un efort să se adapteze mediului,.iar acest lucru este realizat prin două procese ,,gemene,”: asimilarea și acomodarea. Asimilarea este un proces mental de integrare, prin care un individ încorporează noi informații în schemele operatorii și în experiența cognitivă de care dispune deja. La început, aceste scheme sunt foarte simple, bazate mai ales pe reflexe (suptul). Dacă un copil de 3 luni primeste o papusă, nu se va juca cu ea așa cum face copilul de 2 ani, ci,o va duce la gură. Piaget explică acest lucru prin faptul că bebelusul asociază păpușa cu schema de supt, aceasta fiind activitatea dominantă la această vârstă. Ulterior, bebelușul învață prin experiență, că papușa prezintă și alte posibilități și va recurge la alte modalități de acțiune: lovire, alinare, îndoire, etc. . Altfel spus, se acomodează cu natura obiectului. Așadar, acomodarea presupune modificarea schemelor existente, pentru a se potrivi cu noua experiență, adaptând astfel modul anterior de gândire la informația noua. După Piaget, cele două procese sunt complementare și reprezintă mecanismele de bază ale modificării cognitive. Astfel, copiii încorporează realitatea externă în propriile structuri psihologice, pe de o parte, iar pe de altă parte, ei sunt impulsionați să își modifice și să își extindă acțiunile pentru a se adapta cerințelor mediului.

Ori de câte ori un copil întalnește o nouă experiență care nu corespunde structurilor mentale pe care le are, acesta se află în dezechilibru. Copiii întalnesc frecvent astfel de experiențe, dar, mânati de imensa lor curiozitate, sunt impulsionați să le dea un sens, adică să caute echilibrul. În viziunea lui Piaget, echilibrul este starea atinsă prin asimilare și acomodare, atunci când individul a absorbit noile informații și le-a dat sens, este ,,motorul creșterii intelectuale”. Cu toate acestea, spunea el, dezvoltarea intelectuală se va produce numai dacă situația noua în care este implicat copilul nu este foarte diferită de evenimentele cu care este deja familiarizat. Aici intervine rolul părinților și al profesorilor de a crea experiențe noi care să aibă un grad optim de adaptabilitate.

Teoria piagetiană a fost edificată și verificată utilizandu-se date de observație culese de la copii de vârste diferite, printr-o metodă de interogare liberă – metoda clinică. Observațiile realizate l-au convins pe Piaget că felul cum copiii înțeleg lumea progresează ca o serie de pași, nu în linie continuă. Fiecare pas în dezvoltarea inteligenței e denumit stadiu și este diferit calitativ dacât stadiul anterior și cel următor. Copilul trece prin fiecare dintre aceste stadii succesiv și cu viteze diferite. În fiecare stadiu nou devin accesibile anumite strategii mentale și fiecare reprezintă o modalitate tot mai complexă de a oferi sens mediului.

Piaget consideră că, de la naștere și până la maturitate, există patru stadii majore și le descrie astfel:

1.Stadiul senzoriomotor (0-2 ani)

În aceasta perioadă bebelușii sunt dependenți de mijloacele senzoriale și motorii de învățare și înțelegere a mediului lor. Altfel spus, cunoașterea este obținută prin supt, apucare, lovire, privire, mușcare, etc, și încă nu derivă din procesele de gândire. Structurile cognitive sunt bazate pe acțiuni și devin tot mai complexe și mai coordonate .Spre sfârsitul acestei perioade acțiunile vor fi interiorizate, formându-se astfel primele simboluri reprezentaționale.

2.Stadiul preoperational (2-7ani)

La această vârsta, copii sunt capabili să utilizeze simboluri (cuvinte, imagini mentale ) în încercarea de a înțelege lumea. Apare jocul imaginativ, copiii fiind capabili să facă distincția între fantezie și realitate. Gândirea copiilor este egocentrică, însă spre sfârșitul acestei perioade vor fi capabili să ia în considerare punctul de vedere al altora.

3.Stadiul operațiilor concrete (7- 11 ani)

Copii, în acestă etapă a dezvoltării lor, achiziționează o serie de operații mentale, cum ar fi: clasificarea multiplă, reversibilitatea, serierea și conservarea, prin care pot manipula mental simbolurile în diferite feluri. Apare gândirea logica, însa rezolvarea de probleme este înca legată mai mult de evenimente concrete, decât de concepte abstracte.

4.Stadiul operațiilor formale (de la 11 ani)

Copii sunt capabili să realizeze operații mentale care implică abstractizarea și raționamentul logic. Ei pot să ia în considerare o varietate de soluții posibile pentru o problemă, fără să fie nevoie să le pună în practică, deoarece acum sunt capabili să gestioneze situații pur ipotetice. Gândirea, în acestă perioadă, se referă tot mai mult la idei, decât la obiecte.(Schaffer, 2005, p 168)

Piaget are o teorie funcțională, accentuând rolul adaptării. În acelasi timp, este teorie structurală, accentuând rolul organizării sistemului cognitiv. Conținutul ei este orientat spre comportamente ce constituie datele cognitive de bază, care sunt apoi prelucrate. Dezvoltarea mentală, în opinia autorului, este un proces evolutiv. Stadiile se succed pentru ca sunt tot mai adaptate, răspunzând exigențelor realității.( Albu, 2007, p 19)

Teoria lui Piaget privind dezvoltarea copilului este cunoascuta în toata lumea și a constituit un model de referința pentru nemeroși cercetatori în domeniu. Deși au existat multe păreri asupra plusurilor sau neajunsurilor acestei teorii, cei mai multi psihologi sunt de accord asupra contibuției lui Piaget asupra înțelgerii copiilor, iar asta se explică prin faptul că el nu era un teoretician de birou , ci toate ideile sale au la bază observații amănunțite și atent selecționate

Rudolph Shaffer , evidențiază cele mai importante contibuții ale teoriei piagetiene:

Gândirea copilului este diferită calitativ de cea a adultului. Dezvoltarea intelectuală nu înseamana doar oferirea a cât mai multor informații copiilor iar aceștia să le adauge la baza lor de cunoștințe. Piaget a arătat faptul că copii gândesc diferit, iar natura acestor diferențe se scimbă de la o perioadă la alta. Uneori, încercările copiilor de a înțelege lumea pot părea uneori prostești din perspectiva adultului, dar de fapt, acestea reflectă tocmai progresul legitim de-a lungul stadiilor pe care trebuie să le parcurgă copilul în drumul său către maturitate.

Dezvoltarea intelectuală este continuă de la naștere. Piaget explică faptul că, pentru a întelege dezvoltarea inteligenței, acest lucru trebuie făcut înca din momentul nașterii. El a argumentat acest lucru prin faptul că , atât adaptarea unui bebeluș la activitatea de supt, cât și încercarea unui copil de vârstă școlară de a rezolva probleme, se bazează pe aproximativ aceleași mecanisme. Explică, așadar, o continuitate bazală, în ciuda modificărilor care apar pe măsura ce copilul înaintează în vârstă.

Copilul are un rol activ în învațare. Achiziția de cunoștințe nu se realizează într-un mod pasiv. Pe baza observațiilor făcute asupra copiilor proprii, a remarcat că aceștia nu erau dispuși să aștepte stimularea din partea celorlați, ci ei înșiși joacă rolul de ,,mici oameni de știința,, , chiar din primele luni de viață. Piaget a subliniat de fiecare dată curiozitatea mare a copiilor care îi împinge să exploreze lumea, să experimenteze.

Putem identificarea o mare diversitate de fenomene care ne deschid calea către mintea copilului. Piaget a atras atenția asupra existenței a unor fenomene precum egocentrismul, permanența obiectelor, consevarea, incluziunea claselor etc. , și, în același timp, a inventat modalități pentru a le investiga, permițând și altora să continue cercetările sale.( Schaffer , 2005,p 183 )

Deși nu există nici un dubiu că teoria piagetiană a extins foarte mult conoștințele noastre despre dezvoltarea copiilor și că are contribuții utile la practica educatională, ea a fost supusă și criticilor. Astfel, o serie de cercetări au arătat că,limitele de vârstă folosite de acesta ca demarcații ale stadiilor de dezvoltare, pot să varieze în funcție de mediul social și cultural, dar și de capacitatea intelectuală, experiența elementară sau educația grupului supus cercetării. Deasemenea, a fost contestată opinia conform căreia Piaget credea că , în stadiul preoperațional,

copiii nu sunt capabili de conservare. Rezultatul altor cercetări (Smedsuld, 1961; Sullivan,1967;

Brison, 1996), au dus la emiterea unei concepții mai optimiste cu privire la posibilitatea accelerării dobândirii capacității de conservare.

O alta critică la adresa teoriei piagetiene este aceea că, acordând un rol important activității subiectului, este neglijat un factor esențial al dezvoltării, și anume influențele sociale. În această direcție, cercetările psihologului rus L.S/Vigotski și ale psihologului american J. Bruner, aduc în discuție rolul contextului social, al mediului cultural și familial, al educației, în stimularea dezvoltării cognitive a copilului. În ciuda criticilor făcute teoriei lui Piaget, majoritatea studiilor îl omagiază pentru contribuția sa la înțelegerea dezvoltării cognitive a copilului.( Sălăvăstru, 2004, p 44)

Contemporan lui Piaget, psihologul rus L.S. Vîgotski (1896-1934) se distanțează de acesta în privința concepției asupra dezvoltării cognitive. Dupa părerea lui, dezvoltarea cognitivă este un proces social. Pentru că perioada de creație a lui Vîgotski, s-a suprapus revoluției din Rusia, el a fost influențat de marxism și, de aceea, a subliniat aspectele socioistorice ale comportamentului uman și mai puțin natura unică a individului uman.Tema principală a scrierilor lui Vîgotski a fost aceea de a arăta mijloacele prin care funcțiile intelectuale superioare –rationamentul, întelegerea, planificarea, reamintirea și așa mai departe, se dezvoltă din experiențele sociale ale copilului. A realizat acest lucru prin analiza dezvoltării umane pe trei niveluri și anume: social, interpersonal și individual.

Sub aspect cultural, Vîgotski explică natura umană ca pe un produs socio-cultural. Copii nu trebuie să reinventeze lumea, așa cum credea Piaget, ci pot beneficia de înțelepciunea acumulată de generațiile anterioare. Așadar, fiecare generație stă pe umerii celei precedente, preluând cultura specifică -respectiv realizările intelectuale, materiale științifice și artistice, o dezvoltă în continuare, apoi o transmite mai departe generaței următoare. Pentru a descrie ceea ce moștenesc copiii, Vîgotski a utilizat termenul de instrumente culturale. Se referă atât la instrumente tehnologice (carti, ceasuri, biciclete, calculatoare, stilouri, hărti, etc și alte mecanisme fizice), cât și la instrumente psihologice (concepte și simboluri precum limba, citit-scisul, matematica, teoriile știintifice și valori ca viteza, eficiența și puterea). Instrumentele culturale tehnologice și psihologice își exercită influența de obicei în tandem, fiind greu de spus care vine pe primul loc în dezvoltarea unui copil luat individual. Prin achiziționarea acestor instrumente, copilul învață să înteleagă cum funcționează lumea. Însă ,cel mai important element cultural transmis copiilor, după părerea lui Vîgotski, este limbajul. El a acordat o mai mare importanță limbajului în achiziția abilităților intelectuale decât a considerat Piaget. Daca Piaget considera că limbajul nu are, în primii ani de viața, nici un rol formativ asupra gândirii, vorbirea în acesta perioada fiind doar un efect secundar al vieții copilui, Vîgotski atribuie limbajului un rol important din mai multe puncte de vedere. În primul rând limbajul este mijlocul principal prin care este transmisă experiența societății, fiind în același timp un instrument al gândirii. În al doilea rând, limbajul permite copiilor să își regleze activitatea. Monologurile folosite de copii sunt semne ca aceștia au devenit capabili ca să utilizeze limbajul ca instrument pentru gândire, cu originea în dialogurile cu ceilalti, deci esențial socială, spre deosebire de Piaget care vede monologurile ca un indicator al egocentrismului. În al treilea rând, Vîgotski consideră că limbajul se va interioariza către sfârșitul perioadei preșcolare.(Schaffer,2005, p 196)

Sub aspect interpersonal autorul și-a adus cea mai importantă contribuție. Astfel, el consideră că dezvoltarea cognitiva se realizează prin interacțiunea copilului cu alte persoane mai competene, care pot tansmite copilului instrumentele culturale cerute de activitatea intelectuală.

Conform opiniei lui Vigotski, ajutorul unui tutor mai avansat este cheia dezvoltării cognitive. Viețile copiilor sunt pline de expeiențe cu adulții, care au potențial de a lărgi cunoașterea lor despre lume, atât în cadre formale, cu dascălii la școala, cât și în cadre informale, acasă cu părinții. Pe parcursul acestor întâlniri, copiii au posibilitatea de a achiziționa diverse abilități specifice de rezolvare de probleme ,pe de o parte, iar pe de altă parte să cunoască natura culturii din care face parte. Participând la o multitudine de activități sociale variate, copiii vor deveni familiarizați cu procedurile care le vor permite să funcționeze la momentul potrivit.

Vigotski credea că abilitatea copilului de a profita de instruire și ajutor este o caracteristică fundamentală a naturii umane, ce este completată foarte bine de abilitatea adulților de a oferi instruire și ajutor. Orice abilitate intelectuală se va realiza, dupa părerea acestuia, mai întâi cu un adult competent și după aceea va fi preluată și interiorizată de copil. Copilul este partener în cadrul acestor activități cu adultii, chiar dacă este numai un partener începator-un ucenic. În condițiile în care copilul lucrează cu o persoană care știe mai mult, sunt relevate modalități mai avansate de gândire, în comparație cu cele individuale și că posibilitatea copiilor de aprofita de ajutor, poate spune mai mult despre capacitățile lor reale decât eforturile în rezolvarea individuală de probleme. Intervalul dintre performanța individuală a copilului și cea obtinută prin colaborare are, după părerea lui Vîgotski, o semnificație foarte mare și este denumită de acesta zona proximă de dezvoltare.(ZPD). Acesta este intervalul dintre ceea ce știu copii și ceea ce pot să învețe în condiții de îndrumare.

Sub aspect individual,autorul a avut mai puține de spus decât despre celelalte două aspecte. Spre deosebire de Piaget, el nu a urmărit dezvoltarea de-a lungul vârstelor, singura afirmțtie pe care a facut-o referitor la vârsta fiind aceea că, până la 2 ani, copii sunt influențați mai ales de forțe biologice și că influențele culturale încep dupa acesta vărsta, lucru ce nu a fost susținut de cercetările ulterioare. El s-a mulțumit să generalizeze faptul că dezvoltarea cognitivă trebuie văzută ca o muncă în colaborare: pe de o parte copiii semnalizează nevoile și oferă indicii adulților despre ceea ce pot să realizeze, iar pe de altă part, adulții trebuie să fie sensibili față de aceste indicii și să adpteze tipul de intervenții și eșalonarea lor în timp.

Ca si Piaget, Vîgotski a subliniat natura constructivă a dezvoltării cognitive, în sensul că copiii joacă un rol activ în progresul cunoștințelor lor. Spre deosebire de Piaget, el nu a crezut că ei pot realiza acest lucru prin efort propriu, ci doar împreuna cu alți oameni, in contextul acțiunilor cooperative. Teoria sa este cunoscută ca și constructivism social.

Această teoria a lui Vigotski se bazează pe cateva concept ,care au influentat cercetarile ultetrioare privind dezvoltare copilului. Dintre aceste cele mai importante sunt ( Vasile, C, Psihologia copilului-.curs, p 77-80):

Medierea

.Din perspectiva acestui concept, copilul iși conctruiește instrumentele cognitive cu ajutorul altei persoane, pe care apoi le însușeste pentru propriul beneficiu. Mediatorul are un rol foarte important, este liantul între copil și ceea ce învață acesta și faciliteaza asimilarea și interiorizarea instrumentelor gândirii, dar și dezvoltarea funcțiilor psihice.

Procesele de internalizare

Copilul internalizează activitățile externe și sociale si astfei își formează propriile structuri mintale Așadar învață să gândească. Procesul de internalizare are loc în trei etape:

1) Asistența în realizarea activităiții este furnizată de către cei mai capabili (de exemplu, profesor, coleg mai abil).

2) Asistența este furnizată de copilul însuși, care vorbește cu voce tare pentrua rezolva problemele.

3) Conceptul sau activitatea se internalizează (devine reprezentare la nivelulminții).

Asadar, conform opiniei lui Vîgotski , inițial e nevoie de ajutor din partea altor personae (professor, părinte coleg), pentru ca ulterior să se facă trecerea catre un proces de internalizare; copilul vorbeste cu sine pe măsura ce rezolvă sarcina.

Spre deosebire de teoria lui Piaget, la Vîgotski conceptul de internalizare primește o dimensiune socio-culturală. Aceasta decurge din contextul în care are loc învățarea. Astfel cultura este transmisă de la o generație la alta prin intermediul educatiei copiilor.

Zona proximă de dezvoltare (ZPD)

ZPD este conceptual cheie al teoriei lui Vîgotskyși se referă la intervalul dintre ceea poate fi realizat de către un copil fară îndrumare și ceea ce poate el realiza cu ajutorul altei personae care știe mai mult. El defineste ZPD ca fiind distanta dintre nivelul actual de dezvoltare al copilului și nivelul potențial de dezvoltare, pe care copilul l-ar atinge cand este asistat de adulti sau colaborează cu alți copii mai avansați. În acesta zonă, după părerea autorului, ar trebui plasate eforturile de instruire. Altfel spus, adultul ar trebui sa fie atent atât la performanțele copilului, cât și la potențialul acestuia și să adapteze minuțios provocările intelectuale cu un pas sau doi mai departe decat ceea ce înțelege deja copilul. Construind pe cunoștintele deja existente, copii pot fi conduși spre noi realizări.

Interacțiunea socială

Pentru a atinge nivelul maxim posibil pentru dezvoltarea cognitivă, unui individ îi este necesară interacțiunea socială: „Ceea ce un copil poate să facă astăzi colaborând cu celălalt, mâine va putea să facă singur” (Vîgotski). Interacționând unii cu ceilalți sau cu adulții, copiii produc nu numai organizări cognitive mai elaborate decât cele de care erau capabili înainte de interactiune, ci ei devin, după aceasta, capabili să reia singuri coordonările.Această idee conduce la dezvoltarea unui nou concept, cel de eșafodaj, care afost preluat și dezvoltat mai târziu de Jerome K. Bruner în conceptul de eșafodaj instrucțional (instructional scaffolding).

Limbajul și dezvoltarea conceptelor

Pentru a înțelege ideile lui Vîgotski despre gândire și limbaj, este importantă înțelegerea distincției pe care el o face între dezvoltarea naturala și cea culturală. Dezvoltarea culturală se clădește pe dezvoltarea naturală, genetică, pe masură ce individul folosește instrumente culturale și simboluri precum vorbirea și scrisul. Vorbind cu o altă persoană, copilul conștientizează funcția comunicativă a limbajului. Gândirea nu poate exista fara limbaj: omul sefolosește de cuvinte pentru construirea socialăa în țelegerii. În termenii luiVîgotski, vorbirea și acțiunea, ca „instrumente psihologice”, permit omului să modeleze atât propriile acățiuni, cât și pe ale altora.

Concepte știintifice, concepte spontane

Una dintre ideile lui Vîgotski, care este reluată în prezent, se referăla distincția dintre conceptele știintifice și cele spontane: Conceptele spontane sunt cele care apar din propriile observații alecopilului – realizate în general acasă sau în afara școlii. Conceptele științifice sunt cele care apar din predarea formală. Cele douătipuri de concepte se întâlnesc unele cu altele în cadrul școlii: conceptele spontane bogate dar dezorganizate ale copilului, se întâlnesc cu abordarea sistematica si logică a adultului.

Concepțiile celor doi cunoscuți psihologi, Vigotski și Piaget, au puncte de vedere comune, însa cele mai multe dintre acestea sunt divergente si evidențiate frecvent între cei doi.

Dacă pentru Piaget sursa dezvoltării intelectuale estea cțiunea individuală, pentru Vigotski sursa dezvoltării este contextul social. Piaget consideră că dezvoltarea gândirii nu este dependentă de dezvoltarea limbajului.și că forma interioara a limbajului ( pentru sine, cu voce tare, în fața altora) este semn al egocentrismului copilului și că acest limbaj dispare pe măsura dezvoltării. Contrar opiniei acestuia, Vigotski susține că între gândire și limbaj există o permanentă relație de determinare reciprocă, limbajul constituind mediatorul necesar pentru dezvoltarea gândirii Limbajul pentru sine ,cu voce tare, nu dispare, susține Vigotski, el se perfecționează, devenind centru al sistemului psihic. La Piaget, limbajul are caracter individual, la Vigotski limbajul are un caracter social. Vigotsky insistă asupra rolului culturii și al mediului social în dezvoltarea copilului. Funcțiile psihice superioare, sustine acesta, se dezvoltă din interacțiunile cu alte personae mai competente: părinți, educatori, trecând de la ceea ce există ca relație externă între indivizi, la o existență internă, pe planul mental al individului. Conform teoriei constructiviste piagetiene, elevul interacționează cu sarcina, interacțiunea fiind copil-sarcină-adult. În învățământ trebuie să se favorizeze cooperarea și nu predarea expozitivă, spune Piaget. În concepția lui Vigotski, funcțiile psihice superioare se dezvoltă din colaborare, la Piaget- din acțiunea cu obiectele. Rolul dascălului este pasiv la Piaget și activ la Vîgotski; la cel din urma, educatorul nu așteaptă apariția unei funcții cognitive ca urmare a interacțiunilor copilului cu mediul fizic. Dimpotrivă, Piaget considera ca adultul este cel organizează și mediază învățarea, construind o ȋndrumare adecvată.