Dezvoltarea Capacităților Motrice ( Viteză și Îndemânare ) în Jocul de Volei la Clasele V Viii

=== 32850e4d3d29c5ae15c3dcdb96cd71306e7baf3b_399635_1 ===

Cuprins

CAPITOLUL 1 INTRODUCERE 1

CAPITOLUL 2 FUNDAMENTARE TEORETICĂ 3

2.1. Considerații generale 3

2.2. Conceptul de motricitate 4

2.3 Tipul somatic și componentele sale 7

2.4 Performanța sportivă 8

2.5. Particularitățile fizice și psihice ale copiilor de gimnaziu 11

Capitolul 3 Metode folosite pentru dezvoltarea vitezei si a îndemânării 21

3.1. Aspecte metodice privind dezvoltarea calităților motrice de bază 21

3.2 Metode folosite pentru dezvoltarea vitezei 26

3.3. Metode pentru dezvoltarea îndemânării 31

3.4 Contribuția educației fizice la dezvoltarea proceselor de cunoaștere 34

Capitolul 4 ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII 48

4.1. Obiectivele cercetării 48

4.2. Ipoteza cercetării 48

4.3. Metode de cercetare 51

4.4 Indicatori investigate 58

4.5 Etapele cercetării 59

Capitolul 5 Prelucrarea rezultatelor 61

5.1 Rezultatele obținute în urma testărilor 61

5.2 Analiza și interpretarea datelor 64

Concluzii 66

Propuneri 67

Bibliografie

=== 32850e4d3d29c5ae15c3dcdb96cd71306e7baf3b_399635_2 ===

CAPITOLUL 1

INTRODUCERE

Jocul de volei este astăzi într-o dezvoltare continuă atât din punct de vedere al pregătirii sportivilor cât și din punct de vedere al dinamicii fazelor de joc datorită progreselor importante care se fac din ce în ce mai alert în pregătire.

Într-un interval relativ scurt s-au acumulat multe date asupra metodologiei antrenamentului de înaltă performanță, care departe de a fi epuizat domeniul cunoașterii suscită noi ipoteze a căror verificare și validare periodică se însoțesc de o concepție complexă din punct de vedere științific. Autorii s-au străduit în expunerile lor să satisfacă, în limitele cunoștințelor înregistrate la ora actuală, un punct de vedere inedit și cu atât mai prețios, privind abordarea strategică și tactică a tuturor laturilor care vizează selecția, creșterea și promovarea jucătorilor până la treptele consacrării în marea performanță.

Preocupările multor specialiști s-au îndreptat către creșterea eficienței programelor de pregătire, către găsirea mijloacelor optime pentru atingerea înaltei performanțe, dar mai ales către găsirea modelului ideal de voleibalist. Astfel s-a încercat încă de la selecția primară crearea unor șabloane în care să fie încadrați sportivii aleși, urmând ca aceștia să fie supuși periodic până la atingerea maturității unor teste și norme de control care să confirme sau să infirme alegerea făcută și care să susțină munca întregului colectiv interdisciplinar care activează în cadrul unei echipe. Majoritatea federațiilor de specialitate și-au creat propriile norme, bazate pe modele ale Federației Internaționale, de mare utilitate pentru realizarea unei selecții adecvate care poate să asigure jucătorii ideali componenți ai loturilor naționale.

Creșterea vertiginoasă a numărului de practicanți, a numărului de spectatori și telespectatori, a celor care se implică financiar în mișcarea voleibalistică a dus la un progres rapid a jocului propriu-zis, devenind din ce în ce mai atractiv și mai spectaculos. Acest progres a avut ca efect schimbarea structurii acestuia. A crescut forța jucătorilor în atac, a crescut viteza de deplasare a mingii, regulamentul s-a modificat permanent încercând să conducă jocul de volei spre un adevărat spectacol sportiv. Inevitabil cerințele vizavi de practicanți au devenit mai mari. Pregătirea este mai dură iar selecția este din ce în ce mai riguroasă căutându-se preponderent acei indivizi care au reale aptitudini pentru performanță. Astfel este nevoie de cunoașterea modelului de jucător favorabil marii performanțe, de cunoașterea aptitudinilor pe care trebuie să le aibă. Numai cunoscând perfect modelul specialiștii în domeniu, antrenorii pot să-și alcătuiască echipe formate din jucători competenți și de certă valoare. Este știut faptul că echipele de top actuale, atât cele de club cât și selecționatele naționale au în componență numai sportivi foarte bine pregătiți care reușesc să corespundă cerințelor actuale.

Lucrarea de față încearcă să contureze pe cât posibil modelul somato-motric al jucătorului de volei de performanță, să contureze valorile în care se încadrează parametrii somatici ai acestuia precum și posibilitățile de ordin motric de care dispune acesta. Se va urmări analiza statistică a componentelor somatotipului și relației acestora cu performanțele obținute la probele de control, acele rezultate care sunt puse la dispoziție de publicațiile de specialitate ale F.I.V.B. precum și de fișele tehnice ale F.R.V.

CAPITOLUL 2

FUNDAMENTARE TEORETICĂ

Considerații generale.

Născut din dorința de relaxare activă, jocul de volei devine de-a lungul timpului unul dintre cele mai cunoscute sporturi de pe planetă, egalând de multe ori în popularitate jocuri sportive ca fotbalul. Având milioane de practicanți legitimați, având alte milioane de practicanți ocazional, voleiul a devenit pentru mulți oameni mai mult decât un sport obișnuit; a devenit mod de viață, mod de exprimare socio-culturală, cale de afirmare profesională, sau sursă importantă de venituri. Pe lângă formele variate de practicare (în sală, pe nisip, pe iarbă, pe zgură sau bitum) atrage prin spectaculozitate, prin dinamism, fiind aproape la îndemâna oricui. Este îndrăgit poate și datorită lipsei contactului fizic, putând astfel fi ușor practicat și de persoanele cu handicap.

Această amplă dezvoltare a dus, cum era și firesc, la necesitatea creării de forme de manifestare organizată, adică la apariția campionatelor naționale și internaționale. Astfel de la prima competiție internațională desfășurată la Manila (Filipine) 1913 se ajunge în prezent la un bogat calendar competițional care cuprinde atât competiții între echipele naționale cât și între cluburi.

Se creează astfel o adevărată industrie de volei care angrenează atât potențial uman cât și potențial material. Devine absolut necesar sprijinul financiar, astfel că țările care au investit sistematic în acest sport au obținut rapid rezultate favorabile în competițiile internaționale.

În această perpetuă dezvoltare devine necesară îmbunătățirea calității jocului și implicit a spectacolului sportiv. Metodele de pregătire evoluează permanent iar regulamentul s-a modificat continuu în încercarea de a face cât mai atractivă confruntarea din teren. Orientările specialiștilor s-au îndreptat spre găsirea unor mijloace cât mai bune de pregătire, a unor metode cât mai eficiente și rapide de refacere și recuperare și nu în ultimul rând a unor criterii de selecție cât mai concludente care să ofere posibilitatea atragerii spre marea performanță a subiecților care posedă calități deosebite. Au fost create de-a lungul timpului nenumărate „șabloane” în care trebuiau să se încadreze copii proaspăt selecționați sau sportivii ce doreau să acceadă spre echipele de top. Au apărut probele și normele de control care au dat posibilitatea evaluării concrete a calităților psiho-motrice.

Pe plan internațional indicii somatici care se contorizează frecvent sunt vârsta, înălțimea și greutatea, iar cei motrici sunt punctul atins cu o mână din săritură cu elan și punctul atins cu două mâini din săritură la blocaj.

În lucrarea sa „Volei – Curs de specializare, 1997”, Marcel Șerban prezintă un model bio-motric al primilor 10 jucători ai lumii în 1994, model bazat pe aceiași indicatori prezentați mai sus. Rezultatele sunt următoarele:

– media de vârstă este de 25 ani, „relativ ridicată, fapt care confirmă că la acest nivel este importantă valoarea sportivă, mai ales că experiența competițională este extrem de ridicată”. (Șerban, M., Volei – Curs de specializare). Cel mai tânăr subiect are 21 ani iar cel mai în vârstă 30;

– statura se încadrează între 187 cm și 206 cm cu o medie de 197 cm;

– media de greutate este de 88 kg cu valori extreme de 73 kg respectiv 101kg;

– Valoarea medie a punctului atins cu o mână din săritură cu elan este 343 cm. Cea mai mică valoare este de 327 cm iar cea mai ridicată 355 cm.

– Ultimul indicator, cel al punctului atins din săritură la blocaj, are valoarea medie de 327 cm iar valorile minime și maxime sunt de 305 cm și respectiv 344 cm.

Conceptul de motricitate.

În cadrul unei cercetări științifice un element important îl reprezintă definirea clară a termenilor utilizați și a conceptelor, prin prezentarea principalelor puncte de vedere din literatura de specialitate.

„Conceptul de motricitate nu poate fi privit în afara conceptului de mișcare, în general, mișcare biologică, în special.” (A. Dragnea, A. Bota, Teoria activităților motrice, 1999). Termenul de mișcare desemnează o ieșire din starea de imobilitate, stabilitate, o schimbare a poziției corpului, în raport cu unele repere fixe. Un aspect interesant este acela că „mișcarea poate fi privită ca act, proces și rezultat”.

În aceeași lucrare conceptul de motricitate este definit ca exprimând „o însușire a ființei umane înnăscută și dobândită de a reacționa cu ajutorul aparatului locomotor la stimuli externi și interni, sub forma unei mișcări”.

În Dicționarul explicativ al limbii române, motricitatea se definește ca o „capacitate a activității nervoase superioare de a trece rapid de la un proces de excitație la altul, de la un stereotip dinamic la altul”. Tot în „Teoria activităților motrice” este citată lucrarea „Le Petit Larouse”, Paris, 1994, care definește motricitatea ca „ansamblul funcțiilor fiziologice care asigură mișcarea la oameni și animale”. „Motricitatea reunește totalitatea actelor motrice efectuate pentru întreținerea relațiilor cu mediul natural sau social, inclusiv prin efectuarea deprinderilor specifice ramurilor sportive. Este vorba de actele motrice realizate prin contracții a mușchilor scheletici”.

„Mișcarea umană poate fi dezarticulată în scop didactic în secvențele sale componente, actul, acțiunea și activitatea motrică. Acestea reprezintă micro-, mezo- și macrostructura mișcării cu conținut și intenții din ce în ce mai elaborate, cu diferite niveluri de structurare și integrare, alcătuind un sistem funcțional ierarhic.

Actul motric este definit ca fiind elementul de bază al oricărei mișcări, efectuat în scopul adaptării imediate sau al construirii de acțiuni motrice. Aceasta se prezintă ca act reflex, instinctual ( de exemplu elanul de atac ).

Acțiunea motrică desemnează un sistem de acte motrice prin care se atinge un scop imediat, unic sau integrat într-o activitate motrică (de exemplu blocajul, atacul sau serviciul etc.). Acțiunea este determinată de integrarea factorilor energetici, cinematici și cognitivi ai mișcării. Acțiunea motrică are în același timp caracteristici de constanță (amplitudinea de a realiza o anumită sarcină motrică în repetate rânduri) și caracteristici de unicitate (mișcarea nu se repetă niciodată identic, ci există mici variații ale ei)” (A. Dragnea, A. Bota, Teoria activităților motrice, 1999). Se poate deduce că actul și acțiunea motrică sun niveluri concentrice ale mișcării.

Activitatea motrică – nivelul ierarhic superior – exprimă un ansamblu de acțiuni motrice articulate sistemic pe baza unor idei, reguli, forme organizatorice, având drept rezultantă adaptarea complexă a organismului, pe termen lung.

Eficiența unei activități motrice poate fi definită prin gradul în care se realizează funcția finală sau, mai corect spus, este reprezentată de cantitatea de energie consumată în vederea realizării funcției respective și atingerii unui scop. Eficiența are în vedere întotdeauna atingerea scopului cu un consum cât mai redus energie, mijloace și informații. Eficiența este și condiție a activității de reglare și, alături de întindere și finalitate, reprezintă elementele ce trebuie luate în discuție pentru aprecierea sa.

Dintr-o perspectivă descriptivă, motricitatea exprimă o caracteristică globală, cuprinzând ansamblul de procese și mecanisme prin care corpul uman se deplasează, detașându-se față de un substrat, prin contracții fizice sau dinamice sau își mențin o anumită postură prin contracții tonice sau statice.

În acest context se precizează că ceea ce deosebește indivizii între ei este nivelul la care această funcție se realizează, măsura în care ea face individul adaptat și adaptabil la situațiile complexe și variate ale mediului. Acest nivel este reprezentat de capacitatea motrică. Ea reprezintă posibilitatea indivizilor de a reuși în executarea unei sarcini ( Pirron, 1968). Capcitatea cuprinde componentele stabile (aptitudini, calități motrice, deprinderi motrice) și componentele de stare (motivație, stări emoționale). În „Terminologia educației fizice și sportului”, Editura Sport-Turism, București, 1978, capacitatea motrică este definită ca „ansamblul posibilităților motrice naturale și dobândite prin care se pot realiza eforturi variate ca structură și dozare”.

Încercările de a analiza structura noțiunii de capacitate motrică sunt necesare pentru corecta înțelegere a elementelor care o compun, precum și a testelor folosite în cercetare, a criteriilor de alegere și a tehnologiei pentru aprecierea disponibilităților fizice individuale și efectuarea de comparații, în diferite etape, în dinamica dezvoltării capacității motrice; de asemenea, aplicarea testelor permite comparațiile între indivizi și colective diferite, pentru a desprinde elementele comune sau diferențieri datorate unor tehnologii de lucru variate.

„Performanța motrică desemnează rezultatul efectuării unui anumit act motric (acțiuni motrice) ce poate fi evaluat după anumite criterii, norme stabilite. Performanța motrică este, deci, expresia capacității motrice la un moment dat, ea nefiind egală cu ea însuși. Aceasta nu desemnează neapărat un rezultat de excepție, așa cum se interpretează deseori” (A. Dragnea, A.Bota, Teoria activităților motrice, 1999).

Tipul somatic și componentele sale

Pentru a putea să vorbim de tip somatic trebuie să abordăm mai întâi noțiunea de tip constituțional. În lucrarea sa „Antropologie motrică”, Mircea Ifrim delimitează conținutul noțiunii de tip constituțional prin prisma cerințelor antropologiei motrice, al cărui obiectiv principal este stabilirea tipului antropologic optim, specific fiecărei ramuri de sport. Astfel rezultă trei secțiuni importante ale biotipului sportiv: somatofiziologic, tipul motric și tipul psihic. Lucrarea de față atinge primele două secțiuni în cazul celei de-a treia autorul neavând datele necesare pentru alcătuirea unui studiu.

Noțiunea de tip somatic este des întâlnită în lectura de specialitate, referindu-se la totalitatea parametrilor morfologici care definesc organismul uman. Mircea Ifrim consideră că există o strânsă interdependență între formă și funcție, introducând noțiunea de tip somatofiziologic. Astfel tipul somatofiziologic este definit de totalitatea parametrilor morfologici și fiziologici care intră în constituția organismului uman.

Parametrii fiziologici vizează nivelul funcțional al diferitelor structuri evaluate prin parametrii morfologici. În esență ei definesc întreaga funcționalitate a organismului. Nu voi insista asupra acestui aspect deoarece el nu este scopul acestei lucrări. Din păcate la nivelul publicațiilor din străinătate editate în urma desfășurării unor competiții importante nu sunt redați acești parametrii, ei făcând obiectul unor studii mai elaborate la care accesul este foarte limitat. Astfel lucrarea se limitează la prelucrarea unor parametrii morfologici ca statura, anvergura și greutatea. Am luat de asemenea în calcul și vârsta subiecților de care sunt legate foarte strâns rezultatele performanței motrice. Desigur, pentru definirea amplă a tipului constituțional se iau în calcul și alte elemente antropometrice ca compoziția chimică tisulară, masa corporală activă sau structura histologică dar acestea, așa cum am mai spus și mai sus, sunt date care nu sunt prezente în publicațiile curente ale F.I.V.B. și C.E.V. Tot în lucrarea antropologia motrică, Mircea Ifrim consideră că trei sunt elementele esențiale ale somatometriei: vârsta, greutatea corporală și înălțimea, elemente pe baza cărora se poate stabili un profil somatic.

Performanța sportivă

Obiectul lucrării fiind sportivii de performanță și înaltă performanță, am considerat că trebuie să mă opresc și asupra conceptului de performanță sportivă. Definirea noțiunii de performanță a generat numeroase discuții între specialiști, datorate în mare măsură complexității acestei arii de studiu. În mod general, performanța poate fi privită ca rezultat al unei activități care „depășește nivelul comun, este superior” (P. Popescu, Dicționar de psihologie). Alți autori consideră că termenul desemnează gradul de reușită a unui subiect la un test (din diferite domenii de activitate) sau nivelul la care se ridică valorile individuale sau colective într-un domeniu de activitate. M. Epuran precizează: „Istoria culturii umane ilustrează bogat acea caracteristică de permanență a personalității, unanim admirată, invidiată și luată ca model; năzuința spre performanța ieșită din comun, vecină cu visul și uitarea de sine, dar și cu ambiția extremă de afirmat”. Omul este prin natura sa o ființă performanțială, dorința de întrecere și de a obține performanțe fiindu-i o trăsătură specifică.

„În activitatea de educație fizică și sport performanța poate fi privită ca rezultat, reușită, record etc., iar pe de altă parte se întâlnesc și aspecte de tipul: performanță cognitivă, performanță motrică, performanță sportivă.”(A. Dragnea, S.Mate-Teodorescu, Teoria sportului, 2002). Plecând de la aceste considerente, Goirand și Metzler (1986) au încercat o clasificare a sporturilor bazată pe criteriul performanței:

– sporturi în care practicanții realizează o performanță prin căutarea de a face mai mult (probe atletice de sărituri și aruncări) sau de a face mai puțin (probe atletice de alergări) decât ceilalți participanți;

– sporturi în care practicanții nu realizează performanțe, dar prin mișcări corporale produc plăcere și încântare (gimnastică ritmică, patinaj artistic);

– Sporturi în care practicanții acționează pentru a domina într-un raport uman, acțiune și reacțiune în impunerea fizică asupra adversarului (lupte, box, jocuri sportive). Desigur voleiul face parte din această ultimă categorie.

Tot în „Teoria sportului” autorii precizează că performanța este dependentă de relația sarcină – activitate – rezultat, în care sarcina reprezintă ce ea ce individul caută să realizeze; activitatea – ceea ce aceasta pune în practică pentru a rezolva sarcina; rezultatul – produs al activității. În aceste condiții performanța apare ca rezultat perceput, măsurat și situat într-un continuum evaluativ.

Performanța mai poate fi definită ca rezultat obținut de practicant în efectuarea unei sarcini date, percepută, măsurată și evaluată de el sau de un observator. „ Performanța definită ca rezultat perceput și evaluat poate fi situată pe o scală ordinală de cantitate (mai mult sau mai puțin) sau de calitate (mai frumos, mai corect) și de asemenea comparată cu alte rezultate” (S. Mate-Teodorescu, A. Dragnea, 2002).

În „Sportul de performanță” (1985), Corneliu Florescu cataloghează performanța sportivă ca fiind „produsul principal, măsurabil obiectiv sau subiectiv, al activității de performanță. În sporturile în care performanța poate fi măsurată în mod obiectiv (centimetru, gram, secundă etc.), ea poate fi socotită sinonimă cu recordul. Același autor consideră că performanța sportivă suportă în timp un proces continuu de ameliorare. Ca și celelalte fenomene biologice, evoluția ei este de tip exponențial, intercalată cu intervale cu dinamică lentă, ceea ce înseamnă că o creștere vertiginoasă este urmată de o relativă stabilizare, după care, sub acțiunea unor inovații importante, începe un nou ciclu, astfel că întreaga curbă apare sub forma unor trepte.

Tot autorii lucrării „Teoria sportului” asociază noțiunii de „performanță sportivă” termenul de „performanță motrică”. Performanța sportivă este definită ca performanță motrică realizată în condiții obiective ale competiției, ceea ce duce la stabilirea unor criterii ce diferențiază activitatea competițională de cea necompetițională.

„Activitatea competițională reprezintă o situație de comparare socială, care pune în valoare sistemul competițional de evaluare a performanțelor concurenților, mijlocul cel mai utilizat pentru compararea rezultatelor fiind clasamentul. În acest context performanța sportivă este produsul evaluat al unei activități motrice. Un alt aspect ce caracterizează competiția constă în faptul că ea se află uneori la polul opus al cooperării, iar recompensele sunt limitate și atribuite sportivilor care realizează cele mai bune performanțe și care sunt considerați învingători; în cazul cooperării între participanți, toți sunt egali vis-a-vis de recompense” ( A. Dragnea, S. Mate-Teodorescu, Teoria sportului, 2002).

Competiția, prin natura ei, creează învingători și învinși, deoarece numai unul (unii în cadrul echipelor) poate obține victoria. „Într-o situație competițională, un individ își poate atinge obiectivul propus, dacă și numai dacă ceilalți participanți nu și le pot atinge pe ale lor” (Jonson și colab., 1981, citat de Dragnea și Mate-Teodorescu). „Rezultatul competițional poate fi considerat un succes sau un eșec în funcție de sarcina percepută. Se poate vorbi de un succes real în cazul în care învingători sunt cei care și-au perceput adversarii ca fiind competenți. Pe de altă parte, sportivii care obțin victoria în fața unor adversari inferiori valoric, prin înșelăciuni, nu înregistrează un succes și, invers, cei care au pierdut rezonabil în fața unui adversar puternic sunt satisfăcuți de performanța lor.

Performanța sportivă este un rezultat valoros, individual sau colectiv, obținut într-o competiție sportivă și exprimată în cifre absolute , după sistemul locurilor oficiale sau prin locul ocupat în clasament” (A. Dragnea, S. Mate-Teodorescu, Teoria sportului, 2002). „Performanța sportivă nu poate fi privită numai ca rezultat, de multe ori exprimat printr-o cifră, deoarece ar însemna să o golim de conținutul său deosebit de bogat” (P. Popescu-Neveanu, Dicționar de psihologie, 1978).

Autorii lucrării „Teoria sportului” consideră că este necesar să se evidențieze importanța lumii subiective asupra determinării performanței, alături de lumea obiectivă în care se ivesc permanent obstacole pe care omul trebuie să le depășească. Cu cât obstacolele depășite sunt mai mari, și performanța este mai valoroasă. Ei consideră astfel performanța sportivă ca fiind o valoare de un anumit tip, un produs istoric, o necesitate umană măreață prin victoria libertății, o victorie a omului asupra naturii sale umane.

În sinteza celor prezentate performanța sportivă poate fi definită ca „o valoare bio-psiho-socială realizată în cadrul unor competiții oficiale, ca rezultat al unei capacități multiplu determinate și apreciate pe baza unor criterii sau baremuri riguros stabilite” (A.Dragnea, Dimensiuni obiective și subiective ale capacității de performanță, Teză de Doctorat, A.N.E.F.S., 1994).

2.5. Particularitățile fizice și psihice ale copiilor de gimnaziu

Creșterea și dezvoltarea copiilor reprezintă una din problemele de biologie umană cu o deosebită semnificație teoretică și practică. Se poate spune că, cu cât datele din acest domeniu sunt mai numeroase, cu atât se deschid noi orizonturi și noi aspecte de cercetare, printre care și fenomenul accelerației, atât de mult dezbătut în prezent, subliniind complexitatea problemelor. Este suficient să amintim numai că în urma proceselor de creștere și dezvoltare apare adultul a cărui personalitate biologică și socială se clădește tocmai în aceste perioade, sub influența jocului complex al patrimoniului sedentar și al condițiilor de mediu și viață.

Numeroasele lucrări apărute în străinătate și la noi în țară evidențiază caracterul particular al biologiei vârstei de creștere, care corespunde cu vârsta școlară, care nu poate fi neglijat de către profesorii de educație fizică și antrenorii care lucrează nemijlocit cu acest material uman fragil, nefinisat ontogenetic. Din datele literaturii de specialitate, rezultă o primă observație de ordin general și anume că creșterea și dezvoltarea copiilor nu se desfășoară într-un ritm uniform, ci pe parcurs, apar perioade de accelerare și încetinire a creșterii, cu durate variabile, în raport cu vârsta, condițiile de viață și particularitățile individuale ale copiilor.

La sfârșitul perioadei de creștere, copilul ajunge la maturizare somato-vegetativă și psihică, dar până atunci el nu poate fi considerat un adult în miniatură, deoarece organismul lui prezintă deosebiri fundamentale și o însemnată labilitate neuro-hormonală. Creșterea și dezvoltarea neuniformă, cu perioade de accelerare și încetinire, cu exacerbări temporare ale proceselor neuro-vegetative și psihice, vârsta de creștere se împarte în mai multe etape, cu aspecte morfo- funcționale și psihice particulare.

Oricare ar fi împărțirea, toate etapele perioadei de creștere și dezvoltare sunt importante, dar etapa peripuberală, în decursul căreia copilul se transformă în adult, are o semnificație deosebită. Pentru unii biologi, pubertatea ar reprezenta chiar momentul cel mai important – după naștere – din viața unui individ. Pubertatea este ea însăși o perioadă ce se întinde pe o durată de timp variabilă atât la fete cât și la băieți, depinzând de numeroși factori ereditari sau de mediu.

Datele din literatură arată că există o mare variabilitate individuală a particularităților morfo-funcționale și psihice la indivizii de aceeași vârstă cronologică, dar că această variabilitate este mai mică dacă grupăm copiii după vârsta fiziologică.

Datorită faptului că perioadele vârstei fiziologice nu corespund celei cronologice și deci nici etapelor de școlarizare se va pune accentul pe periodizarea biologică și se va menționa în secundar etapele de școlarizare și vârstele cronologice care corespund, în general, acestor perioade biologice.

Această periodizare bazată pe cel mai important eveniment biologic și psihologic, nu numai al vârstei de creștere, dar și ale întregii vieți, grupează copiii și juniorii în următoarele perioade de vârstă:

1. Vârsta antepubertară (școlară mică-clasele I-V; 6-11 ani);

2. Vârsta pubertară (școlară mijlocie-clasele V-IX);

3. Vârsta postpubertară (școlară mare-clasele IX-XII).

Ea concretizează pentru profesorii de educație fizică și pentru antrenori raportul cu vârsta cronologică, care grupează copii de vârstă școlară pe clase, cu programe diferite, deci cu regimuri diferite de efort fizic.

Capacitatea de efort diferită a copiilor de aceeași vârstă cronologică (aceeași clasă) se menține și după trecerea la seniorat, dar în timpul junioratului aceste diferențe sunt mai ample; mai mult ceea ce este foarte important, această capacitate de efort la juniori este instabilă și nesigură, fapt explicabil prin marea labilitate neuro-vegetativă a juniorilor, datorită “furtunii vegetative”, care abia a trecut peste ei în timpul pubertății și care și-a lăsat amprenta de o mare variabilitate individuală.

În ultimul secol, dar mai ales în ultimile decenii, s-a constat la copiii și tinerii din majoritatea țărilor europene și din alte continente un important fenomen biologic, denumit de Gh. Roberts (1876) și E. W. Koch (1953) ,,secular trend” (tendință seculară), caracterizat printr-o creștere accelerată a unor indici de dezvoltare; astfel valorile medii ale înălțimii și greutății copiilor și adolescenților de azi sunt mai mari decât în secolul trecut, iar maturitatea sexuală apare mai timpuriu. Deși încheierea procesului de creștere are loc mai curând, totuși dimensiunile definitive ale adultului sunt mai mari; vârsta sexuală s-a prelungit nu numai printr-o pubertate mai timpurie, dar și printr-un climateriu (menopauză) mai tardiv. Longevitatea omului a devenit mai mare.

Din datele obținute pe plan mondial se poate trage concluzia că ,,secular trend”-ul are loc în toate țările lumii dezvoltate economico-social, independent de poziția geografică, climă, componența etnică, atât în orașe, cât și la sate în diverse grade el poate atinge toate păturile sociale. După unii autori, accelerarea creșterii și dezvoltării corpului copiilor și tinerilor ar aduce după sine și o mai mare dispersie a indicilor și valorilor fiziometrice, precum și o gracilizare a organismului.

Ea ar fi cauza scăderii rezistenței fizice, precum și a altor calități morfo-fiziologice. Unii autori arată că la copiii născuți și crescuți la oraș se produce o creștere mai accelerată a taliei decât la cei de la sate, dar că perimetrul toracic și greutatea nu cresc la toți în același ritm.

În unele cazuri apar disproporții între dimensiunile longitudinale și transversale ale corpului, iar în alte cazuri accelerația se limitează la maturizarea sexuală.

Studiul condițiilor și factorilor care determină fenomenele de accelerație și întârziere în dezvoltare scoate în evidență influența vieții civilizate, a îmbunătățirii alimentației, progresele în profilaxiea și tratamentul bolilor, precum și beneficiile unei organizări mai raționale a activității și timpului liber al tineretului.

Cercetările dovedesc eficacitatea practicării metodice a exercițiilor fizice asupra creșterii normale și dezvoltării armonioase, asupra sporirii capacității funcționale și îmbunătățirii rezultatelor sportive la juniori și copii de ambele sexe.

Ca urmare a accelerației, un număr tot mai mare de copii și tineri participă mai de timpuriu la antrenamente și competiții. Dacă, pe de o parte, foloasele acestei activități pentru consolidarea organismului sunt evidente, pe de altă parte există permanent pericolul suprasolicitărilor, al oboselii și al accidentelor.

Particularitățile dezvoltării somatice la vârsta pubertară

Intervenția pubertății duce la accelerarea creșterii în înălțime într-un ritm superior tuturor vârstelor, ca apoi aceasta să se diminueze treptat până la 20-21 ani.

Creșterea mai intensă se semnalează la membrele inferioare, apoi la cele superioare, fapt care creează în mai multe cazuri dizarmonii evidente, mai ales când se întocmesc grafice ale creșterii.

Trunchiul este lung, toracele îngust, iar abdomenul este supt. Ca urmare a acestor trăsături somatice, organele din cutia toracică sunt puțin dezvoltate, fapt care generează dificultăți în procesul de adaptare la efort prin lipsa de rezistență funcțională. În concordanță cu cele prezentate și sistemul articular este slab, fiind în plin proces de consolidare.

Datorită faptului că la fete pubertatea se instalează mai repede decât la băieți, ele prezintă valori superioare ale creșterii în înălțime și greutate, trunchiul este mai lung, iar membrele inferioare sunt mai scurte.

Particularități funcționale la vârsta pubertară

În concordanță cu particularitățile dezvoltării morfologice se constată o capacitate scăzută de adaptare și rezistență funcțională a aparatelor cardio-vascular și respirator la efortul fizic intens și apar des fenomene de oboseală, amețeli și tulburări ale ritmului cardiac.

La vârsta de 12 ani capacitatea vitală se situează la 2000 cm3, din cauza plămânilor care sunt slabi dezvoltați, crescând până la 3000 cm3 la 15 ani. Mai menționăm faptul că aparatul respirator și în special plămânii sunt puțin rezistenți la infecții.

În timpul efortului fizic, cordul depune un travaliu mare pentru irigarea organelor și sistemelor, deoarece lumenul vaselor este îngust și în consecință apar des fenomene de oboseală, amețeli și tulburări ale ritmului cardiac.

Privind sistemul nervos se constată o creștere redusă a volumului creierului, însă se adâncesc circumvoluțiunile, iar prin înmulțirea fibrelor de asociație sporesc conexiunile funcționale dintre diferitele zone. Celulele corticale se dezvoltă continuu, perfecționându–se și diferențiindu-se, crescând astfel baza funcțională a activității de prelucrare a informației.

În această perioadă se realizează diferențierea dintre cele două sexe prin maturizarea caracteristicilor sexuale.

Particularitățile dezvoltării psihice la vârsta pubertară

Prin dezvoltarea psihică se înțelege procesul complex de formare, creștere și maturizare a funcțiilor, însușirilor și capacităților psihice ale copiilor.

Acest proces se desfășoară neîntrerupt de la naștere până la atingerea vârstei adulte, în decursul dezvoltării sale, copilul parcurge succesiv și obligatoriu mai multe etape sau stadii de dezvoltare psihică. Fiecare etapă a dezvoltării psihice – ce corespund în linii mari unei perioade de vârstă – are un anumit tablou psihic, caracterizat prin existența unor procese și însușiri psihice cu particularități proprii acelei vârste. Acestea sunt denumite particularități psihice ale vâstei.

Trecerea de la o etapă la alta a dezvoltării psihice este determinată de apariția și formarea unor procese psihice tot mai complexe și mai perfecționate, care ameliorează continuu adaptarea la mediul social și natural al copilului.

Cunoașterea și respectarea particularităților de vârstă constituie o necesitate pedagogică, întrucât condiționează modul de desfășurare a antrenamentelor, determină selectarea și folosirea metodelor și mijloacelor de pregătire în funcție de posibilitățile și perspectivele dezvoltării psihice a copiilor. Practica a dovedit elocvent că nerespectarea sau ignorarea lor duce la eșecul activității de instruire și educare.

Particularități psihologice la vârsta pubertară

Pubertatea este etapa începutului maturizării psihice a copilului. În strânsă legătură cu importantele modificări morfo-funcționale apar însemnate transformări și în viața psihică. Percepțiile devin mai depline, capătă un pronunțat caracter de selectivitate, orientarea spațială și temporară se perfecționează considerabil, suferind influența proceselor gândirii.

În activitățile cognitive se manifestă net predominarea celui de-al doilea sistem de semnalizare. Puberul este capabil să opereze cu noțiuni cu un grad mare de abstractizare, manifestă interes și curiozitate pentru teorie, pentru explicarea fenomenelor a atenției, deși în unele faze ale pubertății este deosebit de instabilă și fluctuabilă.

Apar importante modificări pe plan afectiv. Ele sunt determinate nu numai de transformările biologice, dar și de implicațiile ce decurg din integrarea socială.

Datorită disconfortului biologic, puberul se caracterizează printr-o conduită irascibilă, relativ conflictuală, prin labilități afective, stări de excesivă timiditate sau exuberanță, stări capricioase ce se dezvoltă pe un fond de independență fluctuant. Crește interesul pentru propria persoană, pentru lumea sa interioară, apar relativ frecvent stări de neîncredere în propriile posibilități.

Se dezvoltă calitățile voinței; manifestă dorință de autoafirmare, de impunere a propriilor hotărâri. Apar forme de autoeducare în scopul cultivării capacităților considerate ideale. „Ștacheta” aspirațiilor este ridicată tot mai sus, deși motivele sunt încă foarte instabile. Se dezvoltă intens simțul responsabilității.

Conduita este caracterizată prin exuberanță, prin participarea la numeroase și variate activități. Se menține nevoia de mișcare, de joc, deși acestea capătă alte semnificații. Regulile jocului sunt respectate, dar scopul îl constituie atragerea atenției propriei persoane.

Considerații metodice.

Posibilitățile crescute ale gândirii, ca și bogăția și varietatea cunoștințelor însușite în cadrul școlii determină restructurări în metodica instruirii. Este vârsta când se poate învăța tehnica perfectă. Se poate și este indicat să se facă apel la înțelegere, la explicarea elementelor și implicațiilor fiecărui act motric, a sensului și necesității respectării sfaturilor date. Mișcările trebuie învățate conștient, aceasta presupunând însă expunerea clară, precisă a principiilor exercițiilor. Comportamentul față de copil trebuie să fie plin de tact pentru a contracara crizele de timiditate, de anxietate, teama de a nu apărea ridicol în fața membrilor grupei de antrenament, rezultate din execuția incorectă a exercițiilor. Încurajarea, lauda, descompunerea exercițiilor complicate în exerciții mai simple, ce pot fi efectuate cu succes, sunt câteva peocedee concrete de lucru.

O indicație psihologică, valabilă de altfel pentru toate vârstele, constă în desfășurarea antrenamentelor într-o atmosferă de optimism, înțelegere, prietenie și sinceritate.

Particularitățile dezvoltării motrice

Din cauza dezvoltării organismului pe multiple planuri, mai ales datorită creșterii plasticității scoarței cerebrale și mobilității proceselor nervoase de excitație și inhibiție sporesc posibilitatea de îmbunătățire a tuturor calităților motrice și în special a vitezei, mai ales la 12 ani la fete și 13 ani la băieți.

La 12 ani viteza fetelor este mai mare decât a băieților, urmând ca progresiv aceștia să-și sporească indicii de viteză, depășind treptat fetele. Acest proces evolutiv durează până în jurul vârstei de 14-15 ani. Ca urmare a dezvoltării a aparatului locomotor, concomitent cu viteza, îndemânarea progresează evident, fapt pentru care pubertatea este denumită vârsta îndemânării. Datorită disproporțiilor dintre diferitele segmente ale corpului în efectuarea exercițiilor fizice se remarcă stângăcia, însă disponibilitățile pentru îmbunătățirea îndemânării sunt totuși crescute atunci când se dezvoltă simultan cu simțul orientării în spațiu, care la 12 – 13 ani se apropie de cea a adultului.

Mobilitatea are cele mai scăzute valori la 12-13 ani la fete și 13-14 ani la băieți, fapt care face ca mișcările să nu fie executate cu amplitudine corespunzătoare, ceea ce impune măsuri speciale în cadrul lecțiilor.

Prin îmbunătățirea calității mușchilor și mai ales a laturii funcționale ce condiționează viteza, sporește capacitatea de forță în regim de viteză sub forma detentei (forța explozivă).

Se mărește și capacitatea de efort static moderat, în raport cu greutatea corporală, mai ales la băieți, începând cu 13-14 ani, care după această vârstă depășesc substanțial fetele.

Capacitatea de rezistență este scăzută mai ales sub forma ei de rezistență cardio-vasculară, ceea ce impune o acționare sistematică pentru dezvoltarea ei. Se va acționa de preferință asupra rezistenței în regim de forță sau viteză, care să angajeze grupele musculare mari (spate, membre superioare, membre inferioare) și să permită activitatea nestingherită a aparatului cardio-respirator fără a-l solicita la posibilitățile sale maxime.

La fete rezistența este mai scăzută decât la băieți, cu toate că și la aceștia comparativ cu alte vârste, ea se situează la valori scăzute.

În privința calităților motrice la elevii din ciclul gimnazial, mai ales la 12-14 ani, trebuie menționat faptul că se impun măsuri metodice atente în procesul de dezvoltare a forței și rezistenței.

În ceea ce privește motricitatea, aceasta nu prezintă deosebiri esențiale între băieți și fete, ci numai unele particularități care trebuie luate în considerare pentru o tratare diferențiată.

Aceste particularități se referă la gradul de motricitate al mișcărilor, economicitatea acestora, cursivitatea, tempoul, expresivitatea. Băieții au înclinații către exercițiile de forță, efectuate uneori cu repezeală, în timp ce fetele preferă mișcările expresive executate pe muzică, care tind către acuratețea tehnică.

Alergarea este deprinderea cea mai larg aplicată, desfășurându-se în mod deosebit în activitatea neorganizată față de cea organizată, care solicită însă destul de puțin din acest punct de vedere. Volumul alergării scade însă o dată cu înaintarea în vârstă, fapt ce trebuie prevenit de profesori, prin crearea obișnuinței de a alerga.

În privința aruncărilor, acestea sunt accesibile în mod deosebit băieților care spre sfârșitul ciclului gimnazial deprind bine mișcarea de azvârlire, în timp ce fetele efectuează mai bine prin împingere.

Săriturile nu se execută cu eficiență corespunzătoare, bătaia este puternică, zborul nefiind pe măsura acesteia. Se impune astfel lucru pentru dezvoltarea detentei la membrele inferioare, necesară la săriturilor în lungime, înălțime, pe aparate și peste aparate. Important în efectuarea lor este coordonarea dintre mișcările segmentelor corpului, precum și pentru învățarea aterizărilor elastice.

La acest ciclu de învățământ există mari disponibilități în ceea ce privește însușirea unor procedee specifice ramurilor de sport și mai ales jocurilor sportive. Deci, învățarea rapidă a unor ramuri de sport constituie o sarcină prioritară a educației fizice.

Refacerea după efort la copii și juniori

Datele științifice în ceea ce privește refacerea organismului copiilor după efort sunt contradictorii; unii autori remarcă o perioadă de restabilire mai scurtă la unii copii în comparație cu adultul, alții autori găsesc o creștere a perioadei de restabilire la copii și juniori.

Contradicția în această problemă se explică prin folosirea unei metodici și a unor eforturi diferite și prin nivelul diferit de pregătire fizică a subiecților.

Cercetările sistematice ale lui Volkov arată că o dată cu creșterea capacității de efort de la 11 la 20 de ani, crește și intensitatea modificărilor vegetative (puls, T.A., consumul de O2, etc).

El a constat că cea mai scurtă perioadă de restabilire se găsește la băieții de 11-12 ani, iar o dată cu creșterea vârstei se observă o creștere a duratei perioadei de refacere.

Explicația rezultă din faptul că procesele de restabilire depind de valoarea modificărilor funcționale și biochimice din timpul activității musculare. Este cunoscut faptul că la copiii în efort fizic consumul de O2/kg corp este mai mare, acesta fiind un stimulent al proceselor de restabilire.

După efortul de rezistență durata restabilirii este mai mare la juniori decât la sportivii seniori. Aceasta se explică prin faptul că după o stare de oboseală accentuată, nu se produce o intensificare a proceselor de refacere, ci, dimpotrivă, o reprimare a lor. În concluzie, după datele din literatură, durata refacerii după efortul fizic la copii reflectă existență diverselor forme de adaptare la efort și este în funcție de intensitatea efortului, de regimul activității musculare, de gradul de antrenament și calificarea sportivă a subiecților de diferite vârste.

În perioada copilăriei și apoi în timpul pubertății atât băieții cât și fetele se caracterizează printr-o mare instabilitate a reglării și coordonării neuro-umorale, care se oglindește în fluctuațiile ample ale indicilor funcționali și determină o inconstanță a capacității de efort.

Cu alte cuvinte, putem considera instabilitatea performanțelor sportive ale copiilor ca răspuns normal al organismului față de cerințele mediului și, ca atare, fluctuațiile de performanță sunt, din acest punct de vedere, justificate. Cu cât vârsta tinerilor sportivi este mai mică, cu atât mai mare trebuie să fie atenția acordată pregătirii lor. Copiii și juniorii necesită un control și o supraveghere medicală atentă. Această măsură nu rezultă numai din instabilitatea mai accentuată a indicilor fiziologici, dar și din tendința tinerilor de a-și supraaprecia forțele.

Dozarea corectă a efortului, respectarea cu strictețe a particularităților de vârstă și sex a copiilor și juniorilor, cadrul igienic de desfășurare a pregătirii, controlul medical diferențiat și sistematic sunt condițiile armonioase a organismului lor, pregătindu-i pentru marile performanțe ulterioare.

Capitolul 3

Metode folosite pentru dezvoltarea vitezei si a îndemânării

3.1. Aspecte metodice privind dezvoltarea calităților motrice de bază

Acțiunile motrice se efectuează în principal în prezența a patru calități motrice de bază și anume: viteza, forța, rezistența și îndemânarea; precum și pe seama unor forme de manifestare a acestora, viteză de reacție, de execuție, forță generală sau specifică; rezistență generală sau specifică, forță in regim de rezistentă etc. Prin pregătirea fizică se urmărește hipertrofierea componentelor motrice, respectiv a calităților motrice.

În procesul dezvoltării calităților motrice se pleacă de la premiza că în proporții diferite toate calitățile motrice sunt dezvoltabile și educabile. Se urmărește realizarea unor disponibilități de performanță superioară pentru fiecare calitate motrică, precum și pentru calitățile motrice însumate.

Nivelul maximal al unei calități motrice suplinește într-o oarecare măsură carențele în dezvoltarea și educarea altei calități motrice. S-a stabilit totuși că odată cu creșterea măiestriei, capacitatea de suplinire reciprocă a calităților motrice are tendința de restrângere. Aceasta are drept consecință necesitatea de a se dezvolta toate calitățile motrice cu accent pe cele dominante. Calităților motrice le sunt proprii unii parametrii prin intermediul cărora se

pot determine valoarea și contribuția fiecăreia la realizarea diferitelor acțiuni motrice. Astfel, pentru determinarea valorii forței se utilizează ca parametru etalon încărcătura pentru viteză repeziciunea mișcărilor; pentru rezistență durata acțiunii; iar pentru îndemânare complexitatea și precizia acțiunii.

Apreciind măsura în care acești parametri sunt prezenți, mai mult sau mai puțin, într-o acțiune motrică sau un șir de acțiuni, ne dăm seama de rolul, de contribuția calității sau calităților motrice în executarea acțiunilor respective. În fond acțiunea motrică, simplă sau complexă, este rezultatul multiplelor forme de combinare a calităților motrice cu elemente de tehnică. Nici o acțiune motrică, indiferent cât de simplă ar fi structura ei, nu este susținută doar de o singură calitate motrică, ci de rezultanta combinării în proporții diferite a două sau a mai multe calități sau forme de manifestare a acestora.

Intercondiționarea dintre calități motrice în efectuarea acțiunilor de mișcare este atât de variată, încât fiecare calitate motrică trebuie privită și ca factor determinant care condiționează manifestarea celorlalte.

Dezvoltarea calităților motrice favorizează creșterea capacității de efort a organismului. Capacitatea de efort se dobândește, în special, în cadrul unui proces de instruire, care urmărește dezvoltarea calităților motrice, perfecționarea acestora determinând și adaptarea organelor, funcțiilor și sistemelor organismului la nivel superior de solicitare.

Capacitatea de efort a organismului are influențe favorabile în special în activitatea sportivă de performanță, dar ea se răsfrânge și asupra activităților psihice. Dezvoltarea calităților motrice impune o riguroasă obiectivizare a procesului de pregătire a juniorilor.

Obiectivizarea procesului de pregătire se referă la stabilirea unor modalități concrete de apreciere cantitativă și calitativă a progreselor, pe baza cărora să se poată evalua și valorifica metodele, procedeele și mijloacele folosite.

Dezvoltarea calităților motrice reprezintă un domeniu care ne oferă posibilități largi și concrete de apreciere obiectivă a progreselor realizate de elevi, a calității muncii efectuate de elevi și profesor.

Obiectivizarea procesului de dezvoltare a calității motrice pretinde profesorului:

 să cunoască nivelul de pregătire al elevilor, de la ce stadiu pornește;

 să stabilească probe și norme specifice fiecărei calități motrice și să le aplice periodic în activitatea practică;

 să elaboreze modelul final privind dezvoltarea calităților motrice și structurile;

 de exerciții utilizate pentru realizarea acestuia;

 să țină o evidență precisă a tuturor datelor obținute și să o utilizeze, corespunzător pentru aprecierea critică a activității desfășurate, reținând învățămintele ce se impun.

Înfăptuindu-se în legătură indisolubilă cu învățarea acțiunilor, procesul de educare a calităților motrice și a altor însușiri ale tinerilor legate de aceasta este

orientat la vârsta școlară în așa fel încât sa contribuie la manifestarea deplină a acelor calități motrice pentru progresul cărora pe anumite trepte ale dezvoltării autogenetice, sa creeze cele mai favorabile premise biologice, precum și a tuturor capacităților a) căror rol este foarte important pentru însușirea priceperilor și deprinderilor motrice; să lărgească posibilitățile funcționale ale organismului.

Problemele cele mai de seamă în metodica dezvoltării calităților motrice în etapele dezvoltării autogenetice a organismului sunt multilaterale înrâuririlor, corelarea eforturilor cu posibilitățile funcționale ale organismului în creștere, corespondența dintre factorii de influențare și particularitățile etapelor dezvoltării autogenetice. Spre deosebire de concepțiile anterioare, în perioada maturizării -14-19 ani nu este o etapă de criză sau de menajare din punct de vedere a dezvoltării susținute a calităților motrice, din contră, în cadrul acestei vârste aproape toți indicii fizici sunt în creștere, iar din punct de vedere motric adolescentul ajunge la o capacitate fizică și de muncă optimă. Dereglările care pot să apară, în special sub aspectul îndemânării, se datorează insuficienței consolidării a coordonării în perioadele anterioare. În această etapă se realizează o consolidare și chiar o finalizare a dezvoltării unor calități motrice. Forța și rezistența pot fi dezvoltate intens, nemaiținându-se seama de restricțiile etapei precedente 10 – 14 ani. Dar, lucru demn de reținut, este clar că nu există limită inferioară de vârstă pentru începerea dezvoltării calităților motrice. Există doar metode și mijloace adecvate acesteia, perioade de dezvoltare mai intensă și de relativă stagnare.

În ceea ce privește vârstele optime la care se poate acționa intens pentru dezvoltarea fiecărei calități motrice în parte avem în vedere că viteza și formele ei de manifestare pot fi influențate favorabil între 10-18 ani, acțiunile pentru dezvoltarea lor putând începe de 5-6 ani. Trebuie reținut faptul că există o perioadă mai puțin favorabilă cuprinsă aproximativ 13-14 ani, determinată de apariția tulburărilor pubertare.

Îndemânarea se dezvoltă între aceleași limite de vârstă ca și viteza. Din analiza datelor de mai sus rezultă că vârstele cele mai favorabile din punct de vedere al randamentului pentru dezvoltarea cu mijloace specifice, a vitezei și îndemânării sunt cele mici, iar pentru rezistență și forță vârstele mai mari

Un element de mare importanță în dezvoltarea planificată a calităților motrice este evidența. În concepția modernă a planificării, evidența constituie un factor de mare valoare, datele pe care le furnizează determinând întregul proces. Sensul optim al relației ce trebuie respectat în sistemul de planificare este următorul: evidență – analiză – planificare. Din relația de mai sus desprindem ușor rolul evidenței, putând afirma că fără date concrete, fără o analiză temeinică a acestora nu se poate concepe o planificare corectă.

O evidență bună se poate realiza numai prin constanța indicilor stabiliți pentru aprecierea dezvoltării calităților motrice pe o durată precisă. Unul din factorii de bază pentru realizarea multora dintre acțiunile motrice îl constituie capacitatea de efort fizic prin care în general, se înțelege capacitatea organismului de a presta un lucru mecanic cât mai crescut și a-l menține un timp cât mai îndelungat. Capacitatea fizică se îmbunătățește ca urmare a participării sistematice a exercițiilor fizice care favorizează, în special dezvoltarea calităților motrice – forța, viteza, rezistența și are drept urmare creșterea gradului de adaptare a organelor și sistemelor organismului la solicitări superioare. Cantitatea și calitatea efortului depus în cadrul procesului de dezvoltare a calităților motrice și de însușire, consolidare și aplicare a priceperilor și deprinderilor motrice au un rol foarte important în dezvoltarea capacităților fizice.

Efortul presupune acte motrice la baza cărora stau contracțiile musculare din transformarea energiei chimice în energie mecanică la nivelul mușchilor activi. În timpul efortului, organismul consumă cantități mai mari sau mai mici de oxigen care au menirea să contribuie hotărâtor la refacerea substratului energic.

În funcție de acoperirea integrală sau parțială a cerințelor de oxigen într-un efort fizic dat, acesta devine predominant aerob sau anaerob.

Așa cum reiese din literatura de specialitate și practică a confirmat, faptul că voleiul modern nu poate fi abordat decât în măsura în care jucătorii sunt posesorii unor calități motrice dezvoltate și a unei pregătiri fizice superioare. În condițiile antrenamentului sistematic, continuu ca volum și o intensitate corespunzătoare perioadei și etapei de pregătire, este necesar să se asigure pe lângă capacitățile motrice de bază viteză, forță, îndemânare, rezistență și capacitatea de efort specifică jocului.

În cadrul lecțiilor pentru dezvoltarea calităților motrice la copii și juniori avem câteva indicații metodice de care nu putem face abstracție:

– predominanța laturii instruirii calitative a tuturor jucătorilor și mai puțin a informării echipelor;

– respectarea particularităților de vârstă, urmărind:

– evitarea abuzurilor de eforturi statice;

– evitarea exercițiilor de tracțiune numai cu ajutorul brațelor;

– evitarea efectuării săriturilor în număr mare;

– dezvoltarea normală a forței și a rezistenței;

– accentuarea dezvoltării îndemânării, a vitezei sub toate formele de manifestare și a dezvoltării fizice corecte și armonioase.

Conținutul lecțiilor urmărește o instruire calitativă prin rezolvarea următoarelor sarcini:

– însușirea elementelor din școala alergării și săriturii, elemente strict necesare realizării unei execuții corecte;

– dezvoltarea fizică corectă și armonioasă;

– dezvoltarea calităților motrice.

Întreaga gamă de exerciții cuprinse în lecții de dinamică, cu influență multilaterală.

În pregătirea juniorilor de 16-18 ani avem drept obiective generate, îmbunătățirea calităților fizice și pentru perfecționarea deprinderilor și cunoștințelor dobândite în perioadele anterioare, pentru satisfacerea la un nivel superior a cerințelor jocului de atac și apărare, ca urmare a creșterii valorii individuale.

Obiectivul pregătirii fizice la această vârstă îl constituie formarea tipului constituțional viguros și îndemânatic ca sarcina dezvoltării calităților motrice combinate, cu ajutorul exercițiilor tehnico-tactice cu accent pe îmbunătățirea vitezei de reacție și execuție, a îndemânării și rezistenței la durata jocului.

În jocurile sportive calitatea motrică dominantă este rezistența în regim de viteză, iar în volei avem de a face cu o rezistență în regim de viteză de execuție și deplasare, forță și îndemânare.

Corelat cu precizarea calității motrice dominante avem de specificat și efortul caracteristic. Astfel în volei efortul este submaximal, variabil cu întreruperi mari și numeroase.

3.2 Metode folosite pentru dezvoltarea vitezei

Viteza se definește ca fiind „capacitatea de a executa rapid mișcarea” (N.G. Ozolin)

În definirea vitezei nu sunt deosebiri semnificative, majoritatea specialiștilor caracterizează viteza prin iuțeala (rapiditatea) cu care se efectuează acțiunile motrice în structurile si combinațiile cele mai diverse. Viteza are următoarele forme de manifestare, care se exprimă distinct și în jocul de volei:

Viteza reacției motrice sau viteza de reacție, definită ca răspuns la stimuli și externi. Scăderea vitezei de reacție se datorează lipsei de concentrare, neatenției, stării de oboseala și determina „pierderea startului" în diferite acțiuni tehnico-tactice, a inițiativei și întâietății la minge;

Reacțiile motrice pot fi simple sau complexe. În cadrul reacțiilor simple avem de-a face cu răspunsuri elaborate (însușite, exersate) la excitanți cunoscuți. Reacțiile complexe implica un proces de alegere, de selectare a răspunsurilor posibile. Ea nu a fost exersată în prealabil în aceeași relație cu semnalul. Această variantă a vitezei de reacție este prezenta în jocul de volei. Deseori, situațiile în raport de care se aleg acțiunile de răspuns trebuiesc anticipate, pregătind anumite răspunsuri posibile înaintea semnalelor.

Viteza de repetiție sau viteza de deplasare

Viteza de repetiție este implicată în acțiunile motrice care au în structura lor mișcări ciclice ce se repetă într-o succesiune rapidă depinzând de mobilitatea proceselor nervoase superioare (trecerea rapidă a centrilor nervoși din stare de excitare in stare de inhibiție și transmiterea influxului nervos spre grupele musculare agonisite și sinergice). Viteza de deplasare este necesară jucătorului de volei în majoritatea acțiunilor de joc. Distanța pe care o parcurge este relativ mică, și depinde de faze de joc și de specificul postului. Deplasările jucătorului in teren nu se fac nu numai în linie dreaptă, ci de cele mai multe ori, însoțite de schimbări de direcție, de porniri și opriri bruște.

Viteza de execuție măsoară viteza acțiunilor singulare. Ea este determinată de viteza de conducere a impulsului de la sistemul nervos central spre mușchi, excitarea lui si efectuarea mișcării. Frecvența maximă a pașilor poate ajunge la om la 5 repetări pe secundă (C. Florescu și colaboratori).

În jocul de volei, ca și în alte ramuri sportive, ea se manifestă in corelație puternica cu forța și rezistența, frecvența mișcărilor scăzând odată cu creșterea încărcăturii și duratei efortului.

Viteza de execuție este calitatea care permite jucătorului să rezolve favorabil situații de joc prin executarea rapidă a unui procedeu sau complex de procedee tehnice. Ea se manifestă in mod special prin efectuarea unor suturi rapide și scurte, fără pendulare, spre poartă, driblinguri scurte, deposedări, fente etc.

Cei mai importanți factori care asigură suportul biologic și psihic al vitezei sunt: mobilitatea proceselor nervoase superioare;

 alternanța rapidă în centrii corticali ai excitației și inhibiției;

 capacitatea genetică de viteză;

 viteza de transmitere a impulsurilor nervoase;

 acțiunea și precizia organelor receptoare ale semnalelor;

 ritmul optim de alternare a contracțiilor și relaxărilor grupelor musculare;

 calitatea fibrei musculare și valoarea surselor și proceselor energetice (A.T.P., fosfocreatină);

 nivelul de dezvoltare a celorlalte calități motrice (în mod special al forței);

 capacitatea de concentrare și mobilizare;

 intensitatea stimulului și puterea excitației (dozarea scurtă și puternică).

Dezvoltarea vitezei trebuie să se facă pe un fond de odihnă, prea multe repetări vor duce mai degrabă la dezvoltarea rezistenței sau in cel mai bun caz a vitezei în regim de rezistență. De asemenea, pentru dezvoltarea ei se cere o foarte bună încălzire a organismului, creându-se o stare de excitabilitate optimă de eforturile de viteză.

Intercalarea în partea de încălzire a lecției de antrenament a unor exerciții de streching va fi benefică, limitând mult posibilitatea producerii unor accidente musculare (rupturi, întinderi, contracții etc.)

Având în vedere aceste argumente, activitatea pentru dezvoltarea vitezei trebuie plasată imediat după veriga de încălzire, înaintea oricărei alte activități obositoare. Numai în aceste condiții se poate asigura intensitatea în excitațiile transmise de sistemul nervos central.

În metodica dezvoltării vitezei trebuiesc evitate eforturile monotone, repetate la nesfârșit deoarece vor avea răspunsuri negative ducând la plafonare, la atingerea unei bariere limită peste carte nu se mai poate trece. Pentru a evita plafonarea vitezei este indicat să se lucreze variat, din punct de vedere al metodelor si mijloacelor de pregătire și de foarte multe ori în condiții ușurate (alergări la vale, alergări cu handicap, cu avânt din spate, tractate etc.), pentru a se da senzația unei viteze crescute (posibil de memorat motric) și a învinge plafonul instalat abordând viteze crescute.

În literatura de specialitate căile de utilizare pentru dezvoltarea vitezei predomină din atletism, sub denumire ce diferă de la autor la autor.

În sistemul de acționare pe care l-am preconizat am folosit în mod special:

următoarele:

– Metoda repetărilor

– Metoda eforturilor variate

– Metoda sprinturilor cu intervale

A. Metoda repetărilor

Principala cale de dezvoltare a vitezei o reprezintă repetarea unor eforturi maxime sau apropiate de maxim. Folosită în volei, trebuie să sufere anumite modificări care să o apropie de specificul jocului. Se pot utiliza următoarele genuri de eforturi:

– repetări de eforturi specifice în viteza maximă sau submaximă, în condiții obișnuite;

– repetări de eforturi specifice in viteza maximă sau submaximă în condiții ușurate

– repetări de eforturi specifice în viteză maximă sau submaximală cu îngreuieri;

Recomand următoarele reguli de bază ale aplicării metodei:

 numărul repetărilor într-o serie trebuie să fie optim, adaptat la particularitățile jucătorilor (3-5 repetări în 1 – 3 serii);

 numărul repetărilor se stabilește astfel încât să poată fi efectuat cu intensitatea propusă, avându-se in vedere că in cazul unui număr prea mare, scade intensitatea (alegere), determinând efecte de viteză rezistentă sau chiar de rezistență;

 variația efortului în cadrul metodei este de intensitatea lucrului pe care noi îl considerăm ca factor de progres in dezvoltarea vitezei. Aceasta se realizează prin mărirea frecvenței de alegere în parcurgerea unei distanțe sau prin mărirea tempoului de execuție a unor elemente tehnico-tactice:

 distanța alergării (efortului) în viteză maximă, cumulată de la mai multe repetări și serii nu trebuie să fie mai mare de 500 m (2 x 5 x 50 m) și să nu se aplice mai mult de două ori pe săptămână (la acest volum);

 pauzele de revenire între repetări vor fi de 2 – 3' de regulă sub formă de mers sau alergare ușoara, pauzele între serii vor fi mai mari de aproximativ 5 – 7 '.

În cadrul eforturilor cu mijloace specifice de joc se vor utiliza aceleași principii, corelându-se viteza de execuție cu bagajul motric al fiecărui jucător. Pentru atingerea și păstrarea vitezei maxime, jucătorii trebuie să facă eforturi volitive evidente. În cazul măririi duratei efortului și transferării lui în zona efortului anaerob (8 – 45'), vom acționa pentru dezvoltarea rezistenței în regim de viteză, absolut necesară în jocul modern.

Metoda repetărilor se va folosi cu succes și în acest caz prin:

– Repetări de distanțe de 100 – 200 m cu intensitate ridicată și pauze mai lungi de revenire. Exemplu: 3 x 150 m.. Intensitate 90 %, Pauză: 3'

– Repetări pe distanțe mai lungi – 300 -500 m cu intensitate mai scăzută 80 – 85 %

– Serii de repetări. Exemplu: 2 x (3 x 150);

B. Metoda eforturilor variate

Cuprinde alternarea eforturilor de viteză pe distanțe între 60-150 m chiar mai mult (200-300m). În cadrul acestor eforturi, vor fi parcurse distanțe dinainte stabilite (20-30-50 m) în tempouri prestabilite (1 / 2, 3 / 4, 1 /1 și posibilitățile maxime) în cadrul unei serii sau mai multe serii. Această metodă este eficientă și corespunde modelului efortului fizic din joc care are în permanență, schimburi de tempo și ritm, arma tăioasă menită a prinde adversarul descoperit.

În procesul de pregătire această metodă se va exersa numai prin alergare, realizând o bună adaptare a organismului la efort. După ce s-au realizat 5 acumulări corespunzătoare, acest procedeu se va executa și în condiții specifice impuse de joc.

Metoda sprinturilor pe intervale se va folosi pentru dezvoltarea vitezei maxime pe porțiuni în condiții de nerestabilire a organismului după efort. Pauzele vor fi mai scurte (aproximativ 30-50') și active (alergare ușoară).

Efortul se va desfășura pe distanțe de 10-30 m în 1 – 2 – 3 serii a 3-5 repetări. După fiecare serie se va acumula o mare datorie de oxigen care va fi restabilita pe parcursul unei pauze mai mari (2-3').

3.3. Metode pentru dezvoltarea îndemânării

Orice mișcare voluntară urmărește rezolvarea unei anumite sarcini concrete. Complexitatea sarcinii motrice este determinata de numeroase cauze, în special de necesitatea coordonării mișcărilor executate succesiv și concomitent. Complexitatea de coordonare a acțiunilor motrice servește drept prim criteriu al îndemânării. Sarcina motrică va fi executată dacă mișcarea îi corespunde prin caracteristicile sale spațiale, temporale și de forță, adică dacă este suficient de precisă. Precizia mișcărilor constituie al doilea criteriu al îndemânării.

Îndemânarea condiționează însușirea și perfecționarea diferitelor acțiuni motrice, ca și perfecționarea celorlalte calități motrice. Ea este implicată în toată acțiunile care presupun un anumit grad de coordonare. Orice mișcare voluntară, indiferent de gradul ei de dificultate, pretinde pentru efectuarea ei un anumit indice de îndemânare, coordonarea ei de către scoarță.

Îndemânarea se definește, în primul rând, ca o aptitudine de a însuși mișcari noi, și al doilea rând, ca o aptitudine de a restructura rapid activitatea motrică potrivit împrejurărilor care se schimbă brusc.

Îndemânarea reprezintă capacitatea individului de a însuși și efectua acțiuni motrice cu grade de dificultate diferite, dirijând precis și economic mișcările în timp și în spațiu, cu vitezele și încadrările necesare, în deplină concordanță cu condițiile impuse, cu situațiile ce apar pe parcursul efectuării acțiunii.

Mișcarea – reflexa sau voluntară, simplă sau complexă – este rezultatul contracției musculare efectuate de mai multe grupe musculare, acționând în același sens (agoniști) sau în sens opus (antagoniști). În structura ei întâlnim doua sau trei componente: competența reprezentată de centrii nervoși și componenta motrică.

Reglarea activității organismului în timpul desfășurări acțiunilor motrice presupune diferențierea cu maximum de precizie și rapiditate a stimulilor ca și a răspunsurilor. La nivelul sistemului nervos central, în urma multiplelor repetări ale acțiunilor pe baza iradierii concentrării și inducției reciproce a proceselor nervoase fundamentale de excitare și inhibiție, se formează mecanismele actelor reflex – condiționate, ca expresie a legăturilor temporare ce se stabilesc ca mecanism fizic fundamental, elaborat de organism în vederea îndeplinirii eficiente a acțiunii respective.

Fiecare act motric reflex – condiționat se formează pe baza altor reflexe motrice condiționate mai simple, sau a reflexelor motrice necondiționate mai complexe decât precedentele, este, teoretic, nelimitată.

Din punct de vedere al coordonării, cu cât mișcările sunt automatizate ci atât îndemânarea este mai puțin solicitată în utilizarea acestor mișcări.

Din contră, în acțiunile în care sunt necesare intervenții corective – datorită modificărilor produse de factorii perturbatori, sau pentru refacerea echilibrului dereglat – îndemânarea este solicitată la un nivel ridicat. Manifestarea îndemânării la indici valorici ridicați este condiționată de mai mulți factori.

Un prim factor îl constituie calitatea sistemului nervos central – valoarea proceselor de coordonare, a plasticității scoarței. Finețea, acuratețea și precizia – organelor de simț și în mod deosebit a analizatorilor motrici: simțul echilibrului, simțul ritmului, al orientării și al expresivității motrice – constituie un alt factor. Experiența motrică anterioară, reprezentată de bogăția și varietatea deprinderilor și priceperilor motrice, stăpânite de individ – constituie cel de-al treilea factor.

Nivelul de dezvoltare al vitezei, forței, rezistenței și supleței constituie cel de-al patrulea factor implicat în manifestarea îndemânării, fiecare dintre acestea implicând aspecte de coordonare, de reglare fină a proceselor nervoase fundamentale a funcțiilor și activităților organismului, dependent de cerințele de activitate motrică desfășurată.

Îndemânarea poate fi:

– Generală; capacitatea de a efectua rațional și creator diverse acțiuni motrice;

– Specială; specifică ramurilor și probelor sportive, specifică pentru o anumită categorie de deprinderi motrice.

Din alt punct de vedere, formele de manifestare a îndemânării trebuie raportate și la alte elemente, care reprezintă și indici valorici ai îndemânării gradele de complexitate a acesteia;

a. gradul de dificultate – complexitatea acțiunii motrice;

b. indicele de precizie al încadrării mișcării în spațiu;

c. indicele de viteză – timpul de execuție, tempoul și ritmul execuției;

d. indicele de forță (încordarea);

e. indicele de sincronizare a acțiunilor dependent de parteneri și adversari.

Îndemânarea ocupă un loc deosebit în cadrul calităților motrice fiind strâns legată de deprinderile de mișcare. Prin îndemânare se înțelege acea calitate care permite sportivilor să realizeze coordonarea unor mișcări complicate. Îndemânarea asigură însușirea rapidă a deprinderilor tehnico-tactice și perfecționarea lor, precum și folosirea acestora în funcție de cerințe și de adaptarea la situațiile ivite și variate.

În jocurile sportive caracterizate prin schimburi rapide de condiții și printr-o mare varietate de acțiuni, timpul care se scurge de la semnalul evoluției și începutul ei prezintă o deosebită importanță.

La situație schimbată brusc este nevoie de multă îndemânare pentru a putea gândi și acționa eficace.

Indicații metodice pentru dezvoltarea îndemânării

1. Accentul principal în dezvoltarea îndemânării va fi pus pe stăpânirea mai

multor deprinderi motrice, și a comportamentelor acestora.

2. Sportivul trebuie să-și însușească in permanența noile mișcări motrice

Dacă se neglijează o perioadă mai lungă învățarea unor mișcări noi, capacitatea de asimilare se micșorează. Exercițiile pentru dezvoltarea îndemânării trebuie să prezinte un anumit grad de dificultate.

3. Pentru dezvoltarea îndemânării, trecerea rapidă de la o mișcare la alta reprezintă condiția necesară. Se vor folosi exerciții din jocurile sportive, alergări de garduri sau obstacole variate.

4. În dezvoltarea îndemânării cerințele vor crește mișcarea dificultății de coordonare.

5. Exercițiile folosite pentru dezvoltarea îndemânării trebuie executate la începutul antrenamentului cu intervale de refacere optime.

Aprecierea îndemânării nu se face după un criteriu unitar. Ea se realizează în funcție de cerințele ramurii de sport prin mijloacele observației sau măsurii timpului necesar execuției unui exercițiu.

3.4 Contribuția educației fizice la dezvoltarea proceselor de cunoaștere

Însușirea cunoștințelor, priceperilor, deprinderilor și perfecționării calităților motrice – finalități principale ale educației fizice – se realizează în procesul de învățare prin repetări și perfecționări. Elevii trebuie să învețe anumite exerciții pentru a opera cu ele în vederea perfecționării calităților motrice și a realizării unor influențe instructiv-educative, deprinderi și obișnuințe morale, trăsături de voință. Acțiunea de formare a priceperilor și deprinderilor motrice și cea de perfecționare a calităților motrice, constituie proces de învățare, realizarea lor necesitând operații intelectuale precum:

– observarea acțiunii motrice;

– înțelegerea operațiilor de efectuat (analiza, sinteza și compararea lor cu alte reprezentări anterioare, pentru a permite generalizarea unor elemente comune);

– memorarea acestor operații;

– reproducerea acțiunilor și aplicarea lor în cadrul unor numeroase repetări sub formă de ștafete aplicative, jocuri, activități independente.

Însușirea mișcărilor care compun priceperile și deprinderile motrice, presupune ca atare stocarea – memorarea, unor cunoștințe strâns legate de înțelegerea mecanismului mișcărilor ce intră în structura lor și a condițiilor utilizării în activitatea practică. La început se realizează treapta senzorială, ca primă treaptă a proceselor de cunoaștere. Prin intermediul analizatorilor, dar mai ales prin funcțiile specifice activității motrice a acestora, scoarța primește o serie de senzații despre pozițiile, direcțiile, amplitudinile, încordările segmentelor corpului, ori a corpului în general – senzații kinestetice – determinate de mișcările efectuate pentru realizarea acțiunii. Principalii receptori ai acestor senzații se află în mușchi, tendoane sau în urechea internă (pentru mișcările legate de echilibru). În cadrul activităților de educație fizică, funcția acestora se va perfecționa treptat, concomitent cu diversitatea și complexitatea mișcărilor învățate de elevi. Odată cu receptorii motrici vor fi perfecționați și cei obișnuiți (văzul, auzul), informațiile pentru mișcare, despre raporturile de spațialitate și temporalitate în care ea se află, fiind înregistrate și prin intermediul acestora. Perfecționările vizează funcția de bază a analizatorilor, dar mai ales unele nuanțe specifice, strâns legate de motricitate. Practicarea exercițiilor fizice contribuie la perfecționarea mecanismelor proceselor de cunoaștere a realității prin intermediul primului sistem de semnalizare (treapta senzorială).

O treaptă superioară în organizarea proceselor de cunoaștere o constituie treapta logică în cadrul căruia rolul hotărâtor revine gândirii și stimulilor verbali. Cunoașterea acțiunilor motrice numai prin intermediul senzațiilor, este insuficientă și limitată în multe situații, imposibil de realizat. Pentru a sesiza aspectele esențiale în execuția și aplicarea corectă a mișcărilor care compun acțiunea ce se învață, ea trebuie să fie cunoscută de elevi și prin intermediul altor procese psihice – cunoașterea trebuie organizată pe o treaptă superioară. În această etapă intervin gândirea și imaginația. Elevii primesc prin intermediul explicațiilor, informații suplimentare, care le întregesc reprezentările despre structura acesteia. Nu există exercițiu care să poată fi însușit exclusiv prin intermediul primului sistem de semnalizare. Reprezentările despre exercițiul propus se completează treptat cu elemente noi, furnizate prin explicații care permit elevului să-și formeze reprezentări noi și complete privind structura exercițiului. Învățătorul demonstrează și explică elevului mecanismul realizarea execuției corecte, pe parcursul exersării intervine, corectând greșelile. În felul acesta elevii observă mai precis exercițiul, își formează noi imagini despre structura lui, ordonându-și reprezentările anterioare intr-o formă perfecționată. Ei fac apel la gândire și imaginație pentru a raporta permanent datele și reprezentările culese în timpul observației, precum și exercițiile la modelul sugerat de învățător.

Trebuie reținut că participarea proceselor cognitive la procesul de învățare motrică se referă și la faptul că însușirea lor nu se rezumă doar la planul senzorial. Învățarea motrică angajează și perfecționează procese psihice mult mai complexe – memoria, atenția, gândirea, imaginația. În procesul de învățare a acțiunilor motrice se obțin elemente cognitive cu valoare practică – noțiuni, legi, principii, judecăți, raționamente, priceperi, deprinderi, convingeri care reprezintă rezultatul abstractizării experienței motrice. Această zestre joacă rol important în ceea ce privește sentimentele, motivațiile, deprinderile și obișnuințele elevilor. Obținerea acestor finalități prin intermediul educației fizice implică prezența unor acte de voință ce influențează anumite trăsături și dezvoltă însușiri ale personalității.

Totodată, educația fizică – activitate practică prin excelență – oferă situații care solicită elevilor capacitatea de a opera cu noțiuni și judecăți, dispune de suficiente posibilități pentru a acționa în sensul perfecționării proceselor psihice angajate în acțiunea de cunoaștere. Lecțiile de educație fizică, activitățile sportive, excursiile și celelalte forme de organizare a activității asigură mediul instructiv – educativ favorabil obținerii acestor influențe.

Piaget în lucrarea ..Motricitate, percepție și inteligență,, invită la reconsiderarea rolului educației fizice în procesul de învățământ, pledează pentru o pedagogie a componentelor motrice, pentru o educație și instruire activă.

Tehnica jocului de volei

Dragnea A. considera ca tehnica,,cuprinde totaliatea actiunilor executate ideal din punct de vedere al eficientei acestora''.

Teodorescu L.intelege prin tehnica ,,ansamblul de procedee specifice ca forma si continut(cunoscute sub denumirea de procedee tehnice)folosit in scopul practicarii cu randament maxim al unui joc sportiv,in concordanta cu cerintele jocului competitional.Folosirea acestor procedee tehnice se refera atat la manevrarea obiectului de joc,cat si la deplasarile jucatorilor efectuate in vederea acestor manevre''.

Mai mult ca in oricare alt joc sportiv,tehnica in volei este esentiala pentru desfasurarea jocului.Majoritatea actiunilor necesita tehnici speciale de exectutie,deoarece voleiul comparativ cu celelalte jocuri sportive,are in continutul sau foarte putine miscari naturale .

In jocul de volei predomina tehnica in regimul calitatiilor motrice in pregatirea tehnica in volei un rol important il are nivelul initial al tehnicii jucatorului si experienta aplicarii tehnicii in joc.Pregatirea tehnica are ca obiectiv principal creearea posibilitatiilor de a utilize cu maximum de eficienta potentialul biometric si functional al fiecarui jucator in efectuarea actiunilor specifice de joc .

Caracteristicile tehnicii jocului de volei:

-are un caracter individualizat;

-este subordonata tacticii si cerintelor stipulate in regulamentul de joc;

-are un caracter evolutiv si perfectibil;

Sistematizarea tehnicii jocului de volei

    Jocul de volei presupune o succesiune de faze de joc incepand cu serviciul si uneori incheiindu-se cu lovitura de atac,ceea ce permite realizarea unei sistematizari a actiunilor tehnice de joc,care se manifesta in cadrul acestor faze de atac si aparare.Jocul de volei se caracterizeaza prin actiuni specifice atacului prin actiuni specifice apararii si prin actiuni comune atacului si apararii.

    Tehnica jocului de volei cuprinde:elemente tehnice si actiuni tehnice,iar sistematizarea o prezentam in continuare.

1.Elemente specifice atacului:

 -serviciul;

-ridicarea;

-lovitura de atac.

Actiuni tehnice specifice atacului:

-serviciul de jos:-din fata

                          -din lateral

-serviciul de sus:-din fata-planat(plutitor)

                           -in forta de pe sol

                           -din saritura

-serviciul din lateral:-planat(plutitor)

                                -in forta (rotativ)

-ridicarea inainte:-de pe sol-lunga

                                  -cu traiectorie inalta

                                  -cu traiectorie intinsa

                            -de pe sol-scurta:

                                  -cu traiectorie inalta

                                  -cu traiectorie intinsa

                                  -in urcare;

                            -din saritura-lunga:

                                  -cu traiectorie inalta

                                  -cu traiectorie intinsa

                            -din saritura-scurta:

                                  -cu traiectorie inalta

                                  -cu traiectorie intinsa

                                  -in urcare

-ridicarea peste cap:

                            -de pe sol-lunga:

                                  -cu traiectorie inalta

                                  -cu traiectorie intinsa

                            -de pe sol-scurta:

                                  -cu traiectorie inalta

                                  -cu traiectorie intinsa

                                  -in urcare

                            -din saritura-lunga:

                                  -cu traiectorie inalta

                                  -cu traiectorie intinsa

                            -din saritura-scurta:

                                  -cu traiectorie inalta

                                  -cu traiectorie intinsa

                                  -in urcare

-ridicarea laterala:

                            -de pe sol-lunga

                                  -cu traiectorie inalta

                                  -cu traiectorie intinsa

                            -de pe sol-scurta

                                  -cu traiectorie inalta

                                  -cu traiectorie intinsa

                                  -in urcare

                            -din saritura-lunga

                                  -cu traiectorie inalta

                                  -cu traiectorie intinsa

                            -din saritura-scurta

                                  -cu traiectorie inalta

                                  -cu traiectorie intinsa

                                  -in urcare

-lovitura de atac procedeu drept

-lovitura de atac procedeu intors

-lovitura de atac prin rotarea bratului

2.Elemente specifice apararii:

-preluarea

-blocajul

-plonjonul

-autodublajul

Actiuni tehnice specifice apararii:

-preluarea din serviciu:

              -cu doua maini de sus

              -cu doaua maini de jos

-preluare din atac:

              -cu doua maini de sus

              -cu doua maini de jos

              -cu o mana de jos

-preluarea din plasa:

              -cu doua maini de sus

              -cu doua maini de jos

              -cu o mana de jos

-blocajul:

              -individual

              -in grup

                       -de doi jucatori

                       -de trei jucatori

-plonjonul lateral

              -lateral

                       -cu rulare pe spate si revenire

                       -cu rostogolire peste umar

              -pe spate

                       -cu rulare si revenire

                       -cu rostogolire inapoi

              -inainte

-autodublajul:

              -cu lovire de sus cu doua maini

              -cu lovire de jos cu doua maini

              -cu lovire de jos cu o mana

3.Elemente specifice atacului si apararii:

-pozitii ale jucatorilor

-deplasarea in teren

Actiuni tehnice specifice atacului si apararii

-pozitia inalta

-pozitita medie

-pozitia joasa

-deplasarea in teren prin:

                 -mers

                 -pas fandat::-inainte

                                     -lateral

                                     -inapoi

                 -alergare

                 -pas incrucisat

                 -pas adaugat

                 -sarituri             

     Principalele actiuni tehnice de atac

1.Serviciul de sus din fata planat (plutitor)

   Executia tehnica:succesiunea executiei este aceeasi,cu exceptia ca pozitia initiala este cu fata orientata inainte,mingea se tine la nivelul pieptului si de acolo se arunca nu prea inalt, ira bratul care loveste mingea este intins si  executa o miscare inspre sus si inapoi ,dupa care excuta miscarea spre inainte-sus pentru lovirea mingii.Lovirea se face de regula cu podul palmei.

 Greseli de executie:

-mingea este aruncata prea sus si nu este lovita la nivelul centrului de greutate ;

-mingea este lovita cu o suprafata mai putin dura si capata o rotatie care nu ii permite sa planeze.

2.Serviciul de sus din fata in forta

   Executia tehnica:mingea este lovita din fata celui care serveste, de la o inaltime care depaseste nivelul capului , in forta pentru a pune in dificultate adversarul.Succesiunea executiei este putin schimbata:aruncarea mingii precedeaza elanul trunchiului si a bratului de lovire.

  Greseli de executie:

-mingea este aruncata prea jos si nu se face extensia necesara pentru a imprima forta suficienta lovirii;

-mingea este aruncata prea inainte sau prea inapoi din care cauza , traiectoria ulterioara nu favorizeaza finalizarea serviciului (mingea fiind trimisa in fileu sau peste linia de fund a terenului advers);

-in momentul lovirii ,palma nu acopera suficient mingea,iar aceasta nu primeste efectul necesar in sensul de deplasare;

-piciorul corespunzator bratului de lovire paseste inainte , mai devreme decat momentul in care se face contactul cu mingea.

3.Ridicarea inainte din saritura

   Executia tehnica:poarta aceeasta denumire fiindca mingea este directionata, fata de cel ce executa ridicarea, inainte dupa ce aceasta a executat o saritura de pe doua picioare iar in momentul lovirii mingii se afla in plutire.Aceasta executie pretentioasa are o succesiune asemanatoare celor mai de sus numai ca pozitia initiala este obtinuta dupa o deplasare si saritura pe verticala.Pozitia corpului este orientata cu fata spre directia de transmitere a mingii.

  Greseli de executie:

-actiunea premergatoare actiunii este tardiva,echilibrul corpului in aer fiind periclitat;

-bratele sunt intinse , lucrandu-se numa din articulatia pumnului,fapt ce limiteaza transmiterea mingii la distanta.

4.Lovitura de atac procedeu drept

   Executia tehnica:este denumita asa,deoarece directia pe care este trimisa mingea,corespunde directiei pe care s-a facut elanul, bataia,lovirea mingii si aterizarea.Din cele de mai sus reiese ca mecanismul de baza al acestei actiuni are urmatoarele componente : elanul,bataia,saritura ( zborul),lovirea mingii,aterizarea si actiunea de dupa aterizare.

   Elanul:este actiunea prin care se acumuleaza o anumita viteza pe orizontala, ca urmare a efectuarii mai multor pasi,primul si urmatorii ceva mai mici ,iar ultimul ceva mai lung si cu genunchii usor flexati pentru a se putea frana deplasarea si transforma vitezaa acumulata intr-o desprindere pe verticala.

   Bataia:se face pe ambele picioare si este specifica jocuui de volei.Cand se executa bataia ,contactul cu solul se face in primul moment cu piciorul corespondent bratului cu care seloveste mingea, dupa care ,in momentul urmator, celalalt picior se apropie de primul, depasind pe acesta cu circa 15-20 cm.Contactul cu solul se face incepand cu calcaiul, apoi se excuta o rulare a labei piciorului care se termina pe varful acestora. Genunchi sunt usor flexati, trunchiul este usor inclinat inainte, bratele sunt indoite din articulatia cotului situandu-se pe langa corp, putin inapoi acestuia.

   Saritura:se executa prin desprinderea pe sol odat cu miscare de extensie a picioarelor si balansarea a bratelor intinse spre inainte-sus.Bratul de echilibrare se ridica pana la nivelul umerilor,iar cel cu care executa lovirea mingii se ridica spre sus si inapoi,indoindu-se din articulatia cotului.

   Lovirea mingii:se executa cu bratul intins, palma deschisa,iar articulatia pumnului este flexibila,imprimand directie mingii.

   Aterizarea:incepe imediat dupa lovire prin coborararea bratelor si echilibrarea corpului, sprijinul pe sol se face pe ambele picioare, genunchii se flexeaza usor in momentul contactului cu solul pentru a amortiza revenirea pe sol.

   Lovitura de atac:se executa predominant impotriva unui blocaj individual sau cloectiv.

  Greseli de executie:

-in executarea elanului nu se tine cont de inaltimea ridicarii;

-ultimul pas al elanului este mic,pierzandu-se din viteza si din inaltimea sariturii;

-bataia se face pe toata talpa,anulandu-se rularea calcai-tapla-varf;

-pozitia segmentelor corpului in momentul bataii, nu respecta postura de "arc" ce trebuie sa se destinda;

-lovirea mingii se face cu bratul indoit, plama inchisa si articulatia pumnului blocata.

         Principalele actiuni tehnice de aparare

1.Preluarea din serviciu,cu doua maini de jos

   Executia tehnica:este actiunea prin care un jucator intra in contact cu mingea servita de adversar,printr-o lovire de jos cu doua maini, cu scopul de a o transmite unui coechipier pentru efectuarea ridicarii sau chiar a unei lovituri de atac.Componentele mecanismului de baza a preluarii din serviciu sunt:pozitia initiala,actiunea picioarelor,a trunchiului si a bratelor,lovirea mingii,actiunea de dupa lovire.

  Pozitia initiala:jucatorul este orientat cu fata spre directia de unde urmeaza sa se execute serviciul.Picioarele sunt usor departate si flexate la nivelul genunchilor,greutatea corpului este egal repartizata pe ambele picioare,asa incat sa permita o deplasare rapida pe orice directie.

  Actiunea picioarelor, a trunchiului si a bratelor: este o miscare inlantuita a celor trei segmente, miscare care incepe prin extinderea picioarelor, indreptarea trunchiului si transmiterea miscarii catre brate.In momentul inceperii acestei indreptari se gasesc intinse apropiate si prinse la nivelul mainilor, inaintea corpului jucatorului.Aceasta actiune este orientata catre minge directia fiind catre inainte si oblic in sus.

  Lovirea mingii:este executata la nivelul antebratelor,deasupra articulatiei pumnului, pe "platoul" format prin apropierea celor doua brate.Intalnirea cu mingea pentru a fi lovita se face la o anumita inaltime fata de sol ,la nivelul bazinului.Lovirea mingii este urmata de o miscare de conducere a acesteia pe directia de transmitere de catre brate, care actioneaza ca o praghie cu punctul e sprijin la nivelul umerilor.

  Actiunea de dupa lovire:consta in reluarea pozitiei initiale.

  Greseli de executie:

-orientarea incorecta fata de traiectoira pe care vine mingea;

-pozitia prea inalta in asteptarea mingii;

-lovirea mingii in alta zona a antebratului decat cea recomandata;

-in momentul lovirii mingii se indoaie coatele;

-lovirea mingii este scurta lipsind momentul de conducere a acesteia.

2.Blocajul individual

   Executia tehinca:actiunea care prin interpunerea palmelor este nivelul superior al fileului, jucatorul incearca sa respinga in terenul advers sau sa retina in terenul propriu mingea care vine de la adversar prin lovitura de atac.Mecanismul de baza a blocajului are urmatoarele componente:pozitia initiala, elanul, batia, saritura si trecerea plamelor peste nivelul superior al fileului , actiunea de blocare, aterizarea si actiunea de dupa aterizare.

  Pozitia initiala:este o pozitie mai inalta, picioarele usor departate, genunchii usor indoiti, bratele indoite la nivelul coatelor cu palmele la inaltimea umerilor privirea urmarind terenul advers.

  Elanul:este scurt, de cele mai multe ori de un singur pas, orientata lateral sau oblic inainte.Deplasarea pentru elan se face de regula cu pas adaugat.Pe durata elanului, breatele se afla indoite din  coate cu palmele la nivelul pieptului.

  Bataia:este aproximativ asemanatoare cu ce de la lovitura de atac.

  Saritura si trecerea palmelor:peste nivelul superior al fileului, reprezinta o singura actiune.Saritura trebuie sa fie inalta pentru a permite trecerea palmelor cat mai mult peste fileu.Palmele trebuie sa fie desfacute cu degetele incordate si sa ocupe o zona cat se poate de mare.

  Actiunea de blocare: este efectuata de catre palme, care sunt cu degetele desfacute si orientate pe directia de atac.

   Greseli de executie:

-elanul facut cu intarziere, face ca actiunea de blocaj sa fie tardiva;

-saritura prea mica nu permite trecerea palmelor peste fileu;

-palmele sunt cu degetele apropiate ceea ce duce la o zona de blocaj mai mica

-nu se urmareste intentia atacului.

        2.5.Actiuni tehnice comune atacului si apararii

1.Pozitia inalta, medie si joasa

   Executia tehnica:in jocul de volei sunt caracteristice trei pozitii de baza:inalta<medie si joasa si le intalnim in momentele fixe ale jocului (exemplu:pregatirea pentru preluarea serviciului sau atacului, pregatirea pe actiunea de executare a serviciului, pregatirea pentru actiunea de blocaj).   In  timpul desfasurarii jocului se solicita o permanenta miscare in teren si treceri succesive si rapide de la o faza la alta de joc, jucatorul trebuie sa treaca mereu prin aceste trei pozitii.In functie de inaltimea necesara fiecarei executii tehnice, se denumesc cele trei pozitii.Cea mai frecventa pozitie in joc este pozitia medie, din care cu usurinta se poate trece in celelalte doua pozitii.

2.Deplasarea in teren

   Executia tehnica:deplasarea in teren este deosebit de importanta, atat in jocul de atac cat si in cel de aparare.Procedeele prin care se manifesta deplasarea sunt:mersul, alergarea, pasii adaugati, pasii incrucisati, fandarile precum si fandarile.Deplasarile se fac in functie de traiectoria mingii si de pozitia coechipierilor.Tehnica de joc este un sistem de miscari integrate sau inlantuire de miscari partiale (acte,gesturi,priceperi,deprinderi) specializate si automate,cu ajutorul carora se rezolva scopul si sarcinile fazelor de atac si aparare ale jocului.

   Caracteristicile tehnicii jocului de volei:

-are un caracter individualizat;

-este subordonata tacticii si cerintelor stipulate in regulamentul de joc;

-are un caracter evolutiv si perfectibil

Capitolul 4

ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII

4.1. Obiectivele cercetării

– Cunoașterea nivelului de însușire a elementelor și procedeelor tehnice de finalizare

– Elaborarea unui program adecvat elevilor de gimnaziu în vederea îmbunătățirii finalizarilor

– Aplicarea unei baterii de teste

Preocuparea permanentă a specialiștilor a fost orientarea spre găsirea aspectelor cu pondere majoră în ridicarea nivelului de performanță actual în jocul de volei, nivel care implică noutăți serioase în cadrul componentelor antrenamentului sportiv prin conturarea unor modele de pregătire dar mai ales a unor modele de selecție.

Pentru elaborarea lucrării am stabilit următoarele sarcini:

• Documentare bibliografică de specialitate;

• Stabilirea ipotezelor de cercetare;

• Alegerea lotului pentru cercetare;

• Culegerea și centralizarea datelor;

• Prelucrarea datelor obținute;

• Stabilirea profilului somato-motric al jucătorului de volei.

4.2. Ipoteza cercetării

In programa scolara jocul de volei este prezent alaturi de celelalte jocuri sportive ca mijloc de realizare al obiectivelor educatiei fizice scolare la toate clasele.

Folosirea in lectia de educatie fizica a actiunilor specifice jocului de volei, precum si a jocului integral trebuie sa asigure in primul rand indeplinirea obiectivelor educatiei fizice scolare, si anume:

• dezvoltarea multilaterala a personalitatii elevilor;

• intarirea sanatatii si marirea capacitatii de efort;

• dezvoltarea calitatilor motrice de baza;

• dobandirea unui sistem de deprinderi, priceperi si cunostinte motrice;

• formarea capacitatii de practicare sistematica si independenta a exercitiilor fizice in timpul liber tot timpul vietii.

O serie de caracteristici ale jocului de volei, printre care faptul ca necesita un spatiu redus, instalatii putine si simple, precum si acela ca poate fi practicat dupa insusirea a una sau doua dintre actiunile principale ale jocului (lovirea de sus si de jos), recomanda voleiul ca pe un mijloc al educatiei fizice scolare dintre cele mai eficiente, el fiind in acelasi timp unul din jocurile sportive care se bucura de mare popularitate in randul elevilor de toate varstele.

Sistemele de actionare bazate pe structuri motrice ale jocului de volei pot fi prezente in aproape toate partile (verigile) lectiei de educatie fizica. Folosirea lor este benefica pentru elevi, contribuind atat la rezolvarea sarcinilor legate de dezvoltarea fizica armonioasa (tonificarea musculaturii extensoare a spatelui, tonificarea articulatiilor si ligamentelor), dezvoltarea calitatilor motrice de baza (in special viteza, detenta si indemanarea) cat si la formarea unor deprinderi si priceperi motrice specifice.

Programa scolara prevede la capitolul dedicat dezvoltarii calitatilor motrice folosirea actiunilor specifice voleiului pentru dezvoltarea vitezei, al unor structuri ale jocului pentru dezvoltarea indemanarii si a jocurile pregatitoare si sportive pentru dezvoltarea rezistentei.

Prevederile programei scolare actuale cu privire la jocul de volei se refera la insusirea actiunilor tehnico-tactice de baza ale jocului si formarea capacitatii de aplicare a actiunilor de baza in joc cu efectiv redus si reguli simplificate, in clasele a V-a, a VI-a respectiv capacitatea de a desfasura joc bilateral cu efectiv complet si cu respectarea principalelor reguli, incepand din clasa a VII-a.

Cerintele programei sunt dupa parerea noastra cerinte minime care pot fi realizate in conditiile oricarei scoli, iar in functie de anumiti factori care tin atat de conditiile materiale cat si priceperea profesorului aceste cerinte pot fi depasite, la actiunile prevazute in programa se pot adauga si altele precum: serviciul de sus, lovitura de atac pe alte directii decat cea a elanului, blocajul colectiv, autodublajul.

Pentru a asigura o instruire eficienta profesorul va avea in vedere factorii limitativi care pot apare in cadrul instruirii si va lua masuri de inlaturare a acestora. Dintre factorii limitativi care pot impiedica realizarea obiectivelor amintim:

• neasigurarea materialul didactic, in special al unui numar suficient de mingi ;

• insusirea necorespunzatoare a celor doua actiuni de baza: lovirea de sus si de jos a mingii;

• atentie insuficienta acordata instruirii actiunii de organizare a celor trei lovituri: preluare, ridicare si trecere peste fileu a mingii;

• instruirea nu se face global sau se folosesc exercitii si forme de organizare a colectivului putin eficiente, fara corespondenta cu jocul;

• folosirea actiunilor de joc in lectie , fara ca acestea sa fie aplicate in joc bilateral;

• planificarea unor modele de joc greoaie, sau care nu sunt in concordanta cu nivelul de pregatire al colectivului de elevi.

Optimizarea instruirii este posibila prin :

• Structurarea modelelor de joc si rationalizarea continutului tehnico-tactic, in functie de conditiile concrete din scoala, de timpul avut la dispozitie, numarul de elevi si nivelul lor de pregatire. Se va urmari simplificarea modelelor si mijloacelor, chiar daca ele vor fi alese in corespondenta cu cele care se folosesc la nivelul echipelor de performanta.

• Folosirea pe scara larga a jocurilor pregatitoare si cu efectiv redus pe teren cu dimensiuni reduse, fapt care ofera posibilitatea exersarii timpurii a actiunilor de baza in conditii de joc, contribuind la cresterea interesului elevilor pentru jocul de volei, la dezvoltarea combativitatii, a spiritului de echipa, si in ultima instanta la formarea caracterului si personalitatii elevilor.

• Asigurarea unor conditii optime de exersare in timpul lectiei este o necesitate determinata de timpul afectat in lectie pentru realizarea obiectivelor specifice jocului de volei care este limitat la 15-20 de minute si de numarul relativ mare al colectivului de elevi. Din acest motiv se impun masuri pe linia organizarii colectivului in asa fel incat sa se realizeze un numar cat mai mare de repetari, conditie a insusirii corespunzatoare a actiunilor jocului. Se recomanda organizarea pe grupe valorice stabile, stabilirea unor elevi-instructori, exersarea in coloana, folosirea suveicilor, stafetelor.

• Sistemele de actionare vor fi alese in asa fel incat exercitiile simple sa fie grupate in structuri care sa cuprinda un exercitiu de baza si 2-3 variante, economisindu-se astfel timpul pentru explicare si organizarea colectivului.

• Stimularea activitatii independente, formarea la copii a obisnuintei de a-si extinde exersarea actiunilor insusite in lectie in activitatea lor independenta. Acest deziderat se poate realiza daca in cadrul lectiilor vom folosi jocuri de miscare si pregatitoare pe care ei le vor juca cu placere si in timpul liber.

• Organizarea unor competitii interne stabile la nivelul claselor inca din primul an de instruire. In primii ani de instruire aceste competitii se vor organiza la nivel de jocuri pregatitoare si jocuri cu efectiv redus, cu reguli simplificate. Pe masura progresului realizat de elevi jocul se va apropia din ce in ce mai mult de forma lui competitionala cu regulile obisnuite. Elevii vor fi instruiti si in privinta regulamentului si a organizarii competitiilor pentru a fi capabili sa-si organizeze si singuri aceste intreceri.

4.3. Metode de cercetare

Au fost folosite următoarele metode de cercetare:

Documentarea teoretică

Având în vedere complexitatea personalității umane, pentru a se putea realiza o selecționare a elevilor în vederea practicării sportului de performanță, este nevoie de o cunoaștere temeinică a acestora sub aspect motric, fiziologic, biologic și psihologic pentru a putea găsi cele mai adecvate căi și mijloace de colaborare între pedagog și elev, fenomenul aferentației inverse găsindu-și exprimarea evident în acest domeniu. Pe acest considerent am studiat aspectele metodice legate de selecția pentru jocul de baschet, particularitățile de vârstă sub aspect motric, somatic și psihic pentru această vârstă, ca și aspectele colaterale legate de relațiile cu școala(situația la învățătură), cu părinții privind acceptul și încurajarea copilului în această activitate ca și o serie de materiale metodice legate de etapele selecției și pregătirii, mijloacele de testare și de pregătire, aspecte ale controlului medical.

Experimentul pedagogic.

Aplicarea în practică a teoriei referitoare la selecție sub aspectul măsurătorilor antropometrice periodice ca și măsurătorile efectuate privind capacitatea motrică a elevilor spre a rezolva problema practică a selecției pentru lecția de activități sportive constituie partea experimentală a lucrării, care trebuie să dea răspunsurile formulate în ipotezele acesteia.

Astfel experimentul cuprinde măsurarea taliei, greutății și a anvergurii elevilor, ca și efectuarea unui număr de 10 teste dintre care patru specifice și șase de pregătire fizică generală, repetate ulterior și efectuarea comparației între elevii selecționați și cei neselecționați pentru lecția de activități sportive.

Observarea.

Aceasta ca procedeu reprezintă contemplarea activă și sistematică a subiecților, a procesului instructiv-educativ și a altor aspecte ca cele de ordin psihic, aflate în atenția lucrării, fiind vorba de înregistrarea vizuală critică a datelor, făcută în mod direct, având la bază un plan tematic stabilit, încercând obiectivizarea datelor cu ajutorul unor instrumente de măsură.

Rezultă că în cazul experimentului se beneficiază de intervenția cercetătorului, care modifică în mod controlat condițiile de desfășurare a fenomenelor, scopul find furnizarea anumitor date pentru interpetare în vederea confirmării sau infirmării ipotezelor, pe când observarea este un fenomen pur subiectiv, dar confirmarea repetată a observațiilor duce spre obiectivizarea rezultatelor obținute.

METODOLOGIA PREDARII JOCULUI DE VOLEI SI FORMELE DE ORGANIZARE A COLECTIVULUI IN LECTIE

Explicarea si demonstrarea actiunii se vor realiza in conditii cat mai apropiate de cele ale jocului, insistandu-se  mai ales pe demonstrare, cu accent pe ansamblul actiunii si sublinierea momentelor 'cheie'. Pe parcursul exersarii se va reveni cu explicatii in functie de necesitatile concrete ale colectivului.

Actiunile de baza se vor preda folosindu-se metoda globala, iar  mijloacele folosite vor fi alese dupa criteriul eficientei si a legaturii lor cu structura jocului. Exersarea in conditii usurate va fi si ea prezenta, mai ales in etapa de invatare, locul ei fiind apoi luat din ce in ce mai mult de exersarea in conditii apropiate de joc in etapa de fixare si consolidare. Lucrul pe parti   se foloseste mai ales pentru exersarea unor aspecte dominante din tehnica de executie sau in cazul in care se observa dificultati  de insusire corecta a mecanismului miscarii.

Metoda exersarii frontale, cu tot colectivul clasei este recomandata ca fiind cea mai potrivita cu conditiile lectiei de educatiei fizica. Dar pentru a fi eficienta este obligatoriu ca numarul de mingi sa fie suficient, adica o minge la 2-4 elevi.

 Se poate folosi si lucrul pe ateliere si pe grupe valorice dar numai in cazul in care colectivul este bine instruit si disciplinat.

Circuitul, ca metoda de exersare se poate utiliza  pentru consolidarea unor deprinderi si mai ales pentru dezvoltarea calitatilor motrice.

In lectia de educatie fizica se pot introduce si forme de autopregatire si autoconducere pe fondul unei bune discipline la nivelul clasei si cu ajutorul unor elevi-instructori special pregatiti.

De asemenea se recomanda organizarea clasei pe grupe (echipe) stabile atat pe parcursul lectiilor cat si a desfasurarii unor minicompetitii.

INDICATII PENTRU CICLUL LICEAL

Obiectivul principal la acest nivel este exersarea actiunilor de baza in vederea aplicarii lor cat mai repede in cadrul jocului bilateral.

Capacitatea motrica  a elevilor la aceasta varsta  este bine dezvoltata  asa ca accentul se pune pe:

·       exersarea globala a actiunilor si finalizarea lor, aspectul tehnic al executiei interesand  mai putin.

·       exersarea in structuri de actiuni dupa modelul jocului, cu preocupare speciala pentru realizarea continuitatii in  organizarea celor trei lovituri si trecerea mingii peste plasa

Atentie deosebita se acorda elementelor de intrecere si  organizarii de competitii :

·       jocuri cu efectiv redus pe teren cu dimensiuni reduse

·       jocuri cu efective inegale

·       competitii in care sa se realizeze solicitarea diferentiata: efective inegale, jocuri cu handicap etc.

·       instruirea elevilor pentru cunoasterea regulamentului de joc, a cerintelor organizarii unor competitii, in vederea cresterii gradului de implicare in procesul de organizare si conducere a competitiilor scolare.

Pentru obtinerea unor rezultate eficiente se va face tratarea diferentiata a colectivului prin organizarea unor grupe valorice.

MODELE DE JOC  INTERMEDIARE SI FINALE  PENTRU CICLUL GIMNAZIAL

Stabilirea clara a modelului de joc constituie o cerinta de baza a obtinerii performantelor la orice nivel de pregatire. El trebuie sa cuprinda dispozitivele de asezare in teren la primirea si efectuarea serviciului si  actiunile de baza  in atac si aparare.

Modelele intermediare trebuie sa fie stabilite in concordanta cu modelul final. In pregatire se va acorda atentie marita actiunilor de baza, actiunile introduse suplimentar vor fi folosite  pe linia pregatirii individualizate, in cazurile in care colectivul are un bun nivel de pregatire sau pentru anumiti elevi care au un grad de dezvoltare al calitatilor si al deprinderilor motrice mai dezvoltat.

·       Model de joc pentru clasa a VI- a – joc 4×4 pe teren redus – dispozitivul la primirea serviciului – trei jucatori in  semicerc, al patrulea la fileu. Serviciu de jos sau prin lovire de sus cu doua maini.

·        Model de joc pentru clasa a VII- a – joc 6×6, fara blocaj, preluarea serviciului in formatie de semicerc sau “W” cu cinci jucatori, jucatorul din zona 3 langa fileu. Serviciu de jos din fata sau de sus din fata ( in functie de nivelul colectivului cu permisiunea de a servi din interiorul terenului). Organizarea celor trei lovituri: preluarea serviciului, ridicarea inainte si peste cap, trecerea mingii peste fileu de catre jucatorii din zonele 2 si 4 cu o mana sau doua maini din saritura. Apararea, fara blocaj, cu jucatorii din zonele 2 si 4 in urma liniei de trei metri, jucatorul din zona 6 avansat spre mijlocul terenului, extremele din linia a doua mai retrase.

·       Model de joc pentru clasa a VIII-a (model final pentru ciclul gimnazial) – joc 6 x 6 cu blocaj individual la corespondent si  dublarea blocajului de catre jucatorul cel mai apropiat. Preluarea serviciului in cinci jucatori in formatie de “W”, cu jucatorul din zona 2 langa fileu (ridicator). Serviciul  de sus din fata. Organizarea celor trei lovituri: preluarea serviciului spre ridicator in zona 2, ridicarea inainte scurta si lunga, trecerea mingii peste fileu de catre jucatorii din zonele 2 si 3 cu lovitura de atac sau cu doua maini din saritura. Aparare cu blocaj individual efectuat de jucatorul corespondent, dublat de jucatorul cel mai apropiat, cu jucatorul din zona 6 retras, jucatorii din zonele 1 si 5 asezati mai inainte si in lateral, la cca. 6 metri fata de fileu. La  efectuarea serviciului , jucatorii din linia I asezati langa fileu pentru blocaj. Toti jucatorii devin ridicatori atunci cand ajung in zona 2 si atacanti in zonele 2 si 3.

 JOCURI PREGATITOARE

·       Joc cu mingi aruncate peste fileu intre doua echipe de cate 6 jucatori: se incepe cu doua mingi care se arunca cu o mana sau doua, concomitent din cele doua terenuri. Mingea cazute in teren inseamna punct pentru adversar. Se joaca 2-3 seturi pana la 15 puncte. Dupa fiecare set se mai introduce o minge.

·       Jucatorii asezati cate 6 in triunghiuri legate intre ele, fiecare grupa cu trei mingi. Primul executant trimite pe rand  mingile cu doua maini de sus spre jucatorul urmator, imediat ce acesta a efectuat pasa anterioara.  Cand mingea ajunge la ultimul executant, acesta o trimite lung spre primul jucator, care continua circuitul. Daca se greseste nu se intrerupe exercitiul ci se continua cu mingile care au ramas. Se poate executa si sub forma de concurs.

·       Joc in echipe de cate doi elevi peste  fileu improvizat, pe lungimea salii,  numai cu lovire de sus a mingii, obligatoriu cu pasarea mingii intre cei doi coechipieri si apoi trimiterea peste fileu. La inceput se pot acorda diferite derogari de la regulile jocului competitional: jucarea mingii de doua ori consecutiv de acelasi jucator, fara ca aceasta lovitura sa conteze la cele trei obligatorii sau permisiunea de a juca mingea si daca ea a cazut odata de sol.

·       Joc in echipe de cate trei in aceleasi conditii, pe lungimea salii. La inceput mingea se pune in joc  prin lovire cu doua maini, apoi se poate introduce  serviciul de la distanta de 5 – 6 m fata de fileu. Este obligatorie organizarea celor trei lovituri. Trimiterea mingii peste fileu cu doua maini, la inceput simplu apoi din saritura. Se puncteaza actiunile care respecta aceste conditii.  Se poate juca si in conditii usurate, prin acordarea derogarilor descrise anterior.

·       Joc in echipe de cate trei pe jumatatea in lungime a terenului, cu serviciu, preluare, ridicare si trimiterea mingii peste fileu obligatoriu din saritura ( lovitura de atac sau plasat). Se joaca contratimp, seturi de cate 4-5 minute.

·       Joc  in echipe de cate patru jucatori pe teren cu dimensiuni mai reduse, cu trei jucatori pe linia de atac, fara blocaj. Nu sunt luate in considerare mingile cazute in spatiul de trei metri. La inceput cu mingi oferite (aruncate) din afara terenului, apoi cu serviciu.

·       Joc in echipe de cate 6 jucatori cu mingi oferite din afara terenului, cu obligativitatea organizarii celor trei actiuni: preluarea spre jucatorul din zona 2, ridicare pentru jucatorul din zona 3 sau 4, trimitere peste fileu cu lovitura de atac. La inceput fara blocaj, apoi se introduce blocajul individual si dublarea blocajului de catre jucatorul cel mai apropiat. Rotatia jucatorilor se face dupa 5 actiuni.

·       Joc in echipe de cate 6 jucatori  cu serviciu. Echipa care serveste este dispusa in teren cu jucatorii din linia I pregatiti pentru blocaj, iar cea din aparare in dispozitiv cu cinci jucatori la preluare dispusi in semicerc sau in “W “si jucatorul din zona 2 la fileu pentru a asigura ridicarea pentru atac. Fiecare echipa are dreptul la cinci servicii consecutive, indiferent de evolutia scorului. Se puncteaza doar actiunile care se incadreaza in modelul impus: preluarea spre jucatorul din zona 2, ridicare pentru atac, lovitura de atac de de zona 3 sau 4. In aparare: blocaj individual la corespondent, dublarea blocajului de catre jucatorul cel mai apropiatde pe aceiasi linie, preluarea atacului de catre jucatorii din linia a II-a, jucatorul din zona 6 retras in spatele jucatorilor din zonele 1 si 5.

ECHIPA REPREZENTATIVA SCOLARA

Activitatea de pregatire a echipelor si chiar participarea la unele intreceri se poate realiza in parte prin activitatea independenta a elevilor. In general se recomanda ca instruirea echipelor reprezentative scolare sa fie realizata prin lectii speciale de antrenament sportiv, dar la cresterea  eficientei acestor lectii de activitati sportive. Ele sunt activitati indragite de elevi si ar trebui sa fie organizate in numar cat mai mare la nivelul scolilor de toate gradele.

        Pentru profesori, competitiile ofera de asemenea cea mai buna ocazie de verificare a metodelor si mijloacelor utilizate in procesul de instruire.

        Competitiile cu caracter amical se pot organiza la nivelul claselor, a scolii, sau intre echipele reprezentative ale unor unitati scolare din localitate, iar cele oficiale sunt organizate de Inspectoratele scolare, Ministerul Educatiei Nationale, Federatia Romana de Volei si nou infiintata Federatie a Sportului Scolar si Universitar.

Pentru reusita unei competitii este necesar  ca ea sa se desfasoare in conditiile unui regulament elaborat in prealabil. Acest regulament va cuprinde toate datele legate de actiunea respectiva,  referindu-se la urmatoarele aspecte:

·       Denumirea competitiei, scopul, durata, organizatorii, categoriile de jucatori care au drept de participare

·       Sistemul de disputare, modul de alcatuire al clasamentului

·       Termenele de inscriere 

·       Premiile, titlurile care se vor acorda castigatorilor si participantilor.

Pentru organizarea unor competitii importante, se vor organiza mai multe comisii care sa poata rezolva anumite probleme si sa asigure buna desfasurare in conformitate cu regulamentul: comisia de organizare, comisia administrativa, comisia tehnica.

 SISTEME  DE DISPUTARE  A COMPETITIILOR SCOLARE

        Competitiile scolare de volei  se pot disputa sub forma turneelor sau in  sistem eliminatoriu. In sistemul turneu, fiecare echipa se intalneste pe rand  cu toate celelalte echipe. Avantajul acestei forme de disputare este faptul ca exista o continuitate in pregatire, iar aprecierea valorii se face dupa disputarea unui numar mai mare de meciuri.

Programarea jocurilor in sistem turneu se face dupa o formula prestabilita, numita formula “Berger”. Aceasta formula asigura pentru fiecare echipa defasurarea alternativa a jocurilor pe teren propriu si in deplasare.

Modul concret de folosire al acestei formule este urmatorul:

·       Prin tragere la sorti, fiecare echipa primeste un numar, de la 1 la n ( n= numarul total al echipelor participante)

·       Daca “n” este un numar par, competitia se va desfasura pe parcursul a “n-1” etape, iar daca “n” este impar pe parcursul a “n” etape, iar numarul total al meciurilor va fi de “ n(n-1) 

·       Numarul de ordine par cel  mai mare este luat ca baza  si va fi trecut in tabel in stanga ( joc in deplasare) in etapele cu numar impar si in dreapta (joc pe teren propriu ) in etapele cu numar par. Astfel pentru un turneu cu 8 echipe vom avea urmatoarea situatie:

 Etapa I 1-8     

Etapa II  8-5    

Etapa III   2-8    

Etapa IV   8-6   

Etapa V   3-8  

 Etapa VI 8-7       

Etapa VII  4-8

·       In continuare se vor programa celelalte  echipe astfel: cand cifra mai mica este in stanga se continua de sus in jos cu urmatoarele in ordine crescatoare, iar cand aceasta este in dreapta  se continua trecand tot in partea stanga urmatoarea cifra mai mare:

·       Atunci cand numarul echipelor  inscrise  este impar, programarea se face pentru numarul par imediat urmator, iar echipa programata sa joace cu acest numar, nu va juca in etapa respectiva.

·       Clasamentul se intocmeste adunand punctele  obtinute de fiecare echipa in toate meciurile ( se acorda 2 puncte pentru victorie, un punct pentru infrangere, 0 puncte pentru neprezentare). Daca exista echipe cu acelasi numar de puncte, se ia in considerare setaverajul( cifra obtinuta prin impartirea numarului de seturi castigate la numarul de seturi pierdute), iar daca egalitatea persista si in acest caz, se va lua in calcul punctaverajul, care se obtine in acelasi mod.

Sistemul eliminatoriu se foloseste atunci cand numarul echipelor participante este mare, iar timpul afectat competitiei este limitat. Daca numarul echipelor este par, toate echipele vor juca prima etapa, in ordinea tragerii la sorti a numarului de ordine. Daca numarul echipelor  este impar, programarea jocurilor se face folosind urmatoarea formula:  (A- 2n) x 2 = R, unde A reprezinta numarul echipelor, n este puterea la care ridicand cifra 2 se obtine un  numar mai mic, dar cel mai apropiat de A, iar R  reprezinta numarul echipelor care vor juca in primul tur.

4.4 Indicatori investigati

În urma studierii fișelor tehnice ale fiecărei echipe am obținut pentru fiecare jucător următoarele date:

Vârsta

Statura

Greutatea

Punctul atins cu mâna din săritură cu elan. Este cea mai întâlnită normă de control, rezultatele ei fiind un important criteriu de selecție mai ales pentru postul de trăgător.

Punct atins cu două mâini din săritură ( blocaj ).

Pentru jucătorii din Campionatul Național Divizia A, Federația Română de Volei ține evidența următoarelor date și norme de control în afara celor prezenate mai sus:

– Anvergura

– Punct atins cu brațul întins

– Punct atins cu o mână din săritură de pe loc

– Deplasare laterală pe 3 m. Sportivul se deplasează în interiorul zonei de atac a terenului de volei cu atingerea liniilor care o delimitează; timp de execuție 1 min.

– Flexibilitate frontală. Din stând pe un scaun aplecare înainte cu brațele întinse pe o linie gradată, punctul „0” fiind la nivelul tălpilor. Partea de sus se notează cu minus iar partea de jos cu plus.

– Ridicarea trunchiului din culcat dorsal (genunchii sunt îndoiți, tălpile sunt lipite pe sol. Timpul de lucru este de 1min., pauză 15 sec., 1 min. Se numără și se cumulează.

– Triplu salt. Săritură din ghemuit în ghemuit, 3 repetări. Se măsoară lungimea.

– Alergare de viteză pe 20 m.

Etapele cercetării

SARCINI

– Testarea inițială a subiecților în vederea elaborării programului de instruire

– Conceperea unui program de instruire adecvat

– Adaptare continuă a programului de instuire

– Testarea subiecților

– Folosirea metodelor statistico-matematice în vederea interpretării rezultatelor

Evaluarea se va desfășura în 2 etape: inițială și finală, folosind diferite structuri tehnice simple sau complexe prin care să determine progresul jucătorilor în execuția diferitelor procedeelor tehnice din punct de vedere al eficienței și a timpului de execuție.

ETAPE

Capitolul 5

Prelucrarea rezultatelor

5.1 Rezultatele obținute în urma testărilor

Prelucrarea rezultatelor cercetării constă în compararea evoluției elevilor selecționați inițial și care ulterior au efectuat pregătire în cadrul lecției de activități sportive de volei, cu ceilalți colegi ai lor care au practicat baschetul numai la lecțiile de clasă, sub aspectul dezvoltării somatice, al calităților motrice și al deprinderilor specifice jocului de baschet.

Dacă vom analiza datele din tabelele cu măsurătorile antropometrice vom observa în privința înălțimii o medie de înălțime cu 5 cm mai mare la cei selecționați pentru jocul de volei deoarece la maturitate talia baschetbaliștilor este cu 20 – 25 cm mai mare decât a mediei populației, însă dintr-un cerc mai restrâns de elevi este greu de obținut o selecție mai satisfăcătoare sub aspectul taliei datorită găsirii mai rar a unor elevi cu talie ieșită din comun.

În privința greutății lucrurile se prezintă invers, greutatea jucătorilor de volei fiind în medie cu 3 – 4 kilograme mai mică decât a restului clasei, ceeace dovedește caracterul longilin al elevilor selecționați, deocamdată problema de gabarit rămânând sub semnul întrebării până la realizarea unei pregătiri atletice și nutriții corespunzătoare.

Avergura elevilor selecționați este mai mare în medie cu 3 – 4 cm față de ceilalți, diferența accentuându-se pe măsura creșterii în înălțime și a vârstei.

In continuare sunt prezentate tabelele cu rezultatele obținute în cadrul testelor efectuate privind calitățile motrice de subiecții lucrării la începutul anului școlar cu specificarea celor selecționați și în paralel rezultatele obținute la aceleași probe și de ceilalți elevi, ca și rezultatele obținute de juniori.

Tabel cu probele de motricitate

Tabel cu probele specifice

5.2 Analiza și interpretarea datelor

În ceea ce privește rezultatele normelor de control prezentate de fiecare echipă, media lor prezintă cele mai mari valori dintre toate echipele studiate. Cum se poate observa în graficul de mai jos diferențele sunt de până la 5 cm, semnificative având în vedere că toți sportivii studiați sunt componenți ai unor echipe de foarte mare valoare. Cu toate că în calculele efectuate au fost incluși și jucătorii libero, nu considerăm că acest lucru ar afecta calitatea studiului statistic deoarece, așa cum vom demonstra într-un capitol ulterior, acești jucători beneficiază de calități excepționale și au făcut față cu succes normelor.

Așa cum era de așteptat, valorile cele mai mari sun realizate de jucătorii cei mai înalți, media crescând progresiv în funcție de statură.

CONCLUZII

Rezumând cele prrezentate până în prezent în cadrul lucrării de față, se pot desprinde următoarele:

1.Selecționarea elevilor în vederea participării la lecțiile de activități sportive realizează la un nivel superior obiectivele educației fizice școlare din următoarele considerente:

 Activitatea din cadrul lecției de volei contribuie la călirea organismului, întărirea sănătății și mărirea capacității de muncă, majoritatea subiecților find elevi cu note bune, unii find solicitați să participe la diverse olimpiade școlare

 Elevi s-au acomodat cu o serie de aspecte teoretice legate de practica-rea jocului de volei, mai ales în privința pregătirii fizice și a regulamentului de joc

 S-a realizat în mod corespunzător stimularea procesului de creștere și dezvoltare a organismului, lucru dovedit de măsurătorile cuprinse în cadrul lucrării

 S-a realizat un sistem de priceperi și deprinderi corespunzătoare pentru practicarea independentă a jocului de volei în timpul liber al elevilor, în multe situații aeștia folosind chiar pauzele școlare pentru a juca.

 S-a realizat formarea unei atitudini pozitive de conduită în microgrupul social al colectivului de baschet cât și în macrogrupul clasei, în primul rând elevii de la activități sportive fiind prieteni între ei și în afara programului școlar.

 Elevii și-au dezvoltat unele calități moral volitive ca dorința de afirmare și de a învinge, manifestă o atitudine pozitivă de conduită în școală și în afara ei, au un atașament deosebit față de școală, chiar și după absolvirea gimnaziului dorind să activeze în cadrul colectivului de baschet.

2. În privința punții de legătură între sportul de masă și cel de performanță, colectivul de elevi voleibaliști a avut prestații foarte bune în cadrul campionatelor școlare ale gimnaziilor.

3. Ca o apreciere subiectivă emisă de profesorul conducător al activității în cadrul cercului devolei, pot să arăt că s-a reușit formarea unui colectiv omogen cu dorință de practicare a jocului devolei, elevii au realizat progrese evidente pe parcursul unui an, și-au însușit în mod satisfăcător elementele tehnice de bază ale jocului pe care îl practică ori de câte ori au ocazia în cadrul timpului lor liber.

4. Majoritatea manualelor existente privind tehnica , tactica și metodica învățării jocului de voleise referă la practicarea jocului în cadrul secțiilor de performanță, neexistând îndrumătoare privind practicarea jocului la nivelul școlii la nivel de masă, unde există un nivel mai redus de ore de pregătire.

Lucrarea de față pune la dispoziția profesorului un ghid orientativ privind selecționarea și pregătirea elevilor pentru jocul de voleiîn cadrul lecției de activități sportive prin prezentarea unei programe privind pregătirea, ca și a unor mijloace standardizate în vederea însușirii tehnicii jocului, precum și a unor probe orientative de selecție și de verificare a nivelului de pregătire.

Propuneri

 O intensificare a selecției încă de la copii, din punct de vedere al staturii, pentru a putea avea o statură corespunzătoare la nivel național și internațional.

 Realizarea unei selecții specializate pentru jucătorul libero, dar de la o vârstă de 15-16 ani, deci nu timpurie, și crearea unei metodologii de pregătire specifice liberoului.

 Dezvoltarea accentuată din punct de vedere motric al jucătorilor din campionatul național, ceea ce ar duce poate la o compensare a staturii, lucru ce ar crește punctul maxim de lovire in atac și blocaj

Bibliografie

Alexe Nicu ,Teoria si Metodica Antrenamentului Spotiv, Editura Fundației România de Mâine, București 2000

Ardelean, T., Selectia – etapa esentială in sportul de performanță, Rev. E.F.S. nr. 6/1973

Bâc, O., Volleyball, Editura Universității din Oradea, Oradea, 1999. 3. Bota, C., Ergofiziologie, Editura Globus, București, 2000.

Bota, A.; Dragnea A., Teoria activităților motrice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999.

C.E.V., European Champions League – Volleyball media guide. 2000.

Dragan, A., Volei- Noțiuni de baza, Editura Fundației România de Mâine,București 2000.

Dragnea, A., Măsurarea și evaluarea în educație fizică și sport, București, Editura Sport -Turism, 1984

Dragnea, A., Mate-Teodorescu, S., Teoria sportului., FEST, București, 2002.

Ghenadi, V. – Volei – modelarea instruirii copiilor si juniorilor, Bucuresti, Editura Sport-Turism, 1984

Ghenadi, V., Volei sub forma de joc, București, Editura Sport-Turism, 1984

Grapă, F., Marza, D., – Volei in invatamant, Bacau, Edit. Plumb, 1998.

Henciu, G., Fiziologia generală și a efortulu fizic, Editura Fundației România de Mâine București, 2002

Ifrim, M., Antropologia motrică, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986.

Marza D., Bazele teoretice si metodice ale voleiului, Editura PIM, Iași

Mate, S., Structura și caracteristicile efortului în voleiul de performanță. Modalități privind optimizarea pregătirii, Teză de Doctorat, A.N.E.F.S., București, 1998.

Matteescu, M ., Popescu,N., Voleiul romanesc, Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1977

Niculescu, M, Metodologia cercetării științifice în educație fizică și sport, A.N.E.F.S., București, 2001.

Șerban, M., Volei – Curs de specializare, A.N.E.F.S., București, 1997.