Dezvoltarea Capacitatii de Comunicare

Comunicare

Dezvoltarea Capacitatii de Comunicare

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

REZUMAT

CAP. I. INTRODUCERE

CAP. II. CONCEPTUL DE COMUNICARE

2.1 Scopul,elementele și caracteristicile procesului de comunicare

2.2 Limbajul –instrument al comunicării

2.3 Cerințele generale ale unei comunicări eficiente ,bariere(obstacole) în calea comunicării

2.4 Tipuri de comunicare

2.5 Comunicarea didactică în învățământul preșcolar –obstacole și condiții de eficiență

2.6 Metodologia formării capacităților de comunicare la preșcolari

CAP.III. ROLUL JOCURILOR-EXERCIȚIU ÎN DEZVOLTAREA CAPACITĂȚII DE COMUNICARE A PREȘCOLARILOR

3.1 Argumentare teoretică

3.2 Scopul cercetării

3.3 Obiectivele cercetării

3.4 Ipotezele cercetării

3.5 Variabilele cercetării

3.6 Coordonatele cercetării

3.6.1 Eșantionul de subiecți

3.6.2 Eșantionul de conținut

3.6.3 Locul și durata cercetării

3.6.4 Metodele de investigație

CAP.IV. METODOLOGIA CERCETĂRII

4.1 Etapa preexperimentală

4.2 Etapa intervenției formative

4.3 Etapa postexperimentală

4.4 Rezultate anticipate ale cercetării

CAP.V. INTERPRETAREA REZULTATELOR.CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

REZUMAT

Lucrarea” Dezvoltarea capacității de comunicare – premisa integrării cu succes a preșcolarului în clasa pregătitoare” cuprinde 5 capitole și are la bază bibliografia de referință din domeniu.

Partea teoretică se referă la conceptul de comunicare definit de către majoritatea specialiștilor ca un proces prin care un emițător transmite informații receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte.Viața omului nu este posibilă în afara comunicării, este un liant, un factor de articulare și de coeziune a indivizilor în viața socială.Comunicarea este o relație, un proces.

Tot ce știm, credem și gândim despre copil se reflectă în tot ceea ce facem pentru el.Cu cât ne vom apropia mai mult de el și îl vom înțelege mai bine, cu atât vom învăța mai multe despre ceea ce ar trebui să facem pentru a-l ajuta să crească și să se dezvolte la nivelul întregului potențial de care dispune.În educație nu există rețete, există experiență acumulată, idei, teorii, bazate pe cercetări noi, practici confirmate care și-au demonstrat în timp eficiența, valori, principii, reguli. Am considerat necesar să prezint în această lucrare importanța comunicării la preșcolari și rolul ei în integrarea copiilor în clasa pregătitoare.

În partea aplicativă se realizează o cercetare la Grădinița cu program prelungit nr. 1, Șomcuta Mare.

Concluziile cercetării certifică faptul că jocurile – exercițiu sunt activități care îmbină armonios învățarea cu jocul, creează un climat destins, favorabil învățării, asigură largi posibilități de activism intelectual: stimularea operațiilor gândirii, exersarea capacităților de simbolizare, de abstractizare, transformând comunicarea dintre educatoare și copii într-un proces afectiv-emoțional, motivant, creativ și activ.

CAP.I INTRODUCERE

Calm sau neliniștit, timid sau îndrăzneț, înalt sau scund, rotofei sau firav, cu o privire mult prea iscoditoare sau caldă și ascultătoare, copilul ajunge într-o bună zi la grădiniță.Și atunci, ascuns după fusta mamei, trăgând-o pe aceasta cu disperare de mână pentru a fi sigur că nu va fi abandonat sau pășind singur și cu multă siguranță, el va intra în sala de grupă întrebându-se cum va arăta oare educatoarea, ce este grădinița și cum își va petrece ziua aici.Copilul vine la grădiniță după ce a parcurs deja câteva etape de formare.El știe deja că în anumite momente poate să se încreadă în adulți, așa cum în altele nu poate; că trebuie să fie conștient de el însuși ca fiind”EU”, că poate face anumite lucruri singur, dacă i se dă voie și că trebuie să fie interesat de propriile progrese spre binele său….Aici însă el va trebui să –și dezvolte competențe în sensul:manifestării interesului și curiozității pentru lucruri noi; a înțelegerii informației primite, a muncii independente și a experimentării, pe măsura posibilităților proprii, a aspectelor care-l interesează în mod deosebit; a analizării datelor primite în vederea formulării predicțiilor; precum și a exprimării libere de opinii și stări sufletești și a motivării acestora.Și dacă în grădiniță există respect pentru capacitățile sale, el va învăța și se va dezvolta.Iar principalul mijloc prin care copilul învață și se dezvoltă la această vârstă este JOCUL, un joc pe care l-am putea defini ca motor al minții care vrea să exploreze mai mult decât până acum, dar și al copilului care vrea să dobândească mereu noi deprinderi.

În cadrul organizat al grădiniței, copilul nu doar ia parte la o serie de activități specifice învățământului preșcolar, ci și intră în contact cu mediul extern; evenimentul are un caracter predeterminat, ceea ce-l deosebește de numeroșii stimuli pe care copilul îi receptează din jur. Când intră la grădiniță, copilul se află în perioada celor mai importante acumulări, care vor sta la baza personalității sale.

Frecventarea grădiniței favorizează conturarea unui autentic comportament interrelațional. Structura formală și informală a grupului de copii din grădiniță generează un climat psihosocial în care fiecare copil este, în acelasi timp, și actor, și spectator. Copilul este un adult în devenire, care aspiră cu o energie nesfârșită la viața de om mare. La naștere, el posedă potențialități și predispoziții, este fragil și neajutorat, însă de-a lungul anilor va deveni parte integrantă a unei societăți complicat autonomie, inițiativă, își satisface asupra dezvoltării intelectuale, afectiv-motivaționale și volitiv-caracteriale a copilului.nevoi variate, învață să se comporte „ca un om mare”.Copilul apt pentru clasa pregătitoare trebuie să aibă un limbaj adecvat, care să-i permită să-și exprime corect gândurile, dorințele și trăirile emoționale, să verbalizeze adecvat ceea ce vrea să comunice. Mai precis trebuie să posede un limbaj corect din punct de vedere fonetic, lexical și gramatical.El, copilul apt pentru clasa pregătitoare, trebuie să stăpânească la modul personalizat limbajul, ca instrument de organizate. Treptat, copilul începe să facă primii pași într-o lume a uriașilor, capătă informare, de comunicare și exprimare.Formarea unui astfel de limbaj se răsfrânge pozitiv

Învățarea limbajului presupune următoarele secvențe ale dezvoltării:

1) dezvoltarea cognitivă normală;

2) dezvoltarea capacității sale de a descrimina și de a înțelege vorbirea altora;

3) dezvoltarea abilității de a produce sunete și succesiuni de sunete ale vorbirii.

Din practica zilnică am constatat că unii copii sunt deficitari sub aspectul formulării mesajului și al pronunției corecte a cuvintelor, ceea ce presupune intervenția activă și sistematică a educatoarei; acțiune la care trebuie antrenată și familia, corectarea desfășurându-se în colaborare cu aceasta.În cazurile mai dificile rolul este preluat de logoped.

Știind că prin activitatea de memorizare sunt extrase funcțiile memoriei și educate calitățile ei, copilul poate fi atras ușor spre învățarea unor poezii scurte.

Jocurile-exercițiu sunt atractive, distractive, includ o notă de afectivitate și învățătură care contribuie la corectarea pronunției sunetelor limbii române.

Acestea îi ajută pe copii să descopere frumusețea naturii în diferite situații, anotimpuri, să înțeleagă universul apropiat lui (de la jucărie până la zâmbetul mamei), dar și cel mai îndepărtat (carasteristici ale unor animale îndrăgite, aspecte de muncă, relații de prietenie etc).

Jocurile – exercițiu sunt acele activități care îmbină armonios învățarea cu jocul, care creează un climat destins, favorabil învățării,transformând comunicarea dintre educatoare și copii într-un proces afectiv-emoțional, motivant, creativ și activ.

Avantaje ale folosirii jocurilor-exercițiu:

-educatoarea reușește să transmită/să verifice/să consolideze cunoștințe, să exerseze procesele cognitive într-o atmosferă relaxantă, atractivă;

-elementele distractive stimulează interesul, curiozitatea și atenția copiilor;

-asigură largi posibilități de activism intelectual: stimularea operațiilor gândirii, exersarea capacităților de simbolizare, de abstractizare, capacități ce nu se pot forma decât prin exercițiu;

-stimulează și modelează viața afectivă a copiilor, permit socializarea și interrelaționarea mai rapidă, stimulează cooperarea și comunicarea;

-copiii sunt deprinși să respecte reguli, să asimileze modele de exprimare, de comportamente sociale;

-creează o ambianță de comunicare, de interacțiune informațională extrem de stimulativă;

– fiecare joc-exercițiu este susceptibil la mai multe variante. Astfel copiii sunt atrași,stimulați să imagineze jocuri similare, să stabilească ei înșiși reguli, să participe intens șiactiv;

– au un accentuat caracter interdisciplinar, permițând educatoarei să exploreze aproape oate categoriile de activități și să realizeze cele mai diverse obiective;

– pot fi folosite în orice moment al zilei sau al unei activități comune sau ca activități de sine-stătătoare;

– sensibilizează copilul față de cuvinte și folosirea lor într-un mod plăcut, dezvoltând în timp așa numitul „ simț al limbii”;

– cultivă ordinea în gândire și logica în exprimare, favorizează acumularea experiențelor verbale și a capacităților de verbalizare;

– permit identificarea tulburărilor de limbaj și ajută la corectarea sau ameliorarea unoradintre ele;

– au o importantă contribuție la dezvoltarea auzului fonematic

CAPITOLUL II. CONCEPTUL DE COMUNICARE

Comunicarea reprezintă un proces de interacțiune între persoane, grupuri, ca relație mijlocită prin cuvânt, imagine, gest, simbol sau semn. Prin intermediul ei, indivizii își împărtășesc cunoștințe, experiențe, interese, atitudini, simțăminte, opinii, idei. Privită ca proces, comunicarea constă în transmiterea și schimbul de informații(mesaje) între persoane.

Comunicarea, este definită – de către majoritatea specialiștilor – ca un proces prin care un emițător transmite o informație receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte.

2.1 Scopul elementele și caracteristicile procesului de comunicare

Ori de câte ori vorbim sau scriem, încercăm să convingem și să ne convingem, să explicăm, să informăm sau să fim informați, să educăm sau să fim educați, să impresionăm, să amuzăm și să ne amuzăm, a ne exprima puncte de vedere, sau să îndeplinim orice alt obiectiv, prin intermediul procesului de comunicare, urmărim întotdeauna patru scopuri principale:

– să fim auziți sau citiți (receptați);

– să fim înțeleși;

– să fim acceptați;

– să provocăm o reacție (schimbare de comportament sau de atitudine, a unei opinii).

În cadrul comunicării întâlnim, mai multe elemente :

– emițătorul, este un individ, un grup sau o organizație care: posedă informație mai bine structurată decât receptorul; presupune o motivație (stare de spirit); presupune un scop explicit(alăturat mesajului) și unul implicit(motivul transmiterii mesajului, uneori necunoscut receptorului);

– receptorul este, de asemenea, un individ, un grup sau organizație – căruia îi este adresat mesajul sau intră în posesia sa în mod întâmplător; primește mesajul într-un mod conștient și sau subliminal. După tipul de ascultare a mesajului, receptorii sunt: cei care ascultă pentru aflarea de informații; cei care fac o ascultare critică; cei care fac o ascultare reflexibilă; cei care ascultă pentru divertisment, etc.

– mesajul, îl constituie ansamblul format din informații obiective, judecăți de valoare care privesc informațiile și judecăți de valoare și trăiri personale în afara acestor informații etc.; de fapt mesajul include datele, informațiile transmise și cadrul de simboluri prin care se oferă un înțeles specific, particular acestor date, informații.

– decodarea, presupune descifrarea sensului mesajului primit, fiind operațiunea corespunzătoare codării, la nivelul re elemente :

– emițătorul, este un individ, un grup sau o organizație care: posedă informație mai bine structurată decât receptorul; presupune o motivație (stare de spirit); presupune un scop explicit(alăturat mesajului) și unul implicit(motivul transmiterii mesajului, uneori necunoscut receptorului);

– receptorul este, de asemenea, un individ, un grup sau organizație – căruia îi este adresat mesajul sau intră în posesia sa în mod întâmplător; primește mesajul într-un mod conștient și sau subliminal. După tipul de ascultare a mesajului, receptorii sunt: cei care ascultă pentru aflarea de informații; cei care fac o ascultare critică; cei care fac o ascultare reflexibilă; cei care ascultă pentru divertisment, etc.

– mesajul, îl constituie ansamblul format din informații obiective, judecăți de valoare care privesc informațiile și judecăți de valoare și trăiri personale în afara acestor informații etc.; de fapt mesajul include datele, informațiile transmise și cadrul de simboluri prin care se oferă un înțeles specific, particular acestor date, informații.

– decodarea, presupune descifrarea sensului mesajului primit, fiind operațiunea corespunzătoare codării, la nivelul receptorului de această dată.

– feedback-ul, element important al comunicării; ne arată măsura în care mesajul a fost înțeles, crezut și acceptat. Feedback-ul în calitatea sa de informație trimisă înapoi la sursă, poate fi pozitiv (atunci când îndeplinește un rol de motivare) sau negativ (când urmărește un rol corector), imediat sau întârziat.

– canalul de comunicație, reprezintă calea care permite difuzarea mesajului.În sens larg, el definește totalitatea posibilităților fizice de comunicare, iar în sens restrâns, este vorba de modul de structurare a comunicărilor în cazul unui colectiv relativ la distribuția în spațiu a persoanelor.

– contextul comunicării, reprezintă cadrul fizic și psihosocial în care comunicarea are loc. Contextul comunicării este influențat de factori precum: contextul fizic; contextul psihosocial; proximitatea(distanța dintre emițător și receptor); similaritatea(dată de interese, credințe, activități și scopuri comune); apartenența de grup.

Dimensiunile contextului comunicării sunt: fizică, psihosocială, temporală, climatul, etc.

Ca proces, comunicare presupune o serie de caracteristici, și anume:

– comunicarea este un proces uman;

– comunicarea este un proces conștient;

– comunicarea este procesul prin care se creează o anumită semnificație;

– comunicarea este un proces continuu;

– comunicarea este procesul prin care se construiește sensul atitudinilor și comportamentul oamenilor;

– comunicarea se naște în context;

– comunicarea este un proces simbolic;

– comunicarea este un proces în care feedback-ul are un rol crucial;

– comunicarea este un proces complex

– comunicarea este un proces ireversibil (impactul pe care mesajul îl poate avea asupra celui care l-a receptat).

2.2. Limbajul – instrument al comunicării

Suportul principal al comunicării umane este limbajul în toată diversitatea și resursele sale de expresivitate. Cadrul general al formării limbajelor îl reprezintă limba. Ea formează o realitate socială obiectivă, istoric constituită în evoluția colectivității și unică pentru întreaga colectivitate – grup etnic, popor, națiune. Limba cuprinde totalitatea cuvintelor folosite de către membrii colectivității (vocabularul), o structură (gramaticală) a comunicării, legi proprii de evoluție a termenilor verbali, norme și reguli de ortografie, ortofonie,ortoepie, de folosire a lexicului etc. Prin intermediul limbii se fixează, se prelucrează și se transmite experiența socială a comunității, sub formă de cunoștințe, credințe, valori, norme și modele culturale, fiind în același timp, atât mijlocul socializării și formării noilor generații, cât și instrumentul de comunicare interumană în contextul tuturor acțiunilor umane. În calitatea lor de forme active ale limbii, limbajele sunt sisteme de semne, semnale sau simboluri – sonore, kinestezice, tactile, cromatice, grafice etc. – utilizate în mod uniform de către indivizi în efectuarea comunicării umane; ele mijlocesc fixarea, păstrarea, prelucrarea și transmiterea informațiilor din mediul extern, precum și, exprimarea stărilor, intențiilor și atitudinilor subiective.

Limbajul ca relație umană se caracterizează prin folosirea simbolurilor, intuitive sau abstracte, care încorporează întotdeauna un sens pentru indivizi, sau un înțeles, rezultat tocmai din ansamblul de cunoașteri, stări afective, tendințe spre acțiune, pe care le evocă, mai ales, simbolurile verbale în conștiința indivizilor.

Limbajul ca instrument esențial al comunicării, indiferent de forma sa (natural, artificial, special), îndeplinește o serie de funcții:

– de cunoaștere;

– de comunicare;

– de acumulare de informații;

– de influențare educativă;

– de reglaj comportamental și autocontrol al acțiunilor indivizilor;

– exprimă comandamentele morale ale colectivității, relațiile ei dominante.

2.3. Cerințele generale ale unei comunicări eficiente, bariere(obstacole) în calea comunicării

Pentru a conferi comunicării o mai bună șansă de succes este necesar să răspundem la următoarele întrebări:

DE CE ? (scopul)

CINE? (interlocutorul)

UNDE ȘI CÂND? (locul și contextul)

CE? (subiectul)

CUM ? (tonul și stilul)

Factori care pot face comunicarea mai puțin eficientă, sau chiar să eșueze complet sunt:

– diferențe de percepție – modul în care noi privim lumea este influențat de experiențele noastre anterioare, astfel că persoane de diferite vârste, naționalități, culturi, educație, ocupație, sex, temperament etc. vor avea alte percepții și vor interpreta situațiile în diferite moduri;

– concluzii grăbite – deseori vedem ceea ce dorim și să vedem și să auzim ceea ce dorim să auzim, evitând să recunoaștem realitatea în sine;

– stereotipii – riscul de a trata diferite persoane ca și când ar fi una singura;

– lipsa de cunoaștere – este dificil să comunicăm eficient cu cineva care are o educație diferită de a noastră, ale cărei cunoștințe în legătură cu un anumit subiect în discuție sunt mai reduse;

-lipsa de interes ale interlocutorului față de mesaj;

– dificultăți de exprimare;

– emoțiile puternice atât ale emițătorului cât și ale receptorului;

– lipsa de încredere a interlocutorilor;

– personalitatea – diferențele dintre tipurile de personalități (ciocnirea personalităților) pot cauza probleme de comunicare, dar și, propria noastră percepție a persoanelor din jurul nostru este afectată.

Potențialele bariere de comunicare nu depind numai de noi, respectiv receptor și emițător, ci și de condițiile de comunicare, pe care trebuie să le cunoaștem și să le controlăm pentru ca procesul de comunicare să capete șansa de a fi eficient.

2.4. Tipurile de comunicare

Literatura de specialitate distinge o mare varietate de forme ale comunicării, oferită de diversitatea criteriilor de clasificare a acestora. Acestea se regăsesc, într-o formă sau alta, în următoarele tipuri:

– comunicarea intrapersonală: se referă la felul în care comunicăm cu noi înșine. În cadrul acestui tip de comunicare se construiesc înțelesuri și se evaluează conexiunile inverse.

-comunicarea interpersonală: se referă la comunicarea cu cei din jurul nostru, în care fiecare se adresează fiecăruia, într-o formă formală și structurată sau într-o formă informală și nestructurată. În astfel de comunicare vorbim cu una sau mai multe persoane și lucrăm de la egal la egal. Are următoarele trăsături: întâlnirea față în față; particularizarea rolurilor participanților(implică persoane cu roluri diferite); comunicarea se produce în ambele sensuri.

– comunicarea în grup restrâns: se referă la comunicarea cu trei sau mai multe persoane. În acest caz: se lucrează împreună pentru a se ajunge la un consens; se stabilește o anumită convingere de grup; se lucrează împreună cu alții pentru a rezolva probleme.

– comunicarea publică:se referă la comunicarea cu grupuri mari. Este tipul de comunicare de care oamenii se tem cel mai mult. Când comunicăm în acest fel, ne caracterizează următoarele acțiuni: suntem angajați în relația vorbitor-auditor și, primim mai multe conexiuni inverse.

– comunicarea în masă: presupune comunicarea prin mass – media. Acest tip de comunicare implică următoarele:comunicarea se face prin intermediul radioului, televiziunii, filmelor, ziarelor, revistelor etc.;vorbitorul și auditorul sunt izolați și, astfel conexiunea inversă este limitată.

În cadrul acestor tipuri de comunicare, dar mai ales în cea interpersonală, regăsim comunicarea verbală, comunicarea nonverbală si comunicarea scrisă.

Comunicarea verbală reprezintă modalitatea cea mai întâlnită ca formă de comunicare. Se deosebește de celelalte forme de comunicare prin câteva caracteristici:

– presupune un mesaj, ce trebuie să conțină elementele structurale, de actualitate, interes și motivație pentru ascultător, claritate și coerență internă etc.;

– presupune oferirea unor suporturi multiple de înțelegere a mesajului, în care cel mai important este cel iconic și, totodată, presupune concordanța dintre mesajul verbal și cel nonverbal, în care cel din urmă are un rol de întărire;

– este circulară și permisivă, în sensul că permite revenirea asupra unor informații, detalieri care nu au fost prevăzute atunci când a fost conceput mesajul;

– este puternic influențată de situație și ocazie: același mesaj poate fi receptat diferit de același receptor în funcție de dispoziția motivațională, factorii de oboseală și stres, condiții favorizante sau nu ale contextului comunicării;

– este puternic influențată de caracteristicile individuale ale emițătorului și receptorului;

– posedă și atributele necesității umane – nevoia omului de comunicare.

Comunicarea verbală are în centrul demersului său limbajul articulat(vorbirea) și limbajul vocal nearticulat(paralimbajul).Vorbirea, reprezintă cea mai simplă și mai evoluată modalitate de exprimare a nuanțelor afective dar și a gândirii abstracte, raționale. Paralimbajul include diverse modalități sonore(volum, ton etc.), ritm, intensitate, fluență, viteză, folosirea pauzelor etc.; reprezintă un bogat mijloc expresiv comunicativ în cadrul unui dialog.

Comunicarea nonverbală înseamnă cu totul altceva decât cuvintele prin care transmitem un mesaj. Abordarea comunicării nonverbale pornește de la câteva principii cu caracter general și, anume:

– comunicarea nonverbală este determinată cultural;

– comunicarea nonverbală poate să se afle în conflict cu mesajele verbale;

– mesajele nonverbale sunt în mare măsură incoștiente;

– canalele comunicării nonverbale sunt importante în comunicarea sentimentelor și atitudinilor.

În cadrul procesului de comunicare, limbajul nonverbal are următoarele funcții:

– de a accentua comunicarea verbală; să completeze mesajul transmis verbal;

– în mod deliberat, poate să contrazică anumite aspecte ale comunicării verbale;

– poate regulariza fluxul comunicațional și de a pondera dinamica proprie comunicării verbalizate;

– repetă sau reactualizează înțelesul comunicării verbale;

– comunicarea nonverbală nu poate substitui aspecte ale comunicării verbale.

Cercetătorii sunt de acord că limbajul verbal este în mod preponderent folosit pentru transmiterea informațiilor, în timp ce limbajul nonverbal exprimă atitudini interpersonale, stări psihice, afective etc., deși uneori sunt folosite și pentru a înlocui mesajele verbale.

Comunicarea umană nu trebuie privită numai prin prisma celei verbale și nonverbale, ci și prin cea scrisă. Limbajul scris constituie una dintre cele mai importante și mai revoluționare cuceriri dobândite de oameni, în procesul muncii și în condițiile conviețuirii în societate. El joacă un rol deosebit în păstrarea și răspândirea științei și a culturii în precizarea și realizarea diferitelor raporturi sociale. Particularități ale comunicării prin scris:

– mesajul nu poate fi prezentat ci se prezintă singur;

– dispare posibilitatea ca emițătorul să intervină, de a reveni, pe loc, asupra mesajului, a informației transmise, de a-l completa sau explica, a-l detalia, de a sublinia anumite părți, în raport cu reacția cititorului;

– realizarea feedback-ului este reluată și completată prin alte mesaje (telefon sau în scris);

– noua informație trebuie subliniată pentru a nu trece neobservată, folosind expresii de felul următor: „…de la aceasta dată, …”sau „… începând cu data de…” etc. .

2.5.Comunicarea didactică în învățământul preșcolar-obstacole și condiții de eficiență

Comunicarea pedagogică reprezintă un transfer complex, multifazial și prin mai multe canale ale informațiilor între două entități(indivizi sau grupuri) ce-și asumă simultan sau succesiv rolurile de emițători și receptori, semnificând conținuturi dezirabile în contextul procesului instructiv-educativ. Comunicarea pedagogică presupune o interacțiune de tip feedback, privind atât informațiile explicite, cât și cele adiacente.

Comunicarea didactică se referă la transmisia și schimbul de informații dintre educator și elev și invers, la circulația de impresii, trăiri afective, judecăți de valoare, comenzi, cu scopul de a îmbogăți sfera cunoștințelor, pentru a determina modificări comportamentale. Ea vizează în principal înțelegerea, pentru asigurarea căreia educatorul are un rol activ, în sensul că el acționează ca un filtru ce selectează, organizează și personalizează informația.

Luminița Iacob este de părere că „O posibilă definire a comunicării didactice se poate structura pe ideea că aceasta este o comunicare instrumentală, direct implicată în susținerea unui proces sistematic de învățare”( Iacob, L., 1998,p. 238). În acest înțeles sunt eliminate restricțiile de conținut (pentru că învățarea este în egală măsură centrată pe dobândirea de cunoștințe, deprinderi, motivații, atitudini etc.), de cadrul instituțional (comunicare didactică poate exista și informal), sau cele privitoare la parteneri. Într-adevăr, precizează autoarea, nu prezența personajelor „profesor-elev /elevi îi imprimă unei comunicări specificul didactic, ci respectarea legității proprii unui act sistematic de învățare”.

Specificul comunicării la grupă este determinat de cadrul instituțional în care se efectuează și de logica specifică a învățării, ca modalitate fundamentală de instruire și educare.

Un aspect, de asemenea specific comunicării didactice, este pericolul transferării autorității de „statut” asupra „conținuturilor” prin argumentul autorității.

Comunicativitatea, componentă esențială a aptitudinii didactice este astfel instrumentată încât operează constructiv. La unele educatoare există o adevărată dispoziție comunicativă și de influențare a componentelor ei: vorbire expresivă, gestică, capacitate de demonstrație instructivă și logică, adecvare la timpanul mediu al copiilor, expuneri semnificative și inteligente, dialogul colocvial antrenant, totul concentrându-se pe activitatea mentală a copilului. Specificul comunicării didactice este imprimat de caracteristicile relației educatoare-preșcolar, la grupă. În activitatea la grupă, educatoarea competentă conduce cu pricepere dialogul cu copiii, astfel încât ea influențează cu tact pedagogic personalitatea copiilor și, în același timp, tot cu tact pedagogic, se lasă ea însăși influențată de personalitatea acestora, stimulându-se, deci, reciproc. Astfel, copiii vor recepta mai eficient mesajul pornit de la educatoare, iar aceasta, la rândul ei, prin întrebările și intervențiile copiilor va obține un feedback adevărat în legătură cu eficiența actului de predare-învățare.

Comunicarea apare ca un circuit care se autoreglează permanent. Interlocutorii nu numai că aleg sau creează conținuturi, ei inventează procedee și modalități pentru schimbul lor.Comunicarea didactică vizează în principal înțelegerea.

Educatoarea nu trebuie doar să informeze, ea trebuie să comunice cu preșcolarii. Informațiile sale variază ca amplitudine și profunzime, în funcție de informațiile primite de la copii. Acestea fac dovada a ceea ce ei așteaptă de la educatoarea lor, a ceea ce sunt dornici să afle. Astfel, educatoarea este un rezonator, ca și copilul. Dacă educatoarea nu decriptează la timp reacțiile copiilor și nu-și reglează la timp conduita comunicațională, întreaga activitate educațională poate fi compromisă.

Educatoarea având un rol activ; el acționează ca un filtru ce selecționează, organizează și personalizează informația. Educatoarea și copilul potențează sau frânează comunicarea, sporesc sau anulează efectele conținuturilor didactice. Aceeași activitate desfășurată la gupe paralele va duce la efecte diferite. Înainte de a transmite conținuturile, educatoarea anunță importanța ei prin gesturi, voce, afectivitate, iar copiii vor fi mai receptivi sau nu. Este, deci, bine ca preșcolarii să fie destinși, nu înfricoșați și stresați înainte de începerea activității. Nu trebuie redus copilul la statura de receptor pasiv și depersonalizat; fiecare dintre ei are o individualitate aparte.. Bineînțeles, putem descoperi individualitatea fiecăruia în funcție de timpul disponibil. Însă trebuie să urmărim mereu dacă suntem înțeleși, dacă am fost auziți, dacă interesează pe cineva ce spunem și asta pentru că noi suntem angajați pentru a aduce un serviciu. Dialogul educativ nu înseamnă întrebările educatoarelor și răspunsurile preșcolarilor. A dialoga înseamnă să admitem că interlocutorii pot să învețe unii de la alții. Și aș dori să amintesc aici adevărul spus de Constantin Noica, și anume: o școală adevărată este cea în care învață și elevul și profesorul. În ceea ce spunem este bine să folosim mai multe canale pentru a fi mai bine receptați și să se rețină mai multe informații. Se știe că reținem doar 10% din ceea ce citim, 20% din ce auzim, 30% din ce vedem, 50% din ce vedem și auzim, 80% din ce spunem și 90% din ceea ce spunem și facem în același timp.

Scopul urmărit prin limbajul educativ este dezvoltarea personalității copilului, nu doar a memoriei, sau în cel mai bun caz, al intelectului. Reamintesc faptul că personalitatea este o sinteză armonioasă a tuturor fenomenelor psihice, printre care și motivația, voința, afectivitatea, atenția, deprinderile, imaginația, creativitatea etc. Dar ne exprimăm, ne facem cunoscuți prin limbaj. Așadar, „lăsați copii să vorbească!”. Ei sunt la vârsta când pot acumula multe informații, deci vor să afle multe lucruri și să comunice. Aproape degeaba îi stârnim cu un subiect foarte interesant, dacă ei nu reușesc să-și spună părerea. Efectul vorbelor trece. A-i opri pe copii să vorbească este ca în poezia: „În zadar sunt 5 budinci,/ Pisicel, să nu le atingi!/ Și cârnați sunt tot vreo 5,/ Pisicel, să nu-i atingi!”. Așadar, să nu ne simțim deranjați de întrebările suplimentare ale copiilor și intervențiile lor neprevăzute (bineînțeles, cele la subiect). Chiar dacă greșesc, este mai bine să-i corectăm noi, decât să rămână cu o eroare în minte. Chiar dacă îi apreciem în special pe elevii obedienți, care se supun rapid, ar trebui să-i valorizăm pozitiv și pe dizidenți pentru gândirea lor critică, curaj, informare. În legătură cu evaluarea, să ne amintim că nu notăm capacitatea de memorare sau mai bine zis volumul de informații memorate (și cei cu întârzieri în activitatea intelectuală pot memora cantități impresionante de informații). Preșcolarul trebuie să demonstreze că a înțeles, și mai mult decât atât, că poate spune cu cuvinte proprii ceea ce a priceput. Relațiile afective pozitive stimulează învățarea. Să ținem cont că doar în acest context preșcolarul va imita educatoarea – când îi place ceea ce face. Impunerea și influența în exces, fără a explica, duce la respingere. Trebuie să acceptăm faptul că uneori copiii „stau cuminți” pentru că nu înțeleg ce spunem și pentru că le este frică. Ei nu au curajul să pună întrebări pentru că nici măcar nu li s-a deschis o asemenea perspectivă. Deci, trebuie să-i educăm să întrebe și noi să ascultăm ce au de zis. Doar astfel se ajunge la o receptare activă și acceptare critică (în sens constructiv) a mesajului educativ, supus unei judecăți de valoare.

În învățământul preșcolar, educatoarea stabilește relații la grupă la nivel informal și formal, uzând accentuat de competența sa psihosocială.

Scopul comunicării didactice este multiplu:

– transmiterea și asimilarea informației;

– rezolvarea de probleme;

– formarea unor capacități, convingeri, sentimente și atitudini;

– adoptarea unor decizii referitoare la strategiile didactice, tehnici de învățare, orientare școlară și profesională;

– evaluarea rezultatelor.

În funcție de tipul de capacitate și subcapacitate pe care cadrul didactic urmărește să le formeze la elevi, în învățământ pot fi utilizate următoarele variante ale comunicării educaționale:

– verbală (prin intermediul limbajului verbal sau scris);

– nonverbală, neverbală, extrasemantică sau ectosemantică(prin pantomimă, gesturi, mimică);

– paraverbală (prin inserția în comunicare de orice tip a unor sunete desemantizate ce exprimă anumite stări sufletești);

– prin limbaj artificial (simboluri, formule, semne rutiere)

– vizuală (artă plastică, reclame, poligrafie);

– auditivă (muzicală);

– reflexivă (anticomunicare, meditativă).

Simpla enumerare a acestor variante ale comunicării educaționale ne ajută să înțelegem rolul decisiv pe care ele îl au în comunicarea unor semnificații și nuanțe specifice.

Este evident că, având în vedere particularitățile psihologice ale elevilor, precum și specificul diferitelor discipline de învățământ și, implicit, al situațiilor de instruire, comunicarea educațională nu poate fi redusă la schimburile verbale, dimpotrivă, variantele prezentate sunt complementare, fiecare din ele aducându-și contribuția la eficientizarea procesului de învățământ.

Principalele particularități și valențe instructiv-educative ale comunicării realizate în procesul de învățământ:

– modalitatea de concepere, de integrare a comunicării educaționale în strategiile de instruire proiectate pentru activitățile instructiv-educative și de realizare efectivă a comunicării, se subordonează obiectivelor educaționale, respectiv obiectivelor operaționale preformulate pentru activitatea didactică respectivă;

– este o comunicare de mesaje cu conținuturi educaționale, respectiv cu dimensiuni cognitive / intelectuale, psihomotorii și afectiv – emoționale;

– are drept finalitate generarea și achiziționarea învățării de noi cunoștințe, priceperi și deprinderi intelectuale și practice, de noi comportamente intelectuale și psihomotorii și de noi atitudini, respectiv generarea educației și a dezvoltării, grație implicării active a elevilor în actul comunicațional;

– are caracter bilateral, care constă în stabilirea unor corelații permanente între subiectul și obiectul educației, care își asumă simultan sau succesiv rolurile de emițători și receptori în comunicare; având caracter bilateral, este o comunicare cu valențe preponderent formative, în opoziție cu caracterul unilateral al comunicării preponderent informative, proiectată, promovată și realizată în pedagogia tradițională sub formă de monolog al cadrului didactic.

A comunica presupune a ști să asculți

Părinții și educatorii sunt primii care trebuie să stabilească o bună colaborare cu copilul. Pentru aceasta este nevoie să acordăm copilului atenție totală, să vadă că suntem interesați să-l ascultăm. Retragerea cu el într-un loc liniștit și evitarea prezenței altor persoane la discuție îi pot arăta copilului că suntem cu adevărat interesați de problema lui.

Este recomandabil să manifestăm la fel de mult interes pentru spusele lor ca și în cazul unei persoane adulte, să-i ascultăm cu atenție fără a-i întrerupe.

Acest tip de ascultare reflexivă denotă faptul că înțelegem sentimentele copilului și ceea ce vrea să ne spună, iar apoi repetând ideile exprimate de el îi confirmă faptul că îl înțelegem. Sintetizarea celor pe care le-a spus îi demonstrează nu numai că am receptat înțelesul relatării, ci și sentimentele lui: „Ești foarte supărat pe Mihai pentru că ți-a stricat construcția.”

O stimă de sine scăzută poate determina probleme emoționale (depresie, iritabilitate, anxietate) sau de comportament (agresivitate, randament școlar scăzut). Putem preveni aceste situații fiind atenți cu trăirile copiilor, canalizându-le emoțiile astfel încât să se simtă înțeleși, acceptați, valoroși.

A comunica înseamnă a ști să îți exprimi emoțiile

Adoptarea limbajului responsabilității, care presupune exprimarea propriilor păreri și emoții fără a ataca interlocutorul, este modalitatea optimă de a deschide calea unei bune comunicări. În acest caz, nemulțumirea adultului trebuie să facă referire doar la comportamentul nedorit manifestat de copil, neincluzând și persoana acestuia.

Formularea cu adresare directă la persoana a II-a („tu”) implică judecarea interlocutorului, acesta simțindu-se atacat, învinovățit din start: „Iar ai rupt jucăria!”. În schimb, formulând mesajul la persoana I („eu”), exprimăm ceea ce simțim noi înșine, deplasând accentul de pe persoana copilului, pe a noastră.

A comunica presupune conștientizarea nevoilor celuilalt

Oferirea de soluții („Acum trebuie să-i dai lui Andrei jucăria!”), amenințările („Dacă nu mănânci tot, nu ieși afară!”), formularea de ordine („Strânge imediat jucăriile!”), etichetarea („Ești un obraznic!”), moralizarea („Așa se întâmplă când nu asculți!”) nu sunt decât modalități ineficiente de comunicare, ce provoacă reacții defensive ale persoanei căreia îi adresăm mesajul.

A comunica presupune cunoașterea de sine și stimă de sine

Deoarece o persoană cu imagine de sine săracă sau negativă va tinde să gândească, să simtă și să se comporte negativ, este foarte important ca noi să dezvoltăm copiilor o imagine de sine echilibrată încă din copilărie. Este preferabilă evitarea judecăților de genul „Nu e corect!” sau „Excelent!” și înlocuirea lor cu propoziții care pot încuraja copilul deoarece exprimă mai clar: încrederea în capacitățile lui („Am încredere că vei reuși!”; „Cu puțină răbdare îți poți termina lucrarea”), contribuția copilului și aprecierea noastră(„Mulțumesc, mi-ai fost de ajutor că ai împărțit acuarelele”, „Totdeauna ești săritor! Te rog, uzi tu florile?”), efortul și progresul („Ai folosit culorile mai frumos decât altădată!”, „Ce corect decupezi acum pe contur!”)

În acest fel reușim să-i dăm copilului sentimentul de acceptare necondiționată și de valoare, îi stimulăm încrederea în el însuși, și îi sporim stima de sine.

A comunica presupune abilitatea de a rezolva conflicte

Camuflarea, negarea sau reprimarea conflictelor are efecte negative: scade implicarea în activitate, diminuează sentimentul de încredere în sine, polarizează pozițiile și duce la formarea de coaliții. De aceea conflictele trebuie, în primul rând acceptate (pentru că sunt o parte firească a procesului de comunicare) și apoi rezolvate (pentru a putea beneficia de efectele pozitive: creșterea capacității de adaptare la realitate, întărirea coeziunii grupului, oportunități de cunoaștere).

Procedând cu tact și respectând drepturile copilului, tratându-l cu considerație și înțelegere, vom modela personalități de care nu numai noi, părinții și educatorii, vom fi mândri, ci și ei și societatea în care se vor integra cu succes.

Ori de câte ori scriem sau vorbim, încercând să convingem, să explicăm, să influențăm, să educăm sau să îndeplinim orice alt obiectiv, prin intermediul procesului de comunicare urmărim întotdeauna câteva scopuri principale: să fim receptați(auziți sau citiți), să fim înțeleși, să fim acceptați, să provocăm o reacție(o schimbare de comportament sau atitudine).

Atunci când nu reușim să atingem nici unul dintre aceste obiective, înseamnă că ceva în derularea comunicării nu funcționează corespunzător, adică ceva a interferat în transmiterea mesajelor. Orice interferează cu procesul de comunicare poartă denumirea de barieră în calea comunicării.

Barierele în comunicare se produc atunci când receptorul mesajului comunicat nu receptează sau interpretează greșit sensul pe care emițător a vrut să i-l dea. Scopul studierii comunicării este acela de a reduce cauzele care provoacă aceste fenomene. Barierele pot fi găsite în orice sistem comunicațional și de aceea e mai corect să spunem că mesajul transmis nu e niciodată mesaj receptat.

Formarea competențelor comunicative constituie un obiectiv major în cunoașterea realității. Una dintre căile principale de antrenare a comunicării constă în identificarea blocajelor care reduc semnificativ fidelitatea sau eficiența transferului de mesaj. Blocajele comunicării pot avea asemenea intensitate, încât între informația

transmisă și mesajul perceput să existe diferențe vizibile. Perturbațiile pot fi de natură internă-fiziologice, perceptive, semantice, interpersonale sau intrapersonale și de natură externă apărute în mediul fizic în care are loc comunicarea (poluare fonică puternică, întreruperi succesive ale procesului de comunicare etc.).

Comunicarea didactică, ca și comunicarea generală interumană, este supusă unor perturbări numeroase și variate. O analiză extinsă a acestora și o sistematizare riguroasă a lor ne oferă Dorina Sălăvăstru într-una din lucrările sale. Autoarea clasifică aceste perturbări astfel:

-a. blocaje determinate de caracteristicile persoanei angajate în comunicarea didactică (profesorul pe de o parte, elevul pe de alta);

-b. blocaje determinate de relațiile social-valorice existente între participanții la relația de comunicare didactică;

-c. blocaje determinate de particularitățile domeniului în care se realizează comunicarea didactică (D. Sălăvăstru,2004,p.211).

Perturbări psihologice

În drumul parcurs de mesajul științific, de la persoana-emițător la persoana- receptor, se produc multe pierderi ale stării inițiale a acestuia. Mai întâi, reținem că înțelegerea mesajului de către copii este dependentă de inteligența și capacitatea de înțelegere a acestora, precum și de cultura lor. Preșcolarii cu un IQ mic nu vor putea recepționa, în mod adecvat, cunoștințele care li se predau, capacitățile lor cognitive mediocre reprezentând un factor blocant manifestat în relația de comunicare cu educatoarea.

Există, apoi, copii care nu au suficientă încredere în capacitățile personale, timizi, indeciși, care nu se pot implica în suficientă măsură în sarcina didactică. Aceștia necesită o intervenție plină de tact pedagogic pentru creșterea încrederii în ei înșiși.

Oboseala, diferitele deficiențe(fizice, senzoriale etc.) produc și ele perturbări în comunicarea didactică.

La nivelul persoanei-receptor(copil) pot apărea situații de neatenție, apatie, rumoare, fenomene perturbatoare care pot fi înlăturate printr-o atitudine fermă din partea educatoarei, dar plină de atenție și respect față de copii pentru că altfel, dacă în relația de comunicare educatoare-copil nu există o încărcătură afectivă adecvată, copiii pot manifesta atitudini de retragere, de evitare, chiar de opoziție.

Alte perturbări se produc în comunicarea didactică datorită educatoarei. Există educatoare care nu respectă principiile didactice, cum este de exemplu principiul accesibilității.

Perturbări de natură social-valorică

În această categorie este menționat, în primul rând, conflictul de autoritate. Educatoarea este considerată autoritate epistemică, pentru că ea stăpânește mai bine un domeniu. Preșcolarul este doar cel care beneficiază sau nu de autoritatea cognitivă a educatoarei sale. Dacă educatoarea va fi considerată autoritate excesivă, care, prin caracteristicile ei de personalitate imprimă teamă, datorită căreia copiii nu-și pot permite analize sau păreri proprii, atunci apare conflictul de autoritate care provoacă distorsiuni în comunicarea didactică.

D. Sălăvăstru prezintă și o altă categorie de perturbări sau obstacole în comunicarea didactică, care țin de natura relațiilor valorice ale partenerilor acestui tip de comunicare. Astfel de perturbări sau conflicte valorice pot fi legate de valorile morale, estetice sau de cele existente la nivelul vieții în comun. Conflictele de natură morală, precizează autoarea, își au originea în mediul familial din care provine copilul. Dacă educatoarea nu va reuși ca în decursul comunicării să-i determine pe copii să înțeleagă valorile autentice atunci mesajele educaționale vor avea mult de suferit.

Tot astfel, școala, educația, sunt opere de dirijare socială, care pun accentul pe acțiunile normate și pe respectarea normelor. Unii copii însă, resimt aceste cerințe ca atentate la libertățile individului, ca restricții. „Relația dialogică profesor-elev este profund afectată atunci când elevul percepe cerințele școlare ca strategii de constrângere a individului pentru a adopta anumite comportamente” (D. Sălăvăstru, 2004,p.215)

Perturbări la nivelul canalelor de transmisie

Perturbările la nivelul canalelor de transmisie pot fi provocate, mai întâi, de tot felul de zgomote: declanșarea alarmei unui autoturism, șușotelile copiilor, căderea unei cărți sau a jucăriilor pe dușumea, neadecvarea vocii educatoarei etc. De asemenea, distanța prea mare a copiilor față de educatoare(în sălile de grupă spațioase) poate obstrucționa transmisia mesajului.

Una dintre cele mai cunoscute perturbări ale canalelor de transmisie o reprezintă pronunția deficitară din partea educatoarei care, în cursul transmiterii se poate amplifica. De asemenea, defectele de auz la unii copii determină ca transmisia de la educatoare să nu fie receptată în mod satisfăcător.

Distorsiunile la nivelul canalelor de transmisie (zgomote, vibrații) perturbă fidelitatea transmisiei, între mesajul expediat și cel receptat nu se constată corespondența necesară. Se deteriorează astfel înțelesul cuvintelor, al propozițiilor, al sensului global al celor ce se comunică.

Perturbări determinate de natura domeniului cognitiv

O serie de perturbări ale comunicării didactice sunt determinate de nestăpânirea în suficientă măsură a limbajului sau comunicării în contextul unor arii curriculare: situație în care pentru a înțelege este necesar ca preșcolarii să înțeleagă cuvintele de specialitate din domeniul respectiv. Ei trebuie să fie posesorii unor competențe cognitive (pentru a înțelege informațiile) dar și a unei competențe lingvistice (să cunoască sistemul respectiv de semne care exprimă conținutul de idei specializat). Evident că preșcolarii trebuie să învețe treptat limbajele respective, iar educatoarele să folosească termenii pe care copiii îi cunosc, respectând astfel regula de bază a oricărei comunicări, aceea ca interlocutorii să folosească același limbaj.

Pentru o comunicare eficientă trebuie să se respecte o serie de reguli cum ar fi:

-să se utilizeze mesaje adresate la persoana I focalizate pe ceea ce simte emițătorul și pe comportamentul interlocutorului, prevenind relațiile defensive în comunicare. Procesul de comunicare este mai complet, se pot comunica emoțiile și descrie comportamentele fără a face evaluări și atacuri la persoană;

-să fim spontani în exprimarea opiniilor personale, să nu ne impunem punctul de vedere. Manipularea este și ea o formă de comunicare însă transmite un mesaj de nonacceptare și neîncredere în deciziile luate.

-să ascultăm cu atenție, căci ascultatul activ este o modalitate de a asculta și a răspunde, care duce la îmbunătățirea înțelegerii reciproce și la depășirea obstacolelor în comunicare. Comunicarea empatică conține mesaje de înțelegere, compasiune și afecțiune față de interlocutor.

-să evităm stereotipurile și prejudecățile deoarece duc la opinii negative despre ceilalți, sunt cauze ce duc la discriminare și chiar la violență;

-să utilizăm mesaje care să ajute interlocutorul în găsirea de alternative, posibilități noi de rezolvare a unei situații. Uneori sfatul este perceput de cealaltă persoană ca o insultă la inteligența sa, ca o lipsă de încredere în capacitatea sa de a-și rezolva singură problema;

-să nu criticăm interlocutorul, critica nu duce neapărat la schimbarea celeilalte persoane;

-să evităm amenințările și pedepsele. Insistând în aplicarea unei pedepse pentru rezolvarea unei probleme ori situații, se vor genera sentimente negative;

-să nu fim moralizatori deoarece aceasta cauzează sentimente de neliniște, stimulează resentimentele și blochează exprimarea sinceră a celeilalte persoane;

-să ținem cont de factorii sentimentali, să încercăm să convingem prin argumentare logică, fără a duce la frustrare, pentru a nu bloca comunicarea;

-să nu dăm dovadă de superioritate pentru că aceasta determină formarea unei relații defectuoase de comunicare. Egalitatea înseamnă acceptarea necondiționată și respectarea fiecărei persoane, indiferent de nivelul său de cultură sau pregătire profesională;

-să utilizăm parafrazarea dar nu foarte des, aceasta fiind o metodă care are rolul de a clarifica mesajul, de a comunica mai eficient;

-să dăm posibilitatea explorării soluțiilor alternative prin folosirea brainstorming-ului, a ascultării reflexive, a discutării posibilelor rezultate ale alegerii uneia dintre alternative etc.;

-să folosim tactica devierii când dorim să schimbăm cursul conversației de la preocupările celeilalte persoane la propriile preocupări;

-să citim limbajul corpului, concentrându-ne atenția pe factorii cheie: expresia feței, tonul, ținuta corpului sau gesturile.

2.6. Metodologia formării capacităților de comunicare la preșcolari

Perioada preșcolară este una din perioadele de intensă dezvoltare psihică. Presiunea structurilor sociale culturale, absorbția copilului în instituțiile preșcolare solicită toate posibilitățile lui de adaptare.Diferențele de cerințe din grădiniță și din familie solicită la rândul lor o mai mare varietate de conduite,ca atare,contradicțiile dintre solicitările externe și posibilitățile interne devin mai active. Aceste forme de contradicții constituie puncte de plecare pentru dezvoltarea explozivă a comportamentelor, a conduitelor sociale diferențiate, a câștigării de modalități diverse de activități, a dobândirii de abilități înscrise în programele grădinițelor.Comunicativitatea și sociabilitatea copilului cresc în aceste condiții.

Perioada preșcolară este o perioadă de mari achiziții culturale, de intensă asimilare intelectuală, de lărgire a înțelegerii și a posibilităților gândirii de a aborda situații, repere, evenimente.

Preșcolarul mare(5-6 ani) manifestă în ansamblu o mai mare forță, agilitate, inteligență.Câmpul atenției este dominat de o înțelegere mai profundă a situațiilor.Capacitatea de învățare devine activă și este dublată de interese de cunoaștere care încorporează și forme mai evoluate de simbolizare în care acționează integratori verbali(animale, flori, păsări, fructe etc.)cel mai eficient mijloc prin care copiii iau contact cu lumea, înțeleg evenimentele din jur este, fără îndoială, jocul.Utilizarea și dezvoltarea limbajului fac parte integrantă din acest proces.Jucându-se, copilul exersează înțelegerea prin comunicare, își dezvoltă capacitatea de discriminare, de judecată, imaginează și formulează verbal atât realul cât și imaginarul.

Întreaga activitate didactică se învârte în jurul polului-limbaj.În cadrul fenomenului limbaj distingem doi factori: limba și vorbirea:

Limba este principalul mijloc de comunicare între membrii unei colectivități, ea este produsul social al facultății limbajului, pe care practica vorbirii o pune la dispoziția vorbitorilor ce aparțin aceleași comunități lingvistice:

Vorbirea este realizarea practică a limbii, activitatea concretă a vorbitorului; este un act individual de voință și inteligență la care distingem:

a)combinațiile prin care subiectul vorbitor utilizează codul limbii pentru a-și exprima gândurile sale personale;

b) mecanismul psiho-fizic care-i permite să-și exteriorizeze aceste combinații.

Comunicarea cu și fără cuvinte:

*limbaj:

-povestire, repovestire, utilizând limbajul verbal și non verbal;

-redactarea în coduri variate (verbal, grafic, desen) a jurnalului grupei, calendarului zilei, revistei grupei;

– joc de rol, mimă.

*arte:

-exprimarea prin desen, pictură, modelaj;

-citirea după imagini;

-ilustrarea povestirilor;

-comentarea asupra muncii artistice a colegilor și argumentarea părerii exprimate;

*științe:

-intuirea semnificației unor cuvinte noi din vocabularul științelor;

-imitarea comportamentului animalelor și plantelor;

– atribuirea de cuvinte semnificative, caracteristice pentru un fenomen, animal, obiect din mediul înconjurator;

-ilustrarea prin limbaj nonverbal a unui fenomen al naturii și a stărilor sufletești pe care acesta le induce.

*matematică

:-utilizarea cifrelor și figurilor geometrice pentru desen, comunicare;

-semnificarea lingvistică a cifrelor și verbalizarea conținutului problemelor

-crearea de probleme în jurul unor exerciții;

– semnificarea codurilor vocabularului matematic (+,-.=);- comunicarea în vederea găsirii soluțiilor.

*educație fizică:

-exprimarea prin mișcare și dans;

-indicarea ritmului cântecelor și poeziilor prin mișcare;

– înțelegerea și achiziția elementelor de limbaj corporal: redactarea literelor cu ajutorul propriului corp, ilustrarea prin limbaj corporal a unor cuvinte aparținând diverselor categorii gramaticale: verbe, adjective, substantive etc.

*educație pentru societate:

– cum vorbim în anumite situații;

– cum ne facem noi prieteni;

– când trimitem scrisori și felicitări.

*achiziția unei limbi străine.

Categoriile de activități de învățare, conform planului de învățământ, sunt: jocuri și activități didactice alese, activități pe domenii experențiale, activități de dezvoltare personală.

Activități pe domenii experențiale:

Domeniul Limbă și comunicare (DLC), Domeniul Științe(DȘ), Domeniul Om și societate(DOS), Domeniul estetic și creativ(DEC), Domeniul psiho-motric(DPM)

Povestirea este modalitatea utilizată frecvent la vârstele mici, datorită caracterului ei mai colorat afectiv, mai accesibil. De multe ori, conținutul poveștilor reproduce propria experiență de viață a copiilor, fapt ce permite reluarea în diverse variante a unei teme, de fiecare dată cu elemente de noutate și surpriză. În povestirea liberă sau fără început sugerat, copilul poate aborda un aspect nesemnificativ, neinteresant, poate lungi fără rost povestirea, poate ajunge la un final neelocvent, însă importantă rămâne această cale în sensul exersării capacității creatoare.

Se recomandă a se expune unele povești de două ori, iar în stabilirea repetărilor să se țină seama de grupa și de conținutul fiecărei povești, ponderea cea mai mare a repetărilor apărând în activitatea cu preșcolarii. Se are în vedere trezirea și menținerea interesului copiilor pentru ascultarea poveștilor, captarea atenției pe tot parcursul activității, înțelegerea și reținerea textului, cât și reproducerea lui cu ușurință.

Ascultând povești sau basme, copiii nu numai că sesizează mijloacele verbale folosite de educatoare, dar și cuvintele cu care încep și se încheie basmele ori expresiile care se repetă în basme. Astfel, limba literară și cea populară, cu mijloace stilistice proprii, intră în limbajul curent al copiilor. Preșcolarul mare învață poezii,( după imagini, trăind scenariile poveștilor emoțional, dovedind o creștere aproape incredibilă a gamei de nuanțe emoționale legate de personajele poveștilor, dar și de conflictul care se realizează în cadrul acestora.

Printre modalitățile de realizare a activităților de povestire din grădiniță se numără:

Teatrul de păpuși:

Folosirea lui necesită din partea educatoarei o foarte bună pregătire. Pe lângă cunoașterea perfectă a textului în scopul redării dialogului, a stărilor sufletești și a imitării glasului personajelor, este necesar să se selecteze corespunzător păpușile care trebuie să întruchipeze cât mai fidel personajul și să se perfecționeze deprinderea mânuirii acestora, astfel încât să prindă viață.

Teatrul de masă se poate folosi cu succes în grădiniță. Pe măsură ce se expune povestirea, personajele sunt prezentate cu acțiuni specifice fiecăruia, pe masă, în fața copiilor. Se folosesc păpușile din trusele pentru teatru, ca și alte jucării: animale din celuloid sau gumă, ori modele din plastilină.

Repovestirea, ca activitate organizată în grădiniță, reunește întreaga grupă de copii și are ca scop transformarea calitativă în sfera vorbirii, deprinzându-i să se exprime cursiv, logic, sub toate aspectele.

Reproducerea conținutului unor povestiri (povești, basme) cunoscute anterior are ca scop formarea deprinderii de a le expune cursiv și logic și de a exersa vorbirea contextuală și monologată.

Lectura după imagini este mai frecvent întâlnită în învățământul preșcolar. Succesiunea de întrebări și răspunsuri stimulează percepția, orientând gândirea și activizând exprimarea verbală.Dacă în preajma copilului se află un adult, acesta va pune mai frecvent întrebări în legătură cu o anumită problemă, decât altui copil de vârsta sa.

Literatura este o artă reflexivă; ea se mărginește la a închipui imagini, a gândi asupra lor și a transmite receptorilor prin cuvinte acele imagini ale gândirii. Este de dorit ca lectura după imagini să nu devină silită sau plictisitoare și să fie completată prin organizarea unei dramatizări. De pildă, pornind de la trei sau patru imagini care ilustrează etapele desfășurării unei povești cunoscute, este util să se treacă la un exercițiu rapid de descriere sau completare pe baza ordonării ilustrațiilor.

Conversația reprezintă o cale importantă de activizare a vocabularului. Ea servește consolidării și verificării cunoștințelor deja existente, dar și formării deprinderii de a exprima într-o formă corectă gramatical gândurile, cu ajutorul cuvântului. Cuvântul îi ajută pe copii să-și formeze deprinderea de a se asculta reciproc, de a vorbi în celorlalți copii, de a răspunde când sunt întrebați.

Metoda exercițiului este aparent o metodă neliterară, însă exercițiul rămâne totuși o formă de stimulare și dezvoltare a capacităților creative, a originalității, a spiritului de inițiativă și independență în comunicare. Exercițiile au un caracter mintal și constau în formarea deprinderilor de caracterizare a personajelor, de extragere a ideilor principale, a expresiilor frumoase din text.

Memorizarea exercită și dezvoltă memoria și funcțiile ei, imaginația și gândirea, precum și vorbirea expresivă. O poezie nu este înțeleasă de toată lumea. Ea cere o înțelegere, o implicare sufletească. Prin conținutul ei, poezia înfățișează figuri îndrăgite, natura cu frumusețile ei. Fiind la vârsta când se joacă cu cuvintele ca și cu propriile jucării, copiii învață poezii despre copilărie.

Ghicitorile, proverbele, zicătorile, snoavele completează în chip plăcut acțiunile la care participă copiii în cadrul șezătorilor (depănatul firelor, țesutul la gherghef). Ghicitorile literare se pot referi la recunoașterea operelor citite și a autorilor (în unele cazuri): exemplu – Curios din fire,/Împăratul zise:/-Prea mândre fecioare/Cum mă iubiți oare?

Alt fel de ghicitori literare sunt cele prin care se redă pe scurt un fragment dintr-o lectură, cu scopul de a recunoaște titlul operei și autorul.

Proverbele exprimă un adevăr rezultat din experiență, un sfat cunoscut de toți membrii unui grup social. Majoritatea creațiilor de acest tip se referă la fapte, concepții, atitudini specifice omului într-un limbaj metaforic de mare forță sugestivă; se rețin ușor și îmbogățesc vocabularul copiilor (exemple: „Buturuga mică răstoarnă caru mare”, „Cum îți vei așterne, așa vei dormi”, „Minciuna este scurtă de picioare”). Zicătorile sunt expresii populare de mici dimensiuni în care se exprimă succint și plastic un adevăr verificat (exemple: „Ai carte, ai parte”, „Tot răul spre bine”,”Bine faci, bine găsești”).

Strigăturile reprezintă o specie scurtă a liricii folclorice. Cântecele-formulă sunt create din dorința copilului de a influența apariția și desfășurarea unor fenomene din natură sau sunt simple invocații care însoțesc anumite momente ale jocului (exemplu: Auraș-păcuraș,/Scoate-mi apa din urechi/Că ți-oi da parale vechi).

Prin jocul didactic se asigură înțelegerea, fixarea sau repetarea anumitor cunoștințe în mod plăcut, fără ca interesul celor care comunică să scadă.

Jocul exprimă experiența socială a copilului sub forma comunicării cu cei din jur. În învățământul preprimar se poate apela la o largă paletă de jocuri, precum:

a) jocuri didactice pentru formarea deprinderii de a pronunța corect sunetele (exemplu:Cu ce sunet începe cuvântul "pitic"?)

În cadrul acestora se pot introduce cuvinte ce denumesc nume de personaje din diferite povești sau obiecte cunoscute din povești (oala, coșul, oglinda).

b) jocuri didactice pentru formarea deprinderii de a efectua analize fonetice (exemplu: Jocul silabelor-grupa pregătitoare pentru școală și clasa I-a)

Preșcolarilor li se cere să despartă cuvintele în silabe și silabele în sunete (exemplu: capră, iezișori, lup); de asemenea, trebuie să se insiste pe formarea deprinderii de construire a cuvintelor din sunete inițiale date.

c) jocuri didactice pentru consolidarea deprinderii de a folosi corect substantivele la singular și plural,în nominativ, acuzativ, dativ, genitiv

d) jocuri didactice pentru folosirea corectă a adjectivului(exemplu: Răspunde repede și bine-Cum este Cenușăreasa?)-răspunsurile se bazează pe reamintirea caracterizării din povestea Cenușăreasa.

e) jocuri didactice pentru consolidarea deprinderii de a construi propoziții și fraze cu sens logic și pentru formarea unei vorbiri expresive (exemplu: Citește în cărticică)

Poveștile create de preșcolari sau școlarii mici pot fi înregistrate pe casetofon, iar la sfârșitul activității se poate premia cea mai frumoasă și originală poveste. Cadrul didactic poate spune o ghicitoare despre animale, rechizite școlare, anotimpuri, cerând apoi elevilor să alcătuiască și ei o ghicitoare despre un obiect din aceeași categorie sau grupare.

f) jocurile-exercițiu pentru analiza fonetică

Acestea trebuie să cuprindă și elemente de joc pentru a fi cât mai atractive. Jocul POC are ca scop inspirația pe nas, oprirea expirației, apoi expirația prelungită pe gură însoțită de onomatopeea poc (exemplu: pentru a auzi ce zgomot a făcut oala când s-a spart – Căsuța din oală).

Jocurile-exercițiu de dezvoltare a vorbirii pot fi integrate în alte activități ca povestirea, lectura după imagini sub forma unor versuri, ghicitori.

g) Dramatizările sunt transpuneri scenice de manieră artistică. Copilul înțelege treptat că el este un interpret de rol. În această calitate, după ce învață bine textul(rolul încredințat), face numeroase exerciții de interpretare artistică a rolului pe care și 1-a asumat. Efectele psihologice ale unei asemenea modalități de lucru sunt impresionante: interpreții trăiesc momente deosebite în procesul redării -pe roluri- a conținutului poveștii, mai ales atunci când ei reușesc să redea, în mod adecvat, suficient de nuanțat, ceea ce relatează, uneori cu lux de amănunte, autorul.

Șezătorile literare au un farmec deosebit și se pot organiza cu preșcolarii unei grupe pregătitoare sau între grupe pregătitoare paralele. În cadrul acestor șezători preșcolarii mari pot povesti, pot cânta, pot spune ghicitori sau pot chiar prezenta dramatizări.

Activitățile matematice oferă copiilor posibilitatea explicării științifice a conceptului de număr și a operațiilor cu numere naturale. În formarea noțiunilor matematice trebuie respectată legătura dintre conținut și denumirea noțiunii. Orice denumire trebuie să se bazeze pe înțelegerea conținutului noțional.

Abilitățile aritmetice dobândite în activitățile matematice din grădiniță dezvoltă capacități ce conduc la formarea ulterioară a conceptelor fundamentale(mulțime, număr) fără a recurge la limbajul specific matematic, dar și la însușirea formelor de exprimare corectă din punct de vedere logic. Acestea pot fi considerate judecăți cu valoare matematică exprimate în limbaj uzual.

La vârsta de 5-6 ani acțiunile verbale se supun ,,logicii obiectelor”, în măsura în care sunt dirijate de reguli. Limbajul este instrument de instruire în completarea percepției, observației și acțiunii.

Formarea limbajului matematic necesită relevarea, compararea și reunirea mai multor caracteristici ca: accesibilitate, pertinență științifică, funcționalitate etc.

O experiență câștigată în vorbire îți poate asigura trecerea către alte forme de limbaj mai complicate, cum ar fi scrisul și cititul.

A fost reconsiderată poziția limbajului scris în planul de învățământ, găsindu-i-se locul potrivit, s-a luat în calcul evoluția firească a copilului la această vârstă.Totodată s-a ținut cont și de faptul că fiecare are un ritm propriu de dezvoltare, că achizițiile fiecăruia în domeniul limbajului oral fac posibilă trecerea spre limbajul scris, mai devreme sau mai târziu, și că este bine să-l apropii pe copil de limbajul scris de la vârsta preșcolară, în măsura în care acesta este pregătit să o facă.

Programa activităților instructiv -educative în grădinița de copii,la capitolul –educarea comunicării scrise pentru desfășurarea activităților de citire, prevede realizarea următoarelor obiective de referință: Copilul va putea:

Să recunoască existența scrisului oriunde îl întâlnește

Să înțeleagă că tipăritura (scrisul)are înțeles (semnificație)

Să găsească ideea unui text, urmând indiciile oferite de imagini

Să manifeste interes pentru citit

Să recunoască litere și cuvinte simple în contexte familiare

Să cunoască literele alfabetului și alte convenții ale limbajului scris

Să utilizeze materialele scrise în vederea executării unei sarcini date

Copilul este deprins să,,citească’’un text pe baza unei succesiuni de imagini, îndemnându-i să urmărească în pagină mișcând ochii și mâna de la dreapta spre stânga și de sus în jos.Imaginile trebuie să reprezinte un text, o poveste bine cunoscută de copii, astfel încât să nu existe nici o piedică în perceperea efectivă a secvențelor.

Programa activităților instructiv educative în grădinița de copii, la capitolul – educarea comunicării scrise pentru desfășurarea activităților de scriere, prevede realizarea următoarelor obiective de referință: Copilul va putea :

1.să perceapă și să discrimineze între diferitele forme, mărimi, culori, obiecte, imagini, forme geometrice;

2.să utilizeze efectiv instrumentele de scris, stăpânind deprinderile motrice elementare necesare folosirii acestora;

3.să utilizeze desene, simboluri, pentru a transmite semnificații;

4.să descopere că scrierea îndeplinește anumite scopuri,cerințe sociale și să folosească de această descoperire;

5.să înțeleagă semnificația cuvintelor, literelor și cifrelor, învățând să le traseze.

O deprindere extrem de importantă în abordarea citit scrisului este aceea a discriminării perceptive: a deosebi un lucru de altul, o formă de alta, o culoare de altă culoare.Antrenamentul perceptiv al tuturor simțurilor este o condiție esențială pentru întreaga dezvoltare a copilului și el trebuie să fie inițiat încă din prima zi de grădiniță, de la cea mai fragedă vârstă. Pentru a exersa percepția și discriminarea se apelează la o mulțime de jocuri de formare a conduitelor adecvate: ex.dintr-un grup de jucării diverse copilul să sorteze mașinuțele de aceeași culoare sau mașinuțele care sunt la fel de mari, sau de același tip; jocuri de tip domino, loto, din jumătăți întreg, jocul umbrelor, puzzle, să potrivească după formă diferite litere și cifre, chiar dacă inițial nu le cunoaște semnificația.

Rolul important al grădiniței rămâne, în special, pregătirea pentru mânuirea cuvântului scris, oferirea tuturor copiilor a unui mediu de informație și de educație adecvat, egalizarea șanselor tuturor copiilor, indiferent de mediul socio-cultural din care provin, și prevenirea unui potențial eșec școlar.

Jocurile și activitățile didactice alese

Jocurile și activitățile didactice alese se desfășoară pe grupuri mici, în perechi și chiar individual. Pe parcursul unei zile regăsim două sau chiar trei etape ale acestora.Reușita jocurilor și activităților didactice alese depinde în mare măsură de modul în care este organizat și conceput mediul educațional.Educatoare va acorda o atenție deosebită orgnizării spațiului în centre ca:Biblioteca, Colțul căsuței/Joc de rol, Construcții, Știință, Artă, Nisip și apă. Jocul și activitățile alese îi ajută pe copii să socializeze, să se inițieze în cunoașterea mediului natural, social și cultural căruia îi aparțin;să se familiarizeze cu structurile limbii romane, exersarea deprinderilor de exprimare, prin activizarea vocabularului și folosirea structurilor interogative, după caz.Unul dintre momentele cele mai favorabile pentru exersarea liberă a vorbirii copiilor care se creează datorită comunicării intense, vii, ce se stabilește între copii, îl constituie jocurile de creație. Acestea presupun două situații de comunicare.

a) comunicarea între copii, în vederea organizării jocului, a împărțirii materialului, a stabilirii planului și regulilor jocului, a îndrumării copiilor de către conducatorul jocului, a rezolvarii unor conflicte apărute pe parcursul desfășurării jocului;

b) comunicarea între copii determinată de tema și acțiunea propriu-zisă a jocului, pentru a reflecta raportul ce se creează între adulți și situația respectivă.

Antrenarea copiilor, stimularea lor în exprimarea relațiilor dintre ei în dialoguri sau chiar monologuri are o mare importanță nu numai pentru dinamismul jocului, ci mai ales pentru dezvoltarea vorbirii lor.Din acest punct de vedere, al doilea tip de comunicare este mai valoros, deoarece presupune folosirea unui vocabular mai variat, construirea unor fraze mai complicate.Ținând seama de această constatare, în atenția educatoarei trebuie să stea cultivarea comunicării verbale a copiilor.S-a contatat că, dacă se pune accent pe comunicarea dintre educatoare și copil (educatoarea cere de pildă, copiilor să se exprime corect gramatical, corectează pronunția unor sunete), intercomunicarea dintre copii se urmărește mai puțin.

De-a lungul experienței, am observat că unii copii comunică corect cu adulții, dar față de copiii de vârsta lor sunt retrași și puțin sociabili.

Una dintre cauze este aceea că acești copii nu sunt antrenați să vorbească mult, ci doar atunci când sunt întrebați.Alții, dimpotrivă, comunică corect cu copiii, dar nu știu să se adreseze adulților.De aceea este este bine ca în etapa jocurilor și activităților alese, copiii să fie antrenați în dialoguri atât cu educatoarea cât și între ei.

Convorbirile libere

La sosirea în grădiniță, educatoarea poartă un dialog viu cu copiii, fie individual, fie în grupuri mici(cum și-au petrecut duminica, ce au urmărit la televizor, cum și-au petrecut ziua de naștere).Acest prilej este deosebit de favorabil în vederea educării limbajului, pentru ca în mod spontan, copilul este nevoit să-și împărtășească impresiile, să-și adune gândurile și să folosească vocabularul necesar.Convorbirile libere constituie o ocazie deosebită pentru depistarea unor dificultăți în pronunțarea sunetelor, iar în cadrul activităților alese se va insista mai mult asupra deficiențelor constatate.

Povestirile libere

Se organizează cu întreaga grupă de copii sau numai cu o parte. Ca material didactic se poate confecționa o "cutie cu povești" (o cutie din carton în care se găsesc decupate personaje din poveștile cunoscute de copii sau imagini). Copilul ia un jeton și recunoaște povestea din care face parte, apoi relatează ce știe despre el. Pe baza acestui material se înfiripează o repovestire. În felul acesta se urmărește consolidarea conținutului poveștii redate și implicit dezvoltarea vorbirii, deoarece copilul este pus să povestească, folosind un vocabular bogat. În alegerea și recunoașterea personajului respectiv sunt antrenați copii mai timizi, care nu au curajul să povestească în public sau care au deficiențe în exprimare și pronunțare.Corectarea exprimării greșite se face prin intermediul unei întrebări care îl face pe copil să repete singur fraza.Alteori se repetă în cor unele onomatopee conținute în povestire pentru a-i antrena pe toți copiii grupei în pronunțarea unor sunete mai dificile.

Exercițiile de vorbire

Durata acestor jocuri este de 5 – 10 minute, dupa care copiii își aleg altă activitate.Prin jocurile "Cine (ce) este desenat pe jeton?","Cine a venit?" se urmărește recunoașterea obiectului prezentat pe jeton,pronunțarea corectă a denumirii, exersarea pronunțării sunetelor mai dificile: r, s, s, t, d, j, z și a unor grupuri de cuvinte.Lucrând cu imagini simple, copilul este învățat să denumească corect imaginea și să folosească corect articolul nehotărât(pe jeton este desenat(ă) un băiețel sau o fetiță, o minge, flori)deci, implicit, să folosească singularul și pluralul.Prin jocurile "Ce face?" și "Cum așezăm cartoanele?"copiii sunt puși în situația de a formula propoziții pentru a exprima acțiunea prezentată pe jeton.Jucându-se cu diferite materiale sau jucării copiii sunt solicitați să reprezinte o propoziție cu ajutorul acestora.De exemplu:în "Plaxticon", copiii pot scrie o propoziție cu ajutorul rotițelor sau bețișoarelor, fiecare reprezentând un cuvânt. Acest joc,constituie un bun prilej de analiză și sinteză fonetică, lucru atât de necesar însușirii citit-scrisului în clasa I-a.

Jocul de masă

Setul cu imagini intitulat "Răspunde repede și bine" sau "Alfabetul în imagini" este destinat pentru jocurile de masă ale copiilor și constituie din punct de vedere pedagogic un material deosebit de important, deoarece pregatește copiii pentru însușirea citit-scrisului, a unei exprimări corecte și expresive.

Memorarea unor versuri

De un real folos în însușirea laturii fonetice și a structurii gramaticale a limbii române s-a dovedit a fi, în cadrul activităților alese, memorarea unor versuri scurte pentru corectarea sau preîntâmpinarea pronunției greșite a unor sunete pe care copiii le rostesc mai greu. De exemplu: exersarea pronunțării sunetelor: ș, j, r: "Șapte porci așteaptă-n șir/ Șapte saci umpluți cu jir/ Șapte ghinde de stejar,/ Și felii de gogoșar."

Activități de dezvoltare personală – rutine,tranziții,activități opționale

Rutinele înglobează, de fapt, activități de tipul:sosirea copilului, întâlnirea de dimineață, micul dejun, igiena, plecarea și se disting prin faptul că de repetă zilnic, la intervale aproximativ stabile cu aproape aceleași conținuturi.O serie de tehnici de comunicare se pot folosi în cadrul ,,Întâlnirii de dimineață” care au contribuit, în unele cazuri, la eliminarea blocajelor din comunicare, la transformarea și dezvoltarea personală a copilului cu probleme în acest sens.

,,Întâlnirea de dimineață”atent gândită și concepută, bine desfășurată și corect evaluată poate deveni un spațiu și un timp al dialogului, al comunicării.Exploatarea spațiului și a timpului acestei ore înseamnă mișcare, activități de implicare a copiilor și părinților, activități materializate prin metode de lucru activ- participative, formative.În acest mod ea va contribui la formarea de deprinderi de formulare a opiniei, de susținere a opiniei cu argumente și confruntări de opinie. Tranzițiile sunt activități de scurtă durată, care fac trecerea de la momentele de rutină la alte tipuri/categorii de învățare, de la o activitate de învățare la alta, în diverse momente ale zilei.

Astfel, ele se pot realiza prin: versuri improvizate, fragmente din poezii cunoscute, versuri sau proză rimată sau ritmată, cântece, jocuri cu text și cânt, jocuri muzicale și imitative, dansuri ritmice cunoscute de copii, mers/alergare/sărituri însoțite de mișcări/recitări, jocuri liniștitoare, recitative, numărători.

Tranzițiile liniștesc, relaxează copiii si îi bine dispun pentru a se concentra mai ușor asupra activității ce urmează. Educatoarei îi revine sarcina de a insera în programul zilnic acele tranziții care se armonizează cu celelalte activități și creează împreună scenariul zilei.

Metode de comunicare

În întregul proces instructiv-educativ din grădiniță și, îndeosebi prin activitățile de educare a limbajului, copilul își însușește în mod practic fonetica, sistemul gramatical, vocabularul. În școală el va învăța toate acestea după reguli științifice, iar achiziționarea de noi cuvinte și folosirea lor corectă va rămâne un obiect urmărit de-a lungul întregii vieți. Pentru ca activitatea didactică de educarea limbajului la preșcolari să fie încununată de succes, educatoarei îi revine sarcina deosebită și complexă de a stabili metodologia, strategia didactică și metodele cele mai eficiente în raport cu particularitățile individuale și de vârstă și cu teme de predare învățare propusă.

Metodologia ajută cadrul didactic să-și aleagă căile cele mai adecvate în vederea valorificării potențialului copiilor și atingerii obiectivelor instructiv-educative, prevăzute în programul școlar pentru fiecare tip de activitate. Ea presupune creativitate și inspirație din partea cadrului didactic .

Strategia didactică este expresia unității și interdependenței metodelor didactice, procedurilor, mijloacelor de învățământ și a modurilor de organizare a învățării( frontal, pe grupe sau individual). Cu alte cuvinte, strategia didactică este un concept complex care presupune îmbinarea armonioasă a metodelor, mijloacelor și formelor de organizare a învățării.Metoda este calea parcursă de educator pentru a le înlesni copiilor prezentarea și transmiterii unor cunoștințe și ajută copiii să le redescopere ca pe adevăruri noi, deși ele sunt deja parte integrantă a experienței umane.Metodele didactice sunt multiple, iar ele trebuie cunoscute și valorificate în timpul actului didactic. De-a lungul timpului au fost realizate mai multe clasificări și delimitări a metodelor în cadrul metodologiei didactice.

Metode de comuncare orală:

-expozitive (afirmative);

-interogative (conversative sau dialogate);

-metoda discuțiilor și a dezbaterilor;

-problematizarea.

2.Metode de comunicare bazate pe limbajul intern:

-reflecția.

3.Metode de comunicare scrisă:

-lectura.

4. Metode de explorare a realității:

-observația sistematică și independentă;

-experimentul;

-demonstrația;

-metoda modelării.

5.Metode bazate pe acțiune:

-exercițiul;

-studiul de caz;

-învățarea prin prin joc, dramatizarea.

6.Metode de raționalizare a învățării și predării :

-metoda activității cu fișele;

-instruirea programată;

-instruirea asistată de calculator.

Conversația este o metodă de comunicare orală, cea mai importantă și cea mai des întrebuințată, ce presupune un dialog între educator și educat. În același timp preșcolarii trebuie să posede un material perceptiv, pe baza căruia să se poată discuta. Prin folosirea conversației se urmărește consolidarea și verificarea cunoștințelor transmise și formarea deprinderii de a exprima gândurile cu ajutorul cuvintelor, de a exprima acele cunoștințe despre care este vorba la un moment dat. Combinată cu alte metode interogative( dialogul, dezbaterea, asaltul de idei, problematizarea) conversația incită elevii la o participare directă și activă.Metoda conversației se folosește mai intens și cu rezultate deosebite începând cu grupa de 5-6 ani.

Metoda încercării și erorii constituie calea prin care preșcolarul este pus în situația de a învăța din consecințele comportamentului său. Astfel, în jocul ,,Spune ce face…(copilul , mama, etc), proiectat cu scopul de a pregăti copiii pentru formarea de propoziții simple prin învățarea relației obiect- acțiune.

Metoda problematizării îi pune pe copii în fața unor situații problemă ce vor trebui rezolvate Această metodă este însoțită de explicații minuțioase si repetate și are o contribuție importantă în îmbogățirea și exersarea vocabularului, în dezvoltarea imaginației și creativității copiilor. Ea este folosită cu succes în jocuri didactice(„completează ce lipsește”, „spune mai departe”), în cadrul povestirilor cu început dat, unde li se cere copiilor să găsească sfârșitul logic, în cadrul activității matematice de formulare orală a unor probleme de adunare, scădere.

Metoda descoperirii creează contextul însușirii de noi cuvinte(îmbogățirea vocabularului) prin diferite tehnici:

-tehnica sintetică îl pune pe educat în situația ca din elementele date de educatoare sau cunoscute de el să realizeze sinteze noi, respectiv alte cuvinte, diverse propoziții.Astfel, în jocul ,,Spune cum este corect!,, li se dă copiilor un număr de cuvinte cerându-li-se să le unească pentru a construi o propoziție(,,ursul,,, ,,vulpe,, , păcălit,, , ,, de,, , ,,pentru ,, Ursul păcălit de vulpe,,).

– tehnica comparației presupune descoperirea unui nou cuvânt, a unor grupuri de cuvinte prin compararea unui obiect, fenomen cu altele din aceea și categorie, clasă, grupă sau clase diferite. Ea apare în jocurile,,Cu ce seamănă,, , „Care obiecte se pot pune la un loc”.

– tehnica aplicației practice pune preșcolarul în situația de a verbaliza diferite acțiuni: am grupat piesele după formă, culoare etc, tai cu foarfeca după contur, cos cu acul și ața etc.

-tehnica inductivă îi ajută pe preșcolari să-și însușească diferite noțiuni:animale, păsări, legume, fructe etc.

-tehnica asociativă ajută la îmbogațirea vocabularului cu antonime. Ea presupune asocierea unui cuvânt cu altul pentru a descrie o acțiune, o însușire și pentru a numi opusul acelui cuvânt. Această cale asociativă am folosit-o în jocurile,, Spune mai departe,, , ,,Ghicește la ce m-am gândit,,.

Metoda rolurilor este folosită cu precădere în jocurile de creatie, jocurile de masă, dar și în jocurile didactice, dramatizări. Copiii puși în situația de a fi ,,mama,, , „doctor”, „membru în juriu”,„conducător de joc”etc, acționează conform rolului , denumesc diferite acțiuni, poartă dialoguri adecvate folosind un vocabular adecvat.

Reflecția personală este inclusă în categoria metodelor de comunicare bazată pe limbajul intern. Ea presupune orientarea preșcolară către reflecția conștientă asupra evoluției lumii, a colectivității căreia îi aparține, încercând să găsească răspunsuri la întrebări fundamentale de tipul: ,,Cine suntem și de unde venim,, , ,,Cum s-au format fructele,, , ,,Ce s-ar întâmpla dacă….,, .Aceasta metodă presupune o experiență cognitivă bogată a copiilor și o capacitate de exprimare orală dezvoltată.

Lectura explicativă îmbină comunicarea scrisă și comunicarea orală urmărind formarea unor deprinderi de înțelegere și interpretare a unui text epic sau liric, să descopere modul în care este comunicat mesajul și care este semnificația acestuia. Folosirea acestei metode contribuie la îmbogățirea vocabularului, la dezvoltarea creativității lingvistice a preșcolarilor. La preșcolari această metodă este folosită cu succes în activitățile de povestire, repovestire, povestire după imagini, memorizări etc.

Explicația este o metodă de comunicare orală, având noțiuni, fapte, caracteristici ale realității înconjuratoare. Cu toate că preșcolarul înțelege mai greu explicațiile cauzale, el poate accede la explicații care fac apel la experința lui de viață.Explicația este frecvent întîlnită atât în cadrul activităților obligatorii ale procesului instructiv-educativ întrucât experiența cognitivă a preșcolarilor este încă restrânsă și atitutidea lor față de mediul înconjurător este abia în curs de formare.

Metode interactive

Predarea tradițională în sensul în care educatoarea explică, face o demonstrație, iar rolul copiilor este acela de a urmări, nu produce învățare decât în foarte mică măsură. Educatoarea trebuie să găsească acele metode care să permită „stocarea” informației pentru mai mult timp, copiii înșiși trebuie să organizeze ceea ce au auzit și văzut într-un tot ordonat și plin de semnificații.

Dacă copiilor nu li se oferă ocazia discuției, a investigației, a acțiunii și eventual a predării, învățarea nu are loc. Modernizarea și perfecționarea metodologiei didactice presupune sporirea caracterului activ al metodelor de învățământ, adică aplicarea acelor metode cu un pronunțat caracter formativ. Pentru a realiza o educație de calitate centrată pe copil este necesar ca activitățile de învățare să fie combinate cu activitățile de cooperare, de învățare în grup și de muncă interdependentă.

Știind că jocul este formă de organizare, metodă și procedeu, în activitatea instructiv- educativă din grădiniță, oricare din metodele interactive este un joc cu multiple valențe formativ-informative ce se răsfrâng asupra minții, personalității copilului.

Astfel, utilizarea metodelor:

dezvoltă și stimulează capacitățile intelectuale, cognitive, gândirea divergentă, gândirea critică, gândirea laterală, capacitatea de ascultare, ascultarea activă, capacitatea de comunicare, capacitatea de înțelegere, de cunoaștere de sine și recunoaștere a calităților partenerilor, coechipierilor, capacitatea de evaluare și autoevaluare, capacitatea de sinteză, capacitatea de decizie, de comparație și generalizare, de descriere, de abstractizare, de argumentare, de aplicare.

dezvoltă spiritul de observație, de cercetare, de exprimare și investigație a fenomenelor, faptelor, problemelor.

stimulează și dezvoltă cooperarea și ajutorul reciproc, spiritul de echipă, competiția constructivă, munca în grup, lucrul în echipă.

dezvoltă și exersează inteligențele multiple și permit instruirea diferențiată respectând posibilitățile reale ale copilului în realizarea obiectivelor.

stimulează și dezvoltă curajul, încrederea în sine și în partenerul / partenerii de grup, stăpânirea de sine.

educă toleranța, înțelegerea față de opinia celuilalt în înfrângerea subiectivismului.

stimulează și dezvoltă creativitatea individuală și de grup.

dezvoltă interacțiunea și interrelaționarea în grup.

implică și activizează întreg colectivul în realizarea sarcinii.

facilitează învățarea „altfel” în activitățile integrate.

stimulează și declanșează buna dispoziție, prin asumarea de roluri și responsabilități.

stimulează capacitatea de a formula întrebări, de a face conexiuni și interacțiuni logice.

stimulează copiii să găsească mai multe răspunsuri la întrebări, mai multe soluții de rezolvare a unei probleme, a unui caz.

învață copiii cum să învețe creând momente de relaxare în învățare jucându-se.

îmbină armonios învățarea frontală, cu învățarea individuală și pe grupuri.

învață copiii să-și exprime liber și curajos părerea și s-o susțină pertinent cu argumente sau contra argumente.

dezvoltă spiritul și capacitatea de organizare a grupului, echipei sau perechilor, așteptarea.

educă răbdarea în respectarea regulilor impuse de joc, de rezolvarea sarcinilor.

învață copiii să formuleze predicții, să caute soluții de rezolvare a acestora.

învață copiii să elaboreze „proiecte” sugerând tematici, parteneri, locuri de desfășurare, mijloace de utilizare, etc.

învață copiii să extragă informații din mai multe surse.

implică părinții alături de copiii în realizarea unor pași, etape necesare în aplicarea și rezolvarea unor sarcini.

dezvoltă imaginația, flexibilitatea, perseverența.

învață să formuleze ipoteze, să găsească soluții de validare/ invalidare a acestora, de a face legături cauză efect.

învață să aplice în situații noi ceea ce am învățat abordând tema în manieră interdisciplinară, pluridisciplinară, transdisciplinară.

dezvoltă noi competențe, (evaluează de exemplu ca „cercetători”, „investigatori”, „reporteri”, „rezumatori”, „analizatori” etc).

Folosirea metodelor interactive de grup în activitatea cu preșcolarii mi-a permis să experimentez, să caut noi variante pentru a spori eficiența activității instructiv-educative din grădiniță, prin directa implicare a preșcolarului și mobilizarea efortului său cognitiv. Adevărata învățare este aceea care permite transferul achizițiilor în contexte noi. Lucrul în echipă a oferit copiilor posibilitatea de a-și împărtăși părerile, experiența, ideile, strategiile personale de lucru, informațiile, iar timpul de soluționare a problemelor a fost de cele mai multe ori mai scurt. Așadar, metodele interactive determină solicitarea mecanismelor gândirii, ale inteligenței, ale imaginației și creativității. Ele sunt totodată mijloace prin care se formează și se dezvoltă priceperile, deprinderile și capacitățile copiilor, de a folosi roadele cunoașterii transformând exteriorul în facilități interioare, formându-și caracterul și dezvoltându-și personalitatea. (Breben,S.,Gongea,E.,Ruiu,G.,Fulga,M., Metode interactive de grup,2002).Câteva din metodele utilizate amintesc: Brainstorming-ul, Explozia stelară, Pălăriile gânditoare, Lotus, Turul galeriei, Cubul.

BIBLIOGRAFIE

1.Baban, A.,Consiliere educațională, Editura Ardealul,Cluj-Napoca, 2001

2.Breben,S.,Gongea,E.,Ruiu,G.,Fulga,M., Metode interactive de grup, Editura Arves, 2002

3.Cerghit,I.,Metode de învățământ, Editura Polirom, Iași,2006

4.Ciucă,E.,Gogea,E.,Dezvoltarea capacității de a recunoaște și citi literele mari de tipar, Revista învățământului preșcolar,3-4/1995, București,1995

5.Cucoș,C., Pedagogie generală, Editura Polirom, Iași, 2000

6..Dinu,M.,Comunicarea ,Editura științifică, București, 1997

7.Dragu,A., Cristea ,S., Psihologie și pedagogie școlară,Ovidius University Press, Constanța, 2002

8.Drăgan,A.,Tehnici de comunicare,Editura Fundației Universitare”Dunărea de Jos”, Galați, 2004

9.Dumitrana,M.,Educarea limbajului în învățământul preșcolar,vol. 1-2-3, Editura Compania, București, 2001

10.Ezechil,L.,Comunicarea educațională în context școlar, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2002

11.Gavrilă,C.,Doboș,M., Receptarea textului-noțiuni de teorie literară,limbă și comunicare ,Editura Polirom, Iași, 2010

12 Iacob, L., “Comunicarea didactică”, în Cucoș C., coord., 1998, Psihopedagogie, Polirom, Iași, pp. 223-224

13.Joița,E.,Pedagogie-Știința integrativă a educației, Editura Polirom, Iași, 1999

14.Pânișoară, I.,O.,Comunicarea eficientă, Editura Polirom, Iași, 2004

15. Popescu- Neveanu, P., Dicționar de psihologie, București, Editura Albatros, 1978

15. Sălăvăstru,D.,Psihologia educației, Editura Polirom, Iași, 2004

14.Săucan, D. Șt.,Specificitatea comunicării didactice în contextul comunicării interumane, în Competența didactică, Editura ALL Educațional, București, 1999

16.Șoitu, L.,Pedagogia comunicării, E.D.P.,R.A., București, 1997

17.Verza, E.,Psihologia vârstelor, Ed. Hyperion XXI, București,1993

18.***Curriculum pentru învățământul preșcolar 3 – 6/7 ani; București, 2008

19.***PRET, Noi repere ale educației timpurii în grădiniță (Modulul 3), Editura Educația 2000+, București, 2008

20.***Revista învățământului preșcolar, nr. 3 -4 /2009.

21. http//www.copilul .ro