Dezvoltarea Calitatii Motrice Viteza la Clasa a Via Prin Intermediul Stafetelor Si Jocurilor de Miscare

CUPRINSUL

=== 1 ===

Argument

Toată lumea are nevoie de mișcare. În doze mai puternice sau mai slabe, „administrat” cu o frecvență și o intensitate mai mare sau mai mică, cu toții avem nevoie de „medicamentul” denumit efort fizic. Cercetările o arată fără dubiu: necesitatea de a face mișcare este adânc înscrisă în codul nostru genetic, este o componentă esențială a ființei umane, care ar trebui sa ne însoțească pe tot drumul vieții. Studii amănunțite au arătat faptul că în diferite perioade ale existenței există anumite tipuri de exerciții fizice menite să asigure menținerea sănătății. Copilăria (3-12 ani) – este o perioadă în care lipsa exercițiilor fizice, la fel ca și alegerea lor greșită au consecințe dezastruoase asupra dezvoltării fizice a celor mici. Regula generală este: cât mai multă mișcare în aer liber și exerciții fizice cât mai variate. Dar pentru aceasta este necesar ca părinții să renunțe la prejudecata, din păcate adânc înrădăcinată, că sportul îi abate pe copii de la sarcinile școlare. Din contră: folosirea constructivă a surplusului de energie pe care copiii îl au va avea efecte mai mult decât salutare asupra dezvoltării puterii de concentrare și a capacității de memorare. În primii ani ai copilăriei, chiar de pe la 3-4 ani, copiii pot fi învățați să înoate și să meargă cu schiurile. În absența unor forme organizate de sport e absolut necesar ca ei să fie scoși la plimbare și puși să meargă pe jos, nu în brațe. Spre 10-12 ani, este bine să fie încurajate sporturile de echipă (volei, handbal, baschet, fotbal), precum și cele care dezvoltă egal toate segmentele musculare (gimnastica, atletismul). Vor fi în schimb evitate sporturile care măresc prematur masa musculară, oprind astfel creșterea, ori cele care dezvoltă mai mult anumite segmente corporale în detrimentul celorlalte: ciclismul, boxul, halterele, tenisul. Trebuie subliniat însă că ne referim la aceste sporturi în condițiile în care sunt făcute de performanță, cu antrenamente intensive, nu la variantele cu aspect de joacă ale acestor sporturi, variante care sunt benefice. Pubertatea (12-18 ani) – În acest interval de timp are loc un proces extrem de important, și anume, maturizarea sexuală. Este o perioadă când sportul constituie o reală necesitate, în condiții de sedentarism apărând o dezvoltare fie întârziată, fie exagerată. De pildă, 70% din tinerii care suferă de sterilitate au fost la vârsta maturizării sexuale predominant sedentari și s-au confruntat cu supraponderalitatea. Pentru a evita aceste fenomene, sunt recomandate în mod special sporturi care dezvoltă toate segmentele musculare, cu accent pe musculatura abdominală și a picioarelor, care este bine să fie antrenată în mod special în această perioadă. Se recomandă înotul, schiul, atletismul, gimnastica. Pot fi începute în acest timp și exercițiile de forță ușoare, făcute moderat. Adolescența (18-24 de ani) – Este perioada de consolidare a organismului, când procesele constructive continuă (mai ales la bărbați), deși nu mai sunt atât de vizibile. În această perioadă, corpul este definit complet. Sportul are acum un rol de modelare a corpului, într-o perioadă când aspectul exterior are o importanță foarte mare pentru adolescenți, confruntați cu primele lor iubiri, determinate în mare măsură de felul în care arată fizic. Este momentul când, dacă suntem interesați de aspectul lor, este bine să descopere sălile de fitness, precum și alte forme de mișcare fizică făcute sub îndrumarea unui profesionist. Aerobicul și stretchingul pentru fete, judo și alte tipuri de arte marțiale, pentru băieți, sunt câteva opțiuni ideale.

Afecțiuni prevenite sau vindecate cu ajutorul exercițiilor fizice

În cazul bolile cardio-vasculare, două-trei zile pe săptămână, putem face efort fizic sistematic, care ne ferește de ischemia cardiacă, de hipertensiune și de arterioscleroză. Aceasta pentru că sportul este un excelent mijloc natural de a reduce colesterolul din sânge, de a regla ritmul cardiac, de a antrena muschiul inimii. Nu în ultimul rând, exercițiul fizic este o extraordinară cale de descărcare a tensiunilor psihice, tensiuni care sunt un factor agravant recunoscut al bolilor cardiace. Antrenamentul cel mai eficient este simpla alergare, făcută în pas ceva mai rapid decât în cazul clasicului jogging (care poate obosi inima, supunând-o la un efort mediu, pe o durată prea lungă de timp), pe distanțe de 1-2 kilometri.

Pentru bolile respiratorii, sportul este eficient. Nu există metodă mai bună pentru a ne menține plămânii și căile respiratorii sănătoase, ca efortul în aer liber, dar nepoluat.

Tulburările psihice. Mai mult de 90% din persoanele care se confruntă cu probleme psihoemoționale, provin din mediul urban și au un stil de viață sedentar. În cazul lor, sportul ar fi de un imens ajutor, fiind o „supapă” extraordinar de eficientă de descărcare a tensiunilor interioare. O oră de sport deconectant, făcut eventual în aer liber sau cu prietenii, valorează mai mult decât un pumn de calmante și somnifere. Se recomandă genul de mișcare ce face cea mai mare plăcere și ajută la deconectare, la desprinderea de problemele și angoasele zilnice. Sportul și viața sexuală – în clinicile de tratare a problemelor de dinamică sexuală din Occident, printre cele mai importante terapii se află cultura fizică medicală. În cazul bărbaților, sportul, mai ales cel făcut în natură, este prilej de detensionare nervoasă și de regenerare psihică, este un excelent stimulent al încrederii în forțele proprii, fiind de un imens ajutor împotriva impotenței psihice și a ejaculării precoce. De asemenea, menține sănătatea vaselor de sânge și stimulează activitatea gonadelor, fiind un adevărat antidot împotriva impotenței de natură vasculară sau hormonală.

Indigestia, constipația atonă, se vindecă în cele mai multe cazuri fără niciun fel de medicament, făcând două lucruri simple, dar care necesită voință. Primul demers este sportul dinamic (alergări, gimnastică, înot), iar al doilea este reeducarea modului de a respira, cu folosirea predominantă a respirației abdominale, adică făcută cu zona inferioară a plămânilor. Cele două metode folosite simultan măresc peristaltismul tubului digestiv, măresc secreția de sucuri gastrice, accelerează procesele de digestie sș tranzitul intestinal.

Varicele. Extinderea lor este oprită și pot deveni mai puțin evidente folosind anumite procedee simple de cultură fizică medicală. Vara, mersul prin apă până la genunchi tonifică mușchii gambei, pune în mișcare sângele stagnat și face un masaj foarte fin și eficient picioarelor. În sezonul rece, simpla urcare zilnică a scărilor în pas cât mai rapid este un excelent antrenament pentru gambe și un stimulent al circulației venoase din zona respectivă. De asemenea, înotul (fie el și în piscină) este un adevărat elixir pentru circulația venoasă, ajutând la limitarea apariției și chiar la dispariția varicelor.

Hemoroizii. În majoritatea cazurilor cunosc o remisie rapidă, atunci când tranzitul intestinal este reglat cu câteva remedii simple (regim alimentar cu multe crudități, administrare de tinctură de fructe de soc, consumul a 2 litri de apă pe zi) și când se fac exerciții fizice ușoare. Se recomandă, în mod special, alergarea în ritm moderat, plimbările îndelungate în pas rapid, ascensiunea montană. Toate acestea pun întreaga circulație venoasă în mișcare, împiedică stazele și duc la o reducere semnificativă în volum a hemoroizilor în doar 1-3 zile. În cazul realizării zilnice, constante, a mișcării în aer liber, este aproape imposibil să ne confruntăm cu această afecțiune.

Pentru anxietatea, se folosește un tratament surprinzător de eficient: jocul. Această terapie, deși poate nu pare, este foarte serioasă: jucând cu pasiune, cât de des este posibil, volei, tenis, badminton, baschet ori fotbal, însă amintindu-ne cât mai des că ne jucăm, nu luăm nimic în serios. De fapt, nici nu contează dacă pierdem sau câștigăm, ci doar cum tratăm jocul, permițându-ne luxul să nu ne intereseze cine câștigă. Pe de-o parte, efortul fizic în sine este de natură să descarce tensiunea interioară, pe de altă parte, psihicul este pus astfel pe un alt făgaș decât cel al angoasei zilnice, jocul făcând psihicul să se deconecteze mai eficient decât prin orice alte metode.

Potrivit ultimelor statistici făcute în România zilelor noastre, în jur de 80% din populație este sedentară. Mai mult, încă mulți dintre noi mai cred în mod complet greșit că simplul mers la serviciu, activitățile casnice, mersul la cumpărături sau eventualele activități manuale sunt suficiente, nemaifiind nevoie să facem sport. O părere eronată, care ne costă pe tot mai mulți dintre noi sănătatea și echilibrul interior. Pe de altă parte, realizez faptul că există încă foarte puține ajutoare, mai ales la nivelul mentalităților, pentru a trece de la sedentarism la o viață activă. Probabil cei mai mulți își spun că înțeleg necesitatea de a face sport, dar la mijloacele lor materiale, la situația familială sau la timpul disponibil, acest lucru este momentan imposibil. Oare chiar așa să fie? Cu siguranță nu! Este nevoie doar de puțină voință pentru a face pasul de trecere de la sedentarism la o viață activă. După doar câteva săptămâni sau luni de sport, acesta se transformă negreșit din corvoadă în bucurie. Ar fi de dorit ca în acest demers ca oamenii, indiferent de vârstă să ia măcar câteva lecții cu un instructor de cultură fizică medicală, care să îi ghideze atunci când fac sport cu un anumit scop. Dacă doresc, de pildă, să slăbească și să își modeleze corpul, vor reuși, mult mai repede, cu ajutorul unei persoane competente, să obtină rezultate pozitive.

În zilele noastre problemele sănătății nu pot fi abordate și soluționate, fără totală și permanentă implicare atât a guvernanților, cât și a indivizilor. Iar asta deoarece noi avem de luptat nu doar pentru apărarea și menținerea sănătății, ci și pentru promovarea ei, în acest scop trebuind a fi luați în considerație toți determinanții săi, cu un accent special pe activitatea fizică.

Introducere

Necesitatea reformării învățământului românesc din perspectiva integrării României în cadrul Uniunii Europene, a impus necesitatea reformării disciplinar – curriculare a acestuia. Întreaga paletă de noțiuni și metode de lucru în cadrul disciplinelor de învățământ, privește dintr-o perspectivă nouă elevul modern – cea a apartenenței lui social-comunitare.

Educația fizică, materie obligatorie a curriculei școlare, nu face excepție. Necesitatea repoziționării corecte a ,,cenușăresei” învățământului românesc în noul context educațional rezultă din pierderea poziției fruntașe a României în plan competițional internațional (consecință a lipsei sportului de masă) dar și din statisticile privind sănătatea națiunii, pe care programele de evaluare a sănătății din ultimii ani le prezintă în cifre crescute privind unele afecțiuni ca: diabetul, bolile cardiovasculare, afecțiunile respiratorii, cancerul, etc.

Educația fizică poate contribui esențial atât la obținerea performanței sportive cât mai ales, la dezvoltarea armonioasă a tinerei generații și implicit la sănătatea ei. Marginalizată ani la rând, în planul importanței ca materie de studiu, educația fizică oferă tinerei generații, perspective bune de afirmare complexă la nivelul personalităților individuale, a caracterelor, a valorilor prin: dezvoltarea obișnuinței de a face mișcare, educarea unor atitudini posturale corecte, abordarea unui stil de viață non-sedentar, modele de ,,eroi”, educarea unor trăsături pozitive de caracter – noțiuni cu care, educația fizică operează în mod curent.

Bolile ultimului deceniu au impus ,,reeducarea” populației pentru o viață sănătoasă. Astfel: mișcarea, practicarea exercițiului fizic, a sportului de masă, a sportului de performanță, asociate unei alimentații și unui regim de viață sănătos, au devenit obiective importante ale politicilor sociale actuale. Dictonul latin Mens sana in corpore sano, revine în actualitate în educația școlară, atrăgând atenția asupra faptului că sănătatea trebuie să se afle într-un echilibru perfect în raport cu ,,știința de carte”.

S-a modificat, de asemenea, rolul școlii, în cadrul comunităților locale. Abordarea multor probleme de politică socială cum ar fi: toleranța, nondiscriminarea, nonviolența, lupta antidrog, etc., impun școlii, ca instituție, elaborarea unor proiecte educaționale ce depășesc ariile curriculare. Școala, alături de familie, dar și alături de diversele autorități și instituții specializate, trebuie să contribuie la reformarea mentalităților colective.

Colaborările dintre instituții, parteneriatele dintre diferiți specialiști, au impus găsirea unor metode de lucru care să pună în comun experiența și specializarea acestora, sporind gradul de profesionalism al celor implicați și garantând, totodată, atingerea obiectivelor cuprinse în diferitele proiecte comune.

Încercarea de a reașeza școala pe ,,strada din față” în cadrul comunităților locale, este o chestiune dificilă, care presupune abordarea comună a problemelor sociale de către toți factorii responsabili. Iar pentru culegerea unor rezultate pozitive: metodele de lucru elaborate în comun, seriozitatea, abordarea responsabilă, consecvența, sunt esențiale. Schimbările propuse de reforma învățământului românesc sunt mult mai mult necesare și cer în esență trecerea de la un învățământ informativ la unul formativ. În domeniul educației fizice și sportive școlare acest lucru se manifestă printr-o abordare specifică a metodelor de predare ca și a formelor de organizare a activității pe de o parte și pe de altă parte, printr-o regândire a conținuturilor instruirii.

Idealul educațional al școli românești constă în dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea unei personalității autonome și creative. În formarea personalități umane, printre finalități un loc important îl are educația fizică, obiectul școlar căruia, pe lângă sarcinile de ordin educativ îi revine obligația de a contribui activ la dezvoltarea armonioasă, la menținerea sănătăți, la creșterea capacități de efort a tinerei generații pentru a putea face față cerințelor tot mai crescute de noua societate în care au intrat.

Gândirea celor mai eficiente mijloace pentru educarea calităților motrice în orele de educație fizică devine un domeniu de o mare prioritate iar inovațiile în cadrul acestui domeniu nu pot duce decât la perfecționarea metodicii și îmbogățirea conținutului instruirii.

Lucrarea de față își propune să depisteze mijloacele care pot duce la eficientizarea

educării vitezei, sub toate aspectele ei, cu ajutorul mijloacelor educației fizice școlare și

să evidențieze noi abordări și mijloace în educarea acestei calități.

Motivarea alegerii temei

Educația fizică alături de celelalte activități motrice fundamentale din domeniu, face parte integrantă din măsurile privind dezvoltarea fizică armonioasă și menținerea unei stări optime de sănătate pentru toate categoriile de populație ale țării noastre.

Educația fizică se subordonează în principal pregătirii pentru muncă și viață.

În actuivitatea profesională a orcărui cetățean, dar cu precădere în cea de perfecționare sportivă, nivelul de dezvoltare a calităților motrice are o impotanță foarte mare. Se consideră că întreaga varietate de acțiuni motrice efectuate de individ în activitatea cotidiană sau sportivă se realizeazăcorect sau mai puțin corect, în raport direct cu gradul de dezvoltare a calităților motrice.

În prezent, procesul de pregătire fizică a elevilor, dezvoltarea calităților motrice continuă să constituie încă o latură secundară a preocupărilor unui număr foarte mare de cadre didactice.

Rezumându-se strict la problematica și tematica acestei lucrări, putem spune că dezvoltarea calităților motrice se integrează și reprezintă o condiție obligatorie a întregului proces de pregătire a elevilor.

Importanța calităților motrice reiese și din faptul că un număr apreciabil de practicieni și teoreticieni ai domeniului susțin că întregul ansamblu de acțiuni motrice și în special corectitudinea cu care sunt executate acestea depind într-o mare măsură de nivelul de dezvoltare al acestor calități.

Acest punct de vedere evidențiază importanța hotărâtoare pe care o exercită calitățile motrice asupra marii majorități a acțiunilor motrice efectuate de elevi în activitățile viații cotidiene sau în cadrul educației fizice școlare.

Nu ne propunem să analizăm puncte de vedere mai vechi sau mai noi referitor la prioritatea sau ponderea calităților motrice față de depiderile motrice în lecția de educație fizică sau în programarea semestrială, anuală ori pe întregul ciclu gimnazial. Ordine în această privință o fac programele de educație fizică.

Tratată deseori ca o latură secundară a procesului de educație fizică, dezvoltarea calităților motrice se impune azi ca o necesitate de prim ordin, costituind una din principalele finaltăți ale acestuia.

Dezvoltarea calităților motrice trebuie să stea în centrul preocupărilor profesorului de educație fizică, având în vedere, în primul rând, latura aplicativă mult mai concretă a acestora și necesitatea armonizării obiectivelor și rezultatelor educației fizice și sportului și cerințele producției.

Dacă am insistat asupra importanței ce o are dezvoltarea prioritară a calităților motrice, am făcut-o pentru a ilustra gradul de actualitate al acestei probleme.

Curriculum-ul școlar de educație fizică pentru învățământul gimnazial reflectă concepția care stă la baza reformei sistemului românesc de învățământ, urmărind realizarea finalităților prevăzute de Legea Învățământului, referitoare la dezvoltarea complexă a personalității autonome și creative a elevilor. Prin obiectivele specifice disciplinei, sunt urmărite cu precădere întreținerea și îmbunătățirea stării de sănătate, dezvoltarea fizică armonioasă, dezvoltarea capacității motrice generale și a celei specifice unor ramuri și probe sporive, educarea unor trăsături pozitive de caracter.

Dezvoltarea calităților motrice și formarea deprinderilor motrice trebuie înțelese ca un proces unitar, ce se desfășoară corelat în cadrul lecțiilor semestrului, anului și ciclului de învățământ, alocându-se fiecăruia dintre aceste obiective ponderea impusă de recomandările actuale.

Viteza este o calitae care influențează, în bună măsură randamentul muncii orcărui individ, indiferent de specificul profesiei sale.

Solicitările din ce în ce mai mari în producție, în activitatea școlară și în viața cotidiană creează un real disconfort, cu ajutorul calității motrice- viteza, omul poate învinge apariția timpurie a oboselii, atât în domeniul intelectual, senzorial, emoțional cât și în cel fizic.

În activitatea mea ca sportiv de performanță, în probele de sprint și sprint- prelungit precum și în urma observațiilor realizate în timpul practicii pedagogice la școala de aplicații și în timpul practicii de antrenori am constatat în unele cazuri o reducere a numărului mijloacelor folosite pentru educarea vitezei ca și o schematizare accentuată a acestora.

Dacă în cazul sportului de performanță schematizarea și sistematizarea mijloacelor de educarea vitezei se justifică prin subordonarea acestuia măriei sale „rezultatului”, în cazul activității la clasă reducerea acestor mijloace poate duce la plictiseala elevilor și la scăderea intereselor pentru practicarea exercițiilor de viteză.

Din această cauză mi-am propus să găsesc mijloacele diverse utilizate în educarea vitezei prin utilizarea de exerciții atât din atletism cât și din jocuri sportive și gimnastică, în speranța ca lecțiile să devină mai bogate în conținut și mai atrăgătoare pentru elevi pe de o parte și realizarea unui progres mai substanțial pe de altă parte. Am optat pentru alegerea acestei teme datorită importanței deosebite a calităților motrice în general și a vitezei în special, la această vârstă, prin faptul că, pe de o parte, viteza este o calitate motrică ușor perfectibilă, putându-se lucra la îmbunătățirea ei, până la vârsta adolescenței și chiar mai mult, iar pe de altă parte nivelul dezvoltării ei asigură în mare măsură nivelul și calitatea manifestării celorlalte calități motrice cu precădere viteza și forța.

Capitolul 1

1.1 Caracteristicile dezvoltării bio – psihomotrice la copii de clasa a VI-a

1.1.1 Particularitățile fizice ale copiilor de 12 și 13 ani 

Creșterea și dezvoltarea copiilor reprezintă una din problemele de biologie umană cu o deosebită semnificație teoretică și practică. Se poate spune că, cu cât datele din acest domeniu sunt mai numeroase, cu atât se deschid noi orizonturi și noi aspecte de cercetare, printre care și fenomenul accelerației, atât de mult dezbătut în prezent, subliniind complexitatea problemelor. Este suficient să amintim numai că în urma proceselor de creștere și dezvoltare apare adultul a cărui personalitate biologică și socială se clădește tocmai în aceste perioade, sub influența jocului complex al patrimoniului sedentar și al condițiilor de mediu și viață.

Numeroasele lucrări apărute în străinătate și la noi în țară evidențiază caracterul particular al biologiei vârstei de creștere, care corespunde cu vârsta școlară, care nu poate fi neglijat de către profesorii de educație fizică și antrenorii care lucrează nemijlocit cu acest material uman fragil, nefinisat ontogenetic. Din datele literaturii de specialitate, rezultă o primă observație de ordin general și anume că creșterea și dezvoltarea copiilor nu se desfășoară într-un ritm uniform, ci pe parcurs, apar perioade de accelerare și încetinire a creșterii, cu durate variabile, în raport cu vârsta, condițiile de viață și particularitățile individuale ale copiilor.

La sfârșitul perioadei de creștere, copilul ajunge la maturizare somato-vegetativă și psihică, dar până atunci el nu poate fi considerat un adult în miniatură, deoarece organismul lui prezintă deosebiri fundamentale și o însemnată labilitate neuro-hormonală. Creșterea și dezvoltarea neuniformă, cu perioade de accelerare și încetinire, cu exacerbări temporare ale proceselor neuro-vegetative și psihice, vârsta de creștere se împarte în mai multe etape, cu aspecte morfo- funcționale și psihice particulare.

Oricare ar fi împărțirea, toate etapele perioadei de creștere și dezvoltare sunt importante, dar etapa peripuberală, în decursul căreia copilul se transformă în adult, are o semnificație deosebită. Pentru unii biologi, pubertatea ar reprezenta chiar momentul cel mai important – după naștere – din viața unui individ. Pubertatea este ea însăși o perioadă ce se întinde pe o durată de timp variabilă atât la fete cât și la băieți, depinzând de numeroși factori ereditari sau de mediu.

Datele din literatură arată că există o mare variabilitate individuală a particularităților morfo-funcționale și psihice la indivizii de aceeași vârstă cronologică, dar că această variabilitate este mai mică dacă grupăm copiii după vârsta fiziologică.

Datorită faptului că perioadele vârstei fiziologice nu corespund celei cronologice și deci nici etapelor de școlarizare se va pune accentul pe periodizarea biologică și se va menționa în secundar etapele de școlarizare și vârstele cronologice care corespund, în general, acestor perioade biologice.

Această periodizare bazată pe cel mai important eveniment biologic și psihologic, nu numai al vârstei de creștere, dar și ale întregii vieți, grupează copiii și juniorii în următoarele perioade de vârstă:

Vârsta antepubertară (școlară mică-clasele I-V; 6-11 ani);

Vârsta pubertară (școlară mijlocie-clasele V-IX);

Vârsta postpubertară (școlară mare-clasele IX-XII).

Ea concretizează pentru profesorii de educație fizică și pentru antrenori raportul cu vârsta cronologică, care grupează copii de vârstă școlară pe clase, cu programe diferite, deci cu regimuri diferite de efort fizic.

Capacitatea de efort diferită a copiilor de aceeași vârstă cronologică (aceeași clasă) se menține și după trecerea la seniorat, dar în timpul junioratului aceste diferențe sunt mai ample; mai mult ceea ce este foarte important, această capacitate de efort la juniori este instabilă și nesigură, fapt explicabil prin marea labilitate neuro-vegetativă a juniorilor, datorită “furtunii vegetative”, care abia a trecut peste ei în timpul pubertății și care și-a lăsat amprenta de o mare variabilitate individuală.

În ultimul secol, dar mai ales în ultimile decenii, s-a constat la copiii și tinerii din majoritatea țărilor europene și din alte continente un important fenomen biologic, denumit de Gh. Roberts (1876) și E. W. Koch (1953) ,,secular trend” (tendință seculară), caracterizat printr-o creștere accelerată a unor indici de dezvoltare; astfel valorile medii ale înălțimii și greutății copiilor și adolescenților de azi sunt mai mari decât în secolul trecut, iar maturitatea sexuală apare mai timpuriu. Deși încheierea procesului de creștere are loc mai curând, totuși dimensiunile definitive ale adultului sunt mai mari; vârsta sexuală s-a prelungit nu numai printr-o pubertate mai timpurie, dar și printr-un climateriu (menopauză) mai tardiv. Longevitatea omului a devenit mai mare.

Din datele obținute pe plan mondial se poate trage concluzia că ,,secular trend”-ul are loc în toate țările lumii dezvoltate economico-social, independent de poziția geografică, climă, componența etnică, atât în orașe, cât și la sate în diverse grade el poate atinge toate păturile sociale. După unii autori, accelerarea creșterii și dezvoltării corpului copiilor și tinerilor ar aduce după sine și o mai mare dispersie a indicilor și valorilor fiziometrice, precum și o gracilizare a organismului.

Ea ar fi cauza scăderii rezistenței fizice, precum și a altor calități morfo-fiziologice. Unii autori arată că la copiii născuți și crescuți la oraș se produce o creștere mai accelerată a taliei decât la cei de la sate, dar că perimetrul toracic și greutatea nu cresc la toți în același ritm.

În unele cazuri apar disproporții între dimensiunile longitudinale și transversale ale corpului, iar în alte cazuri accelerația se limitează la maturizarea sexuală.

Studiul condițiilor și factorilor care determină fenomenele de accelerație și întârziere în dezvoltare scoate în evidență influența vieții civilizate, a îmbunătățirii alimentației, progresele în profilaxiea și tratamentul bolilor, precum și beneficiile unei organizări mai raționale a activității și timpului liber al tineretului.

Cercetările dovedesc eficacitatea practicării metodice a exercițiilor fizice asupra creșterii normale și dezvoltării armonioase, asupra sporirii capacității funcționale și îmbunătățirii rezultatelor sportive la juniori și copii de ambele sexe.

Ca urmare a accelerației, un număr tot mai mare de copii și tineri participă mai de timpuriu la antrenamente și competiții. Dacă, pe de o parte, foloasele acestei activități pentru consolidarea organismului sunt evidente, pe de altă parte există permanent pericolul suprasolicitărilor, al oboselii și al accidentelor.

1.1.2 Particularitățile dezvoltării somatice la vârsta pubertară

Intervenția pubertății duce la accelerarea creșterii în înălțime într-un ritm superior tuturor vârstelor, ca apoi aceasta să se diminueze treptat până la 20-21 ani.

Creșterea mai intensă se semnalează la membrele inferioare, apoi la cele superioare, fapt care creează în mai multe cazuri dizarmonii evidente, mai ales când se întocmesc grafice ale creșterii.

Trunchiul este lung, toracele îngust, iar abdomenul este supt. Ca urmare a acestor trăsături somatice, organele din cutia toracică sunt puțin dezvoltate, fapt care generează dificultăți în procesul de adaptare la efort prin lipsa de rezistență funcțională. În concordanță cu cele prezentate și sistemul articular este slab, fiind în plin proces de consolidare.

Datorită faptului că la fete pubertatea se instalează mai repede decât la băieți, ele prezintă valori superioare ale creșterii în înălțime și greutate, trunchiul este mai lung, iar membrele inferioare sunt mai scurte.

1.1.3 Particularități funcționale la vârsta pubertară

În concordanță cu particularitățile dezvoltării morfologice se constată o capacitate scăzută de adaptare și rezistență funcțională a aparatelor cardio-vascular și respirator la efortul fizic intens și apar des fenomene de oboseală, amețeli și tulburări ale ritmului cardiac.

La vârsta de 12 ani capacitatea vitală se situează la 2000 cm3, din cauza plămânilor care sunt slabi dezvoltați, crescând până la 3000 cm3 la 15 ani. Mai menționăm faptul că aparatul respirator și în special plămânii sunt puțin rezistenți la infecții.

În timpul efortului fizic, cordul depune un travaliu mare pentru irigarea organelor și sistemelor, deoarece lumenul vaselor este îngust și în consecință apar des fenomene de oboseală, amețeli și tulburări ale ritmului cardiac.

Privind sistemul nervos se constată o creștere redusă a volumului creierului, însă se adâncesc circumvoluțiunile, iar prin înmulțirea fibrelor de asociație sporesc conexiunile funcționale dintre diferitele zone. Celulele corticale se dezvoltă continuu, perfecționându–se și diferențiindu-se, crescând astfel baza funcțională a activității de prelucrare a informației.

În această perioadă se realizează diferențierea dintre cele două sexe prin maturizarea caracteristicilor sexuale.

1.1.4 Particularitățile dezvoltării psihice la vârsta pubertară

Prin dezvoltarea psihică se înțelege procesul complex de formare, creștere și maturizare a funcțiilor, însușirilor și capacităților psihice ale copiilor.

Acest proces se desfășoară neîntrerupt de la naștere până la atingerea vârstei adulte, în decursul dezvoltării sale, copilul parcurge succesiv și obligatoriu mai multe etape sau stadii de dezvoltare psihică. Fiecare etapă a dezvoltării psihice – ce corespund în linii mari unei perioade de vârstă – are un anumit tablou psihic, caracterizat prin existența unor procese și însușiri psihice cu particularități proprii acelei vârste. Acestea sunt denumite particularități psihice ale vâstei.

Trecerea de la o etapă la alta a dezvoltării psihice este determinată de apariția și formarea unor procese psihice tot mai complexe și mai perfecționate, care ameliorează continuu adaptarea la mediul social și natural al copilului.

Cunoașterea și respectarea particularităților de vârstă constituie o necesitate pedagogică, întrucât condiționează modul de desfășurare a antrenamentelor, determină selectarea și folosirea metodelor și mijloacelor de pregătire în funcție de posibilitățile și perspectivele dezvoltării psihice a copiilor. Practica a dovedit elocvent că nerespectarea sau ignorarea lor duce la eșecul activității de instruire și educare.

1.1.5 Particularități psihologice la vârsta pubertară

Pubertatea este etapa începutului maturizării psihice a copilului. În strânsă legătură cu importantele modificări morfo-funcționale apar însemnate transformări și în viața psihică. Percepțiile devin mai depline, capătă un pronunțat caracter de selectivitate, orientarea spațială și temporară se perfecționează considerabil, suferind influența proceselor gândirii.

În activitățile cognitive se manifestă net predominarea celui de-al doilea sistem de semnalizare. Puberul este capabil să opereze cu noțiuni cu un grad mare de abstractizare, manifestă interes și curiozitate pentru teorie, pentru explicarea fenomenelor a atenției, deși în unele faze ale pubertății este deosebit de instabilă și fluctuabilă.

Apar importante modificări pe plan afectiv. Ele sunt determinate nu numai de transformările biologice, dar și de implicațiile ce decurg din integrarea socială.

Datorită disconfortului biologic, puberul se caracterizează printr-o conduită irascibilă, relativ conflictuală, prin labilități afective, stări de excesivă timiditate sau exuberanță, stări capricioase ce se dezvoltă pe un fond de independență fluctuant. Crește interesul pentru propria persoană, pentru lumea sa interioară, apar relativ frecvent stări de neîncredere în propriile posibilități.

Se dezvoltă calitățile voinței; manifestă dorință de autoafirmare, de impunere a propriilor hotărâri. Apar forme de autoeducare în scopul cultivării capacităților considerate ideale. „Ștacheta” aspirațiilor este ridicată tot mai sus, deși motivele sunt încă foarte instabile. Se dezvoltă intens simțul responsabilității.

Conduita este caracterizată prin exuberanță, prin participarea la numeroase și variate activități. Se menține nevoia de mișcare, de joc, deși acestea capătă alte semnificații. Regulile jocului sunt respectate, dar scopul îl constituie atragerea atenției propriei persoane.

1.1.6 Considerații metodice.

Posibilitățile crescute ale gândirii, ca și bogăția și varietatea cunoștințelor însușite în cadrul școlii determină restructurări în metodica instruirii. Este vârsta când se poate învăța tehnica perfectă. Se poate și este indicat să se facă apel la înțelegere, la explicarea elementelor și implicațiilor fiecărui act motric, a sensului și necesității respectării sfaturilor date. Mișcările trebuie învățate conștient, aceasta presupunând însă expunerea clară, precisă a principiilor exercițiilor. Comportamentul față de copil trebuie să fie plin de tact pentru a contracara crizele de timiditate, de anxietate, teama de a nu apărea ridicol în fața membrilor grupei de antrenament, rezultate din execuția incorectă a exercițiilor. Încurajarea, lauda, descompunerea exercițiilor complicate în exerciții mai simple, ce pot fi efectuate cu succes, sunt câteva peocedee concrete de lucru.

O indicație psihologică, valabilă de altfel pentru toate vârstele, constă în desfășurarea antrenamentelor într-o atmosferă de optimism, înțelegere, prietenie și sinceritate.

1.1.7 Particularitățile dezvoltării motrice

Din cauza dezvoltării organismului pe multiple planuri, mai ales datorită creșterii plasticității scoarței cerebrale și mobilității proceselor nervoase de excitație și inhibiție sporesc posibilitatea de îmbunătățire a tuturor calităților motrice și în special a vitezei, mai ales la 12 ani la fete și 13 ani la băieți.

La 12 ani viteza fetelor este mai mare decât a băieților, urmând ca progresiv aceștia să-și sporească indicii de viteză, depășind treptat fetele. Acest proces evolutiv durează până în jurul vârstei de 14-15 ani. Ca urmare a dezvoltării a aparatului locomotor, concomitent cu viteza, îndemânarea progresează evident, fapt pentru care pubertatea este denumită vârsta îndemânării. Datorită disproporțiilor dintre diferitele segmente ale corpului în efectuarea exercițiilor fizice se remarcă stângăcia, însă disponibilitățile pentru îmbunătățirea îndemânării sunt totuși crescute atunci când se dezvoltă simultan cu simțul orientării în spațiu, care la 12 – 13 ani se apropie de cea a adultului.

Mobilitatea are cele mai scăzute valori la 12-13 ani la fete și 13-14 ani la băieți, fapt care face ca mișcările să nu fie executate cu amplitudine corespunzătoare, ceea ce impune măsuri speciale în cadrul lecțiilor.

Prin îmbunătățirea calității mușchilor și mai ales a laturii funcționale ce condiționează viteza, sporește capacitatea de forță în regim de viteză sub forma detentei (forța explozivă).

Se mărește și capacitatea de efort static moderat, în raport cu greutatea corporală, mai ales la băieți, începând cu 13-14 ani, care după această vârstă depășesc substanțial fetele.

Capacitatea de rezistență este scăzută mai ales sub forma ei de rezistență cardio-vasculară, ceea ce impune o acționare sistematică pentru dezvoltarea ei. Se va acționa de preferință asupra rezistenței în regim de forță sau viteză, care să angajeze grupele musculare mari (spate, membre superioare, membre inferioare) și să permită activitatea nestingherită a aparatului cardio-respirator fără a-l solicita la posibilitățile sale maxime.

La fete rezistența este mai scăzută decât la băieți, cu toate că și la aceștia comparativ cu alte vârste, ea se situează la valori scăzute.

În privința calităților motrice la elevii din ciclul gimnazial, mai ales la 12-14 ani, trebuie menționat faptul că se impun măsuri metodice atente în procesul de dezvoltare a forței și rezistenței.

În ceea ce privește motricitatea, aceasta nu prezintă deosebiri esențiale între băieți și fete, ci numai unele particularități care trebuie luate în considerare pentru o tratare diferențiată.

Aceste particularități se referă la gradul de motricitate al mișcărilor, economicitatea acestora, cursivitatea, tempoul, expresivitatea. Băieții au înclinații către exercițiile de forță, efectuate uneori cu repezeală, în timp ce fetele preferă mișcările expresive executate pe muzică, care tind către acuratețea tehnică.

Alergarea este deprinderea cea mai larg aplicată, desfășurându-se în mod deosebit în activitatea neorganizată față de cea organizată, care solicită însă destul de puțin din acest punct de vedere. Volumul alergării scade însă o dată cu înaintarea în vârstă, fapt ce trebuie prevenit de profesori, prin crearea obișnuinței de a alerga.

În privința aruncărilor, acestea sunt accesibile în mod deosebit băieților care spre sfârșitul ciclului gimnazial deprind bine mișcarea de azvârlire, în timp ce fetele efectuează mai bine prin împingere.

Săriturile nu se execută cu eficiență corespunzătoare, bătaia este puternică, zborul nefiind pe măsura acesteia. Se impune astfel lucru pentru dezvoltarea detentei la membrele inferioare, necesară la săriturilor în lungime, înălțime, pe aparate și peste aparate. Important în efectuarea lor este coordonarea dintre mișcările segmentelor corpului, precum și pentru învățarea aterizărilor elastice.

La acest ciclu de învățământ există mari disponibilități în ceea ce privește însușirea unor procedee specifice ramurilor de sport și mai ales jocurilor sportive. Deci, învățarea rapidă a unor ramuri de sport constituie o sarcină prioritară a educației fizice.

1.1.8 Refacerea după efort la copii și juniori

Datele științifice în ceea ce privește refacerea organismului copiilor după efort sunt contradictorii; unii autori remarcă o perioadă de restabilire mai scurtă la unii copii în comparație cu adultul, alții autori găsesc o creștere a perioadei de restabilire la copii și juniori.

Contradicția în această problemă se explică prin folosirea unei metodici și a unor eforturi diferite și prin nivelul diferit de pregătire fizică a subiecților.

Cercetările sistematice ale lui Volkov arată că o dată cu creșterea capacității de efort de la 11 la 20 de ani, crește și intensitatea modificărilor vegetative (puls, T.A., consumul de O2, etc).

El a constat că cea mai scurtă perioadă de restabilire se găsește la băieții de 11-12 ani, iar o dată cu creșterea vârstei se observă o creștere a duratei perioadei de refacere.

Explicația rezultă din faptul că procesele de restabilire depind de valoarea modificărilor funcționale și biochimice din timpul activității musculare. Este cunoscut faptul că la copiii în efort fizic consumul de O2/kg corp este mai mare, acesta fiind un stimulent al proceselor de restabilire.

După efortul de rezistență durata restabilirii este mai mare la juniori decât la sportivii seniori. Aceasta se explică prin faptul că după o stare de oboseală accentuată, nu se produce o intensificare a proceselor de refacere, ci, dimpotrivă, o reprimare a lor. În concluzie, după datele din literatură, durata refacerii după efortul fizic la copii reflectă existență diverselor forme de adaptare la efort și este în funcție de intensitatea efortului, de regimul activității musculare, de gradul de antrenament și calificarea sportivă a subiecților de diferite vârste.

În perioada copilăriei și apoi în timpul pubertății atât băieții cât și fetele se caracterizează printr-o mare instabilitate a reglării și coordonării neuro-umorale, care se oglindește în fluctuațiile ample ale indicilor funcționali și determină o inconstanță a capacității de efort.

Cu alte cuvinte, putem considera instabilitatea performanțelor sportive ale copiilor ca răspuns normal al organismului față de cerințele mediului și, ca atare, fluctuațiile de performanță sunt, din acest punct de vedere, justificate. Cu cât vârsta tinerilor sportivi este mai mică, cu atât mai mare trebuie să fie atenția acordată pregătirii lor. Copiii și juniorii necesită un control și o supraveghere medicală atentă. Această măsură nu rezultă numai din instabilitatea mai accentuată a indicilor fiziologici, dar și din tendința tinerilor de a-și supraaprecia forțele.

Dozarea corectă a efortului, respectarea cu strictețe a particularităților de vârstă și sex a copiilor și juniorilor, cadrul igienic de desfășurare a pregătirii, controlul medical diferențiat și sistematic sunt condițiile armonioase a organismului lor, pregătindu-i pentru marile performanțe ulterioare.

1.2 Prevederile programei școlare privind alergarea de viteză la clasa a VI-a 

Curriculum-ul școlar de educație fizică pentru învățământul gimnazial reflectă concepția care stă la baza reformei sistemului românesc de învățământ, urmărind realizarea finalităților prevăzute de Legea Învățământului, referitoare la dezvoltarea complexă a personalității autonome și creative a elevilor.

Prin obiectivele specifice disciplinei sunt urmărite cu precădere: întreținerea și îmbunătățirea stării de sănătate, dezvoltarea fizică armonioasă, dezvoltarea capacității motrice generale și a celei specifice unor ramuri și probe sportive, educarea unor trăsături pozitive de caracter.

La elaborarea programei s-au avut în vedere finalitățile exprimate prin standardele de performanță ale învățământului primar, necesitatea obiectivă de reluare în sens concentric a principalelor elemente de conținut predate din ciclul anterior, experiența și tradițiile educației fizice din țara noastră cât și condițiile medii de dotare materială a școlilor generale.

Concepția despre predare vizează următoarele aspecte metodico-organizatorice:

adoptarea unei scheme orare care să asigure realizarea obiectivelor cadru;

stabilirea conținuturilor potrivit schemei orare adoptate, condițiilor materiale, tradițiilor și opțiunilor elevilor;

asigurarea prin orar a valorificării integrale a bazei sportive și a posibilităților de demixtare a claselor;

omogenizarea nivelului de pregătire al elevilor începând din cl. a V-a și reluarea conținuturilor învățate pe parcursul unui an școlar și de la o clasă la alta, realizând caracterul concentric al predării;

acționarea constantă, în fiecare lecție, asupra dezvoltării fizice și calităților motrice ale elevilor;

conținuturile prevăzute la capitolele “capacitate de organizare”, “deprinderi motrice de bază și utilitar-aplicative” vor fi exersate în structuri complexe, de regulă sub formă de întrecere, fără a se constitui în teme de lecție;

predarea probelor și a ramurilor de sport va fi permanent însoțită și de practicarea globală a acestora;

valorificarea în plan educativ a fiecărei lecții.

Față de variantele de conținuturi prevăzute în programă, profesorii vor preda obligatoriu:

una din cele două sărituri prevăzute la “atletism”;

unul din cele patru jocuri prevăzute la capitolul “jocuri sportive”;

una din săriturile prevăzute la capitolul “gimnastică”;

una din cele trei ramuri ale gimnasticii (acrobatică, ritmică, aerobică).

OBIECTIVE CADRU (clasa a VI-a)

Dezvoltarea capacității motrice generale a elevilor, necesare desfășurării activităților sportive

Asimilarea procedeelor tehnice și a acțiunilor tactice specifice practicării diferitelor sporturi de către elevi, în școală și în afara acesteia

Favorizarea întreținerii și îmbunătățirii stării de sănătate conform particularităților de vârstă și de sex ale elevilor

Dezvoltarea trăsăturilor de personalitate favorabile integrării sociale

CONȚINUTURI clasa a vI – a

I. CAPACITATEA DE ORGANIZARE

formații de adunare, în linie pe unul și două rânduri;

pozițiile: drepți, pe loc repaus;

alinierea în linie și în coloană;

întoarceri de pe loc;

pornirea și oprirea din mers;

formarea și strângerea coloanei de gimnastică.

treceri dintr-o formație în alta.

II. DEZVOLTAREA FIZICĂ ARMONIOASĂ

prelucrare analitică a aparatului locomotor;

mobilitate articulară;

reflexul de postură;

prevenirea instalării atitudinilor deficiente;

educarea actului respirator.

CALITĂȚI MOTRICE DE BAZĂ

1. Viteza

viteza de reacție:

la stimuli vizuali;

la stimuli auditivi.

viteza de execuție:

în acțiuni motrice singulare;

în acțiuni motrice cu obiecte portative.

viteza de deplasare:

pe direcție rectilinie;

cu schimbări de direcție.

Capitolul 2

2.1 Viteza

În ultimii ani se vorbește din ce în ce mai des despre probabilitatea, chiar și despre rațiunea formării vitezei la vârsta copilăriei. Aceste propuneri sunt susținute de rezultatele unor cercetări, care demonstrează capacitatea mare de adaptare a organismului tinerilor la eforturi de natură diferită.

Se afirmă că organismul copiilor are aceleași posibilități de adaptare la lucru ca și adulților. Reținerile existente până acum, ca și o precauție a muncii oricărui individ, indiferent de specificul profesiei sale.

Solicitările din ce în ce mai mari în producție, în activitatea școlară și în viața cotidiană creează un real disconfort, cu ajutorul calității motrice viteza, omul poate învinge apariția timpurie a oboselii, atât în domeniul intelectual, sezorial, emoțional cât și cel fizic. Viteza este o calitate motrică foarte importantă, prezentă mai mult sau mai puțin în toate actele motrice, mai ales a celora cu caracter sportiv. Viteza mai mare sau mai mică a unui individ depinde în cea mai mare măsură de „zestrea ereditară” de care acesta dispune. Această calitate motrică poate fi totuși dezvoltată deși chiar dacă într-o măsură mai mică, printr-o pregătire sistematică, începând chiar de la 7-8 ani, dar o atenție majoră dezvoltării acestei calități i se acordă în jurul vârstei de 11-14 ani, considerată a fi vârsta optimă de realizare a celor mai importante progrese de ordin calitativ. Începând cu vârsta de 13 ani exercițiile de viteză vor fi combinate din ce în ce mai mult cu exercițiile de forță iar de la 14 ani la acestea se vor adăuga și exerciții de viteză-rezistență. Creșterea vitezei mișcărilor se realizează în principal datorită lucrului în viteză maximă și a exersărilor în regim de viteză-forță elementul de progresie fiind dat de creșterea intensității efortului prin mărirea frecvenței mișcărilor.

Pentru asigurarea eficienței dorite este necesar ca exercițiile de viteză să se efectueze în prima parte a lecției, imediat după ce organismul elevilor a fost bine pregătit pentru efort. În aceste condiții este posibilă prelungirea solicitării la efort cu intensitate maximă. Profesorul trebuie să cunoască că însumarea eforturilor scurte (de viteză) de mare intensitate, repetate prea des pot determina apariția oboselii premature. În aceste condiții exercițiile se pot continua numai în concordanță cu capacitatea de rezistență a elevilor respectivi apărând necesitatea lucrului diferențiat pe grupe omogene și asigurându-se intervale de odihnă corespunzătoare.

Viteza poate prezenta mai multe forme de manifestare:

Viteza de reacție – capacitatea cu care organismul răspunde la anumite semnale; timpul scurs de la apariția stimulului (vizual, auditiv) până la declanșarea reacției de răspuns.

Viteza de execuție – iuțeala cu care se execută o acțiune motrică singulară, unitară ca structură motrică.

Viteza de repetiție – iuțeala cu care se repetă mișcările într-o anumită unitate de timp

Viteza de deplasare – este dată de succesiunea unor mișcări ciclice efectuate în mod constant.

Metode de dezvoltare a vitezei

Metoda pentru dezvoltarea vitezei de reacție:

Metoda repetărilor: reacții la stimuli cunoscuți sau la stimuli complecși, la obiecte în mișcare, alegerea reacțiilor în funcție de valoarea stimulilor

Metoda întrecerii, a jocului

Metoda senzorio-motrică, pentru dezvoltarea capacității perceperii timpului și ritmului

Metoda dezvoltării vitezei de execuție:

metoda repetărilor în tempo maximal, pe părți (fracționată);

metoda repetărilor globale;

metoda jocului;

metoda întrecerii.

Metode pentru dezvoltarea vitezei de repetiție:

metoda repetărilor în tempo maximal

metoda repetărilor în tempouri alternative (maximal-submaximal)

metoda întrecerii.

Mijloace pentru dezvoltarea vitezei:

Exerciții cu influență selectivă efectuate în tempo rapid (5-10 sec)

Exerciții din grupa exercițiilor de front și formație

Ștafete și jocuri de mișcare care solicită atenție și reacții prompte la diferite semnale dinainte stabilite sau date prin surprindere

Exerciții și jocuri cu mingea

Starturi din diferite poziții

Sărituri variate cu bătaie pe 1 sau 2 picioare

Exerciții din școala alergării implicate în alergare de viteză

Exerciții și acțiuni din jocuri sportive

Jocuri sportive bilaterale realizate în condiții de viteză

Unele exerciții de forță

Indicații metodice pentru educarea vitezei:

Se va acționa în cadrul vitezei de reacție (1 minut în cadrul fiecărei lecții, în orice temă) și asupra celei de execuție, iar la clasele VIII-XIII în contul vitezei de repetiție și a celei de execuție în ambele cazuri acționând asupra acelor factori care dezvoltă viteza pe seama forței și a rezistenței și pe seama mecanismelor și surselor energetice specifice vitezei.

Activitatea pentru dezvoltarea vitezei trebuie plasată imediat după veriga influențării selective a aparatului locomotor înaintea oricărei teme sau activități.

Respectând principiul accesibilității (de la simplu la complex) în educația vitezei de reacție se va merge pe calea creșterii și complicării treptate a numărului de schimbări posibile ale situației cunoscând că timpul necesar reacției de răspuns este direct cu gradul de incertitudine. Viteza de execuție sau frecvența mișcărilor singulare se manifestă în toate cazurile combinată cu celelalte forme ale vitezei sau cu forța.

Pentru dezvoltarea vitezei de deplasare este necesară o cantitate mică / distanță maxim 20-30m – și pauză până la revenire.

Cerințele la care trebuie să răspundă exercițiile folosite pentru dezvoltarea vitezei:

– să asigure în timpul execuției viteza la indici maximi;

– structura mișcărilor să fie astfel consolidată încât să permită elevului orientarea efortului spre obținerea unor execuții cu viteză maximă;

– execuția să dureze atâta timp cât se poate menține viteza de execuție;

– efortul este repetat după o pauză de restabilire aproximativ completă atâta timp cât viteza nu scade din cauza oboselii;

– repetarea efortului cu viteză maximă constituie calea de bază pentru educarea vitezei;

– la fiecare reluare a efortului acesta trebuie să tindă spre depășirea performanței anterioare;

2.1.1 Tehnica alergării de viteză 

Viteza sub diferitele ei forme de manifestare este o componentă a majorității covârșitoare a actelor motrice de cele mai multe ori combinată cu alte calități fizice. În educația fizică școlară dezvoltarea vitezei este implicată atât în cadrul lecțiilor cât și a celorlalte forme de practicare a exercițiului fizic.

Viteza prezintă un interes deosebit pentru toate ramurile sportive, aportul ei în realizarea performanțelor fiind determinat în probele șprint din atletism, înot, patinaj, sporturile nautice și ciclism, săritura în lungime, jocuri sportive (contra atac, repliere, marcaj, demarcaj, etc.), scrima, box. În combinarea cu forța are o importanță deosebită în haltere, săritura în înălțime, aruncarea greutății, lupte, schi – probe alpine, etc., iar în combinare cu rezistența este prezentă in majoritatea probelor sportive în cadrul cărora efortul se realizează în contul unei mari datorii de oxigen.

2.1.2 Caracterizarea generală a vitezei

Omul modern este obișnuit să raporteze orice acțiune sau mișcare la timpul necesar realizării ei, căutând din ce în ce mai mult reducerea intervalului de timp necesar pentru o acțiune sau alta. Viteza mișcărilor omului a suferit modificări esențiale de-a lungul mileniilor. Abia în ultimul secol, în urma unei pregătiri din ce în ce mai științifice omul a reușit să-și îmbunătățească performanțele privind viteza actelor sale motrice.

Lupta cu zecimile și sutimile de secundă continuă nu numai la alergare, ci și la înot, patinaj și la alte ramuri de sport și nu numai in ceea ce privește viteza de deplasare, ci și sub alte forme de manifestare a vitezei. În definirea științifică a vitezei există un consens intre autorii care au studiat-o și au definit-o. De exemplu N.G.Ozolin definește viteza ca fiind „ capacitatea de a executa rapid mișcările”. Autorii I.Koltai și L.Nadoli înțeleg prin viteză „capacitatea de a îndeplini o sarcină motrică într-un interval de timp minim în care nu apare oboseala”.

Contribuția teoreticienilor români nu este de neglijat, Ghe. Mitra și Al.Mogoș caracterizează viteza prin „iuțeala (rapiditatea) cu care se efectuează acțiunile motrice în structurile ei, combinările cele mai diverse”. Viteza se manifestă sub forme și aspecte diferite însă totdeauna una din formele de manifestare a vitezei are o pondere mai mare în realizarea actului motric respectiv.

2.1.3 Formele de manifestare a vitezei

Formele de manifestare a vitezei sunt:

– viteza de reacție

– viteza de execuție

– viteza de repetiție

– viteza de deplasare

Viteza de reacție sau timpul de latență a reacției motrice este timpul care se scurge de la perceperea unui obiect, a unui fenomen până la declanșarea acțiunii de răspuns. Reacțiile motrice pot fi simple sau complexe. În cazul reacției simple avem de a face cu răspunsuri elaborate (însușite) la excitanți cunoscuți. Reacția complexă implică elaborarea răspunsurilor – alegerea, combinarea, corectarea acestora. Acțiunea de răspuns este selecționată din mai multe acțiuni posibile. Ea nu a fost selecționată în prealabil în aceeași relație cu semnalul.

În domeniul educației fizice școlare viteza de reacție este implicată în: orientarea în spațiu și timp (acțiunile de front și formație, unele ștafete și jocuri „Găsește-ți locul”, „Crabii și creveții” etc.), traseele aplicative, jocuri sportive etc.

Din studiile efectuate referitor la această formă de bază a manifestării vitezei rezultă:

– indicii vitezei de reacție nu corelează cu indicii celorlalte forme de manifestare a vitezei

– în cazul reacțiilor simple se constată un grad mare de transfer

– viteza de reacție nu este identică pentru toate segmentele corpului, membrele superioare prezentând indicii cei mai ridicați de viteza de reacție

Timpul de reacție în medie este 180 m/s din care aproape 50% aparține analizei și sintezei. La sportivii olimpici au fost găsite valori cuprinse între 140-160 m/s. Selecția viitorilor sportivi trebuie să se facă în funcție de dotarea genetică.

Pentru antrenarea vitezei de reacție se recomandă exerciții cu solicitare masivă, explozive și în condiții diferite de mediu. Viteza de execuție, denumită după Zațiorski și Ozolin, definesc viteza de execuție ca fiind iuțeala cu care se execută o acțiune motrică singulară, unitară ca structură motrică.

Este determinată în mod deosebit, în unele sporturi cu structuri motrice aciclice: sărituri, aruncări, slalom schi, elemente de gimnastică. În marea majoritate a acțiunilor motrice trebuie asigurat un raport optim între forță și viteză.

Timpul de manifestare este de 50-60 m/s (lovirea mingii, aruncarea suliței, ciocanului).

Viteza de repetiție – constă în frecvența de execuție a actelor motrice într-o unitate de timp. Este implicată în acțiunile motrice care au în structura lor mișcări ciclice ce se repetă într-o succesiune rapida într-un termen limitat alergări de marș, cadența pașilor. Această formă de bază a vitezei se manifestă corelat cu forța și rezistența.

Viteza de deplasare – este considerată suma celorlalte viteze – viteză generală. Este de fapt cea mai obiectivă componentă a vitezei. Viteza de alergare este produsul între frecvența pașilor și lungimea pasului. Frecvența este cea mai importantă.

2.1.4 Formele de manifestare a vitezei asociate cu alte calități motrice

Cu toate că doar trei forme de manifestare au ca suport funcțional unele procese care se diferențiază, acestea, în foarte multe situații, nu se manifestă independent una față de cealaltă. In efectuarea unor acțiuni motrice, formele de manifestare ale vitezei se corelează acționând simultan sau într-o anumită succesiune.

Totodată unele caracteristici ale efortului determină combinarea formelor de manifestare ale vitezei cu celelalte calități motrice:

– viteza în regim de forță

– viteza în regim de elasticitate

– viteza în regim de rezistență

– viteza în regim de îndemânare.

Aceste premise teoretice, dar și experiența practică dobândita au condus la concluzia că se acționează mai eficient pentru dezvoltarea vitezei atunci când se folosesc sisteme de acționare care acționează cu toate formele ei de manifestare.

Totodată trebuie să se țină seama că dezvoltarea vitezei se realizează în mare măsură și pe fondul dezvoltării celorlalte calități motrice și de aceea mijloacele specifice pentru dezvoltarea acestei calități trebuie asociate și cu mijloacele nespecifice care să asigure și dezvoltarea celorlalte calități motrice.

Viteza în regim de forță – Între viteza mișcării și mărimea încărcăturii există o relație invers proporțională, viteza crescând odată cu învingerea rezistenței interne. Crescând forța se învinge mai ușor această rezistență.

Viteza în regim de elasticitate – O bună elasticitate musculară reduce frânarea mișcării de către mușchii antagoniști, iar în cazul vitezei de alergare se asigură câștigarea terenului în centrul fileului.

Viteza în regim de rezistență – Pentru a menține tempoul rapid, la nivel maxim de manifestare a capacității de viteză, pe o durată mai lungă este necesară o anumită rezistență specifică. Probele de viteză care se efectuează peste 5-6 s implică acest cuplu viteză-rezistență.

Viteza în regim de îndemânare – Acest factor limitativ trebuie analizat în strânsă dependență cu nivelul tehnicii de execuție a acțiunii motrice. Pe de altă parte, coordonarea excitației și inhibiției va asigura o cooperare eficientă a tuturor funcțiilor implicate în acțiune.

2.1.5 Factorii care condiționează valoarea vitezei

Valoarea vitezei și a formelor de manifestare a acesteia este condiționată de mai mulți factori: fiziologici, biochimici, psihici și într-o anumită măsură morfologici.

Factorii fiziologici. Important în determinarea vitezei este mobilitatea proceselor nervoase corticale, alternarea rapidă in centrul cortical al execuției și inhibiției. Această mobilitate a proceselor nervoase este înnăscută, ereditară, poate fi perfectibilă ulterior. Tot ca factori care condiționează viteza mișcărilor mai sunt considerați: excitabilitatea mușchiului, gradul de receptivitate respectiv viteza proprie a mușchiului.

În determinarea vitezei importantă este viteza de transmitere a impulsurilor nervoase care sunt condiționate de: timpul transmitere a impulsului de către sistemul nervos central, timpul de transmitere a impulsului către organele efectoare (mușchi), timpul necesar activizării organelor efectoare (excitantul mușchiului și apariția reacției de răspuns), capacitatea de concentrare (mobilizarea excitabilității sistemului nervos central) implică menținerea constantă a vitezei.

Factorii morfologici. Până nu demult, în viziunea specialiștilor, organismul apt pentru dezvoltarea mișcării rapide o prezenta „subiectul” cu membre inferioare lungi. Practica și cercetările au demonstrat că acest criteriu morfologic nu prezintă importanță decât în mică măsură. Probele de viteză de la marile competiții sunt câștigate de sportivi care sub aspectul morfologic se prezintă sub cele mai diferite aspecte.

Factorii psihici. O importanță deosebită pentru viteză o are capacitatea de concentrare a voinței, aspectul deplin perfectibil în procesul de pregătire a elevilor.

Factorii biochimici. Se știe că mușchiul are o structură neomogenă, conține fibre albe – rapide, fibre roșii – lente sau tonice și fibre intermediare – mixte. Pentru viteză sunt caracteristice fibrele albe care conțin multe miofibrile necesare contracției și sunt bogate în ATP, CP și glicogen. Aceste substanțe, ATP și CP sunt considerate macroenergice. Prin descompunerea lor se eliberează o mare cantitate energie. Sportivii de sinteză au în structura mușchilor lor aproape 80-90% fibre albe. Se pare că ne naștem cu această structură diferențiată a mușchiului. Se pune problema în ultimul timp dacă antrenamentul de viteză poate transforma fibrele lente în fibre rapide. Rezultatele sunt parțial pozitive, mai ales la sportivii supuși unor eforturi supra maximale

timp îndelungat.

2.1.6 Metodica dezvoltării vitezei

Principalul mijloc pe baza căruia se învață perfecționează viteza sub formele de manifestare este însăși „alegarea”. Având în vedere multitudinea factorilor implicați în manifestarea vitezei și

perioadele de vârstă diferențiate în care se poate acționa cu șanse sporite, asupra unuia sau altuia dintre factori, se impune necesitatea amplificării și diversificării exercițiilor și activităților destinate dezvoltării vitezei.

Numai în condițiile optimizării și obiectivizării sistemelor de acționare utilizate și a obiectivelor urmărite se pot obține rezultate sporite în dezvoltarea acestei calități importante, puternic marcată de zestrea ereditară. Se poate realiza frecvența mare a mișcărilor atât timp cat organismul se află într-o stare optimă de excitabilitate.

Asupra vitezei de repetiție se poate acționa pe tot parcursul anului școlar, alergările accentuate fiind cele mai bune exerciții realizându-se bine creșterea progresivă a vitezei.

Sprinturile – alergări de viteză pe distanțe scurte și accelerările. Se pot relua după pauze cuprinse între 4-6 minute, adică atunci când organismul și-a refăcut optimă de efort. Distanțele trebuie să fie în raport cu vârsta elevilor, cuprinse între 20-30 m.

În cazul lecțiilor sprinturile și accelerările sunt executate individual, pe grupe și frontal. Condițiile de spațiu impun repetări în serii de 3-4 ori cu pauze de odihnă relativ scurte.

Viteza de execuție sau viteza mișcărilor singulare se manifestă în toate cazurile combinate cu celelalte forme de manifestare a vitezei sau cu forța. În cazul activităților motrice care au în componența lor mișcări aciclice avem de-a face cu acea viteză explozivă a cărei valoare este considerabil influențată de forță, apoi de mobilitate și tehnică.

Pentru dezvoltarea vitezei sub toate formele ei de manifestare se recomandă folosirea întrecerii care sporește eficiența mijloacelor utilizate prin caracterul ei mobilizator și prin mărirea numărului de repetări. De o deosebită importanță pentru dezvoltarea vitezei este mărirea intervalului de odihnă între repetări. În pauzele dintre repetări organismul trebuie să se restabilească complet. Durata lor depinde de modificările intervenite în activitatea sistemului nervos central a cărui excitabilitate nu trebuie să scadă.

În educația fizică școlară a ultimilor ani au câștigat teren considerabil preocupările pentru dezvoltarea tuturor calităților motrice, pentru care în mod deosebit „viteza”. De astfel, școala fiind prima verigă în antrenarea elevilor la practicarea sportului, poate prin realizarea corectă a sarcinilor instructiv-educative specifice și profesării ramurii de sport, să asigure legătura funcțională intre modelul de instruire ca nivel în probele de alergări de viteză și modelele intermediare proprii ciclurilor de învățământ.

Orientarea metodică generală privind dezvoltarea vitezei

Având în vedere că viteza este o calitate motrică mai greu educabilă atunci când lucrăm exerciții pentru perfecționarea ei trebuie dezvoltate și celelalte calități motrice. În acest mod cresc șansele de succes. Pentru obținerea unor rezultate bune în alergările de viteză trebuie ținută seama de regulile de bază ale metodicii dezvoltări vitezei:

– coordonarea mișcărilor

– relaxarea

– volumul destul de ridicat al exercițiilor specifice

– alergarea de viteză completată cu un volum de exerciții de forță

– efectuarea exercițiilor cu 90-95% din posibilități.

Pentru dezvoltarea vitezei în cadrul lecțiilor de educație fizică se folosesc diferite exerciții și activități:

– exerciții cu influență selectivă – întinderi, îndoiri, rotiri executate în ritm rapid timp de 10-15 secunde, acestea dezvoltând viteza de execuție și de repetiție precum și simțul ritmului

– exerciții din grupa acțiunilor de front și formație (educă viteza de reacție și de execuție)

– ștafetele și jocurile dinamice care solicită atenția și reacții la diferitele semnale, dinainte stabilite sau date prin surprindere care dezvoltă viteza de reacție, decizia, capacitatea de anticipare, viteza de repetiție.

– exerciții și jocuri cu mingea care dezvoltă toate formele de manifestare a vitezei în condiții complexe cu și fără adversar

– starturi din diferite poziții, la comenzi directe, la comenzi date prin surprindere sau secunde vizuale, care dezvoltă viteza de reacție și repetiție

– sărituri variate cu bârna pe unul sau pe două picioare, dezvoltă viteza de execuție și detenta

– exerciții din școala alergării implicate în alergarea de viteză (pasul lansat de accelerare, pasul lansat de viteză, startul de jos și lansarea de la start) care dezvoltă viteza de execuție și repetiție

– jocuri sportive bilaterale desfășurate în condiții de viteză

– unele exerciții de forță: împingeri, tracțiuni, desprinderi, pași săriți, aruncări, exerciții speciale pentru dezvoltarea forței dinamice a diferitelor segmente în condițiile manifestării rapide a eforturilor de forță.

Mijloace specifice pentru învățarea și consolidarea alergării de viteză

Metodica educației fizice și sportului preconizează în vederea îmbunătățirii vitezei anumite exerciții care se pot efectua cu mare rapiditate – exerciții speciale de viteză – satisfăcând următoarele cerințe:

– tehnica acestor exerciții să fie simplă;

– exercițiile să fie bine însușite;

– durata totală a exercițiilor trebuie stabilită în așa fel încât spre sfârșitul exersării vitezei de execuție să nu scadă din cauza oboselii.

Deoarece exercițiile de viteză fac parte din eforturile de intensitate maximală, durata unui exercițiu nu trebuie să depășească 8-10 secunde.

Parametrii de bază ai efortului sunt alcătuiți în concordanță cu:

– lungimea distanței parcurse;

– intensitatea efortului;

– intervalele de odihnă.

O deosebită importanță trebuie acordată intervalelor de odihnă dintre repetările succesive fosfocreatine fiziologice cu implicații majore în acest fenomen, modificarea excitabilității sistemului nervos central, pe de o parte si restabilirea parametrilor de bază a unor funcții vegetative implicate în lichidarea datoriei de oxigen și a menținerii constante a homeostaziei interne, pe de altă parte, reprezintă tendința net contradictorii.

Din punct de vedere biochimic nu există contradicții în efectuarea de asemenea manieră eforturilor repetate de viteză. După cum se știe, furnizorul energetic direct al contracției musculare este A.T.P, care se descompune în ADP și acid fosfatic anorganic, iar energia acumulată în legătura fosfat-macroergice o dată eliberată satisface cerințele speciale realizării cuplajului – excitație – contradicție.

Refacerea legăturii fosfat-macroergice pierdute în contracție se realizează într-o primă etapă pe seama unei legături similare fosfato-creatinei iar dacă efortul se prelungește dincolo de 10-15 secunde se cuplează în torentul energetic glicoliza. Glicoliza reprezintă însă o cale metabolică specială care duce prin reducerea acidului piruvic la acid lactic, ce se acumulează rapid din mușchi și în sânge, ceea ce prezintă multe inconveniente pentru desfășurarea normală a contracției musculare rapide.

Datoria de oxigen astfel acumulată este lichidată în pauza de după efort, timpul necesar lichidării fiind în funcție de capacitatea fiziologică a aparatului respirator, de sistemul cardio-vascular și bineînțeles de volumul „datoriei” acumulate.

Un rol deosebit de important în asigurarea eficienței intervalelor de odihnă revin formelor active de odihnă care pot realiza menținerea la un nivel ridicat a excitabilității sistemului nervos central.

2.1.7 Metode pentru dezvoltarea vitezei

În literatura de specialitate căile utilizate pentru dezvoltarea vitezei sunt grupate diferit și sunt denumite diferit. Astfel N. Ozolin grupează aceste metode astfel:

Metoda exercițiului „din mers” – constă în parcurgerea rapidă a unei distanțe după un elan prealabil. Se recomandă ca distanța să fie suficient de mare pentru a putea fi parcursă în 10-15 secunde.

Metoda alternativă – se bazează pe efectuarea mișcărilor de mare intensitate (executate în decurs de 4-5 secunde), urmate de cele cu intensitate mică. Această alternanță contribuie la dezvoltarea vitezei maxime fără suprasolicitarea organismului.

Metoda handicapului „egalizatoare” asigură (prin calcularea corectă a handicapului acordat) condiții egale de întrecere între concurenți cu posibilități diferite.

Metoda ștafetelor și jocurilor – educă viteza pe un fond emoțional favorabil, fără a solicita „încordări deosebite”.

Metoda întrecerilor oficiale și antrenamentelor constituie una dintre principalele căi pentru dezvoltarea vitezei, solicitând sportivului (elevului) manifestarea posibilităților pe linia vitezei în condițiile unei întreceri concrete.

Metoda repetării – constă în repetarea exercițiilor pentru dezvoltarea vitezei, cu intensitatea apropiată de maximă, maximă și peste cea maximă în condiții ușurate. N.Ozolin subliniază că această ultimă metodă constituie metoda de bază care le include pe celelalte.

După Centrul de cercetări științifice al C.M.E.F.S. metodele pentru dezvoltarea vitezei, dependent de formele de manifestare a vitezei se grupează astfel:

Metoda pentru dezvoltarea vitezei de reacție:

– metoda repetărilor

– metoda fracționată – abordarea analitică și în condiții ușurate a repetării acțiunii motrice, prin influențarea (analitică) a fiecărui element da care depinde manifestarea vitezei maxime în cadrul acțiunii respective: tehnica, forța, mobilitatea etc.

– metoda senzorială – se bazează pe dezvoltarea capacității de percepere a intervalelor implicate în reacțiile de răspuns, pe compararea permanentă a senzațiilor proprii (subiective) cu rezultate concrete (obiective), pe aprecierea cât mai obiectivă a timpului realizat.

Metoda pentru dezvoltarea vitezei de execuție:

– metoda repetărilor

– metoda fracționată

– metoda integrală – repetarea integrală a acțiunilor în condițiile concrete de aplicare

Metoda pentru dezvoltarea vitezei de reacție:

– metoda alternativă

Procedee eficiente de dezvoltare a vitezei în lecția de educație fizică

Viteza, cu diferitele ei forme de manifestare, este prezentă în majoritatea acțiunilor motrice. Ea prezintă un interes deosebit pentru toate ramurile sportive, aportul ei în realizarea performanțelor fiind determinant în probele de sprint din atletism, jocurile sportive (contraatac, repliere, marcaj de marcaj). În definirea vitezei nu sunt deosebiri semnificative, majoritatea specialiștilor caracterizând viteza prin iuțeala (rapiditatea) cu care se efectuează calitățile motrice în structurile și combinările cele mai diverse.

Formele de manifestare a vitezei :

·        Viteza de reacție- timpul minim necesar declansarii actului motric ca urmare a unui stimul extern;

·        Viteza de execuție –viteza de realizare a unei acțiuni singulare;

·        Viteza de repetiție- rapiditatea cu care se repetă actele motrice în unitatea de timp;

·        Viteza de deplasare reprezintă urmarea firească a repetării pașilor cu frecvență cât mai mare;

Deși nivelul său calitativ, depinde în bună măsura de fondul ereditar, aceasta se poate dezvolta (cu pregătire la vârsta 11-13 ani) dacă se acționează asupra ei în mod constant și cu mijloace atent selecționate.

În practica sportivă, viteza se poate manifesta prin combinarea propriilor forme de manifestare, viteza de reacție și execuție, viteza de reacție și deplasare sau prin combinarea calității viteză cu celelalte calități motrice, adică viteză-forță, din care rezultă detenta; viteză-rezistență, cea care permite menținerea vitezei de deplasare pe parcursul unor anumite distanțe (100-200 m); viteză-îndemânare pe care o întâlnim în efectuarea unor acțiuni de complexitate crescută. La rândul lor și calitățile de îndemânare, forță și rezistență se pot efectua cu o mai bună eficiență dacă se execută în regim de viteză. Interdependența între calitățile motrice este recunoscută, motiv pentru care profesorul trebuie să știe care calitati sau combinații de calități sunt prezente în conținuturile pe care le predă si să acționeze în mod corespunzător pentru dezvoltarea lor în forme variate și atractive.

În activitățile întreprinse pentru dezvoltarea vitezei trebuie avut în vedere faptul că această calitate nu se poate dezvolta pe un fond de oboseală. De aceea, după câteva repetări ale unor sisteme de acționare, trebuie să se acorde pauze pentru o refacere completă după care exersarea poate fi reluată. Pentru dezvoltarea viezei (sub toate formele ei) este necesar ca profesorul să abordeze acest obiectiv în întreaga sa complexitate, acționând în activitatea practică în mod corespunzător. Trebuie eliminată confuzia, aproape generalizată prin care concepțional și practic, dezvoltarea vitezei se rezumă în mod unilateral la dezvoltarea vitezei de deplasare, folosindu-se ca unic mijloc alergarea. În practica domeniului nu este posibil sa se acționeze în mod separate și constant cu mijloace specifice pentru dezvoltarea fiecărei forme de manifestare a vitezei; de aceea este recomandat ca sistemele de acționare să fie astfel selecționate încât să se solicite în diferite proporții cel puțin două forme de manifestare a vitezei, de exemplu: reacție-execuție; reacție-deplasare. Este important să se aibă în vedere mai ales în perioada consolidării unei deprinderi motrice când în procesul de exersare, pe lângă execuția propriu-zisă să se introducă concomitent și solicitarea unor forme de manifestare a vitezei. În funcție de spațiul în care se desfășoară activitatea și de specificul lecției respective, preocuaparea pentru dezvoltarea vitezei, în special la ciclul gimnazial, trebuie să se realizeze permanent atât prin mijloace specifice, cât și nespecifice. Vorbind de viteza de deplasare (cel mai frecvent întâlnită) trebuie să se precizeze că după obținerea vitezei maxime (în mod optim pe 20-30m) continuarea alergării cu aceeași intensitate depinde de calitatea rezistenței. Din acest punct de vedere se recomandă ca accelerările programate să fie realizate pe distanțe cuprinse între 15-30m repetate de mai multe ori cu pauze de revenire completă după fiecare serie.

Un rol important în activitatea elevilor pentru depunerea unor eforturi maxime prin care să se dezvolte viteza în întrecerile organizate în forme cât mai variate și atractive, la care să fie antrenat întregul colectiv al clasei sau pe grupe care exersează concomitent. În efectuarea exercițiilor de viteză un rol important îl are activitatea de concentrare a atenției.

Viteza de reacție-execuție cu dominanta viteza de reacție

Exemple de exerciții:

– alergare ușoară: la semnal sonor schimbare de direcție, urmată de alergare de viteză până la un nou semnal (4×6 m)

– săritură ușoară pe loc: la semnal sonor întoarcere urmată de alergare de viteză(4x16m)

– repetarea startului având poziții de plecare șezând ghemuit, cu spatele spre direcția de deplasare, culcat (6x4m)

– luarea unor poziții integrale sau a unor segmente ale corpului la semnale sonore și vizuale date alternativ conform codului stabilit pentru fiecare mișcare;

– câte doi față în față la 7-8m distanță , unul așezat, celălalt se deplasează spre el cu joc de gleznă. La un moment dat cel de jos se ridică, se întoarce și aleargă evitând să fie prins de celălalt;

-așezat fiecare cu o minge: aruncarea mingii în sus, ridicarea și prinderea ei înainte ca aceasta să atingă solul. Mingea se aruncă din ce în ce mai jos (10-20 repetări).

-ruperi de rânduri și regrupări în diferite formații.

Viteza de execuție-reacție cu dominanta cea de execuție

– pasarea mingii de baschet, volei, handbal printr-un procedeu cunoscut cu un partener sau într-un perete, timp de 30 secunde, se execută sub formă de concurs

– exerciții de demarcaj pe perechi (8-10 repetări fiecare)

– exerciții de influențare respectiv, îndoiri, rotiri, arcuiri, executate în timp rapid, timp de 5-10 secunde

– stând cu palmele sprijinite pe un perete: se execută joc de glezne la semnal sonor, elevii se întorc și aleargă 4-5 m până la un nou semnal (6 execuții)

– alergare cu joc de glezne: la semnal sonor alergare cu genunchii sus în timpul maxim (6×10 secunde)

– alergare ușoară: la semnal schimbare de direcție și accelerare

– alegare accelerată cu start din picioare 7-8 m până la un alt semnal sonor când elevii se opresc și încep să se deplaseze înapoi cu spatele, urmat de un alt semnal și o nouă deplasare.

Viteza de deplasare și reacție cu dominantă viteza de deplasare

– alergare accelerată pe distanță variabilă (15-20m);

– alergare pe loc cu viteză maximă timp de 10 secunde;

– alergare ușoară alternată cu accelerări în spațiile marcate cu creta pe sol (4x15m);

– elevii dispuși pe două linii față în față numerotați câte trei la distanța de 15 m față de cealaltă: la semnal toți elevii efectuează joc de gleznă pe loc. La strigarea unui număr, de exemplu 3, elevii care poartă acest număr aleargă schimbând locuri între cele două linii;

– elevii în formație de linie cu spatele spre direcția de alergare: la semnal încep să se deplaseze cu spatele, la următorul semnal se întorc și accelerează până la următorul semnal;

– elevii în linie: mers, la semnal execută o săritură înaltă și accelerare până la următorul semnal (4x8m);

– elevii în coloană de gimnastică, câte 4, șiruri la distanță de 5-6 m unul față de celălalt: la anunțarea a două cifre, de exemplu 1 și 4, elevii din aceste șiruri se întorc la stânga și respectiv dreapta, schimbând locurile între ei. Se execută sub formă de concurs.

Pentru asigurarea eficienței dorite este necesar ca exercițiile de viteză să se efectueze în prima parte a lecției după ce organismul elevilor a fost bine pregătit pentru efort. În aceste condiții, este posibilă prelungirea solicitării la efort cu intensitate maximă. Profesorul trebuie să cunoască faptul că însumarea eforturilor de mare intensitate, repetate prea des, poate determina apariția oboselii premature. În aceste condiții exercițiile se pot continua numai în concordanță cu capacitatea de rezistență a elevilor respectivi, apărând necesitatea lucrului diferențiat pe grupe omogene și asigurându-se intervale de odihnă corespunzătoare.

2.2 Jocurile de mișcare

2.2.1 Teorii în literatura de specialitate

În literatura de specialitate se poartă numeroase dispute în legătură cu jocul. O dovadă elocventă în acest sens este apariția numeroaselor teorii care încearcă să explice jocul și funcțiile sale, înlocuirea comportamentului ludic cu acela de tip general, specific omului, indiferent de vârstă.

Teoriile formulate de diverși autori explică jocul în concordanță cu interesele de clasă, raportându-1 la modul de viață socio-profesional al omului, la formarea și evoluția proceselor psihice, a personalității în general. Iată câteva dintre cele mai cunoscute:

Teoria lui Lazarus (citat de Georgeta Chiriță) explică jocul ca mijloc de satisfacere a necesitații de repaus, de recreere. Explicația este simplistă și îngustează aria de manifestare a comportamentului ludic al copilului pentru care jocul este activitatea fundamentală. Deși aceasta are valabilitate pentru jocurile și distracțiile adulților, a fost reconsiderată prin teoria odihnei active, care demonstrează că activitatea ludică este mai reconfortantă decât odihna pasivă și are funcții de recuperare.

Karl Gross (citat de Georgeta Chiriță) consideră jocul un «pre-exercițiu», adică un exercițiu pregătitor pentru viața de mai târziu, el nu a sesizat că activitatea de joc nu se reduce la instincte, ci implică și acțiuni mentale, funcții psihice, particularități de personalitate și aspecte ale sociabilității.

Jean Piaget explică jocul ca un proces de asimilare care comportă o funcție dublă: pe de o parte, în timpul jocului, are loc o asimilare de impresii și reacții, ceea ce duce la dezvoltarea prin funcționalitate, iar pe de altă parte, asimilarea presupune antrenamente și organizări de natură mintală. El surprinde și analizează caracteristicile principale ale jocului în raport cu regulile morale, studiind însușirea regulilor jocului de către copii și gradul lor de conștiință, implicit modul în care își reprezintă copiii de diferite vârste caracterul obligatoriu al regulilor care le respectă, diferențiat în funcție de vârstă și de dezvoltarea lor intelectuală.

Între 1 și 3 ani se obțin progrese importante în dezvoltarea sociabilității copilului. Conduitele copilului devin mai coerente față de solicitările jocului, mai ales spre vârsta de 2 ani.

A doua copilărie (3-6) ani este dominată de trebuința de joc, în care acționează combinații mintale, reprezentări de imaginație și se acumulează în forme de experiență complexă. În cea de-a doua copilărie, jocul devine activitatea fundamentală, solicitând și exersând vigoarea, forța fizică, suplețea și coordonarea, echilibrul, evaluarea spațialității, abilitatea în folosirea diferitelor părți ale corpului, a membrelor superioare și inferioare. Concomitent, jocul solicită coordonare oculo-motorie, sensibilitate cutanată.

A treia copilărie (6-10/11 ani), perioada dintre intrarea copilului în școală și terminarea ciclului primar (școlar mic), prezintă caracteristici importante și marchează un progres în dezvoltarea psihică întru-cât acum se conștientizează procesul învățării.

Învățarea devine tip fundamental de activitate, mai ales datorită modificărilor oarecum radicale condiționate de dezvoltarea psihică în ansamblu și ca urmare a dificultăților pe care le întâmpină și le depășește copilul în mod independent.

La 6 ani, copilul este absorbit total de problemele adaptării la viața socială, proces relativ dificil.

După 7 ani se manifestă treptat o mai mare detașare psihologică, adaptarea școlară depășind faza tensională.

La 8 ani, adaptarea trece printr-o fază de echilibru și acomodare cu condițiile de activități școlare.

După 9 ani, copii de sex diferit încep să se separe, în mod spontan, în jocuri.

Personalitatea copilului câștigă mult în această perioadă, mai ales pe linia dezvoltării unor interese, aptitudini, particularități caracteriale, care sub influența procesului de învățământ, se lărgesc și se diversifică considerabil.

2.2.2 Forme de manifestare

Jocul de mișcare reprezintă o variantă a activității ludice în care rolul mișcărilor este clar exprimat. Baza o constituie diferitele acțiuni motrice motivate de un subiect și îngrădite parțial de reguli. Totodată, ele urmăresc învingerea diferitelor obstacole ivite în calea atingerii scopului propus, în condiții mereu schimbătoare.

Particularitățile istorice constituite, ale conținutului și formei, caracterizează jocul de mișcare ca pe unul dintre mijloacele educației fizice care poate fi folosit însă și ca metodă de dezvoltare fizică generală.

Integrate într-un conținut complex al activităților corporale, jocurile de mișcare aduc un aport valoros la îndeplinirea sarcinilor educației fizice școlare și sportive, permit manifestarea diversă și simultană a deprinderilor motrice de bază sau specifice, a calităților fizice, morale și caracteriale.

Cele mai multe jocuri de mișcare se desfășoară pe bază de întrecere și sub formă de ștafetă, uneori și sub forma parcursurilor aplicative sau a parcursurilor cu obstacole.

Parcursurile aplicative contribuie, prin marea lor varietate și accesibilitate, la dezvoltarea motricității complexe. Ele sunt atractive prin intermediul lor și prin starea de emulație pe care o dezvoltă. Totodată cuprind mișcări cunoscute, care se perfecționează și se consolidează prin repetare. În componența parcursurilor aplicative alternează elementele dinamice cu cele de echilibru, de orientare în spațiu, trecerile de la o poziție joasă la una înaltă, schimbările rapide de direcție în deplasare. Acestea pot fi complicate prin mărirea numărului de obstacole și prin introducerea unor structuri motrice cu un grad al complexității sporite.

Accesibilitatea acestui gen de exerciții trebuie înțeleasă în mod diferențial în funcție de particularitățile de vârstă, sex și nivel de pregătire.

Cea mai eficientă formă de angrenare în efort este întrecerea sub
formă de ștafetă, probă pe echipe – simplă sau combinată, care se
desfășoară pe o anumită distanță.

Parcursurile aplicative mai pot fi clasificate după gradul de complexitate al sarcinilor motrice pe care le conțin, folosindu-se drept criteriu dificultatea mișcărilor naturale sau construite (de dificultate mică, mijlocie sau mare).

Pentru că participanții sunt puși în situația de a executa rapid anumite acțiuni, în condiții dificile, sunt solicitate și totodată dezvoltate, pe lângă calitățile fizice și unele calități morale și caracteriale: voința, dârzenia, hotărârea, stăpânirea de sine. În final, câștigă echipa care a executat cel mai corect și mai repede, sau care a terminat prima probă, sau cea care a reușit să se așeze cel mai repede în vechea formație, sau care a acumulat cât mai multe puncte, sau cea care a avut cele mai puține penalizări ori greșeli.

Un loc important îl ocupă ștafetele cu obstacole care contribuie la dezvoltarea îndemânării, forței, rezistenței stimulându-i pe elevi, atrăgându-i, creând un climat emoțional favorabil.

Ca obstacole se pot folosi diverse obiecte sau partenerii de întrecere. Exercițiile pot fi de transport, de tragere sau împingere, târâre, sărituri etc.

Alergările peste obstacole și trecerea acestora ocupă o pondere importantă în cadrul jocurilor de mișcare. Datorită condițiilor schimbătoare și executării numeroaselor acțiuni motrice, copiii își îmbunătățesc capacitatea de reacție și coordonare, învățând să se adapteze situațiilor neașteptate în cadrul alergărilor peste obstacole, chiar și în condiții de teren variat.

Exercițiile cu obstacole stimulează dezvoltarea tuturor calităților motrice. Ele perfecționează îndemânarea și măresc capacitatea motrică a întregului organism.

Pe traseul cursei cu obstacole se folosesc, alături de aparatele utilizate în desfășurarea lecției, și altele care se recomandă să fie așezate și manevrate de copii la indicațiile profesorului. Astfel, pot fi incluse: banca, lada, bara fixă, capra, salteaua, bârna de echilibru, frânghia etc.

Datorită caracteristicilor de formă, conținut și efecte, jocul de mișcare este folosit din cea mai fragedă vârstă.

2.2.3 Particularități specifice jocului de mișcare

1) Jocurile de mișcare permit manifestarea complexă și favorizează dezvoltarea simultană a deprinderilor motrice de bază sau specifice, a calităților motrice, precum și a însușirilor și deprinderilor moral-volitive.

Priceperile și deprinderile motrice se perfecționează în timpul jocului ca urmare a legăturilor noi și complexe care se stabilesc între ele și datorită relațiilor de condiționare ce pot favoriza transferul pozitiv între cunoștințe, priceperi, deprinderi, calități motrice.

Solicitarea simultană a capacităților motrice specifice jocului este determinată de caracterul complex al acestuia.

2) Jocului îi este specifică activitatea în colectiv, ce presupune
cooperare cu partenerii de joc, armonizarea intereselor, motivelor, acțiunilor și eforturilor personale cu cele ale colectivului, încadrarea în colectiv, asumarea unor responsabilități. În diferite momente ale jocului apar situații favorabile și nefavorabile care manifestă stările negative, suscitând și alte procese psihice.

Jocul de mișcare permite manifestarea inițiativei și independenței în acțiuni. Aceasta este posibilă numai în cazul în care copiii stăpânesc un bagaj motric larg de deprinderi, au calități fizice dezvoltate corespunzător și au fost instruiți să acționeze în limitele unor reguli precise. Pentru că participanții sunt obligați să aplice ceea ce cunosc în situații noi, ei reacționează rapid și găsesc soluții potrivite, se dezvoltă astfel gândirea, creativitatea, inițiativa, capacitatea de anticipare și decizie.

Jocurile nu permit o dozare precisă a efortului și nici o reglementare strictă a execuțiilor tehnice. Participarea este inegală datorită nivelului de pregătire sau a însușirilor temperamentale: unii sunt foarte activi, alții reținuți se sustrag.

Jocurile au ca element caracteristic de desfășurare întrecerea, competitivitatea, care impune existența unui fond de deprinderi și calități motrice temeinic consolidate. Întrecerea sporește interesul copiilor pentru activitate, le mobilizează forțele și îi stimulează.

La reușita sau nereușita jocului contribuie nu numai conținutul și calitatea jocului, ci și unele condiții legate de particularitățile participanților: vârstă, sex, nivel de pregătire.

Același joc poate să provoace însuflețire, entuziasm într-un caz, iar în altul se poate desfășura greoi, fără elan și interes.

În funcție de vârstă, de posibilitățile sale de înțelegere și de acțiune, copilul manifestă preferințe pentru joc. Astfel, copilul de 6-8 ani se caracterizează prin dinamism, instabilitate și o rezistență scăzută la oboseală. Voința lui, ca și posibilitățile de concentrare a atenției fiind slab dezvoltate, nu se recomandă efortul static, unilateral și de durată, deoarece are influențe nefavorabile asupra sănătății. La această vârstă sunt indicate jocurile cu alergări scurte, cu și fără schimbări de direcție, săriturile peste obstacole mici, jocurile cu obiecte, în special mingii mari și ușoare, cu elemente de aruncare, lovire și prindere, cățărări, aruncări la ținte și alte forme de mișcare.

La vârsta de 9-10 ani, copiii preferă jocurile mai complicate, în care își pot manifesta posibilitățile. Elementele de mișcare sunt aceleași ca și la vârsta anterioară, dar solicitările devin mai complexe prin combinarea acțiunilor și prin folosirea unui material mai bogat. Regulile sunt mai pretențioase și mai numeroase, iar durata jocului se mărește față de etapa anterioară.

Ar fi greșit să delimităm strict diferitele tipuri de jocuri destinate unei vârste sau alteia. Esențialul este să nu uităm niciodată că, cu cât copiii sunt mai mari, cu cât fizicul și intelectul lor sunt mai dezvoltate, cercul intereselor lor este mai larg și prin urmare, cu atât sunt mai complicate și mai variate problemele cu care urmează să se confrunte în joc.

2.3 Ștafeta

2.3.1 Scurt istoric

Probele de ștafetă sunt cele mai noi apariții în sistemul probelor de atletism. Istoria lor a apărut în 1893 la Universitatea Pennsylvania, unde președintelui comitetului universitar pentru atletism (Frank B. Ellis) i-a venit ideea organizării unei competiții în care să se întreacă echipe formate din patru oameni care să alerge succesiv câte un sfert de milă (4 X aproximativ 400 m).

Interesul manifestat în primii doi ani a fost atât de mare, încât comitetul menționat a decis să susțină organizarea unei competiții anuale, care a devenit Pennsylvania Rellay Carnival. Treptat probele de ștafetă au intrat în programul marilor competiții, devenind unele dintre cele mai spectaculoase evenimente din reuniunile atletice.

2.3.2 Schimbul ștafetei

Predarea – primirea ștafetei

Schimbul se realizează în interiorul spațiului destinat atât lansării cât și efectuării schimbului (30 m), conform regulamentului.

Se utilizează două procedee principale de transmitere a bățului:

Transmiterea de jos în sus

Transmiterea de sus în jos – în atletismul de performanță

Transmiterea de jos în sus. Primirea ștafetei se realizează la semnalul sonor al aducătorului. Primitorul, aflat în alergare, duce brațul spre înapoi, întins complet din articulația cotului și cu articulația scapulo – humerală blocată, asigurând stabilitatea brațului. Palma este în pronație, orientată către sol, cu degetul mare orientat spre interior și cu celelalte lipite și orientate către exterior. Predarea ștafetei se desfășoară astfel. Aducătorul dă semnalul de predare când primitorul se află cu brațul în plan osterior, face un ciclu de oscilație și pregătește brațul de primire. Predarea se face prin trecerea brațului dinapoi spre înainte, întinderea antebrațului, pe braț, cu blocarea cotului și a articulației pumnului și plasarea ștafetei în palma primitorului, între degetul mare și celelalte. Deoarece în momentul predării – primirii bățului, poziția celor două segmente (brațul aducătorului și al primitorului) este oblică, distanța între cei care efectuează schimbul este mai mică decât suma lungimii celor două segmente (circa 1,2 – 1,5 m). Poziția în care așteaptă primitorul este una joasă, care să favorizeze lansarea cât mai rapidă și accelerarea maximă. Ea poate fi în sprijin pe două ori trei puncte, atât în cazul predării de jos în sus, cât și invers, de sus în jos.

Transmiterea de sus în jos. Primirea ștafetei se realizează la semnalul sonor al aducătorului, primitorul aflat în alergare, retroduce accentuat brațul în care va primii bățul, întins complet din articulația cotului și cu articulația scapulo – humerală blocată, asigurând astfel stabilitatea brațului. Palma este în supinație și în flexie, pe antebraț, orientată în sus, cu degetul mare orientat spre interior și cu celelalte lipite și orientate către exterior, asigurând o suprafață de recepție cât mai mare.

Predarea ștafetei se desfășoară în modul următor. Aducătorul dă semnalul de predare când primitorul se află cu brațul în plan posterior, mai face un ciclu de oscilație și pregătește brațul pentru primire. Predarea se face prin trecerea brațului dinapoi spre înainte, prin întinderea antebrațului pe braț, cu articulația pumnului și cotul blocate și plasarea ștafetei în palma primitorului, între degetul mare și celelalte.

Deoarece este o modalitate eficientă de transmitere a bățului de ștafetă, este cel mai des utilizată în competiții. În funcție de plasarea alergătorului pe culoar, există de asemenea două modalități tehnice de realizare a schimburilor.

Alergarea de ștafetă cu schimbul de aceeași parte (la începători)

Alergarea de ștafetă cu schimbul alternativ (performanță)

Schimbul de aceeași parte. Primul alergător (schimbul 1)va pleca cu bățul în mâna stângă, de pe exteriorul culoarului (startul în turnantă), va va alerga spre interior, iar înainte de a ajunge la primitor va ieși din nou pe exteriorul culoarului, predând bățul în mâna dreaptă a primitorului (schimbul 2). Imediat după preluare , acesta va muta bățul în mâna stângă, alergând pe interior, spre finalul liniei drepte orientându-se către exteriorul culoarului și predând bățul următorului alergător (schimbul 3) tot în mâna dreaptă. La rândul său va muta bățul în mâna stângă, va alerga pe interior orientându-se pe finalul distanței de alergat către exteriorul culoarului și predând de asemenea bățul în mâna stângă a primitorului (schimb 4), care aleargă până la final cu bățul în mâna dreaptă. Constatăm astfel că sunt patru alergători (patru schimburi) care efectuează trei cicluri de predare – primire a bățului de ștafetă.

Avantaje:

Este sigur în condițiile în care bățul se primește în mâna dreaptă, care este mai îndemânatică, fapt pozitiv la predare – primire

Accesibil pentru începători

Este menținută viteza brațului și în zona de schimb

E „păstrată” lungimea bățului pe parcursul schimburilor prin trecerea din mâna stângă în mâna dreaptă.

Dezavantaje:

Schimbul bățului dintr-o mână în alta în timpul alergării poate fi un pericol, prin scăparea în momentul transferului.

Distanța mai mică între coechipieri în momentul transferului, crește pericolul ca aceștia să se incomodeze

Crește distanța alergată din cauza trecerii de pe interiorul pe exteriorul culoarului

Schimbul alternativ. Caracteristic este faptul că bățul de ștafetă se transmite cu aceeași mână cu care se primește, astfel: primul schimb pornește cu bățul în mâna dreaptă, aleargă turnanta pe interior și predă schimbului 2 în mâna stângă (schimbul 2 așteaptă predarea – primirea pe exterior). Schimbul 2 aleargă pe exterior (fiind în linie dreaptă, nu mărește distanța) și predă schimbului 3 în mâna dreaptă (schimbul 3 așteaptă predarea – primirea pe interior). Acesta aleargă turnanta pe interior, predând bățul ultimului schimb în mâna stângă (primitorul așteaptă pe exteriorul culoarului). Schimbul 4 aleargă ultima linie dreaptă pe exterior, încheind proba. În repartizarea alergătorilor pe cele patru schimburi, se ține cont de următoarele: schimbul 1 trebuie să aibă un start bun și să fie bun alergător de turnantă, schimbul 2 trebuie să fie bine coordonat pentru a efectua predarea – primirea, să aibă o rezistență bună în regim de viteză. Schimbul trei trebuie să fie bun alergător de turnantă, să fie bine coordonat pentru a efectua primirea cât și predarea, și rezistență pentru viteză. Schimbul 4 trebuie să aibă un spirit competitiv și să fie alergător bun în linie dreaptă.

=== 2 ===

CAPITOLUL 3

Contribuții personale.

Organizarea și desfășurarea cercetării

3.1. Obiectivele, sarcinile și etapele cercetării 

3.1.1. Obiectivele cercetării 

Când în cadrul educației fizice școlare au început să fie aplicat metode de predare am constatat să le înțeleg sensurile și să încerc în cadrul activității mele la clase să le aplic și să le urmăresc.

Mi-am propus prin studiu experimental să rezolv următoarele:

– să evidențiez ca metodele și mijloacele folosite în cadrul lecției să contribuie la dezvoltarea vitezei;

– să arăt că există o independență între indici de dezvoltare a vitezei și eficiența unor deprinderi motrice de bază și specifice a unor ramuri sportive în structura căreia viteza constituie unul dintre parametri de baza, ștafeta, acțiuni tehnico-tactice în jocul de handbal, baschet etc.;

– să selecționez mijloacele ce pot fi utilizate din lecție având în vedere specialitățile impuse de acestea ;

– să sistematizez și să dozez aceste mijloace în vederea creșterii eficienței lor în lecție;

– odată cu dezvoltarea vitezei se aliniază implicit asupra celelalte calități motrice.

Prima sarcină de cercetare, în scopul realizării scopului cercetării, o constituie stabilirea probelor de control și a măsurătorilor care împreună să dea o imagine de ansamblu asupra gradului de pregătire atletică a elevilor, gradul de pregătire fizică multilaterală și asupra dezvoltării somatice.

Odată stabilită bateria de teste, următoarele sarcini ce trebuie rezolvate constau în:

– stabilirea profilului motric și somatic ;

– prelucrarea datelor (rezultatelor) inițiale și finale ;

– interpretarea datelor inițiale și finale;

– recomandări metodice legate de metode și mijloace pentru dezvoltarea vitezei și programarea lor pe parcursul unui an de studiu.

3.1.2. Sarcinile cercetării 

Studierea literaturii de specialitate care vizează dezvoltarea capacității motrice în general și viteza în special;

Identificarea particularităților dezvoltării capacităților motrice la vârsta postpubertară;

Stabilirea eșantioanelor pentru cercetare;

Stabilirea bateriei de teste;

Cunoașterea nivelului inițial al dezvoltării vitezei prin aplicarea bateriei de teste;

Selecționarea și aplicarea de sisteme de acționare din atletism care să influențeze dezvoltarea calității motrice – viteza;

Urmărirea efectelor exercițiilor aplicate, din punct de vedere al dezvoltării vitezei;

Cunoașterea nivelului final al dezvoltării vitezei prin aplicarea bateriei de teste;

Întabelarea, prelucrarea statistico – matematică și interpretarea datelor;

Tragerea concluziilor;

Reconsiderarea conținuturilor educației fizice pentru ciclul liceal privind dezvoltarea calității motrice – viteza, prin exercițiile specifice atletismului.

3.1.3. Etapele cercetării 

ORGANIZAREA EXPERIMENTULUI

Experimentul a fost organizat și desfășurat la Școala …………………….pe parcursul a doi ani școlari: 2010-2011 și 2011-2012, în condițiile bazei tehnico – materiale existente ( teren de handbal – bitum 20/40m, pistă din bitum de 60m., teren baschet, teren volei,pista de alergat, sala de sport de 14/28m.cu toate anexele necesare: vestiare, etc.).

Cecetarea s-a defășurat pe parcursul a mai multe etape:

– Experiment constatativ;

– Experiment formativ.

Etapa I:

– stabilirea grupelor de experiment și de control;

– conceperea sistemelor de acționare.

Etapa a II – a:

– realizarea testărilor inițiale;

– sistematizarea grupelor de exerciții specifice atletismului în conformitate cu ipotezele formulate pentru experimentul formativ;

– identificarea strategiilor didactice și realizarea unei proiectări curriculare semestriale, cu evaluarea stategiilor didactice și al algoritmilor de lucru.

Etapa a III – a :

– identificarea factorilor limitativi și reformularea unor algoritmi la nivelul de pregătire al grupei de experiment;

– realizarea testelor finale;

– prelucrarea statistică și interpretarea datelor obținute;

– finalizarea lucrării și prezentarea în formă definitivă.

3.2. Ipoteza cercetării 

Lucrarea de față își propune evidențieze preocupările mele practice și să pun la îndemâna colegilor de specialitate un material metodic. În actualul studiu am pornit de la ipotezele de lucru, specifice:

– Dacă folosim eficient condițiile specifice Școlii unde s-a efectuat experimentul există posibilitatea de dezvoltare a vitezei (sub toate formele) în lecțiile de educație fizică

– Dacă folosim corespunzător a principalele mijloace care acționează asupra dezvoltării vitezei crește posibilitatea de dezvoltare a acesteia la elevii de gimnaziu din clasa a VI-a.

Plecând de la premizele arătate mai sus avansez următoarea ipoteza generală a cercetării: „ Prin optimizarea lecțiilor de educație fizică, respectând programa școlară sub aspectul dinamicii și complexități efortului de-a lungul unui ciclu anual crește posibilitatea de dezvoltare a vitezei”.

1. În perioada vârstei de 12-13 ani, la elevii cuprinși în pregătirea atletică organizată, capacitatea de accelerare și nivelul vitezei maxime crește în raport cu vârsta subiecților.

2. La această categorie de subiecți, în raport cu creșterea capacității de accelerare și a nivelului vitezei maxime, crește și capacitatea de menținere a vitezei maxime.

– Ținând seama de nevoile de mișcare ale elevilor am considerat că prin integrarea în lecțiile de educație fizică de la clasele a VI-a a traseelor aplicative școlare se pot obține rezultate mai bune pe linia lărgirii bagajului de priceperi motrice al acestora.

· Practicând în mod repetat trasee aplicative școlare elevii vor căpăta capacitatea de a acționa, nu numai în lecțiile de educație fizică dar și independent în situații similare, prin asocieri de deprinderi motrice în cadrul priceperilor motrice create spontan.

Sarcinile cercetării

1. Înregistrarea timpului cumulat și a timpului pe intervale pe distanță de 50m. la categorii de vârsta diferită și în funcție de sex;

2. Analiza capacității de accelerare și a nivelului vitezei maxime în raport cu vârsta subiecților;

3.3. Subiecții și condiții de desfășurare ale cercetării 

Pentru demersul științific, experimental a fost ales un lot de 60 de subiecți, cu vârstă de 12– 13 ani (30 de fete și 30 băieți ), de la Școala …….

Menționez că subiecții nu au fost rezultatul unei selecții prealabile, ci au constituit efectivul integral al claselor ; clasa a VI-a A (grupul experimental) și clasa a VI-a B (grupul martor, de control). Deci subiecții nefiind selecționați sunt reprezentativi pentru învățământul de masă românesc, iar cercetarea aceasta poate și de folos atât profesorilor și antrenorilor care lucrează în domeniu, viitorilor profesori și antrenori, precum și cercetătorilor din domeniul educației, învățământului și sportului (de masă sau nu). Experimentul se desfășoară pe parcursul a doi ani școlari-2010-2011 și 2011-2012, clasele respective parcurgând programa școlară pentru pentru clasa a VI-a (2010-2011).

3.4. Metode de cercetare folosite 

Pentru această cercetare îmi propun să folosesc următoarele metode de cercetare:

În elaborarea studiului de față s-au folosit următoarele metode de cercetare:

Metoda studiului bibliografic

Lucrarea de față este bazată pe studierea unei bibliografii destul de vastă dar nu

este exclude tratarea unor cercetări concrete. Scopul într-un studiu este deci în primul

rând de a sistematiza o serie de cunoștințe asupra unei probleme, de a formula aprecieri

care, eventual să devină ipoteze pentru alte cercetări. Studiul bibliografic de cercetare și al documentelor școlare ( planuri de învățământ, programe școlare );

Pentru a stabili profilul antropometric al băieților cuprinși între vârsta de 12 – 13 ani am măsurat talia și greutatea și am calculat raportul dintre ele exprimat în grame pe centimetri.

Pentru a constata nivelul de manifestare privind capacitatea de accelerare și de menținere a vitezei maxime pe distanță de 50m.p. am avut în vedere o probă de alergare, pe această distanță, cu intensitate maximă și înregistrare electronică, la intervale de 5m.

Metoda observației

În cercetarea pedagogică ca de altfel și în alte domenii, metoda observației deține

un rol esențial. Prin observare se înțelege constatarea lucrurilor și fenomenelor așa cum ni

le oferă natura în mod obișnuit. Observarea științifică în cercetarea pedagogică înseamnă

urmărirea atentă și sistematică a fenomenelor și faptelor fără intenția de ale modifica, cu

scopul de a degaja relații cauzale referitoare la procesul instructiv – educativ, pe baza

cărora se pot formula generalizări predicative.

Metoda observației poate fi clasificată astfel:

 după modul de realizare:

– observație directă;

– observație indirectă;

 orientarea în timp:

– observație transversală;

– observație longitudinală;

 după locul de desfășurare:

– observație în teren;

– observație de laborator;

 după modul de organizare:

– observație integrală;

– observație selectivă;

În cercetările realizate cu metoda observației operează câteva limite (de evidență,

de timp). Aceste constrângeri sunt însă diminuate prin corelarea informațiilor obținute

prin observații cu cele obișnuite prin alte metode ca și prin respectarea riguroasă a

cerințelor de organizare a acțiunii.

Metoda experimentală

Constă în esență, introducerea sau suprimarea unuia sau mai multor factori bine delimitați într-o situație cunoscută în vederea rezultatelor acestei intervenții.

Astfel, în cadrul acestei metode există procedeul grupelor de control sau grupelor paralele. Procedeul antrenează în experiment două sau mai multe grupe de subiecți (clase diferite sau grupe din aceeași clasă) egale sau cât mai aproape sub toate aspectele, cu excepția unui factor care este supus unei modificări deliberate.

Performanța fiecărei grupe este urmărită în condiții identice astfel încât diferențele de performanță să poată fi atribuite variabilei independente. Experimentul: atât în forma constatativă cât și în cea formativă a fost folosită pentru a evidenția eficiența programului de pregătire supus experimentării prin lecția de educație fizică. Experimentul constatativ a scos în evidență nivelul elevilor la demararea experimentului formativ, atat din punct de vedere al dezvoltării fizice cât și al dezvoltării capacității motrice. Experimentul formativ s-a realizat pentru verificarea în practică a ipotezelor demersului științific în ceea ce privește calitațea motrică – viteza, obiectiv de bază în activitatea instructiv – educativă , la vârsta de 10 – 13 ani, învățământ gimnazial.

Metoda statistico – matematică

Statistica reprezintă acel domeniu al matematicii aplicate, fundamentat pe teoria probabilităților și pe legea numerelor mari, care permit studiul diferitelor caracteristici ale fenomenelor de masă.

În raport cu variabila supusă atenției și cu metoda adaptată în investigarea ei, intervenția metodelor statistice în cercetarea pedagogică implică câteva momente importante:

– stabilirea eșantioanelor asupra cărora urmează să se efectueze investigația;

– elaborarea instrumentelor de măsură adecvate fenomenelor ce urmează a fi studiate;

– recoltarea metodică a informațiilor brute referitoare la colectivul de subiecți supus investigației, cuantificarea lor și ierarhizarea datelor numerice;

– reducerea mulțimii ordonate de date la un număr mic de rezultate sintetice prin prelucrarea datelor ordonate și construirea curbelor de distribuție;

– interpretarea rezultatelor obținute prin formularea unor ipoteze, verificarea lor, stabilirea unor concluzii cu valoare prognostică, descoperirea raporturilor dintre fenomene

Prelucrarea statistică

a informațiilor reduce și uneori elimină subiectivitatea cercetătorului, contribuind la sporirea obiectivității științifice. Metoda statistică: a fost folosită în scopul analizei și interpretării datelor din punct de vedere matematic, pentru evaluarea corectă a experimentului. Măsurarea și interpretarea datelor fiind o condiție de bază a validității oricărei cercetări, s-au folosit următorii parametrii statistici : media aritmetică, abaterea standard, coeficientul de variabilitate.

Metoda testelor:

s-au constituit o serie de teste , care au avut ca obiectiv testarea eșantioanelor ( de control și de experiment) din punct de vedere fizic, motric și într-o oarecare măsură fiziologic. Testele au fost individuale pentru a scoate în evidență performanțele fiacărui elev;

3.5 Desfășurarea cercetării
3.5.1. Mijloace folosite în lecția de educație fizică 

1. Metoda repetării (structura exercițiului să poată fi executat în viteză maximă, exercițiul să fie bine însușit, durata exercițiului să asigure că spre sfârșitul exercițiului viteza să nu scadă – 6-8 sec., serii scurte de 3-4 repetări, durata pauzelor intre repetări 3-4 sec.)

2. Metode de dezvoltare a vitezei de reacție simplă

Metoda repetărilor (globală și pe părti, fracționata)

Metoda întrecerii

Metoda senziomotrică de dezvoltare a capacității perceperii timpului (formarea simțului timpului și a ritmului)

3. Metode de dezvoltare a vitezei de reacție complexă

Metoda repetărilor cu reacții la obiective de mișcare, alegerea reacțiilor în funcție de valoarea stimulilor

Metoda jocului

Metoda întrecerii

4. Metode pentru dezvoltarea vitezei de execuție

Metoda repetărilor în tempo maxim pe părți (fracționata)

Metoda repetărilor globale (repetarea integrală a acțiunii motrice)

Metoda jocului

Metoda întrecerii

5. Metode pentru dezvoltarea vitezei de repetiție

Metoda repetării în tempo maxim

Metoda repetării în tempouri alternante (submaximale, maximale și revenire la cele maximale)

Metoda jocului

Metoda întrecerii

CAPACITĂȚI MOTRICE COMBINATE

1. Metode de dezvoltare a vitezei în regim de forță (detentă)

Metoda eforturilor mijlocii (încărcături de 30-65% din posibilități, 3-6 repetări, 6-9 serii, pentru 5-6 exerciții)

Metoda eforturilor segmentare (pentru anumite grupe musculare)

2. Metode de dezvoltare a vitezei în regim de rezistentă

Metoda eforturilor de circuit (încărcături 30-65%, 6-9 ateliere, 6-9 repetări, 6-9 serii)

Metoda eforturilor mijlocii (încărcături 30-65%, 5-6 ateliere, 6-9 repetări, 6-9 serii)

Au desfășurat instruirea folosind cu prioritate mijloacele specifice din atletism, jocuri sportive și jocuri dinamice.

Au înregistrat date inițiale și finale cât și la probele de control asupra lucrului specific de viteză. Mijloacele folosite au fost eșalonate pe cicluri de lecții semestre în vederea exersării lor. Deoarece dispun de o bază materială bună, sala de sport, educarea vitezei sub toate formele ei de manifestare se poate efectua pe parcursul întregului an școlar.

Exercițiile pentru dezvoltarea vitezei se desfășoară cu un coeficient scăzut de dificultate și se plasează de regulă în lecție imediat după veriga de influențare selectivă a aparatului locomotor. Pornind de la obiectivul – dezvoltarea capacității de a efectua mișcări cu indici superiori de viteză folosit cu prioritate următoarele mijloace:

Mijloace specifice din școala alergării:

alergare cu joc de gleznă în tempo maxim 3*25 m P:1’ min

alergare cu genunchii sus, tempo maxim 3*25 m P:1’

alergare cu pendularea gambei înapoi, tempo maxim 3*25 m P:1’

alergarea cu genunchii sus și trecerea în alergarea accelerată, 3*25 m P:1’

din joc de gleznă trecerea în alergare accelerată 3*25 m P:1’

alergare cu start de jos în tempo maxim 2*20m P:1’

Mijloace specifice din școala săriturii:

pas săltat în tempo maxim 3*25 m P:1’

pas sărit în tempo maxim 2*25 m P:1’

sărituri ritmice pe un picior 3*20 m P:1’

săritura în lungime fără elan 2*8 sărituri P:1’

săritura în lungime cu elan 2*6 sărituri P:1’

Mijloace specifice din școala aruncării:

aruncări cu mingea de oină – în sus 3-20m

– la distanța 3-10m P:2’

– la limita fixă și mobilă 2-8x P:1’

– exerciții de aruncarea mingii medicinale de 1-2 kg

– aruncarea mingii de oină cu elan de 3 pași și din mers

Mijloace specifice pentru dezvoltarea vitezei de deplasare și accelerare:

joc de gleznă cu accelerare treptată, până la tempo maxim 3*25 m P:1’

alergare cu genunchii sus, cu accelerare până la tempo maxim 3*25 m P:1’

jocuri dinamice cu start din diferite poziții și accelerare la semnale și semne, pană

la viteză maximă, cu alternări de alergări normale 10-15 m = 4*6 m * P :1’

concurs de alergări cu start de jos și accelerări până la tempo maxim pe distanța de 20-25 = 3-5x P:1’

alergarea cu genunchii sus (pași dubli), cu tempo maxim timp de 10-15’’

exerciții de contra atac la handbal, baschet, fotbal din alergare cu viteza maximă 10-12 m

Toate acestea se vor efectua cu viteză controlabilă pentru îmbunătățirea coordonării. În cadrul lecției de educație fizică, pentru educarea vitezei în special cea de execuție și repetiție au mai fost folosite următoarele mijloace:

3*20 m alergare cu start din picioare, tempo maxim P:2’

2*25 m alergare cu start din picioare, tempo maxim P:2’

1*30 m alergare cu start din picioare, tempo maxim P:2’

2*25 m alergare cu start lansat, tempo maxim

1*20 m alergare cu start din picioare cronometrat P:2’

1*25 m alergarea cu start lansat cronometrat P:2’

1*30 m alergarea cu start lansat cronometrat P:2’

1*50 m alergare cu start di picioare cronometrat.

Remarcăm o participare cu totul deosebită a elevilor, atunci când distanțele pe care le parcurg în viteză sunt cronometrate, cât și atunci când alergarea se desfășoară sub forma de concurs 2,3,4 elevi în serie . Aceste exerciții specifice atletismului sunt foarte accesibile elevilor și se adaptează foarte ușor în ceea ce privește distanțele de lucru și pauzele între repetări.

Pentru a obține efecte pozitive în direcția dezvoltării vitezei. Exercițiile amintite au fost repetate prealabil pentru a putea fi cunoscute de masa eterogenă de elevi. Tot pentru educarea vitezei au mai folosite ștafetele și jocurile dinamice. Aceste mijloace au fost eșalonate pe trimestre, pe cicluri de lecții, caracterul predominant al exersării l-a avut forma de joc deoarece jocul este unul din cele mai eficiente și importante mijloace de educație și dezvoltare a calității motrice.

Prin joc elevul aleargă și aruncă, prinde, luptă, se întrece, trăind astfel emoția așteptării rezultatului și bucuria izbutirii. În continuarea lucrării prezint o serie de ștafete și jocuri dinamice:

ștafeta simplă 2*25 m P:1’

ștafeta sub formă suveică 2*25 m P:1’

ștafeta cu obstacole 3*25 m P:1’

ștafeta cu transmitere de obiecte 3*30 m P:1’ 30’’

ștafeta cu întoarcere 3*20 m P:1’

ștafeta cu elemente de gimnastică 3*20 P:1’

ștafeta cu elemente din jocuri sportive (handbal, fotbal) 3*20 m P:1’

joc „Buchețele”

joc „Crabii și creveții”

joc „Leapșa”

joc „Prinde mingea ricoșată din zid”

joc „Culesul cartofilor”

joc „Veverița și ogorul”

joc „Semănatul și culesul cartofilor”

joc „Ultimul aleargă cu fața”

joc „Cursa pe numere”

joc „Fură șapca”

joc „Naveta”

Aceste jocuri foarte apreciate de elevi se organizează pe distanțe diferite, în funcție de veriga lecției cât și la temele propuse cele mai eficiente le considerăm pe cele efectuate pe 20-25 m cu întoarcere.

Cerințele de respectat în fabricarea exercițiilor pentru influențarea dezvoltării vitezei

Toate sistemele de acționare folosite în vederea dezvoltării vitezei trebuie să se caracterizeze prin executarea acțiunilor motrice intr-un timp cât mai scurt. Acestea își extind aria de influență asupra tuturor formelor de manifestare ale vitezei, chiar dacă prin structura lor și modul lor de execuție adresează unei singure forme de manifestare a acestei calități.

Sistematizarea exercițiilor în corelare cu una sau alta din formele de manifestare ale vitezei are mai mult un caracter orientativ, care pune în evidență trăsătura dominantă a exercițiului. De aceea în activitatea care se desfășoară pentru dezvoltarea vitezei este recomandabil să se folosească toate exercițiile cu unele diferențieri privind predarea acestora, determinate de particularitățile executanților, obiectivele procesului de pregătire, proba sau sportul practicat.

Programele școlare prevăd obiective instructiv-educative particulare fiecărei clase și indică totodată principalele exerciții și activități pe fondul căruia se execută sistemele de acționare utilizate în lecții pentru îndeplinirea obiectivelor.

Privind ciclul liceal se prevede dezvoltarea vitezei în toate formele ei de manifestare:

viteza de reacție și de execuție în condițiile manifestării capacității de anticipare și decizie perfecționarea vitezei de repetiție în condițiile păstrării ritmului de execuție

perfecționarea vitezei de deplasare și de a perfecționa viteza în condițiile solicitate

de aplicare a priceperilor și deprinderilor motrice și a procedeelor tehnico-tactice în condițiile de întrecere sportivă

În cadrul unitar de verificare și apreciere a gradului de pregătire fizică și sportivă a elevilor este dedusă ca probă de control, alergarea de viteză pe distanțe cărora le corespunde, în funcție de performanță și clasă, o anumită notă.

3.5.2. Planificarea mijloacelor 

Preocupările pentru îmbunătățirea motricității generale a elevilor reprezintă un obiectiv prioritar al educației fizice școlare în etapa actuală. Aceasta este impusă pe de o parte de necesitatea optimizării dezvoltării fizice și pe de altă parte această preocupare o impune sportul de performanță care și-a sporit considerabil cerințele cu privire la selecție încă de la o vârstă mică.

În concepția modernă a planificării, evidența constituie un factor de mare valoare, datele pe care le furnizează determinând întregul proces de pregătire, lucru cu atât mai important în experimentul efectuat.

Se impune să menționăm sensul relației care trebuie respectată în sistemul de planificare și anume: evidența – analiza – planificarea. Acestea nu se pot concepe fără o analiză temeinică a datelor concrete.

3.5.3 Structuri de exerciții (Sisteme de acționare)

Raportul dintre volumul principalelor mijloace de acționare după planul anual de

pregătire se prezintă astfel:

Pregătire cu mijloace specifice din atletism;

Pregătire cu mijloace specifice din gimnastică;

Pregătire cu ajutorul ștafetelor, jocuri de mișcare.

Pregătire cu mijloace specifice din atletism;

Sisteme de acționare pentru dezvoltarea vitezei de reacție:

gruparea și regruparea în diferite formații indicate prin surprinderea la semnale:

2-3x, P:30”;

trecerea dintr-o poziție în alta la semnale (auditive,vizuale) din fandat în șezând,

din șezând în atârnat, din sprijin ghemuit în culcat înainte, pe spate: 4-5x, P:30”;

start din diferite poziții: ghemuit, culcat înainte, stând cu spatele pe direcția de

deplasare, efectuate la comandă: 5*20m, tempo maxim, P:30” ;

din mers relaxat, la semnal, ghemuit și săritura pe verticală, sprint și reluarea

mersului la un semnal: de pe loc, la semnal, alergare, întoarcere și iar alergare;

întreceri pe perechi sau grupe de elevi (2-4-6 elevi) la semnal: 2*25m, tempo maxim, P:1’;

din mers sau alergare ușoară:la recepționarea comenzilor, executanții vor efectua mișcările invers decât cele comandate: 4-6x, P:1’;

Pregătire cu mijloace specifice din gimnastică;

Sisteme de acționare pentru dezvoltarea vitezei de execuție:

șezând cu sprijin pe coate: pedalarea ca pe o bicicletă, viteza de execuție va fi în continuă creștere, în ritmul impus de bătaia din palme a profesorului: 3-5x:10”, P:1’;

stând – tragere rapidă a unui genunchi la piept:4-5x:10”, P:1’;

din mers sau alergare ușoară – la semnal ridicarea unei mingi de oină de jos, fandare laterală dreapta, stânga, schimbarea direcției de alergare, aruncarea la țintă fină: 5-6x, P:1”;

alergare cu joc de gleznă: 3*25 m, tempo maxim, P:1’;

alergare cu genunchii sus: 3*25 m, tempo maxim, P:1’;

alergare cu pendularea gambei înapoi: 3*25 m, tempo maxim, P:1’;

alergare cu genunchii sus, la semnal, trecere în alergare accelerată: 3*25 m, tempo maxim, P:1’;

din joc de gleznă, la semnal, trecere în alergare accelerată: 3*25 m:10”, P:1’;

alergare rapidă pe loc. Ritmul este impus de bătaia din palme a profesorului: 4-5x:10”, P:1’;

din alergare accelerată, menținerea vitezei maxime pe 10 m, 3*25 m, tempo maxim, P:1’;

concurs cu handicap pe distanțe scurte, la semnal: 5*30 m, tempo maxim, P:1’;

Pregătire cu ajutorul ștafetelor, jocuri de mișcare.

Sisteme de acționare pentru dezvoltarea vitezei de repetiție.

5*25 m – alergare cu joc de gleznă;

5*25 m – alergare cu genunchii sus;

5*25 m – alergare cu pendularea gambei înapoi, volum total 315 m: P:10’, tempo maxim;

4*20 m – alergare cu start din picioare;

3*25 m – alergare cu start din picioare;

2*30 m – alergare cu start din picioare;

volum total 215 m;

volum pauză 8 minute;

tempo maxim.

3*20 m – alergare cu start din picioare;

3*25 m – alergare cu accelerare;

4*25 m – alergare cu start lansat;

volum total 235 m;

volum pauză 8 minute;

tempo maxim.

3*25 m – alergare cu start din picioare;

3*25 m – alergare cu start lansat;

2*30 m – alergare cu start din picioare;

1*50 m – alergare cu start din picioare cronometrat;

volum total 260 m;

volum pauză 8 minute;

tempo maxim.

1*20 m – alergare cu start lansat;

1*25 m – alergare cu start lansat;

1*25 m – alergare cu start din picioare;

3*20 m – alergare cu start de jos;

1*50 m – alergare cu start din picioare;

volum total 180 m;

volum pauză 10 minute;

tempo maxim.

1*25 m – alergare cu start lansat cronometrat;

1*30 m – alergare cu start lansat cronometrat;

1*50 m – alergare cu start din picioare cronometrat;

volum total 105 m;

volum pauză 4 minute;

tempo maxim.

alergări individuale pe distanțe scurte, cronometrate, la semnal: 3*20, P:2’;

alergări pe distanțe scurte (15, 20, 25, 30 m) sub formă de concurs, cu start din

picioare: 1x, P:1’;

concurs pentru desemnarea campionului pe clase pe an se studiu, 1*50 m.

d) Sisteme de acționare pentru dezvoltarea vitezei prin ștafete și jocuri dinamice;

1. Ștafete și jocuri dinamice prin care se dezvoltă viteza:

– ștafeta simplă: 4-6x, P:2’;

– ștafeta sub formă de suveică: 4-6x, P:2’;

– ștafeta cu obstacole: 4-6x, P:2’;

– ștafete de alergare cu transmitere de obiecte: 4-6x, P:2’;

– „Veverița și ogarul”, 4-6x, P:2’;

– „Fură șapca”, 4-6x, P:2’;

– „Ferește-te de minge”, 4-6x, P:2’;

– „Atinge linia”, 4-6x, P:2’;

– „Urmărirea prin culoare”, 4-6x, P:2’;

– „Naveta”, 4-6x, P:2’;

2. Ștafete și jocuri dinamice prin care se dezvoltă viteza de repetiție:

– ștafeta cu întoarcere, 5*20m, P:2’;

– ștafeta cu măciuci, 5*20 m, P:2’;

– ștafeta cu elemente din fotbal, 5x, P:2’;

– ștafeta combinată, 5x, P:2’;

– „Alergare pe perechi”, 3-5x, P:2’;

„Alergare după minge”, 4-6x, P:2’;

„Al treilea fuge”, 4-6x, P:2’;

„Cursa pe numere”, 4-6x, P:2’;

„Semănatul și culesul cartofilor”, 4-6x, P:2’;

3.5.4. Probele de control 

Pentru testările inițiale și finale au fost date următoarele probe de control: Pentru a cunoaște nivelul parametrilor funcționali și motrici la începutul și la sfârșitul experimentului am ales următoarele teste:

funcționale – proba „Mazur" (proba capacității de efort) și proba de putere maximă anaerobă;

motrice – viteză pe 20 m lansat; alergare de rezistență (600 m fetele și 800 m băieții);

extensii ale trunchiului din culcat facial (la refuz);

flexii ale trunchiului pe coapse din culcat dorsal (la refuz) și proba „Matorin".

Probele pentru determinarea indicilor unor parametri ai capacității funcționale au fost: proba capacității vitale, proba pentru putere maximă anaerobă, proba Mazur și proba Ruffier.

Probele pentru determinarea capacității motrice le-am împărțit în două categorii astfel:

Probe motrice generale: săritura peste banca de gimnastică timp de 30", tracțiuni pe banca de gimnastică, proba Matorin și naveta 5 x 10 m.

Probe motrice specifice: executarea separat a patru module formate din combinații de câte două deprinderi motrice aplicativ-utilitare și parcurgerea unui traseu aplicativ școlar alcătuit în acest scop.

· Testele psihologice folosite în cercetarea noastră au fost: testul Bourdon și testul Praga.

naveta 5x10m, pentru determinarea vitezei;

săritura în lungime de pe loc, pentru determinarea forței explosive;

alergarea 600m fetele/800m băieți, pentru determinarea rezistenței;

25 m alergare la comandă

Startul este din picioare, elevul plecând la semnalul profesorului. Se urmărește ca

distanța să fie parcursă în timp cât mai scurt.

10 m alergare la comandă

Sunt aceleași condiții ca la alergarea la comandă pe 25 m.

20 m alergare lansată

Pe pista de alergare a fost clar delimitată distanța de 20 m cu ajutorul a două stinghii, puse la începutul și la sfârșitul distanței. Elevul pleacă liber cu aproximativ 15 m înaintea primei stinghii, în alergare accelerată, astfel încât să atingă viteza maximă în dreptul celei dintâi stinghii, viteză ce trebuie menținută pe întreaga distanță de 20 m. Cronometrul este pornit în momentul în care elevul ajunge în dreptul primei stinghii, fiind oprit la sfârșitul distanței de 20 m.

30 m alergare cronometrată la mișcare

Startul este din picioare, elevul plecând la liberă alegere. Cronometrul este pornit în momentul desprinderii piciorului din spate de pe sol și oprit când elevul ajunge la linia de sosire.

50 m alergare cronometrată la mișcare

Sunt aceleași condiții ca la alergarea cronometrată la mișcarea pe 30 m.

50 m alergare la comandă

Aceleași condiții ca la alergarea la comandă pe 25 m.

Aruncarea mingii de baschet la perete – 15 secunde

Se stabilește o distanță față de perete (2m). La semnalul dat de profesor timp în care se pornește cronometrul, elevul aruncă la perete mingea de baschet timp de 15 secunde. La terminarea aruncării se oprește și cronometrul.

Săritura la bancă – 15 secunde

Se așează o bancă de gimnastică transversal. La semnalul dat de profesor timp în care se pornește cronometrul, elevul sare de o parte și de alta a băncii timp de 15 secunde.

La terminarea săriturii se oprește și cronometrul.

Rostogoliri legate

Pe o singură saltea, din poziția ghemuit elevul face o rostogolire înainte și o rostogolire înapoi. Cronometru pornește la prima mișcare a elevului din rostogolire înainte se oprește la ultima mișcare din rostogolire înapoi examenul antropometric

Reflectă creșterea și dezvoltarea elevilor și constă în:

talia (exprimată în centimetri)

greutatea corporală (exprimată în kilograme)

indicatori statistici calculați (metode statistico-matematice pentru prelucrarea și interpretarea datelor)

S-au folosit următorii indicatori:

Media aritmetică ( x )

Amplitudinea împrăștierii ( w )

Abaterea standard (s)

Coeficientul de corelație (r)

Coeficient de variabilitate (C v )

1. Media aritmetică ( x )

Rezultă din adunarea fiecărei valori a variabilei x raportată la numărul total de cazuri (n)

2. Amplitudinea împrăștierii (w)

Reprezintă diferența dintre valoarea cea mai mare a șirului de date și valoarea cea mai mică a aceluiași șir.

3. Abaterea standard (s)

Este cel mai utilizat indicator al dispersiei. Are calitatea de a măsura foarte precis împrăștierea unei variabile în jurul variabilei centrale, fiind considerat un parametru al curbei normale. Cu cât abaterea standard este mai mare, cu atât împrăștierea variabilei în jurul mediei este mai mare.

4. Coeficientul de corelație (r)

Prin corelație se înțelege procedeul statistic prin care se stabilește raportul de dependență dintre două fenomene (două variabile x și y). În funcție de direcția de variație a fenomenului corelația poate fi:

a)pozitivă – când creșterea variabilei x duce la creșterea variabilei y , sau când scăderea variabilei x duce la scăderea variabilei y ;

b) negativă – când creșterea variabilei x determină scăderea variabilei y ;

Gradul și sensul corelației se stabilește prin coeficientul de corelație:

Valoarea coeficientului de corelație este cuprinsă în intervalul [-1,1]. Se întâlnesc următoarele situații de corelație dacă valoarea lui r este cuprinsă între:

– 0 și 0.20, corelația este indiferentă și nu reprezintă nici un fel de semnificație;

– 0.20 și 0.40, corelația este scăzută;

– 0.40 și 0.70, corelația este remarcabilă;

– 0.70 și 1, corelația este foarte puternică.

5. Coeficient de variabilitate (C v )

Se exprimă procentual și indică gradul de variație al unei distribuții (șir de date).

Atunci când are valori între: 0-10%, indică o dispersie medie, deci o omogenitate medie; peste 20% arată o lipsă de omogenitate datorită dispersiei mari a datelor; Pentru măsurătorile antropometrice și pentru prelucrarea rezultatelor la probele de control am folosit tabele statistice. Pentru reprezentarea grafică a rezultatelor care au utilizat metoda (diagramelor) în vederea vizualizării diferenței în cadrul experimentului.

=== 3 ===

CAPITOLUL4

REZULTATELE CERCETĂRII ȘI INTERPRETAREA LOR 

4.1. Rezultate obținute și interpretarea lor

Valorile antropometrice în funcție de vârstă, pentru toți copii ce au fost măsurați, se prezintă astfel:

Tabelul nr. 1 Valorile antropometrice

Tabelul nr. 2 Indicatorii timpului cumulat la băieții de 12 ani

Date privind timpul pe intervale la băieții de 12 ani

În tabelul nr 4 s-a calculat viteză după formula v = d / t (d = distanță, t = timpul realizat) și accelerație a = v / t = d / t2 

V2-V1 = variația vitezei medii pe intervale

acc2-acc1 = variația accelerației medii pe intervale

Tabelul nr. 3 Indicatorii timpului pe intervale la băieții de 12 ani

Rezultatele obținute de băieții de 13 ani, privind timpul cumulat în probă de 50m

Tabelul nr. 4 Indicatorii timpului cumulat la băieții de 13 ani

Date privind timpul pe intervale la băieții de 13 ani

 4.2. Interpretarea rezultatelor 

Din punct de vedere al omogenității celor două grupe de subiecți, în urma analizei coeficientul de variabilitate, observăm că eșantionul de băieți 12ani este mai omogen întrucât valorile variază între (CV 5,08%-9,09%,) deci în limita procentului de 4,01% față de eșantionul de 13 ani în care valorile au o paletă mai largă de variație cuprinsă între (CV 6,20%-11,02%) deci în limita procentului de 4,82%. Această diferență este datorată decalajului dintre nivelul de pregătire. 

Decalajul în ceea ce privește nivelul de pregătire este evidențiat de diferența dintre rezultatele obținute de cele două grupe și anume: băieții de 12 ani au înregistrat o viteză medie pe 50m de 5,46m/s iar cei de 13 ani de 5,82m/s; și un timp mediu cumulat de 9,15s respectiv 8,58s. Grupa de 13 ani se deplasează mai repede, în medie, cu 0,36 m/s decât grupa de 12 ani, afirmație susținută și de diferența ce apare între media de timp gala cu 0,57s.

 La băieții de 12 ani:

Analizând variația vitezei medii pe intervale observăm că, la această categorie de vârstă, ea prezintă valori pozitive, în descreștere, până la intervalul V (25m). Între 25m – 35m valoarea variației medii este egală cu 0 (s-a menținut o viteză constantă pe 10m), apoi descrește până la 50m.

Din cele prezentate mai sus putem spune că „faza de accelerare" durează, la această vârstă, până la aproximativ 25m când se atinge viteza maximă. Această viteză, dobândită pe parcurs, nu se poate menține decât pe o distanță relativ scurtă (10m) după care ea descrește.

La băieții de 13 ani faza de accelerare se prelungește în majoritatea cazurilor până la 30-35 m.

Din eșantionul de 13 ani cel mai bun rezultat l-a avut un copil la care faza de accelerare s-a prelungit până la 45 m.

Comparând rezultatele celor două categorii de vârsta observăm că la băieții de 13ani „faza de accelerare" durează mai mult față de cei de 12 ani. Ambele categorii de vârsta nu au capacitatea de a-și menține viteza maximă dobândită până la sfârșitul probei. De asemenea viteză de demaraj este mai bună la copii de 13 ani față de cei de 12 ani.

TABEL 14 AL VALORILOR OBȚINUTE ÎN PROBELE DE CONTROL

REZULTATELE CORELĂRII LA FETE

Rezultatele indică o corelație medie (0,59) între naveta de viteză și săritura în lungime de pe loc; o corelație slabă (0,34) între naveta de viteză și rezistența de alergare cât și între săritura în lungime de pe loc și alergarea de rezistență (0,24).

REZULTATELE CORELĂRII LA BĂIEȚI

Rezultatele indică o corelație medie (0,64) între naveta de viteză și săritura în lungime de pe loc; o corelație slabă (0,38) între naveta de viteză și rezistența de alergare cât și între săritura în lungime de pe loc și alergarea de rezistență (0,29).

– 

=== 4 ===

CONCLUZII 

În actualul studiu am pornit de la ipotezele de lucru, specifice:

– Dacă folosim eficient condițiile specifice Școlii unde s-a efectuat experimentul există posibilitatea de dezvoltare a vitezei (sub toate formele) în lecțiile de educație fizică

– Dacă folosim corespunzător a principalele mijloace care acționează asupra dezvoltării vitezei crește posibilitatea de dezvoltare a acesteia la elevii de gimnaziu din clasa a VI-a.

Plecând de la premizele arătate mai sus avansez următoarea ipoteza generală a cercetării: „ Prin optimizarea lecțiilor de educație fizică, respectând programa școlară sub aspectul dinamicii și complexități efortului de-a lungul unui ciclu anual crește posibilitatea de dezvoltare a vitezei”.

1. În perioada vârstei de 12-13 ani, la elevii cuprinși în pregătirea atletică organizată, capacitatea de accelerare și nivelul vitezei maxime crește în raport cu vârsta subiecților.

2. La această categorie de subiecți, în raport cu creșterea capacității de accelerare și a nivelului vitezei maxime, crește și capacitatea de menținere a vitezei maxime.

– Ținând seama de nevoile de mișcare ale elevilor am considerat că prin integrarea în lecțiile de educație fizică de la clasele a VI-a a traseelor aplicative școlare se pot obține rezultate mai bune pe linia lărgirii bagajului de priceperi motrice al acestora.

· Practicând în mod repetat trasee aplicative școlare elevii vor căpăta capacitatea de a acționa, nu numai în lecțiile de educație fizică dar și independent în situații similare, prin asocieri de deprinderi motrice în cadrul priceperilor motrice create spontan.

În urma cercetării ipotezele, atât cea generală, cât și cele de lucru au fost validate prin obținerea unor rezultate superioare ca urmare a introducerii variabilei la grupa experimentală.

În urma studiului realizat se desprind următoarele concluzii:

la copiii de 12-13 ani o dată cu creșterea vârstei și a nivelului de pregătire crește și capacitatea de accelerare ce se manifestă pe o distanța din ce în ce mai mare;

crește nivelul vitezei maxime;

chiar dacă capacitatea de accelerare a crescut, capacitatea de menținere a vitezei maxime nu s-a îmbunătățit;

faza de accelerare la copii de 12 ani durează în medie până la aproximativ 25 m;

faza de accelerare la copii de 13 ani durează în medie până la aproximativ 30 m;

Cercetarea de față contribuie la îmbunătățirea modalităților de acțiune în perimetrul procesului instructiv-educativ din școală. Traseele aplicative școlare sunt expresia apariției unor nevoi impuse de dezvoltarea și importantă care se acorda educației fizice din școala privind aplicabilitatea practică a priceperilor motrice însușite.

Traseele aplicative școlare ajuta într-o mare măsură procesul de instruire pentru dezvoltarea bagajului motric al elevilor de clasa a VI-a prin valorificarea experienței motrice a elevilor și prin asocierea deprinderilor motrice în scopul formării priceperilor motrice.

La vârsta clasei a VI-a elevii sunt compatibili cu posibilitățile de adaptare și răspuns ale organismului la solicitările specifice activității de educație fizică din școală. Ei sunt apți pentru acțiuni motrice de tipul celor cuprinse în traseele aplicative școlare, iar cel mai frumos rezultat care îl obțin este autodepășirea.

Traseele aplicative școlare încurajează experienta motrică în așa fel încât elevul să-și descopere treptat nivelul potențialului sau motric și să poată decide autonom împrejurările în care se poate folosi de acesta.

Pentru a da stabilitate priceperilor motrice însușite traseele aplicative școlare trebuie să se desfășoare sistematic și continuu pe sisteme de lecții.

 Concluziile studiului confirma parțial ipotezele stabilite, în sensul că există unele legături între calitățile motrice investigate prin probele de față, dar acestea sunt de nivel mediu și slab. Bagajul motric al copiilor ajunși în clasa a VI-a este modest, fapt ce impune un proces instructiv-educativ cu efecte eficiente asupra dezvoltării calităților motrice respective. După interpretarea datelor rezultate am apreciat că ipoteza a fost confirmată și îmi permite să concluzionez că traseele aplicative constituie mijloace atractive cu mare priză la elevii claselor a VI-a, ele solicitându-le, totodată, din plin calitățile motrice, morale și de voință, formând și dezvoltând simultan deprinderi motrice complexe și priceperi motrice. Ca fost sportiv de performanță am ajuns la concluzia că, dacă sprintul românesc este rămas în urmă, una din cauze este modul în care este înțeleasă tehnică și biomecanica pasului alergător de viteză. Experiența personală acumulată, mi-a permis să ajung la unele concluzii, considerate din păcate de majoritatea antrenorilor aspecte de detaliu nesemnificative, dar care în realitate sunt foarte importante în economia alergărilor de viteză.

Figura Nr. 1. Momentul finalizării impulsiei

Faza pendulului anterior (Fig.1) – începe din momentul în care C.G.G. și odată cu el genunchiul piciorului pendulant depășește în plan anterior genunchiul piciorului de sprijin și se termină odată cu atingerea punctului maxim al avântării genunchiului spre înainte.

Unghiul dintre coapsa și gamba începe să crească, în timp ce coapsa se ridică energic spre înainte, acumulând o inerție care se adăugă forței de impulsie a piciorului de sprijin. Cu cât avântarea coapsei spre înainte este mai energică, cu atât aceasta va favoriza ducerea bazinului spre înainte, astfel încât CGG să depășească spre înainte cât mai mult punctul în care piciorul de contact finalizează impulsia. Aici coapsa urca, cu atât mai sus cu cât viteza alergării este mai mare.

De regulă, la viteze mari, când piciorul pendulant finalizează avântarea, și începe faza de zbor, coapsa ajunge aproape de orizontală, astfel încât planul vertical al gleznei să nu depășească spre înainte planul vertical al genunchiului (Fig. 1)

Un studiu interesant al acestei faze a fost făcut de cercetătorii japonezi la CM de la Tokio, pe primii doi clasați la 100 m C. Lewis și L. Burrell, comparativ cu 70 de sprinteri de la universitățile japoneze cu performanțe cuprinse între 11,50 sec și 10,60 sec. (Graficul 1.)

Grafic 1 Reprezentarea grafică a vitezei unghiulare pentru articulațiile șoldului, genunchiului și gleznei.

Se poate observa din graficele vitezelor unghiulare ale extensiilor celor trei articulații ale piciorului de impulsie, faptul că, la alergătorii americani șoldul are viteză unghiulară mai mare decât genunchiul, iar genunchiul are o viteză unghiulară mai mare decât articulația gleznei, sau altfel spus, extensiile celor trei articulații se vor face în succesiunea șold – genunchi – glezna și nu invers. Dacă americanii realizează acest lucru și în special C. Lewis, sprinterii japonezi se prezintă din acest punct de vedere exact invers. Se poate spune că, modul în care este realizată tripla extensie a piciorului de impulsie, poate deveni un factor permisiv sau dimpotrivă restrictiv pentru viteza de alergare.  Vitezele realizate de Lewis ne îndreptățesc să credem că modul în care acesta realizează tripla extensie a piciorului de impulsie este cel corect, și ca atare trebuie să se acorde acestui lucru o atenție deosebită în antrenament.

Faza de zbor a pasului alergător de viteză începe în momentul în care piciorul de impulsie părăsește solul. În această fază, picioarele care au ca punct fix bazinul, acționează în direcții opuse. Este un moment foarte important al alergării, care cere o foarte bună coordonare a mișcărilor brațelor și picioarelor.

Acum, piciorul care tocmai a terminat impulsia se deplasează spre înainte față de bazin și ca urmare a accelerării din finalul impulsiei, realizează tripla flexie, scurtând la maxim pendulul acestuia, pentru a putea fi dus foarte repede spre înainte, unde va trebui să realizeze avântarea pentru pasul următor.

Piciorul care a terminat avântarea se deplasează spre înapoi față de bazin prin întinderea genunchiului într-o mișcare de "călcare agățată" din înainte spre înapoi foarte activă, spre următoarea fază de amortizare.

Pentru că alergarea de viteza să fie eficienta, înălțimea zborului dintre două contacte succesive, trebuie să fie atât de mare, cât să evite oscilațiile verticale prea mari și să permită "forfecarea" rapidă a picioarelor astfel încât, în momentul verticalei genunchiul piciorului pendulant să depășească genunchiul piciorului de sprijin destul de mult. Numai așa în faza următoare avântarea genunchiului spre înainte, poate ajunge în punctul maxim în același timp cu finalizarea impulsiei executată de piciorul de sprijin.

Este un detaliu tehnic foarte important căruia mulți antrenori ori nu-i acordă atenție, (ori nu-l văd) și care nu a fost scos în evidență suficient, acest aspect tehnic fiind lăsat doar pe seama talentului alergătorului, fără a-i cere în mod expres acest lucru.

În fig.3 se poate observa lipsa de sincronizare dintre vectorii care acționează asupra gleznei (A) și a genunchiului (B). Mult mai eficienta este mișcarea dacă flexia coapsei pe bazin este mai rapidă decât cea a gambei pe coapsă, ajungându-se astfel în momentul verticalei din (Fig. Nr.2), unde se poate observa că direcțiile de acționare al vectorilor ce acționează asupra gambei (A) și a genunchiului (B), acționează pe aceiași direcție spre înainte susținându-se reciproc.

Poziția piciorului pendulant în momentul verticalei

Pentru a realiza mișcarea de mai sus, trebuie că "forfecarea" picioarelor în zbor să fie cât mai eficientă. Acestea trebuie să acționeze simultan, folosind la maximum principiul mișcărilor compensatorii ale segmentelor unui corp aflat în zbor (când unul urca altul coboară, când unul este duș înainte altul merge compensator înapoi). Dacă la aceasta se adăugă și mișcarea voluntară și selectivă a segmentelor atunci eficiența este maximă.

Membrul inferior care se pregătește să ia contactul cu solul, este aproape întins din articulația genunchiului, cu piciorul (labă piciorului) în flexie dorsală, iar trunchiul este avântat spre înainte pentru că în momentul contactului cu solul, să acționeze compensator și eficient cu bazinul (Fig. 4).

Figura Nr.4. Direcțiile de acționare ale segmentelor corpului înaintea contactului cu solul.

.

ANEXE

PLAN DE LECȚIE

Legendă:

L – lungime teren;

D – diagonală teren;

=== 5 ===

Bibliografie

Ardelean, T., Viteza și forța în atletism. Contribuții teoretice și practico-metodice privind valorificarea potențialului de viteză la copiii de 11-14 ani. Teza de doctorat, A.N.E.F.S., București, 1991

CARSTEA, Gh., Particularități ale școlarilor și implicațiile acestora în educația fizică și sportivă. București, Editura A.N.E.F.S., 1993

Carstea, Gh., Teoria și metodica educației fizice și sportului. București, Editura Universul, 1993.

Carstea, Gh., Educația fizică – fundamente teoretice și metodice, București, Editura Casa de editura Petru Maior, 1999.

CHIRIȚĂ, G., Optimizarea lecției de educație fizică. București, Editura Stadion, 1972.

Dragnea, A., Bota, A., Teoria activităților motrice. București, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., 1999.

Epuran, M., Psihologia educației fizice. vol. I-II, București, Editura I.E.F.S., 1982.

EPURAN, M. și HORGHIDAN, V., Psihologia educației fizic., București, Editura A.N.E.F.S., 1994

Firea, E., Metodica educației fizice școlare. București, Editura I.E.F.S., 1979, pentru uzul studenților.

Gevat, C., Manifestarea și dezvoltarea capacității de accelerare și a vitezei maxime de alergare la atleți, Ovidius University Press, Constantă, 2002

Hahn, E., Antrenamentul sportiv la copii. S.C.J. nr. 104-105 (3-4), București, C.C.P.S., 1996.

Luca, M., Determinarea distanței parcurse în timp de 6s într-o alergare cu intensitate maximală, la copiii în vârstă de 11-14 ani, lucrare Grad did. I, București, 1986.

Mitra, Gh., Mogoș, Al., Metodica educației fizice școlare. București, Editura Sport-Turism, 1973.

Niculescu, M., ( 2002), Metodologia cercetării științifice în educație fizică și sport, București, ANEFS

Rata, B., Schița teoretică privind prestația copiilor într-o probă de sprint. Studiu transversal privind aptitudinea de accelerare și de menținere a vitezei dezvoltate, la băieți în vârstă de 10-11 ani și 12-13 ani, ANEFS, București, 2003

Rata, G., Dezvoltarea simțului accelerării și a capacității de accelerare la copii, lucrare Grad did. I, București, 1986

Rata, G., Rată, B., C., Aptitudinile motrice de bază – probleme teoretice, Ed. Plumb, Bacău, 1999

Roman, M., Simțul accelerării și capacitatea de accelerare la copii în vârstă de 11-13 ani. Dezvoltarea capacității de accelerare la această vârstă. Teza de doctorat, A.N.E.F.S., București, 1996

Stroescu, A., Gimnastică. București, Editura Didactică și Pedagogică, 1961.

Tatu, T., (1981), Teoria și metodica atletismului Curs opțional. București, IEFS

Tatu, T., și colaboratorii (1983), Atletism, București, Ed. Didactică și Pedagogică.

TUDOR, V., Capacitățile condiționale, coordinative și intermediare. București, Editura R.A.I., 1999