Dezvoltarea Calitatii Motrice Si Rezistenta, Prin Metode Si Mijloace Specifice Atletismului In Liceu
LUCRARE DE DISERTAȚIE
DEZVOLTAREA CALITĂȚII MOTRICE, REZISTENȚA, PRIN METODE ȘI MIJLOACE SPECIFICE ATLETISMULUI ÎN LICEU
CUPRINS
1. FUNDAMENTAREA ȘTIINȚIFICĂ A LUCRĂRII
1. 1. Scurt istoric al atletismului
1. 2. Importanța și actualitatea temei în literatura de specialitate
1. 3. Aptitudinea motrică, rezistența la atletism
1. 4. Particularități biopsihosociale ale adolescenților de vârsta 17-18 ani
2. METODOLOGIA UTILIZATĂ PENTRU CERCETARE
2. 1. Ipoteza lucrării
2. 2. Scopul lucrării
2. 3. Motivul alegerii temei
2. 4. Metodele de cercetare aplicate
2. 5. Metode și mijloace specifice atletismului privind dezvoltarea rezistenței la adolescenți de vârsta 17-18 ani
2. 6. Teste aplicate în cercetare
3. ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII
3. 1. Subiecții supuși cercetării
3. 2. Locul, timpul și condițiile ambianței în care s-a efectuat cercetarea
3. 3. Sarcinile cercetării
3. 4. Rezultatele și interpretarea datelor
4. Concluzii
Bibliografie
1. FUNDAMENTAREA ȘTIINȚIFICĂ A LUCRĂRII
1. 1. Scurt istoric al atletismului
Atletismul este o ramură a sportului care își are originile încă dincele mai vechi timpuri. Termenul de “atletism” derivă din cuvântul grecesc “athos”, care înseamna întrecere.
Treptat, atletismul a evoluat multiplicându-și probele sportive și dobândind o mentalitate nouă, modernă prin integrarea și a probelor pentru fete în competițiile sportive oficiale.
Primele întreceri atletice în formă organizată sunt consemnate încă din anul 776 î.Hr., când se desfășoară cele dintâi Jocuri Olimpice la Atena, în care alergările pe pistă predominau ca interes sportiv . În timp, crește numărul de probe cu alergări pe distanțe lungi, aruncări cu discul, cu sulița, sărituri, etc. Jocurile Olimpice au stat la baza apariției Jocurilor Panelenice și Jocurilor Romane în Europa.
Informațiile furnizate de istorie, etnografie, sociologie, etc. sugerează că alergările, săriturile și aruncările au fost practicate din timpuri străvechi de comunități umane primitive în scopul pregătirii tinerilor, adulților, dar și a copiilor, pentru vânatoare și pentru luptă (război); instinctul competitiv apare cu ocazia diferitelor serbări religioase sau de altă natură ale triburilor și popoarelor din acea perioadă.
Cea mai amplă dezvoltare a practicării exercițiilor de atletism desfășurate în cadrul unor competiții oficiale este cunoscută de Grecia antică, în cadrul Jocurilor Panatenaice (Jocurile Phytice, Istmice, Nemeice, Olimpice), primordiale fiind Jocurile Olimpice care, începând cu anul 776 î.Hr., (socotit anul de debut al acestora), au avut loc din patru în patru ani, până în 393 d. Hr., când au fost oprite de împăratul Teodosius.
Atletismul poate fi considerat primul sport competițional. Alergările, săriturile și aruncările au fost la început acțiuni motrice, dar, mai târziu, au devenit deprinderi motrice de bază cu rol deosebit de important în dezvoltarea fizică armonioasă a individului. Ele erau practicate sub formă de întreceri cu ocazia diverselor manifestări mistico-religioase, în care membrii comunității puteau să-și evidențieze capacitățile motrice, precum rezistența, viteza, forța și îndemânarea. Ca o consecință, unele exerciții fizice capătă deja trăsături sportive.
Cercetările etnografice au clarificat etapele dezvoltării exercițiilor fizice, poziția și evoluția probelor atletice de-a lungul istoriei.
Alergarea, săritura, aruncarea au reprezentat, în comuna primitivă, principalele forme de mișcare în scopul apărării, aprovizionării și menținerii subzistenței și, mai puțin, forme destinate întrecerii și distracției. Ca un factor de evoluție, omul a început să-și formeze simțul și gustul motric în formarea unei concepți sănătoase privind importanța exercițiiior fizice în menținerea sănătății și a dezvoltării armonioase.
În Grecia Antică alergarea era cel mai practicat exercițiu fizic. În cadrul competițiilor, alergarea se desfășura pe o pistă specială, cu sol nisipos, cu o lungime de o stadie, de aproximativ 192 m . Pista de concurs prezenta următoarele caracteristici: era sub forma unei linii drepte cu o lățime de 30 m, fără turnante, iar întoarcerea concurenților se făcea prin ocolirea unui stâlp. Linia de plecare era marcată de pietre fixate pe sol. La extremitățile liniei de plecare se afla instalată câte o statuie a Zeului Hermes.
Concursurile se desfășurau pe distanțe diferite sub formă de:
cursă de viteză, denumită dromos (o stadie = 192 m);
cursă de viteză prelungită, denumită diaunlos (doua stadii = 384 m);
cursa de semifond, denumită hippichos (patru stadii = 769 m);
cursa de fond denumită dolichos (între opt și douăzeci și patru de stadii = 1540-5600m).
Sistemul competițional era de tip eliminatoriu, pe perechi, prin tragere la sorți. Startul probei era diferit de cel actual și se efectua prin tragerea bruscă a unei benzi.
Concursurile, în special alergările, în Grecia Antică, erau foarte apreciate, de accea se desfășurau frecvent în acele vremuri. Ele se organizau în localități diferite și aveau denumiri diferite. Jocurile și întrecerile din Grecia Antică se apropiau, sau chiar le întreceau, pe cele din zilele noastre prin amploarea și importanța lor.
Primele competiții sportive din Atena se numeau Jocurile Panatenaice, cele din Olimpia, Jocurile Olimpice, în Delphi erau denumite Jocurile Pitice, în Corint, Jocurile Istmice iar la Nemeia, Jocurile Nemeice.
Anumite mențiuni despre exercițiile fizice apar în lliada lui Homer, care descrie un episod dintr-o probă de alergare câștigată de Ulise, fiind premiat cu o cană de argint, dar se fac referiri și la alte probe precum aruncarea cu sulița și discul.
Hipocrate, considerat părintele medicinii, accentuează rolul important al exercițiilor fizice, masajelor și băilor în menținerea sănătății și prevenirea bolilor.
În Evul Mediu, biserica avea o mare influență asupra evoluției culturii și civilizației, afectând totodată și cursul normal al desfășurării exercițiilor fizice . Probele de atletism, care altădată se bucurau de un interes deosebit în cadrul serbărilor și întrecerilor, își pierd strălucirea și caracterul sportiv dobândit în Grecia Antică. Totuși, exercițiile fizice erau încă practicate de seniorii și cavalerii acestei perioade, în mod organizat, din dorința de a se face remarcați de către femei, cărora le dedicau succesele din întrecerile vânătorești și din războaie. Bărbații practicau alergările în special pentru dezvoltarea calității motrice, viteza, și mai puțin în cadrul luptei care se desfășura călare, cu arme și armuri grele.
În epoca modernă, atletismul dobândește o nouă importanță. Valoarea sportivă o capătă pe la mijiocul secolului XIX, Irlanda fiind inițiatoarea dezvoltării probelor de atletism. Anglia, țară orientată spre expansiune, a asimilat tradiția sportivă de la cei care trăiau pe teritoriile ocupate, dar burghezia engleză, mai deschisă la nou, înființează cluburi și asociații (primul club atletic apare în 1850 la Oxford) în proximitatea colegiilor și universităților în care învățau tinerii nobili și fiii marilor burghezi. Ei organizează cu diferite ocazii competiți atletice între studenții colegiilor, dar și între colegii.
O contribuție semnificativă în evoluția atletismului modern aparține englezilor prin faptul că au standardizat dimensiunile materialelor și terenurilor sportive, păstrate neschimbate până în prezent, cum ar fi: lungimea pragului de sărituri, lățimea culoarului de alergare (1,22 m = 4 picioare), distanța între garduri (9,14 m = 10 yarzi), diametrul cercurilor de aruncare a greutății și a ciocanului (2,135 m = 7 picioare), greutatea ciocanului și a bilei de aruncat (7,257 kg = 16 livre).
Deși atletismul modern a fost fondat de către englezi, probele atletice au fost și sunt practicate și de alte popoare sub forme diferite. De exemplu, Hotentoții din Africa de Sud, la începutul secolului XVIII, organizau vânătoarea de antilope prin fugărire. În acest scop, urmau o pregătire fizică specială încă din copilărie și purtau sandale speciale sau crampoane din piele tare. Indienii "Tarahumara" din Mexic organizau alergări de fond, între echipe de bărbați, pe distanța de 5-28 km, pe trasee ce erau marcate prin semne pe copaci. Pe parcursul desfășurării întrecerii, participanții erau revitalizați, stropiți cu apă, etc. Concurenții urmau o pregătire și o dietă specială cu câteva săptămâni înaintea competiției. Louis Bennet, de origine indiană, a stabilit primul record mondial în anul 1863, când a alergat pe o pistă de iarbă, timp de o oră, 18,539 km.
Modul de organizare și de desfășurare a atletismului s-a răspândit și dezvoltat repede în toate statele lumii.
Următoarele date cronologice evidențiază evoluția rapidă a activității atletice în epoca modernă:
pe 25 noiembrie 1882, remarcabilul om de cultură, Pierre de Coubertin, promovează ideea revenirii la forma originală a olimpismului grecesc, în amfiteatrul Sorbonei, ce se va concretiza în înființarea Jocurilor Olimpice Moderne;
între 5-15 aprilie 1896 a avut loc la Atena prima ediție a Jocurilor Olimpice Moderne, cu participarea unui număr redus de țări. Atletismul, reprezentat de sportivi exclusiv bărbați din 12 țări, este prezent cu 12 probe.
pe 17 iulie 1912 ia ființă primul organism central al activității atletice sub denumirea de Federația Internațională de Atletism Amator (FIAA) cu sediul la Stokholm;
în 1913, cu ocazia primului Congres F.I.A.A. se stabilește un regulament tehnic pentru toate concursurile de atletism, care prevede 30 de probe atletice ca probe competiționale și se omologhează celemai elocvente recorduri mondiale stabilite anterior (cel mai vechi – 1870 cursa de 20 mile marș – englezul T. Griffith – 2 h 47'20");
în 1921 a fost fondată Federația Sportivă Internațională a Femeilor (F.S.I.F.), iar în 1923 se aprobă participarea femeilor în practicarea unor probe atletice;
din anul 1928 femeile au dreptul să participe la Jocurile Olimpice (Amsterdam), la un număr redus de probe – 100m, înălțime, disc, 4x100m;
un alt eveniment marcant pentru evoluția atletismului a fost organizarea în 1934, la Torino, a primei ediții a Campionatului European de Atletism pentru bărbați, constând în 22 probe pentru bărbați iar, începând cu 1938, au fost incluse și 9 probe pentru femei;
Epoca contemporană se caracterizează printr-o amplă dezvoltare a atletismului mondial.
Progresul semnificativ realizat de lumea atletismului mondial s-a concretizat în:
creșterea numărului de probe de la 32 în 1948, la 35 în 1960, la 41 în 1984 și
s-a ajuns la 54 de probe în 2002;
eșalonarea probelor pe categorii de vârstă, începând de la 10 ani până la 60-65 de ani;
creșterea continuă a numărului de competiții, ceea ce a oferit atleților posibilitatea să opteze, în momentul integrării lor în categoria ,,de performanță internațională", pentru anumite competiții. Această situație a dus la organizarea unor competiții de anvergură mondială ca: Jocurile Mondiale Universitare, Cupa Europei, Cupa Mondială, Campionate Mondiale în aer liber și la introducerea unor întreceri pe teren acoperit până la nivel de Campionate Europene și Campionate Mondiale etc;
intensificarea și diversificarea mijloacelor pentru obținerea unor rezultate de performanță;
amplificarea numărului de practicanți ai acestui sport, cu posibilități reale de afirmare.
Valorile crescute ale performanțelor atletice au la bază studii, cercetări, alimentație, medicație, susținere materială și financiară corespunzătoare. Acestea s-au îmbunătățit continuu și au atins cote ce cu greu mai pot fi depășite.
În România, atletismul apare ca sport competițional abia la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, și se remarcă printr-o serie de evenimente deosebite, dintre care menționăm:
în 1882 are loc prima competiție de atletism organizat în România, la București, cu participarea elevilor de la liceele "Smpetiții de anvergură mondială ca: Jocurile Mondiale Universitare, Cupa Europei, Cupa Mondială, Campionate Mondiale în aer liber și la introducerea unor întreceri pe teren acoperit până la nivel de Campionate Europene și Campionate Mondiale etc;
intensificarea și diversificarea mijloacelor pentru obținerea unor rezultate de performanță;
amplificarea numărului de practicanți ai acestui sport, cu posibilități reale de afirmare.
Valorile crescute ale performanțelor atletice au la bază studii, cercetări, alimentație, medicație, susținere materială și financiară corespunzătoare. Acestea s-au îmbunătățit continuu și au atins cote ce cu greu mai pot fi depășite.
În România, atletismul apare ca sport competițional abia la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, și se remarcă printr-o serie de evenimente deosebite, dintre care menționăm:
în 1882 are loc prima competiție de atletism organizat în România, la București, cu participarea elevilor de la liceele "Sfântul Sava" și "Mircea Basarab", la 12 probe de alergări pe plat, garduri și obstacole;
în 1893, pentru prima dată, se organizează în Cișmigiu, concursuri de alergări, iar elevii de la Liceul " Gh. Lazăr" se întrec pe velodromul de la șosea la probele de alergări și sărituri în înălțime iar, începând cu anul 1896, s-au adăugat și probele de aruncări;
în 1905 se organizează primul concurs pe criterii de vârstă (până la 16 ani și peste 16 ani) la probele de 100 m, lungime și prăjină;
între anii 1906-1912 se organizează competiții atletice școlare organizate în orașe ca Ploiești, Craiova și București. Probele de concurs erau formate din alergări pe 100 m și 200 m;
în 1912 ia ființă "Comisia de alergări pe jos și concursuri" ce se transformă în "Comisia de Atletism", considerată a- XIX -a federație pe lista mondială;
în anul 1914 se înființează Federația Română de Atletism (F.R.A.), moment în care se desfășoară Campionatele României (inițial cu 15 probe), iar în 1923, la Timișoara se organizează primul concurs atletic internațional din țara noastră;
în 1928 are loc prima participare românească a unei delegații formată din 10 băieți și 2 fete, la Jocurile Olimpice de la Amsterdam;
în 1930 iau ființă Jocurile Balcanice; la prima ediție, desfășurată la Atena, echipa României se clasează pe locul doi după Grecia;
în 1932 are loc primul Campionat European desfășurat la Torino cu o delegație de patru atleți români;
în 1948 se organizează în București prima ediție a Campionatelor Internaționale ale României;
în 1949 se înființează, în cadrul Institutului de Cultură Fizică, Catedra de Atletism.
În a doua parte a epocii moderne atleții români au obținut rezultate remarcabile: medalii la Jocurile Olimpice, recorduri olimpice, recorduri mondiale, titluri de campioni mondiali universitari, medalii la Campionatul European, titluri balcanice și multiple recorduri naționale.
În perioada 1950-2009 prestigiul țării noastre a crescut simțitor, datorită rezultatelor individuale realizate în marile competiții internaționale.
Performanțe deosebite, care rămân în istoria atletismului mondial, au fost obținute de lolanda Balaș Soter, Lia Manoliu, Virginia loan, Viorica Viscopoleanu, Argentina Menis, Florența Crăciunescu, Mihaela Peneș, Maria Diaconescu, Eva Zorgo Raduly, Ileana Silai, Natalia Andrei, Fița Lovin, Ilie Floroiu, Carol Corbu, Gheorghe Megelea, Valeria Bufanu Ștefănescu, Maricica Puică, Natalia Mărășescu, Doina Melinte, Paula Ivan, Ela Kovacs, Anișoara Cușmir, Tudor Bogdan, Bogdan Țăruș, Mihaela Melinte, Gabriela Szabo, Violeta
Beclea, Alina Astafei, Corina Țiflea, Liliana Năstase, Lidia Șimon, et
Programul Jocurilor Olimpice, a Campionatelor Mondiale și a marilor competiții internaționale cuprinde azi un număr de 54 de probe atletice: 26 pentru fete și 28 pentru băieți (tabelul nr.1).
Tabelul nr:1 SISTEMUL PROBELOR ATLETICE
1. 2. Importanța și actualitatea temei în literatura de specialitate
În toate ramurile sportive nivelul bun al rezistenței este o condiție esențială în ameliorarea capacității de performanță sportivă. Conform teoriei lui Weineck, J. (2003), acest nivel determină:
creșterea capacității de performanță fizică;
optimizarea capacității de recuperare;
reducerea riscurilor de accidentări la sportivii bine antrenați;
îmbunătățirea stabilității psihice;
mărirea vitezei de acțiune și de reacție;
reducerea defectelor tehnice printr-o mai bună concentrare și atenție a sportivului antrenat;
diminuarea erorilor tactice cauzate de oboseală;
ameliorarea stării de sănătate datorită efectului preventiv al antrenamentului de rezistență împotriva problemelor cardio-vasculare și afecțiunilor rezultate din sedentarism.
Atletismul reprezintă una dintre cele mai vechi forme de exercițiu fizic practicat și agreat de om.
Marile națiuni își afirmă potențialul biologic și psihic, precum și eficiența educațională, organizatorică și economică prin implicarea și punerea bazelor sportului de performanță, utilizând în acest scop cercetările științifice din domeniu.
Atletismul, prin numărul mare de medalii acordate la Jocurile Olimpice, este prima ramură sportivă ca importanță olimpică.
Datorită acestui fapt, atletismul trebuie să primească importanța cuvenită, atât sub aspectul pregătirii viitorilor performeri, cât și sub aspectul competițional al afirmării internaționale. Atletismul se numără printre ramurile sportive în care se obțin performanțe valoroase de la cele mai fragede vârste.
Performanțele, cât și durata acestora, depind de calitatea pregătirii atleților.
Această lucrare se vrea un sprijin în elaborarea unor modele de pregătire și perfecționare a antrenamentelor de atletism pentru dezvoltarea rezistenței și sportului de performanță.
Activitatea personală și informațiile oferite de specialiști ai domeniului ne fac să concluzionăm, asemeni secretului lui Polichinelle : “toata lumea știe ce se face, dar nu cum se face”. De aceea, motivul lucrării noastre este că metodele nu sunt perene în nici un domeniu de activitate umană. Studiul și aprecierea efortului la alergări, în funcție de distanța și timpii realizați pe distanța dată, spre stabilirea și aprecierea efortului în funcție de principiile de bază ca: specificitatea efortului, progresivitate și supraîncărcare, aduc și modificări importante în metodica pregătirii antrenamentului.
Acest lucru a făcut posibilă raționalizarea efortului pe etape și, ceea ce este foarte important, distribuirea metodică a cantității de efort pe aceste etape. Importanța pregătirii în etape de efort în toleranța la lactat, în prag anaerob sau putere maximă aerobă (VO2 max), cu tot ce implică ea, a avut drept urmare, apariția antagonismelor între specialiștii domeniului, atât la nivelul seniorilor cât și la nivelul copiilor.
Cercetătorii din domeniu experimentează posibilitatea de a aplica în pregătirea adolescenților a metodicii de pregătire a seniorilor, analizând dacă accentul să se pună pe volumele de efort din antrenament sau pe intensitatea efortului.
Prin prezenta cercetare , încerc să demonstrez, să conving și să impun că principiul eforturilor mari de volum, cu intensitate mare, este posibil a fi aplicat și la adolescenți, fiind chiar o cerință a pregătirii.
Literatura de specialitate evidențiază că antrenamentul de rezistență, în condiții de mare intensitate și sarcină de volum, este eficient și eficace pentru creșterea rezistenței și implicit a forței, la sportivi, băieți și fete postpubertali. Prin urmare, adolescenții necesită o cantitate mare de efort, deoarece trebuie dezvoltată rezistența organică (aerobă) în mod prioritar. De asemenea, reducerea volumului de lucru nu trebuie să devină un scop în sine la această vârstă. În primcipiu, alternarea volumelor mari de efort, cu intensități maximale, în funcție de etapizarea și periodizarea pregătirii, de zonarea eforturilor, va duce la modificări adaptative imediate și de lungă durată în organismul tânărului atlet și implicit la performanțe notabile.
Probele științifice din demersul practic au demonstrat că reactivitatea biochimică a tinerilor atleți la efort a reliefat că organismul lor reacționează identic cu organismul sportivilor seniori la efort.
În prezenta lucrare de cercetare, am încercat să stabilesc care sunt volumele optime de efort în probele de 800m-fete și 1000m-băieți, în diferite etape și perioade pregătitoare, care sunt cantitățile de efort defalcate și distanțele eficiente de antrenament.
În elaborarea metodologiei pregătirii și a cantităților de efort în prag anaerob, toleranța la acumularea acidului lactic și puterea maxima aerobă (VO2 max), am realizat cu elevii clasei de liceu implicați în studiu rezultate de valoare imediată și în timp.
O atentă observare rezultatelor la Campionatele Mondiale și la Jocurile Olimpice au scos în evidență unele aspecte care prezintă interes pentru această temă, cum sunt: realizarea de performanțe remarcabile numai cu sportivi deosebit de dotați pentru ramura sau proba respectivă, cu calități fizice și morale excepționale, care să stăpânească la perfecție tehnica și tactica specifice sportului practicat și care, cu o pregătire mai îndelungată, să obțină o capacitate de efort superioară, pe măsura solicitărilor din concurs. Cercetările din ultimii ani au demonstrat că performanțele mari se realizează numai dacă baza necesară atingerii lor este creată încă de la 10-12 ani. În procesul de antrenament, începând cu debutanții și până la marii performeri, trebuie să se țină cont de legile generale ale dezvoltării performanței în funcție de dezvoltarea calităților motrice, a capacităților intelectuale și a trăsăturilor caracteristice ale psihicului. Principiile antrenamentului trebuie adaptate ca să îndeplinească cerințele de progresivitate, specificitate și solicitările mari, atât la copii cât și la marii campioni.
Mărirea gradului de solicitare în pregătire este dictată de dinamica performanțelor de valoare, de numărul mare de concursuri, de creșterea tempourilor de desfășurare a eforturilor. Datele din literatura de specialitate privind reactivitatea fizică și biochimică la adolescenți sunt extrem de sărace, iar părerile cu privire la drumul ce trebuie urmat în dezvoltarea de la copil la marele performer nu au întotdeauna acoperire în măsurători, fiind fundamentate pe experiența istorică, bun simț și credințe intime.
Pe de altă parte, există legități în lumea vie, universală, care fac ca între răspunsul metabolic la un anumit stimul de efort al unui adolescent și răspunsul metabolic al unui mare performer să nu existe diferențe apreciabile.
Anchetele întreprinse în rândul antrenorilor, cadrelor didactice și părinților din S.U.A., au arătat că activitatea sportivă competițională exercită un efect pozitiv asupra dezvoltării adolescenților.
Se presupune că, chiar dacă abandonează cariera sportivă la 14 sau 15 ani, ei câștigă mult din această experiență. În cadrul unui program bine dirijat, adolescentul învață să învingă și să piardă, să folosească timpul în mod eficient și să transforme înfrângerile temporare în victorii de lungă durată. El își dezvoltă capacitatea de autocontrol și dobândește încrederea în propriile puteri. Sportul asigură modele pentru adolescenți (Repucci, 1987). Pentru tânărul participant, la toate nivelele sportului, activitatea fizică, lucrul în echipă și competiția au importante implicații în dezvoltarea sa socială, fizică și personală (Danish, Petitpas, Hale 1990) citați de Baillie, H.F. și Danis J. în 1992) în The Sport Psychologist nr.l, (1992).
Încă din 1974, dr. Jokl a scris un articol despre progresia recordurilor mondiale, în care se menționează, printre altele, că, abia în anii din urmă, specialiștii s-au convins că fetele de vârsta mică dispun de o bună capacitate de efort. Elevele neantrenate ating performanțe maxime la alergare la vârsta de 14 ani; dupa această vârstă performanțele scad, în afară de cazul când capacitatea lor de efort este menținută prin antrenament. Cu câțiva ani în urmă, au ridiculizat punctul de vedere potrivit căruia fetele de vârstă mică sunt incapabile de a practica un sport de anduranță, rezultatele mele demonstrând că la adolescente accentul trebuie să cadă pe o pregătire fizică intensivă. Programele de pregătire care preconizează antrenamente zilnice grele și prelungite pentru tinerele atlete sunt perfect posibile din punct de vedere fiziologic.
Fiziologul Olof Astrand a urmărit dezvoltarea unui număr de tinere sportive de la câteva cluburi din Suedia.
A comparat un grup care se antrena 3-4 ore săptămânal cu altul care se antrena 28 ore săptămânal – mai mult decât au făcut-o vreodată Jenny Turral, Karen Moras sau Shane Gould. S-a constatat că grupul care se antrena mai mult era capabil de performanțe net superioare. Astrand ajunge și el la concluzia că „kilometrii fac campionii”. Examenul medical a arătat că antrenamentele zilnice prelungite nu au exercitat o influență nefavorabilă, ci dimpotrivă.
Se poate concluziona că antrenamentul de rezistență în condiții de mare intensitate și sarcină de volum este eficient și eficace pentru creșterea rezistenței la băieți și fete prepubertali și pubertali.
1. 3. Aptitudinea motrică, rezistența la atletism
Generalități
În activitatea oricărui individ, indiferent de specificul profesiei sale, rezistența este o calitate care influențează, în bună măsură, randamentul efortului. Solicitările din ce în ce mai mari, în producție, în activitatea școlară și în viața cotidiană fac din rezistență un factor deosebit de important prin care omul poate învinge apariția timpurie a oboselii, atât în domeniul intelectual, senzorial, emoțional, cât și în cel fizic.
Rezistența, sub aspect fizic, este o calitate motrică ușor perfectibilă, ca urmare a efectuării sistematice, continue și după anumite reguli a unor exerciții fizice specifice, păstrându-se, la valoarea atinsă, perioade de timp îndelungate.
În literatura de specialitate, rezistența este definită sub multiple formulări, toate concentrând și exprimând, în cuvinte diferite, cam aceleași idei. Astfel : V. M. Zațiorski… „capacitatea de a efectua timp îndelungat o activitate oarecare fără a reduce eficacitatea ei“ ; D. Harre… „capacitatea organismului de a efectua eforturi de intensitate mare un timp mai îndelungat“ ; N. G. Ozolin… „capacitatea de a face față oboselii“; A. Demeter… „menținerea capacității de lucru în timpul unor eforturi de lungă durată, prin învingerea fenomenului de oboseală și printr-un tempo ridicat al restabilirii organismului după o activitate obositoare“ ; C. Florescu și colab. … „timpul limită în cursul căruia poate fi continuat un efort de o anumită intensitate“.
Din aceste definiții desprindem câteva elemente esențiale care caracterizează această calitate motrică, și anume :
timpul (durata) efortului. Acesta poate fi nedeterminat dinainte, ci stabilit în funcție de eficiența activității efectuate și determinat, atunci când într-o unitate de timp trebuie efectuată o activitate de un anumit gen;
eficacitatea cât mai constantă a activității motrice pe toată durata ei;
rapiditatea refacerii organismului după efortul efectuat.
Relația factorilor care determină rezistența:
Durata efortului — eficacitatea acțiunii motrice — refacerea organismului după efort.
Principalul factor care limitează manifestarea rezistenței un timp cât mai îndelungat îl constituie oboseala. Fenomenul de oboseală se caracterizează prin scăderea temporară a capacității de lucru a organismului, prin creșterea dificultăților sau prin imposibilitatea de a continua efortul dat (activitatea motrică) cu aceeași intensitate, în același ritm, cu aceeași amplitudine, precizie și randament etc. Oboseala este cauzată de slaba adaptare a organismului la efort, de diminuarea activității centrilor nervoși superiori care coordonează capacitatea de lucru a mușchilor și, în special, a funcțiilor circulatorii și respiratorii. După cum remarcă V. S. Farfel, capacitatea de lucru a sistemului nervos central este veriga principală în lanțul de procese care determină apariția mai devreme sau mai târziu a oboselii. Lupta cu oboseala este, în primul rând, lupta centrilor nervoși superiori pentru menținerea propriei lor capacități de lucru. În procesul de dezvoltare a rezistenței se perfecționează întregul sistem de legături nervoase necesare efectuării lucrului stabilit, ceea ce are influențe și asupra îmbunătățirii coordonării funcțiilor, organelor și sistemelor reducerii cheltuielilor energetice.
Am arătat mai sus că oboseala reprezintă factorul de bază care are influențe limitative asupra rezistenței. Trebuie să reținem însă că oboseala constituie, în același timp, și factorul hotărâtor de adaptare a organismului la efort, de dezvoltare a rezistenței. Ca urmare, arată V. S. Farfel, numai efortul efectuat până la oboseală și încercările de a o învinge pot grăbi procesul de dezvoltare a rezistenței.
Definiții:
Rezistența reprezintă „capacitatea organismului de a depune eforturi cu o durată mare și intensitate crescută, menținând indicii constanți ridicați de eficiență. Cu alte cuvinte, capacitatea de a depune eforturi fără apariția oboselii (sau cu învingerea acestei stări) și presupune o capacitate ridicată de restabilire rapidă a organismului după eforturi obositoare” (Prof. conf. dr. Gervan Petru, Teoria Educației Fizice și Sportului- Curs suport, 2009, Suceava).
Renato Manno: „rezistența reprezintă o aptitudine motrică care permite omului să facă față oboselii, în prestațiile în care forța se combină cu durata”.
Erwin Hahn: „ rezistența în regim de forță este capacitatea de a repeta activitatea forței musculare în timpul unui efort de rezistență”.
Hahn, E., în 1996, pag. 99, a prezentat una din cele mai scurte și pragmatice definiții privind rezistența, astfel notează că prin „rezistență înțelegem, în sport, capacitatea de a rezista oboselii provocate de efort ”.
Pentru Weineck (1986) “se înțelege prin rezistență capacitatea psihofizică a sportivului de a rezista la oboseală”.
Weineck., J., în 2003 înțelege, prin rezistență, capacitatea unui sportiv de a rezista la oboseală.
Ardelean, T., în 1981, pag. 36, prezintă rezistența ca fiind „capacitatea omului de a face față oboselii fizice provocate de activitatea musculară desfășurată într-un efort de o intensitate precizată și un regim deteminat, fără modificarea intensității prescrise”.
În opinia lui Nicu, A., 1993, pag. 332, rezistența este „capacitatea mecanismului de a efectua un lucru mecanic de o anumită intensitate, un timp îndelungat, fără scăderea eficienței, în condițiile reprimării stării de oboseală”.
Pentru Demeter, A., 1980, rezistența reprezintă „capacitatea organismului uman de a depune o activitate, un timp cât mai îndelungat, fără scăderea randamentului, în condițiile funcționării economice a organismului, învingerii oboselii și a unei restabiliri rapide’’.
Thompson, P., R., în 1996, pag 92, o definește ca fiind „capacitatea de a executa un lucru cu o intensitate dată, într-o perioadă dată de timp ”
Frey., G., în 1977, vorbește de rezistență psihică, ce desemnează capacitatea unui sportiv de a rezista cât mai mult timp posibil la un stimul care i-ar cere întreruperea sarcinii, și rezistență fizică ce desemnează capacitatea de rezistență a organismului în ansamblul său sau capacitatea de rezistență a diferitelor sale sisteme.
Rață, G., în 2006, într-o prezentare succintă definește rezistența ca fiind „capacitatea organismului de a învinge oboseala într-un efort cu intensitate ridicată un timp cât mai lung, cu un consum mic de energie”.
Pradet (1988) definește rezistența ca pe „facultatea de a realiza acțiuni motrice în timpul unei durate maxime”.
Matveev (1983) distinge rezistența specifică ce reprezintă ,,capacitatea sportivului de a rezista la oboseala determinată de încărcături care mobilizează de manieră maximală resursele funcționale ale organismului în cadrul unei discipline date” și rezistența generală ,,deci manifestările sunt totodată susceptibile să varieze în funcție de specialitate care depinde de câteva calități funcționale fundamentale care intervin în mai multe tipuri de activitate”.
Platonov (1988) indică faptul că rezistența este un mijloc cu care trebuie dotat sportivul pentru a parveni la ,,utilizarea eficace în totalitate a potențialului energetic în activitatea competițională”. Apare clar ideea de a fi capabil de a menține în timpul unei durate optimale o anumită treaptă de intensitate în decursul unei activități. Astfel, toate sectoarele energetice sunt raportate oricărei activități, nescăpând noțiunea de rezistență. Totodată, procesele energetice nu sunt singurii parametri inducând o scădere a eficacității sportivului. Trebuie subliniată aici importanța capitală în domeniul rezistenței a capacității de a suporta mental un efort care face ,,rău”… uneori durabil. Este vorba aici, fără îndoială, de o formă de rezistență care necesită luarea în calcul cu ocazia fiecărui antrenament.
Se apreciază unanim că rezistența este ,,capacitatea organismului uman de a depune eforturi cu o durată relativ lungă și o intensitate relativ mare, menținând indici constanți de eficacitate optimă; deci este capacitatea umană de a depune eforturi fără apariția stării de oboseală (senzorială, emoțională, fizică) sau prin învingerea acestui fenomen” (2, p.69-70). Unii autori menționează faptul că rezistența presupune și ,,capacitatea ridicată de restabilire rapidă a organismului după anumite eforturi obositoare” (2, p.70).
Rezistența se referă la timpul necesar unui individ pentru a executa un lucru de o anumită intensitate. Factorul principal care limitează, afectând în același timp performanța, este oboseala. Se consideră că un individ are rezistență dacă nu obosește ușor sau dacă poate continua efortul în condiții de oboseală. Un sportiv are această capacitate dacă organismul îi este adaptat la particularitățile efortului/lucrului executat. Rezistența depinde de numeroși factori, printre care viteza, forța musculară, deprinderile tehnice în execuția eficientă a mișcărilor/acțiunilor, capacitatea de a utiliza economic potențialul fiziologic, precum și condițiile psihologice în momentul efectuării efortului respectiv.
Dacă se iau în considerație cerințele antrenamentului, există două tipuri de rezistență: generală și specifică. Rezistența generală reprezintă capacitatea de a executa un anumit tip de activitate care antrenează numeroase grupe musculare și sisteme (SNC, sistemul neuromuscular și cel cardiorespirator), pe o perioadă prelungită de timp. Un nivel bun de rezistență generală, indiferent de specializarea sportivă, înlesnește succesul în diferite tipuri de activități de antrenament. Sportivii antrenați în sporturi în care predomină rezistența, în special cea aerobă, posedă desigur un nivel înalt de rezistență generală. Aceasta înseamnă că există o relație strânsă între rezistența generală și cea specifică. Pe de altă parte, sportivii care participă în sporturi (probe) de scurtă durată sau cu înaltă complexitate tehnică nu au neapărat un nivel bun de rezistență generală. Toți sportivii au nevoie de rezistență generală, necesară în vederea executării unui volum ridicat de lucru, a învingerii oboselii în competițiile de lungă durată sau a refacerii mai rapide după antrenamente sau competiții.
Rezistența specifică, menționată adesea ca rezistență de joc, de sprint etc., depinde de particularitățile fiecărui sport sau de numeroasele repetări ale acțiunilor motrice din fiecare sport. Deși rezistența specifică este prezentă în caracteristicile anumitor sporturi, ea poate fi influențată de stimulul competițional, de execuția sarcinilor sportive dificile sau de tipul de antrenament realizat. De asemenea, un joc solicitant la nivel tactic influențează deseori rezistența specifică a sportivului; în felul acesta, sportivul poate fi supus unor greșeli tehnice și tactice în timpul celei de a doua părți a competiției. În consecință, cu cât mai puternică este rezistența specifică dezvoltată de sportiv pornind de la o bază solidă a rezistenței generale, cu atât mai ușor acesta va putea face față solicitărilor la antrenamente și competiții. Tipurile de rezistență prezentate sunt de primă importanță în realizarea unor performanțe de succes în toate sporturile.
Forme de manifestare.
În funcție de participarea grupelor musculare avem:
rezistență generală (cel puțin 70% din musculatura corpului);
rezistența specifică: locală (mai puțin de 30% din musculatura corpului) și regională când, în efort, se angrenează între 1/3 și 2/3 din musculatura corpului.
În funcție de sursele energetice și durata efortului avem:
rezistență anaerobă, specifică eforturilor cuprinse între 45 sec. și 2 min.;
rezistență aerobă, eforturi ce depășesc 8 min.(numite și eforturi de lungă durată);
rezistență mixtă pentru eforturi cuprinse între 2 și 6 min.(eforturi de durată medie);
rezistență în regim de viteză, în regim de forță (rezistența musculară locală), în regim de detentă, de îndemânare, etc., în funcție de alte calități motrice cu care se combină.
Clasificarea rezistenței
Din punct de vedere al duratei pentru sporturile ciclice-atletism în cazul nostru este propusă următoarea clasificare:
Rezistența de lungă durată este necesară în sporturile cu efort de peste 8 minute. Energia este furnizată aproape în exclusivitate de sistemul aerob, care antrenează în măsură considerabilă sistemele cardiovascular și respirator. În timpul unei probe (curse) de rezistență la această categorie, frecvența cardiacă este crescută (peste 180 de bătăi pe minut), volumul de sânge pompat de inimă într-un minut este între 30 și 40l, iar plămânii ventilează 120-140l de aer pe minut. În mod evident, pentru probele de lungă durată (de exemplu, maraton), aceste valori sunt mai scăzute. În consecință, capacitatea vitală și volumul de sânge pompat de inimă pe minut reprezintă factori limitativi pentru rezultatele sportive înalte. Ele reflectă, de asemenea, adaptarea sportivului la stresul unor asemenea activități. Efortul de intensitate medie favorizează adaptarea organismului și vascularizarea capilară atât de vitală pentru aprovizionarea cu 02 a celulelor musculare.
Rezistența de durată medie este specifică sporturilor și probelor în care efortul este executat timp de 2-6 minute. Intensitatea este mai ridicată decât în sporturile necesitând rezistență de lungă durată. Rezerva de O2 nu poate face față în totalitate solicitărilor organismului, sportivul dezvoltând, așadar, o datorie de O2. Energia produsă de sistemul anaerob este proporțională cu mărimea vitezei. De exemplu, în cazul unul alergător pe 3000m, sistemul anaerob furnizează aproximativ 20% din energia totală necesară acestuia, iar, pentru un alergător pe 1500m, peste 50%. Ca și în cazul precedent, absorbția de oxigen joacă un rol determinant în performanță.
Rezistența de scurtă durată se raportează la sporturile în care durata necesară parcurgerii distanței respective se situează între 45 secunde și 2 minute. Pentru sporturile din această categorie, procesele anaerobe participă intens la furnizarea energiei necesare sarcinii sportive. Forța și viteza joacă un rol important în obținerea unor rezultate înalte. Datoria de 02 este crescută, iar sistemul anaerob asigură 80% din necesarul energetic pentru o cursă de 400m și 60-70% pentru una de 800m. Baza pentru dezvoltarea capacității anaerobe o constituie capacitatea aerobă. În consecință, sportivul trebuie să dezvolte o capacitate aerobă mare chiar și în sporturile și probele din această categorie.
Rezistența de viteză reprezintă rezistența sportivilor la oboseală în condiții de intensitate maximă.
Cea mai mare parte a efortului este realizată în apnee, necesitând din partea sportivilor forță și viteză maximă (se referă, de asemenea, la antrenamentul de putere-rezistență).
Factorii care influențează rezistența
Rezistența este de diferite tipuri, iar dezvoltarea ei efectivă depinde de numeroase metode de antrenament. Dacă se urmărește ameliorarea performanței sportive, este important să se cunoască numeroșii factori care pot influența negativ dezvoltarea rezistenței.
1). Sistemul nervos central (SNC)
În antrenamentul de rezistență, sistemul nervos central (SNC) se adaptează la specificul cerinței de antrenament. Ca rezultat al antrenamentului, SNC își mărește capacitatea de lucru, ameliorând conexiunile nervoase necesare pentru funcționarea bine coordonată a organelor și sistemelor. Oboseala, care adesea afectează pregătirea, se manifestă la nivelul SNC; în consecință, scăderea capacității de lucru a SNC reprezintă o cauză majoră a oboselii. Lupta împotriva acesteia este, de fapt, o bătălie a centrilor nervoși pentru menținerea capacității lor de lucru.
Creșterea rezistenței SNC și a stării sale optime trebuie să constituie una din preocupările principale în cadrul antrenamentului. Antrenorul poate facilita acest lucru prin selectarea unor mijloace de antrenament corespunzătoare. Un lucru uniform de intensitate moderată ameliorează și consolidează întreaga activitate a SNC, îndeosebi coordonarea neuromusculară specifică activităților de rezistență. În mod similar, antrenamentul de rezistență de lungă durată, executat în condiții de oboseală crescută mărește rezistența celulei nervoase la efortul solicitant.
2). Puterea de voință în sport
Puterea de voință reprezintă o componentă de maximă importanță în antrenamentul de rezistență, fiind necesară sportivului în special atunci când are de executat un efort în condiții de oboseală sau când nivelul de oboseală crește ca rezultat al activității prelungite. Lucru cu atât mai evident când intensitatea constituie o componentă importantă a antrenamentului. Sportivul nu mai poate menține nivelul de intensitate a execuției decât ajutat de propria voință, comandând centrilor nervoși să continue sau chiar să intensifice efortul, mai ales spre final. Oamenii au rezerve considerabile de rezistență, cu posibilitatea maximizării acestora numai cu un efort de voință în măsură să învingă slăbiciunea indusă adesea de oboseală. De aceea, un obiectiv important al antrenamentului este de a crește toleranța la durere, astfel încât sportivii să poată suporta psihologic durerea, suferința și “chinurile” antrenamentului și competițiilor.
3). Capacitatea aerobă
Potențialul aerob sau capacitatea organismului de a produce energie în prezența 02 este cel care determină capacitatea de rezistență a sportivului. Puterea aerobă este limitată de capacitatea de a transporta oxigenul în organism. În consecință, dezvoltarea sistemului de transport al 02 trebuie să facă parte din orice program de antrenament vizând ameliorarea capacității de rezistență. În plus, o capacitate aerobă crescută, esențială pentru antrenament, facilitează o refacere mai rapidă între și după antrenamente. Refacerea rapidă permite sportivului să reducă intervalul de repaus și să execute un efort cu o intensitate mai mare.
Ca urmare a intervalelor de repaus mai scurte, numărul de repetări poate crește determinând o creștere a volumului de antrenament. Viteza de refacere, intensificată de capacitatea aerobă înaltă, este importantă și în sporturile care necesită repetări numeroase ale unei deprinderi (probele de alergări, arte marțiale, box etc.) sau un număr crescut de scheme de joc (exerciții) în sporturile de echipă (hochei, fotbal).
Organele, în special sistemul respirator, care furnizează oxigenul, sunt bine dezvoltate în timpul antrenamentului de rezistență.
De fapt, unele organe sunt dezvoltate în funcție de metoda de antrenament utilizată. Astfel, antrenamentul pe intervale fortifică inima, iar cel la altitudine sau de lungă durată mărește potențialul de utilizare a 02. În orice caz, capacitatea aerobă se bazează pe dezvoltarea sistemului respirator și pe o respirație corectă.
Respirația joacă un rol important în antrenamentul de rezistență. Sportivul trebuie să respire adânc și ritmic, deoarece o expirație activă este critică pentru o performanță adecvată. Majoritatea sportivilor trebuie să învețe cum să expire pentru a elimina cât mai mult aer (încărcat cu C02) din plămâni, deoarece 02 tocmai a fost eliminat. În cazul unei expirații necorespunzătoare, concentrația de 02 din aerul proaspăt inhalat se reduce, influențând în mod advers performanța. O expirație energică este chiar mai importantă în timpul fazei critice a unei curse sau a unui meci, când un aport corespunzător de 02 poate permite sportivului să depășească dificultatea.
O capacitate aerobă mare este transferată pozitiv spre capacitatea anaerobă. Dacă un sportiv își ameliorează capacitatea aerobă, înseamnă că și capacitatea sa anaerobă se ameliorează, el putând să-și prelungească efortul înainte să ajungă în datorie de 02, iar, după dezvoltarea unei datorii de O2, să se refacă mai rapid. Această constatare este semnificativă pentru majoritatea sporturilor în care capacitatea anaerobă reprezintă o componentă importantă. Prin dezvoltarea capacității aerobe, cei mai mulți sportivi din sporturile de echipă își vor consolida cunoștințele tehnice și tactice. Ameliorarea rezistenței aerobe trebuie să constituie un obiectiv permanent pentru majoritatea sportivilor.
O capacitate aerobă bine dezvoltată stabilizează, de asemenea, viteza. În multe sporturi, faza competițională pune accentul pe capacitatea anaerobă, dar deseori constanța performanței anaerobe este afectată de efortul intens, excesiv, solicitant. În situația în care capacitatea anaerobă reprezintă o componentă importantă a antrenamentului, pentru prelungirea unei performanțe reușite, trebuie introduse și o serie de activități aerobe. În astfel de cazuri, lecțiile de antrenament care pun accentul pe rezistența de lungă durată în regim aerob alternează cu activități de diferite intensități. În aceste condiții, organismul se poate reface și, în consecință, crește durabilitatea puterii anaerobe. Aceeași concepție este valabilă și pentru faza de descărcare (în engleză tapering). Atunci când, înaintea competițiilor importante, sunt reduse sarcinile de antrenament, se vor introduce lecții de antrenament în regim aerob pentru a le înlocui pe cele intense, solicitante. Consecința va fi o refacere a organismului ca urmare a reducerii încărcăturii, nivelul de antrenament nefiind afectat. Există o tendință care arată că sportivii care se supun antrenamentelor de lungă durată submaximale au un prag anaerob mult mai ridicat decât cei supuși antrenamentelor pe intervale și de rezistență de mare intensitate. În consecință, bazându- se pe aceste evidențe, antrenorii trebuie să-și revizuiască concepția de antrenament, mărind procentajul de activități aerobe introduse în programele de antrenament.
4). Capacitatea anaerobă
În absența O2, energia este produsă de sistemul anaerob în sporturile care, în fazele inițiale, necesită eforturi maximale și submaximale. Energia furnizată de sistemul anaerob este în raport direct cu intensitatea performanței. De exemplu, dacă un sportiv aleargă cursa de 400 m cu o viteză de 7,41 m /sec, ergogeneza (producția de energie) este 14% aerobă și 86% anaerobă. Dacă aleargă aceeași distanță cu o viteză de 8,89m /sec, procentajul este de 7,7% aerob și 92,3% anaerob. În consecință, se evidențiază faptul că utilizarea sistemelor energetice depinde de distanța cursei și de clasificarea sau de nivelul de performanță atins de sportiv. Din acest exemplu, este evident că cele două sisteme pot asigura energie în proporții diferite. Proporția componentei aerobe crește o dată cu creșterea distanței și reducerea intensității.
Capacitatea anaerobă a organismului este influențată de procesele SNC, care facilitează continuarea efortului intensiv sau până la epuizare. Cercetările sugerează, de asemenea, că această capacitate este influențată de hiperventilație sau de inspirarea unei cantități suplimentare de 02, care intensifică frecvența respiratorie înaintea startului.
Antrenamentul specific în sporturile respective reprezintă cea mai bună metodă de dezvoltare a capacității anaerobe. Așa cum s-a explicat, antrenamentul anaerob trebuie totuși să alterneze cu cel aerob. Acesta din urmă trebuie să predomine în cazul sporturilor (probelor) cu o durată depășind 60 de secunde. Antrenamentul anaerob, ca cel pe intervale, utilizat în SUA și pe care se pune un accent excesiv, nu dezvoltă neapărat o viteză mai mare a sportivilor din probele cu o durată de peste 2 minute. El este util numai pentru prima parte a unei curse (probe).
5). Rezerva de viteză
Un factor care influențează rezistența, îndeosebi pe cea specifică, este rezerva de viteză. Deseori, importanța acesteia în sporturile ciclice poate fi determinantă, deși numeroși antrenori nu cunosc acest lucru sau îl neglijează. Rezerva de viteză reprezintă diferența dintre timpul cel mai rapid realizat pe o anumită distanță mult mai scurtă decât distanța cursei (de exemplu, 100m) și aceeași distanță scurtă dintr-o cursă mai lungă (de exemplu, 800m). Sportivul care poate parcurge rapid o distanță scurtă va reuși mai ușor să parcurgă distanțe mai lungi cu o viteză mai redusă. În astfel de condiții, cel cu o rezervă de viteză mai mare va cheltui mai puțină energie pentru a menține o anumită viteză în comparație cu alți sportivi, cu o rezervă de viteză mai redusă.
Testul pentru rezerva de viteză poate fi realizat după cum urmează. Mai întâi, antrenorul trebuie să stabilească distanța de control. Distanța standard pentru viteză în cazul alergărilor de semifond este de 100m; pentru înot, fie 25 sau 50m, fie o lungime de bazin; pentru canotaj – 500m, iar pentru canoe – 250m. Apoi, sunt testați sportivii pentru a determina viteza maximă cu care pot parcurge distanța standard. În faza următoare, se testează viteza sportivilor pe distanța standard, de exemplu 100m, în timp ce parcurg întreaga distanță a probei lor respective (în care sunt specializați). Să zicem că viteza maximă pe 100m este de 11 sec, iar timpul realizat pe 100m în timpul alergării cursei de 400m este de 12,4 sec. Diferența de 1,4 sec reprezintă indicele rezervei de viteză; cu cât diferența este mai mare, cu atât rezerva de viteză este mai mare. O rezervă bună de viteză și un antrenament sistematic de rezistență specifică reprezintă atuuri care vor conduce la performanțe înalte în proba aleasă. În mod similar, presupunând că sportivii posedă o viteză bună, cu cât indicele este mai scăzut, cu atât rezistența specifică este mai bună. Deși acest aspect al antrenamentului nu este cercetat în mod adecvat, este evident faptul că există o interdependență strânsă între rezerva de viteză și capacitatea sportivului de a atinge o performanță înaltă. Un sportiv care aleargă 100m în 10,6 sec, chiar și fără prea mult antrenament specific, va parcurge 400m în 50 sec. Aceasta înseamnă o rezervă de viteză de, probabil, 1,8 sec și o viteză medie de 12,5 sec. Un sportiv cu o viteză de 12 sec pe 100m va avea însă un timp mai slab sau chiar nu va fi în stare să realizeze un timp similar pe 400m. În consecință, viteza, în general, și rezerva de viteză, în special, pot fi un factor limitativ în evoluția sportivă.
1. 4. Particularități biopsihosociale ale adolescenților de vârsta 17-18 ani
Pentru a optimiza dezvoltarea corporală și sportivă a adolescenților este indispensabil să posedăm o serie de cunoștințe fundamentale privind particularitățile fizice și psihice în fiecare etapă a dezvoltării sale. Numai aceste cunoștințe permit punerea la punct a unor stimuli adecvați de dezvoltare care să răspundă necesităților adolescenților. Pentru o mai bună înțelegere a celor ce urmează, trebuie, mai întâi, să definim pe scurt dezvoltarea, creșterea și fazele dezvoltării.
Dezvoltarea reprezintă suma proceselor de creștere și diferențierea organismului care conduc în final la dimensiunea, forma și funcția sa definitive.
Creșterea reprezintă măririle măsurabile în lungime, greutate, forță, volum și cantitate de secreții produse etc. Este vorba de o valoare cantitativă măsurabilă. Creșterea este subordonată dezvoltării.
Fazele de dezvoltare sunt etape ale dezvoltării, distinctive unele în raport de celelate prin caracteristicile lor particulare.
Aceste caracteristici trebuie să fie exploatate pentru a se învăța un număr mare de tehnici fundamentale, coordonate rudimentar la început, dar ulterior fiind perfecționate. Antrenamentul multidisciplinar trebuie să constituie o preocupare majoră, în sporturile care necesită o pregătire tehnică timpurie și care se prelungește pe o perioadă îndelungată (cum este cazul în patinajul artistic, gimnastică etc.), trebuie să se tindă deja spre perfecționarea cunoașterii gestuale.
Adolescența este perioada de vîrstă cea mai complexă, precedând tinerețea, care reprezintă împlinirea personalității umane. Adolescența este continuarea copilăriei și se întinde de la 12 la 18/20 ani, având ca primă subetapă preadolescența sau adolescența pubertară (12—16 ani) și ca etapă secundă adolescența juvenilă (16—18 ani) (Debesse, 38). În condițiile societății evoluate din zilele noastre, adolescența se prelungește și peste 18 ani, chiar până la 24 ani, în ceea ce privește atitudinea față de viață, structura de caracter și temperamentul (cf. Șchiopu, 170, p. 295).
Adolescența propriu-zisă va continua deci procesul dezvoltării psihice al perioadelor precedente, va da contur unor conduite care începeau să se manifeste atunci, va echilibra unele fenomene și va desăvârși însușiri de mare însemnătate pentru viața social-productivă a individului.
Personalitatea adolescentului se va forma sub influența complexă a școlii, familiei și societății, ponderea acesteia crescând și datorită faptului că el este angrenat simultan în mai multe activități sociale (asociații sportive, cercuri științifice, literare, tehnice etc.).
Din stadiul primei copilării individul a traversat succesiv medii diferite, care l-au solicitat diferențiat și discontinuu și în care a deținut roluri diverse. Treptat, s-a produs schimbarea de optică — de la raportarea lumii la sine, la raportarea eului propriu la lume, și la cunoașterea și afirmarea de sine. Dobândirea independenței conduitei și a capacităților profesionale, care se realizează în această perioadă, asigură premisele integrării sociale a tânărului.
Adolescența are nenumărate caracteristici, atât situațiile cât și individualitățile fiind foarte complexe. Ea pune, de asemenea, numeroase probleme psiho-pedagogice, reprezentând vârsta la care formarea individului este hotărâtoare pentru viață.
Maurice Debesse caracterizează adolescența, inclusiv pre-adolescența, prin: 1) elanul corpului; 2) elanul inimii — în care se îmbină hiperemotivitatea cu pasiunile exclusive și excesive și cu prietenia juvenilă; 3) afirmarea eului; 4) nașterea gândirii personale și descoperirea lumii valorilor.
Pentru Șt. Zisulescu caracteristice adolescenței sunt: 1) dezvoltarea conștiinței de sine; 2) afirmarea propriei personalități; 3) integrarea treptată în valorile vieții.
Ceea ce merită subliniat în tabloul dezvoltării psihice a adolescentului este structurarea personalității, sintetizarea și gruparea tuturor caracteristicilor psihice în această unitate a existenței individuale. Dezvoltarea intelectuală, cea afectivă, motivația și interesele se întrepătrund în originalitatea personalității adolescentului.
Pe plan intelectual, adolescentul a atins un bun nivel al cunoașterii realității, funcțiile de recepție și prelucrare a informației fiind bine dezvoltate, bazate pe o bună capacitate de mobilizare a atenției, pe o satisfăcătoare rezistență la efortul intelectual și, mai ales, pe prezența unor variate interese cognitive. Adolescentul citește mult, pentru a-și satisface curiozitatea, care vizează diferite domenii (uneori nu selectează critic și nu reține, deoarece citește pentru a se distra sau pentru o anumită evadare). Gândirea, care a dobândit nivelul abstractizării și logicului, este critică, înclinată spre problematizare. Adolescentul este „rezoneur“, îi place să discute probleme de viață, este frământat de idei în legătură cu sine, cu societatea și cu existența în general. În adolescență, se cristalizează concepția despre lume, atitudinile fundamentale față de oameni, muncă, societate.
Conștiința de sine constituie una din dimensiunile fundamentale ale personalității intelectuale și morale a individului. Formarea ei este un proces îndelung, care începe cu schițarea schemei corporale din prima copilărie și se încheie în adolescență, când cuprinde atât raportarea individului la sine însuși, cât și la ceilalți, nu numai într-un anumit moment, într-o ipostază izolată, ci în dinamica activității sociale (școlare, de asociație de tineret ș.a.). În mod evident, imaginea de sine este dinamică în timp atât ca structură, cât și ca profunzime, având în vedere trecerea succesivă a anilor și maturizarea corespunzătoare pe care o determină, precum și influențele sociale multiple și variate. Comparația cu alții, aprecierile, analizele critice mai ales, ale acțiunilor și rezultatelor, conduc la formarea unei imagini despre sine pe care însuși adolescentul urmărește să o transforme după un model ales. Retragerea în solitudine poate fi o manifestare a adolescenței, căci, în ea, adolescentul își poate depăna gândurile. Dealtfel, vârsta cere și înregistrează cu satisfacție destinarea camerei personale. Alături însă de retragerea în sine, ca moment important al autoanalizei și meditației despre lume, se impune și cealaltă trăsătură corelativă — nevoia de manifestare în societate, strâns legată de ceea ce Zisulescu numește afirmarea de sine, iar Debesse, afirmarea eului. Evidențierea propriei personalități este legată de formarea caracterială, reprezintă manifestarea independenței și eliberarea de sub tutelă, premise ale activității creatoare ulterioare. Adolescentului îi place să fie apreciat, remarcat ; el acordă atenție înfățișării exterioare și de cele mai multe ori conștiința de sine, amorul propriu de tip narcisic îl face să se autocontemple și să se supraevalueze. Obstacolele din calea afirmării de sine vor provoca revolte exprimate în conduită, vestimentație, limbaj.
Pe planul afectivității, viața psihică a adolescentului este foarte bogată. În adolescența propriu-zisă continuă să se manifeste erotizarea conduitei, însă echilibrul emoțional este ceva mai bun decât în perioada anterioară. Sentimentele adolescentului sunt puternice, în mare măsură interiorizate și exclusive. Ele sunt ceva mai conștientizate, deși stau încă sub influența imaginației. Sentimentul prieteniei este foarte dezvoltat, în cele mai multe cazuri dezinteresat, dar nu lipsit de posibilitatea înclinării spre acțiuni mai puțin morale, incorecte. La adolescent se manifestă sentimentul onoarei personale, al prestigiului grupului, sentimentul patriotic și altele. El este capabil de abnegație și sacrificii. Sunt nenumărate cazurile de adolescenți-citate în tratate sau lucrări literare – care au făcut sacrificii până la primejduirea propriei vieți, pentru cauze nobile, patriotice sau umanitare.
Manifestările integrale ale personalității adolescentului sunt determinate de începuturile integrării lui sociale, de descoperirea lumii valorilor și a posibilităților de a participa efectiv și cu folos la ea. Piaget consideră că adolescența se caracterizează tocmai prin inserția individului în societatea adulților, încheierea școlii obligatorii de 10 ani, însușirea unei profesiuni, încadrarea în câmpul muncii, primirea buletinului de identitate (la 14 ani) și a dreptului de vot (la 18 ani) — semnul capacităților sociale, sunt elementele hotărâtoare pentru o corespunzătoare integrare socială, cu atât mai mult cu cât adolescenții societății noastre au o concepție justă despre lume și societate — materialismul dialectic și istoric. Dacă în perioada anterioară interesele pentru profesiuni erau numai schițate, acum ele sunt mai clar exprimate, aprecierea de sine operând selectiv și prospectiv. Conștiința socială a adolescentului acționează în direcția înțelegerii obligațiilor școlare și profesionale, a susținerii eforturilor de realizare a unor scopuri precise, chiar dacă uneori acestea nu sunt suficient susținute din punct de vedere afectiv. Dezvoltarea conștiinței morale a adolescentului marchează descoperirea lumii valorilor. Până acum conștiința morală a copilului sau a preadolescentului înregistra o serie de convingeri și sentimente formate, însușite sub influența factorilor educaționali, fără manifestarea spiritului critic și analitic. În adolescență este vorba de conștientizarea sentimentelor. Convingerile se impun prin logică și mai puțin prin adeziune sentimentală. Deși idealist-moral, adolescentul este obiectiv în judecățile sale, criteriul social acționând ca un filtru critic al atitudinilor față de alții, față de muncă și profesiune.
Însemnătatea perioadei adolescenței în formarea omului, a cetățeanului societății democrate mărește răspunderea tuturor factorilor educaționali. Setea de cunoaștere, curiozitatea pentru nou și înclinația pentru ceea ce este deosebit sau spectaculos, ca și dinamismul afectiv și comportamental fac din adolescent un receptor foarte reactiv și versatil. Dorinței lui de afirmare, autoperfecționare și integrare socio-profesională trebuie să i se adauge un climat educațional, cultural și politic corespunzător și o bună organizare a activității practice și de învățământ.
În general, manualele de psihologie tratează dezvoltarea psihică a omului până la nivelul adolescenței, treapta care încheie procesul evolutiv psihic, după care progresele sau diferențierile se produc mai ales datorită acumulărilor socio- profesionale.
Tinerețea, maturitatea și senectutea prezintă însă unele particularități de ordin psiho-comportamental care nu provin numai din condițiile enunțate mai sus, ci și din poziția socială a grupurilor respective, dintr-o anumită dinamică a vieții psihice, ce atinge nivelul optim în jurul vârstei de 30—35 ani și care, spre senectute, prezintă fenomene de reducere a eficienței.
„Cunoașterea aprofundată a particularităților morfofuncționale ale adolescenților de 17-18 ani este esențială pentru fundamentarea științifică a procesului complex al educației fizice școlare” consemnează Andrei Demeter (în 1981, pag.6). Omul de vârstă cuprinsă între 3 și 19 ani străbate mai multe etape de dezvoltare, etape caracterizate de o serie de particularități care influențează modalitatea de instruire și educare, idee subliniată și de Gheorghe Dumitriu (în l995, pag 70) când notează că „Persoana umană, de-a lungul vieții și existenței sale este supusă unor transformări cantitative și calitative, modificări care se integrează în trei tipuri de dezvoltări pe care educația trebuie să le susțină și să le accentueze.”
Eficiența procesului de predare, învățare, evaluare depinde în mare măsură de respectarea particularităților morfologice, funcționale, psihice și motrice caracteristice vârstelor elevilor. Aceste particularități determină și particularități ale procesului predării educației fizice și sportului.
Etapa vârstei liceale este etapa postpubertate și a adolescenței în care se desăvârșește și se încheie perioada de creștere. A. Dragnea, A. Bota, S. Teodoreascu, M. Stănescu, S. Șerbănoiu și V. Tudor ( 2006, pag. 48), consideră că ,,această perioadă pe care unii autori o împart în 3 subetape – preadolescența (14-16 ani), adolescența propriu-zisă (16-18 ani), adolescența prelungită (18-25 ani), este legată de dobândirea statutului de adult și este caracterizată de intensa dezvoltarea a personalității, toate acestea în contextul ieșirii treptate de sub tutela familiei și a școlii”. La sfârșitul acestei etape organismul ajunge la maturitatea somato-vegetativă, caracterizată printr-o serie de transformări ce accelerează procesul de maturizare a organismului din toate punctele de vedere.
Morfologic se observă o accentuare a creșterii dimensiunilor transversale prin mărirea diametrului bitrohanterian și biacromial, a perimetrului toracic, a brațului, a coapsei, a gambei atât pe baza hipertrofiei musculare, cât și pe baza acumulării țesutului adipos.
Oasele, în această etapă, continuă să crească în lungime, lățime și grosime, în ceea ce privește coloana vertebrală, aceasta se apropie de faza finală, de creștere, caracterizată prin sudarea la nivelul osului sacral, prin formarea discurilor epifizare la nivelul vertebrelor. Mobilitatea coloanei vertebrale atinge valori maxime la începutul acestei etape, după care se stabilizează și începe să scadă după 18 ani. Înălțimea crește cu 1-2 cm pe an și se stabilizează în jurul vârstei de 18 ani la fete și 20 ani la băieți. Pe parcursul vieții talia crește de 3,3 ori față de cea înregistrată la naștere. Structura oaselor se apropie de cea a adultului, iar proporțiile dintre segmente se apropie ca valoare de cele ale oamenilor maturi.
Musculatura corpului se dezvoltă mai ales în ceea ce privește grosimea fibrelor musculare. Tonusul muscular necesar pentru menținerea unei poziții corecte și frumoase nu este suficient, ceea ce necesită acțiunea de dezvoltare a forței musculare. Dezvoltarea musculaturii corpului este însoțită de acumularea de țesut gras, subcutanat, acumulare ce se poate continua dacă nu este controlată și stopată. Greutatea corpului crește de la an la an cu 1-2 kg, atunci când este bine controlată și ajunge să fie de 20 ori mai mare decât era la naștere. Organele de simț, la această vârstă, se apropie ca dezvoltare de nivelul adultului, mai puțin din punct de vedere funcțional.
Dezvoltarea aparatului cardiovascular este lentă dar continuă, atât morfologic cât și funcțional, pe toata această perioadă (15-19 ani). La fete acest proces se termină mai repede în comparație cu băieții. Dezvoltarea morfologică a inimii și a vaselor periferice se reflectă în creșterea capacitații funcționale a întregului aparat cardiovascular. Volumul și greutatea miocardului crește odată cu creșterea rețelei vasculare a mușchilor scheletici și a celorlalte organe periferice. Inima în această etapă realizează o apropiere de procesul de finalizare a dezvoltării, inima fetelor ajungând la un volum mediu de 150 cm3 și la băieți de 200 cm3.
Asigurarea unei capacități de efort ridicate este dependentă și de dezvoltarea și buna funcționare a aparatului respirator și de factorii dimensionali ai acestuia: capacitatea vitală, capacitatea funcțională reziduală, capacitatea pulmonară totală, precum și de anumite capacități funcționale: capacitatea de ventilare (debitul respirator maxim pe minut) și capacitatea de difuziune a plămânilor. În perioada de pubertate se produce o dezvoltare susținută a aparatului respirator care e urmată în perioada adolescenței de una lentă până la maturizare.
Funcțional se constată o mai bună adaptare a sistemului circulator și respirator la eforturile de lungă durată. Pe plan fiziologic se obține o sporire continuă a capacității funcționale a miocardului, se îmbunătățește economia funcțională a întregului aparat cardiovascular, principalii indici termodinamici apropiindu-se mult de cei ai adulților tineri. Aparatul cardio-vascular al adolescenților funcționează aproape de capacitatea adulților, mai ales prin creșterea volumului sistolic. Debitul cardiac ajunge între 3,2 – 3,7 l/minut la fete și între 4,3 – 4,7 l/minut la băieți. Frecvența respiratorie și cardiacă se apropie ca valori de cele ale adulților. Etapa adolescenței este o etapă foarte favorabilă dezvoltării capacității de efort maxim aerob, transportul și schimbul de gaze fiind foarte aproape de valorile adulților. Sistemul nervos central devine mai stabil, puternic, cu mari posibilități de formare de noi programe. Alternarea dintre excitație și inhibiție contribuie la formarea deprinderilor motrice complexe și rapide. Se amplifică funcțiile sistemului nervos central, se îmbunătățește memoria și capacitatea intelectuală, spiritul critic, capacitatea de evaluare, capacitatea de exprimare plastică și nuanțată și se dezvoltă imaginația. Adolescența e marcată de îmbunătățirea capacității funcționale a aparatului respirator care e oglindită prin creșterea capacității maxime de efort aerob, ceea ce face ca elevii sa facă față cerințelor impuse de eforturile bazate pe rezistență. Este perioada cea mai favorabilă dezvoltării capacității de efort maxim aerobic.
Din punct de vedere psihologic se poate sublinia că are loc o maturizare a proceselor cognitive, afective și volitive. Crește motivația, responsabilitatea și preocuparea pentru cunoașterea “de sine” pe baza analizei critice a activității proprii, dar și a activității colegilor. Crește capacitatea de gândire, raționalizare, analiză și decizie. În perioada adolescenței apare, pentru a doua oară, etapa întrebărilor legate de filozofia vieții și existenței.
În ceea ce privește motricitatea se observă că execuția deprinderilor motrice este cursivă, naturală și coordonată. Se îmbunătățesc indicii de dezvoltare a vitezei, rezistenței, forței, coordonării ca urmare a maturizării atât a sistemului muscular, ligamentar și osos, cât și a sistemului nervos central. Indicii de manifestare a mobilității articulare sunt mai scăzuți la băieți decât la fete, dar băieții se mișcă cu mai multă ușurință, forță și rapiditate decât fetele. Adolescentele se mișcă cu mai multă grație și armonie decât băieții. La probele de control, performanțele înregistrate sunt mai bune la băieți decât la fete. Creșterea performanțelor la probele de control de la un an la altul sunt semnificative la băieți și nesemnificative la fete.
La această vârstă relațiile se realizează ușor între subiecți de același sex, cât și între subiecți de sex opus. Se realizează relații de prietenie, ce pot dura toată viața. Încep să se aprecieze și să se respecte reciproc în adevăratul sens al cuvântului, se respectă, se apreciază și se evidențiază liderii. Apar grupuri bine sudate ce au la bază obiective comune. Apar și manifestări neprincipiale și de dominație, de impunere, care sunt rapid înlăturate.
Așa cum arată studiile lui Armstrong – Davies, citați de Weineck, J., în 1997, pag. 170, „se înregistrează adesea la copii factorii de risc caracteristici instalării bolilor cardio-vasculare, datorită modificării deprinderilor de viață”.
Desprindem din toate acestea că adolescența este o etapă de intensă socializare a individului. Acest proces implică două laturi complementare, una ce vizează integrarea în societate prin acceptarea normelor pe care ea le impune și alta ce vizează personalizarea prin conferirea unei nuanțe subiective tuturor presiunilor exercitate din exterior asupra sa.
Adolescența este considerată în același timp ca fiind perioada care marchează constituirea în linii mari a personalității viitorului membru ai societății. Restructurările care au loc la nivelul tuturor componentelor psihice sunt însoțite de stabilizarea unor relații între ele, constituindu-se într-un întreg cu o relativă stabilitate.
Dacă primii germeni ai personalității se plasează în perioada preșcolară, adolescența marchează încununarea acestui lung proces, care rămâne mereu deschis, dar care îi conturează principalele linii de forță ce își vor pune amprenta asupra întregii deveniri ulterioare a ființei umane, ca obiect și subiect al relațiilor sociale.
BAZELE FIZIOLOGICE ALE DEZVOLTĂRII CALITĂȚII MOTRICE REZISTENȚA
Rezistența, expresia învingerii oboselii și capacitatea de refacere rapidă.
Rezistența este capacitatea omului de a executa mișcarea timp îndelungat, cu un număr mare de repetări, într-un ritm dat. Ea este caracterizată prin menținerea îndelungată a capacității de muncă. Spre deosebire de Semenov, D. A., care distinge o rezistență generală caracterizată prin capacitatea de a executa mișcarea timp îndelungat, pe baza încordării tuturor grupelor principale de mușchi, și o rezistență specială (de viteză sau forță), caracterizată prin capacitatea de a executa timp îndelungat exerciții de viteză sau de forță, Mateev, D. este de părere că nu există rezistență generală, ci numai rezistență pentru viteză mică, mijlocie, mare și maximă.
După părerea noastră, rezistența poate fi caracterizată prin menținerea capacității de lucru în timpul unor eforturi de lungă durată, prin învingerea fenomenului de oboseală și printr-un tempo ridicat al restabilirii organismului după o activitate obositoare. Această ultimă latură a rezistenței capătă o importanță primordială în cazul eforturilor repetate la intervale scurte.
În activitatea sportivă competițională, diferite eforturi pretind cerințe specifice față de rezistență.
Astfel, eforturile de intensitate maximală și de frecvență optimă (sprint) necesită menținerea constantă a frecvenței mișcărilor pe tot parcursul efortului. Eforturile de intensitate submaximală bazate pe efort combinat (aerob și anaerob) solicită pe lângă rezistență mare față de hipoxie și o capacitate aerobă ridicată, menținerea tempoului la un ritm relativ ridicat (rezistența în regim de viteză).
Eforturile în tempo alternativ (jocuri sportive, box, lupte) necesită o rezistență mare față de acumularea acidului lactic. Tot în acest sens solicită organismul și eforturile statice de lungă durată (gimnastică sportivă, tir, călărie, sărituri de la trambulină), dar în aceste ramuri sportive raportul celor două tipuri de cerințe variază de la caz la caz. În fine, în eforturile aerobe, de lungă durată (atletism, canotaj, ciclism, schi fond), rezistența organismului are la bază capacitatea ridicată a funcției respiratorii, care trebuie să asigure țesuturilor angrenate în efort o cantitate cât se poate de mare de O2.
Scopul principal al mărirei rezistenței este cel de a pregăti sportivul pentru cerințele specifice pretinse rezistenței în ramura sportivă practicată (rezistența competițională specifică).
Bube, H. și colaboratorii disting și o rezistență generală (de bază) prin care ei înțeleg capacitatea sportivilor de a rezista la oboseală, în cazul eforturilor de rezistență cu forță medie a excitației și cu un metabolism muscular predominant aerob. În aceste condiții, organismul se află în echilibru („steady state“) în privința aprovizionării cu O2 și a cheltuielilor de energie. Eficacitatea funcțiilor cardiorespiratorii și aportul secreției interne sunt hotărâtoare în acest gen de efort (fig. 1).
Sintetizând cele spuse, putem afirma că baza energetică metabolică a rezistenței este asigurată de trei grupe de procese metabolice :
a) metabolismul anaerob alactacid (rezistență de sprint) până la 10—15 s ;
b) metabolismul anaerob lactacid (glicolitic) pentru rezistența demifondistului (până la un efort de 1 : 30) ;
c) metabolismul aerob (rezistența fondistului). Mijloacele de antrenament folosite pentru pregătirea fiecăreia dintre aceste forme de rezistență determină modificări morfologice și funcționale în organismul sportivilor.
De aceea, legarea acestor mijloace ce se bazează pe procese metabolice variate (anaerobe, aerobe), într-o singură lecție de antrenament, este puțin eficientă. Fiecare antrenament trebuie să rezolve o singură problemă, să fie dedicat lucrului asupra unei singure forme de rezistență.
Aceste trei forme de rezistență sunt legate între ele. Nu putem acționa asupra glicolizei fără să dezvoltăm într-o măsură oarecare și rezistența aerobă.
În caz contrar, acidul lactic se acumulează în abundență și împiedică continuarea lucrului. Procesul de antrenament trebuie să asigure o îmbinare corectă a lucrului privind dezvoltarea rezistenței alactacide, lactacide și aerobe în cadrul ciclului săptămânal, lunar și anual.
Rezistența aerobă suferă din cauza orientării cu precădere a antrenorilor spre folosirea eforturilor bazate pe metabolism anaerob, concepție ce trebuie serios revizuită în viitor (Suslov, F., 1968).
Printr-un exercițiu sau complex de exerciții nu se poate dezvolta în măsură suficientă o rezistență care să fie total corespunzătoare pentru alte exerciții care se deosebesc de primele prin structură, durată, încordare, tempo etc. Stereotipurile dinamice elaborate între sistemele somatice și vegetative, pentru anumite exerciții, nu pot fi transferate total altor exerciții. De aceea, denumirea de rezistență generală este justificată numai condiționat ca ceva simplu, ea este tot mai mult înlocuită cu denumirea de rezistență la viteză mică, mijlocie, mare și maximă (propusă de Mateev). Totodată, nu se poate neglija nici existența rezistenței față de eforturile de forță și față de efortul static, menționate de Mateev. Deci, pe lângă rezistența la un tempo oarecum constant și de aceeași intensitate, se poate vorbi de o rezistență față de un tempo variabil și intensitate variabilă (jocuri sportive, lupte), față de eforturi repetate (serii, semifinale, finale, turnee la jocuri etc.).
Fiziologic, rezistența poate fi definită ca o capacitate de luptă și de învingere a oboselii. Aceasta este în raport cu activitatea diferitelor funcții vitale ale organismului. Dezvoltarea rezistenței fizice a unui om este legată întotdeauna de îmbunătățirea acestor funcții ale organismului; în medicină, într-un sens mai larg, termenul de rezistență se utilizează nu numai pentru efortul muscular, dar și pentru cel mintal, ca și pentru determinarea capacității de apărare a organismului, pe baza mobilizării proceselor de compensare în cele mai variate condiții și față de diverși factori ai mediului extern și intern : microbi, temperatura scăzută sau ridicată, hiperbarism, hipoxie, accelerație, imponderabilitate etc.
Termenul de rezistență, folosit în domeniul educației fizice și sportului în sensul definirii capacității de a efectua un efort fizic într-un tempo dat, timp îndelungat, nu trebuie deci confundat cu sensul larg acordat noțiunii de rezistență în medicină sau în tehnică.
Dezvoltarea rezistenței condiționează modificări structurale și funcționale în activitatea diferitelor aparate și sisteme ale organismului. Păstrarea îndelungată a frecvenței impulsurilor nervoase trimise către organele efectoare de la scoarță presupune o limitare a proceselor de generalizare și un echilibru stabil al proceselor nervoase fundamentale. Ca urmare a acestui fapt, impulsurile nervoase sosesc mai regulat, dar numai în momentele în care le cere efortul. Totodată se apropie excitabilitatea nervilor, exprimată în cronaxie, de cea a mușchilor. Influența trofică a sistemului nervos central transmisă pe calea nervilor simpatici către mușchi, organe și centri nervoși este de o mare importanță pentru mărirea rezistenței de efort (efectul Orbeli). Capacitatea de muncă a mușchilor poate fi mărită și prin intensificarea secreției hormonilor adrenergici (catecholamine, ACTH, hormonii cortiscosu- prarenali). La un efort de intensitate submaximală sau moderată, rezistența este asigurată și de o bună coordonare a activității mușchilor agoniști cu antagoniștii, și de o activitate alternantă asincronă a unităților motrice din aceiași mușchi. O importanță mare în dezvoltarea re-zistenței îi revine coordonării activității aparatului locomotor și funcțiilor vegetative. Dezechilibrul dintre aceste două sisteme, într-o direcție sau alta, reduce capacitatea și rezistența la efort. De exemplu : insuficienta dezvoltare sau îmbolnăvirile aparatului respirator sau circulator duc la scăderea considerabilă a rezistenței la efort. Îmbunătățirea reglării neuroendocrine a funcțiilor motrice și vegetative este cuplată întotdeauna în dezvoltarea rezistenței cu formarea de reflexe condiționate somatovegetative complexe (Zimkin, N. V., 1957).
În dezvoltarea rezistenței, tempoului îi revine, de asemenea, o mare importanță. De fapt, un tempo foarte înalt dezvoltă cu precădere calitatea motrică viteza, în timp ce rezistența se dezvoltă mai bine la un tempo mai scăzut. Această relație strânsă între viteza mișcărilor și durata executării lor a impus introducerea termenului de ,,viteză în regim de rezistență“ sau ,,rezistența în regim de viteză’’, care în multe probe și ramuri sportive se situează pe primul plan în obținerea marilor performanțe ; în ea se ascunde o rezervă mare, care folosită judicios dă posibilitatea să se îmbunătățească rezultatele de astăzi pe toate distanțele, la toate disciplinele sportive.
Rezistența în regim de viteză se dezvoltă cel mai bine prin metoda de antrenament cu intensitate variabilă. Aceasta constă în parcurgerea unor porțiuni cu viteză maximă, după care se continuă alergarea cu o viteză mai mică, ceea ce permite refacerea după care se face iarăși efort maxim etc. În acest fel, principiul efortului maxim este mai bine aplicat decât prin alergare uniformă, care plafonează atât dezvoltarea vitezei, cât și a rezistenței în regim de viteză, calitate care permite obținerea unor performanțe viitoare.
Încărcătura cu care se execută mișcarea are și ea importanță în privința dezvoltării rezistenței. Conform datelor lui Egolinski, încărcăturile mari favorizează mai puțin dezvoltarea rezistenței decât cele mici. Urziceanu, F. și Florescu, C. sunt de părere că există un raport invers între mărimea încărcăturii și gradul de dezvoltare a rezistenței. Aceasta se datorește activității asincrone a unităților motorii dintr-un mușchi angrenat alternativ în efort, în cazul încărcăturilor mici, ceea ce permite odihna și refacerea mai completă a structurilor nervoase și a fibrelor musculare, decât la încărcături mari.
Dezvoltarea rezistenței depinde și de vârstă și sex. În prima copilărie, rezistența nu este prea mare în diferitele activități musculare. O dată cu vârsta crește și capacitatea de efort în regim de rezistență, dar până la maturizare aceasta rămâne în urma rezistenței adulților.
Femeile rămân în urma bărbaților în privința rezistenței în cele mai multe discipline sportive. Aceasta nu exclude însă existența excepțiilor, lucru valabil de altfel și în privința tinerilor. Un exemplu elocvent de dată recentă este alergătoarea din S.U.A. Mulder Maria, care, la 15 ani, a realizat performanțe de invidiat într-o probă feminină de rezistență (800 m plat). Introducerea probei de 1500 m plat pentru fete ridică noi probleme de pregătire și de dezvoltare a rezistenței la fete.
În concluzie, rezistența generală a organismului se bazează pe capacitatea funcțională ridicată timp îndelungat a aparatelor circulator și respirator, și o bună reglare neurohormonală a funcțiilor participante la efort. Rezistența specială față de un efort dat (de obicei efortul caracteristic unei probe sau ramuri sportive) (endurance) se bazează, pe lângă cele spuse mai sus, și pe o coordonare bună și un metabolism economic.
ASPECTELE FIZIOLOGICE ÎN ALERGĂRILE DE SEMIFOND (600—800—1500 m PLAT BĂRBAȚI ȘI FEMEI)
Din punct de vedere al intensității efortului aceste probe pot fi situate pe cea de a treia treaptă — eforturi de intensitate mare. Ca durată, ele variază între 1—5 min, iar ca aspect biochimic sunt eforturi mixte, anaerobe și aerobe. Dificultatea probelor constă tocmai în acest aspect de ordin fiziologic și biochimic al metabolismului care reclamă o bună capacitate anaerobă, cu un nivel superior al limitei datoriei de oxigen și, totodată, o eficiență crescută și o adaptabilitate rapidă a sistemului cardiorespirator la cerințele foarte mari ale acestor eforturi. Dacă la 600 și 800 m sunt oarecum avantajați atleții cu un metabolism înclinat spre latura anaerobă, cu un nivel ridicat al limitei datoriei de oxigen (20—241) și deci cu o eficiență crescută a sistemului neuromuscular (efort de tip neuromuscular), la cei de la 1 500 m aspectele metabolice anaerobe și aerobe se cer echilibrate sau chiar înclinate ușor spre latura aerobă. De aceea, la 1 500 m plat rezultatul sportiv este determinat mai ales de eficiența și calitățile aparatului cardiovascular și a celui respirator (efort de tip cardiorespirator).
MODIFICĂRILE RESPIRAȚIEI ÎN ALERGĂRILE DE SEMIFOND
Viteza de înaintare a atletului în aceste probe fiind mai mică (8 m/s la 800 și 7 m/s la 1 500 m), blocarea toracelui nu mai constituie o necesitate imperioasă și, astfel, ventilația pulmonară poate fi intensificată pe toată durata probei.
La 800 m plat, ventilația pulmonară este de 50—70 1/min, în timp ce la 1 500 m poate atinge 80—100 1/min. Acest debit respirator ridicat se realizează mai ales pe seama măririi amplitudinii mișcărilor respiratorii, frecvența respiratorie nefiind prea mare (21—30 resp./min). La 800 m plat, mai mult de 50% din energia necesară lucrului mecanic se obține prin transformări enzimatice, deci, pe cale anaerobă ; în schimb, la 1 500 m, peste 50% din energie rezultă pe cale aerobă, deci, cu ajutorul oxigenului procurat în timpul efortului. Rezultă că, la 800 m, datoria de oxigen calculată în procente (față de oxigenul total) este încă mare (aproximativ 60%), iar la 1 500 m, ea atinge numai 35—40%. Practic, valoarea absolută (în litri) a datoriei de oxigen este egală în ambele probe, deoarece un atlet bine pregătit și bine dirijat tactic, termină cursa eu „rezervorul de oxigen golit“.
MODIFICĂRILE CIRCULAȚIEI ÎN ALERGĂRILE DE SEMIFOND
Obținerea performanțelor de nivel mondial în probele de semifond pune la grea încercare aparatul cardiovascular. Transportarea unei cantități tot mai crescută de oxigen la mușchi în condiții aerobe presupune o activitate cardiovasculară deosebit de intensă, fapt pentru oare semifondul este considerat, astăzi, de fiziologi ca un efort de tip cardiocirculator. Eficiența funcțională a acestui sistem este hotărâtoare în privința rezultatului sportiv, el constituind factorul limitant al efortului. În cazul când această limită este înaltă, sportivul va putea transporta o cantitate sporită de oxigen în unitatea de timp, asigurând combustibilul necesar arderilor aerobe la un nivel superior, nivel de care este strâns legată viteza de înaintare a atletului.
În concluzie, putem afirma că antrenamentul semifondistului trebuie să țintească pe plan fiziologic mărirea capacității de transport a aparatului cardiovascular. În procesul de antrenament, însă, lucrurile nu sunt atât de simple.
Probele din această categorie fiind mixte, din punct de vedere metabolic, pot obține rezultate mari atleții aparținând celor trei tipuri metabolice : predominant anaerob, predominant aerob sau cei cu un tip metabolic intermediar sau echilibrat, situat între primele două. Cei din prima grupă trebuie să insiste în direcția perfecționării și ridicării capacității anaerobe de efort printr-un antrenament adecvat (mărirea rezistenței în regim de viteză) și nu au nici un interes să-și „încerce norocul“ prin dezvoltarea capacității lor aerobe. Aceasta deoarece este mult mai eficientă perfecționarea unui tip metabolic dat ereditar și dezvoltat ulterior, decât unuia spre care organismul atletului nu prezintă înclinație. Celor din grupa a doua, cu tipul de metabolism înclinat spre latura aerobă, li se recomandă întărirea acesteia printr-un antrenament corespunzător, nu mărirea vitezei pe seama efortului, anaerob, ci mărirea rezistenței aerobe la un nivel superior, pe toată durata probei. În sfârșit, cei din a treia categorie cu metabolismul mixt, aerob-anaerob aflat în echilibru, vor opta pentru un antrenament variat ce vizează dezvoltarea în egală măsură a ambelor tipuri de metabolism.
Astfel se explică de ce la diferiți atleți după probele de semifond se obțin valori destul de neomogene ale indicilor fiziologici ai circulației ; la unii, frecvența cardiacă și tensiunea arterială ating valori deosebit de mari, la limita superioară a răspunsului aparatului cardiovascular (FC-200-220/min ; TA : 240/0, iar volumul sistolic și debitul cardiac ating cifre impresionante — 200—250 ml, respectiv 35—40 1/min). La alți alergători acești indici sunt mai puțin ridicați. Tipurile de metabolism descrise, tipul de activitate nervoasă superioară a atletului, miza și „tăria“ concursului etc. pot influența, într-un sens sau altul, valorile indicilor cardiovasculari. Revenirea lor după probă se realizează în 30—40 min.
INFLUENȚA ALERGĂRILOR DE SEMIFOND ASUPRA SISTEMULUI NERVOS, NEUROMUSCULAR ȘI NEUROENDOCRIN
Alergările de semifond solicită sistemul nervos central aproape tot atât de intens ca probele de viteză, iar pe cel vegetativ chiar mai puternic. Mobilizarea tuturor resurselor cardiovasculare și respiratorii, precum și intensificarea neurosecreției, solicită extrem de mult centrii organovegetativi superiori pe toată durata probelor. Fiind vorba de un aport de oxigen limitat, economicitatea mișcărilor este unul dintre factorii hotărâtori ai succesului. O bună coordonare, eliminarea mișcărilor de prisos (legănare, mișcări ample ale capului etc.) înlesnesc obținerea unor rezultate valoroase. Musculatura atleților cu înclinație spre tip metabolic predominant anaerob prezintă o mai bună dezvoltare a fibrelor fazice, mai ales a celor din mușchii fazici, în timp ce la atleții cu o înclinație metabolică spre tipul aerob fibrele tonice din mușchii fazici par a fi mai bine dezvoltate.
Nivelul de dezvoltare aproximativ egal al celor două tipuri de fibre constituie grupa mixtă cu un tip metabolic echilibrat.
Sistemul neuroendocrin începe să-și spună cuvântul în susținerea efortului în aceste probe. Secreția hipofizară de ACTH și, în consecință, cantitatea de hormoni corticosuprarenali (glicocorticoizi și mineralocorticoizi), precum și secreția catecholaminelor de către medulosuprarenală, contribuie într-o manieră importantă la mobilizarea forțelor interne ale organismului, atât pe planul somatic (creșterea excitabilității corticale, optimizarea activității musculare) cât și pe cel vegetativ (mobilizarea circulației, respirației, glicogenului hepatic, sângelui din depozite etc.).
MODIFICĂRILE EXCREȚIEI ÎN ALERGĂRILE DE SEMIFOND
Încălzirea mai amplă, volumul crescut al efortului în condițiile unor parametri circulatori foarte ridicați înclină balanța pierderilor de apă spre secreția sudorală ; aceasta este abundentă și conține într-o concentrație ridicată săruri minerale și substanțe rezultate din metabolismul tisular (uree, amoniac, acid lactic etc.). În schimb, filtrarea glomerulară ușor crescută este compensată printr-un transport tubular accentuat dinspre lumenul tubular spre cel vascular, rezultând o concentrare însemnată a filtrației glomerulare. Urina definitivă este, în consecință, foarte concentrată (bogată în produse metabolice de prisos) dar în cantitate mică, apa fiind eliminată în special pe calea sudorației. În urină nu apar albumine sau elemente patologice.
2. METODOLOGIA UTILIZATĂ PENTRU CERCETARE
2. 1. Ipoteza lucrării
Presupunem că, în urma aplicării metodelor și mijloacelor specifice atletismului propuse de noi, se îmbunătățește dezvoltarea rezistenței la adolescenții de vârsta 17-18 ani.
2. 2. Scopul lucrării
Scopul studiului nostru este acela de a demonstra posibilitatea îmbunătățirii rezistenței la adolescenții alergători de vârsta 17-18 ani prin metodele, mijloacele specifice atletismului, propuse în prezenta lucrare.
2. 3. Motivul alegerii temei
Alegerea temei nu a fost întâmplătoare în cazul meu. Încă din copilărie am fost fascinat de acest sport. Este adevărat că, în acele timpuri, nu existau atât de multe informații despre atletism sau despre metodele de dezvoltare a rezistenței în atletism. În mediul urban, nu exista preocuparea de astăzi a părinților de a le oferi copiilor lor șansa de a învăța să alerge cu un profesor calificat. În general, atletismul la nivel amator se practica în satele și orașele care erau prevăzute cu drumuri și trasee neamenajate.
În mediul rural, copiii învățau primele noțiuni de alergări de la tați sau frați mai mari. Personal, am trăit această bucurie în copilărie. Pot spune că atunci a luat naștere dorința mea de a ști să alerg corect și de a mă perfecționa. De mic copil am dovedit afinități cu domeniul sport, practicând diverse activități sportive. Fotbalul,atletismul, tenisul, înotul, șahul, schiatul, toate aceste sporturi au fost practicate de mine în comunitatea sătească, fără a beneficia de un antrenament profesionist sau de un echipament adecvat.
În prezent, privesc atletismul dintr-o perspectivă diferită, mai matură și mai profesionistă. Consider că atletismul este un sport foarte complex cu un impact puternic asupra fizicului și psihicului celui care îl practică în mod regulat. Pot spune că la baza alegerii acestei teme au stat o multitudine de motive, dintre care doresc să menționez următoarele:
Atletismul poate fi practicat la orice vârstă, începând din primele luni ale vieții și până la bătrânețe, datorită ușurinței cu care se poate grada efortul;
Atletismul reprezintă unul din cele mai complete sporturi, grație numeroaselor modificări pe care le produce în organism, cât și condițiilor igienice în care se practică;
Atletismul favorizează dezvoltarea calităților motrice: de rezistență, forță, viteză, îndemânare;
Prin atletism se dezvoltă trăsături pozitive de caracter precum hotărârea, curajul, perseverența, răbdarea, dorința de a învinge dificultățile;
Latura educațională se dezvoltă în climatul sportivității, al eticii vieții sportive; obișnuirea cu ordinea și disciplina, cu respectul și ajutorul reciproc sunt principiile de bază ale unei bune educații;
Atletismul trebuie studiat ca fenomen social; el poate fi o componentă a timpului liber, care trebuie valorificat la maxim, bine organizat, pentru a se crea condițiile introducerii atletismul în viața modernă;
Atletismul are o mare influență asupra ameliorării sănătății; stăpânirea „artei de a respira” ajută sistemul cardiovascular și dezvoltă sistemul respirator;
Practicarea atletismului duce la dobândirea unei ținute corecte a corpului, stimulează creșterea în înălțime, dezvoltarea fusiformă a musculaturii, fiind unicul sport în care toate grupele musculare se folosesc proporțional, formarea unei atitudini suple generale și a unei mobilități articulare;
Atletismul îți crează o stare de bine, de confort interior;
În opinia mea, atletismul ar trebui să facă parte din viața noastră, în aceeași măsură în care suntem conștienți de faptul că trebuie să respirăm, să mâncăm, să ne relaxăm. Nu trebuie neglijat faptul că atletismul ne învață să facem toate aceste activități într un mod corect și benefic pentru sănătatea noastră.
Ca profesor de educație fizică și sport, sunt preocupat de a mă informa permanent cu noutățile din domeniu și de a-mi însuși cele mai performante metode și tehnici de a-i învăța pe copii arta alergărilor. Consider că alergările pot să le ofere copiilor un stil de viață sănătos și echilibrat. Atletismul poate fi un mod de a-și petrece timpul liber în mod plăcut și util, departe de toate tentațiile periculoase specifice vârstei adolescentine. Atletismul pregătește tânăra generație pentru a se integra armonios în societate, îi călește și le fortifică fizicul și psihicul pentru a-i ajuta să facă față greutăților și să nu cedeze în momentele dificile. Practicând atletismul, tinerii vor fi mai sănătoși, atât fizic cât și psihic, nu vor mai exista atât de multe cazuri de obezitate, diabet, probleme cu coloana vertebrală, depresii și căderi nervoase.
Cred că ar trebui investit mai mult în acest sport, pentru că, astfel, investim în noi, în sănătatea și calitatea vieții noastre.
Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au practicat atletismul atât ca sport cât și ca pregătirea fizică a soldaților pentru razboi. Pe lângă aceste motivații practice, omenirea a fost dintotdeauna fascinată de alergări, ca de o forța necunoscută.
ATLETISMUL se numără printre ramurile sportive, în care la vârsta de 17-18 ani se obțin performanțe valoroase .
Învățarea alergării cât și începerea pregătirii sistematice și științifice începe la o vârstă cât mai fragedă.
Viitoarele performanțe cât și longevitatea specifică a atleților, depind de calitatea pregătirii realizate la o vârstă mică.
Motivul esențial al prezentei lucrări este ca metodele și mijloacele propuse să îmbunătățească dezvoltarea rezistenței pentru a fi realizate cele mai bune rezultate la nivelulul categoriei de copii 17-18 ani.
2. 4. Metodele de cercetare aplicate
Pentru realizarea lucrării am folosit următoarele metode de cercetare:
metoda studiului bibliografic de specialitate;
metoda observației;
metoda experimentului pedagogic;
metoda testelor;
metoda statistico-matematică
Metoda studiului bibliografic de specialitate vizează stadiul cercetărilor în literatura de specialitate din țară privind aspectele necesare pentru experiment. Lucrarea de față este bazată pe studierea unei bibliografii destul de vastă dar nu este exclusă tratarea unor cercetări concrete. Scopul într-un studiu este deci, în primul rând, de a sistematiza o serie de cunoștințe asupra unei probleme, de a formula aprecieri care, eventual, să devină ipoteze pentru alte cercetări.
Metoda observației
Observația este considerată, de cele mai multe ori, explicit sau implicit, ca fiind prima și cea mai simplă metodă de cercetare. Deși frecventă, o astfel de apreciere trădează o anumită imprudență. Specialiștii în domeniu notează, mai echilibrat și ponderat, că: ,,Modalitățile fundamentale ale investigației faptelor sunt observația și experimentul; aceste două operații nu se pot ierarhiza după importanță nici după vreo succesiune univocă fiind complemetare și intervenind alternativ în procesul real al cunoașterii”. Procesul de cunoaștere este unitar, observațiile concură spre experiment iar acesta constă într-o țesătură de observații.
În cercetarea pedagogică, ca de altfel și în alte domenii, metoda observației deține un rol esențial. Prin observare se înțelege constatarea lucrurilor și fenomenelor așa cum ni le oferă natura în mod obișnuit. Observarea științifică în cercetarea pedagogică înseamnă urmărirea atentă și sistematică a fenomenelor și faptelor fără intenția de ale modifica, cu scopul de a degaja relații cauzale referitoare la procesul instructiv-educativ, pe baza cărora se pot formula generalizări predicative.
Metoda observației poate fi clasificată astfel:
după modul de realizare:
observație directă;
observație indirectă;
după orientarea în timp:
observație transversală;
observație longitudinală;
după locul de desfășurare:
observație în teren;
observație de laborator;
după modul de organizare:
observație integrală;
observație selectivă;
Cercetările realizate cu metoda observației operează câteva limite (de evidență, de timp). Aceste constrângeri sunt, însă, diminuate prin corelarea informațiilor obținute prin observații cu cele obținute prin alte metode ca și prin respectarea riguroasă a cerințelor de organizare a acțiunii.
Metoda experimentului pedagogic.
După Greenwood, 1945, experimentul constă în testarea ipotezelor cauzale prin integrarea unor situații contrastante controlate. Leon Festinger arată că experimentul constă în măsurarea efectelor manipulării unei variabile independente asupra variabilei dependente într-o situație în care acțiunea altor factori este redusă la minimum. În experiment se folosesc două clase de elevi în care există un grup experimental și un grup martor, ale căror rezultate vor fi prelucrate și comparate.
Metoda testelor.
Testul reprezintă o probă standardizată din punct de vedere al sarcinii propuse spre rezolvare, al condițiilor de aplicare și instrucțiunilor date, precum și al modalităților de cotare și interpretare a rezultatelor obținute. Testele vor fi elaborate astfel încât nici un elev nu va fi dezavantajat. Pentru obținerea celor mai bune rezultate, timpul de refacere trebuie să fie uniform și consistent pentru toți elevii.
Metoda statistico-matematică.
Aplicarea acesteia ne-a permis interpretarea diferitelor date obținute din aplicarea testelor, permițându-ne caracterizarea și compararea celor două grupuri: martor și experiment.
În vederea interpretării datelor au fost calculați următorii parametri: parametrii tendinței centrale, care evidențiază valorile centrale și tendința acestora de a se deplasa în cadrul șirurilor (media aritmetică); parametrii de dispersie, pe baza cărora poate fi apreciat gradul de omogenitate a grupurilor de subiecți ( abaterea standard, coeficientul de variabilitate etc.).
Statistica reprezintă acel domeniu al matematicii aplicate, fundamentat pe teoria probabilităților și pe legea numerelor mari, care permit studiul diferitelor caracteristici ale fenomenelor de masă. În raport cu variabila supusă atenției și cu metoda adaptată în investigarea ei, intervenția metodelor statistice în cercetarea pedagogică implică câteva momente importante:
stabilirea eșantioanelor asupra cărora urmează să se efectueze investigația;
elaborarea instrumentelor de măsură adecvate fenomenelor ce urmează a fi studiate;
recoltarea metodică a informațiilor brute referitoare la colectivul de subiecți supus investigației, cuantificarea lor și ierarhizarea datelor numerice;
reducerea mulțimii ordonate de date la un număr mic de rezultate sintetice prin prelucrarea datelor ordonate și construirea curbelor de distribuție;
interpretarea rezultatelor obținute prin formularea unor ipoteze, verificarea lor, stabilirea unor concluzii cu valoare prognostică, descoperirea raporturilor dintre fenomene.
Prelucrarea statistică a informațiilor reduce și, uneori, elimină subiectivitatea cercetătorului, contribuind la sporirea obiectivității științifice.
2. 5. Metode și mijloace specifice atletismului privind dezvoltarea rezistenței la adolescenți de vârsta 17-18 ani
Metode tehnice:
Metoda video.
Vizionarea casetelor cu cei mai buni atleți.
Metode de antrenament utilizate în pregătirea atleților de vârstă de 17-18 ani
Metodele de antrenament se vor folosi în concordanță cu principiile de bază ale antrenamentului sportiv și al educației fizice.
La această vârstă de 17-18 ani folosim următoarele metode de antrenament:
Metoda de antrenament continuu
Metoda de antrenament cu intervale
Antrenamentul cu repetare
Metoda de antrenament cu sprinturi
Rezistența, sub aspect fizic, este o calitate motrică ușor perfectibilă, ca urmare a efectuării sistematice, continue și după reguli a unor exerciții fizice specifice.
Rezistența este capacitatea organismului de a efectua un lucru mecanic de o anumită intensitate, o perioadă de timp cât mai îndelungată, fără scăderea eficienței activităților. (A. Demeter, – 1981, A. Nicu, – 1996). Capacitatea psiho-fizică a organismului individului de a face față oboselii specifice activităților depuse. (A. Dragnea,-1991).
După modul în care se manifestă rezistența, atât în activitatea cotidiană cât și în cea de educație fizică școlară, rezistența poate fi locală (segmentară) dar și generală, care este cel mai des întâlnită, aceasta depinzând de gradul de dezvoltare a capacității marilor funcțiuni ale organismului: cardio-vascular și respirator, precum și a celorlalte funcțiuni ale organismului implicate în efectuarea diferitelor categorii de efort. În realizarea eforturilor de intensitate mică sau medie, dar cu un volum mare, esențial este nivelul de manifestare a calităților de voință, perseverență și dârzenie.
Principalul factor care limitează manifestarea rezistenței un timp cât mai îndelungat îl constituie oboseala. Oboseala se caracterizează prin scăderea temporară a capacității de lucru a organismului, prin creșterea dificultăților de a continua efortul dat (activitatea motrică) cu aceeași intensitate, în același ritm, cu aceeași precizie și amplitudine.
După cum afirmă unii specialiști, capacitatea de lucru a sistemului nervos central este veriga principală în lanțul de procese care determină apariția mai devreme sau mai târziu a oboselii. Deci, oboseala reprezintă factorul de bază care are influențe limitative asupra rezistenței. Ca urmare, numai efortul efectuat până la oboseală și încercările de a o învinge, pot grăbi procesul de dezvoltare a rezistenței.
Cei mai importanți factori de care depinde rezistența sunt:
nivelul de dezvoltare și posibilitățile aparatelor cardio-vascular și respirator.
calitatea metabolismului și a glucidelor din organism.
nivelul la care sistemul nervos central realizează coordonarea activității aparatului locomotor și a funcțiilor vegetative.
calitatea proceselor volitive, cu ajutorul cărora se poate continua efortul
relația dintre pauză și efort în cadrul desfășurării activităților motrice.
În domeniul educației fizice, domeniu în care și rezistența fizică condiționează în mare măsură rezultatele înalte, se evidențiază două forme principale de manifestare a rezistenței și anume:
Rezistența generală care reprezintă capacitatea organismului de a depune efort fizic și intelectual timp îndelungat, iar în cazul nostru, acțiuni motrice care antrenează circa 70% din grupele musculare și solicită sistemul nervos central, cardio-vascular și respirator. Rezistența generală dă posibilitatea individului de a acționa eficient, mai ales în cadrul probelor de durată care implică volum mare și intensitate mică sau medie. Exercițiile fizice folosite pentru dezvoltarea rezistenței generale antrenează întregul organism, marea majoritate a grupelor musculare și, în special, aparatul cardiovascular și respirator. Efortul este aerob (fără datorie de oxigen), organismul lucrând în condiții de echilibru relativ în ceea ce privește cheltuielile energetice și aprovizionarea cu oxigen.
Rezistența specifică sau specială întâlnită în anumite ramuri de sport și care este condiționată de particularitățile cerințelor impuse organismului individului (elevului) de executare a exerciții lor din ramura lui de sport.
Unii specialiști au alte criterii de a grupa formele de manifestare a rezistenței și anume:
a) rezistența de durată lungă – efortul depășește 8-10 min. și se desfășoară într-un total regim aerob
b) rezistența de durată medie — efortul nu depășește 8min și care se desfășoară pe fondul aerob dar și cu apariția proceselor anaerobe
c) rezistența de durată mică – efortul este între 45sec – 2min și se desfășoară prin manifestarea internă a proceselor anaerobe
d) rezistență în regim de forță – caracterizată atât prin manifestarea unei capacități de forță, cât și de rezistență
e) rezistență în regim de viteză – specifică eforturilor rapide, scurte (100m.p.), se lucrează mult în apnee, deci cu un efort predominant anaerob.
Zațiorski și colaboratorii (1968), pe lângă formele prezentate mai sus, deosebesc patru tipuri de rezistență:
a) rezistența intelectuală (neuropsihică) — capacitatea de a efectua timp îndelungat activități care solicită intens intelectul individului
.b) rezistența senzorială – care solicită intens organele de simț (activitatea trăgătorilor)
c) rezistența emoțională — care exprimă capacitatea individului de a efectua o activitate prelungită în condițiile unui stress emoțional deosebit (alpinism, auto- moto, concursurile cu miză).
Exerciții pentru dezvoltarea rezistenței în alergare de semifond
R25. Formație de lucru: elevii sunt împărțiți pe grupe, alergare în tempo variat: 200m alergare în tempo moderat, 200m în tempo susținut, 50m mers liniștit,
— 4 x, pauză activă 4 — 6min.
R26. Formație de lucru: elevii sunt împărțiți pe grupe, la semnal sonor, din alergare cu joc de glezne trecere în alergare accelcrată la semnalul profesorului, 3- 4 x 150m, pauză activă 3 — 4min.
R27. Formație de lucru: elevii sunt împărțiți pe grupe, la semnal sonor, din alergare cu ridicarea genunchilor la piept trecere în alergare accelerată: tempo 3/4, 3- 4 x l00m, pauză activă 2 – 3min.
R28. Formație de lucru: elevii sunt împărțiți pe grupe, la semnal sonor, alergare repetată 3 – 4 x 200 — 250m; tempo 3/4 , pauză activă 4 — 6 min.
R29. Formație de lucru: elevii sunt împărțiți pe grupe, la semnal sonor, alergare repetată 3 x 150m — tempo 3/4 – 4/4, pauză activă 4 — 6min.
R30. Formație de lucru: elevii sunt împărțiți pe grupe, la semnal sonor, alergare ușoară 600 – 800m fete; 800 – l000m băieți, 1 – 2 x, tempo 1/4 – 2/4, pauză activă 3 – 4min.
R31. Formație de lucru: pluton, alergare de durată pe distanțe de 2000 — 3000m, 1 x, tempo 2/4, spre sfârșitul alergării crește intensitatea, pauză activă mers până la revenire.
R32. Formație de lucru: elevii sunt împărțiți pe grupe, alergare pe teren variat pe distanța de 2500 — 3000m, 1 – 2x, tempo 2/4, spre sfârșitul alergării crește tempoul până la moderat, pauză activă mers până la revenire.
R33. Formație de lucru: elevii sunt împărțiți pe grupe sau pluton; la semnal sonor alergare pe teren plat sau variat alternat cu mers: 400 — 600m + l00m mers; mers 600 – 800m + l00m mers, 800 – l000m + 100 — 150m mers, 1 – 2 x, pauză activă până la revenire.
R34. Formație de lucru: elevii sunt împărțiți pe grupe; alergare cu joc de glezne l00m + alergare cu ridicarea genunchilor la orizontală 50m + mers l00m + alergarea cu pendularea gambelor la spate 100m + mers 100m + pași săriți 30 – 40m mers l00m, 2 – 3x, semnal sonor, pauză activă 2 – 4min,
R35. Formație de lucru: elevii sunt împărțiți pe grupe, la semnal sonor, alergare cu pas adăugat pe o distanță de 50 (100)m: cu piciorul stâng înainte, 50m cu piciorul drept: cu piciorul stâng înainte, 50m cu piciorul drept, 3 — 4 x l00m, pauză activă 2 – 3min.
R36. Idem R35, dar cu pas încrucișat.
R37. Formație de lucru: elevii sunt împărțiți pe grupe la semnal sonor; triplu salt cu elan redus. Intensitatea săriturilor este medie, 8 – l0x, pauză activă 2 – 3 min.
R38. Formație de lucru: elevii sunt împărțiți pe grupe; sărituri înainte din ghemuit în ghemuit 20 – 30m, 3 – 4 x, semnal sonor, pauză activă 2 – 3min.
R39. Formație de lucru: pe două linii sau pe grupe, la semnal sonor, sărituri în lungime de pe loc cu desprindere de pe ambele picioarele, 3 — 4 x 25m.
Exerciții pentru dezvoltarea rezistenței la eforturi variabile
R6. Formația de lucru: grupe valorice; alergare în tempo variat: 40m tempo
2/4,30m alergare tempo 3/4; 20m alergare tempo 4/4, 40m alergare tempo
2/4, 60m mers, 3 – 4 x, pauză activă 2 – 3min. (cei 60m de mers);
R7. Formație de lucru: elevii sunt împărțiți pe grupe valorice; 100m alergare
tempo 2/4, l00m alergare tempo 3/4; 20m alergare tempo 4/4, 100m mers,
3 — 4 x, pauză acti vă 3—3 l/2min.
R8. Formație de lucru: elevii sunt împărțiți pe grupe valorice; alergare 50m
tempo 2/4, 50m tempo 3/4, 50m alergare cu pași mărunți, 3 – 4 x, semnal sonor, pauză 1 – 2min;
R9 Formație de lucru: elevii sunt împărțiți pe grupe valorice; alergare l00m
— tempo 2/4, alergare 60m tempo 3/4, alergare 40m tempo 4/4, 3 – 4 x, semnal sonor, pauză 2 – 3min;
R10. Formație de lucru: elevii sunt împărțiți pe grupe, alergare 100m tempo 4/4,
alergare 50m tempo 3/4, alergare 60m tempo 4/4, 3 – 4 x, semnal sonor;
pauză activă 2min.
R11. Formație de lucru: elevii sunt împărțiți pe grupe, alergare 100m tempo 2/4,
alergare l00m tempo 3/4, alergare 100m tempo 4/4, 3 – 4 x, semnal sonor;
pauză activă 2 – 3min.
R12. Formație de lucru: elevii sunt împărțiți pe grupe, alergare 200m tempo 1/1.
alergare 200m tempo 3/4, alergare l00m tempo 4/4, 3— 4x, semnal somn , pauză activă 2 – 3min.
Exerciții pentru dezvoltarea rezistenței prin alergare de durată
R1. Pe grupe, în șir, alergarea de durată cu schimbarea conducătorului care la comandă rămâne la sfârșitul șirului, 4min fete, 6min băieți, 1 – 2 x, pauză activă 2 – 3 min.
R2 Formație de lucru: elevii sunt împărțiți pe grupe valorice, alergare de durată 10min. fete, 12min. băieții, 1 x, pauză activă mers până la revenire, tempo 2/4.
R3. Formație de lucru: elevii sunt împărțiți pe grupe valorice, alergare continuă în tempo moderat, 1000 – 1200m urmată de mers cu exerciții de relaxare și mobilitate 200m , 1 x, pauză activă 4- 5 min.
R4.Formație de lucru: elevii sunt împărțiți pe grupe valorice, la semnal sonor,alergare tempo moderat 150m, 50m alergare accelerată tempo 3/4, 4- 5x, pauză activă 2 – 3min.
R5. Formație de lucru: elevii sunt împărțiți pe grupe valorice, la semnal sonor, alergare tempo moderat 300m, 30m alergare accelerată tempo 4/4, 2 – 3x, pauză activă 2 — 3 min
ALERGAREA DE REZISTENȚĂ
Pasul alergător lansat de semifond-fond
AI r 1. Formația de lucru: grupe de 6-8 elevi dispuși în linie, la semnal sonor alergare în cadență pe distanța de 30m, 3-4x, pauză 30-40sec.
Al r 2. Formația de lucru: în linie câte 6-8 elevi, de pe loc și din mers – exerciții de respirație – 2 timpi inspirație – 2 timpi expirație -2 timpi inspirație – 3 timpi expirație – 3 timpi inspirație – 3 timpi expirație. Execuția se face la semnal sonor, 2×3 min, pauză pasivă 30sec.
Al r 3. Formația de lucru: în linie câte 6-8 elevi, la semnal sonor, de pe loc, din mers și din alergare controlul mișcării brațelor (economică și corectă ), 3xlmin-lmin 30sec, pauză pasivă 30sec.
Al r 4. Formația de lucru.: în linie câte 6-8 elevi, mers în tempo din ce în ce mai susținut, cu trecere în alergare ușoară. Distanța de lucru este de 20m partea de mers și trecerea în alergare de 40m, 2-3x, pauză 30sec-lmin (revenire în mers la linia de plecare), exersare succesivă.
Al r 5. Formația de lucru: în linie câte 6-8 elevi, mers cu pasul întins pe distanța de 20m, cu trecere în alergare în tempo moderat pe următorii 60-80m, 2- 3×60-80m, pauză activă 30-40sec
Al r 6. Formația de lucru: în linie câte 6-8 elevi, alternare de mers lent 20m, mers rapid 20m și alergare ușoară 50m, 2-3x, plecare la semnal sonor, pauză pasivă 30sec, exersare succesivă.
Al r 7. Formația de lucru: în șir câte 6-8 elevi, alergare în tempo moderat, cu stabilirea vitezei de deplasare – 50m parcurși în 20sec, l00m în 40sec, 2- 3x, plecare la semnal sonor, pauză activă 1 -2min
Al r 8. Formația de lucru: în șir câte 6-8 elevi, alergare cu schimbarea repetată a tempoului pe teren împărțit în 3 zone a câte 40m fiecare, cu plecare la semnal vizual – în prima zonă alergare ușoară, în a doua zonă alergare în tempo susținut, în a treia zonă mers cu exerciții de respirație, 2-3x, pauză activă l-l,30min
Al r 9. „Schimbarea conducătorului”: grupe de 6-8 elevi aleargă în șir în tempoul hotărât de elevul din față. La semnal sonor următorul preia conducerea, primul rămânând în urma grupei, 3x100m, pauză activă 1 -1,30min
Al r 10. Formația de lucru: în linie câte 6-8 elevi, alternări de alergare în tempo —moderat 30m și în tempo susținut 20m cu plecare la semnal auditiv, 3-4x, pauză 1 min (mers cu revenire în formație)
Al r 11. Formația de lucru: în linie câte 6-8 elevi, alergare în tempo dinainte stabilit pe distanța de 50m parcursă în 18sec, pe l00m în 30sec, pe 200m în 1,28min, 3x, pauză 1 -1,30min (revenire în mers în formație), plecare la semnal sonor
Al r 12. Formație de lucru: în linie câte 6-8 elevi, alergare cu menținerea tempoului pe distanțe ce cresc progresiv – 50m în 18sec, l00m în 36sec, 150m în 54sec, 200m în 72sec, 2-3x, pauză activă l-2min, plecare la semnal sonor
Al r 13. Formație de lucru: în linie câte 6-8 elevi, alergare pe linia marcată a culoarului (atenție la așezarea tălpilor paralel cu axa alergării), tempo 2/4,3-4x50m, pauză lmin (revenire în mers la linia de plecare ), plecare la semnal sonor
Al r 14. Formația de lucru: grupe de 6-8 elevi „ Ghicește timpul realizat”- alergare în tempo moderat pe distanța de 100-200m. La sfârșitul fiecărei porțiuni elevii trebuie să aprecieze timpul realizat. Se poate indica timpul în care elevii au parcurs o treime sau jumătate din distanța totală. Plecarea se face la semnal sonor, 3-4x, pauză 1 -1,30min (revenire în mers la linia de plecare)
Al r 15. Formația de lucru: grupe de 6-8 elevi, alergare în tempo moderat pe distanța de l00m tempo 2/4 – plecare la semnal sonor, 4-5x. pauză (mers) lmin
A.1 r 16. Formația de lucru: grupe de 6-8 elevi, alternări de alergare ușoară și alergare în tempo moderat, cu pauză de mers între repetări – 20m alergare ușoară, 30m alergare în tempo moderat, 40m mers cu exerciții de respirație – plecarea la semnal sonor, 3-4x
A1 r 17. Formația de lucru: grupe de câte 6-8 elevi, alergare în tempo moderat pe distanța de 80m cu executarea unui număr minim de pași ( se va evita alergare sărită), cu plecare la semnal sonor, tempo 2/4,3-4x, pauză (mers) 45sec-lmin
Al r 18. Formația de lucru: grupe de 6-8 elevi, alergare în tempo moderat cu efectuarea unui număr maxim de pași pe distanța de 80m, 3-4x, pauză (mers) 45sec-lmin
Al r 19. Formația de lucru: grupe de 6-8 elevi, alergări în tempo prestabilit pe distanța de l00m – tempoul crește după fiecare alergare – l00m parcurși în 36sec, 100m în 34sec, 100m în 32sec – plecare la semnal sonor 3-4x, pauză (mers) l-l,30min
Al r 20. Formația de lucru: grupe de 6-8 elevi, alergare în cadență pe distanța de 80m (se aleargă pas în pas) cu plecare la semnal sonor, 3-4x, pauză (mers) 45sec-lmin
Al r 21. Formația de lucru: grupe de câte 6-8 elevi dispuși în șir, alergare în tempo moderat pe distanța de 100-200m cu plecare la semnal sonor, parcurgerea distanței de l00m în 26-28sec, 2-3x, pauză (mers) lmin (fiecare elev își va stabili ritmul respirator care îl favorizează)
PROBELE DE 800 m fete și 1000 m băieți cuprind:
Pentru antrenament prezentăm distanțe (bucăți) pentru cele două probe și tempourile respective:
a). 800 m fete
b). 1000 m băieți
a). 800 m fete
a1). 4×200 m = 2X200 m în 44" fiecare repetare
a2). 2×200 m în 42" fiecare repetare
2 X 200 m == în 44" fiecare repetare
2X100 m = in 21" fiecare repetare ; 2X 200 m •= în 46" fiecare repetare
1X100 m = în 20"
a3). 2X400 m = în 88" fiecare repetare
1x 200 m = 44"
a4). 2X300 m = în 66" fiecare repetare
1X 200 m = în 42"
Durata pauzelor între repetări, între 45—90", în funcție de revenirea pulsului în jurul cifrei de 120 pulsații pe minut.
b). 1000 m băieți
b1). 3X300 m = în 63" fiecare repetare
1X200 m = în 40"
b2). 4X250 m = 2×250 m în 52" fiecare repetare
2×250 m în 50" fiecare repetare
b3). 2×400 m = în 84" fiecare repetare
1X300 m = în 60"
Aceleași indicații pentru durata pauzelor.
În realizarea alergării pe intervale apare, în mod evident, un aspect important care se referă la stabilirea exactă a distanțelor, tempourilor, pauzelor și ținerea unei evidențe precise a acestora și modificarea lor în raport de progresele realizate de elevi.
Am prezentat principalele procedee de alergare pentru dezvoltarea rezistenței, urmând ca fiecare profesor, în raport de vârsta elevilor, nivelul lor de pregătire să-și aleagă procedeul cel mai adecvat.
Indicatori ai pregătirii pe grupă de vârstă
Fete și băieți 17-18 ani.
Tabelul nr.1
2. 6. Teste aplicate în cercetare
Pentru parametrii dezvoltării morfologice:
Înălțimea (cm)
Greutatea corporală (kg)
Lungimea membrului inferior (cm)
Anvergura (cm)
Pentru parametrii pregătirii fizice:
Mobilitatea coxo-femurală în plan anterior (cm)
Mobilitate scapulo-humerală (cm)
Metode de testare a calității motrice – rezistența
1. Metode de testare a capacității cardiovasculare și respiratorii: Testul Pachon – Martinet.
2. Testele capacității rezistenței aerobe (rezistența generală): TESTUL COOPER
Metode de testarea capacității cardiovasculare și respiratorii:
Testul Pachon – Martinet este un test prin care se apreciază adaptarea organismului la efort, de asemenea fără să necesite o aparatură deosebită.
Succesiunea momentelor de realizare a testului este obligatorie și constă în:
repaus în clinostatism 15 secunde, după care se înregistrează frecvența cardiacă (F.C.) și tensiunea arterială (TA);
ridicare înceată în ortostatism și menținerea poziției statice o durată de 1 minut, după care se înregistrează F.C și TA;
20 de genuflexiuni în 40 secunde (într-un tempo de o repetare pe 2 secunde), după care se așează în clinostatism și se înregistrează F.C și TA, pe parcursul a 5 minute astfel:
– în cadrul primului minut: de la 0 la secunda 10 se înregistrează FC, de la 11 la 50 secunde se înregistrează tensiunea arterială și de la 50 la 60 de secunde se înregistrează din nou FC;
– în cadrul celui de-al doilea minut au loc aceleași înregistrări.
Duma, E., în 1997, citat de Mircea Alexei, în 2006, pag. 145, face următoarea interpretare a probei privind sportivii bine antrenați:
„în clinostatism există economie și armonie funcțională foarte bună;
imediat după efort există creșteri moderate ale pulsului și tensiunii arteriale;
revenirea pulsului și tensiunii arteriale diastolice se realizează după aproximativ un minut, iar a celei sistolice în minutul al doilea”
Testele capacității rezistenței aerobe (rezistența generală):
TESTUL COOPER: este un efort maxim. Acest test a fost pus în evidență în anul 1968 de Kenneth Cooper, medic în armata americană, cercetător și părintele faimoasei metode „gimnastica aerobică”.
Inițial această probă servea pentru selecția faimoaselor trupe de elită. Proba constă în a alerga 15 minute și a parcurge o distanță cât mai lungă posibil. Durata cursei este indicată la toți participanții, din 30 secunde în 30 secunde în primele 4 minute, după care în următoarele 4 minute nu se dă nici o indicație. După 12 minute se notează distanța parcursă.
Variantele testului lui Cooper (varianta de testare in cercetare):
Alergare de 8 minute – la adolescent de 17-18 ani
Testul de 8 minute de alergare permite ca și testul lui Cooper, evaluarea capacității de rezistență în funcție de distanța parcursă.
Testarea probei atletice (note):
Sistemul de evaluare pentru învățământul liceal, clasele a Xl-a
Testarea rezistenței la atletism.
a). 800 m -Fete
b). 100 m -Băieți
ÎNĂLȚIMEA (TALIA) se măsoară cu ajutorul taliometrului între vertex și planul plantelor. Subiectul este așezat în ortostatism cu articulațiile în extensie astfel încât tija verticală a taliometrului să atingă călcâiele, șantul interfesier și coloana vertebrală în dreptul omoplaților. Capul va fi așezat astfel încât o linie imaginară ce unește unghiul extrem al ochiului cu marginea superioară a conductului auditiv extern să fie paralelă cu planul plantelor. Cursorul taliometrului va fi sprijinit de vertex și se va citi și consemna valoarea în centimetri.
Obiectiv: stabilirea înălțimii elevilor.
Resurse: taliometru, ruletă, echer.
Observații: elevul trebuie să fie descălțat.
GREUTATEA. Măsurarea acestui parametru reprezintă măsurarea greutății corporale cu ajutorul cântarului de persoane.
Obiectiv: stabilirea greutății corporale a elevilor.
Descriere: se realizează prin cântărire.
Metodologie: elevul stă pe cântar, luând o poziție de stând relaxat. Se notează rezultatul cântăririi în kilograme (kg).
Resurse: cântare cu tijă sau cântare digitale.
Observații: elevul trebuie sa fie îmbrăcat cât mai lejer, în tricou și șort.
LUNGIMEA MEMBRULUI INFERIOR se măsoară de la spina iliacă antero-superioară până la marginea inferioară a maleolei interne.
ANVERGURA se măsoară cu ajutorul unei tije rigide gradate în centimetri. Subiectul va fi așezat în ortostatism cu membrele superioare la orizontală și cu toate articulațiile în extensie. Se măsoară în centimetri.
Obiectiv: stabilirea deschiderii membrelor superioare.
Descriere: se măsoară distanța între cele două puncte digitale (medius) de la membrul superior stâng și membrul superior drept.
Metodologie: elevul se află în poziția stând cu membrele superioare în poziție orizontală (abducție de 90 grade), cu articulațiile în extensie (coate extinse, palmele în poziție intermediară), spatele este lipit de perete. Se notează distanța dintre cele două puncte în centimetri (cm).
Resurse: tijă gradată, riglă, ruletă.
TESTAREA MOBILITĂȚII SCAPULO-HUMERALE.
Subiectul se află în poziția stând cu brațele întinse, mînile vor susține de la cele două capete o riglă gradată în centimetri. Din aceasta poziție se execută o rotare de brațe înapoi, rigla trecând peste cap până ajunge în partea dorsală a corpului. Revenirea în poziția inițială se execută printr-o rotare a brațelor întinse, spre înainte. La următoarea încercare se va micșora distanța de prindere a riglei cu mâinile la unul din capetele acesteia. Exercițiul se repetă, distanța dintre mâini micșorându-se la fiecare repetare. Se va înregistra în centimetri distanța minimă de prindere a riglei la care a fost efectuată corect rotarea brațelor înainte-înapoi.
TESTAREA MOBILITĂȚII COXO-FEMURALE ÎN PLAN ANTERIOR.
Subiectul stă în picioare pe un scaun înalt de 50cm, cu vârfurile picioarelor la marginea scaunului. O riglă înaltă de 100cm, gradată din centimetru în centimetru se fixează cu gradația 50cm la nivelul suprafeței scaunului, cu gradația zero în sus și gradația 100cm în jos.
Executantul îndoaie trunchiul înainte, cu genunchii perfect întinsi, alunecând cu vârfurile degetelor întinse în jos pe riglă, încercând să depășească cât mai mult gradația 50cm, rămânând în poziția finală trei secunde pentru a se citi gradația până la care s-a ajuns cu vârful degetelor. Se acordă trei încercări. Se va înregistra cel mai bun rezultat.
TESTAREA TEHNICII PROBEI ATLETICE (note):
– s-a realizat astfel:
Alergarea de rezistență a fost apreciată de trei experți la proba atletică 800m-fete și 1000m-băieți. Aprecierea s-a realizat cu note de la 1 la 10 pentru: poziția corpului; lucrul de picioare; lucrul de brațe;. Media aritmetică a celor 3 note a reprezentat nota finală a acestui test pentru fiecare subiect.
800 M -FETE
Alergarea de rezistență pe distanța de 800m. Se înregistreză rezultatul sportivului (sec).
1000M -BĂIEȚI
Alergarea de rezistență pe distanța de 1000m. Se înregistreză rezultatul sportivului (sec).
3. ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII
3. 1. Subiecții supuși cercetării
Subiecții cercetați sunt formați din două grupe : o grupă de elevi ai clasei a XI-a, A în număr de 30 elevi, din care 19 băieți și 11 fete, care reprezintă grupa experimentală și grupa martor, formată din elevii clasei a XI-a, D, în număr de 28 elevi, reprezentând 21 băieți și 6 fete , vârsta fiind de 17-18 ani.
3. 2. Locul, timpul și condițiile ambianței în care s-a efectuat cercetarea
Cercetarea s-a desfășurat la Colegiul Național A.T. LAURIAN BOTOȘANI, pe durata de 14 săptămâni (FEBRUARIE-IUNIE, 2014).
Locația are o vechime ce corespunde din toate punctele de vedere efectuării unei cercetări atente și riguroase. Edificiul îndeplinește o sumă de calități, dintre care menționez faptul că este prevazut cu sală de sport, dotată cu aparatură specifică educației fizice, luminosă, nouă, modernă, igienică și spațiosă.
Terenul de sport de afară este prevăzut cu: teren de handbal, baschet, volei și tenis de câmp.
Școlile pentru învățămîntul secundar erau destul de rare în Moldova în mijlocul secolului al XX-lea, doar Iașul, vechea capitală și din 1858, Bârladul având asemenea așezăminte. Minți mai luminate au stăruit pentru a întemeia și în Botoșani, pe atunci al treilea oraș ca mărime al țării, o școală secundară în care fiii cetățenilor urbei dar și ai locuitorilor din zona de nord a Moldovei să-și poată continua studiile primare care le asigurau doar un fundament, un nivel minim de cunoștințe. Gimnaziul din Botoșani a luat astfel ființă în 1859, anul care a rămas în istoria românilor ca an al înfăptuirii Unirii Moldovei și Țării Românești, premisă a României Mari și a evoluției ulterioare spre modernizare și reintegrare în Europa; la 22 august 1859, Ministerul din Iași dă ordinul nr. 6568 adresat Comitetului de inspecțiune al școlilor publice din Botoșani, document ce poate fi considerat actul de naștere al Gimnaziului ce va deveni Liceul “Laurian” de mai târziu. Prima zi a cursurilor pentru cei 12 elevi înscriși era de 6 septembrie 1859, profesori fiind (la toate obiectele) Vasile Paulini si Ioan Veniamin Adrian, primul patriot si cumpănit, celălalt mason si dinamic, ambii slujitori entuziaști ai Școlii nou înfiripate ce pornea la drum ca dotare cu: “patru bănci de brad, o masă un scaun de ulm și o tablă neagră”.
În concluzie, doresc să evidențiez că activitatea de cercetare s-a desfășurat în cele mai optime condiții la Colegiul Național A.T. LAURIAN BOTOȘANI. Locul a corespuns activității de cercetare beneficiind de un baza sportivă cu dimensiunile și dotarea necesară. Durata de 14 săptămâni a cercetării a fost suficientă pentru acumularea de informații și date concrete, dar și pentru aplicarea de testări pe un lot de 58 copii care au contribuit semnificativ la partea practică a lucrării. Ambianța a fost propice desfășurării cercetării, oferind o bază materială de calitate și o îndrumare metodică de înalt profesionalism din partea coordonatorului științific al lucrării de licență.
3. 3. Sarcinile cercetării
consultarea și studierea literaturii de specialitate existentă, în legătură cu tema abordată;
cunoașterea metodelor de cercetare care pot fi utilizate în realizarea studiului;
alegerea și stabilirea numărului de subiecți;
stabilirea metodelor și mijloacelor specifice atletismului;
centralizarea și prelucrarea datelor;
interpretarea datelor;
3. 4. Rezultatele și interpretarea datelor
Analiza și interpretarea datelor la testele aplicate în cercetare:
Înălțimea (cm)
Greutatea corporală (kg)
Lungimea membrului inferior (cm)
Anvergura (cm)
Indicatori statistici calculați (metode statistico-matematice pentru prelucrarea și interpretarea datelor)
S-au folosit următorii indicatori:
= Media aritmetică
= Abaterea standard
= Coeficientul de variabiliate
Tabelul nr.2. MĂSURĂTORI ANTROPOMETRICE.
CL. a XI-a, A
Tabelul nr.3. MĂSURĂTORI ANTROPOMETRICE.
CL. a XI-a, D
Pentru parametrii pregătirii fizice:
Mobilitatea coxo-femurală în plan anterior (cm)
Mobilitate scapulo-humerală (cm)
LEGENDĂ:
Ti = Testarea inițială.
Tf = Testarea finală.
Tabelul nr.4. TABEL COMPARATIV PRIVIND MOBILITATEA LA TESTAREA INIȚIALĂ ȘI FINALĂ. CL. a XI-a, A
Tabelul nr.5. TABEL COMPARATIV PRIVIND MOBILITATEA LA TESTAREA INIȚIALĂ ȘI FINALĂ. CL. a XI-a, D
Testarea probelor de alergare de rezistență (note):
Proba 800m-fete
Proba 1000m-băieți
Tabelul nr.6. TABEL COMPARATIV PRIVIND NOTELE PROBELOR LA TESTAREA INIȚIALĂ ȘI FINALĂ- CL a-XI-a, A
Tabelul nr.7. TABEL COMPARATIV PRIVIND NOTELE PROBELOR LA TESTAREA INIȚIALĂ ȘI FINALĂ- CL a-XI-a, D
Testarea rezistenței la proba.- 800 m-fete- 1000 m-băieți
Tabelul nr.8. TABEL COMPARATIV PRIVIND DURATA TIMPILOR LA TESTAREA INIȚIALĂ ȘI FINALĂ A REZISTENȚEI DE ALERGARE. CL.a XI-a, A
Tabelul nr.9. TABEL COMPARATIV PRIVIND DURATA TIMPLOR LA TESTAREA INIȚIALĂ ȘI FINALĂ A REZISTENȚEI DE ALERGARE. CL.a XI-a, D
Metode de testare a calității motrice – rezistența
1. Metode de testare a capacității cardiovasculare și respiratorii: Testul Pachon – Martinet.
2. Testele capacității rezistenței aerobe (rezistența generală): TESTUL COOPER
Tabelul nr.10. Testul Pachon – Martinet.-CL a XI-a, A
Tabelul nr.11. Testul Pachon – Martinet.-CL a XI-a, D
2. Testele capacității rezistenței aerobe (rezistența generală): TESTUL COOPER
Tabelul nr.12. TESTUL COOPER-CL a XI-a, A
Tabelul nr.13. TESTUL COOPER-CL a XI-a, D
Interpretatea rezultatelor obținute
Datele culese și apoi interpretate statistico-matematic au fost tabelate, realizând o imagine sintetică a principalelor valori avute în vedere. Având la bază tabelele, am trecut la analiza și interpretarea datelor.
Tabelul nr.4. TABEL COMPARATIV PRIVIND MOBILITATEA LA TESTAREA INIȚIALĂ ȘI FINALĂ. CL. a XI-a, A
Mobilitatea coxo-femurală
Media aritmetică. Mobilitatea coxo-femurală în este de 46.63cm la testarea inițială și de 47.66cm la cea finală, deci o creștere a performanței de 1,03cm.
Abaterea standard înregistrează valori de 4.45 la testarea inițială și la testarea finală de 7.12. Aceste valori arată o dispersie mare, neomogenitate a colectivului.
Coeficientul de variabilitate obținut la testarea inițială de 9.54% și la testarea finală de este de 9.06% ceea ce înseamnă dispersie foarte mare, neomogenitate a colectivului.
Mobilitatea scapulo-humerală
Media aritmetică. Mobilitatea scapulo-humerală în este de 41.53cm la testarea inițială și de 40.16cm la cea finală, deci o creștere a performanței de 1,37cm.
Abaterea standard înregistrează valori de 2.12 la testarea inițială și la testarea finală de 2.04 . Aceste valori arată o dispersie mică, omogenitate mare a colectivului.
Coeficientul de variabilitate obținut la testarea inițială de 5.10% și la testarea finală de este de 5.07% ceea ce înseamnă dispersie foarte mică, omogenitate mică a colectivului.
Tabelul nr.5. TABEL COMPARATIV PRIVIND MOBILITATEA LA TESTAREA INIȚIALĂ ȘI FINALĂ. CL. a XI-a, D
Mobilitatea coxo-femurală
Media aritmetică. Mobilitatea coxo-femurală în este de 41.64cm la testarea inițială și de 40.28cm la cea finală, deci o creștere a performanței de 1,17cm.
Abaterea standard înregistrează valori de 4.89 la testarea inițială și la testarea finală de 4.60. Aceste valori arată o dispersie mică, omogenitate a colectivului.
Coeficientul de variabilitate obținut la testarea inițială de 0.22% și la testarea finală de este de 9.64% ceea ce înseamnă dispersie foarte mare, neomogenitate a colectivului.
Mobilitatea scapulo-humerală
Media aritmetică. Mobilitatea scapulo-humerală în este de 41.53cm la testarea inițială și de 40.16cm la cea finală, deci o creștere a performanței de 1,36cm.
Abaterea standard înregistrează valori de 3.24 la testarea inițială și la testarea finală de 3.21 . Aceste valori arată o dispersie mică, omogenitate mare a colectivului.
Coeficientul de variabilitate obținut la testarea inițială de 7.78% și la testarea finală de este de 7.96% ceea ce înseamnă dispersie foarte mică, omogenitate mică a colectivului.
Tabelul nr.8. TABEL COMPARATIV PRIVIND DURATA TIMPILOR LA TESTAREA INIȚIALĂ ȘI FINALĂ A REZISTENȚEI DE ALERGARE. CL.a XI-a, A
Media aritmetică. Durata timpilor este de 3.44min. la testarea inițială și de 3.10min. la cea finală, deci o creștere a performanței de 0.34min .
Abaterea standard înregistrează valori de 0.398 la testarea inițială și 0.0921 la testarea finală. Aceste valori arată o dispersie mică, omogenitate mare a colectivului.
Coeficientul de variabilitate obținut la testarea inițială 11.56% și la testarea finală este de 2.97% ceea ce înseamnă dispersie foarte mare, omogenitate mică a colectivului.
Tabelul nr.9. TABEL COMPARATIV PRIVIND DURATA TIMPLOR LA TESTAREAINIȚIALĂ ȘI FINALĂ A REZISTENȚEI DE ALERGARE. CL.a XI-a, D
Media aritmetică. Durata timpilor este de 3.38min. la testarea inițială și de 3.11min. la cea finală, deci o creștere a performanței de 0.27min .
Abaterea standard înregistrează valori de 0.077 la testarea inițială și 0.086 la testarea finală. Aceste valori arată o dispersie mică, omogenitate mare a colectivului.
Coeficientul de variabilitate obținut la testarea inițială 187.86% și la testarea finală este de 2.76% ceea ce înseamnă dispersie foarte mare, omogenitate foarte mică a colectivului.
Tabelul nr.12. TESTUL COOPER-CL a XI-a, A
Media aritmetică. Înregistrează valori de 2939,8m la testarea inițială și de 2968,53m la cea finală, deci o creștere a performanței de 28.73m.
Abaterea standard înregistrează valori de 73.21 la testarea inițială și 65.09 la testarea finală. Aceste valori arată o dispersie mică, omogenitate mare a colectivului.
Coeficientul de variabilitate obținut 2.49% la testarea inițială și la testarea finală este de 2.19% ceea ce înseamnă dispersie foarte mică, omogenitate mare a colectivului.
Tabelul nr.13. TESTUL COOPER-CL a XI-a, D
Media aritmetică. Înregistrează valori de 2958,61m la testarea inițială și de 2963,07m la cea finală, deci o creștere a performanței de 4.46m.
Abaterea standard înregistrează valori de 61.43 la testarea inițială și 60.75 la testarea finală. Aceste valori arată o dispersie mică, omogenitate mare a colectivului.
Coeficientul de variabilitate obținut 2.07% la testarea inițială și la testarea finală este de 2.05% ceea ce înseamnă dispersie foarte mică, omogenitate mare a colectivului.
4. Concluzii
Rezultatele obținute în urma cercetării au confirmat ipotezele lucrării, ceea ce ne permite să afirmăm că metodele folosite în antrenamentul de dezvoltare a rezistenței se pot aplica și la adolescenții alergători.
Aceste rezultate conduc la concluzia că, la această vârstă, se poate influența rezistența.
Dezvoltarea calității motrice – rezistența- prin mijloace folosite personal pentru cercetare nu aduce prejudicii pregătirii fizice de rezistență în ansamblul ei, ci, dimpotrivă, aceste mijloace formează deprinderi ce pot ajuta în viitor la însușirea altor acțiuni motrice mai complexe.
În cadrul pregătirii fizice de rezistență trebuie realizată o selecție a mijloacelor și metodelor celor mai eficiente și mai diverse, pentru ca activitatea fizică să fie cât mai atractivă și să asigure interesul elevilor. Dacă elevul prezintă interes, se poate mări timpul efectiv de lucru prin evitarea timpilor „morți”, și se poate ajunge la un grad mai mare de progres.
Adaptarea mijloacelor de exersare se face printr-o dozare corespunzătoare a efortului, în funcție de următorii factori:
capacitatea individuală de efort;
vârstă;
sex;
Profesorul trebuie să folosească diverse metode și procedee de a observa, pe cât posibil, activitatea fiecărui elev, având astfel posibilitatea de a le corecta acțiunile sau de a le readapta mijloacele după capacitatea fiecăruia.
Aceste procedee pot fi:
– pe grupe valorice;
– pe perechi;
– individual;
Pentru dezvoltarea rezistenței, se recomandă folosirea mijloacelor cu caracter de forță, deoarece această calitate din urmă dezvoltată, influențează rezistența.
S-a putut constata că și la nivelul acestor vârste, antrenamentul trebuie individualizat. Privind reactivitatea la efort, în planul proceselor biochimice, la elevii foarte bine antrenați nu sunt diferențe notabile în raport cu seniorii. Considerând parametrii efortului, datele cercetării atestă prioritatea volumului efortului, pentru a determina, în primul rând modificări de ordin structural, pe care se va baza optimizarea randamentului specific.
Intensitatea efortului poate atinge cote mult mai mari decât se practică în prezent, cu condiția să se manifeste prudent în administrarea stimulului, care poate avea inițial valori cuprinse între 3 – 5% din volumul total de antrenament, pentru ca la cei antrenați să atingă valori în jur de 10%.
Antrenamentul este accesibil și la acest nivel de pregătire, cu condiția de a utiliza cicluri respiratorii. Frecvența cardiacă, ca factor de dirijare a efortului în cadrul procedeului cu intervale, trebuie adaptată la particularitățile funcționale ale vârstei elevilor.
În perioada vârstei corespunzătoare nivelului 17 -18 ani, pregătirea aerobă este prioritară și necesară pentru fundamentarea unei bune capacități de efort, înțelegând atât efortul propriu-zis cât și revenirea după efort, fiind în același timp indispensabilă pentru a accede spre marea performanță și a avea longevitate sportivă. Utilizarea mijloacelor de pregătire ale probelor 800m fete și 1000m băieți trebuie să fie foarte ridicată la această categorie de vârstă (40% de 18 ani). Privind dezvoltarea toleranței la lactat, la această grupă de nivel, față de seniori, la eforturile intensive, raportul pauză-efort de 5:1, respectiv 3:1, va avea o pondere mai mare decât raportul pauza-efort de 1:1, evitându-se astfel oboseala excesivă a elevilor în antrenamentele zonei specifice.
Elevii vor suporta cu mai multa ușurință concentrări mari de acid lactic (17 mM/1), dacă se alternează zonele de efort în ciclul săptămânal.
Aprecierea progresului realizat de elevi numai pe baza timpilor înregistrați pe distanțele de antrenament sau control nu este suficient de edificatoare, deoarece acest progres se poate datora în bună parte maturității biologice.
Astfel, trebuie avute în vedere cu necesitate, modificările adaptative care se produc în plan energetic. La acest nivel, o importanță deosebită o prezintă educarea simțului tempoului și a ritmului, fără de care elevii nu pot realiza variațiile de intensitate reclamate de procedeele de antrenament.
Privind adaptarea la efort, diferența dintre băieți și fete este semnificativă la această grupă de nivel, totuși fetele realizează pe baza maturizării mai rapide, un progres mai vizibil, ceea ce caracterizează perioada postpubertară.
Bibliografie
[1] ANDREI DEMETER,1970, Fiziologia Educației Fizice și Sportului, Editura Stadion, București, pag. 44-72
[2] ARDELEAN, T., 1981, Fundamentarea teoretică și metodică generală a dezvoltării calităților motrice în atletism(I), Revista Educație Fizică și Sport, nr.12, București.
[3] DEMETER, A., 1980, Bazele fiziologice și biochimice ale calitaților fizice. Editura Sport-Turism, București. p. 6, 122-163
[4] FILIP CONSTANTIN, 1999, Sistemul Național Școlar de Evaluare la Disciplina Educație Fizică și Sport, ISBN 973-98522-2-X, Tiparul executat la IMPRIMERIILE MEDIA PRO BRAȘOV
[5] GHEORGHE CÂRSTEA, 2000, Teoria și Metodica Educației Fizice și Sportului. Editura AN-DA, București, p.69-72.
[6] GHEORGHE V. MARINESCU, 1998, Copii și performanța în înot. Federația Română de Natație, București. p. 11-15 și p. 237-238.
[7] GHEORGHE MITRA, ALEXANDRU MOGOȘ, 1980, Metodica Educației Fizice Școlare, Editura Sport-Turism, Bucuresti, p. 122-144.
[8] GHERVAN PETRU, 2009, Teoria și Metodica Educației Fizice și Sportului. Curs suport-SUCEAVA.
[9] GLORIA RAȚĂ , GHEORGHE RAȚĂ, 2008, Educația Fizică și Metodica predării ei, Editura PIM, IAȘI, pag. 85-96
[10] GLORIA RAȚĂ, 2002, Atletism, tehnică, metodică, regulament. Editura Alma Mater, Bacău. p.7-9.
[11] HAHN E., (1996) – Antrenamentul sportiv la copii, traducere, C.C.P.S, București, pag. 99
[12] IOAN NICOLA, 2000, Tratat de pedagogie Școlară, Ediția a doua –Revizută, Editura Aramis, Bucurețti, p. 112-115
[13] IULIAN SĂVESCU, 2007, Educație fizică și sportivă școlară : culegere de exerciții: Metodologie, CRAIOVA, Editura Aius PrintEd , ISBN 978-973-1780-26-9, p.49-55 și
p.147-148
[14] IONELA IOANA NICULESCU, 2010, Evaluare în educația motrică, Editura Universitaria, Craiova. p. 107-119.
[15] MIHAI EPURAN,1976, Psihologia educatiei fizice, Editura Sport-Turism,intreprinderea poligrafica „Oltenia” Craiova, pag.69-72.
[16] MANO, R., 1996, Bazele teoretice ale antrenamentului sportiv, traducere C.C.P.S. și MTS, București.
[17] NICOLAIE HOSTIUC, 2001, Teoria Antrenamentului Sportiv , Editura Altius Academy. p.76-79.
[18] NICU, A., 1993, Antrenamentul sportiv modern, Editura Editis, București.
[19] Prof. Dr. A. Demeter, 1972, Fiziologia Sporturilor, Editura Stadion, Bucuresti, pag. 9-43 [20] RAȚĂ, G., 2006, Aptitudinile în activitatea motrică, Bacău, Editura EduSoft.
[21]Thompson, P., R., 1993, Introducere în teoria antrenamentului în atletism, traducere. Editura CCPS, București, p. 92
[22] TUDOR O. BOMPA, 2008, Periodizarea:Teoria și metodologia antrenamentului sportiv. Editura TANA. p.363-388
[23] VIOREL COJOCARU, 2011, Evaluarea potențialului somatic, funcțional și motric al populației, București.
[24] WEINECK, J., 2003, Manuel d’entrainement, Editions Vigot, 4-eme edition, Paris
Bibliografie on-line
http://www.scritube.com/timp-liber/sport/ATLETISM-ISTORIC45589.php
http://xathletics.blogspot.ro/p/istoria-atletismului.html
http://www.fra.ro/men-43/Istoria-Atletismului.html
http://laurian.ro/traditie/file-de-istorie/46-2
https://www.google.ro/search?q=marathon+in+ancient+olympics
https://www.google.ro/search?q=gabi+szabo+running+in+olympic+games+photos
Bibliografie
[1] ANDREI DEMETER,1970, Fiziologia Educației Fizice și Sportului, Editura Stadion, București, pag. 44-72
[2] ARDELEAN, T., 1981, Fundamentarea teoretică și metodică generală a dezvoltării calităților motrice în atletism(I), Revista Educație Fizică și Sport, nr.12, București.
[3] DEMETER, A., 1980, Bazele fiziologice și biochimice ale calitaților fizice. Editura Sport-Turism, București. p. 6, 122-163
[4] FILIP CONSTANTIN, 1999, Sistemul Național Școlar de Evaluare la Disciplina Educație Fizică și Sport, ISBN 973-98522-2-X, Tiparul executat la IMPRIMERIILE MEDIA PRO BRAȘOV
[5] GHEORGHE CÂRSTEA, 2000, Teoria și Metodica Educației Fizice și Sportului. Editura AN-DA, București, p.69-72.
[6] GHEORGHE V. MARINESCU, 1998, Copii și performanța în înot. Federația Română de Natație, București. p. 11-15 și p. 237-238.
[7] GHEORGHE MITRA, ALEXANDRU MOGOȘ, 1980, Metodica Educației Fizice Școlare, Editura Sport-Turism, Bucuresti, p. 122-144.
[8] GHERVAN PETRU, 2009, Teoria și Metodica Educației Fizice și Sportului. Curs suport-SUCEAVA.
[9] GLORIA RAȚĂ , GHEORGHE RAȚĂ, 2008, Educația Fizică și Metodica predării ei, Editura PIM, IAȘI, pag. 85-96
[10] GLORIA RAȚĂ, 2002, Atletism, tehnică, metodică, regulament. Editura Alma Mater, Bacău. p.7-9.
[11] HAHN E., (1996) – Antrenamentul sportiv la copii, traducere, C.C.P.S, București, pag. 99
[12] IOAN NICOLA, 2000, Tratat de pedagogie Școlară, Ediția a doua –Revizută, Editura Aramis, Bucurețti, p. 112-115
[13] IULIAN SĂVESCU, 2007, Educație fizică și sportivă școlară : culegere de exerciții: Metodologie, CRAIOVA, Editura Aius PrintEd , ISBN 978-973-1780-26-9, p.49-55 și
p.147-148
[14] IONELA IOANA NICULESCU, 2010, Evaluare în educația motrică, Editura Universitaria, Craiova. p. 107-119.
[15] MIHAI EPURAN,1976, Psihologia educatiei fizice, Editura Sport-Turism,intreprinderea poligrafica „Oltenia” Craiova, pag.69-72.
[16] MANO, R., 1996, Bazele teoretice ale antrenamentului sportiv, traducere C.C.P.S. și MTS, București.
[17] NICOLAIE HOSTIUC, 2001, Teoria Antrenamentului Sportiv , Editura Altius Academy. p.76-79.
[18] NICU, A., 1993, Antrenamentul sportiv modern, Editura Editis, București.
[19] Prof. Dr. A. Demeter, 1972, Fiziologia Sporturilor, Editura Stadion, Bucuresti, pag. 9-43 [20] RAȚĂ, G., 2006, Aptitudinile în activitatea motrică, Bacău, Editura EduSoft.
[21]Thompson, P., R., 1993, Introducere în teoria antrenamentului în atletism, traducere. Editura CCPS, București, p. 92
[22] TUDOR O. BOMPA, 2008, Periodizarea:Teoria și metodologia antrenamentului sportiv. Editura TANA. p.363-388
[23] VIOREL COJOCARU, 2011, Evaluarea potențialului somatic, funcțional și motric al populației, București.
[24] WEINECK, J., 2003, Manuel d’entrainement, Editions Vigot, 4-eme edition, Paris
Bibliografie on-line
http://www.scritube.com/timp-liber/sport/ATLETISM-ISTORIC45589.php
http://xathletics.blogspot.ro/p/istoria-atletismului.html
http://www.fra.ro/men-43/Istoria-Atletismului.html
http://laurian.ro/traditie/file-de-istorie/46-2
https://www.google.ro/search?q=marathon+in+ancient+olympics
https://www.google.ro/search?q=gabi+szabo+running+in+olympic+games+photos
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dezvoltarea Calitatii Motrice Si Rezistenta, Prin Metode Si Mijloace Specifice Atletismului In Liceu (ID: 159070)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.