Dezvoltarea Calitatii Motrice, Forta, Prin Fitness la Copii cu Varsta Cuprinsa Intre 10 14 Ani

Dezvoltarea calitatii motrice, forta, prin fitness la copii cu varsta cuprinsa intre 10-14 ani

I INTRODUCERE

Importanța și actualitatea temei

Autori, lucrări și puncte de vedere în abordarea temei

Argumente în favoarea opțiuni pentru această temă

II FUNDAMENTARE TEORETICĂ

2.1 Generalități privind fitness-ul

2.1.1 Aspecte definitorii și componentele fitness-ului

2.1.2 Fitness-ul pentru viață

2.1.3 Polivalența fitness-ului în viața copiilor

2.1.4 Principii fundamentale în metodologia îmbunătățirii fitness-ului fizic

2.1.5 Fitness-ul aerob la copiii în vârstă de11-13 ani

2.2 Aspecte teoretice privind calitățile motrice

2.2.1 Aspecte teoretice privind calitatea motrică viteza

2.2.2 Aspecte teoretice privind calitatea motrică forța

2.2.3 Aspecte teoretice privind calitatea motrică îndemânarea

Particularități privind rezistența

2.3.1 Bazele fiziologice și biochimice ale rezistenței

Factorii care determină rezistența

Forme de manifestare ale rezistenței

Aspecte metodice în dezvoltarea rezistenței

Rezistența aerobă la diferite vârste

2.4 Particularități psihologice ale vârstelor cuprinse între 11-13 ani

III MEODOLOGIA CERCETĂRII

3.1 Ipoteza cercetării

3.2 Scopul și sarcinile cercetării

3.3 Organizarea cercetării

3.4 Grupul de subiecți

3.5 Metode și tehnici de cercetare utilizate

3.6 Etapele de desfășurare a cercetării și de culegere a datelor

3.6.1 Probele și testele de control

3.6.2 Testarea inițială

3.6.3 Programul concret de lucru al subiecților

3.6.4 Testarea finală

IV PREZENTAREA ,PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA DATELOR

4.1 Prezentarea datelor

4.2 Prelucrarea și interpretarea datelor

4.3 Concluzii parțiale

V CONCLUZII FINALE ,RECOMANDĂRI

5.1 Concluzii finale

5.2 Recomandări

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

1.1 Importanța și actualitatea temei

De la școala generala până la învățământul superior, activitatea care valorifică sistematic multitudinea formelor de practicare a exercițiilor fizice, cu obiectivul de a mări în principal potențialul biologic al omului în concordanță cu cerințele sociale și educația fizică. Cu caracter predominant biologic, dar și cultural educativ aceasta are un rol important, iar esența sa constă în practicarea exercițiilor, în principal pentru perfecționarea dezvoltării fizice și a capacității motrice.

Dezvoltarea calității motrice are o importanță deosebită în activitatea umană și mai ales în activitatea de educație fizică și sport.În execuția fiecărui exercițiu fizic sunt solicitate într-o măsură mai mare sau mai mică, toate calitățiile motrice de bază: viteza, forța, îndemânarea și rezistența în fiecare caz în parte, într-o formă specifică acelei activittăți.

Funcția motrică are doua laturi: deprinderi și calități care se condiționează reciproc.Deprinderile sunt componente automatizate ale motricității iar calitățile privesc calitatea musculară și reprezintă proprietățile acesteia.

În unele surse bibliografice de specialitate aceste proprietăți ale activității musculare manifestate prin indici de viteză, fortă, rezistentă sunt denumite calități fizice.Calitățile motrice de bază, în dezvoltarea lor, până la un anumit nivel , se condiționează reciproc, după care dezvoltarea exagerată a uneia poate opri dezvoltarea altei calități.

În cadrul pregătirilor fizice multilaterale un loc important îl ocupă dezvoltarea rezistenței, al cărei nivel înalt reprezintă condiția necesară pentru practicarea ulterioară a unor ramuri sportive, ramuri care au cerințe mai înalte decât simpla manifestare a acestei calității.

Rezistența sub aspect fizic este o calitate motrică ce poate fi ușor dezvoltată cu eficiență, mai ales acționând asupra sistemelor respiratorii și cardiovasculare.

Dezvoltarea rezistenței trebuie considerată o sarcină prioritară a educației fizice și sportive școlare, având influență directă asupra capacității de muncă a individului, aspect care prezintă o mare importanță socială.Rezistența este o capacitate motrică care are un coeficient de meritabilitate de 0,80, ceea ce înseamnă că va putea fi dezvoltată în limite destul de largi, prin acționarea asupra ei în procesul instructiv –educativ special organizat în acest sens.Acest fapt poate folosi drept motiv de stimulare pentru profesorii de educație fizică și sport .Într-adevăr condițiile existente în prezent în instituțiile de învățământ sunt nefavorabile, mai ales pentru educația fizică. Numărul de lecții deja redus 1-2 ore pe săptămână limitează eficiența eforturilor profesorilor .Pentru a reuși să realizeze obiectivele propuse, deseori profesorul este nevoit să improvizeze sau să creeze condiții necesare desfășurării activității.Totuși indiferent de condiții, procedeele metodice pentru perfecționarea capacității motrice trebuie să fie bine alese.

Putem spune că acest proces este bilateral.Pe de o parte profesorul are responsabilități precise în ceea ce privește desfășurarea activității acestui proces , iar pe de altă parte, subiecții încearcă să-și însușească cunoștințele transmise de profesor. Succesul, ca în orice proces bilateral depinde de colaborarea ambelor părți. Desigur, de mare importanță sunt conținutul și metodologia procesului ales pentru perfecționarea capacităților motrice.

Cea mai mare satisfacție a unui profesor sau antrenor este obținerea unei eficiențe maxime pe măsura efortului depus.În urma unei pregătiri intense de 6 luni sau de 1 an rezultatele pot să nu fie cele așteptate din cauza procedeului metodic ales. Alegerea corectă a procedeului metodic care să conducă la obținerea rezultatelor dorite, justifică importanța acestui subiect.

După o clasificare a procedeelor metodice de exersare a dezvoltării rezistenței bazată pe variația volumului efortului se evidențiază procedeul cu “efort uniform”, iar dintre procedeele metodice bazate pe variația intensității și a volumului se evidențiază procedeul metodic al eforturilor cu intervale.

Fără a cunoaște ambele procedee metodice este greu de explicat opțiunea pentru primul sau al doilea dintre ele. Ceea ce le deosebește este atât conținutul cât și metodologia folosită.Procedeul metodic cu materiale se caracterizează prin variația intensității și a volumului iar procedeul metodic cu eforturi uniforme prin variația volumului.

Actualitatea temei reiese chiar din titlul lucrării care se referă la dezvoltarea rezultatelor la elevii din școală în vârstă de 11 ani.

Elevul trebuie să ajungă la indici superiori de dezvoltare somato-funcțională, să stăpânească perfect reflexul neuro-muscular și psihic de atitudine corporală corectă în menținerea pozițiilor ortostatice, șezând și în timpul mersului și să-și coordoneze perfect actul respirator, inclusiv când efectuează mișcări cu intensitate crescută și să aibă cunoștința propriilor insuficiențe privind dezvoltarea fizică. Având în vedere cele menționate observăm cât de specifică este vârsta școlară și cât de atenți trebuie să fim în realizarea dezvoltării fizice armonioase, dar în special a dezvoltării calității motrice.

Rezistența fiind strâns legată de sistemele respirator și cardiovascular, presupune o alegere atentă a procedeului metodic potrivit, deoarece o dozare greșită a intensității sau a volumului poate să aibă consecințe destul de serioase asupra organismului tânăr.

Alegerea unei astfel de teme sau a uneia similare este întotdeauna justificată fiind actuală și importanța prin faptul că lucrăm cu “o materie destul de specifică și anume, o populație tânără” la care urmărim realizarea dezvoltării fizice armonioase și, în special, dezvoltarea calității motrice. Aceasta este în primul rând, sarcina și datoria nobilă a profesorilor de educație fizică.

1.2 Autori, lucrări și puncte de vedere în abordarea temei.

Omenirea este continuu preocupată de aflarea unor soluții pentru prelungirea vieții active, în plus interesul general țintește și o calitate superioară, optimă a cursului întregii vieți.

Toți oamenii își doresc să facă față sarcinilor cotidiene sau să-și îndeplinească țelurile propuse, fapt pentru care au nevoie de un anume tonus fizic și psihic, de egalitate fizică și mentală de capacitatea de a comunica cu cei din grup și de a se implica în problemele sociale. Toate aceste repere esențiale ale vieții au un suport complex, acesta fiind fitnessul.

Începând cu anii ’60, s-a accentuat rolul activității fizice în starea de bine a omului. Un volum apreciabil de cercetări a demonstrat faptul că activitățile fizice viguroase pot fi mijloace de prevenire sau alinare a multor probleme medicale, de natură fizică cât și emoțională. Noua viziune accentuează faptul că activitatea fizică este parte a stilului de viată al omului contemporan, un fapt constituit într-o necesitate fundamentală.

Ideea de fitness i-a provocat pe experții domeniului: studiul pentru forma fizică ( physical fitness), condiția fizică sau competența fizică generală i-a preocupat pe Fleishman E. (1964) structurând acest concept. În 1969, Hebbelink M. dezvoltă conceptul total fitness, susținând faptul că este necesar să se ia în considerație, atunci când se apreciază facultatea individului de a se mișca, legatura dintre factorii anatomo-fiziologici și forța, puterea, precizia, viteza de anduranță a subiectelor.În 1984 Dragnea A. completează ideea accentuând influența proceselor psihice.

Rezistența este o calitate motrică bine tratată de mulți cercetători, atât din punct de vedere metodic cât și din punct de vedere fiziologic.

Literatura de specialitate distinge mai multe metode pe care le sintetizează după criterii de ordin didactic, fundamentând atât dezvoltarea rezistenței generale, cât și pe cea a rezistenței speciale.

În cartea lui R. Manno “Bazele antrenamentului sportiv” în capitolul dedicat rezistenței sunt menționate trei metode pentru dezvoltarea acesteia, printre care se regăsea metoda de lucru cu intervale și metoda de lucru continuu. R. Manno definea metoda de lucru continuu ca o activitate care se face permanent, fără întreruperi și metoda de lucru cu “intervale” ca o activitate spatială de pauze.

Mellerowich în lucrarea “Training” considera că, dacă vrem să dezvoltăm și să acționăm asupra capacității aerobe, o putem face ori prin metoda antrenamentului cu “intervale” ori prin metoda antrenamentului de muncă permanentă, deci continuă ( de fapt le statuează ca metodă pentru dezvoltarea capacității aerobe). “Înseamnă cumva că dezvoltarea rezistenței este egală cu dezvoltarea capacității aerobe” (LD 46).

Mulți autori printre care și Zatziorski în cartea sa “Capacitățile fizice ale sporturilor “ sunt de părere că atunci când vorbim despre rezistența generală, de fapt vorbim despre capacitatea aerobă a organismului uman. În continuare Zatziorski menționează că pentru îmbunătățirea capacității aerobe se folosesc următoarele metode:

– metoda antrenării cu efort uniform;

– metoda antrenării cu efort repetat;

– metoda antrenamentului cu eforturi variabile.

Autorii americani ( Mc Ardle W. ; Katch F. ; Katch L.V.) ai cărții “Exercise physiology”, referindu-se la procedeele metodice pentru dezvoltarea capacității aerobe, menționează că “ antrenamentul cu intervale, continuu și fartlec sunt 3 metode comune care îmbunătățesc capacitatea aerobă”.

Autorii români Gh. Mitra și Al. Mogos în “Dezvoltarea calităților motrice” (editata de “Editura Sport-Tursim, București, 1977) prezintă urmatoarele metode.

● metode bazate pe variația volumului:

– metoda eforturilor uniforme-continue;

– metoda eforturilor repetate.

● metode bazate pe variația intensității:

– metoda eforturilor variabile;

– metoda eforturilor progresive.

● metode bazate pe variația intensității și volumului

– metoda antrenamentului pe intervale.

Aceeaș clasificare o găsim în cartea lui Gh. Cârstea (“Educatia fizică – teoria și bazele metodicii, București, 1997; ANEFS) cu schimbarea terminologiei ( justificată prin faptele explicate în aceeaș carte):

● procedee metodice bazate pe variația volumului efortului:

– procedeul eforturilor uniforme;

– procedeul eforturilor repetate.

● procedee metodice bazate pe variația intensității efortului:

– procedeul eforturilor variabile;

– procedeul eforturilor progresive.

● procedeul metodic bazat atât pe variația volumului cât și a intensității efortului:

– procedeul cu intervale.

În concluzie, putem spune că majoritatea autorilor tratează această problemă aproximativ similar, cu anumite diferențe din punct de vedere terminologic. Cercetătorilor care studiază această problemă nu le rămâne decât să aleagă o cale sau alta. Menționăm, încă o dată, ca ceea ce diferențiază aceste procedee între ele sunt conținutul și metodologia lor și trebuie să îl alegem pe cel mai eficient.

Problematica dezvoltării rezistenței prin mijlocirea diferițelor procedee metodice cunoscute în educația fizică și sportivă școlară este mai bine aprofundată în domeniul sportului, al fitnessului comparativ cu alte domenii de cercetare în educația fizică.

În funcție de prezența sau lipsa mișcării în menținerea unui efort, vorbim de rezistență dinamică, respectiv statică (Formele de manifestare a rezistenței – Hollmann / Hettinger 1980 – ibidem).

REZISTENȚA

rezistența musculară locală rezistența musculară generală

aerobă anaerobă aerobă anaerobă

dinamică statică dinamică statică dinamică statică dinamică statică

(Hollmann/Hettinger, 1980-ibidem)

În funcție de punctul de vedere din care privim clasificarea efortului ajungem la diferite forme de procedee metodice pentru dezvoltarea rezistenței la diferite forme de procedee metodice pentru dezvoltarea rezistenței. Metodele de dezvoltare a rezistenței după clasificarea lui Nicu Alexe ( „ Antrenamentul sportiv modern” , Ediția, București., 1993) sunt următoarele:

Metoda antrenamentului de durată:

– metoda antrenamentului continuu

– metoda antrenamentului alternativ sau variabil

– metoda alternativă

2. Metoda alternativă-progresivă;

3. Metoda Fartlek;

4. Metoda antrenamentului cu intervale;

5. Metoda antrenamentului cu repetări;

6. Metoda de antrenament „stres”;

7. Metoda de antrenament de control ( de concurs).

Deși, în general, nu putem fi de acord cu o mare parte din noțiunile sau termenii propuși în literatura de specialitate pentru metodele sau procedeele metodice de dezvoltare a rezistenței, un lucru este comun tuturor. Având în vedere volumul și intensitatea efortului putem vorbi de activitatea în care efortul este efectuat în continuare sau este întrerupt, cu pauze. De aceea, alegerea eficientă pentru dezvoltarea rezistenței trebuie căutată în procedeele metodice bazate pe variația volumului efortului, în procedeele metodice bazate pe variația intensității efortului, în procedeul metodic bazat atât pe variația volumului cât și a intensității efortului sau în îmbinarea lor.

1.3 Argumente în favoarea opțiunii pentru această temă

Am ales această temă deoarece vreau să aduc în vedere faptul că această calitate motrică și anume rezistența se dezvoltă mai bine prin intermediul fitness-ului în comparație cu alte împrejurări și trebuie dezvoltată încă din copilarie.

În procesul de maturizare, creșterea și dezvoltarea armonioasă a organismului reprezintă o etapa specială.

Fiecare copil parcurge în felul lui, pe ruta sa personală procesul de creștere și dezvoltare fizică. Copiii nu evoluează ca niște entități geometrice ci își modifică aspectul general și structurile compoziționale devenind în mod normal, mai liniari, mai musculoși, mai puternici, mai rezistenți. de aceea fitnessul are un rol important în viața omului încă din tinerețe, de la vârste foarte mici .

Prin fitness copilul își creează un mod sănătos de viață, și o gândire de sportiv.

Utilizarea programelor de fitness în activitatea școlarilor consolidează starea de sănătate, capacitatea de învățătură și satisface nevoia de joacă, de activitate dinamică prelungită .

Nu mereu în educația fizică și sportivă școlară, dezvoltarea calităților motrice printre care și rezistența este ridicată la un nivel satisfăcător .

Datorită numărului mic de ore din școală, acordate orei de educație fizică, copiii nu pot ajunge la o rezistență bună sau satisfăcătoare , de aceea este important ca în timpul liber al copilului să se lucreze la acest nivel, prin exerciții de fitness.

CAPITOLUL II

FUNDAMENTARE TEORETICĂ

2.1 Generalități privind fitness-ul

Înțelesul națiunii este larg și diferă sensibil de la un autor la altul; în funcție de profilul acestuia, se restrânge sau se lărgește sfera acestei noțiuni prin includerea sau neincluderea pe lângă factorii biologici și a unor procese psihice sau de altă natură.

În literatura anglo-saxonă, capacitatea motrică are ca echivalent termenul fitness. Aceasta reprezintă una din temele predilecte care umple paginile revistelor, cărților de specialitate, care angajează interesul specialiștilor sau al nespecialiștilor. Toată lumea este interesată de fitness, ca element favorizant al creșterii calității vieții.

Încă de acum 2000 de ani, Hipocrate și Galen afirmau relația dintre capacitatea de mișcare și starea de sănătate fizică și psihică. Astăzi fitnessul face parte integral din stilul de viată al omului modern, care apreciază valoarea activităților fizice, motrice indiferent de vârstă, condiție materială sau socială.

Conceptul de fitness poate răspunde afirmativ la următoarele întrebări ( după Corbin și Lindsey ):

poți realiza sarcinile zilnice cu vigoare, fără a resimți oboseala?

la sfârșitul zilei, ai suficientă energie pentru activități de timp liber?

te poți angaja în efort fizic prelungit?

ai un corp suplu și agil?

ai o atitudine corporală corectă?

Calitățile motrice pot fi incluse în conceptul mai larg de fitness, utilizat în literatura de specialitate ( physical fitness), care, în opinia unor autori, acoperă rezonabil aria de fenomene și procese care dau substanță acestei realități complexe.

2.1.1 Aspecte definitorii și componentele fitness-ului

Fitness-ul reprezintă ( conform lui Falls, Bayler, Dishman, 1980 „o formă automativă de participare sistematică, în practicarea exercițiilor fizice în scopul îmbunătățirii calității vieții”. Conceptul de fitness s-a activat evident și întărește strategia generală de menținere a stării de sănătate, el exprimă capacitatea de a accede la o calitate optimă a vieții, fiind în același timp „o condiție dinamică, multidimensională, ce se bazează pe o stare de sănătate pozitivă și include mai multe componente: fitness intelectual, social, spiritual și fizic” ( Dumitru G., 1997).

Allsen P. , Harrison J. , Vance B. , (1989) consideră fitnessul fizic o „reflectare a abilității de a munci cu vigoare și plăcere, fără oboseală, având suficienta energie și pentru activități de hobby și recreative sau pentru situații neprevăzute; aceasta are legătură cu starea mentală și cea fizică bineînțeles”.

Fitness-ul fizic este „capacitatea corpului de a funcționa la un nivel optim, atât în situații de urgență, cât și în viața de zi cu zi (Kartz J. , 1988).

Corbin C. și Lindsey R., (1985) definesc fitness-ul prin „capacitatea întregului corp, incluzând mușchii, scheletul, inima și alte părți de a răspunde eficient tot timpul.

Doctorii Kraus H. și Raob W. menționați de Falls, Baylon, Dishman (1980) consideră faptul că fitness-ul fizic se referă la „ acele aspecte ale funcțiilor fiziologice și psihologice care oferă protecție împotriva unor tipuri de boli degenerative precum: boli cardiovasculare, obezitate și unele cu tulburări musculo-scheletice”. Aceste afecțiuni le-au numit boli hipokinetice pentru că foarte des sunt asociate cu nivelul scăzut de cheltuială energetică, situație prezentă mai ales la persoanele sedentare.

După mine fitness-ul reprezintă o homeostazie a propriului organism ce permite desfășurarea acțiunilor motrice, reducând riscul îmbolnăvirilor datorate sedentarismului și stabilește o bază solidă pentru sportul de performanță .

Componentele fitness-ului propriu-zis sunt prezentate în schema următoare:

Dragnea Adrian (1999)

Aceste componente sunt dependente de starea de sănătate, ceea ce înseamnă că orice individ își poate îmbunătăți aceste calități chiar dacă nu are aptitudini sportive.

Componentele fitnes-ului motor:

Dragnea Adrian(1999)

DDD*DDD Adrian(1999)

2.1.2 Fitness-ul pentru viață

Este sintagma care rezumă o întreagă filosofie ce relevă importanța unui regim rațional în care exercițiile fizice adecvate fac parte inseparabilă din existența omului.

Dragnea A. ( 1999 ) subliniază importanța unui regim rațional de viață, din care activitatea motrică face parte inseparabilă.

Cuvintele lui Seneca, de aproape 2 milenii în urmă precum că : „ omul nu moare ci iși pregătește singur sfârșitul „ sunt demonstrate de cercetările medicale, ce argumentează acest fapt, prezentând problemele de sănătate fizică și, de aici, și cele psihologice și sociale, pe care le suportă omenirea.Din cauza lispei înțelegerii și grijii pentru propriul corp, sănătatea personală este pusă în pericol de bolile asumate aproape conștient ( diseases of choise, după Allsen, Harrison și Vance, 1985 ): boli cardiovasculare asociate cu obezitate ( cauza a peste 50% din decese în SUA); probleme de trunchi – spate (America cheltuie anual 1 miliard de dolari – pierderi în bunuri și servicii și 225 milioane de dolari compensații medicale), oboseala cronică, drept rezultat al deteriorării ritmice a corpului în lipsa activității fizice, prin care se pierde masa musculară activă și, implicit, forța și rezistența necesare susținerii activităților cotidiene; anxietate și depresie, două stări psihologice nedorite, dobândite din cauza stress-ului cotidian ( în America, 50% din pacienții spitalizați din motive emoționale suferă de diverse forme de depresie ).

Având în vedere faptul că încă de timpuriu capacitatea funcțională este în relație cu vârsta, chiar din copilărie ar trebui începută educația pentru fitness.

Capacitatea funcțională crește în copilărie și adolescența, formând un platou la vârsta adultă tânără, după care, în mod gradat, funcțiile încep un declin care se sfârșește la bătrânețe.

2.1.3 Polivalența fitness-ului în viața copiilor

Fitness-ul fizic reprezintă o parte a educației fizice, care, la rândul ei, este integrată educației generale; de aceea, fitness-ul fizic devine o preocupare, o responsabilitate a profesorilor de educație fizică, dar și a părinților, copiilor, a întregii societăți.

Fitness-ul fizic trebuie să fie profund inclus în activitatea de educație fizică (în mod special, în lecții) din școli; înțelegând conceptul de fitness fizic, se pot forma legături importante cu alte discipline școlare, precum anatomia, fiziologia, biochimia.

Cea mai actuală metodă de evaluare a fiteness-ului fizic se realizează prin bateria de teste „Eurofit”, din care unele teste pot fi autoaplicate și autoevaluate; prin această metodă, se realizează autocunoașterea individului, conștientizarea potențialului biologic deținut la un moment dat.Este de subliniat faptul că fitness-ul ar trebui să reflecte stilul de viață, nu numai activitatea desfășurată în lecțiile de educație fizică.

Dobândirea formei fizice, a condiției fizice este rezultanta influențelor activităților din școală, dar și a celor extra, reprezentând activitatea de acasă, din timpul liber, deprinderile nutriționale, mijloacele de refacere, întregul raport dintre activitatea fizică, intelectuală și odihnă, stilul de viață, în esență.

Conceptul de fitness include trei constituente majore: organice, motrice și culturale, aflate în interdependență (Renson, 1979).

Dimensiunea organică este într-o legătură strânsă cu corpul, somaticul și fiziologicul individului, reflectând starea de sănătate a fizicului; buna funcționare a sistemelor și organelor și proporționalitatea optimă a țesuturilor corpului. Fiind direct condiționată de starea de sănătate, această componentă pune accentul pe rezistența cardio-vasculară și respiratorie. Buna funcționare a sistemului cardio-respirator în repaus și efort determină în masură importantă rezistența generală a organismului, respectiv o bună condiție fizică.

O stare fizică și funcțională bună a sistemului muscular osos, cu o capacitate optimă de mișcare, în care individul poate răspunde fără probleme solicitărilor obișnuite sau speciale, cu promptitudine și vigoare, fără a se simți obosit, completează nivelul condiției fizice, al fitness-ului fizic, al sănătății.

La școlarii mici, atributele fitness-ului fizic mențin sănătatea fizică; copilul sănătos nu are nici o restricție de mișcare; având un corp puternic, viguros, el posedă energie pentru a face tot ce își dorește, fiind încântat de activitatea fizică; chiar este recomandată soluția activităților de mișcare a copiilor agitați, neastâmpărați.

Prima responsabilitate pentru sănătatea copiilor revine părinților, dar școala trebuie să asiste părinții în formarea și menținerea celui mai înalt nivel al sănătății pentru fiecare copil și să le formeze competențele necesare pentru a-și menține sănătatea toată viața.

„ Sănătatea este o calitate a stării de bine a fizicului, emoționalului și mentalului, care permite individului să trăiască eficient și mulțumit” (Andersson, C.L., 1988)

Sănătatea școlarului este dată de capacitatea sa de a-și continua activitatea pe care trebuie să o presteze sau pe care dorește să o aibă; educația pentru sănătate prin activități motrice este integrată educației generale.

Un copil care nu poate fi activ, este suspectat de unele probleme de sănătate fizică (sau mentală). Vigoarea, energia de a-și satisface dorința de mișcare a copilului nu implică faptul că acesta ar avea o mare forță și rezistență musculară (ceea ce, la vârsta școlară mică, este redusă), dar are senzația unei puteri musculare suficiente pentru toate cerințele regimului de viață. De aceea, pentru copil, activitatea zilnică devine stimulatoare, tentantă, nu obositoare. Faptul că un copil sănătos nu vrea să se oprească din activitatea fizică pe care o desfășoară de mult timp și pentru care se presupune că ar trebui să fie obosit, este o situație normală și sănătoasă. Experiența fizică îl mulțumește astfel încât el nu simte oboseală, nu este „conștient” de existența corpului sau fizic.

Dimensiunea organică a fitness-ului are la copiii implicații și în alte activități cotidiene: copilul în bună formă fizică, copilul fit este mai dispus spre studiu, doarme mai bine, se reface mai ușor și are un apetit stabil, fără capricii; el poate alterna activitatea cu relaxare, în virtutea coordonatelor normale de viață.

Nu în ultimul rând, copilul de vârstă școlară mică începe să fie conștient de propriul său corp și este interesat de aspectul exterior, de estetica corporală. Cunoașterea și recunoașterea celor din jur a frumuseții copilului, îi crează acestuia un ascendent moral deosebit de important.

Toate aceste atribute ale fitness-ului fizic sunt în interdependență cu nivelul stării de sănătate, cu forma fizică și se poate îmbunătăți la oricine, chiar dacă persoana respectivă nu are aptitudini sportive.

Dimensiunea motrică este determinată de capacitățile psihomotrice necesare controlului mișcării, abilităților musculare, în vederea realizării cerințelor mișcării.Fiteness-ul motor este recunoscut ca o componentă complexă, care se evaluează printr-o combinație de teste în care fiecare măsoară un anumit factor. Aceste teste relevă informații asupra motricității generale a individului, fără a include nivelul execuției tehnice a vreunei deprinderi sportive.

Dimensiunea motoare a fitness-ului are ca substrat componenta neuro-musculară a condiției fizice, care după Corbin și Lindsey, citați de Dragnea, A. și Bota, A., (1999) reprezintă capacitatea individului de a realiza o acțiune motrică cu caracteristicile unei deprinderi performante; rezultă din cele enunțate trăsătura esențială a acestei componente, respectiv eficiența mișcării.

Pentru a fi eficientă, mișcarea este efectuată cu indici superiori de calitate, determinați nu numai de aportul energetic, dar și de procesele de reglare fină care intervin în situații stereotipe sau imprevizibile.

Dimensiunea culturală este determinată de modul în care achizițiile comportamentale legate de formarea fitness-ului fizic devin competențe, determinate de stilul de viață, valori câștigate prin activitatea fizică.

Face parte din stilul de viață al omului contemporan, civilizat, să aibă activitatea fizică, dirijată corect, eficient; persoana care se respectă își structurează de așa manieră programele, încât să practice diverse activități fizice; tot mai mulți sunt cei care aleargă, fac exerciții de forță , de gimnastică aerobică sau participă la programe de fitness.

La școlarii mici, dimensiunea culturală a fitness-ului fizic se cultivă, se formează încă din școală. Competența în domeniul fitness-ului fizic se consolidează monitorizând dezvoltarea fizică, psihică și socială a copilului.

Conștiința de sine, respectul de sine, ca un sistem de imagini al copilului despre persoana sa include componente cognitive, afective și de comportament.

La școlarii mici, componenta cognitivă însumează toate imaginile pe care micul școlar le descrie despre sine, mai ales legat de cât de puternic, rapid sau îndemânatic este. Componenta afectivă se referă la ceea ce simte copilul, în general, despre sine; îi place că aleargă repede, sare mult, aruncă departe. Componenta comportamentală ține de tendința copilului de a se afla în diverse acțiuni: valorifică orice oportunitate în care își poate etala rapiditatea, forța, îndemânarea.

Programele de educație fizică cu orientare spre fitness sunt căi eficiente, prin care se poate influența favorabil condiția fizică, efectele fiind benefice în planul imaginii și respectului de sine.

Cu o imagine de sine mai bună, copilul devine mai încrezător în forțele proprii; capabil să-și mobilizeze și valorifice resursele chiar și în condiții stresante. El este mai sigur și mai curajos în a înfrunta situații noi și, poate, dificile.

Micul școlar sănătos fizic și psihic trece ușor peste experiențe neplăcute sau situații stresante, dovedind a fi flexibil în adaptare.

Participarea la activități colective, mai ales cele fizice, oferă școlarilor oportunitatea de a-și forma relații interpersonale. La această vârstă, copiilor le face plăcere să se remarce, mai ales în activități fizice. De obicei, la această vârstă, copiii mai înalți sau mai grei încearcă să-i domine pe ceilalți; dar reușesc să se impună cei care dovedesc calități de mișcare mai bune. Copiii puternici, rezistenți, care se dovedesc abili în activități fizice, se impun în colectivități.

Terman, L., citat de Cretu, C., (1997) a avansat ideea că „un copil sănătos fizic și mental este performant și din punct de vedere intelectual, ușor adaptabil la schimbare, stabil emoțional.”

Încă de la vârsta școlară mică, socializarea, competența socială se realizează cel mai eficient prin activități motrice, fizice. Copiii cu un nivel apreciabil al fitness-ului fizic și al unor deprinderi sportive, sunt mai bine evaluați, apreciați de colegii lor.

Sănătoși fizic și emoțional, bine adaptați social, aflați sub îndrumarea competentă din partea școlii și a părinților, copiii au toate șansele de a deveni persoane fit, capabile să facă față cerințelor cotidiene, personale, profesionale și sociale de-a lungul vieții.

În educația generală a copiilor, componenta cu pondere în planul bio-psiho-social, educație fizică, mai specific educația pentru fitness, crează premisele unui viitor tânăr sănătos, autonom, creativ, cu posibilități de a se realiza pe toate planurile vieții.

Gallahue, D., (1993) a sistematizat efectele favorabile pe care le produc activitățile fizice viguroase, exersate ritmic și continuu, asupra copiilor, pentru a deveni, în același timp, practicanți activi, dar și conștienți, informați în această activitate.

Mărirea forței și rezistenței musculare

stimulează creșterea oaselor;

mărește mineralizarea osoasă;

previne accidentele;

întărește imaginea de sine, încrederea și curajul;

îmbunătățește apariția fizică;

consolidează aprecierea celor din jur.

2.1.4 Principii fundamentale în metodologia îmbunătățirii fitness-ului fizic

Procesul de pregătire, în vederea îmbunătățirii potențialului bio-psiho-motric are la bază capacitatea organismului de a se adapta la diferiți stimuli biologici, care determină reacții organice, psihice și afective. Îndată ce organismul nu mai reușește să răspundă cu propriul potențial la exigențele stimulilor, decât cu prețul unui efort suplimentar, se declanșează procesul de adaptare. Conform opinie Dragnea, A., (1996) acesta reprezintă „ totalitatea modificărilor morfo-funcționale care realizează, în final, trepte superioare de evoluție devenind mai capabile de supraviețuire decât în etapele lor anterioare de existență”.

Adaptarea omului este strâns legată de starea de sănătate. În stabilirea programelor de îmbunătățire și menținere a fitness-ului fizic, trebuie luate în considerație principiile de bază.

Într-o prezentare succintă, acestea sunt următoarele:

principiul supracompensării;

principiul specificității;

principiul creșterii progresive a efortului (a solicitărilor);

principiul frecvenței, intensității și duratei;

principiul individualizării.

Principii de antrenament Weider pentru sportivii începători:

1.Principiul creșterii progresive a încărcăturii

Pentru a realiza o creșterea masei musculare, la acest nivel, trebuie să folosească nu numai greutăți care să crească progresiv, ci și număr de repetări și serii ale exercițiilor specifice.

2.Principiul izolației

În cadrul exercițiilor folosite pentru dezvoltarea analitică a grupelor musculare putem apela și la cele care izolează contracția musculară pentru un anumit mușchi cum ar fi de exemplu: ,, flexia brațului pe antebraț la banca Larry Scott’’.

3.Principiul confuziei

În cadrul antrenamentului de culturism specific sportivilor începători musculatura nu trebuie să se obișnuiască cu un efort standard și cu acelaș gen de exerciții. Acest principiu se referă la faptul că trebuie schimbată în permanență dozarea efortului precum și exercițiile folosite în dezvoltarea musculară.

4.Principiul priorității

Profesorul trebuie să aibă în vedere prioritar dezvoltarea grupelor musculare deficitare ale sportivilor începători și numai după ce s-a ajuns la o dezvoltare fizică armonioasă a tuturor grupelor musculare să treacă la exerciții pentru dezvoltarea analitică a acestora.

Principii Weider de antrenament pentru sportivii avansați:

1.Principiul piramidei

În cadrul antrenamentului exercițiile pe care le folosim vor începe cu o greutate de aproximativ 60%-15 repetări; apoi se crește greutatea la 70% și se scad numărul de repetări la 10; în finalul exercițiului folosit, greutatea crește până la aproximativ 80-90% și se efectuează 5-6 repetări. În acest mod se poate lucra cu greutăți mari, musculatura fiind bine încălzită se elimină posibilitatea accidentării.

2.Principiul divizării pe zile a grupelor musculare

La sportivii avansați, la fiecare antrenament se lucrează cu exerciții specifice dezvoltării altor grupe musculare. Deci în fiecare zi, sportivul poate să efectueze exerciții pentru dezvoltarea analitică a altor grupe musculare. Metoda divizată de antrenament oferă posibilitatea ca fiecare grupă musculară să fie lucrată mai intens, aceasta ducând la o dezvoltare simetrică a masei musculare.

3.Principiul irigării totale cu sânge a mușchilor

Acest principiu se referă la folosirea mai multor exerciții pentru dezvoltarea aceleiași grupe musculare în cadrul unui antrenament, acest lucru asigurând o irigare totală cu sânge a mușchiului respectiv.

4.Principiul super seturilor

Acest principiu constă în gruparea a doua exerciții pentru grupe musculare opuse, ca de exemplu ,, flexii pentru biceps” și ,,extensii pentru triceps”. Ideea este să se lucreze câte o serie fără pauză din două exerciții din două grupe musculare diferite ( în timp ce un mușchi se contractă, celălalt se relaxează).

5.Principiul izometriei

Acest principiu ne permite să controlăm tensiunea musculară, exercițiile folosite în antrenamentul sportiv să nu depășească la o repetare 10-12 secunde, iar pauzele dintre repetări să permită refacerea fiziologica a capacității de contracție a mușchiului. Folosirea exercițiilor izometrice duc la o mai bună definire și separare a grupelor musculare.

Principii de antrenament Weider pentru sportivii de performanță

1.Principiul ,, trișării”

Acest principiu se referă la o modalitate de mărire a stresului la care este supus un mușchi în timpul antrenamentului. Asta înseamnă că în cadrul unui exercițiu folosim 10 repetări la o greutate de 80% din posibilități și în plus mai sunt efectuate 2-3 repetări cu ajutorul partenerului.

2.Principiul tri-setului

Acest principiu se aplică când se efectuează într-o succesiune rapidă 3 exerciții pentru dezvoltarea aceleași grupe musculare, în acest fel se obține o rapidă irigare cu sânge a mușchiului respectiv.

3.Principiul seriilor gigant

Acest principiu se aplică când se efectuează mai multe serii din 4-5 exerciții consecutive pentru dezvoltarea aceleași grupe musculare, cu foarte puține pauze între serii.

4.Principiul împărțirii duble a antrenamentului

Mulți sportivi de performanță își împart antrenamentul în două părți distincte, lucrând separat pentru dezvoltarea unei singure grupe musculare:

dimineața – exerciții pentru dezvoltarea mușchiului pectoral.

după amiaza – exerciții pentru dezvoltarea mușchiului biceps

5.Principiul ,,arderii”

Acest principiu se aplică atunci când se lucrează 3-6 repetări parțiale după efectuarea unei serii normale din exercițiul respectiv, se obține în acest fel un aflux de sânge mai puternic în mușchiul care se lucrează. Se îmbunătățește în urma folosirii acestui principiu în antrenament, vascularitatea și definirea musculară.

6.Principiul atitudinii mentale

Acest principiu se referă la atitudinea mentală a sportivului pe care acesta trebuie să o aibă în cadrul antrenamentului vis-a-vis de complexitatea efortului și de dificultatea exercițiilor folosite pentru dezvoltarea analitică a grupelor musculare.

7.Principiul antrenamentului total

Acest principiu constă în comasarea tuturor principiilor mai sus menționate în cadrul unui singur antrenament. El este accesibil numai sportivilor foarte bine antrenați și cu o vastă experiență în culturismul de mare performanță.

2.1.5 Fitness-ul aerob la copiii de 11-13 ani

Copilul cu o bună rezistență aerobă este capabil să furnizeze mai multă energie mușchilor, ca urmare pot fi mai activi mai mult timp, cu mai puțin efort în comparație cu copiii lipsiți de rezistența cardio-respiratorie .

Efectele acestei stări funcționale sunt pozitive : copiii se simt mai bine, mai viguroși, au o bună activitate a sistemului digestiv, se odihnesc mai eficient și mai ales sunt protejați de bolile cardio-vasculare.

Unii specialiști afirmă faptul că se poate ameliora capacitatea de performanță a copiilor cu 50%, și argumentează dezvoltarea capacității aerobe în funcție de:

gradul de solicitare a marilor grupe musculare (membre superioare și inferioare),prin activități ca: atletism, înot, jogging, ciclism etc;

durata efortului să depășească 10 minute:

intensitatea efortului 50-70% din capacitatea maximă aerobă.

La copiii de 11-13 ani, dezvoltarea morfologică a aparatului cardio vascular este insuficientă:

a. inima rămâne în urma dezvoltării somatice(abia 48-56% din greutatea adultului);

la băieți dezvoltarea inimii este lentă până la 11 ani, greutatea ei fiind mai mare ca la fete;

la fete, creșterea inimii este mai rapidă după 11 ani ;

frecvența cardiacă în repaus depășește frecvența adultului cu 10-15%;

– băieți,86-90 bătăi pe minut.

– fete ,80-83 bătăi pe minut.

volumul sistolic cu 30-50% mai redus ca la adult:

debitul cardiac cu 45-50% mai crescut (pe seama frecvenței)

b. dimensiunile vaselor cresc rapid:

arterele și venele se dezvoltă rapid;

capilarele sunt mai lungi și se dezvoltă mai ales în mușchii scheletici;

tensiunea arterială se apropie de valorile adultului,la băieți tensiunea este cu 1,5-4,3mmHg mai mare ca la fete;

viteza de circulație a sângelui este dublă față de cea a adultului.

c. dezvoltarea aparatului respirator este slabă ,dar activitatea respiratorie satisface necesarul organismului;

plămânii ating 40-60% din greutatea de la maturitate:

– crește numărul fibrelor elastice din parenchim;

– crește suprafața membranei alveol- capilare ;

– crește capilarizarea .

căile respiratorii sunt îngustate:

– intensitatea respiratorie este 90% din valoarea adultului

– mișcările respiratorii sunt superficiale

Volumul maxim de oxigen evoluează treptat (până la 13 ani) la atât la băieți cât și la fete; după această vârstă, el se îmbunătățește mai rapid la băieți , ceea ce impune un fitness-aerob mai bun decât la fete.

În efort maxim, copiii pot atinge rate înalte ale frecvenței cardiace,fără a fi dăunătoare; acestea vor scădea odată cu vârsta, ca și frecvența cardiacă în repaus.

La copiii de 11-12 ani,activitățile fizice viguroase exersate în mod regulat au eficiență asupra sistemului circulator și respirator al organismului. Astfel pentru dezvoltarea capacității aerobe, zona de efort este 60-80% din puterea maximă aerobă ,ceea ce este aproape echivalent cu 70-85% din frecvența cardiacă maximă; prin măsurarea pulsului,efortul fizic aduce inima la 142-179 bătăi /min.

Programele de antrenare a fitness-ului aerob recomandă o fregvență de 2-3 activități săptămânal (cu pauze de cel mult 2 zile ),pentru valorificarea efectelor fiziologice.

Principiile dezvoltării fitness-ului aerob

Intensitatea activității trebuie să fie suficient de ridicată pentru a aduce frecvența cardiacă la aproximativ 160 pulsații /min.(70-85%din frecvența maximă )

Durata efortului trebuie să țină copilul activ,în efort, 15-20 minute.

Frecvența activității trebuie să fie de cel puțin 3 ori săptămânal.

Exercițiile incluse în programul de dezvoltare a fitness-ului aerob sunt acelea care stimulează semnificativ fluxul continuu al sângelui spre inimă și musculatura scheletică mare.

La 11-12 ani,cele mai eficiente exerciții sunt cele care solicită trenul superior și inferior în acelaș timp, în mișcări ritmice repetitive și dinamice( mai ales cele ciclice), în timp suficient: mersul, alergarea ,jogging-ul, pedalarea, patinajul pe role, pe ghiață, schi-fondul, săriturile cu coarda..

Principalele exerciții de alergare (și mers) utilizate pentru dezvoltarea fitness-ului aerob la 11-12 ani:

alternări de mers și alergare în tempo moderat, utilizate ca o primă treaptă de intrare în efortul de rezistență aerobă, tempoul alergării este scăzut 25-35 secunde pe 100 de metri, iar legătura dintre alergări este realizată prin mers voit, distanța totală este de 4-5 kilometri;

alergare în tempo moderat uniform, caracterizat printr-o viteză de deplasare constantă pe toată durata exersării. Pe durata alergării se urmărește ritmul respirator, alergarea se desfășoară pe timp de 10-15 minute la copiii de 11 ani.

alergare de durată, pe teren ușor variat, unde la 11-12 ani băieții pot parcurge 10-20 de minute, iar fetele 10-15 minute;

alergări repetate în tempo uniform moderat, în care se parcurg distanțe precizate, cu un anumit număr de repetări, într-un tempo stabilit anterior.

Distanțele de alergare sunt de la 100 la 400 metrii, la vârsta de 11-12 ani. De reținut faptul că tempo-ul acestor alergări repetate este moderat, fără a angaja datorie de oxigen în efort.

Pentru dezvoltarea rezistenței se pot utiliza și la alte mijloace care se bazează exclusiv pe deprinderea de alergare:

repetarea unor procedee tehnico-tactice în condiții de joc: combinații de pase, conducerea mingiei, aruncarea la coș sau la poartă, elemente de mișcare în teren, executate pe durate determinate, în ritm vioi, cu pauze precise între repetări;

jocuri de mișcare și ștafete în care toți subiecții sunt antrenați de joc, iar pauzele prelungite se elimină;

mersul pe schiuri, canotajul, patinajul pe ghiață, pe role, rulaj pe bicicletă ,înot, sunt ramuri de sport care au o influență pozitivă asupra dezvoltării rezistenței aerobe practicate în aer liber, influența lor va fii amplificată în favoarea rezistenței de lungă durată. Toate aceste discipline sportive, care au la bază mișcări ciclice, pot monitoriza cel mai bine efortul aerob.

jocurile sportive practicate organizat în activitățile motrice contribuie, în bună măsură, la organizarea rezistenței aerobe, dintre acestea recomandate sunt: fotbalul, baschetul, handbalul, rugby-ul;

gimnastica aerobică se situează între activitățiile care influențează îmbunătățirea condiției fizice prin factorul rezistentă aerobică, meritele acestei noi discipline constau în faptul că efortul fizic este susținut pe muzică, cu plăcere, efectele lui plasandu-se nu numai în întărirea psiho – fizică, ci și în inducerea unor stări de satisfacție, de plăcere. Elementele de bază ale blocului coregrafic sunt pașii de mers, alergare, deplasări prin sărituri ușoare pe unul sau pe ambele picioare.

2.2 Aspecte teoretice privind calitățile motrice

Calitățile motrice sunt însușiri ale organismului care oferă individului posibilitatea executării diferitelor acte motrice, legate atât de activitatea sa zilnică, cât și de cea sportivă. În procesul de învățământ un loc important în cadrul preocupărilor profesorului de specialitate îl ocupă găsirea și utilizarea în pregătire acelor mai eficiente metode și mijloace care să asigure dezvoltarea acestor calități.

În activitatea de dezvoltare a acestora, profesorul de educație fizică trebuie să stabilească anumite priorități în educarea calităților.

Se recomandă ca programarea dezvoltării lor să se facă cu pondere diferită în funcție de conținutul lecțiilor, materialele sportive existente, condițiile de anotimp, fondul motric al elevilor într-o anumită etapă.

Perfecționarea calităților motrice reprezintă unul din principalele obiective ale procesului de pregătire a tineretului școlar realizată concomitent cu formarea priceperilor și deprinderilor motrice.

Calitățile fizice sau motrice cum le numește Zatiroski, constituie premisele sau cerințele motorii de bază pe care sportivul își construiește propriile abilități tehnice.

Demeter (1979) definește calitățile motrice, acele laturi ale motricității care se manifestă în parametrii identici ai mișcării, cu același etalon de măsura și se bazează pe mecanisme fiziologice și biochimice asemănătoare.

Tirpe Florin (2003) evidențiază calitățile motrice ca fiind însușiri ale organismului concretizate în capacitatea de efectuare a acțiunilor de mișcare cu anumiți indici de viteză, forță, rezistență și îndemânare.

Calitățile motrice au un caracter nativ ai cărui nivel de manifestare inițială depinde de fondul genetic ereditar. Dezvoltarea lor ulterioară ca de altfel și formarea deprinderilor motrice, se realizează odată cu evoluția procesului de creștere și dezvoltare, ele fiind influențate de specificul activităților desfășurate, condițiile de viața, ereditate, mediul geografic și climateric și activitățile desfășurate în mediul școlar.

În literatura de specialitate precum și în limbajul specialiștilor se folosesc mai mulți termeni precum: calități fizice, calități motrice, calități bio-motrice, calități ale activității motrice, funcții motrice de bază, etc.

În cadrul procesului instructiv-educativ, dezvoltarea calităților motrice trebuie să ocupe un loc prioritar deoarece:

– condiționează și determină în mare măsură formarea și în special consolidarea deprinderilor motrice;

– favorizează creșterea capacității de efort a organismului;

– se poate realiza și în condiții materiale simple;

– se poate face și în cadrul activității independente a elevilor.

Gundlach în 1968 împarte calitățile motrice în capacități condiționale și capacități de coordonare, punct de vedere abordat și de Weineck (1992).

Capacitățile condiționale sunt dependente direct de condiția fizică, au la bază eficiența metabolica a musculaturii și a altor aparate și sisteme ( cardiovascular, respirator, sistemul nervos). Din această grupă fac parte: forța, viteza și rezistența.

Factorii limitanți ai capacităților condiționale sunt legați de cantitatea de energie disponibilă din mușchi și de mecanismele care reglează debitul energetic (enzime), viteza si forța de contracție, dată de calitatea și numărul unităților motorii angrenate în activitate.

Capacitățile coordinative sunt determinate, în principal, de procesele de control și reglare a mișcării (Hirtz 1981).

Factorii coordonării aparțin în mare parte de sistemul nervos care recepționează și conduce informațiile provenite de la nivelul analizatorilor implicați în mișcare ( tactil, chinestezic, vestibular, optic, acustic) elaborează și adaptează permanent comenzile conform sarcinilor ce trebuie realizate. În această grupă, Weineck include îndemânarea și mobilitatea-suplețea.

Calitățile motrice prezintă 2 componente:

una genetica referitoare la caracterele înnăscute, informația genetică care alcătuiește genotipul și care se manifestă sub forma de fenotip.

alta dobândită prin exercițiu și influențată de condițiile de mediu și care la sportivi ajunge la un înalt nivel de perfecționare.

În perfecționarea calităților motrice este util să se cunoască determinismul genetic al fiecăruia de care depinde în final antrenabilitatea acestora.

Weineck (1992) sintetizează astfel gradul de ameliorare a calităților fizice la adult neantrenat.:

– forța sub aspectul forței maximale poate crește cu 40% fată de nivelul inițial;

– viteza are componenta genetică predominantă ( Kover, 1976) și nu poate fi ameliorată decât cu maximum 15-20% ( Hollmann si Hettinger, 1980)

– rezistența aerobă, dinamică generală, implică VO2 maxim cu valorile cele mai ridicate, poate fi ameliorată doar cu aproximativ 40% ( Hollmann și Hettinger, 1980);

– suplețea este greu de apreciat, de măsurat ca valoare maximală în activitatea sportivă. Ea ajunge să fie optimă în funcție de necesitățile probei sau disciplinei sportive.

Dezvoltarea calităților motrice a dobândit sensuri noi, majore, proprii vieții în general și sportului în special. Pregătirea cosmonauților și a sportivilor de înaltă performanță implica, în egală măsură, dezvoltarea calităților motrice de baza ( forța, viteza, rezistența și îndemânarea) și acelor derivate (detenta, elasticitatea, mobilitatea).

2.2.1 Aspecte teoretice privind calitatea motrică viteza

Viteza este una din calitățile motrice ale cărei definiții sunt controversate, unii autori mergând până la excluderea ei din rândul acestora, considerând-o rezistență de scurtă durată. Analizând mai profund modul de efectuare a actelor și a acțiunilor motrice, unii autori constată că una din componentele lor temporale este tocmai rapiditatea cu care se execută. De aceea se poate exprima execuția în termeni calitativi ( foarte repede, rapid, lent, foarte lent-în general ceea ce se cunoaște sub numele de tempou) și cantitativi ( durată). Cel mai des mișcările sunt apreciate simultan după caracteristicile spațiale și temporale, făcându-se raportul dintre durată și lucrul mecanic efectuat.

După Adrian Dragnea, viteza se referă în principal la iuțeala sau rapiditatea efectuării mișcării sau actului motric în unitate de timp.

Viteza reprezintă capacitatea individului de a executa prin intermediul contracției musculare acte și acțiuni motrice într-un timp cât mai scurt păstrând nedeteriorat mecanismul de execuție și atingând obiectul propus.

După Tirpe Florin (2003) viteza este capacitatea omului de a executa o mișcare cu rapiditate și frecvență mare.

Viteza este o calitate motrică foarte importantă prezenta mai mult sau mai puțin în toate actele motrice mai ales acelora cu caracter sportiv. Viteza mai mare sau mai mică a unui individ depinde în cea mai mare măsură de „ zestrea ereditară” de care aceasta dispune. Această calitate motrică poate fi totuși dezvoltată într-o măsură mai mică, printr-o pregătire sistematică, începând chiar de la 7-8 ani dar o atenție majoră dezvoltării acestei calități i se acordă în jurul vârstei de 11-14 ani, considerată a fi vârsta optimă de realizare a celor mai importante progrese de ordin calitativ.

Viteza poate prezenta mai multe forme de manifestare:

viteza de reacție – capacitatea cu care organismul răspunde la anumite semnale; timpul scurs de la apariția stimulului până la declanșarea reacției de răspuns;

viteza de execuție – reprezintă rapiditatea cu care se execută un act sau o acțiune motrică;

viteza de repetiție – reprezintă capacitatea individului de a efectua un număr cât mai mare de mișcări într-o unitate de timp prestabilită;

viteza de deplasare – reprezintă capacitatea individului de a parcurge o distanță cât mai mare într-un timp cât mai scurt;

capacitatea de accelerare și menținere a vitezei maxime – reprezintă capacitatea individului de a atinge o viteza maximă în timpul cel mai scurt și de a o menține pe toata durata desfășurării acțiunii.

Factorii care condiționează viteza

Factorii care determină o bună viteză sunt numeroși și în același timp variați. Aceștia sunt de natură genetică și pedagogică. În ceea ce privește factorii biologici, unii sunt de natură nervoasă și alții sunt proprii mușchilor ( anatomic și funcțional). Dintre aceștia cei mai importanți sunt:

– mobilitatea desfășurării proceselor nervoase

– timpul de latență sau de reacție

– viteza de conducere a influxului nervos prin rețeaua nervoasă

– viteza de contracție a mușchiului în urma excitației nervoase

– forța mușchiului care intră în contracție

– lungirea segmentelor implicate în activitate, mobilitatea articulară și elasticitatea musculară

– capacitatea de coordonare a grupelor musculare.

Pompa prezintă următorii factori care influențează viteza:

– ereditatea

– timpul de reacție

– capacitatea de a învinge o rezistență exterioară

– tehnica

– voința și puterea de concentrare

– periodizarea antrenamentului de viteză

– lungimea segmentelor implicate în activitate

– mobilitatea articulară

– elasticitatea musculară.

Metode de dezvoltare a vitezei:

metode pentru dezvoltarea vitezei de reacție:

– metoda repetărilor: reacții la stimuli cunoscuți sau la stimuli complecși, la obiecte în mișcare, alegerea reacțiilor în funcție de valoarea stimulilor

– metoda întrecerii, a jocului

– metoda senzorio-motrică, pentru dezvoltarea capacității perceperii timpului și ritmului

metoda dezvoltării vitezei de execuție:

– metoda repetărilor în tempo maximal, pe părți ( fracționată )

– metoda repetărilor globale

– metoda jocului

– metoda întrecerii

metode pentru dezvoltarea vitezei de repetiție:

– metoda repetărilor în tempo maximal

– metoda repetărilor în tempo-uri alternative ( maximal- submaximal )

– metoda întrecerii

Mijloace pentru dezvoltarea vitezei:

– exerciții cu influență selectivă efectuate în tempo rapid ( 5-10 secunde )

– exerciții din grupa exercițiilor de front și formație

– ștafete și jocuri de mișcare care solicita atenția și reacții promte la diferite semnale dinainte stabilite sau date prin surprindere.

– exerciții și jocuri cu mingea

– starturi din diferite poziții

– exerciții ciclice, combinate

– exerciții din școala alergării

2.2.2 Aspecte teoretice privind calitatea motrică forța

Forța este una din calitățile motrice mult solicitate în activitatea fizică. Ea stă la baza celor mai simple deprinderi și importanța ei crește în raport direct cu scopul urmărit în procesul de formare și perfecționare a deprinderilor motrice de bază sau a celor specifice diferitelor ramuri de sport. Calitatea forței sporește relativ repede, dar lipsa de preocupare pentru dezvoltarea și menținerea ei duce în scurt timp la scăderea parametrilor obținuți în procesul de pregătire. Dezvoltarea forței poate începe chiar de la vârsta de 10 ani, dacă manifestăm grija deosebită în ceea ce privește gradarea exercițiilor. Pentru copiii mai mici în procesul de dezvoltare al forței se recomandă să se folosească exerciții de cățărare și tracțiune prin care se învinge greutatea propriului corp treptat introducându-se lucrul cu obiecte de diferite mărimi precum și exerciții cu partener.

Dozarea exercițiilor pentru dezvoltarea forței se face de către profesor în funcție de vârsta și gradul de pregătire al elevilor. Înaintea începerii exercițiilor de forță, profesorul va asigura o bună prelucrare analitică a articulațiilor și principalele grupe musculare ce vor fi angrenate în execuție.

Definițiile specialiștilor ( a. Demeter, V. M. Latiorschi, D. Harre, D. M. Ioselini, Ion Șiclovan, Gh. Mitra etc.) nu diferă între ele decât prin terminologia folosită.

În esență forța reprezintă capacitatea organismului de a realiza eforturi de învingere, menținere sau cedare, în raport cu o rezistență interna sau externa prin intermediul contracției unei sau mai multor grupe musculare.

Tirpe Florin ( 2003 ) spune despre forță că este „ capacitatea aparatului neuromuscular de a învinge o rezistență prin mișcare pe baza contracției musculare”.

Forme de manifestare a forței:

în funcție de numărul grupelor musculare implicate în efort distingem:

– forța generală

– forța locală

în funcție de lucrul mecanic efectuat și timpul de contracție implicat:

– forța dinamică

– forța statică

– forța mixtă

în raport cu greutatea corporală forța poate fi:

– forța absolută

– forța relativă

în funcție de combinarea cu alte calități motrice:

– forța în regim de viteză

– forța în regim de rezistență

– forța în regim de coordonare

Factori care condiționează forța:

– capacitatea de concentrare a proceselor nervoase;

– numărul fibrelor musculare implicate în efort;

– lungimea fibrei musculare și valoarea unghiulară a segmentelor care lucrează;

– viteza de contracție a fibrelor musculare influențează în special forța explozivă;

– intensitatea și durata contracției musculare;

– vârsta, sexul și ritmul diurn;

– factori psihici ( motivația, stările emoționale, concentrarea, atenția ).

Aspecte metodologice în dezvoltarea forței

Procedeele metodice de dezvoltare a forței maxime

a) Procedeul eforturilor maxime – dezvoltarea forței pure implică utilizarea unor încărcături de 80-100% din capacitatea maximă.

Se lucrează, de regulă, 1-5 repetări pe serie, cu pauze de 2-5 minute între serii.

b) Procedeul contracțiilor izometrice – presupune o încordare a fibrei musculare, fără deplasarea segmentului; ea trebuie să depășească 2/3 din forța maximă a mușchiului pentru a se produce creșterea masei musculare. Se recomandă un număr de 4-6 contracții pe zi, a câte 9-12 secunde fiecare, cu pauze obligatorii de 2 minute.

c) Electrostimularea conduce la contracție musculară prin aplicarea electrozilor pe mușchi sau pe nervii motori aferenți. Conform datelor durata unui ciclu de excitație este de 10 secunde, pauza între cicluri 50 secunde, număr total de cicluri – 10.

Procedee metodice de dezvoltare a forței explozive

a) Procedeul eforturilor explozive constă în utilizarea a 3 grupe de exerciții ( cu haltera, mingea medicinală și exerciții acrobatice ) apropiate structurii tehnicii din ramurile de sport.

b) Procedeul eforturilor mijlocii sau încărcăturii medii. Încărcătura se stabilește între 30-80% din posibilitățile maxime, în funcție de calitatea dominantă, viteza sau forța.

Procedee metodice de dezvoltare a forței în regim de rezistență

a) Procedeul lucrului până la refuz. Încărcătura este cuprinsă între 30-80 % din posibilitățile maxime.

b) Procedeul în circuit utilizat atât în educație fizică cât și în antrenamentul sportiv, presupune solicitarea alternativă a grupelor musculare la diferite stadii.

Diverși specialiști ( Mitra, Mogos, Tibacu ) descriu mai multe variante ale circuitului:

circuit pentru lucrul de durată fără pauze;

circuit extensiv cu intervale;

circuit intensiv cu intervale;

circuit ușor format din exerciții efectuate cu încărcătura între 10-20% din posibilitățile maxime;

circuit mediu format din exerciții efectuate cu încărcătura între 30-40% din posibilitățile maxime;

circuit greu format din exerciții efectuate cu încărcătura peste 50% din posibilitățile maxime;

circuite scurte, medii, lungi ce cuprind un număr variabil de exerciții, de la 4-5 la 9-12.

c) Procedeul eforturilor segmentare este utilizat în special de culturiști pentru dezvoltarea unor grupe musculare.

Acest procedeu presupune respectarea câtorva principii:

– principiul respirației – inspirației în timpul contracției, expirație în extensie;

– principiul încălzirii – se folosesc exerciții libere cu gantere în scopul bunei încălziri musculare;

– principiul încărcăturii progresive și al descreșterii acesteia;

– principiul antigravitațional – revenirea se efectuează de doua ori mai lent decât flexia.

– principiul contracției menținute;

– principiul concentrației mentale;

– principiul priorității – se lucrează în special pentru grupurile musculare slab dezvoltate.

2.2.3 Aspecte teoretice privind calitatea motrică îndemânarea

În literatura de specialitate, îndemânarea, este definită într-o triplă direcție: în primul rând ca o calitate motrică complexă, în al doilea rând ca aptitudine a individului de a învăța rapid o noua mișcare, fiind din acest punct de vedere sinonimă cu priceperea motrică elementară și în al treilea rând ca o capacitate de a restructura rapid mișcările în condiții variate în funcție de condițiile concrete de efectuare a acestora. Dacă adăugăm ca îndemânare se manifestă specific în funcție de ramura de sport și de execuția fiecărei deprinderi motrice de bază și aplicative, avem în față întregul tablou al complexității înțelegerii și manifestării acestei calități predominant psiho-motrică.

Îndemânarea stă la baza efectuării oricărei sarcini motrice, mai bine zis, orice sarcină motrică pentru a fi efectuată necesită un grad mai redus sau mai înalt de îndemânare (alergarea, săritura, ridicarea halterei, prinderea și pasarea mingii) indiferent dacă mișcările sunt relativ stereotipe sau nestereotipe.

În concluzie îndemânarea reprezintă o formă de exprimare complexă a capacității de performanță prin învățarea rapidă a mișcărilor noi și adaptarea rapida la situații variate, conform specificului fiecărei ramuri de sport sau a altor deprinderi motrice de bază și aplicative.

Factori care condiționează îndemânarea

Aceștia sunt de natură biologică, motrică și psihică.

În categoria celor biologici cuprindem:

– capacitatea de alternare rapidă a proceselor de excitație și inhibiție pe scoarța cerebrală;

– viteza de transmitere a impulsurilor nervoase pe căile aferente și eferente ( cu rol retroacțiune, ca urmare a comparării permanente a rezultatului cu intenția );

– calitatea funcțională a analizatorilor ( vizual, auditiv, tactil, chinestezic);

– calitatea inervației musculare ( capacitatea mușchilor de a recepționa rapid excitația), care determină contracția și apoi relaxarea;

– valoarea surselor energetice existente în organism, în special la nivelul mușchilor.

Din grupul factorilor motrici menționăm:

– nivelul de dezvoltare a celorlalte calități motrice ( viteza, forța, rezistența, mobilitatea) și a combinațiilor dintre aceștia;

– numărul și complexitatea deprinderilor motrice stăpânite de subiect.

Factori de natură psihologică sunt următorii:

– capacitatea analizatorilor de a capta informația de-a realiza sinteza aferentă pentru analiza situației;

– capacitatea de anticipare a desfășurării ulterior a mișcării și utilizarea în consecință a procedeelor tehnice cunoscute; anticiparea este determinată în mare măsură de repertoriul tehnic al subiectului;

– reprezentarea corectă; cât mai precisă, a mișcărilor noi ce urmează a se învăța;

– memoria de scurtă durată și de lungă durată;

– gândirea rapidă cu toate procesele sale, sub formă divergentă și convergentă și mai ales gândirea creativă.

Aspecte metodice privind dezvoltarea îndemânării în antrenamentul sportiv

În antrenamentul sportiv și în educația fizică se impun următoarele măsuri și indicații metodice pentru dezvoltarea îndemânării:

– accentul în instruire va fi pus pe stăpânirea unui număr cât mai mare de deprinderi motrice. Dacă se întrerupe învățarea de noi deprinderi, capacitatea subiectului de-aș însuși noi mișcări scade foarte mult;

– în procesul dezvoltării îndemânării vor fi evitate exercițiile care provoacă crisparea subiecților;

– dezvoltarea îndemânării trebuie programată la începutul lecției de antrenament sau de educație fizică, după o bună încălzire, când organismul este pregătit pentru eforturile pe care le implica acest obiectiv;

– în timpul efectuării temei pentru dezvoltarea îndemânării trebuie să se lase între exerciții intervale de odihnă suficient de mari, care să permită refacerea completă a capacității de efort ( intervale optime);

– volumul de lucru într-o lecție pentru dezvoltarea îndemânării va fi mai mic, în schimb se va programa un număr mare de lecții cu astfel de teme.

2.3 Particularități privind rezistența

Rezistența este o calitate motrică ușor perfectibilă, ca urmare a efectuării continue și sistematice a unor exerciții specifice și se poate păstra la o valoare atinsă o perioadă lungă de timp.

Rezistența este o calitate motrică complexă, cu implicații deosebite în activitatea cotidiană, cât și în ceea sportivă a omului, ea reprezentând capacitatea de adaptare în susținerea unor eforturi prelungite. Cel care a inițiat studiile fundamentale ale rezistenței a fost Farfel în 1938.

Denumită și anduranță, dicționarul Collegiate-Merriam Welester’s (2000) definește termenul ,, capacitatea de a susține un timp îndelungat, un efort sau o activitate stresantă”.

Ardelean T. ( 1980) subliniază că rezistența este capacitatea omului de a executa acte și acțiuni motrice fără a reduce eficacitatea lor într-un timp oarecare, de regulă îndelungat.

Bota, C.Prodescu, B. (1997) definește rezistența prin capacitatea fizică și psihică a sportului de a rezista la oboseală în timpul unei prestații fizice de lungă durată.

Frey ( 1977) folosește termenul de rezistență sau anduranță psihică, care se referă la capacitatea sportivului de a menține cât mai mult timp posibil un efort pe care este tentat permanent să-l abordeze.

Anduranța fizică, după Neumann (1990) este capacitatea întregului organism sau a unei părți a acestuia de a rezistă la oboseală.

Elena Firea consideră că, datorită particularităților dezvoltării stomato funcționale, disponibilitățile pentru dezvoltarea acestei calități sunt mai reduse în special între 11-13 ani, fapt pentru care eforturile de rezistență trebuie atent dozate.

Gh. Cârstea o definește ca fiind capacitatea organismului uman de a depune eforturi cu o durată relativ lungă și o intensitate relativ mare, menținând indici constanți de eficacitate optimă.

Nicu Alexe definește rezistența a fii capacitatea organismului de a efectua un lucru mecanic de o anumită intensitate, un timp mai îndelungat, fără scăderea eficienței activității depuse, în condițiile reprimării stării de oboseala.

După Tirpe Florin (2003) rezistenta este capacitatea organismului de a efectua timp îndelungat o anumită activitate fără a scădea eficacitatea ei.

Alți autori afirmă că rezistența este capacitatea organismului de a efectua un lucru mecanic de o anumită intensitate, un timp mai îndelungat, fără scăderea eficienței activității depuse, în condițiile reprimării stării de oboseală.

Gradul de dezvoltare a rezistenței se reflectă în capacitatea funcțională ridicată a sistemelor cardio-vascular și respirator, a metabolismului, sistemului nervos, precum și capacitatea de coordonare a celorlalte aparate și sisteme ale organismului. La acești factori se asociază și calitatea coordonării mișcărilor, capacitatea psihică a sportivului și modul de solicitare rațională a întregului organism.

2.3.1 Bazele fiziologice și biochimice ale rezistenței

Rezistența anaerobă presupune o intensitate a lucrului atât de mare, încât resinteza ATP se poate obține doar prin creatin-fosfat și glicoliza anaerobă. Durata unui astfel de efort este de un minut, limitarea lui fiind determinată de acumularea în mușchi a acidului lactic, care începe să perturbe metabolismul muscular, transmiterea impulsului nervos și refacerea ATP. Recent, H.Weicker și W.Hegeloch se referau la acumularea amoniei în sânge după un efort de rezistență anaerobă, durata medie a efortului anaerob lactacid fiind de 47 secunde. în timp ce lactatul a atins valorile maxime de 12,98 mmol/litru în minutul trei după efortul de rezistentă exhaustivă, amonia a înregistrat valori maxime în minutul 3, reprezentând 123,3 micromoli /litru. Raportul dintre valorile de amonie și lactat a fost în repaus de 27,7 și a scăzut la 9,8 după primul minut, valoarea minimă fiind atinsă în minutul 15, ca apoi să crească iar ajungând după 30 de minute la 12,4. Specialiștii considera că viitorul aparține determinării serice a amoniei, care rezultă în efortul exhaustiv de rezistentă anaerobă pe calea activării liniei metabolice a miokinaz – adenilat – dezaminazică.

Rezistența aerobă presupune realizarea energogenezei pe calea lanțului respirator în prezența oxigenului asigurat țesuturilor active chiar în timpul desfășurării efortului. De fapt oxigenul absorbit în timpul efortului servește în ultima analiză tot la resinteza ATP utilizat în mușchi ca sursă energetică directă pentru realizarea cuplajului excitație – contracție. Volumul de oxigen captat, transportat și utilizat la nivel tisular constituie factorul limitativ al capacității de efort aerob, ce determină viteza de înaintare a sportivului într-un efort continuu de rezistență aerobă. Exprimarea sintetică a parametrilor de captare, transport și utilizarea oxigenului reprezintă consumul maxim de oxigen pe minut. După fiziologi, determinantele consumului VO2 maxim pot fi împărțite în două mari grupe: factori dimensionali și capacitățile funcționale ale sistemului cardio-vascular și ale aparatului respirator, participante la captarea și transportarea oxigenului.

Factori dimensionali sunt reprezentați de mărimea organelor care compun sistemul de captare și de transport: mărimea plămânilor, dimensiunile suprafeței de difuziune alveolo-capilară și capilaro-tisulară, mărimea capului capilar pulmonar, dimensiunea totală a sistemului vascular, mărimea inimii și cantitatea totală a hemoglobinei din sânge. Dintre toți acești factori dimensionali ai sistemului cardio-respirator, valoarea predictivă ceea mai mare pentru VO2 maxim o au în primul rând volumul cardiac și apoi hemoglobina totală. Volumul cardiac, determinat radiotelemetric este de 600-650 mililitrii la un adult sănătos nesportiv, iar la sportivii care depun sistematic eforturi de rezistență ajunge la 1200-1400 mililitri și chiar mai mult. Concentrația de hemoglobină este în mod normal de 16% la bărbați și 14,7% la femei și, de regula, la cei care practică sporturile de rezistență aceste valori cresc mai ales după o ședere mai îndelungată la o altitudine medie. Fumatul și modul de viată nesportivă pot cauza scăderi ale hemoglobinei, cu consecințe nedorite asupra capacității aerobe de efort.

Capacitățile funcționale ale sistemului cardio-respirator oglindesc starea funcțională și limitele superioare ale funcționalității acestora, parametrii cei mai importanți fiind: ventilația voluntară maximă și volumul expirator maxim pe secundă, echivalentul ventilator, coeficientul de utilizare a oxigenului, volumul sistolic, debitul cardiac maxim. Acesta din urmă poate să atingă în efort valori extrem de mari, până la 45-50 litrii pe minut. Factorii care determină creșterea debitului cardiac maxim sunt rezervele de frecvență cardiacă și de volumul sistolic, care împreună constituie rezerva cardiacă.

Parametru fiziologic principal al capacității de efort aerob este însă VO2 maxim fie sub forma lui absolută exprimat în litrii pe minut, fie raportat la kilogram pe corp, exprimat în mililitri / minute. Sub această formă, capacitatea de efort aerob reprezintă puterea maximă aerobă, denumire introdu-să în ergofiziologie de specialistul R.Margaria. Cu cât VO2 maxim este mai mare, cu atât sportivul poate presta un efort de rezistență aerobă la un nivel mai înalt, timp îndelungat. O capacitate crescută de efort în probele de rezistentă presupune o combinație optima a factorilor dimensionali și a capacităților funcționale ale diferitelor componente ale sistemului cardiovascular și a aparatului respirator angrenate în efortul de rezistență. Factorii dimensionali constituie determinantele principale ale variațiilor interindividuale, în timp ce capacitățile funcționale sunt răspunzătoare pentru variațiile intra-individuale. Deși adaptările cardiovasculare și respiratorii la solicitările intense de rezistența sunt mai vizibile și deci mai ușor de urmărit, totuși ele singure nu îndreptățesc întotdeauna formularea unor concluzii și îndrumări concrete, privind dozarea efortului în cazul fiecărui sportiv în parte. În schimb, parametrii biochimici ai metabolismului muscular, care evidențiază capacitatea musculaturii active de a furniza energia necesară unui lucru muscular intens, timp îndelungat, pe calea fosforilării oxidative, prezintă o certă valoare practică.

Pentru practicieni este extrem de important faptul că intensitatea optimă de efort în antrenamentul de rezistență se situează în aceea zonă în care încă nu a început formarea mai accentuată a acidului lactic. Ea corespunde așa numitului prag aerob-anaerob și se caracterizează printr-o concentrație a lactatului sub patru mmol/ l. Acest lactat provine în ceea mai mare parte din citosol, unde piruvatul se transformă în lactat ca urmare a deficitului de oxigen de la începutul solicitării intense.

În funcție de starea de antrenament a sportivului pragul aerob-anaerob se situează la nivelul de 70-90% din valoarea VO2 maxim iar frecventa cardiacă oscilează între 150-180 bătăi pe minut.

2.3.2 Factori care determină rezistența

– Capacitatea de rezistență și tipul de fibre musculare cuprinse în activitate. Mai mulți autori consideră că există o strânsă corelație între repartiția procentuală de fibre roșii și consumul maxim de oxigen. Se consideră că fibrele musculare intră în acțiune diferențiat în funcție de gradul de solicitare, de intensitatea efortului. De exemplu, un efort izometric de 20-25% din capacitatea maximă nu se realizează din contracția fibrelor albe, ci numai din cele roșii. Peste 25-30% intră în contracții și cele albe. Se cunoaște, de asemenea, că eforturile de rezistență cu o anumită regularitate impusă se realizează contracții mai mari de 25-30%.

Se apreciază de fiziologi că aproape 90% din absorția maximă de oxigen într-un efort de rezistentă este realizată de fibrele roșii, restul revenind fibrelor albe

– Capacitatea de rezistență depinde de resursele de energie, activitatea enzimatică și mecanismele hormonale de reglare.

– Capacitatea cardio-vasculară.

Volumul randamental al celulei musculare este condiționat de funcționarea ireproșabila a sistemului de transport al sângelui la nivelul țesuturilor. Împreună cu mușchii, aparatul cardio-vascular formează un sistem în care inima funcționează ca o pompă, sângele, ca vehicul transportor al substanțelor nutritive și a oxigenului la mușchi și cataboliților, pentru eliminarea acestora, la care se adaugă capacitatea de schimb la nivelul capilarelor.

– Capilarizarea și reglarea periferică. Musculatura angajată în efortul de rezistență beneficiază de vascularizare mai bună decât cu celelalte grupe musculare care nu sunt cuprinse direct în activitate. Irigarea sanguină locală la musculatura în eforul de rezistență crește de 15-20 ori față de repaus.

– Compoziția sângelui. Deoarece eritrocitele (globulele roșii) sunt purtătoare de oxigen, desigur că este avantajos ca numărul acestora să fie crescut. De asemenea, ele conțin hemoglobină, care fixează direct oxigenul și ca urmare o cantitate mărită de hemoglobină asigură o bună oxigenare a țesuturilor. Antrenamentul de rezistență are efecte favorabile atât în ce privește creșterea globulelor roșii cât și asupra creșterii cantității de hemoglobină a acestora.

– Capacitatea pulmonară.

Volumul pulmonar și capacitatea de difuziune la nivelul alveolelor favorizează pătrunderea unei cantități mai mari de oxigen în sânge. Antrenamentul de rezistență favorizează dezvoltarea musculaturii respiratorii și implicit a perimetrului toracic prin amplificarea volumului plămânilor.

De mare importanță în sporturile de rezistență este tehnica respiratorie, ritmul de efectuare a respirației care trebuie corelat cu ritmul activității motrice care se desfășoară. De regulă, la 4 pași se inspiră la alți 4 se expiră în cursele de fond la atletism, sau când tempoul este mediu și mai puțin în funcție de intensitatea efortului.

2.3.3 Forme de manifestare a rezistenței

W. Halmann deosebește rezistența generală și cea specifică care se prezintă sub mai multe variante, în funcție de modul particular în care este solicitată în fiecare ramură de sport sau timp de activitate motrică și tipul de oboseală pe care îl provoacă după cum urmează:

1. În funcție de ponderea participării musculaturii corpului rezistența este generală, locală și regională.

Rezistența generală se consideră că se manifestă atunci când activitatea este cuprinsă mai mult de 2/3 din întreaga musculaturii a corpului. Acest tip de rezistență este condiționat de capacitatea funcțională a sistemelor cardio-vascular, acelui respirator și de utilizarea periferică a acestuia.

Rezistența regională se manifestă când în activitate este cuprinsă 1/3 -2/3 din întreaga musculatură a corpului.

Rezistența locală implică cuprinderea în activitate a mai puțin de 1/3 din întreaga musculatură a corpului. Demeter A. consideră că rezistența locală este manifestată când este angajată în activitate până la 1/3 din masă musculară totală.

2. În funcție de specificitatea ramurii de sport sau al altui tip de activitate motrică, rezistența este generală și specifică. Această rezistență generală și specifică după specificitatea efortului se referă mai mult la o rezistență de bază independentă de o activitate motrică sau alta. Rezistența specifică se află în strânsă legătură cu rezistența de tip regional și local .

Rezistența generală, specifică tuturor ramurilor sportive și se referă la rezistența de bază, independent de activitatea motrică;

Rezistența specifică, se referă la particularitățile ramurii sportive sau a probelor sportive.

3. După sursele de energie care se consumă, rezistența este anaerobă și aerobă. Se definesc în funcție de sursele de energie mobilizate pentru desfășurarea lor (după modul de desfășurare a proceselor oxidative).

Rezistența aerobă , forma în care energia necesară efortului, se obține prin arderile realizate în prezența oxigenului.

Rezistența anaerobă , forma în care resursele energetice sunt metabolizate în absența oxigenului.

4. În funcție de durata efortului rezistența este scurtă, medie și lungă. Rezistența de durată scurtă, medie și lungă reprezintă tipurile și totodată criteriul cel mai des utilizat în activitatea practică.

Rezistența de durată scurtă: efortul durează între 45 secunde – 2 minute și se desfășoară în principal pe baza surselor de energie anaerobe (rezistența de viteză)

Rezistența de durată medie se desfășoară pe o gamă de efort de la 2-8 minute, perioadă în care procesele oxidative aerobe cresc continuu.

Rezistența de durată lungă este caracteristică tuturor eforturilor ce depășesc 8 minute, având la bază exclusiv producția de energie aerobă. În funcție de modul de solicitare, rezistența de durată lungă se poate divide în alte 3 tipuri astfel: rezistența de durată lungă I- când efortul durează până la 30 de minute; rezistența de durată lungă II, efortul durează între 30-90 minute; rezistența de durată lungă III, efortul durează peste 90 de minute.

5. După modul de combinare cu alte calități motrice: rezistență în regim de forța; rezistență în regim de detentă; rezistență în regim de viteză

Rezistența în regim de forță.. Este specifică acelor ramuri în care sportivul trebuie să facă față unui efort de rezistență mare, amplificat nu numai de mărimea distanței și durata parcurgerii ei , dar și de particularitățile modului de înaintare, de efectuare a lucrului mecanic (densitatea apei și consistența stratului de zăpadă) cerut de concurs și implicit de pregătire ( înot, caiac-canoe, canotaj, patinaj, viteză de schi fond ). În cazul lor este nevoie de parametrii superiori ai forței și de o rezistență adecvată.

Rezistența în regim de viteză .Acest tip de rezistență se caracterizează prin capacitatea crescută a sportivului de a suporta starea de oboseală, intervenită după eforturi de intensitate submaximală și maximă. Efortul se efectuează în apnee și este propriu probelor atletice de 100 m și celor de 50 și 100m la înot.

6. În funcție de tipul de contracție musculară: rezistența musculară de tip dinamic( izotonic ) și rezistența musculară de tip static (izometric)

Rezistența dinamică, se produce în condițiile contracțiilor musculare izotonice : ea reprezintă capacitatea de alungire și scurtare repetată a mușchilor ; dacă se produce o scurtare, dinamică este de tip învingere, acțiunea fiind susținută de musculatura agonistă, dacă se produce o alungire a fibrelor musculare, dinamică este de tip cedare, acțiunea fiind suportată de musculatura antagonistă.

Rezistența statică se manifestă prin creșterea tensiunii interne a fibrelor, încordarea musculară crește la valoarea maximă , fără modificarea lungimii fibrelor ; rezistența statică reprezintă capacitatea mușchilor de a sta în tensiune pentru o perioadă cât mai lungă de timp. Rezistența statică mobilizează mai mulți mușchi în efort, dezvoltă o mai mare putere , o mai bună coordonare neuromusculară.

Hollman și Hettinger citați de Weineck, I, (1990), prezintă o schemă a structurii rezistenței, în care rezistența musculară locală este dezvoltată și din punct de vedere al surselor energetice și al timpului de contracție musculară :

rezistența musculară aerobă dinamică, care se referă la rezistența unei grupe musculare la un efort slab sau mediu , în condiții aerobe ;

rezistența musculară aerobă statică , se referă la posibilitatea menținerii unui efort static, izometric, de către o grupă musculară mică cu o forța ce nu depășește 15% din forța maximă izometrică .

rezistența musculară anaerobă , evidențiată când efortul este depus de grupe musculare mici , iar forța dezvoltată prin contracții izometrice este în jur de 50- 70 % din forța maximă .

rezistența musculară anaerobă statică , se manifestă fie când se menține maximum de timp posibil contracția statică cu 15% din forța maximă , fie când se efectuează contracții repetate , cu pauze și cu forța de 50 % din forța maximă.

ANDURANȚA

Anduranța musculaturii locale Anduranța musculaturii globale

Aerobic Anaerobic Aerobic Anaerobic

Dinamic Static Dinamic Static Dinamic Static Dinamic Static

Hollman și Hettinger citați de Weineck:,( 1990 )

2.3.4 Aspecte metodologice în dezvoltarea rezistenței

Oboseala reprezintă elementul cheie în dezvoltarea rezistenței, determinând o modificare progresivă a comportamentului individului aflat în această stare.

În relație cu oboseala fizică evidențiem următorii factori a căror joc stabilește metodele de lucru, de dezvoltare a rezistenței și a combinațiilor acesteia.

a) intensitatea exercițiului este determinată de particularitățile asigurării energetice a efortului, adică de raportul dintre consumul energetic și necesarul de oxigen al organismului. Intensitatea se exprimă în procente din intensitatea maximă ( maximală între 95-100%, sub maximală între 80-95%, medie între60-79% ). Se exprimă în:

– număr de repetări pe o unitate de timp;

– metri pe secundă sau tone pe kilometri pentru alergări.

Exprimarea în procente este mai frecventă, permițând o mai mare precizie și o dozare corespunzătoare.

b) durata efortului este determinată de distanțele parcurse cu o anumită viteză sau intensitate a efortului. În funcție de timpul de lucru, predomină fie procesele respiratorii ( efort mai lung de 5 minute), fie reacțiile glicolitice ( efort între 20 de secunde și 2 minute ) sau fosfatice ( efort până la 8-10 secunde ); se poate acționa în consecință asupra rezistenței aerobe, anaerobe lactacide, respectiv anaerobe alactacide.

c) durata pauzelor între repetări; în funcție de tipul de rezistență pe care dorim să-l dezvoltăm, intervalul de odihnă se poate mării sau micșora. Pauzele trebuie să fie suficient de lungi pentru a asigura refacerea rezervelor de ATP, CP sau glicogen.

d) caracterul odihnei; pauzele active, cu o intensitate redusă , mențin procesele respiratorii la un nivel destul de ridicat, fiind utilizat în metodele cu efort continuu sau în lucru cu intervale. În metoda cu repetări, pauzele sunt de obicei pasive, pentru a asigura o revenire relativ completă ( 90-95 bătăi pe minut ).

e) volumul efortului sau numărul de repetări determină efectul cumulat al efortului asupra organismului. Dacă volumul efortului crește în condiții aerobe, se solicită funcțiile cardio-vasculare și respiratorie, dacă volumul se mărește în condiții anaerobe atunci crește capacitatea glicolitică a fibrelor musculare albe.

Prezentăm în continuare principalele metode care conduc la dezvoltarea rezistenței:

Metoda antrenamentului de durată

Caracteristica generală a acestei metode o constituie efortul prelungit, care nu este fragmentat de pauze. Viteza poate fi uniformă sau variabilă. Durata prelungită nu este standardizata, ea variind în funcție de individualizarea antrenamentului și de particularitățile energetice și tehnice ale fiecărei ramuri sau probe sportive în parte. Durata are însă limitele ei ( 30 minute pentru începători ) între 50-120 minute pentru sportivii consacrați din canotaj, caiac-canoe și probele de fond din atletism, cu posibilități de prelungire în ciclismul de șosea.

Din această categorie de metode fac parte:

1.1 metoda antrenamentului continuu care constă în efectuarea fără pauză a efortului fizic pe distanțe de timp, care pot depășii de mai multe ori distanță sau durata de concurs. Metoda prevede cronometrarea timpului în care se parcurge distanța respectivă sau numărarea ciclurilor de repetări ale eforturilor specifice realizate în intervalul de timp în care s-a efectuat efortul fizic planificat. În felul acesta se poate evidenția viteza de execuție a mijlocului folosit în antrenament. Intensitatea poate fi stabilită cu exactitate prin măsurarea

frecvenței pulsului, care atinge valori între 150-170 bătăi pe minut în funcție de cerințele probei sportive.

Alergarea mișcarea ritmică ( ciclică) are avantajele ei, oferind posibilități de execuție mai accesibile, mai puțin obositoarea și o concentrare nervoasă mult diminuată. În alergare, oboseala crește proporțional cu solicitarea neuro-musculară, datorită necesității concentrării atenției asupra mișcărilor; cu cât organismul este mai antrenat cu atât se îndepărtează instalarea stării de oboseală.

În alergare respectiv în cadrul mișcărilor ciclice există un anumit ritm propriu, ce nu poate fi explicat doar prin proprietățile elementelor motorii musculare, ci și prin particularitățile proceselor nervoase superioare.

Posibilitatea efectuării activității musculare ritmice, respectiv ale alergării cu o anumită viteză are o limitare, dată de viteza de desfășurare a proceselor nervoase din scoarța, astfel că la viteză mare de derulare a mișcării ritmice într-un ritm maxim de intensitate scade eficiența de execuție prin apariția unei inhibiții.

Durata de execuție va indica sistemele energetice ale efortului și valoarea datoriei de oxigen.

Durata pauzelor și caracterul pauzelor au rol determinant al valorii și caracterului reacțiilor de răspuns ale organismului la solicitare și asigură refacerea potențialului de efort.

În efortul ciclic de rezistență modificările depind în mod special de intensitatea solicitării.

1.2 metoda antrenamentului alternativ sau variabil constă în repetarea diferențiată a eforturilor sub aspectul vitezei de execuție, a distanțelor și perioadelor de timp in care se efectuează.

1.3 metoda alternativă, prin care, într-o distanță sau perioadă de timp dată, unele părți se execută cu viteză ridicată sau în care ea crește progresiv ( astfel încât intensitatea efortului să crească într-un timp scurt, iar datoria de oxigen sa se completeze în intervalul de timp imediat următor ). De exemplu, alergarea 60 minute, dintre care 1000m cu viteză de patru metri pe secunda, echivalent cu 140 de bătăi pe minut și 500 metri cu viteză de 5 metri pe secundă, echivalent cu 180 bătăi pe minut, alternativ, iar altele cu viteză mai mică.

2. Metoda alternativă-progresivă

Această metodă are subvariantele următoare:

– în creștere și/sau uniformă a distanțelor (perioadelor de timp ) sau a vitezelor de execuție;

– în creștere și/sau neuniformă a distanțelor sau a vitezelor de execuție;

– combinată, îmbinând sistemele de creștere sau descreștere a eforturilor cu cele uniforme sau neuniforme.

3. Metoda Fartlek

Se bazează pe parcurgerea anumitor distanțe stabilite în general de sportiv. Alternarea tempo-urilor de alergare se face după o schemă prestabilită sau aleasă de sportiv în funcție de starea terenului, gradul de pregătire, de momentul aplicării acesteia în raport cu graficul normei sportive. De obicei, alergarea se desfășoară în pădure, cu o durată cuprinsă între 30-60 minute, valoarea tempo-urilor depinzând atât de variația traseului, cât și de intensitățile impuse de etapa de antrenament.

4. Metoda antrenamentului cu intervale

Această metodă are o largă răspândire, întrucât se bazează pe principiul divizării efortului pe intervale cu perioade planificate de odihnă și efort. Intervalele de odihnă nu sunt folosite pentru o refacere completă, sistându-se atunci când frecvența pulsului ajunge la 120-130 bătăi pe minut, moment în care acționează efortul următor. În cadrul acestei metode se utilizează, de regulă, viteze mari de execuție. Factorii de progres constau în creșterea vitezei de execuție și/sau reducerea duratei pauzelor ( intervalelor de odihnă intermediare ), impuse de adaptarea sportivului la efort.

Aceasta prezintă următoarele variante:

– metoda cu intervale scurte cu durata efortului cuprinsă între 15secunde și 2 minute;

– metoda cu intervale medii, în care durata efortului se încadrează între 2 minute și 8 minute;

– metoda cu intervale lungi, cu o durată a efortului cuprinsă între 8 si 15 minute.

5. Metoda de antrenament cu repetări

Metoda constă în repetarea unor distanțe egale care se execută cu intensități mari submaximale și maximale. Și aceasta prezintă următoarele variante:

– cu pauze medii, de regulă de 4-6 minute, intensitatea fiind ridicată ( peste 80% din posibilitățile momentului sau din nivelul planificat sau obiectiv pentru ciclul anual curent );

– cu pauze mari,de regulă între 12-20 minute care intercalează eforturi cu intensități submaximale și maximale;

– cu pauze mici, între 3-1minut, care în antrenamentul la înot au coborât până la 30-15 secunde. Pauzele intercalează eforturi cu viteze de execuție mari și maxime. De regulă, atunci când se folosesc pauze mici și foarte mici se execută doar părți din timpul regulamentar de concurs și mai rar, toată durata sau distanța regulamentară de concurs;

– cu pauze variate ca durata, de exemplu în scădere, în creștere, în combinații de creșteri sau de creșteri ale vitezei de execuție în cadrul seriei de repetări, cu viteze de execuție care variază de la o repetare la alta, cu o viteza de execuție în creștere de la o repetare la alta.

6. Metoda de antrenament ,, stres „

Această metodă se bazează pe efectuarea unui volum maxim de efort, care depășește de câteva ori distanța sau durata efortului competițional. Vitezele de execuție pot fi maxime sau la nivelul vitezei medii de concurs din probele respective. Pauzele de odihnă dintre repetări sunt diferențiate însă de regulă pentru îngreuierea efortului, se folosesc pauze medii sau mici, în unele situații renunțându-se complet la ele. Această metodă se aplică rar, îndeosebi când se planifică testarea capacității maxime de efort.

7. Metoda de antrenament de control ( de concurs )

Scopul metodei constă în dezvoltarea exclusivă a rezistenței speciale. Prin intermediul acesteia se modelează concursul, cu întreaga și complexa lui schemă de eforturi fizice, tehnico-tactice și psihice. Folosirea concursurilor de casă, locale, amicale în care se angajează la maximum capacitatea de efort cerută de legitățile concursului ( durată, nivel, importanță ) ca și a probelor de control sau ajutătoare compun elementele metodei care prefigurează concursul.

Dezvoltarea rezistenței musculara.

Rezistența musculară locală „rezistența neuromusculară” conform Ardelean, T. (1980) se dezvoltă implicit ca urmare a tuturor exercițiilor de alergare (pe distanțe scurte), de sărituri și de aruncări cu respectarea următoarelor cerințe:

alergările se vor efectua pe distanțe scurte, cu efort submaximal, pauze de scurtă durată, număr de repetări în raport cu nivelul de pregătire al subiecților până la instalarea oboselii medii;

exercițiile de sărituri și aruncări se vor efectua în serii de 15-30 repetări, efortul fiind, de asemenea, submaximal cu pauze de revenire incomplete;

greutatea obiectelor manevrate trebuie să se situeze în limita în care se poate efectua un număr mare de repetări.

Exercițiile cele mai des utilizate la vârste mici și mijlocii sunt:

exerciții cu greutatea propriului corp;

exerciții cu rezistență externă: exerciții cu partener; exerciții cu obiecte mobile; exerciții la rezistențe imobile; exerciții folosind rezistența externă a mediului ( zăpadă, nisip, apă, deal, teren variat);

exerciții în circuit.

Circuitul este un procedeu metodic cu efecte deosebite asupra dezvoltării morfo-funcționale și pregătirii tehnico-aplicative a elevilor. El sporește coeficientul de rentabilitate al exercițiilor în dezvoltarea multilaterală a elevilor, mărește randamentul marilor funcțiuni ale organismului, contribuie la dezvoltarea armonioasă a musculaturii, la îmbunătățirea calităților motrice. În școală circuitul se poate organiza în orice condiții de spațiu, instalații, aparatură, materiale și număr de elevi și în orice parte a lecției.

Exemple în care se poate desfășura un circuit: în cerc, în elipsă, în potcoavă, pe un traseu șerpuit, în coloană simplă, în coloană complexă.

Pornind de la faptul că rezistența musculară presupune susținerea unor eforturi moderate, o perioadă de timp cât mai mare, intensitățile utilizate vor fi de 50-65 % din posibilități, într-un număr mare de repetări și serii.

Prezentăm modelele și caracteristicile principale ale dezvoltării rezistenței în regim de forță.

Metode

Viteza de execuție

Mărimea intensității

Intensități față

de probabilități

Mărimea

Volum

Număr

repetări

Număr

serii

Metoda

eforturilor segmentare

Mijlocie

Mijlocie

50-65%

Mare

12-24

6-9

Medota eforturilor

în circuit

Mijlocie

Mijlocie

50-65%

Mare

12-24

3-6 circuite

Metoda eforturilor mijlocii

Mijlocie

Mijlocie

50-65%

Mare

12-24

4-6

Metoda eforturilor până la refuz

Mijlocie

Mijlocie

50-65%

Maxim

Peste 24

4-6

Metodele dezvoltării rezistenței în regim de forță

(Nicu, Alexe, 1993)

Ajan, T. si Boroga, L. (1988) recomandă pentru dezvoltarea rezistenței musculare locale exerciții cu greutăți până la 50% din capacitatea maximă. Se vor executa în special acele mișcări care se apropie cel mai mult de structura deprinderilor dorite; se va folosi un număr mare de repetări (15-30), uneori până la refuz.

2.3.5 Rezistența aerobă la diferite vârste

Specialiștii domeniului susțin că trebuie acordată o atenție specială dezvoltării rezistenței la copii, care are cea mai mare influență asupra tuturor parametrilor condiției fizice generale și asupra capacității de performanță a organismului.

O capacitate de rezistență ridicată garantează protejarea și stabilizarea sănătății generale.Prioritatea dezvoltării rezistenței este susținută de faptul că în copilărie ameliorarea capacității de rezistență are efecte și asupra celorlalți factori determinanți ai performanței : viteza, explozibilitatea, rezistența,forța, îndemânarea.

Olyon și Formin (1980) admit că un antrenament în care 60% reprezintă rezistența sio 20% exerciții de fortă –viteză duce la un nivel mai ridicat al performanței pe termen lung la tinerii sprinteri, decât un antrenament de 60%^ forță-viteză și 25% rezistență.

Pe baza datelor medicale și a fiziologiei efortului, specialiștii susțin necesitatea dezvoltării rezistenței generale la copii și juniori.Perioada de 10-18 de ani este considerată ca favorabilă educării rezistenței generale.La fete sfârșitul perioadei de pubertate reprezintă, de multe ori, culmea capacității de efort aerob, care la 18 ani atinge vârful piramidei la cele care s-au antrenat continuu, prin eforturi de rezistență.

La băieți, limita superioară a dezvoltării rezistenței este cea mai tardivă dar și la ei anii cei mai utili în privința dezvoltării rezistenței aerobe sunt anii pubertății.

În ciuda celor câteorva particularități specifice vârstei lor, copii și adolescenții prezintă în principiu, aceleași facultăți de adaptare ca și adulții la un antrenament de rezistență «  încă din copilărie, apar procesele de adaptare funcționale responsabile cu menținerea performanței » (Koler, 1977).

Copiii dau dovadă de capacitate de rezistență aerobă uneori ieșită din comun.Rezultatele pe o perioadă de 2 ani de zile de pregătire cu copii între 3 și 5 ani, arată că încă din perioada preșcolară copiii pot fi antrenați pentru rezistență, fără să existe consecințe negative, dacă antrenamentul este adaptat vârstei.

Exercițiul de rezistență aerobă (cu intensitate medie) sunt foarte utile organismului. Ele sunt recomandate copiilor până la pubertate, într-o pregătire individualizată.

W. Hollman consideră că efortul de rezistență care durează cel puțin 3 minute nu are efecte negative, dacă nu se desfășoară sub formă de concurs.

În acest sens, Kirsch susține că la 7-8 ani, copii sunt capabili de un efort susținut de rezistență de 2-6 minute.

Keul arată faptul că se poate ameliora capacitatea de performanță a copiilor cu 50%. Rezistența are un coeficient de heritabilitate de 0,80 ceea ce înseamnă șanse mari de dezvoltare prin procesul instructiv-educativ adecvat.

Capacitatea aerobă crește pregresiv până la 11-12 ani ; dezvoltarea este optimă în prima fază a pubertății, deoarece dimensiunea și greutatea inimii, precum și a plămânilor ating procentajul maxim de creștere. ; dezvoltarea rezistenței aerobe nu poate fi atinsă decât dacă în această perioadă organismul este suficient solicitat. Încă de la 11-12 ani, se poate efectua alergări de cross pe teren variat, pe distanțe de peste 2000 m.

Lydion, celebru antrenor al alergărilor din Noua Zeelanda, recomandă alergarea în teren, variat, la vârsta timpurie, 10-12 ani, afirmând că cele mai periculoase distanțe pentru copii sunt cuprinse între 200-600 m.

Gurtler, Buhl și Israel (1979) au demonstrat că antrenamentul de dezvoltare a rezistenței aerobe ameliorează, de asemenea, și metabolismul anaerob. Copiii antrenați în rezistență pot suporta un antrenament de înaltă intensitate pentru vârsta lor, pe o perioadă lungă, fără pericol. Copilul se poate antrena pentru ameliorarea rezistenței ca un adult, deoarece raportul taliei, greutatea poate genera forța necesară pentru locomoție și absorbție maximă de oxigen / kilogram masă (Martin,1982).

La copiii antrenați s-au înregistrat valori ale volumului maxim de oxigen de 60 mililitri /kilogram pe minut, față de 40-48 mililitri /kilogram pe minut la copiii neantrenați de aceeași vârstă. Amintim încă o data că dezvoltarea rezistenței aerobe poate începe de la o vârstă fragedă ,intensitatea efortului fiind cu grijă programată. Dezvoltarea rezistenței în etapa antepubertară și pubertară se realizează concomitent cu educarea vitezei, respectiv al tempoului maxim de mișcare și cu ritmul optim de execuție al mișcărilor. În pregătirea atletică polivalentă Pandele I. recomandă pentru dezvoltarea rezistenței următoarele procentaje conform vârstei :

7- 8 ani = 20% 11-12 ani = 25% 15-16 ani = 20%

9-10 ani = 25% 13-14 ani = 30% 17-18 ani = 20%

Se remarcă o creștere progresivă a interesului pentru dezvoltarea rezistenței aerobe în perioada prepubertară și pubertară .

Antrenorul Van Aaken se declară adeptul antrenamentului de rezistență la copii : copiii au relativ aceeași capacitate de antrenament și de performanță ca și cei maturi. Posibilități de a-și dezvolta rezistența are aproape fiecare copil , dar pentru viteza unul la o mie ; în general, copiii nu pot să alerge din plin mai mult de 150 metri, însă oricare poate alerga într-un ritm moderat cațiva kilometri.’

Cel mai eficient mijloc pentru dezvoltarea rezistenței aerobe este alergarea. Se recomandă că aceasta să se desfășoare în aer liber , cât mai mult , pe teren variat ,parcuri ; este indicat ca activitatea copiilor să se desfășoare în grup și să se evite întrecerile timpurii .

În perioada pubertară , se continuă dezvoltarea rezistenței aerobe. Menținerea unor indicatori optimi ai rezistenței este posibilă grație dezvoltării sistemelor circulator, respirator și muscular. Este etapa când pot fi utilizate metode și mijloace pentru dezvoltarea rezistenței aerobe , dar tot după stabilirea unui anumit nivel al capacității aerobe .

Spre sfârșitul adolescenței , pe baza acumulării anterioare , parametri efortului pentru dezvoltarea rezistenței se pot mări, apropiindu-se treptat de cerințele pregătirii adulților.

2.4 Particularitățile psihologice ale vârstelor cuprinse între 11-13 ani

În această perioadă de vârstă școlarul încetează de a mai fi copil, dar nici nu poate fi considerat matur, deși el începe să creadă aceasta și chiar să se impună printr-un comportament pozitiv. Caracteristica acestei vârste este instalarea modificărilor morfo-funcționale care transformă copilul în tânărul de mâine, accentuând și definitivând dimorfismul sexual. Această perioadă de vârstă este contradictorie, atât în sine, cât și relatările specialiștilor despre ea, mulți dintre ei traducând cu termenul de „criza juvenilă” diferitele stări psiho-afective și comportamentale ale adolescenților. Este drept că aceste manifestări sunt mai spectaculoase și a nu le acorda atenție ar putea fi o serioasă eroare pedagogică, dar, după cum observă mai mulți autori de această criză sunt responsabili, în cea mai mare măsură, factorii sociali și educaționali. În condiții de corectă asistență psihologico-pedagogică preadolescenții traversează această epocă cu un bun echilibru psihic și în condiții de deplină integrare socială.

La 11 ani începutul școlarizării mijloci, copilul reprezintă un bun echilibru psihic, cu o stare generală de sănătate bună. El este dezvoltat armonios, face față cu succes sarcinilor școlare și activităților extrașcolare. Intelectualul se află încă sub influența concretului însușindu-și cunoștințele fără a manifesta spirit critic. Afectiv și volitiv este preocupat de satisfacerea nevoilor personale momentane, fără a-l interesa viața lui interioară. La această vârstă separarea sexelor nu este o problemă.

Preadolescența este caracterizată uneori prin ceea ce o diferențiază exterior de celelalte vârste. Ea a fost numită vârsta hainelor scurte, vârsta disgrației din cauza creșterii intense în înălțime, a membrelor .și a nasului în raport cu fața. Este un moment caracterizat de stângăcie în mișcări, datorată necoordonărilor pe care sistemul nervos nu le poate stăpâni. În același timp este însă vârsta înfloririi sentimentelor, a elanului cunoașterii, a descoperirii de sine. Evident că o astfel de restructurare a stărilor calme și relativ stabilizate ale epocii anterioare, care se produce atât pe plan fiziologic, cât și psihologic, într-un interval foarte scurt, determină unele perturbări nu numai în viața individului dar și în atitudinea adulților față de el. Schimbării de atitudine a preadolescenților față de părinți, cărora nu li se mai confesează, preferând prietenii, i se răspunde de multe ori cu un plus de autoritate, pe care tinerii nu o mai acceptă. Uneori conflictele sunt amplificate de precaritatea condițiilor pedagogice și social-morale ale familiei, ceea ce conduce la îndepărtarea preadolescentului de mediul familial, la reacții auto-punitive, la fuga de acasă și altele.

Preadolescentului i se formează o imagine despre sine mai critică, mai mult orientată spre nevoile și aspirațiile personale. Interesele lui se diversifică, dorința de afirmare devine puternică, încrederea în forțele proprii depășind posibilitățile reale. Ca aspirații si imagine de sine este matur, dar cei din jur nu s-au decis încă să nu-l mai considere copil.

Între fete și băieți se creează o anumită diferență. Fetele sunt mai precoce și-i privesc de sus pe băieți, în timp ce aceștia se fac că nu le acordă atenție. Tot în această perioadă atât băieții, cât și fetele au accese de obrăznicie și încăpățânare, ca reacție la opoziția adulților față de aspirațiile și tendințele lor.

Intelectual preadolescenții marchează un salt în manifestările gândirii, care devine abstractă și foarte critică. Memoria este acum logică și în general, capacitatea de asimilare crește. De altfel, preadolescenții încep un nou ciclu școlar, cu discipline noi, care solicită și capacitățile interpretative și creatoare. Pe plan senzorial-perceptiv cresc foarte mult capacitățile discriminative vizuale și auditive, se dezvoltă orientarea spațială și temporală, ca și tendința de a interpreta semnificația percepțiilor. Spiritul de observație se dezvoltă și în legatură cu unele interese și manifestări ale curiozității (recunoașterea mărcilor autoturismelor, de exemplu).

Memorarea se transformă din reproductivă, în logică și constă mai ales din tendința de-a se reține esențialul.

Gândirea preadolescentului prezintă modificări însemnate în jurul vârstei de 12 ani, când dobândește posibilități operaționale noi, când apare gândirea abstractă, logică, când raționamentele devin mai complexe, când se folosesc judecați ipotetice și disjunctive, reversibilitatea gândirii fiind deja dobândită. Curiozitatea epistemică a puberului conduce la creșterea ființei analizei mentale, ca și a spiritului critic. Capacitatea intelectuală a școlarului mijlociu este crescută.

Limbajul copiilor s-a îmbogățit, iar relatările verbale s-au scrise conțin termeni tehnici, științifici și intenționează analiza problematică. Ca un fenomen particular mai adăugăm ca în această perioadă are loc și schimbarea vocii mai marcată la băieți, iar în vocabularul școlarilor se pot număra mai multe cuvinte de jargon.

În general, se poate aprecia că dezvoltarea intelectuală a preadolescenților este stimulată de conținutul procesului de învățământ devenind mai complex, exprimând cerințe care solicită tocmai caracterul logic al învățării, interpretării și memorării.

Atenția este un fenomen psiho-fiziologic care constă în orientarea și concentrarea selectivă a activității psihice asupra unor stimuli sau sarcini, în vederea obținerii unei percepții optime rezolvării adecvate a sarcinilor, a situațiilor problemă și-a adaptării comportamentului senzorio-motor, cognitiv și afectiv la mobilitatea condițiilor externe și la dinamica motivelor și scopurilor persoanei (Preda, V.,1991).

Considerăm ca fiind interesantă și utilă pentru activitatea fizică prezentarea următoarelor însușiri ale atenției: volumul atenției, concentrarea atenției, stabilitatea atenției, mobilitatea atenției și distributivitatea atenției.

Bocu,T. și Tache, S. ( 1997) în urma unor teste de atenție la copii de 11 ani au constatat că valorile cantitative medii ale atenției concentrate, referitoare la volumul semnelor juste barate, se situează deasupra mediei, iar valorile individuale sunt superioare la fete, față de băieți. În cazul valorilor calitative, atât media laturilor, cât și valorile individuale se situează în partea inferioară a curbei de distribuție, fapt ce denotă o slabă concentrare a atenției la această vârstă, dar cu valori ce se încadrează în limitele normale.

Afectivitatea copiilor este marcată de erotizarea conduitei și atitudinii față de sexul opus. Preadolescentul este tulburat de noua sa stare, atât sub influența unor factori care întrețin erotismul ( film, lectură ) care-l determină să caute, să cunoască mai mult. Stinghereala datorată unor aspecte mai puțin estetice ale dezvoltării ( membrele lungii, acnee juvenilă ), ca și complexul provocat de maturizarea sexuală fac din preadolescent un timid în fața sexului opus.

Emotivitatea preadolescentului se manifestă viu, în expresiile exterioare ale mimicii și pantomimicii, prin treceri de la stări de excitație mare la închiderea în sine. Prieteniile se leagă între parteneri de același sex, însă sentimentele de dragoste se îndreaptă spre persoana de sex opus și de vârstă mai mare. Este perioada descoperirii de sine, a trezirii interesului pentru propria persoană și a grijii pentru ținută.

Sentimentele intelectuale și morale ale copiilor de 11-13 ani sunt în plină epocă de formare. Apare idealul de viață, primele gânduri despre profesiunea viitoare și primele orientări spontane spre activități de interes sociale. Independența gândirii se asociază cu sentimentul autonomiei morale, al echității, al onoarei. Încep să se dezvolte și sentimentele pariotice, alături de cele ale responsabilității.

Motivația este totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, înnăscute sau dobândite, conștiente sau inconștiente, simple trebuințe biologice sau idealuri abstracte ( Roșca, A.,1990 ).

Succesul în activitatea sportivă depinde în mare măsură de motivație. Druger, A. (1993) deosebește următoarele 3 orientări în domeniul motivației, pentru practicarea sportului de performanță:

motivația orientată spre capacitate, în cadrul căreia un rol important îl deține orientarea spre victorie, aceasta caracterizându-se prin faptul că subiecții sunt motivați preponderent pentru obținerea victoriei;

motivația orientată spre competența, în cadrul căreia se urmărește demonstrarea aceea ce s-a învățat, obiectul urmărit îl constituie cunoașterea profundă ( stăpânirea ) unei sarcini motrice, și se caracterizează prin aceea că subiecții sunt motivați pentru obținerea unor rezultate superioare, în urma muncii prestate și a înțelegerii valorii eforturilor depuse;

motivația orientată spre nevoia de recunoaștere și aprobare socială. Această formă a motivației se caracterizează prin faptul că subiecții sunt motivați pentru nevoia de apreciere din partea antrenorilor, a coechipierilor, a părinților, a profesorilor.

În apropierea vârstei de 11 ani copilul începe să facă distincție între capacitatea sa și efortul depus ( Kruger, 1993 ). Acesta își dă seama acum că unor eforturi similare le corespund rezultate diferite, atribuind aceasta diferențelor de capacitate.

Personalitatea, ca expresie a ansamblului vieții psiho-comportamentale, oglindește noua stare a preadolescentului, apropiindu-se de stadiul de relativă stabilizare a trăsăturilor caracteristice.

Capacitatea intelectuală sporită și mai ales rafinată prin dezvoltarea posibilităților de analiză critică, abstractizare, discernământ, la care se adaugă complexul emoționa-sentimental bogat, formează premisele apariției unor trăsături tot mai apropiate de adolescent și apoi de tânăr. Diferența la manifestări discordante ale conduitei nu apar la toți școlarii și nici în condiții educaționale corecte. Laturile pozitive ale personalității copilului, atitudinea profundă față de sine, curiozitatea pentru cunoașterea lumii subiective, ca și atracția pentru activități variate de însemnătate socială, sentimentele morale și patriotice în curs de dezvoltare, sunt cele care se vor impune tot mai mult și vor realiza deplina integrare socială a individului în adolescență.

Motricitatea la vârstele de 11-13 ani

Tipul pregnant de activitate pentru perioada pubertară o reprezintă instruirea școlară în condițiile diversificării motivațiilor, a dezvoltării personalității, mobilizării aptitudinilor și a întregului potențial bio-motric.

Aceasta etapă se caracterizează printr-un ritm accentuat al dezvoltării somatice ( în special între 11-13 ani ) caracterizată prin dimorfism sexual, dezechilibre între proporțiile diferitelor segmente și între sferele morfologice și vegetative.

Musculatura scheletică se dezvoltă în special prin alungire dar forța relativa nu înregistrează creșterii evidente. Accelerarea creșterii taliei dezvoltă în special din dezvoltarea în lungime a membrelor față de trunchi, ceea ce conduce la un aspect așa-zis caricatural al puberului.

Mobilitatea articulară înregistrează valori relativ scăzute atât la fete, cât și la băieți.

Datele literaturii de specialitate evidențiază o continuă îmbunătățire a marilor funcții, în ciuda rezervelor funcționale încă reduse ale aparatului cardio-vascular, aparatul respirator marchează o creștere substanțială, indicii obiectivi de creștere demonstrând că rezistența aerobă poate fi dezvoltată cu succes în etapa pubertară.

Tânărul trebuie să se adapteze unei existențe corporale diferite pe care nu întotdeauna o stăpânește ușor, dovada fiind fluctuațiile, inconsecventele în realizarea eficientă a diverselor sarcini motrice.

Puberul nu are o conduită motrică egală, ci una marcată de discontinuități, în care mișcările sunt insuficient ajustate, uneori exaltate alteori apatice.

Integrarea în grupul social poate să fie o dominantă a vieții psihice a puberului, acesta având o mare disponibilitate pentru angajarea în relații școlare, profesionale, familiale, de cartier, etc. Conduitele ludice de până acum sunt treptat înlocuite prin conduite de inserție socială, care pot avea o componentă motrică importantă, ( în cazul unui anturaj care promovează activitățile motrice sau sportive sistematice ). Etapa pubertară reprezintă un interval optim pentru învățarea majorității deprinderilor motrice specifice ramurilor de sport, precum și pentru dezvoltarea calităților: viteza, rezistența, coordonare.

Pe lângă perfecționarea deprinderilor motrice de bază, însușite în etape anterioare, inițierea în practicarea unor ramuri și probe sportive prin însușirea elementelor tehnico-tactice specifice acestora, reprezintă unul din obiectivele importante ale acestei etape. Acesta trebuie dublat și de creșterea capacității de aplicare a sistemului de deprinderi și priceperi motrice în condiții diversificate și de timp liber.

CAPITOLUL III

METODOLOGIA CERCETĂRII

3.1 Ipoteza cercetării

Experimentul prezentat pornește de la următoarea ipoteză:

Rezistența musculară și cardio-respiratorie se poate dezvolta foarte bine la copii cu vârste cuprinse între 11-13 ani dacă ținem cont de particularitățile specifice vârstei și respectam principiile de dozare a efortului în antrenament.

3.2 Scopul și sarcinile cercetării

Scopul experimentului este acela de a urmării evoluția rezistenței musculare și cardio-respiratorii la un grup de copii cu vârste cuprinse între 11-13 ani, sub influența unor antrenamente specifice adaptate posibilităților acestora.

Sarcinile ipotezei sunt următoarele:

– Formularea ipotezei de cercetare

– Pregătirea metodelor de lucru

– Alcătuirea grupului de subiecți

– Stabilirea etapelor de lucru cu subiecții

– Desfășurarea propriu-zisă a cercetării și culegerea datelor

– Prelucrarea datelor și interpretarea acestora

– Concluziile cercetării

– Comunicarea rezultatelor

3.3 Organizarea cercetării

Cercetarea a avut loc în perioada 5 februarie 2007 – 4 mai 2007 la clubul sportiv Tenis Club 2000 din București, sector 6.

La începutul perioadei am selecționat eșantionul de subiecți și am stabilit probele de control pentru măsurarea rezistenței musculare și cardio- respiratorii. A urmat apoi testările inițiale și înregistrarea datelor inițiale ale cercetării. În continuare am elaborat un program de antrenament pentru copii, în care am urmărit dezvoltarea rezistenței musculare și cardio-respiratorie, având în vedere permanent caracteristicile vârstelor 11- 13 ani.

Pe tot parcursul desfășurării evenimentelor copiii au beneficiat permanent în timpul antrenamentului de supravegherea mea.

La sfârșitul perioadei am realizat testarea finală iar rezultatele finale au fost prelucrate statistico-matematic, comparate și în final am stabilit concluzia cercetării.

Condiții concrete, ambianța în care s-a desfășurat cercetarea

Experimentul prezentat s-a derulat în sala de sport a clubului Tenis Club 2000 unde am beneficiat de condiții foarte bune de lucru :

a) Sala de sport dotată corespunzător unde am putut lucra următoarele exerciții:

– flotări la banca de gimnastică

– abdomene pe saltele

– genuflexiuni cu săritura

– alergarea pe distanța de 1000 metri (atunci când nu am putut lucra în aer liber)

b) Sala de fitness, unde am lucrat extensiile de trunchi la aparatul pentru lombari și la banca înclinată.

c) Teren de sport în aer liber unde am lucrat alergarea pe 1000 metri, (când vremea a fost frumoasă).

Grupul de copii care a constituit eșantionul de subiecți a avut un comportament exemplar manifestând entuziasm și receptivitate atât la probele de control la care au fost supuși cât și pentru lecțiile de antrenament la care au luat parte.

Acest interes al lor pentru mișcare era de așteptat având în vedere numărul redus de ore de educație fizică și sport din școala care nu reușește să satisfacă nevoia de mișcare a lor la această vârstă.

Precizez faptul că pe tot parcursul acestei perioade de cercetare subiecții au fost prezenți la majoritatea ședințelor de antrenament programate, cu excepția câtorva cazuri de probleme medicale sau personale

3.4 Grupul de subiecți

Eșantionul de subiecți a fost format din 10 băieți cu vârste cuprinse între 11- 13 ani care au dorit ca pe parcursul a trei luni să fie incluși într-un program de exerciții fizice sistematice sub supravegherea mea.

Menționez că acest grup experimental nu este unul foarte omogen din cauza diferențelor somatice dintre subiecți.

Grupul de subiecți se prezintă astfel:

Nr . crt .

SUBIECT

Vârsta

Înălțime

Greutate

1

I. ALEXANDRU

11 ani

1,51 m

40 kg

2

P. MIHAI

11 ani

1,48 m

38 kg

3

M. VALENTIN

11 ani

1,49 m

41 kg

4

T. ALEXANDRU

11 ani

1,46 m

42 kg

5

C. ROBERT

12 ani

1,49 m

40 kg

6

D. DANIEL

12 ani

1,52 m

47 kg

7

C. ȘTEFAN

12 ani

1,51 m

43 kg

8

C. ANDREI

13 ani

1,52 m

47 kg

9

B. ȘTEFAN

13 ani

1,54 m

46 kg

10

M. ANDREI

13 ani

1,50 m

44 kg

3.5 Metode și tehnici de cercetare utilizate

În timpul desfășurării experimentului, am utilizat următoarele metode de cercetare :

studiul literaturii de specialitate . Acesta a constat în studiul bibliografic care mi-a asigurat baza teoretică necesară ;

observația pedagogică aplicată în timpul antrenamentului ; Este una dintre cele mai vechi metode de cercetare și de aceea la începutul oricărei științe se află observația.

metoda convorbirii. Convorbirea ,cu subiectul, solicită din partea acestuia răspunsuri care conțin opinii și atitudini personale, punând în acțiune capacitățile intelectuale, nivelul cunoștințelor, calitatea informațiilor, socializarea și adaptarea subiectului.

metoda experimentului . A constituit principala metodă utilizată în realizarea cercetării și a avut drept scop confirmarea și infirmarea ipotezei ;

metoda statistică-matematică de prelucrare a datelor, media aritmetică, abaterea standard, coeficientul de variabilitate, coeficientul de corelație, testul de semnificație.

3.6 Etapele de desfășurare a cercetării

3.6.1 Probele și testele de control

Probele de control au fost selectate având în vedere cele două tipuri de rezistență studiată ( rezistența musculară și rezistența cardio-respiratorie ) și bineînțeles particularitățile de vârstă ale subiecților.

pentru rezistența cardio-respiratorie avem alergarea de rezistență pe distanța de 1000 metri.

S-a realizat în sala de sport pe marginea terenului și pe teren în aer liber, în jurul terenului de fotbal, decizia fiind luată pe moment ținând cont de vreme .

pentru rezistența musculară avem:

flotări în sprijin, în plan înclinat pe banca de gimnastică

S-au efectuat în sala de sport. Din culcat facial, cu sprijinul palmelor pe banca de gimnastică la nivelul umerilor,se execută numărul de flotări menționate. La fiecare două secunde se va executa o flotare.

extensii de trunchi la aparat pentru lombari;

În sala de fitness , la aparatul pentru lombari și la banca înclinată,din poziția specifică la fiecare aparat,se va executa extensia trunchiului la fiecare două secunde.

exerciții pentru dezvoltarea musculaturii abdominale ( E.D.M.A.)

S-au desfășurat în sala de sport astfel: culcat dorsal pe saltea cate doi, se va executa flexia trunchiului pe coapse la fiecare secundă.

genuflexiuni cu săritură

Tot în sala de gimnastică, din poziția stând cu picioarele depărtate la nivelul umerilor, se vor efectua exercițiile, fiecare genuflexiune cu săritură având ca durată o secundă.

3.6.2 Testarea inițială

Testarea inițială a avut loc la data de 5 februarie 2007 în sala de sport a clubului Tenis Club 2000, după realizarea încălzirii.

Datele înregistrate sunt prezentate în tabelul următor:

Nr. sb.

Flotări

Extensii

E. D. M. A.

Genuflexiuni

Alergarea pe 1000 m

1

15

18

17

14

3.12

2

18

23

19

18

3.18

3

17

19

17

18

3.20

4

11

13

13

10

3.30

5

20

25

21

19

3.06

6

13

16

15

14

3.25

7

18

24

20

17

3.08

8

14

16

15

14

3.12

9

21

26

23

20

2.55

10

20

27

25

22

3.04

3.6.3 Modul concret de lucru al subiecților

Programul de antrenament folosit în această perioadă se prezintă astfel:

1. încălzire 15 minute:

a) pregătirea organismului pentru efort ( variante de mers, alergare și sărituri) care a durat 7 minute.

b) influențarea selectivă aparatului locomotor ( exerciții libere de gimnastică) aceasta a durat între 8 și 10 minute.

2. circuit format din următoarele ateliere (exerciții) :

– flotări din sprijin în plan înclinat la banca de gimnastică;

– extensii de trunchi la aparatul pentru lombari;

– exerciții pentru dezvoltarea musculaturi abdominale (abdomene);

– genuflexiuni cu săritură.

Modul de lucru a fost următorul: subiecții au executat fiecare exercițiu, toti în același timp cu pauze mici între ateliere de 50 de secunde -1 minut, timpul necesar pentru revenire și în același timp pentru trecerea la următorul atelier.

După terminarea tuturor atelierelor subiecții au beneficiat de o pauză de 3 minute, după care același circuit a mai fost executat de trei ori în mod asemănător.

3. alergare 1000 de metri în aer liber atunci când condițiile meteo sunt favorabile și în sală când vremea este nefavorabilă.

4. revenirea organismului după efort constă în:

– exerciții ușoare de mers cu respirație amplă și mișcări de brațe

– exerciții de relaxare cu respirație amplă

– exerciții de mobilitate și stretching.

Acest program de antrenament a fost efectuat de 3 ori pe săptămână.

Experimentul a durat 13 săptămâni, de pe data de 5 februarie până pe 4 mai 2007.

3.6.4 Testarea finală

Testarea finală a avut loc la data de 4 mai 2007 în sala de sport a clubului Tenis Club 2000 la aceeași oră cu testarea inițială, după încălzirea de rigoare.

Datele obținute sunt prezentate în următorul tabel:

Nr. sb.

Flotări

Extensii

E. D. M. A.

Genuflexiuni

Alergarea pe 1000 m

1

30

34

30

28

2.45

2

35

44

35

31

2.48

3

35

36

28

32

2.55

4

25

27

25

23

3.05

5

38

46

42

33

2.34

6

28

30

34

30

3.00

7

36

45

38

32

2.40

8

30

28

28

27

2.50

9

40

50

48

36

2.38

10

40

46

50

35

2.32

CAPITOLUL IV

PREZENTAREA PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA DATELOR

4.1 Prezentarea datelor

Pe parcursul desfășurării cercetării , cu ajutorul probelor de control am efectuat două testări: una inițială (T I ) în Februarie 2007 și o testare finală (T F ) la începutul lunii Mai.

Datele culese de la fiecare subiect în parte sunt trecute într-un tabel ce stă la baza efectuării calculelor statistico-matematice.

Nr. sb.

Flotări

Extensii

E. D. M. A.

Genuflexiuni

Alergarea pe 1000 m

T I

T F

T I

T F

T I

T F

T I

T F

T I

T F

1

15

30

18

34

17

30

14

28

3.12

2.45

2

18

35

23

44

19

35

18

31

3.18

2.48

3

17

35

19

36

17

28

18

32

3.20

2.55

4

11

25

13

27

13

25

10

23

3.30

3.05

5

20

38

25

46

21

42

19

33

3.06

2.34

6

13

28

16

30

15

34

14

30

3.25

3.00

7

18

36

24

45

20

38

17

32

3.08

2.40

8

14

30

16

28

15

28

14

27

3.12

2.50

9

21

40

26

50

23

48

20

36

2.55

2.38

10

20

40

27

46

25

50

22

35

3.04

2.32

4.2 Prelucrarea și interpretarea datelor

În vederea interpretării datelor am trecut la prelucrarea acestora prin metode statistico-matematice folosind următorii parametri :

Metoda aritmetică. Aceasta reprezintă suma tuturor valorilor

variabilei, împărțită la numărul lor. Se calculează după următoarea formula :

, unde – media aritmetică

– operatorul adunării

X – variabilă

n – numarul de subiecți

Abaterea standard este un coeficient statistic care ne arată gradul de

omogenitate al grupului. Se calculează după următoarea formulă:

S – abaterea standard

f – frecvența

d – deviația simplă

Coeficientul de variabilitate, reprezintă aproximarea procentuală a

raportului dintre abaterea standard și media aritmetică. Ne arată de asemenea gradul de omogenitate al grupului. Cu cât coeficientul de variabilitate este mai mic cu atât omogenitatea grupului este mai mare.

0 – 15 % = omogenitate mare

15 – 25 % = omogenitate moderată

25 – 35 % = omogenitate mică

> – 35 % = omogenitate foarte mică

Coeficientul de variabilitate se calculează după următoarea formulă :

, unde

CV = coeficientul de variabilitate

S = abatere standard

= media aritmetică

4. Coeficientul de corelație arată dacă performanțele sunt obținute întâmplător sau în urma unei pregătiri riguroase. Corelația indică forța legăturii între cele două tipuri de valori. Cu cât legătura este mai strânsă , cu atât coeficientul este mai aproape de „1”.

Valorile lui sunt cuprinse în intervalul (-1, 1 ). Deoarece numărul de subiecți cercetați este < 30, pentru calcularea coeficientului de corelație se utilizează metoda Spearman ( R ) denumită și metoda rangurilor.

; , unde

R = coeficient ale corelației Sperman

= operatorul adunării

(x-y) = D-diferența de rang

n = numărul de subiecți

Pentru interpretarea coeficientului de corelație folosim următorul etalon:

0 – 0,20 = foarte slabă

0,21 – 0,40 = slabă

0,41 – 0,60 = medie

0,61 – 0,80 = bună

0,81 – 0,90 = foarte bună

0,91 – 0,99 = excepțională

5. Testul student (t ) este un test folosit pentru verificarea semnificației coeficientului de corelație, care se utilizează când numărul de subiecți cercetați este mai mic de 30 . Formula de calcul este următoarea:

unde :

r = coeficientul de corelație

n = numărul de subiecți

t = testul student.

Valoarea lui „t” (Student ) astfel calculată, pentru a avea semnificație statistică și pentru a se confirma ipoteza de cercetare, este necesar să se depășească valoarea tabelară a lui „t” pentru n-2 și un program de semnificație

p< 0,05 sau p < 0,01 .

Valoarea tabelară a lui „t” pentru n-2 și un prag de semnificație p < 0,01 se poate afla din tabelul lui Fișher de valori, ale variabilei ,,t’’. În cazul de față valoarea tabelară a lui ,,t’’ pentru n-2 este următoarea:

t = 2,30 pentru p < 0,05

t = 3,35 pentru p < 0,01

După prelucrarea datelor obținute la cele două testări din punct de vedere statistic, rezultatele se prezintă astfel:

Proba de flotări

Proba flotări

Testarea inițială

Testarea finală

Media aritmetică

16.7

33.7

Abaterea standard

3.67

5.05

Coeficientul de variabilitate

22%

15%

Coeficientul de corelație

0.88

Test student

5.27

Interpretarea datelor:

la această probă observăm o evoluție foarte bună a subiecților, de la 16 repetări pentru testarea inițială la 33 de repetări pentru testarea finală.

valoarea coeficientului de variabilitate indică o omogenitate moderată la testarea inițială și o omogenitate moderată spre mare la testarea finală.

coeficientul de corelație cu valoarea 0.88 indică o corelație foarte bună pentru această probă.

observăm că valoarea lui „t” (student) de 5.27 este mai mare decât ambele valori tabelare ale lui „t” (2.30 pentru p < 0.05 și 3.35 pentru p < 0.01) acest lucru demonstrând că ipoteza se confirmă pentru această probă.

2) Proba de extensii

Proba extensii

Testare inițială

Testare finală

Media aritmetică

20.7

38.6

Abaterea standard

5.17

8.10

Coeficientul de variabilitate

25%

21%

Coeficientul de corelație

0.85

Test student

4.60

Interpretarea datelor:

media aritmetică evoluează de la valoarea de 20 de repetări la testarea inițială până la 38 de repetări ce reprezintă testarea finală.

valoarea de 25% a coeficientului de variabilitate la testarea inițială indică o omogenitate moderată spre mică iar valoarea 21% indică o omogenitate moderată.

coeficientul de corelație cu valoarea de 0.85 arată că și pentru această probă corelația este foarte bună.

de asemenea ipoteza de cercetare se validează deoarece valoarea de 4.60 este mai mare decât ambele valori tabelare ale lui „t” (2.30 pentru p < 0.05 și 3.35 pentru p < 0.01)

3) Proba de E .D . M. A.

Proba de E. D. M. A.

Testare inițială

Testare finală

Media aritmetică

18.5

35.8

Abaterea standard

4.44

6.08

Coeficientul de variabilitate

24%

17%

Coeficientul de corelație

0.83

Test student

4.17

Interpretarea datelor:

media aritmetică înregistrează un progres evident de la 18 repetări în testarea inițială la 35 repetări în testarea finală.

ambele valori ale coeficientului de variabilitate indică o omogenitate moderată a subiecților.

pentru această probă valoarea de 0.83 indică o corelație foarte bună a subiecților.

de asemenea observăm că valoarea lui „t” calculată (4.17) este mai mare decât valorile „t” tabelare (2.30 pentru p < 0.05 și 3.35 pentru p < 0.01). Prin urmare coeficientul de corelație este semnificativ și ipoteza se confirmă.

4) Proba de genuflexiuni

Proba de genuflexiuni

Testare inițială

Testare finală

Media aritmetică

16.6

30.7

Abaterea standard

3.32

4.29

Coeficientul de variabilitate

20%

14%

Coeficientul de corelație

0.87

Test student

4.90

Interpretarea datelor:

media aritmetică evoluează de la valoarea de 16 repetări la valoarea de 30 de repetări.

valorile coeficientului de variabilitate (20% , 14%) indică o omogenitate moderată la testarea inițială a grupului de subiecți și o omogenitate mare la testarea finală.

și în cadrul acestei probe coeficientul de corelație 0.87 indică o corelație foarte bună.

„t” (student) cu valoarea de 4.90 demonstrează că ipoteza de cercetare se confirmă.

5) Alergarea 1000 metri

Alergarea 1000 metri

Testare inițială

Testare finală

Media aritmetică

3.09

2.64

Abaterea standard

0.86

0.60

Coeficientul de variabilitate

28%

23%

Coeficientul de corelație

0.77

Test student

3.39

Interpretarea datelor:

media aritmetică evidențiază progresul subiecților prin valorile sale 3.09 la testarea inițială și 2.64 la testarea finală.

în cadrul acestei probe valoarea coeficientului de variabilitate 28% indică o omogenitate mică a subiecților la testarea inițială. La testarea finală valoarea 23% indică o omogenitate moderată a subiecților. Prin urmare și în acest caz se evidențiază un progres.

în acest caz corelația este una bună conform coeficientului respectiv cu valoarea de 0.77.

și pentru această ultimă probă „t” (student) cu valoarea de 3.39 este mai mare decât ambele valori tabelare ale lui „t” și deci ipoteza de cercetare este confirmată.

4.3 Concluzii parțiale.

Analizând valorile parametrilor folosiți pentru prelucrarea și interpretarea datelor observăm o serie de concluzii parțiale:

1. La toate cele 5 probe de control media aritmetică a înregistrat o evoluție foarte bună, acest lucru evidențiind un progres clar al subiecților la toate probele.

2. Valorile coeficientului de variabilitate se încadrează între limitele 14%-28% ceea ce înseamnă că pe parcursul experimentului gradul de omogenitate a fost diferit de la o probă la alta.

3. În cadrul coeficientului de corelație valorile acestuia situate între 0.83-0.88 pentru patru din cele cinci probe indică o corelație foarte bună iar valoarea de 0.77 arată o corelație bună a grupului de subiecți.

Aceste date arată că performanțele nu sunt obținute întâmplător ci în urma pregătirii realizate de mine pe parcursul perioadei de cercetare.

4. Un parametru extrem de important care arată validarea ipotezei de cercetare este testul de semnificație „t” (student). În această situație valoarea lui „t” (student) calculată pentru toate cele 5 probe a depășit valoarea lui „t” tabelar, evidențiată de tabla lui Fișher, pentru ambele praguri de semnificație p<0.05 și pentru p<0.01, prin urmare pentru toate cele patru probe de control ipoteza de cercetare se validează.

CAPITOLUL V

CONCLUZII FINALE ȘI RECOMANDĂRI

5.1 Concluzii finale.

Ipoteza cercetării se confirmă, ipoteza nulă (conform căreia rezultatele obținute și diferențele constante s-ar datora unor factori întâmplători, aleatori, necontrolați în cercetare) se respinge, lucrarea se admite iar rezultatele pot fi generalizate în practică. Așa dar rezistența musculară și cardio-respiratorie se poate dezvolta foarte bine la copiii cu vârste cuprinse între 11-13 ani dacă ținem cont de particularitățile specifice vârstei și respectând principiile de dozare a efortului în antrenament.

Perioada de timp de trei luni a fost suficientă pentru ca subiecții să progreseze în ceea ce privește dezvoltarea rezistenței. Procesele adaptative au fost favorizate evident de vârsta subiecților, cu atât mai mult cu cât acestea nu mai practicaseră exerciții fizice, în afara orelor de educație fizică și sport din școală.

5.2 Recomandări

În finalul acestei lucrări doresc să evidențiez un aspect negativ al sistemului de învățământ din prezent și anume acela că doua ore de educație fizică și sport sunt insuficiente pentru satisfacerea nevoilor de mișcare ale copiilor la aceste vârste. Prin urmare este necesară efectuarea diferitelor activități motrice sistematice și în afara orelor de sport sub supravegherea unui cadru specializat.

Recomandările mele pentru cei care se decid să practice sistematic activități fizice de rezistență se referă la:

– să respecte principiile antrenamentului ( de la ușor la greu de la simplu la complex ) ;

– să evite suprasolicitarea organismului prin antrenamente prea lungi, prea intense sau prea dese mai ales la aceste vârste ;

– sa realizeze antrenamente după un program atent elaborat ;

– la această vârstă nu este sănătos, să se aducă la limitele maxime de efort fizic;

– antrenamentul copiilor trebuie axat pe dezvoltarea rezistenței generale și nu pe rezistența specifică.

BIBLIOGRAFIE

1.ALEXE, N., Antrenamentul sportiv modern, Editis, București, 1993.

2.ALEXANDRESCU, C., – CREȚU, A., Igiena educației fizice și sportului, Editura A.N.E.F.S., București, 1993.

3.APOSTU, M., Biochimie – Aspecte generale, Editura Semne, București, 2002.

4.BOTA, C.- PREDESCU, B., Fiziologia educației fizice și sportului, Editura Antim Ivireanu, Ramnicu-Vâlcea, 1997.

5.BOTA, C., Ergofiziologie, Editura Globus, București, 2000.

6.BOTA., C., Fiziologie generală, Aplicații la efortul fizic, Editura Medicală, București, 2002.

7.CÂRSTEA, GH., Teoria și metodica educației fizice și sportului, Editura Universul, București, 1993.

8.CÂRSTEA, GH., Metodica educației fizice școlare, Editura A.N.E.F.S. București, 1999.

9.DEMETER, A., Bazele fiziologice ale educației fizice școlare, Editura Stadion, 1974.

10.DRAGNEA, A.- BOTA, A., Teoria activității motrice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999.

11.DRAGNEA, A., – TEODORESCU, M. S., Teoria sportului, Editura Fest, București, 2002

12.DRAGNEA, A., Măsurare și evaluare în educație fizică și sport, Editura Sport-Turism, București, 1984.

13.EPURAN, M., Psihologia Educației fizice, Editura Sport – Turism, București, 1976.

14.FIREA, E., Metodica educației fizice școlare, Volumul I, I.E.F.S., București, 1980.

15.FIREA, E., Metodica educației fizice școlare, Volumul II, I.E.F.S., București, 1980.

16.NICULESU, M., Metodologia cercetării științifice în educație fizică și sport, Editura A.N.E.F.S., București, 2002.

17.PUICĂ, I., Alergarea de rezistență la copii și juniori, Editura Stadion, București, 1972.

18.ȘICLOVAN, I., Teoria educației fizice și sportului, Editura Stadion, București, 1970.

19.SABAU, E., Fitness la copii, Editura Arvin, București, 2002.

20.SITE,: WWW flex-fitness. Com.

21.SITE,: WWW top fitness. Ro. WWW. Efitness. Ro.

22. SITE,: WWW. Topculturism. Ro.

23.SITE,: WWW. Efitness. Ro

24.STOICA, M., Capacitățile motrice în atletism, Editura Printech, Busurești, 2000.

25.TEODORU, M., Curs de Fitness (manuscris) anul 2006

26.TUDOȘ, S., Elemente de statistică aplicată, Editura M.T.S., București, 1993.

27.TIBACU, V., Circuitul în lecția de educație fizică, Editura Stadion, București, 1973.