Dezvoltarea Atasamentului Si Tipuri de Atasament

Legăturile pe care copilul le dezvoltă în primii ani de viață cu mediul ambient(social) conțin puternice elemente afective, atașamentul exprimând tocmai acest fapt. R. Schaffer(2005-p. 100) definește atașamentul ca “legătura emoțională de lungă durată cu un anumit individ”. Această legătură durabilă se realizează de regula între copil și o persoană familiar, care se ocupă de el, putând fi mamă, tatăl sau o îngrijitoare. Treptat, ea se interiorizează și servește ca model de comportament in relațiile sociale ale copilului. Prin urmare atașamentul exprima tendința unui copil de a căuta aproprierea față de anumite personae și de a avea un sentiment mai mare de siguranță în prezența lor.

Deducem din aceste definiții că atașamentul exprimă o categorie de legături ale copilului ce se caracterizează prin: selectivitate, căutarea proximității fizice, asigurarea confortului și securității, produc supărare la separare(Bonchiș., 2007, p. 233).

J. Santrock(2002, apud Bonchiș, 2007, p.234) subliniază că în limbajul comun, atașamentul înseamnă relația dintre doi indivizi care simt puternic ceva unul pentru altul, iar din punct de vedere psihologic termenul este restrâns la relația dintre o figură socială, particulară șiun fenomen particular . Perioada este copilăria, figura socială este cea a mamei(sau îngrijitoarei) și a copilului, iar fenomenul particular este tocmai legătura.

Prin urmare după J. Santrock, atașamentul este o legătură emoțională închisă între copil și persoana care îl îngrijește(p. 235).

FAZELE DEZVOLTĂRII ATAȘAMENTULUI

Tabel nr. 1 Dezvoltarea atașamentului

În faza întâia, comportamentul copilului este marcat de activarea unor caracteristici înăscute cum ar fi plănsul apoi zâmbetul, folosite cu scop de semnalizare a adultului, de focalizare a atenției acestuia asupra nevoilor copilului. Acum copii direcționează instinctiv atașamentul spre figurile umane, dar străini și părinți sunt la fel de plăcuți, le surâd sau le plâng(Santrock-2002). Treptat intervine o oarecare selectivitate, comportamentul se modifică, intensitatea apelului variază în funcție de trebuințe(Bonchiș, 2006, p.275).

În faza a doua, de atașament în formare, copilul învață deja câteva reguli de interacțiune, răspunsurile sociale sunt selective, distinge persoanele familiare de persoanele nefamiliare, învață de asemenea „că există moment pentru vocalizare și momente pentru ascultare, asigurând schimburile mutuale, care sunt de faptresponsabilitatea împărtășită a ambilor parteneri”. Atașamentul se focalizează acum pe o figură, care usual este primul îngrijitor(Schaffer, 2005, apud Bonchiș, 2006, p.276).

În cea de-a treia fază se dezvoltă un atașament specific, copilul largește gama de mijloace de menținere a proximității, sporește numărul figurilor de atașament. Apariția mersului determină multiplicarea contactelor active și regulate cu îngrijitorul. Interacțiunile copil-adult se bucură de oarecare stabilitate, comportamentul de atașament începe să se personalizeze, fapt ce permite construirea progresivă a unor modele operaționale interne, care după opinia lui Bowlby pot fi modelul sinelui, a lumii și figurilor de atașament. Astfel, un copil care are experiența unei figuri de atașament, disponibilă și emoțional-stabilă va constitui probabil un model de sine pozitiv, pe când distorsiunile, schimbările vor alimenta modele negative(Bonchiș, 2006, p.276).

În faza a patra, cea de parteneriat orientată spre scop, care se dezvoltă după vârsta de 2 ani este caracterizată de faptul că apare conștiința de altul, copilul își poate fixa scopuri și face planuri în concordanță cu adultul. Se vor consolida acum modelele interne apărute în stadiul anterior, fapt posibil grație dezvoltării funcției simbolice, respectiv limbajul care permite fixarea, interiorizarea figurii de atașament. În acest scop, un rol deosebit îl are încă atmosfera familiară, tipurile de alianță care se dezvoltă în familie.

Baudier & Celeste (2004, apud Bonchiș, 2006, p.277) sublinează existența a patru tipuri care oferă un plus sau un minus de calitate funcționării acestui sistem:

familii cooperante în care cei doi părinți oferă sprijin, protecție copilului;

familii „stresante” în care mama nu ține cont de semnalele și dorințele tatălui de a interveni în relațiile cu copilul;

familii abuzive în care mama manifestă un plus de interes față de tată și nu față de copil;

familii dezorganizate, absența unui părinte poate avea efecte negative asupra dezvoltării copilului;

Prin urmare, conduitele de atașament evoluează mai ales în primul an de viață de la lansarea câtorva semnale de către copil, care îi determină pe adulți să interacționeze cu el, la afișarea, în jurul vârstei de două luni a primului zâmbet social, de la exprimarea preferinței pentru mama sau alți adulți familiari, la reacții negative față de străini sau proteste generate de separare(Berndt, 1997 apud Bonchiș, 2006).

CARACTERISTICILE ȘI FUNCȚIILE ATAȘAMENTULUI

Atașamentul poate fi definit ca legătură emoțională, de lungă durată cu un anumit individ. Astfel de legături sunt caracterizate prin următoarele caracterizării:

sunt selective, adică sunt centrate pe indivizi specifici care solicită comportamentul de atașament într-o manieră și intr-o măsura care nu se regăsesc în interacțiunile cu alți indivizi.

ele presupun căutarea proximității fizice, adică se depune efort pentru a menține aproprierea de obiectul atașamentului.

ele oferă confort și securitate, acestea fiind rezultatul proximității.

produc supărare la separare atunci când legătura e amenințată și când nu se poate obține proximitatea (Schaffer, 2010, p.100).

După Bowlby, aceste legături au o bază evoluționistă și o funcție biologică. Ele apar deoarece în istoria îndepărtată a omenirii, atunci când animalele preistorice reprezentau un pericol real, era necesar un mecanism prin care copiii puteau să stea aproape de părinți lor și să obtină în acest mod protecție, sporindu-și șansele de supraviețuire. Ca rezultat al selecției de-a lungul evoluției, bebelușii sunt așadar echipați cu modalități de atragere a atenției părinților lor(cum e plânsul), de menținere a atenție și interesului(cum sunt zâmbetul și vocalizarea), de câștigarea sau menținere a proximității(cum sunt urmărirea sau apucarea). Funcția biologică a atașamentului este supraviețuirea iar funcția psihologică a atașamentului este dobândirea securității.

Atașamentul funcționează, după Bowlby, ca un sistem de control, respectiv aproximativ ca un termostat. El este făcut să asigure menținerea unei stări de echilibru și anume, rămânerea în proximitatea părinților. Atunci când această stare este atinsă, comportamentul de atașament este silențios, copilul nu trebuie să plângă și poate să urmărească alte scopuri, cum sunt jocul si explorarea. Atunci când această stare este amenințată, de exemplu prin dispariția mamei din câmpul vizual sau prin aproprierea unui străin, sunt mobilizate răspunsurile de atașament și copilul depune un efort activ pentru a recâștiga starea inițială (Schaffer, 2010, p.101).

TIPURI DE ATAȘAMENT

Atașament securizant – copilul manifestă un nivel moderat de căutare a proximității cu mama, este supărat din cauza plecării ei, o întâmpină pozitiv atunci când se întoarce (Schaffer, 2010, p.106). Aici avem copii care afișează un echilibru flexibil în căutarea confortului alături de mamă și explorarea camerei cu jucării de unul singur. Mama nu așteaptă și nici nu cere ca ea să fie în atenția copilului. La șase ani acești copii sunt deschiși din punct de vedere emoțional. Ei pot vorbi cu ușurință despre sentimentele de separare și își pot imagina o soluție constructivă la această criză. Plini de resurse și siguri iși găsesc confortul lângă mamă, reluând apoi explorarea și joacă. După reîntâlnirea cu părinții pe care îi primesc cu căldură, schimburile verbale cu aceștia sunt fluente, echilibrate din punct de vedere al schimbului de replici și in mare parte nerestricționate în privința subiectului (4 tipuri de atașament părinți-copii).

Atașament anxios evitativ – copilul evită contactul cu mama, mai ales la reunirea după separare, nu este foarte supărat atunci când este lăsat cu străinul (Schaffer, 2010, p.106). Copiilor evitanți le lipsesc flexibilitatea și resursele. La 1 an ei se angajează în explorare, evitându-și mama, ca raspuns la respingerea consecventă a dorințelor lor timpurii pentru contact fizic și emoțional sau, la comportamente parentale intruzive, de control. Copiii afișează emoțional un interes redus obiectelor. Neperturbați de lipsa mamei, iar în prezența ei ignoranți, copiii totuși reacționeaza la nivel fiziologic, ca să poată face față acestui stres, dar au invatat să-și reprime exprimarea directă a emoțiilor date de separare și atașament, chiar dacă le simt. La 6 ani sunt capabili să definească tristețea traită la separare, dar nu-și pot imagina nici o soluție pentru criza separării. La întalnirea cu mama, ea este ignorată subtil iar interacțiunile lor după întalnire sunt restricționate, lăsând toată inițiativa părintelui, conversația stagnează, iar discuțiile sunt impersonale (4 tipuri de atașament părinți-copii).

Atașament anxios rezistent – copilul este foarte supărat datorită separării de mamă, la întoarcerea ei este dificil de consolat, amândoi caută confort și îi rezistă (Schaffer, 2010, p.106). Copiii ambivalenți implică o amplificare a afectului în care ei se pot concentra exclusiv pe mamă. Agățându-se de ea, impotrivindu-se furioși sau în mod alternativ pasiv, neajutorați, acești copii sunt extrem de greu de consolat. Anxioși și copleșiți față de poziția mamei, nu pot explora. Acest tipar este previzibil față de o mamă imprevizibil responsivă a carui copil a facut un compromis adaptativ și necesar care îl ajută la asigurarea atenției mamei, altfel inconstanța. Copiii de 6 ani oscilează între exprimări intense ale nevoii și furiei. Reîntâlnirile ambivalente cu părintii sunt caracterizate de mesaje mixte: când stau ascultători în brațele mamei, când se intorc cu spatele, rupând contactul. Cu privire la separare, copiii ambivalenți sunt vulnerabili, neliniștiți și tulburați (4 tipuri de atașament părinți-copii).

Dezorganizat – copilul nu manifestă un sistem coerent de adaptare la stres, prezintă comportamente contradictorii față de mamă cum ar fi căutarea proximității urmată de evitare, indicând confuzie și teamă în privința relației (Schaffer, 2010, p.106). Copiii mici dezorganizati și dezorientați au comportamente bizare, inexplicabile, conflictuale sau disociate față de mamă. Răspunsul lor apare ca urmare a prezenței unui parinte înspăimântator, în fața căruia se simt în pericol și fără ieșire. Când vine vorba de separare, acești copii devin tăcuți, perturbați, supărați, iraționali și uneori prezintă dezorganizare în limbaj sau comportament. La 6 ani copiii evaluați ca fiind dezorganizați în copilăria mică, au dezvoltat o strategie comportamentală ce reflecta un efort sistematic de a-și controla părinții, fie prin inversarea rolurilor, având grijă de ei, fie prin a fi agresivi în mod direct și punitiv. Acești copii și-au luat un rol parental pentru a menține proximitatea cu părinții lor și pentru a face față amenințării pe care aceștia o reprezintă. Ei fie resping ăntr-un mod punitiv comunicarea cu părinții, fie sprijină cu stăruință această comunicare (4 tipuri de atașament părinți-copii).

Cei mai mulți copii aparțin categoriei atașamentului securizant, ca rezultat al experiențelor inițiale positive, ne putem aștepta ca ei să formeze relații de încredere cu adulții și cu alți copii, dezvoltându-și deasemenea o imagine de sine confidentă, care, în schimb, îi va poziționa în situații bune de rezolvare a sarcinilor cognitive de tipul celor întâlnite în școală sau în joc. Celelalte trei grupuri de atașament non – securizant, nu au acest avantaj: relațiile viitoare ale copiilor sunt în pericol, iar adaptarea lor la numeroase sfere ale vieții nu are aceeași bază sigură ca și în cazul celor cu atașament securizant. În particular, numărul mic de copii care aparține categoriei dezorganizat este considerat a fi cel mai supus riscului de a dezvolta patologie mai târziu in viață ((Schaffer, 2010, p. 107).

STUDIU DE CAZ

FORMAREA ATAȘAMENTULUI LA COPIII MALTRATAȚI DE PĂRINȚI

Funcția de bază a atașamentului se referă la protecție, lucru cerut de copiii mici de la cei care îi ingrijesc atunci când sunt intr-o etapă de relativă neajutorare și dependență. Ce se întâmplâ însă dacă cei care au grijă de copil nu reușesc să îndeplinească această cerință, așa cum este în cazul abuzului fizic al celui emoțional, al neglijării și al altor forme de maltratare? Ce efecte există asupra formării atașamentului copiilor? (Schaffer, 2010, p.108).

Mai multe studii au investigat astfel de copii și au evaluat capacitatea lor de a forma relații, atât în copilăria mică cât și în copilăria mai târzie. Nu e surprinzător că la majoritatea copiilor maltratați s-au observat paternuri de relații profund perturbate, care apar de timpuriu și tind să persiste. Paternul dezorganizat este cel mai îngrijorător dintre diferitele categorii de atașament, prin faptul că evidențiază o modalitate profund distorsionată de relaționare cu cei care au grijă de copil. Evaluarea atașamentului față de părinte în anii ulterior sugerează că tulburarea relației persistă în multe cazuri și că se poate generaliza la alte relații. Deosebit de îngrijorătoare este descoperirea faptului că, copiii abuzați tind să devină adulți abuzatori, ducând mai departe relația disfuncțională de la o generație la alta (ibidem).

Este evident că acești copii constituie un grup de risc. Mai mult de cât orice teama determinată de părintele abuzator și lipsa ulterioară a încrederii îl privează pe copil de un simț al securității și duce la dificultăți în dezvoltarea emoțională și în dezvoltarea abilităților sociale. În plus, elementul de teamă este întărit atunci când(așa cum se întâmplă frecvent în cazul copiilor abuzați) și alte relații din familie, cum sunt cele dintre părinți sunt caracterizate prin violență. Atâta timp cât aceste familii sunt adesea marcate și de alte probleme, ca sărăcie,alcoolism și tulburări psihiatrice, balanța pare să incline nedrept, împotriva acestor copii (ibidem).

În toată această semiobscuritate, există totusi două trăsături pozitive, probabil surprinzătoare. În primul rând copiii maltratați dau dovadă de regulă de anumite semne de atașament față de părinții lor abuzatori. În al doilea rând, în toate grupurile investigate câțiva copii care urmează un patern tipic de dezvoltare. La aproximativ 15% dintre ei se dezvoltă un atașament securizant, unii copii pot forma relații bune cu alți copii sau alte persoane în anii care urmează și nu putem spune că toți copiii abuzați devin adulți abuzatori (ibidem, p. 109).

POATE FI ÎNTÂRZIATĂ FORMAREA ATAȘAMENTULUI PRIMAR?

În mod tipic, copiii își formează prima relație emoțională de durată în a doua jumătate a primului an. Ce se întâmplă dacă nu pot să facă acest lucru deoarece le lipsește oportunitatea, așa cum se întâmplă atunci când sunt crescuți în instituții impersonale unde nu există figuri parentale implicate personal? Există perioade critice dincolo de care această abilitate se atrofiază, ducând la imposibilitatea de a mai forma vreodată relații permanente? John Bowlby credea acest lucru, declarând că orice îngrijire maternă bună este aproape inutilă dacă este întârziată până după vârsta de doi ani și jumătate. Dacă apare o astfel de întârziere, copilul este condamnat să dezvolte ceea ce Bowlby numea caracter lipsit de afecțiune, caracterizat prin inabilitatea de a forma atașamente cu orice altă persoană (ibidem, p. 111).

Două investigații au studiat acest lucru, ambele examinând abilitățile copiilor deprivați social în primii ani și adoptați apoi la vârsta de 2 ani și jumătate de a forma atașament. Unul dintre acestea, realizat de Tizard, s-a focalizat pe un grup de copii care a fost crescut în diferite case de copii din primele săptămâni, locuri în care s-a avut grijă de ei în manieră impersonală datorită modificării constante a personalului, așadar aproape fără nici o oportunitate de a forma vreun atașament cu cineva. Ei au fost apoi adoptați la mult timp după primii doi ani de viață,unii chiar la 7 ani, și au fost evaluați când aveau 8 ani și după aceea din nou la 16 ani. În anumite privințe, acești copii dădeau dovadă de caracteristici indezirabile: de exemplu, erau mult prea prietenoși cu străinii și la școală tindeau să fie agresivi și nepopulari cu ceilalți copii. Cu toate acestea, relațiile din familia adoptivă erau bune în majoritatea cazurilor:copiii dezvoltau repede o afecțiune reală pentru noii părinți,iar acest lucru a determinat legături de atașament apropiate. Nici chiar în adolescență, nici un copil nu seamănă cu stereotipul copilului crescut în instituții descris de Bowlby; nici unul nu prezenta semne conform cărora o întârziere de mai mulți ani ar duce la inabilitatea totală de a forma atașamente strânse (ibidem).

Al doilea studiu(de Chisholm,Carter,Ames&Morison,1995;Chisholm,1998) se referă la un grup de orfani din România, care și-au petrecut și ei anii timpurii în instituții în condiții de deprivare severă și care au fost adoptați apoi la vârste cuprinse între 8 luni și 5 ani și jumătate. Nici aici nu au fost indicașii care să arate că experiența lor timpurie a dus la inabilitatea absolută de a forma atașamente cu părinții adoptivi: chiar și aceia care nu au trăit într-o atmosferă familială normală până la 4-5 ani erau capabili să formeze legături emoționale. Pe de altă parte natura acestor legături era subiect de îngrijorare, prin faptul că le lipsea sentimentul de securitate față de părinți de care ar fi dat dovadă un copil atașat în mod tipic;copiii tindeau de asemenea să nu poată fi liniștiți cu ușurință în momente de distres. Mai mult, ca și în cazul eșantionului lui Tizard, acești copii erau înclinați să fie prea prietenoși cu străinii (ibidem).

Ambele studii arată că nu există „perioade critice”, limitate la primii 2-3 ani, în care copiii trebuie să formeze atașamente pentru ca această abilitate să se dezvolte. Se pare că atașamentele primare pot fi formate mult după obișnuită, chiar după o întârziere de mai mulți ani. Nu este vorba de faptul că nu există nici o urmare a experienței timpurii: comportamentul cu ceilalți copii, cu străinii și chiar cu părinții adoptive prezintă o serie de trăsături îngrijitoare. Totuși, ideea că dezvoltarea trebuie să aibă loc conform unui orar fix și că aceia care au pierdut anumite experiențe nu pot să recupereze nu este susținută de datele pe care le avem la dispoziție (ibidem).

BIBLIOGRAFIE

Bonchiș,E.(2006) Teorii ale dezvoltării copilului, Editura:Dacia

Bonchiș,E.(2007) Psihologia copilului, Oradea, Editura Universității din Oradea

Schaffer,H.(2010) Introducere în psihologia copilului, Editura: ASCR

Online : http://www.prokid.ro/sfaturi-practice /sfaturi_ practice/ 4_tipuri_ de_a tasament _ parinti_copii-2160/